Eseu despre:

I. ÎNCADRAREA ÎN DIRECŢIA MODERNISMULUI

II. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

într-un text poetic de Tudor Arghezi

A. Introducere:

1. Încadrarea în epocă

Tudor Vianu afirmă că „de la Mihai Eminescu încoace, lirica românească nu a

cunoscut o altă realizare mai de seamă, marcată de originalitate mai puternică și cu

repercusiuni mai întinse asupra întregului scris, ale vremii, decât acelea legate de

Tudor Arghezi”.

Vastul spațiu imaginar și tematica diversă și bogată au făcut să se vorbească

admirativ despre „fenomenul arghezian”, „miracolul arghezian” sau despre „marele

Alpha”.

Poet, prozator și publicist de marcă al literaturii române interbelice, Ion N.

Theodorescu este una din personalitățiile cele mai complexe și mai interesante din

peisajul liricii moderne.

Scriitor deosebit de prolific și proteic (care își schimbă fețele) totodată, Tudor

Argezi a fost considerat în critică, drept cel de-al doilea poet după Mihai Eminescu.

(Mihail Ralea)

2. Domeniile în care se afirmă

Volumele sale de versuri: „Cuvinte potrivite” (1927), „Flori de mucigai”

(1931), „Versuri de seară” (1935), „Cântare omului” (1956), „Stihuri pestrițe” (1957),

„Poeme noi” (1963), „Cadențe” (1964), au revigorat seva poetică a limbajului artistic

românesc și au fixat un punct de reper în lirica românească.

Între poeții noștri de mare valoare, Arghezi este o conștiință puternic frământată

de problema meșteșugului „cuvintelor potrivite” și deci de tema Creației, iar această

preocupare o dovedește lirica sa filosofică, reprezentată nu numai de arte poetice:

„Testament”, „Rugă de seară”, „Portret”, „Ex libris”, „Epigraf”, „Flori de mucigai”,

„Morgenstimmung”, ci și de lirica existențialistă, surprinsă în: psalmi, „Niciodată

toamna”, „Duhovnicească”, „Priveghere”, „De-a v-ați ascuns”, „De ce-aș fi trist?”, și

de lirica sociogonică, cuprinsă în ciclul „Cântare omului”.

De asemenea, această preocupare febrilă pentru meșteșugul cuvintelor, este

mărturisită și de articolele cu caracter programatic „Scrisoare cu tibișirul” și

„Epistolă de flăcău”, în acest context poetul mărturisind: „Niciun meșteșug nu este mai

dureros și mai gingaș decât cel al cuvintelor”.

Ce-a de-a doua coordonată tematică a universului poetic arghezian este

reprezentată de poezia socială, care subclasează poezia universului țărănesc: „Belșug”,

„Bade Ioane”, poezia urâtului: „Flori de mucigai”, poezia grotescului și a revoltei

țărănești (portrete-pamflet ale asupritorului) în volumul „1907 - Peizaje”, poezia

închinată lui homo-faber (poetul- artizan): „Cântare omului”.

Lirica erotică argheziană este construită pe două atitudini: de reticență şi

amânare a clipei de iubire: „Creion”, „Despărțire”, „Psalm de taină” (din volumul

„Cuvinte potrivite”) și, pentru prima dată în literatura română, înfățișează împlinirea

erotică prin iubirea de tip casnic și ipostaza femeii-soție: „Cântec din frunză”,

„Domnița”, „Logodnă”, „Mirele”, „Mireasa”, „Căsnicie” (cuprinse în volumul

„Cărticică de seară”).

Poezia jocului, a „boabei și a fărâmei” este reprezentată de poezii din volumul

„Cărticică de seară”: „Buruieni”, „Mărțișoare”, „Hore”, „Prisaca”.

