Esenţa şi structura conştiinţei. Autoconştiinţa. Psihanaliza lui S. Freud

Orice abordare teoretică a conştiinţei nu exclude faptul că sfera logică a noţiunii de „psihic uman" este mai largă decît a noţiunii de „conştiinţă". Conştiinţa reprezintă, dominanta psihicului uman şi este definitorie pentru specificul acestuia. Din acest punct de vedere, conştiinţa integrează formele anterioare de reflectare psihică, le depăşeşte calitativ, le corelează cu procese mai complexe — cum ar fi gîndirea — şi le imprimă caracteristici noi. Totodată, conştiinţa orientează într-o anumită direcţie şi structurile inconştientului.

Psihanaliza, creată de S. Freud, are meritul de a cerceta din j_ punct de vedere ştiinţific structurile inconştientului, chiar dacă deseori preamăreşte rolul acestuia în activitatea psihică a omului. Această teorie ajncercat să descifreze structurarea personalităţii în profunzime, a descoperit cele trei subsisteme ce guvernează viaţa mentală („Sine", „Eu" şi „Supraeu"), a efectuat analiza modului în care se realizează respingerea şi, respectiv, schimbarea tendinţelor inconştiente. Deşi tentativa psihanalizei de a constitui o teorie globală asupra omului şi culturii poate fi criticată, totuşi datorită rcducţionismului şi supraevaluării rolului inconştientului, leoria psihologică a lui Freud are meritul de a fi demonstrat penii n prima oară că activitatea psihică a omului nu se reduce la conştiinţă. Freud a surprins prezenţa unor impulsuri inconştiente în comportamentul normal (şi nu numai în cel patologic), a analizat în termeni conceptuali structurarea psihismului uman în profunzime (cele trei niveluri remarcate mai sus) şi a oferit o cale pentru decodificarea limbajului simbolic al viselor.

În structura conştiinţei pot fi delimitate trei părţi: cognitivă, emoţională şi volitivă. Activitatea psihică conştientă a oamenilor "presupune capacitatea de abstractizare proprie gîndirii, formată prin interiorizarea, sub forma unui sistem de imagini noţionale şi scheme logico-verbale, a unor procedee şi operaţii din planul activităţilor umane. Ca proces de cunoaştere, gîndirea, asociată cu alte procese psihice (memorie, imaginaţie, atenţie, etc.), se desfăşoară în trei coordonate temporale (trecut, prezent şi viitor), ceea ce îi imprimă un caracter explorator, investigator. O altă trăsătură importantă a gîndirii este creativitatea-%Gîndirea are un rol activ, constructiv, creaţia în conştiinţă anticipînd şi pregătind creaţia reală, obiectuală, în sfera acţiunii practice. Produsele acti-vităţii de gîndire, elaborîndu-se în procesul interacţiunii dintre individ şi realitate, devin un instrument de intervenţie activă asupra lucrurilor.

Evoluţia istorică a gîndirii, concomitent cu evoluţia societăţii, I â determinat apariţia şi consolidarea funcţiei de simbolizare pe care o îndeplineşte limbajul natural — principalul instrument al comunicării între oameni. Demonstrînd că gîndirea nu este posibilă fără limbaj, lingvistica efectuează o deosebire între limbă şi limbaj. Limba este considerată ca sistem semiotic („cod"), format din ansamotursemnelor, prin intermediul cărora se comunică într-o comunitate umană, precum şi din totalitatea regulilor gramaticale — sintactice şi semantice — de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens.'Limbajul se referă la facultatea de comunicare prin semne, la trăsăturile comune tuturor limbilor vorbite de oa-irîehi.,Limba se relevă, sub aspect semantic, ca sistem de analiză, sinteza şi generalizare a fenomenelor, elaborat în dezvoltarea istorică a societăţilor, incluzînd şi cristalizînd experienţa cognitivă anterioară. Semnul lingvistic se prezintă ca un complex de sunete care au valoare de semnificat, referindu-se nu la obiectul real, ci la o noţiune, la o clasă de obiecte şi la notele sale definitorii. Pentru om, semnele lingvistice au valoarea unui stimul foarte complex, în stare să declanşeze atitudini şi reacţii subiective variate. Aceasta se datorează şi interacţiunilor dintre gîndire şi celelalte subsisteme ale conştiinţei umane.

Deşi structurile cognitive constituie nucleul în jurul căruia gravitează întreaga activitate a psihicului uman, deşi gîndirea schimbă calitativ întreaga configuraţie a psihicului, nu este mai puţin adevărat că jisupra raţiunii exercită influenţă şi celelalte facultăţi umane — emoţionale şi volitive.

