ergoterapia in boala psihica.doc
TRANSCRIPT
Cuprins
Introducere......................................................................................................................
Cap. I Boala psihică......................................................................................................................
1. Delimitări conceptuale................................................................................................
2. Date orientative în diagnosticul bolilor psihice.......................
3. Modele teoretice de abordare a afecţiunilor psihiatrice..............................................
4. Impactul tublurărilor psihice asupra individului................................................
5. Recuperarea bolnavilor psihici din perspectivă medicală
6. Reintegrarea socio-profesională a bolnavilor psihici (acceptare in familie si
societate, etc)
Cap. II Terapia ocupaţională şi ergoterapia.....................................................................
1. Definirea TO şi ergoterapiei
2. Istoria şi bazele filozofice ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei...................
3. Scopul, obiectivele şi principiile/regulile de aplicare ale TO şi ergoterapiei
4. Rolul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în procesul recuperator – integrativ....
5. Procesul şi evaluarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei..................
6. Organizarea atelierelor............
7. Activităţi utilizate ca mijloc de tratament......................
8. A fi activ influenţează starea mentală a bolnavilor psihici?
Cap. III Lucrul asistentului social cu beneficiarul (bolnavul psihic) şi rolul acestuia în
activităţile de TO şi ergoterapie...............................
1. Identitatea profesională a asistentului social (valori şi atitudini, abilităţi şi
deprinderi)
2. Echipa terapeutică (echipa multidisciplinara)
3. Sarcina asistentului social în ... cu bolnavul psihic
4. Paşi de urmat în procesul de TO
5. Rolul asistentului social în TO
6. Monitorizarea şi documentarea activităţilor
7. Criterii medico-psihosociale de încadrare în grad de handicap
8. Politici sociale
Cap. IV Cercetare sociala
Ipoteze, scop, obiective, descrierea institutiei, studii de caz(5-6)
Anexe
1. Regulament cadru de organizare şi funcţionare a centrelor de integrare prin terapie
ocupaţională.............................................................................................................
2. Fişa de evaluare 1........................................................................................................
3. Fişă de evaluare 2
4.
5.
6.
7.
8.
Concluzii..............................................................................................................................
Bibliografie..........................................................................................................................
Cap. I Boala psihică
1. Delimitări conceptuale
„Istoria dezvoltării societăţii cuprinde şi istoria conceptului de boală psihică. Mari
personalităţi istorice au suferit crize de „nebunie”. Astfel, Nabucodonosor suferea de
„lycantropie”. Reţinem patricidul lui Oedip, delirul mistic al „profetei” Pythis din Delhi.
Practicile religioase sub forma ritualurilor erau destinate să alunge demonii din persoanele
posedate. Hippocrate a fost cel care a considerat bolile psihice, boli ale creierului, crezând că
prin creier „gândim, înţelegem, vedem, auzim, cunoaştem urâtul şi frumosul, răul şi binele,
agreabilul şi dezagreabilul”. El a orientat tratamentul bolilor psihice de pe palierul religios
spre cel medical.” (Jeican, 2001, p. 17)
Boala psihică este deseori asociată cu nebunia, rămânând de-a lungul secolelor o
permanentă preocupare omenească. (op.cit.)
Pe perioada Evului Mediu s-a încurajat şi dezvoltat încrederea în superstiţii şi vrăjitorii
şi se susţinea ideea că nebunii sunt posedaţi de demon sau pedepsiţi de Dumnezeu. La acea
vreme chiar şi medici renumiţi ca Ambroise Paré şi Foucault susţineau ipoteza că bolnavul
psihic este întruchiparea diavolului, iar soluţiile pentru cei bolnavi erau arderea pe rug sau
torturile fizice, exilul. (op.cit., p.18)
În secolul al XVI-lea ideile despre boala psihică sunt reactualizate şi se consideră
aceasta ca fiind o boală a creierului. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a luat boala psihică
în raport cu sănătatea psihică, normalitatea. (op.cit.)
Boala psihică afectează întreaga fiinţă umană pe toate coordonatele sale biologice,
sociale şi culturale, desemnând un grup de tulburări ce cauzează o severă disturbare în
gândire, afectivitate şi în relaţiile sociale. (op.cit.)
Din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1998) avem următoarele definiţii:
boală- „modificare organică sau funcţională a echilibrului normal al organismului; proces
patologic care afectează organismul; maladie, afecţiune, beteşug” şi psihic - „formă specifică
de reflectare a realităţii, produsă de activitatea sistemului nervos şi prezentă la animalele
superioare; totalitatea fenomenelor şi proceselor proprii acestei reflectări; structură sufletească
proprie unui individ”.
Lăzărescu a definit boala psihică ca fiind „o denivelare (simplificare), dezorganizare
(destructurare), dezechilibrare (dizarmonie) a vieţii psihice conştiente a persoanei.” (Tudose,
Tudose & Dobranici, 2002, p. 37)
Pentru a înţelege noţiunea de boală psihică, trebuie de ştiut ce semnifică normalul.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1998) defineşte normalul: „care este aşa
cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit, firesc, natural; sănătos; care este
conform cu o normă”. O altă definiţie din Random House Webster`s Dictionary spune că
starea de normalitate este: „starea conformă cu standardul sau cu tipul comun, uzual, natural;
sănătos; liber de anomalii mentale; liber de boală sau malformaţii sau ca stare conformă cu o
normă egală cu media caracteristicilor umane”.
Conform dicţionarului de psihologie Larousse (1998), normalul este „conform unei
reguli”. „Normalitatea este o noţiune relativă, variabilă de la un mediu sociocultural la altul şi
în timp: este ceea ce se observă cel mai adesea într-o societate dată, la data cutare, într-un
ansamblu statistic a cărui depresie este normală (curbă, sub formă de clopot), notele care se
apropie de media aritmetică sunt caracteristice pentru normalitate; dimpotrivă, acelea care se
situează la extremităţile curbei sunt anormale; în medicină, există tendinţa de a se asimila
omul normal individului perfect sănătos, individ care, la drept vorbind, nu există. (Norbert
Sillamy, 1998, p. 211)
„În viziunea lui Kraff, normalitatea înseamnă capacitatea individului de a se adapta
flexibil la situaţiile confictuale, fiind capabil de a suporta frustrările şi anxietatea care rezultă
din ele.” (Jeican, 2001, p.18)
Lagache defineşte normalitatea prezenţa următoarelor caracteristici ale sănătăţii
mintale:
capacitatea de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce într-o formă
satisfăcătoare pentru individ;
capacitatea de a organiza un plan de viaţă care să permită satisfacerea
periodică şi armonioasă a majorităţii nevoilor şi progresul către scopurile
cele mai îndepărtate;
capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la grup;
capacitatea de a-şi adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu ceilalţi
indivizi;
capacitatea de identificare atât cu forţele conservatoare cât şi cu cele
creatoare. (op.cit.)
Este necesar ca pentru a înţelege mai bine noţiunea de boală psihică, să facem
distincţia clară dintre boala psihică şi handicapul mintal. Vorbim de handicap mintal atunci
când avem de-a face cu un individ incapabil să se dezvolte dincolo de anumite limite
intelectuale. Aceasta indică un mod anormal de organizare şi funcţionare mintală, cu
implicaţii directe în organizarea şi structura personalităţii individului. Handicapul mintal
poate rezulta dintr-o formă oarecare de defecţiune sau rănire a creierului care este de obicei
prezentă în formă caracteristică încă de la naştere (ex. Sindromul Down). În schimb, prin
boală psihică se înţelege că suferindul a avut o perioada de normalitate înainte ca boala să
apară, aceasta reprezentând aşadar o schimbare pe toate planurile la o astfel de persoană
normal dezvoltată. Pentru a diagnostica boala psihică, datele trebuie să arate că individul se
poartă, gândeşte sau simte în moduri total neobişnuite sau care îi produc lui sau celorlalţi
motive de îngrijorare.
În producerea bolii psihice sunt importante două aspecte şi anume: alterarea
substratului anatomofiziologic al creierului şi/sau al relaţiei subiectului cu mediul social.
Limita dintre normal si patologic este foarte greu de stabilit, de unde apar şi probleme in
diagnosticarea bolii psihice. (op.cit., p.19)
Atunci când se află în stare de normalitate, psihicul uman este liber de a gândi, de a
acţiona, de a relaţiona şi de a trăi după propriile valori, în timp ce în cazul bolii psihice,
caracteristica de bază a psihicului este afectată, aşadar bolnavul poate auzi voci
ameninţătoare, poate avea vedenii, idei delirante, halucinaţii. „Boala psihică fiind o
modificare, o dezorganizare a vieţii psihice, devine şi mai greu de apreciat pentru că
diagnosticarea ei înseamnă a defini subiectivul, relativul, trăirea la un moment dat”. (op.cit.,
p.19)
Care sunt cauzele bolii psihice?
Studiile care s-au făcut până acum au constatat că există cauze fizice, sociale, de
mediu şi psihologice. (http://www.scribd.com/doc/11557200/Sa-Intelegem-Bolile-Psihice,
26.03.2010)
Cauzele fizice sunt cele de natură biologică: un traumatism cranian poate duce la
modificări de personalitate, schizofrenie; abuzul de substanţe de către mamă pe timpul sarcinii
poate afecta sănătatea mintală a copilului; lipsa unor vitamine şi minerale poate dezvolta, de
asemenea, boli neurologice. (op.cit.)
Cauze sociale şi de mediu. O viaţă de familie lipsită de armonie, nesiguranţă, stresul
de la locul de muncă, oboseala, conflictele profesionale/sociale/interpersonale, pierderea
cuiva drag pot provoca apariţia bolii psihice. (op.cit.)
Factorii psihologici. Un deces sau divorţ, o traumă sau un abuz pot la rândul lor să
influenţeze sănătatea mintală. (op.cit.)
Oricine şi în orice moment al vieţii poate să se îmbolnăvească psihic:
copiii, sugarii: conflicte în familie, certuri, abuzuri, traume, etc.
adolescenţii: stresul social, schimbările corporale rapide prin care trec, etc.
adulţii tineri: responsabilitatea intensă legată de profesie sau familie, dorinţa
de realizare, etc.
adulţii la vârsta activă: conflict dintre aspiraţii şi realităţi, părăsirea căminului,
etc.
persoanele în vârstă: probleme somatice, problema pensionării, singurătatea,
decesul unor persoane foarte dragi, etc. (op.cit.)