Nu în ultimul rând, ca și prozator, a scris: „Icoane de lemn” (1929), „Poarta

neagră” (1930), „Cartea cu jucării” (1931, „Ochii Maicii Domnului” (1934), „Cimitirul

Buna-Vestire” (1936), „Ce-ai cu mine, vântule?” (1937), „Pagini din trecut” (1955).

3. Încadrarea în curent

Tudor Arghezi creează o operă originală, care a influenţat literatura vremii.

Plecând de la aspectele tradiţionale, oferă alternative poetice (idei, atitudini, modalităţi

lirice) moderne. Personalitate creatoare controversată, Arghezi realizează o operă

apreciată superlativ sau dimpotrivă, revendicată de clasici şi de moderni deopotrivă (Al.

George îl numeşte „un clasic al viitorului").

Literatura interbelică este marcată de coexistenţa a două direcţii literare şi

estetice, tradiţionalismul şi mordernismul, care, deşi aparent antinomice, au contribuit

în mod egal la evoluţia literaturii romane şi la sincronizarea ei cu valorile universale.

Disputele dintre tradiţionalişti şi modernişti au animat întreaga epocă, îmbogăţind

panteonul literaturii române cu nume ca : Ion Pillat, Vasile Voiculescu (repezentanţi ai

tradiţionalismului), Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi şi George Bacovia

(reprezentanti ai modernismului) - valori perene ale culturii noastre.

4. Modernismul

Modernismul desemnează, în perioada modernă a literaturii române, cuprinsă

între cele două războaie mondiale, una dintre direcţiile literare care promovează

imperativul ralierii la valorile civilizaţiei şi culturii europene, considerând că perpetuarea

modelelor etnice învechite generează o inadmisibilă „provincializare şi izolare a culturii

româneşti”.

Această direcţie are un caracter profund novator şi se va dezvolta pe principiile

sincronismului, promovat de cenaclul şi revista „Sburătorul” şi de mentorul acesteia,

Eugen Lovinescu.

În „Istoria civilizaţiei române moderne” şi în „Istoria literaturii române

contemporane”, criticul formulează teoria sincronismului, care propune schimbul fertil

de valori, intrarea in rezonanță cu „spiritul veacului”, acceptarea elementelor de noutate

din literatura europeană contemporană (de pildă, anexarea altor domenii ale cunoaşterii –

filosofia, psihologia, sociologia, matematica, fizica sau medicina – discursului literar).

Pentru realizarea acestei sincronizări a literturii române cu modernitatea culturii

continentale, sunt necesare mutaţii în sfera problematicii (problematica intelectualului), a

tematicii (existenţa citadină, cea psihică), a formulelor estetice (abandonarea formulelor

tradiţionale de narare – omniscienta, cronologia etc).

B. Eseul argumentativ: „Flori de mucigai”

Opera lui Tudor Arghezi este de o diversitate și de o complexitate care îl

particularizează în rândul scriitorilor români.

1. Viziunea poetică

Universul liric arghezian este o sinteză a unei teme neașteptate în creația unui

singur poet, iar modernitatea acesteia poate fi argumentată prin: multitudinea de

ipostaze ale eului, apanaj al poeziei moderne. În psalmi de pildă, inițial cântece de laudă

la adresa divinității, eul poetic aghezian cunoaște cele mai contradictorii ipostazieri și

atitudini, de la dorința de cunoaștere, invocație patetică, la razvrătire, și nu în cele din

urmă la ipostaza prometeică, cea de „tâlhar de ceruri”.

Tematica poeziei argheziene se înscrie pe coordonata existențialismului,

cultivând, prin lirism reflexiv, dimensiunea ontologică și gnoseologică a spiritului

modern.

Tema cunoașterii se regăsește în majoritatea creațiilor argheziene, relevând un

spirit dilematic, interogativ, profund preocupat de relația eului cu lumea, cu divinitatea,

cu momentele cruciale din existența umană (moartea), căutând dezlegarea acestor

frământări în propria conștiință.