O parte componentă a structurii conştiinţei este autoconştiin-ţa^ aiormaţiune istorică ce se dezvoltă dinamic şi se manifestă la diferite niveluri şi în diferite forme. Prima formă, care uneori

mai este numită dispoziţie, reprezintă conceperea elementară a corpului său şi înscrierea lui în lumea lucrurilor şi oamenilor. Adică, această formă presupune includerea omului în „schema lumii". Un '2-nivel[mai înalt al autoconştiinţei este legat de conceperea omului în calitate de reprezentant al unei sau altei comunităţi umane, al unei anumite culturi sau grup social. Cel mai înalt nivel al dezvoltării autoconştiinţei este apariţia propriului „Eu", ceva unical şi irepetabil care poate întreprinde acţiuni libere şi purta pentru ele răspundere, ce presupune în mod necesar posibilitatea controlului asupra acţiunilor sale şi aprecierea lor.

Atitudinea omului faţă de sine este realizată în mod necesar prin relaţiile lui cu alţi oameni. Autoconştiinţa apare nu ca rezultat al necesităţilor interioare ale unei conştiinţe izolate, dar în procesul activităţii practice colective şi al corelaţiilor dintre oameni.

9. Conştiinţa socială, esenţa şi structura ei. Formele conştiinţei sociale: morala, arta, religia, etc.

Conceptul de conştiinţă socială include ansamblul laturilor şi manifestărilor vieţii spirituale colective, atît sub aspectul lor trăit, interiorizat, cît şi sub cel al obiectivizării în atitudini, comportamente, acţiuni. Cu alte cuvinte, conştiinţa socială cuprinde ansamblul ideilor, concepţiilor, teoriilor, mentalităţilor, aspiraţiilor, credinţelor, modalităţilor de valorificare şi semnificare socială, prinI cipiilor de comportare şi acţiune specifice unei comunităţi sociale sau tezaurizate de omenire în decursul dezvoltării ei pe baza experienţei practice. Abordarea problemei conştiinţei sociale, funcţiilor şi mecanismelor prin care aceasta există şi se dezvoltă, impune adoptarea unor criterii prin intermediul cărora s-ar putea surprinde domeniile, formele şi nivelurile ei de structurare. Adoptînd criteriul raportului „general-indiyidual", se pot înţelege mai bine aspectele distinctive ale conştiinţei sociale, corelaţiile dintre conştiinţa despre lume şi conştiinţa de sine, dintre conştiinţa socială (colectivă) şi cea individuală, dintre conştiinţa ca trăire (subiectivă) a existenţei şi conştiinţa socială instituită ca domeniu (obiectiv) al socio-sferei.

între conştiinţa socială şi cea individuală există o unitate dialectică. Conştiinţa socială nu este o sumă a conştiinţelor individuale. Ea cuprinde fenomenele de conştiinţă colectivă şi există în şi prin conştiinţele indivizilor întruniţi în colectivităţi umane, grupuri sociale, societate umană. Conştiinţa individuală are o determinare complexă. Pe de o parte, dezvoltarea spirituală şi educaţia individului, formarea gîridirii, şi în ultimă instanţă, a personalităţii sale constituie rezultatul influenţelor conjugate exercitate asupra individului de către,existenţa socială, trecută prin filtrul experienţei individuale. Pe de ajtă parte, în concordanţă cu existenţa lor socială oamenii împărtăşesc unele concepţii, aspiraţii, mentalităţi sau credinţe ale comunităţii sociale, răspîndite în mediul socio-cultu-ral respectiv într-un anumit moment istoric. Conştiinţa se manifestă (la nivel individual şi colectiv) şi sub forma conştiinţei de sine, a

capacităţii pe care o dobîndeşte individul (colectivitatea) de a reflecta şi evalua propria existenţă (individuală şi socială). Conştiinţa de sine individuală reflectă statutul familial, profesional, civic, organizaţional şi atribuţiile persoanei în decursul vieţii, exprimate în stima de sine, atitudini, opinii, comportamente, acţiuni, în relaţiile cu alte persoane. Conştiinţa de sine colectivă se caracterizează prin conştientizarea intereselor, scopurilor, valorilor unei colectivităţi, a rolului şi a perspectivelor acesteia.-•) Conştiinţa socială este o formă de reflectare a realităţii destul de complicată şi include diferite elemente structurale care interacţionează între ele şi posedă trăsături specifice. Structura conştiinţei sncţahr^ inserează de obicei, următoarele niveluri -4- conştiinţa obişnuită (cotidiană) şi conştiinţa teoretică^psihologia socială şi*ide-ologia socială, precum şi următoarele ei forme: conştiinţa politică, juridică, morala, religia, arta, ştiinţa şi filozofia.