„Boala psihică este şi va rămâne o dimensiune (poate cea mai tragică) a fiinţei umane
şi prin aceasta ea va cuprinde întotdeauna tot ceea ce alcătuieşte umanul din noi. Dar ea va fi
şi absenţa libertăţii interioare a subiectului, incapacitatea de a se adapta armonios în mijlocul
colectivităţii şi imposibilitatea de a crea pentru semeni, prin şi cu ei. În acest sens, boala va
dezorganiza esenţa umană în tot ce are ea definitoriu.” (Tudose, Tudose & Dobranici, 2002, p.
38)
Clasificarea generală a bolilor psihice
Clasificarea generală a bolilor psihice propusă de OMS (Organizaţia Mondială a
Sănătăţii) este prezentă mai jos:
1. Tulburări psihice organice, inclusiv tulburări simptomatice
2. Tulburări psihice datorate folosirii substanţelor psihoactive
3. Schizofrenia, tulburările schizoitipale şi delirante
4. Tulburări afective
5. Tulburări nevrotice, legate de stres şi somatoforme
6. Sindroame comportamentale asociate unor dereglări fiziologice şi unor factori
somatici
7. Tulburări ale personalităţii şi comportamentului la adult
8. Întârziere în dezvoltarea mentală
9. Tulburări ale dezvoltării psihologice
10. Tulburări de comportament şi emoţionale având debutul frecvent în copilărie şi
adolescenţă (Jeican, 2001, p.30)
Tulburări psihice organice: demenţa în boala Alzheimer; demenţa vasculară; demenţa
în alte boli clasificate în altă parte (boala Pick, boala Creutzfeldt-Jakob, boala Huntington,
boala Parkinson, boala cu virusul HIV-SIDA); sindromul amnestic organic neindus de
substanţe psihoactive; delirium, altul decât cel indus de substanţe psihoactive; alte tulburări
mentale datorate leziunii, disfuncţiei cerebrale sau bolilor somatice (halucinozele organice,
tulburarea catatonica organică, tulburarea delirantă organică, tulburări afective organice,
tulburarea anxioasă organică, tulburarea disociativă organică, tulburarea labil-emoţională
organică, tulburarea cognitivă uşoară); tulburări comportamentale şi ale personalităţii datorate
bolii, leziunii sau disfuncţiei cerebrale (tulburarea organică de personalitate, sindromul
postencefalitic, sindromul postcomoţional). (DSM IV, 2000)
Tulburări psihice datorate folosirii substanţelor psihoactive. Substanţele utilizate sunt
următoarele (11 clase): alcool, amfetamină sau simpatomimetice, cafeină, cannabis, cocaină,
halucinogene, inhalante, nicotină, opiacee, phencyclidină (PCP) sau arylcyclohexylamine cu
acţiune similară, sedative, hipnotice sau anxiolitice. Toate aceste substanţe duc la apariţia mai
multor tulburări secundare precum: intoxicaţie acută, sindromul de dependenţă, stare de sevraj
etc. (op.cit.)
Schizofrenia, tulburările schizoitipale şi delirante: schizofrenia paranoidă, schizofrenia
hebefrenică, schizofrenia catatonică, schizofrenia nediferenţiată, depresia postschizofrenie,
schizofrenia reziduală, schizofrenia simplă. (op.cit.)
Tulburările afective sunt tulburările care au ca element predominant o perturbare de
dispoziţie. Acestea sunt: tulburări depresive majore, tulburarea distimică, tulburarea depresivă
fără altă specificaţie, tulburarea bipolara I, tulburarea bipolară II, tulburarea ciclotimică,
tulburarea bipolară fără altă specificaţie etc. (op.cit.)
Tulburări nevrotice, legate de stres şi somatoforme: agorafobia, fobia specială, fobia
specifică, atacul de panică, reacţia acută la stres, anxietatea generalizată, stresul posttraumatic,
hipocondria, tulburarea dismorfică corporală, tulburarea algică, tulburarea de conversie etc.
Sindroame comportamentale asociate unor dereglări fiziologice şi unor factori
somatici: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, etc. (op.cit.)
Tulburări ale personalităţii şi comportamentului la adult: tulburări specifice de
personalitate, jocul de noroc patologic, piromania, cleptomania, tricotilomania, tulburări de
identitate sexuală etc. (op.cit.)
2. Date orientative în diagnosticul bolilor psihice
Diagnosticul unei boli psihice este dat de către un psihiatru cu ajutorul examenului
psihic. Examinarea constă în comunicarea deschisă dintre psihiatru şi bolnavul, de unde
acesta va putea obţine informaţii cu privire la psihicul bolnavului. Diagnosticul unei boli
psihice este în general dificil deoarece psihiatrul se poate confrunta cu stări psihice greu de
descifrat, iar în timpul examinării pot apărea diferite bariere care pun în pericol o comunicare
ce s-ar dori cât mai eficientă. Obţinerea informaţiilor depinde în mare parte de dorinţa
bolnavului de a le dezvălui, de deschiderea lui faţă de interlocutor, de sinceritatea lui, de
măsura în care bolnavul doreşte să comunice, de conştientizarea bolii, a necesităţii examinării
de către psihiatru sau a necesităţii tratamentului. (Jeican, 2001, p.71)
Anamneza este prima etapă în cadrul examinării clinice a bolnavului şi este deosebit
de importantă în decizia diagnosticului. Psihiatrul, cu ajutorul unor întrebări relevante, poate
obţine date anamnestice foarte importante şi anume: date despre debutul bolii actuale,
eventuale decompensări anterioare, modul de manifestare a bolii în perioada anterioară
examinării. În cazul în care bolnavul este profund tulburat sau nu îşi recunoaşte boala/nu o
discuta, un rol important îl joaca heteroanamneza. În acest caz, culegerea datelor se face de la
aparţinători, familie, prieteni, colegi etc. (op.cit., p.72)
Datele legate de copilăria şi adolescenţa subiectului sunt şi ele importante în
diagnosticul psihiatric. Astfel, anumite evenimente psihotraumatizante din copilărie sau
adolescenţă precum abandonul, divorţul părinţilor, adopţiunea trebuie cunoscute deoarece
contează mult în apariţia ulterioară a unor boli psihice. (op.cit., p.73)
Datele despre şcolarizarea şi profesia bolnavului. Abandonul şcolar sau frecventarea
unei şcoli ajutătoare pot indica o dezvoltare insuficientă a funcţiilor cognitive. (op.cit.)
Datele anamnestice heredocolaterale pot informa daca bolnavul are o boală psihică
transmisă genetic precum schizofrenia, psihoza afectivă, tulburare de personalitate, alcoolism
etc. (op.cit.)
Comportamentul pacientului încă din copilărie poate fi dedus din anamneză, astfel se
poate afla dacă bolnavul a decurs la acte de delincvenţă, violenţă, absenteism şcolar etc.
(op.cit., p.74)
Din examenul psihic, psihiatrul poate surprinde atitudinea bolnavului, ţinuta, faţa,
privirea, gestica. Aşadar:
bolnavul poate avea dorinţa de a se trata şi chiar se adresează el însuşi
medicului în acest scop, dar se poate ca situaţia să se schimbe, întrucât
bolnavul se resemnează, devine rezervat, se izolează, refuză examinarea, este
ostil, de multe ori violent;
aceste persoane pot prezenta indiferenţă faţă de ţinuta lor vestimentară şi faţă
de starea de igienă corporală, astfel, unii dintre ei se pot îmbraca extravagant,
strident, cu culori ţipătoare sau cu vestimentaţie necorespunzătoare vârstei sau
chiar poziţiei sociale;
un alt aspect important în examenul psihic este urmărirea atentă a expresivităţii
faciesului şi fizionomia bolnavului deoarece faţa se consideră o „oglindă” din
care se poate deduce starea afectivă a subiectului;
urmărind gestica bolnavului, acesta poate avea mişcări lente, mai rapide sau
mişcări necoordonate, nefireşti, bizare şi fără scop. (op.cit.)
3. Modele teoretice de abordare a afecţiunilor psihiatrice
„Dilema care se ridică în faţa celor care se ocupă de persoanele cu tulburări psihice are
în mod esenţial două componente. Mai înâi, cât de mult se poate distinge între
comportamentul normal şi anormal? În al doilea rând, cum poate cineva să facă distincţia între
reacţiile psihicului şi cele ale corpului?” (Butler & Pritchard, 1993. p.13)
În încercarea de a rezolva aceste dileme, au rezultat câteva teorii alternative. Una
dintre ele este modelul medical, care sugerează că tulburările psihice se tratează ca şi cum ar
fi de acelaşi fel cu tulburările fizice. Modelul medical presupune individualizarea cazurilor,
astfel ajutorul acordat să fie personalizat şi adaptat la particularităţile situaţiei clientului. Acest
model plasează problema în mâinile profesiunii medicale şi se poate spune că se bucură de o
recunoaştere generală într-o mare parte a lumii occidentale. (op.cit.)
Multe dintre modele sunt rezultatul unor teorii care se bazează pe ştiinţe sociale mai
cuprinzătoare şi anume: sociologie, politologie, filozofie şi psihologie. Toate acestea încearcă
să mute accentul dinspre pacientul identificat spre o privire de ansamblu asupra dificultăţilor
personale. (op.cit., p.14)
Pentru mulţi dintre cei care propun modele alternative, preocupările sunt concentrate
asupra a trei probleme:
Este corect să se aplice cuvântul boală la tulburările psihice?
Există pericolul ca doctorii să aplice eticheta de boală psihică la probleme
vieţii de toate zilele? De a reproduce tipul de colonizare medicală care a avut
loc în probleme cum ar fi alcoolismul şi care au condus la delincvenţă şi
comportament criminal?
Este intervenţia psihiatrică distructivă, fie fizic, prin modul de tratament pe
care îl oferă, fie social prin aplicarea unor etichete stigmatizante? (op.cit.)