Una dintre cele mai bine reprezentate coordonate tematice o constituie cea a

condiției existențiale a creatorului si tema creației.

Volumul „Flori de mucigai” (1931) reprezintă, în concepția criticii, primul semn

de maturitate argheziană. Acest volum înfățișează o lume care evocă drama omului

modern, captiv într-un univers grotesc și tragic, degradat până în cele mai profunde fibre,

o posibilă imagine lirică a celebrului „Strigăt” expresionist, aparținând lui Edward

Munch.

În acest univers, artistul-demiurg, găsește resurse poetice, această revalorizare a

realului purtând numele de estetica urâtului.

Marcă genuină (originală) a lirismului erghezian, această dimensiune estetică este

afirmată plenar în volumul „Flori de mucigai”, replică a celebrului „Les Fleurs du Mal”

al lui Charles Baudelaire.

Prefigurată încă din „Testament”, estetica urâtului desemnează o atitudine

profund modernă, și constă în extinderea originii poeticului la orice context, inclusiv cel

al urâtului, răului, grotescului, categorii estetice considerate până atunci nepoetice.

Acest proces implică și conversiunea de valori la nivelul limbajului, care

recuperează în spațiul poetic, orice formă de limbaj până atunci nepoetic („poezie

impură”).

2. Specia

Poemul „Flori de mucigai”, așezat ca prag de lectură în fruntea volumului

omonim (cu acelasi nume) din 1931, este o artă poetică modernă, una dintre cele mai

reprezentative creații programatice, ilustrând drama omului modern marcat de o profundă

criză existențială și creatoare.

Construită pe tema modernă a condiției creației și a creatorului, a rostului artei și

a menirii artistului, această ars poetica propune o viziune inedită asupra actului creației.

De fapt, noutatea întregului volum constă în descrierea unui univers aparte,

inspirat din propria experiență de deținut a poetului, o lume a închisorii, a declasaților, a

elei mai primitive forme de existență. În această lume, omul, departe de civilizație și de

rațiune, se reîntoarce la stadiul de brută, dând frâu instinctelor de supraviețuire, într-o

luptă acerbă cu sinele, cu lumea și cu Dumnezeu.

3. Titlul

La nivel stilistic, titlul se validează ca un oximoron, care pare a copia modelul

baudelairian din “Florile răului”, deoarece asociază un termen din sfera semantică a

frumosului – „flori” – cu unul din cea opusă – „mucigai”.

La nivel semantic, din punct de vedere denotativ, titlul fixează imaginarul poetic

în sfera spaţiului închis, umed, specific închisorilor, propice „florilor de mucigai”, pete de

culoare în cadrul unui univers tern, mohorât, dezolant.

În sens conotativ, se validează ideea că în orice existenţă sordidă poate exista ceva

frumos, „floarea” devenind un simbol al naşterii frumuseţii din materia imundă.

La nivel metatextual, titlul avertizează asupra formulei lirice utilizate de poet,

estetica urâtului.

4. Tema

Tema, de factură modernă, o reprezintă Creația. Actul creator este văzut ca o

dimensiune a suferinței, a demonicului, în absența harului divin, dar și ca imperativ

lăuntric. În contextul abandonării ideii de inspirație divină, poeticitatea este descoperită

în sinele profund. Creația permite transfigurarea răului si redimensionarea lui în planul

esteticului, idee care se subsumează esteticii urâtului.

5. Elemente de compoziție și limbaj artistic

Poezia "Flori de mucigai" este structurată în două secvențe lirice inegale, prima

ilustrând crezul artistic arghezian, iar cealaltă neputința artistului de a crea în condiții de

claustrare.

Prima secvenţă poetică conturează imaginea unui spaţiu închis, a unei

materialităţi grele, elementare, un spaţiu interior, ostil. Întunericul sugerează claustrarea,

devenind laitmotiv al poeziei şi al volumului. Se descrie un spaţiu al singurătăţii absolute,

din care lipseşte până şi graţia divină: „Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în

singurătate,/ Cu puterile neajutate,/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au

lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.”.