Conştiinţa obişnuită reprezintă nivelul conştiinţei sociale, în care o deosebită însemnătate are experienţa trăită, imediată, izvo-rîtă din activitatea cotidiană, din contactul direct cu lumea, ceea ce exprimă şi ponderea mare a elementelor intuitive şi afective. Conştiinţa teoretică reprezintă legăturile esenţiale ale legităţilor f~ realităţii şi îşi găseşte

expresia în ştiinţă şi în alte forme ale conştiinţei. Ea reflectă partea interioară, esenţială a realităţii, care necesită o cunoaştere teoretică. în viaţa reală aceste niveluri se intersectează. Conştiinţa teoretică poate să schimbe, să modifice conştiinţa obişnuită.

Psihologia socială reprezintă modalitatea de trăire şi reflectare a existenţei sociale de către oameni (grupuri sociale) ce se concretizează în stări de spirit colective, motivaţii, mentalităţi, stereotipuri, obiceiuri, prejudecăţi, opinii, năzuinţe şi aspiraţii care se exprimă în opţiuni valorice şi în atitudini, în modul de comportare al grupurilor sociale sau colectivităţilor umane. Psihologia socială reprezintă o formă preponderent spontană de reflectare în conştiinţa oamenilor a realităţii sociale. Mediul, împrejurările sociale concrete potenţează, activează (sau inhibă) şi direcţionează componentele psihicului individual, le subordonează unor interese determinate, imediate sau de perspectivă, conferindu-le particularitatea de fenomene psihosociale, de grup sau colective, temporare sau de lungă durată. Ideologia socială /,■■ j este o matrice de structurare a creaţiilor spirituale, fundament al' unor orientări culturale, curente de idei sau mişcări sociale, ^V" dimensiune esenţială a sistemului de convingeri (politice, filozofice, morale, estetice), ce orientează atitudini, comportamente ale unui grup social. Ideologia reprezintă un instrument de acţiuni' socială în sensul unor interese concrete. Au caracter ideolo-gic Boar ideile şi concepţiile care se prezintă în variante de clasă. I >c aceea, nu putem vorbi de caracter ideologic în cazul teoriilor in Ideiloi din domeniul matematicii, ştiinţelor naturii sau ştiinţelor tehnice, care nu ţin de interesele unor clase sau grupuri politice determinate. , .f Formele conştiinţei sociale reprezintă diferite metode ale valorificării realităţii şi pot fi delimitate în baza următoarelor criterii: 1) conform obiectului reflectării. Spre exemplu, conştiinţa politică reflectă relaţiile între clase, naţii, state, atitudinea faţă de problema puterii. în conştiinţa religioasă dependenţa reală a omului de forţele pămînteşti capătă forma dependenţei de forţele supranaturale, dumnezeieşti; 2) potrivit formelor de reflectare. Spre exemplu, ştiinţa reflectă realitatea în formă de noţiuni, ipoteze, teorii etc, arta — în formă de chipuri artistice, religia — în formă de dogme, morala — în forme de sentimente morale, norme, valori, idealuri; 3) conform particularităţilor dezvoltării lor. Spre exemplu, în ştiinţă se desfăşoară progresul cunoaşterii şi astfel are loc mişcarea înainte, iar în artă progresul cunoaşterii nu poate fi con.siderat indicele de baza al dezvoltării; 4) conform funcţiilor sociale pe care le îndeplinesc. Spre exemplu, ştiinţa are funcţia de cunoaştere şi practică, este un izvor al mijloacelor de schimbare a naturii, societăţii şi a omului. Arta îndeplineşte funcţiile de cunoaştere ideologică (educativă) şi estetică. Conştiinţa morală este baza formării personalităţii morale, un factor al reglării interioare a comportării umane, a atitudinii omului faţă de semenii lui etc.

Toate formele conştiinţei sociale, în raport cu funcţiile lor sociale, pot fi împărţite în două grupuri mari: 1) conştiinţa politică, conştiinţa juridică, morala; 2) ştiinţa, arta şi filozofia. Prima grupă reglează relaţiile între oameni şi de aceea formele ei valorifică realitatea socială din punct de vedere spiritual-practic. A doua grupă reprezintă formele valorificării spirituale şi spirituâl-prac-tice a realităţii de către oameni. Un rol intermediar îl ocupă religia, care reprezintă concomitent şi o formă a concepţiei despre lume, şi o formă de reglare a relaţiilor dintre oameni