Psihiatrul american Szasz, susţinătorul unui nou model, a scris în 1960 un articol
intitulat „Mitul bolii mintale” în care argumentează că „termenul de boală, atunci când este
aplicat tulburărilor mintale, este folosit în realitate ca o metaforă. Doctorii tratează oamenii ca
şi cum ar fi bolnavi. În consecinţă, pe măsură ce s-a dezvoltat psihiatria ca disciplină, acest ca
şi cum a început să fie lăsat la o parte şi oamenii au fost trataţi ca bolnavi. Astfel a fost creat
mitul bolii mintale.” (op.cit.) Szasz spune aici că oamenii nu suferă de boli, ci de „probleme
de viaţă”.
Psihiatrul britanic R. D. Laing (1970,1971) abordează dilema de pe poziţiile stângii
liberale, ideile sale sprijinindu-se pe filozofii existenţiali, cum ar fi Jean Paul Sartre (1969). El
are convingerea că „toate formele de comportament uman au deplină validitate. Aceasta îl
conduce la ideea că şi comportamentul psihotic, considerat până la el de mulţi ca fiind bizar şi
iraţional, are de fapt semnificaţie şi ar trebui să fie apreciat şi valorizat în loc să fie pur şi
simplu considerat ca manifestarea unei gândiri deteriorate. Această identificare cu pacientul
psihotic l-a făcut să vorbească despre boală în termenii unei călătorii în interiorul nebuniei, un
voiaj la diferite niveluri de experienţă.” (op.cit., p.15)
O altă explicaţie pe care o dă marele scriitor Erving Goffman (1961) este ceea că
pacienţii nu suferă de o boală, ci de un set de circumstanţe de viaţă sau din cauza unor
întâmplări adverse. Aceasta argumentează faptul că bolnavii puteau evita boala dacă ar fi avut
sprijin în familie, un loc de muncă stabil şi o locuinţă bună. (op.cit., p.16)
În concepţia lui Thomas Scheff (1966), „boala mintală este în mod esenţial o formă de
încălcare a regulilor şi, ceea ce este de primă importanţă, nu este violarea originală a normelor
sociale, ci mai degrabă reacţia audienţei la aceasta. El sugerează că dezvoltăm, prin
intermediul imaginii populare a televiziunii şi al presei, o idee stereotipă a cuiva care este
nebun sau scrântit.” (op.cit.)
Psihologul britanic Hans Eysenck (1975) susţine concepţia că boala nevrotică este
bazată pe inabilitatea de adaptare şi înfruntare a vieţii de toate zilele. El adaugă faptul că nu
este necesar un tratament medicamentos, ci mai degrabă o formă de educaţie socială intensivă.
(op.cit., p.17)
Aceste teorii încearcă să explice conceptul de boală pshică, însa acestea sunt în mare
parte pline de goluri logice.
„Criticile psihiatriei convenţionale au scos la suprafaţă, în diferite moduri, unele dintre
deficienţele şi inconsistenţele practicii curente. Puţini psihiatri sunt dintre cei ce realmente
gândesc profund asupra mulţimii de sarcini profesionale care le revin, vor nega existenţa
acestor dificultăţi. Însă, cei mai mulţi din aceştia vor argumenta că sunt confuntaţi zilnic cu un
număr copleşitor de oameni în suferinţă, fie pacienţi, fie familiile lor. Modelul de înţelegere
şi de intervenţie pe care l-au dezvoltat este esenţial pragmatic şi, ca atare, în mâinile unor buni
practicieni, suficient de flexibil pentru a putea fi adaptat la un număr de modele diferite.
Aceste modele pot fi puse în cadrul unui sistem convenţional rezonabil de clasificare a
simptomelor observate, dar sunt suficient de cuprinzătoare pentru a include modalităţi
medicale, sociale, psihologice şi reabilitative de intervenţie.” (op.cit., p.18)
4. Impactul tulburărilor psihice asupra individului
Există patru situaţii în ceea ce priveşte atitudinea bolnavului psihic faţa de
invaliditatea sa şi anume:
Îşi recunoaşte deficienţa, o trăieşte ca pe o stare morbidă conştientă, o simte,
o reclamă şi solicită din partea societăţii forme de recuperare;
Nu-şi recunoaşte starea defectuală-invalidantă, nu reclamă sau chiar respinge
ofertele de recunoaştere, este un neadaptat la condiţiile sociale, intrând chiar
în conflict cu societatea;
Îşi recunoaşte parţial sau total deficienţa sa psihică, dar numai în sine, şi
dorind sa evite consecinţele personale care decurg din aceasta, încearcă să o
disimuleze;
Îşi recunoaşte deficienţa psihică, şi în scopul obţinerii de pe urma acesteia a
unor avantaje sociale si profesionale, materiale, familiale sau de altă natură
caută să o amplifice, să îmbogăţească tabloul clinico-psihiatric printr-un
proces de suprasimulare a suferinţei sale. (Enăchescu, 1979, p.233)
Bolnavii care îşi neagă deficienţa consideră boala ca pe o stare de imperfecţiune, ca o
ruşine, o stare de slăbiciune şi un dezavantaj. Aşadar, boala semnifică de fapt o pierdere a
stimei de sine şi a prestigiului social. Ei se află într-o continuă stare de tensiune, de anxietate,
deoarece se află în pericol de a fi contrariaţi de realitatea obiectivă externă, prin neadaptarea
lor. (op.cit.)
În momentul declanşării crizei psihice, individul poate simţi sentimente de nelinişte, în
prezenţa unor idei necontrolabile, care pătrund în gândurile sale inconştiente. Se întâmplă ca
toate acestea să ducă la o stare de confuzie în mintea individului şi poate începe să întrerupă
fluxul gândirii normale, logice. Unii indivizi în cauză luptă împotriva acestor idei şi încearcă
să-şi păstreze echilibrul, reuşind, însă aceste senzaţii vor produce la un moment dat depresii
care vor submina capacitatea individului de a înţelege ce i se întâmplă în viaţa de toate zilele.
(op.cit.)
În cazul unui individ care trăieşte o experienţă psihotică, caracterul bizar al unei
halucinaţii poate exterioriza sentimentul de teamă, astfel sfârşindu-se prin pierderea
controlului asupra unei părţi din propria sa viaţă. Acesta nu înţelege ce nu este în regulă,
ştiind doar că ideile, stările, sentimentele şi reacţiile psihice ce erau altădată obişnuite, acum
sunt întrerupte şi distorsionate. Din cauza unor astfel de sentimente de bulversare, nelinişte şi
nesiguranţă se poate ajunge la o distorsionare a comunicării, cum ar fi: dificultatea în a se
exprima, dificultatea de a înţelege ce spun alţii. (op.cit.)
Sentimentele de respingere şi izolare emoţională pot fi şi ele prezente, acestea ducând
la probleme în relaţiile familiale, personale, în cercul de prieteni, la şcoală sau la locul de
muncă. Pe măsură ce sporesc aceste dificultăţi de a face faţă vieţii zilnice, individul se poate
simţi copleşit din cauza incompatibilităţii, care îl duce deseori în situaţia de a se simţi lipsit de
speranţă şi deprimat. (op.cit.)
Reprezentarea grafică de mai jos poate fi ilustrată ca un tip de vârtej al emoţiilor care
se autoaccentuează şi care îl trage pe individ în jos:
Fig. 1.1.
Vârtejul experienţei psihiatrice (Butler & Pritchard, Bolile mintale, Editura Alternative, 1993,
p. 34)
Aceste stări emoţionale prin care trece bolnavul psihic sunt de multe ori accentuate de
atitudinea şi comportamentul celor din jur. Reacţiile negative venite dinspre societate face ca
acesta să se izoleze şi să se simtă inutil, trăind cu adevărat o dramă.
Reacţia şi rolul familiei
Apariţia unei boli psihice la un membru al familiei are un impact asupra întregului
sistem familial, iar evlouţia bolii este influenţată în mare parte de modul în care membrii
familiei se mobilizează şi se adaptează stresului provocat de boală şi nevoilor celui în
suferinţă.
Un bolnav nu trebuie învinuit de existenţa bolii, însă acest lucru nu este întotdeauna
apreciat de către mebrii familiei.
Racţiile familiei la boală sunt diferite, iar asistentul social poate observa următoarele:
negarea bolii: De ce chiar el?, Imposibil! Până ieri nu avea nimic!;
neîncrederea în precizia diagnosticului şi speranţa unor investigaţii
suplimentare care să modifice evoluţia şi prognosticul bolii: Dar poate ar
trebui să facă analize mai multe!, Nu cred că e chiar atât de gravă boala!;
furie şi revoltă; protestul fiind o manifestare a supărării şi tensiunii emoţionale
provocată de verdictul neaşteptat;
tristeţe, anxietate sau chiar depresie; asistentul social trebuie să îi determine să
accepte situaţia şi să le arate posibilităţile de recuperare a bolnavului.
(http://www.medfam.ro/mf/mf/mf16/fam16.html, 1.04.2010)
Din cauza evoluţiei îndelungate a acestei boli, în interiorul familiei se creează uneori
tensiuni care schimbă deseori atitudinile acesteia. Aşadar, reacţiile nevrotice, tendinţele
depresive şi stările de irascibilitate cresc la membrii familiei în care există un bolnav psihic.
Lipsa comunicării, armoniei şi existenţa stresului indus de efortul de a face faţă cuiva
care se îmbolnăveşte provoacă neînţelegeri şi chiar rupturi în multe din aceste familii.
„Boala mintală constituie încă un stigmat în ochii multora, iar familia s-ar putea să
trebuiască să suporte acest stigmat. Aceasta o poate determina să ascundă adevărul în faţa
prietenilor şi vecinilor, izolându-se astfel şi mai mult atât pe ei, cât şi pe bolnav.” (Butler &
Pritchard, 1993, p.35)
Impactul bolii asupra familiei poate fi anihilat sau diminuat atât de acţiunile celorlalţi
membri ai familiei, cât şi de intervenţia asistentului social, ce poate ajuta familia să-şi
restabilească echilibrul familial.
Familia joaca un rol fundamental în măsurile de integrare a bolnavului psihic în viaţa
de toate zilele, de aceea este foarte importantă existenţa unei legături puternice între aceştia.
În aceste situaţii de criză, aceasta trebuie să manifeste sprijin şi compasiune faţă de membrul
familiei atins de boală. Bolnavul psihic necesită îngrijiri pe care nu le poate oferi decât o
familie bine consolidată.