Adjectivul obţinut prin prefixare negativă – „neajutate” – este ilustrativ pentru

condiţia eului liric. Animalele biblice, secundanţi ai celor trei evanghelişti, lipsesc din

existenţa creatorului arghezian.

Versurile acestei strofe conturează un imaginar al temniţei, respirând accente ale

„substratului antropologic” (Adrian Marino), dat fiind faptul că poetul a fost închis între

1918-1919 la Văcărești, ca urmare a publicării pamfletului „Baroane”.

Din punct de vedere stilistic, această primă secvenţă lirică este lipsită de artificiul

metaforizant. Expresivitatea rezultă din caracterul surprinzător al asocierilor, procedeele

artistice fiind puţine: enumeraţia „Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, epitetele

„firidă goală”, „puterile neajutate”.

La nivel sintactic, absenţa complementului direct din prima frază a poemului

creează ambiguitatea sensurilor, specifică poeziei moderne. Având în vedere simetriile

sintactice, se poate stabili o relaţie de echivalenţă între florile de mucegai şi stihuri, ceea

ce presupune metamorfoza artistică a unei realităţi (florile de mucegai se transformă în

stihuri).

Principiul organizator al versurilor „Sunt stihuri fără an” se referă la ideea că

poezia înseamnă atemporalitate, promovând artisticul ca modalitate de ieşire din

contingent.

Enumeraţia prin care se prezintă caracteristicile liricului din „Flori de mucigai”

are rolul de a puncta ineditul formulei artistice abordate, estetica urâtului: „Stihuri de

groapă,/ De sete de apă/ Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum.”.

În legătură cu absenţa ajutorului divin în creaţie se dezvoltă sensurile metaforei

„unghia îngerească”. Creatorul încearcă recuperarea inspiraţiei de natură divină, dar

ostilitatea mediului face imposibil acest lucru: „Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am

lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut -/ Sau nu o mai am cunoscut”.

Prima strofă, având structură polimorfă, se organizează în jurul ideii de

singurătate absolută a creatorului, claustrat într-un spaţiu al temniţei din care a dispărut

orice speranţă. Se prefigurează o stare de revoltă, prin folosirea conjuncţiilor

coordonatoare „şi”, „sau”.

A doua strofă, un catren, propune imaginea unui univers exterior, la fel de ostil

ca şi acela din prima strofă. Spaţiul interior şi spaţiul exterior se află în consonanţă: „Era

întuneric. Ploaia bătea departe, afară./ Şi mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să

se strângă./ Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”. Verbele la imperfect

transmit ideea continuităţii stării de dizgraţie a eului liric, percepută dureros.

Mâna, motiv central al textului poetic, prin semnificaţii, devine simbolul actului

creator şi al destinului artistului. „Neputincioasă”, mâna inspiraţiei angelice refuză sau nu

poate „să se strângă”.

Ca în majoritatea textelor argheziene, atitudinea nu este de resemnare. Refuzându-

şi destinul, creatorul arghezian se revoltă împotriva propriei condiţii: „Şi m-am silit să

scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Ultima sintagmă, simbol al direcţiei infernului,

validează noua formulă literară, reafirmând orgolios estetica urâtului.

C. Încheiere:

Prin atitudinea sfidătoare faţă de un mod de a concepe scrisul poezia are valoare

de artă poetică. Proclamându-şi dreptul de a-şi alege destinul – „m-am silit să scriu cu

unghiile de la mâna stângă” – eul liric arghezian realizează, în acest text, una dintre cele

mai emoţionante şi mai dureroase confesiuni despre rolul, menirea artei şi a artistului.

Întregul volum va susţine această atitudine, confirmând unicitatea şi proteismul glasului

poetic arghezian.

Raduly Elena Rodica

Clasa a XII-a I