Reacţia societăţii la boala psihică
O problemă majoră pe care o întâmpină individul în faţa bolii psihice este şi atitudinea
oamenilor din jurul lui. Aceştia ştiu că bolnavul psihic poate izbucni oricând, şi se aşteaptă la
reacţii neplăcute din partea lor şi la agresivitate bruscă, nemotivată. Din cauza acestei
percepţii şi din motiv că nu se pot apăra la timp, oamenii ajung să fie prudenţi atunci când se
află în preajma unor bolnavi psihici. Bolnavii psihici, din cauza problemelor emoţionale, sunt
consideraţi un pericol social, lipsiţi de discernământ, iraţionali, inconştienţi şi superficiali. Ei
sunt percepuţi ca fiind inutili social, şi chiar o povară pentru cei apropiaţi şi pentru societate.
Sunt consideraţi incapabili să ducă o viaţă normală, să muncească şi sunt văzuţi ca fiind
dependenţi de alţii. (http://liviacatalina.blogspot.com/, 26.03.2010)
Problema marginalizării bolnavilor psihici de către societate îi pune pe aceştia în
situaţia de a se simţi vulnerabili, neajutoraţi, respinşi, defavorizaţi. Cu toate acestea, pentru
unii oameni, bolnavii psihici reprezintă o sursă de amuzament, trezindu-le uneori curiozitatea.
(op.cit.)
Aşadar, o reacţie pozitivă din partea oamenilor ar consta în compasiune şi
conştientizarea faptului că aceste persoane sunt oameni care au în primul rând nevoie de
ajutor. În caz contrar, aceste persoane, vulnerabile în acasta situaţie, pot ajunge să fie
introvertiţi, necooperanţi, pot avea gânduri de suicid şi nu numai.
Recuperarea bolnavilor psihici
În secolul al XIX-lea, mentalitatea care domina tratarea bolnavilor psihici era legată de
tratamentul intraspitalicesc, la pat. Pentru că această metodă nu dădea randament în rândul
persoanelor bolnave psihic, H. Simion a introdus metoda terapiei active (aktivere Therapie)
sau socioterapia (Soziotherapie). (C. Enăchescu, 1979)
În ziua de azi, boala psihică nu mai constituie o ruşine şi nu mai este un prilej de
indiferenţă ci, dimpotrivă, constituie o problemă de interes şi de înţelegere crescândă.
Deoarece societatea manifestă această înţelegere şi această atitudine mai deschisă faţă
de boala psihică, numărul celor care solicită tratament a crescut considerabil, la fel şi
necesităţile de personal de îngrijire, astfel dezvoltându-se reţeaua instituţională de asistenţă
medico-psihiatrică. „Aceste aspecte ridicate de recuperare psihosocială a deficientului psihic
pun probleme noi, sociale, care antrenează în acest proces instituţii medicale specializate sau
anexe, societăţi ştiinţifice, organisme guvernamentale.” (op.cit., p.234)
În cea de-a V-a Sesiune Ştiinţifică a Academiei de Ştiinţe Medicale Române din 22-23
ianuarie 1974 se defineşte recuperarea ca „o activitate complexă (medicală, educaţională şi
socio-profesionala), prin care se urmăreşte restabilirea cât mai deplină a capacităţilor
funcţionale, reduse sau pierdute de către o persoană (adult sau copil), în urma unor boli
congenitale sau dobândite, ori a unor traumatisme, precum şi dezvoltarea mecanismelor
compensatorii şi de adaptare, care să îi asigure în viitor posibilitatea de muncă sau auto-
servire, respectiv o viaţă activă, independentă economic şi/sau social.” (Ioana Mircea, 2004)
Sintetizând această lungă definiţie, trebuie reţinut faptul că recuperarea este procesul
prin care se promovează optimizarea stării de sănătate fizică şi psihică, în contextul existent
din punct de vedere socio-economic, vocaţional şi/sau educativ. (op.cit.)
În acest proces de recuperare a bolnavilor nu trebuie să existe prejudicii sau stereotipii
în legatură cu rasa acestuia, credinţa, culoarea pielii sau diferenţa lingvistică.
Scopul practic al recuperării este asigurarea unei vieţi active şi întoarcerea bolnavului
psihic în societate, cu cea mai bună readaptare familială şi profesională.
Conform viziunii OMS, etapele procesului de recuperare sunt rumătoarele:
Recuperarea medicală (medical rehabilitation)
Aceasta reprezintă prima etapă a recuperării. „În această etapă se administrează
tratamentul medico-chirurgical adecvat fazei acute a bolii, precum şi proceduri adjuvante
menite să prevină sau să limiteze complicaţiile şi disfuncţionalităţile.” (Mircea, 2004)
Recuperarea profesională (vocational rehabilitation)
A doua etapă „începe în momentul în care pacientul părăseşte secţia de spital cu
sechele disfunţionale, fiind axată pe problematica profesională (re-inserarea la locul de muncă
avut anterior sau re-profesionalizarea). În această etapă există o colaborare între diferiţi
specialişti, care evaluează: aptitudinile/capacităţile pacientului; caracteristicile/socilitările
locului de muncă.” (op.cit.)
După confirmarea acestor date, se obţin concluzii privind orientarea profesională a
pacientului la finalul programului de recuperare funcţională în curs de desfăşurare.
Recuperarea socială (social rehabilitation)
Cea de-a treia etapă a recuperării este axată pe rezolvarea problemelor vieţii cotidiene.
(op.cit.)
Recuperarea necesită implicarea activă a unui grup coordonat şi integrat de
profesionişti cu calificare specifică, munca în echipă reprezentând cheia succesului în acest
domeniu.
„Este necesar să se stabilească o strânsă colaborare între: echipa de recuperare –
pacient – aparţinători/familie. Între aceşti trei factori participanţi la procesul de recuperare
trebuie să existe o veritabilă alianţă terapeutică, materializată în cadrul unui aşa-numit
contract terapeutic, prin care se defineşte proiectul reabilitativ şi care prevede realizarea
programului reabilitativ într-o perioadă de timp determintată.” (op.cit.)
C. Enăchescu (1976) descrie nouă principii fundamentale care stau la baza procesului
de recuperare a bolnavilor psihici, general admise de majoritatea specialiştilor:
Principiul cooperarii: echipa terapeutică acţionează în colaborare cu diferite
organizaţii sociale şi profesionale specializate în procesul de recuperare;
Principiul antrenării: constă în atragerea şi antrenarea activă a bolnavilor
psihici;
Principiul activării: constă în menţinerea unui anumit ritm al activităţii
terapeutice;
Principiul varietăţii şi al mobilităţii: constă în diversificarea ritmului
procesului de recuperare, diversificarea activităţii, crearea unui climat
interesant, nemonoton, antrenant, plăcut, cu efecte pozitive, adaptarea
bolnavului la metoda aplicată;
Principiul supravegherii dirijate: constă în conducerea şi desfăşurarea
activităţilor de recuperare după criterii medicale şi psihologice;
Principiul normalităţii funcţionale: acest principiu este de fapt scopul
recuperării, de a redobândi capacităţile pierdute ale bolnavului sau dezvoltarea
altor capacităţi;
Principiul mobilităţii adaptative: constă în diversificarea metodelor de
recuperare în cursul diferitelor etape ale procesului terapeutic, în funcţie de
deficientul psihic şi natura acestei deficienţe;
Principiul planificării: constă în mijloacele şi etapele de recuperare;
Principiul programării: urmăreşte desfăşurarea şi planificarea programelor în
procesul de recuperare a bolnavilor psihici.
Aceste principii fundamentale care stau la baza recuperării deficienţilor psihici au
valoare de legi, de aceea ele trebuie cunoscute foarte bine în derularea unui astfel de proces de
recuperare. În acest proces, bolnavul trebuie să fie apt de a întreprinde o anumită activitate şi
trebuie sa aibe dorinţa de a deveni el însuşi un cetăţean activ, fericit şi util. (op.cit.)
Pregătirea recuperării constituie un moment important, dar şi delicat în acelaşi timp
deoarece se analizează deficientul, îl studiază precizând natura şi gradul deficienţei, după care
se stabilesc metodele cele mai adecvate ale recuperării (fig. 3.1.). (op.cit.)
Fig 3.1.
Relaţiile dintre deficienţă şi recuperare (Enăchescu, Igiena mintală şi recuperarea bolnavilor
psihici, Editura Medicală, 1979, p. 242)
Orice recuperare trebuie să aibă un caracter planificat şi să vizeze următoarele
obiective:
să asigure şi să menţină mijloacele de recuperare la un înalt nivel calitativ;
să asigure condiţii de recuperare pentru toate tipurile de deficienţă din toate
sectoarele populaţiei şi din toate zonele geografice;
să creeze o informare intensivă referitoare la valoarea procesului de
recuperare. (op.cit., p. 243)
„J. Martin Myers clasifică metodele recuperării deficienţilor psihici astfel: metoda
comprehensivă; metode de activare cu participare; activitatea de grup (grupul salonului,
grupul terapiei profesionale cu dirijare centrală, grupul sportiv şi de educaţie fizică, grupul
terapeutic); metoda terapeutică (psihoterapia, tratamente fizice moderne ca electoşocul,
chimioterapia, fizioterapia, relaxarea autogenă, terapia profesională reprezentată prin
ergoterapie, activităţile vieţii cotidiene, cultoterapia, biblioterapia).” (op.cit., p. 243)
Una dintre cele mai importante forme de recuperare a deficienţilor psihici este terapia
ocupaţională şi ergoterapia. Acestea urmăresc reinserţia socială a bolnavilor psihici şi îşi
propun să reconstituie procesul de formare şi dezvoltare al acestora.
După A. Requet, principiile de aplicare a terapiei ocupaţionale sunt:
terapia ocupaţională este o metodă de tratament prin intermediul învăţării şi
al executării de ocupaţii productive;
scopul acesteia este de a trezi interesul şi a da curaj şi încredere deficientului
psihic în depăşirea infirmităţii sale şi în restaurarea capacităţilor profesionale
şi de utilizare socială a acestora;
posibilitatea asocierii terapiei ocupaţionale cu alte forme de tratament;
terapia ocupaţională se face după indicaţiile medicale şi sub supravegherea
medicului;
tratamentul trebuie să corespundă necesităţilor bolnavului mintal şi în raport
cu natura şi gradul deficienţei acestuia;
terapia ocupaţională urmăreşte readaptarea socială a deficientului psihic;
terapia ocupaţională se va efectua gradat, cu creşterea progresivă a sarcinii
de muncă. (op.cit., p. 246)
În terapia ocupaţională, există mai multe niveluri: munca simplă, independentă
(activităţi menajere simple); munca mecanică, unde este necesară puţină atenţie (munca în
echipă, activitatea de împachetări); munca reclamând o atenţie permanentă (grădinăritul,
broderie, croitorie); munca ce necesită atenţie si randament aproape normal (artizanat,
confecţii diferite); munca echivalentă cu a unui lucrator normal. (op.cit.)
Această activitate de recuperare a bolnavilor psihici trebuie să se desfăşoare în
instituţii autorizate şi specializate (centre de recuperare), caracteristica de bază a acestora
vizând un program îndreptat către acordarea unei asistenţe calificate, cu ajutorul căruia
bolnavii psihici, folosind resursele şi aptitudinile lor interioare, ating nivelul optim de
funcţionare din punct de vedere fizic, psihologic, social, profesional sau şcolar. (op.cit.)
Enăchescu (1979) explică faptul că procesul de recuperare a bolnavilor psihici
presupune un program, care are la bază următoarele obiective:
Obiectivul principal: constă în recuperarea sănătăţii psihice a bolnavilor;
Obiectivele generale: acestea constau în recuperarea psihiatrică în plan atât
profesional cât şi social;
Obiectivele secundare: acestea urmăresc reducerea deficienţei psihice,
redobândirea capacităţii de munci şi readaptarea socială;
Mijloacele de realizare practică: ergoterapie, terapie de grup, socioterapie etc.
Programul de recuperare trebuie să fie constituit dintr-un număr de elemente
individuale şi anume: condiţii favorabile şi echipament adecvat; politică socială şi măsuri
sanitare adecvate; conducere adecvată; personal specializat, bine pregătit şi devotat. Toate
aceste aspecte demonstrează complexitatea măsurilor care se impun în recuperarea bolnavilor
psihici, caracterizate prin intervenţia şi activitatea echipei terapeutice. (op.cit.)
Pentru a asigura o bună şi durabilă recuperare a bolnavilor psihici, este obligatorie
competenţa profesională şi o lungă experienţă a cadrelor care activează în echipa terapeutică
de recuperare. Din acest motiv, se impune o recrutare riguroasă şi o pregătire profesională
continuă a cadrelor ce vor lucra în acest domeniu. (op.cit.)
Cap. II Terapia ocupaţională (TO) şi ergoterapia
1. Definirea TO şi ergoterapiei
În primul razboi mondial, F. C. Reid a introdus termenul de ergoterapie pentru a
denumi o metodă de kineto pentru diverse tulburări fizice sau mentale, acesta fiind preluat
mai apoi de şcoala franceză, deşi în Statele Unite ale Americii el fusese deja înlocuit de către
E. Burton cu acela de terapie ocupaţională, considerându-se că ergoterapia este un termen
prea limitativ. (Popescu, 1993; Mârza-Dănilă, 1997)
„În ţările anglo-saxone, occupational therapy cuprinde atât terapia ocupaţională cât şi
ergoterapia în înţelesul nostru, acesta reieşind evident din însuşi faptul că termenul francez de
ergothérapie este tradus în engleză direct prin termenul de occupational therapy. Ei
motivează aceasta prin faptul că conceptul de muncă este retrictiv (ergon = muncă, în limba
greacă), deoarece ergoterapeuţii recomandă şi alte activităţi cum ar fi cele distractive,
culturale, imaginative..., care nu au drept scop crearea unui obiect, deci occupational therapy
are o semnificaţie mai largă.” (Popescu, 1993, p.16)
Autorul francez Durand vede în ergoterapie: „O metodă de reeducare care se bazează
mai ales pe o contribuţie totală şi voluntară a bolnavilor în sensul stimulării şi dirijării
activităţilor lor. Ea face apel la metodele artizanale de olărit, tâmplărie, ţesătorie,
giuvaergerie, împletituri etc.” (op.cit., p.16)
În anul 1921, Dr. H. A. Pattison defineşte terapia ocupaţională astfel: „Occupational
therapy poate fi definită ca fiind orice activitate mentală sau fizică, prescrisă şi dirijată, pentru
obiectivul bine determinat de a contribui la refacere sau la grăbirea ei, în urma unei boli sau
leziuni.” (Mârza-Dănilă, 1997, p.9)
În anul 1968, „American Association of Occupational Therapy” defineşte terapia
ocupaţională ca: „arta şi ştiinţa de a dirija modul de răspuns a omului faţă de o activitate
selecţionată, menită să promoveze şi să menţină sănătatea, să împiedice evoluţia spre
infirmitate, să evalueze comportamentul şi să trateze sau să antreneze pacienţii cu disfuncţii
psihice sau psihosociale.” (op.cit., p.10)
Enciclopedia franceză de Kinesitherapie defineşte ergoterapia ca: „o metodă de
tratament a anumitor tulburări fizice sau mintale, prescrisă de medic şi aplicată de specialişti
calificaţi, folosind munca, sau orice altă ocupaţie, în vederea vindecării afecţiunii sau
sechelelor sale.” (op.cit., p.10)
Psihologul Hebenicht Gertraud defineşte ergoterapia în lucrarea sa „Posibilităţi de
recuperare a deficienţei mintale de gradul II (medii) prin ergoterapie” ca: „O metodă de
tratament prin muncă, făcând parte din acţiunea complexă de recuperare, prin care se
urmăreşte restructurarea personalităţii, reintegrarea medicală, profesională şi socială a
bolnavului.” (Popescu, 1993, p.19)
În anul 1974, în cadrul celei de-a V-a sesiuni ştiinţifice a Academiei de Ştiinţe
Medicale cu tema „Recuperarea în unele boli cronice”, ergoterapia a fost definită ca fiind:
„...folositare activităţii practice (lucrative) adaptate specificului activităţii anterioare a
bolnavului şi stării sale psihice actuale, ca mijloc terapeutic în vederea menţinerii sau refacerii
deprinderilor sale, readaptării funcţionale şi reorganizării cât mai complete şi armonioase a
vieţii psihice.” (op.cit., p.19)
O deosebire între terapia ocupaţională şi ergoterapie este aceea că prima are menirea
să trezească interesul bolnavului pentru o activitate oarecare, iar cea de-a doua are la bază
motivaţia intrinsecă a muncii remunerate în procesul de recuperare şi reinserţie socio-
profesională a bolnavului. (op.cit.)
Terapia ocupaţională urmăreşte să realizeze un folos practic, dar şi estetic, prin
activităţi culturale şi distractive de orientare spre plăcut, frumos, atractiv ce se poate obţine
prin lucru manual. Cu un caracter productiv utilitar, organizat şi remunerat, ergoterapia se
încadrează în medicina funcţională care îşi propune să reducă sau să anuleze consecinţele
maladiei prin diferite activităţi cum ar fi: manufacturi, activităţi agrozootehnice, activităţi
gospodăreşti de întreţinere a animalelor mici şi mijlocii, a curţilor, grădinilor, serelor de flori
şi legumicole, până la scărmănatul lânii, cusutul deşeurilor textile etc. Aceasta corijează
funcţia motrică şi funcţia psihică sub aspect utilitar, cuprinzând intrinsesc munca, cea mai
eficace din toate activităţile care are drept scop reintegrarea socială a bolnavului. (op.cit.)
În timp ce ergoterapia este destinată bolnavilor cronici sau persoanelor cu boli de
lungă durată, terapia ocupaţională se aplică şi persoanelor cu boli cronice/acute de scurtă
durată, prin activităţi fizice şi psihice ce au ca scop sustragerea atenţiei bolnavului de la
suferinţă şi antrenarea lor în activităţi recreative. (op.cit.)
Dr. Clement Baciu şi colab. (1981) în „Kinetoterapia pre şi postoperatorie” văd
problema în felul următor: „terapia ocupaţională, ca şi ergoterapia, reprezintă forme
prelungite şi specializate ale kinetoterapiei, între ele existând unele deosebiri de nunaţe. Ca
formă prelungită a kinetoterapiei, terapia ocupaţională rămâne, deci, o metodă medicală. Ea
apelează la folosirea unei întregi serii de aparate, instalaţii şi utilaje în scopul reeducării prin
actele uzuale ale autoservirii, a îmbunătăţirii posibilităţilor de deplasare cu mijloacele de
transport (speciale sau în comun), a efectuării unor munci şi a deprinderii unor jocuri
distractive. Spre deosebire de terapia ocupaţională care urmăreşte restabilirea capacităţii
funcţionale şi se desfăşoară în afara orelor de program terapeutic intensiv, ergoterapia
reprezintă o metodă specifică readaptării socio-profesionale şi urmăreşte – concomitent cu
îmbunătăţirea capacităţii funcţionale – şi pregătirea bolnavului pentru reluarea activităţilor
profesionale, ergoterapia se desfăşoară în cadrul orelor de program intensiv.” (op.cit., p.21)
O altă deosebire între terapia ocupaţională şi ergoterapie este că cea din urmă poate fi
auto-finanţată, adică îşi poate acoperi cheltuielile în totalitate sau în parte din veniturile
realizate. Aceasta poate cuprinde diverse activităţi, cum ar fi ergoterapia utilitară (lucrări de
întreţinere, ateliere, fermă, grădină, legume), implicând un anumit randament, sau ateliere
speicale de readaptare cu caracter industrial. (op.cit.)
„În ambele terapii – terapia ocupaţională şi ergoterapia – putem găsi şi forme de
activităţi comune; în amândouă sunt prezente, de asemenea, acţiunile de psihoterapie prin
formele lor individuale şi de grup, cu menţiunea că sub aspectul recuperării aceasta poate fi
condiţionată de vârstă (...), precum şi de diversele infirmităţi care pot fi motorii, psihice,
auditive, vizuale etc. Departajarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei este însă determinată
de forma de finanţare şi organizare reglementate în ţara noastră de prevederile H.C.M
1210/1970 şi ale Decretului 151/1976.” (op.cit., p.23)
Aşadar, recuperarea prin ocupaţie şi muncă este un domeniu de activitate complexă,
prin care se urmăreşte pe de o parte restabilirea activităţii funcţionale pierdute de un individ în
urma unor boli sau traumatisme, iar pe de altă parte dezvoltarea unor mecanisme
compensatorii care să-i asigure posibilitatea de muncă sau autoservire, respectiv o viaţă
activă. (op.cit.)
Prin urmare, terapia ocupaţională constă în „orice muncă sau ocupaţie uşoară,
atractivă, distractivă, relaxantă şi recreaţională, indicată şi supravegheată de medic în scop
terapeutic şi finanţată de la buget ce se poate efectua la orice vârstă şi prin care se caută
sustragerea bolnavului din starea de suferinţă de orice natură ar fi ea”, iar „în ceea ce priveşte
ergoterapia, aceasta reprezintă: orice activitate indicată şi supravegheată de medic în scop
terapeutic, de readaptare şi recuperare, cu caracter productiv şi utilitar, organizată, remunerată
şi autofinanţată.” (op.cit., p. 24)
Ce trebuie de reţinut din aceste două definiţii este faptul că modul de finanţare este
diferit (terapia ocupaţională – direct de la buget; ergoterapia – prin autofinanţare), la fel ca şi
scopul urmărit şi metodele folosite, ambele reprezentând, în fond, terapii prin ocupaţie şi
muncă, care urmăresc recuperarea şi (re)inserţia socio-profesională a bolnavilor. (op.cit.)
2. Istoria şi bazele filozofice ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
Istoria TO şi ergoterapiei
„Istoricii au găsit originea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei încă din scrierile
medicilor din antichitatea greacă şi a succesorilor lor.” (Mârza-Dănilă, 1997, p.12)
În perioada anului 450 î.Hr., Herodicus recomanda, în scop terapeutic, aplicarea
exerciţiilor preluate din arta războiului. Tot în scop terapeutic, Asclepiades şi Hippocrate au
fost şi ei susţinători ai practicării unor activităţi utile şi amuzante. Primii susţinători ai acestei
iedi, în primele secole ale erei noastre, au fost Celse, Galien şi Aurelianus. (op.cit.)
Literatura antică a Greciei, Persiei, Egiptului şi Chinei face referiri remarcabile la
importanţa ocupaţiei în sănătate. Este relevantă povestea lui Homer despre Hephaistos,
nobilul zeu meşteşugar, şchiop, căruia i s-a oferit unelte pentru a-i permite să devină un
meşter în munca prea-iscusită. (http://www.ub.ro/component/content/article/69/98-istoricul-
terapiei-ocupationale.html, 15.03.2010)
Din Roma Antică, Epidaurus, alina delirul şi îmbunătăţea starea de sănătate prin
cântece, farse şi muzică. (op.cit.)
Majoritatea autorilor sunt de acord că profesia de terapie ocupaţională îşi are
rădăcinile în dezvoltările din domeniul psihiatriei din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.
(op.cit.)
Înainte de secolul al XVIII-lea, bolnavii psihici erau alienaţi şi pedepsiţi în casele de
nebuni deoarece erau văzuţi ca oameni răi şi periculoşi. Pedeapsa era luată drept tratament,
aceasta incluzând biciuirea, înlănţuirea de ziduri, vomitarea provocată, sângerări abundente şi
dietă strictă. Doctorii oraşelor din Paris şi York, Pinel, respectiv Tuke, au îndepărtat acest
tratament şi au încurajat recâştigarea autocontrolului prin ocupaţie. Pinel recomanda
bolnavilor psihici exerciţii fizice şi ocupaţii manuale, oferind modele de organizare a acestor
activităţi. Prin urmare, metoda umană de tratate a persoanelor bolnave psihic a devenit
cunoscută drept tratament moral. (op.cit.)
În secolul al XIX-lea, „cercetători ca William Tuke în Anglia, Johann Reil în
Germania, Thomas Scattergood în America, înfiinţează centre de ergoterapie, mai ales pentru
bolnavii mental.” (Mârza-Dănilă, 1997, p. 13)
În secolul al XX-lea încep să apară preocupări pentru pregătirea personalului
specializat în acest domeniu, începându-se cu cursuri de scurtă durată şi continuând cu
înfiinţarea unor adevărate şcoli de terapie ocupaţională şi ergoterapie şi asociaţii
internaţionale care se ocupau de pregătirea specialiştilor (International Federation of
Occupational Therapy din 1951). (Mârza-Dănilă, 1997; Al. Popescu, 1993)
În Statele Unite ale Americii, Terapia Ocupaţională (TO) a fost înfiinţată de doi
arhitecţi, un profesor, un asistent social, o asistentă medicală şi un doctor. Prima şcoală de TO
este cea a Dr. Elizabeth Casson – Dorset House, iar în jurul anului 1940 apar şi în Europa
primele şcoli de TO. (op.cit.)
Şcoala anglo-saxonă de terapie ocupaţională pătrunde în Europa (Franţa), „ergoterapia
franceză dezvoltându-se apoi în centrele de reeducare pentru adulţi, copii şi bătrâni, cât şi în
diverse centre sau servicii de sănătate mintală, conformându-se doctrinei, programului şi
regulamentelor internaţionale.” (Mârza-Dănilă, 1997, p. 14)
În 1969, în Federaţia Mondială deja erau cuprinse 19 ţări, 15000 de ergoterapeuţi, 90
de şcoli de ergoterapie care pregăteau 7000 de studenţi în lume. (op.cit.)
TO a început să producă pe parcurs specialişti/gânditori, precum Mary Reilly, care a
condus la apariţia unei noi paradigme. Ea a definit comportamentul ocupaţional ca întregul
continuum de dezvoltare a jocului şi muncii. (http://www.ub.ro/component/content/
article/69/98-istoricul-terapiei-ocupationale.html, 15.03.2010)
La începutul anilor 1990 s-a dezvoltat disciplina ştiinţei ocupaţionale în USC
(University of Southern California). Această ştiinţă se ocupa pe de o parte de forma, funcţia şi
sensul ocupaţiei, pe de altă parte cu înţelegerea oamenilor ca fiinţe ocupaţionale. În cadrul
acestei universităţi, Yerxa (1993), un prim motor al acestei ştiinţe, oferă un nou mod de a
înţelege natura ocupaţională a fiinţelor umane şi cum aceasta poate mări potenţialul şi
creşterea umană. După Yerxa, Clark (1993) extinde aceste idei, construind o bază de
cunoştinţe pornind de la programe doctorale de studiu. (op.cit.)
În România, „o mărturisire a folosirii muncii în tratamentul bolnavilor psihici datează
din 1904, când a apărut lucrarea prof. Obreja – Notiţe asupra lucrărilor manuale în Ospiciul
Mărcuţa.” (Mârza-Dănilă, 1994, p.15)
În jurul anului 1950 au început să se dezvolte în România sectoare şi unităţi de
referinţă în domeniul acestor activităţi: Sibiu, Socola-Iaşi, Târnăveni, Sighet, Oradea, Lugoj,
Jimbolia-Timiş, Craiova, Bucureşti-Spitalul Gh. Marinescu etc. (op.cit.)
Literatura de specialitate din România semnalează, după 1970, preocupările dr.
Alexandru Popescu, care scrie şi câteva lucrări în această direcţie. (op.cit.)
„Reglementarea apărută în anul 1970, sub forma actului guvernamental nr. 1210 din
28 august 1970, statutează, pentru prima oară, organizarea ergoterapiei în unităţile medico-
sanitare şi de protecţie socială. Prin acest act juridic bolnavii internaţi şi ambulatori, care
desfăşoară o activitate în cadrul ergoterapiei, beneficiază de o cotă din contra-valoarea muncii
efectuate, ca urmare a valorificării produselor realizate, iar unităţile snaitare unde se obţin
astfel de rezultate sunt beneficiare ale sumelor încasate, putându-le folosi pentru dezvoltarea
activităţilor de acest gen.” (Popescu, 1993, p.30)
În 2003, Monitorul Oficial publică un regulament cadru de organizare şi funcţionare a
cadrelor de inegrare prin terapie ocupaţională (Anexa 1).
Bazele filozofice ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
În anul 1979, Adunarea reprezentanţilor Asociaţiei Americane de Terapie
Ocupaţională a adoptat baza filozofică a terapiei ocupaţionale, declarând:
Omul este o fiinţă activă, a cărei dezvoltare este influenţată de utilizarea
intenţională a activităţilor.
Utilizând capacităţile proprii şi motivate intrinsec, fiinţele umane pot să
influenţeze, prin activităţile intenţionale, sănătatea lor fizică şi mentală, precum şi
mediul social.
Viaţa umană implică un proces de continuă adaptare. Adaptarea reprezintă o
schimbare de funcţie care susţine supravieţuirea şi actualizarea propriei persoane
(self).
Factorii biologici, psihologici şi de mediu pot întrerupe procesul de adaptare
în orice moment al ciclului vieţii. Disfuncţia poate să apară atunci când adaptarea
este afectată/deficitară.
Activităţile intenţionale (cu un scop) facilitează procesul adaptativ.
Terapia ocupaţională se bazează pe convingerea că activitatea intenţională
(ocupaţia), inclusiv componentele sale inter-personale şi de mediu, poate fi folosită
pentru prevenirea şi medierea disfuncţiei şi pentru promovarea maximei adaptări.
Activitatea, aşa cum este ea utilizata de ergoterapeut, include ambele scopuri :
intrinsec şi terapeutic. (Mircea, 2004)
Din toate aceste idei, trebuie înţeles faptul că omul îşi poate influenţa şi/sau ameliora
propria sănătate prin participarea la activităţi intenţionale (cu scop); termenul de activitate
intenţională este o temă centrală a bazei filozofice şi este utilizat în sensul de ocupaţie; aceste
activităţi intenţionale reprezintă mijloacele terapeutice utilizate în terapia ocupaţională.
(op.cit.)
Cu aceeaşi ocazie, Adunarea Reprezentanţilor a afirmat că:
Trebuie să existe o acceptare şi implementare generală a esenţei terapiei
ocupaţionale şi anume participarea activă a pacientului la activitatea (ocupaţia)
respecticvă, în scopul îmbunătăţirii performanţei.
Utilizarea procedurilor facilitatoare este acceptată în terapia ocupaţională
numai atunci când sunt folosite cu scopul de a pregăti pacientul pentru o mai bună
performanţă în prevenirea disabilităţii, prin propria participare la ocupaţia
respectivă. (op.cit.)
Sintetizând aceste afirmaţii de mai sus, se observă câteva aspecte fundamentale, şi
anume: esenţa terapiei se dovedeşte a fi faptul că pacientul participă activ la activităţi
intenţionale; procedurile facilitatorii au numai rol de pregătire pentru activitatea intenţională
şi sunt acceptate numai dacă servesc scopul final al terapiei ocupaţionale. (op.cit.)
În anul 1983, Adunarea Reprezentanţilor formuleaza definiţia oficială a activităţii
intenţionale:
…sarcini sau experienţe la care individul participă în mod activ.
Angajarea într-o activitate intenţională necesită şi stimulează coordonarea
între componentele fizice, emoţionale şi cognitive ale persoanei.
Un individ implicat într-o activitate cu scop, îşi direcţionează atenţia spre
sarcina în sine, mai mult decât spre procesele interne implicate în realizarea acestei
sarcini…
Activităţile intenţionale sunt influenţate de rolurile pe care le are individul în
cursul vieţii şi au un înţeles unic pentru fiecare persoană. (op.cit.)
Cu aceeaşi ocazie, Adunarea Reprezentanţilor a definit şi rolul terapeutului
ocupaţional/ergoterapeutului:
Terapeutul ocupaţional evaluează pacientul pentru a determina scopurile
activităţii individuale, capacitatea de a planifica şi îndeplini activităţi intenţionale,
precum şi abilitatea de a face faţă solicitărilor funcţionale ale mediului.
Bazat pe aceasta evaluare, terapeutul ocupaţional imaginează experienţe şi
activităţi care oferă pacientului posibilităţi de acţiune efectivă. Aceste activităţi au un
scop şi anume acela de a ajuta la formarea abilitaţilor individuale, conducând la
realizarea scopurilor personale. (op.cit.)
Din această definiţie a rolului terapeutului ocupaţional/ergoterapeutului se subliniază
importanţa evaluării disfuncţiei şi remedierii acesteia prin activităţile intenţionale. (op.cit.)
La baza filozofiei terapiei ocupaţionale stă teoria care susţine că omul este o fiinţă
activă a cărui dezvoltare e influenţată de activităţile practice în care se implică activitatea
determinată de o motivaţie care-i influenţează capacitatea fizică şi psihică a individului.......
Înţelegerea bazei filozofice a unei profesii este importantă deoarece ea reprezintă un
set de valori, adevăruri şi principii care ghidează acţiunile celui care practică profesia
respectivă şi ajută la definirea naturii şi existenţei profesiei. ......
3. Scopul, obiectivele şi principiile/regulile de aplicare ale TO şi
ergoterapiei
Scopul TO şi ergoterapiei
O modalitate bio-psiho-socială de recuperare a bolnavului psihic este terapia
ocupaţională şi ergoterapia. Scopul final al acestora este reinserţia individului în viaţa socială
productivă printr-o strânsă şi unitară colaborare a tuturor specialiştilor care intervin în
realizarea diverselor obiective. (Al. Popescu, 1993)
Ţelurile terapiei ocupaţionale şi ale ergoterapiei care duc la îndeplinirea scopului final
sunt:
stimularea încrederii în sine a bolnavilor şi dezvoltarea firească a
personalităţii lor;
organizarea unui program de mişcări dirijate în condiţii de lucru;
constatarea capacităţilor şi inclinaţiilor restante ale bolnavului;
corelarea recuperării medicale cu cea profesională;
reinserţia cât mai rapid cu putinţă în viaţa socială, economică şi profesională.
(op.cit., p. 37)
În unele cazuri, reîncadrarea subiectului în societate poate avea un rezultat
nesatisfăcător, aceasta prezentând apoi complexe grave de inferioritate, refulându-se,
ajungând să refuze orice fel de reîncadrare socială. (op.cit.)
O problemă deosebit de gravă cu care se confruntă terapistul ocupaţional şi/sau
ergoterapeutul, respectiv asistentul social, este dependenţa bolnavului. Aceasta apare deseori
atunci când respectiva persoană întâmpină dificultăţi majore care o împiedică să acţioneze sau
să se exprime, din motive mentale. În acest caz, atât terapistul cât şi asistentul social, au rolul
de a preveni şi de a reduce dependenţa, de a stimula bolnavul pentru a restabili relaţii normale
cu cei din jur şi de a-l facă să revină la deprinderile activităţii de zi cu zi, punându-i la
dispoziţie, la nevoie, dispozitivele tehnice auxiliare necesare. (op.cit.)
„Dacă prin prisma medicinii recuperarea înseamnă recâştigarea integrală a bolnavului
pentru viaţă şi muncă, deci obţinerea unui om pe deplin sănătos şi capabil practic de orice
muncă, prin terapia ocupaţională şi ergoterapie se înţelege acea activitate fizică şi psihică
efectuată conform indicaţiilor medicului, sub îndrumarea cadrelor specializate (terapişti
ocupaţionali şi ergoterapişti) şi având drept scop ameliorarea stării de sănătate a bolnavului,
sau chiar vindecarea lui, prin trezirea interesului pentru anumite activităţi recreative sau
productiv-stimulative, care să concure la reintegrarea sa socio-profesională.” (op.cit., p. 38)
Aşadar, scopul TO şi ergoterapiei este de a folosi mijloacele terapeutice funcţionale
bazate pe activitate şi muncă, în vederea recuperării funcţiei deteriorate. (op.cit.)
În aplicarea procedeelor terapeutice prin ocupaţie şi prin muncă se impune acceptarea
acestora de către bolnav, ţinându-se cont în mod special de părerea şi preferinţele subiectului,
pentru a evita procedeele neagreate de către persoana respectivă. Pe de altă parte, este
important să se aibe în vedere şi simplitatea activităţii propuse pentru a evita posibilele reacţii
adverse. (op.cit.)
Terapia ocupaţională şi ergoterapia pot fi introduse în faza iniţială a tratamentului,
având un rol benefic, întrucât suferinţa şi frica de durere pot fi reduse sau eliminate o dată cu
mobilizarea subiectului. Pentru reuşită, trebuie să se realizeze activităţi terapeutice bine
selecţionate şi cu motivaţie adecvată care fac, de exemplu, ca atenţia pacientului să nu se mai
concentreze direct asupra a ceea ce-l chinuie, creându-se aşadar o stare de relaxare. (op.cit.)
„Terapia ocupaţională şi ergoterapia, insituite corect, influenţează favorabil toate
funcţiile psihice. Aşa de exemplu: stimulează interesul bolnavului pentru grăbirea
însănătoşirii sau ameliorării bolii sale; dezvoltă capacitatea de concentrare a atenţiei;
realizează o sedare şi, concomitent, scăderea tendinţelor ostile, agresive şi distructive;
normalizează oboseala; stabilizează starea afectivă; restabileşte obişnuinţele normale de viaţă
şi muncă; înlătură sau reduce suferinţa; facilitează adaptarea; restabileşte socializarea; previne
sau întârzie evoluţia bolii.” (op.cit., p. 41)
În faza secundară, în care bolnavul poate fi în postură de convalescenţă sau
recuperatorie, activităţile trebuie să se desfăşoare fie într-un atelier special echipat în cadrul
unui spital, fie într-un centru specializat. Aceste activităţi produc o diversiune pozitivă şi
conduc la înlăturarea inhibiţiei psihologice, înlăturare foarte necesară în demersul procesului
de recuperare. (op.cit.)
Profesionalismul de care dă dovadă terapeutul ocupaţional/ergoterapeutul, respectiv
asistentul social este extrem de important în finalizarea scopului. Astfel, aceştia au roluri
foarte bine definite:
terapeutul ocupaţional/ergoterapeutul: ajută pacientul pentru recuperarea
independenţei în activităţile cotidiene; urmăreşte ameliorarea abilităţii de
soluţionare a problemelor, necesară pentru întoarcerea în propriul ambient
domestic şi de muncă; participă la elaborarea proiectului reabilitativ; îşi
exercită propriile competenţe specifice în cadrul programelor terapeutice,
conform indicaţiilor medicului specialist; scopul esenţial este ameliorarea
autonomiei funcţionale a pacientului.
asistentul social: evaluează impactul social, relaţional şi economic al
dizabilităţii asupra persoanei, familiei, muncii şi mediului de viaţă în
complexitatea sa; ajută clientul şi familia în cazul unor necesităţi/situaţii
particulare; participă la elaborarea proiectului reabilitativ; stabileşte raporturi
de colaborare cu serviciile sociale teritoriale pentru a facilita reîntoarcerea
clientului la domiciliu în condiţii de siguranţă, sau insituţionalizarea sa. (Ioana
Mircea, 2004)
În concluzie, fiecare din aceste două „figuri profesionale”, pe lângă mulţi alţii, au un
rol precis în recuperarea beneficiarului, astfel că scopul lor în cadrul echipei este acela de a
satisface necesităţile de asistenţă, de terapie medicală şi reabilitativă ale bolnavului.
Obiectivele şi efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
De metodele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei beneficiază persoanele bolnave
psihic – şi nu numai: pacienţi cu dizabilităţi fizice, copii instituţionalizaţi, oameni în vârsta
etc. – care au nevoie să înveţe „lucruri simple”, pentru creşterea încrederii în sine, creşterea
independenţei şi reintegrarea în mediul familial, social şi profesional, pentru o condiţie
psihosocială a normalităţii.
Principalele obiective ale terapiei ocupaţionale şi ale ergoterapiei ar fi: „înlăturarea
tulburărilor funcţionale pasagere, simple sau multiple, prezente într-o serie de afecţiuni sau în
variate asociaţii morbide, în care este necesară reeducarea gestuală, deci recuperarea unui
deficit motor; reeducarea mijloacelor de exprimare implicând vorbirea, atitudinea,
comportamentul; şi în final, restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psiho-somatic.”
(Al. Popescu, 1993, p.46)
După Louis Pierquin şi colab.: „valoarea terapeutică a activităţii creatoare poate fi
luată în considerare în măsura în care permite să se inventeze noi raporturi cu mediul
înconjurător, cu obiectele şi spaţiul, ceea ce presupune un reper şi un mod de a simţi. De fapt,
pentru a crea, omul are nevoie de a transforma elementele extrase din lumea exterioară, de a
le organiza în vederea unui proiect final, fie că este vorba de culori, de forme, de sunete sau
de elemente materiale. O dată acest proiect realizat, omul are nevoie de a-l comunica, chiar
dacă trebuie să-şi imagineze existenţa unor indivizi capabili să-l înţeleagă; el scrie, pictează,
modelează, descoperă noi reţete culinare pentru a împărtăşi celorlalţi o parte din lumea lui
interioară. Numai dacă semnificaţia actului este recunoscută de altul şi permite stabilirea
unei relaţii, poate exista pentru pacient o veritabilă acţiune terapeutică.” (op.cit., p.46)
Este necesar ca între terapeut/asistent social şi bolnav/beneficiar să se creeze condiţii
şi situaţii care să permită acestuia noi iniţiative. Sunt necesare relaţii bazate pe încredere
reciprocă, competenţă profesională, sfaturi avizate şi capabile, care să se modeleze în funcţie
de personalitatea subiectului. Acceptarea lui aşa cum este, constituie o importantă valoare a
terapeutului şi a asistentului social. (op.cit.)
Obiectivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei se pot atinge doar cu colaborarea
activă a bolnavului, „ajungându-se ca, din proprie convingere, acesta, prin eforturi, voinţă şi
propriu interes să reuşească să răspundă cerinţelor vieţii normale, să fie redat societăţii.”
(op.cit., p.47)
După Mârza-Dănilă (1997), obiectivele terapiei ocupaţionale şi ale ergoterapiei sunt
următoarele:
obţinerea unei remisiuni a bolii mai precoce şi de bună calitate;
îmbinarea activităţilor de ergoterapie cu cele de psihoterapie de grup;
prevenirea recăderii psihotice în condiţiile reducerii dozelor de psihotrope;
normalizarea relaţiilor dintre bolnavi, prin reglarea problemelor raţionale;
stimularea bolnavilor inactivi şi calmarea celor agresivi;
îmbunătăţirea coordonării gesturilor, reflexelor, gândurilor, vorbirii;
echilibrarea afectivităţii, stimularea memoriei, voinţei şi dorinţei de activitate;
formularea unor abilităţi psihice şi profesionale în limita capacităţilor
funcţionale în acelaşi timp cu ameliorarea şi reeducarea deficitului psihic
instalat;
sustragerea bolnavului psihic de la preocupările sale morbide, mărirea
receptivităţii şi interesului pentru ambianţă, crearea treptată a condiţiilor
propice necesare desfăşurării coerente a reintegrării sale;
readaptarea şi reinserţia bolnavului psihic în ritmul obişnuit şi firesc al vieţii.
(Mârza-Dănilă, 1997, p.125)
„Se poate afirma că ergoterapia constituie un subsistem subordonat atât sistemului
terapeutic, cât şi celui economic. Modelul organizaţional economic nu se opune, ci se
subordonează sistemului medical, oferind motivaţia recuperării conform motivaţiilor şi
trebuinţelor ce apar în procesul muncii.” (op.cit., p.126)
Alte obiective ale activităţilor de terapie ocupaţională şi ergoterapie sunt:
dezvoltarea deprinderilor manuale;
dezvoltarea respectului faţă de rezultatele muncii;
consolidarea deprinderilor tehnice (ex. tăiat, lipit, îndoit, bobinat, înşurubat şi
formarea unor deprinderi – împletitul, îmbinarea etc.);
consolidarea abilităţilor de a finaliza lucrul început şi disciplina păstrării
materialelor în ordine;
educarea răbdării, respectarea regulilor, cooperarea cu alte persoane în
vederea realizării unor lucrări de grup;
familiarizarea bolnavilor cu diferite materiale, pe care să le analizeze în timp
ce le folosesc: formă, mărime, culoare, consistenţă.
(http://www.parinti.com/MetodeterapeuticeABAPECSlogopedieterapieocupati
onalaartterapie-articol-1478.html, 27.03.2010)
Activităţile ergoterapeutice pun accentul pe reeducarea gestualităţii, a îndemânării,
învăţarea unor deprinderi noi, utile, dezvoltarea expresivităţii, readaptarea/adaptarea la efort.
Activităţi ca desenul, pictura, modelajul sunt foarte importante în dezvoltarea proceselor
gândirii, pentru o mai bună coordonare oculară şi manuală, pentru dezvoltarea motricităţii fine
(dactilo-pictura şi modelaj). (op.cit.)
„În funcţie de natura suferinţei şi a activităţii prestate, capacitatea de reantrenare poate
fi solicitată fizic, nervos sau cerebral, deşi în condiţiile de dezvoltare a tehnicii contemporane,
cu procese mecanice şi automatizate, cu procese implicând aparatură, munca devine din ce în
ce mai complexă şi îmbină, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate cele trei feluri de
solicitări. Aceste activităţi pot fi determinate şi de anumiţi factori cu influenţă asupra
capacităţii de muncă.” (tabelul 4.1.) (Al. Popescu, 1993, p.49)
Tabelul 4.1. Factorii cu influenţă asupra capacităţii de muncă, după C. Roşca
Nr.
crt.Natura factorilor Felul factorilor
1. Fiziologici Starea sănătăţii
Consumul energetic
Exerciţiul şi antrenamentul
Vârsta
Sexul
2. Psihologici Personalitatea
Aptitudinile de muncă
Interesul (motivaţia)
Temperamentul
Emotivitatea
Relaţiile interpersonale
3. Fizici şi mediul de muncă Iluminatul
Cromatica
Zgomotul
Vibraţiile
Muzica
Microclimatul
Noxele
4. Condiţii sociale Regimul de muncă
Organizarea activităţii
Nivelul profesional şi cultural
Condiţii igienico-sanitare
Popescu, Al. Al., Terapia ocupaţională şi ergoterapia, Vol. I, Editura Cerna, 1993, p. 50
După Steindler, efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei din punct de vedere
intelectual asupra bolnavului psihic sunt următoarele: „se constată o influenţă normalizatoare,
se micşorează emotivitatea, se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia, se înlocuiesc
tendinţele psihice dăunătoare, se capătă încredere în sine, se educă obiceiul de a lucra şi
posibilitatea expresiei personale, dezvoltându-se iniţiativa. (...) Efectele psihice se reflectă în:
calmarea stării de nelinişte a pacientului, dezvoltarea atenţiei, dispariţia descurajării şi
renaşterea speranţei, păstrarea obişnuinţei activităţilor zilnice şi diminuarea complexelor de
inferioritate.” (op.cit., p.51)
„Din punct de vedere social, se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de cooperare şi se
favorizează contactele sociale. Din punct de vedere economic, se dezvoltă vocaţii
profesionale, se creează obişnuinţe industriale care, ajută, eventual, pacienţii să participe
material la întreţinerea lor în instituţii sanatoriale.” (op.cit., p.51)
Un efect psiho-social important este acela că bolnavul va întreţine relaţii
interpersonale, acest lucru ducând la creşterea încrederii în sine, şi în alţii, şi nu în ultimul
rând la obţinerea perspectivei de încadrare socială în viitor. (op.cit.)
Forme de aplicare a ergoterapiei la bolnavii psihici:
Pentru bolnavii psihici care se pot deplasa sau sunt trataţi ambulator, ergoterapia şi
terapia ocupaţională se desfăşoară în ateliere specializate sau laboratoare. Pauzele de relaxare
şi odihnă trebuie să fie mai lungi şi, în general, regimul şi programul vor fi mai elastice,
urmărindu-se îndeaproape indicaţiile medicului. (Mârza-Dănilă, 1997, p.127)
Persoane afectate psihic care pot să facă terapie prin ocupaţie şi prin muncă: cei care
se apropie de perioada recuperării profesionale şi sociale, cei care nu sunt capabili să lucreze
în condiţii obişnuite dar pot să-şi însuşească unele deprinderi într-un mediu dirijat, cei care nu
prezintă stări de agitaţie şi periculozitate pentru persoanele din jurul lor şi pentru ei înşişi, etc.
(op.cit., p.128)
„În atelierele de terapie ocupaţională şi ergoterapie se practică îndeletniciri specifice
muncilor uşoare (confecţionare păpuşi, obiecte de artizanat, cercei, etc.), precum şi activităţi
de meloterapie, dansterapie, playterapie, artterapie, hobbyterapie etc.” (op.cit.)
Principiile/regulile de aplicare ale TO şi ergoterapiei
Principiile TO şi ergoterapiei
DEX defineşte termenul de principiu astfel: „element fundamental, idee, lege de bază
pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.”,
„bază”, „normă, precept, regulă, rânduială”. (http://dexonline.ro/, 30.03.2010)
Mârza Dănilă (1997) defineşte termenul de principiu ca „orice noţiune de bază absolut
necesară înţelegerii şi folosirii unei doctrine sau unei metode.” (Mârza Dănilă, 1997, p.28)
Aceasta precizează faptul că principiul ergoterapiei este acela al concordanţei ocupaţie
– bolnav, restul nefiind decât reguli de aplicare.
„În toate cazurile în care metoda este necesară, în primul rând trebuie descoperită
activitatea specifică care poate influenţa pozitiv afecţiunea în cauză şi selectată acea ocupaţie
care să pună în acţiune funcţiile care trebuie ameliorate.” (op.cit.)
Acest principiu al concordanţei ocupaţie – bolnav trebuie urmat riguros, respectat în
totalitate şi în permanenţă, cunoscut fiind faptul că „ocupaţia ideală este aceea care stimulează
toate funcţiile, în întreaga sa complexitate şi care se poate adapta, fără încetare, nevoilor de
moment.” (op.cit.)
Activitatea selectată trebuie în permanenţă adaptată la pacient, pentru că, în caz
contrar, aceasta s-ar putea dovedi ineficientă. Personalizarea activităţii poate oferi bolnavului
încredere în forţele proprii, aşadar trebuie să se ţină cont de gusturile şi de starea sa psihică.
(op.cit., p.29) Pentru a afla acestea, la începutul şi la sfârşitul activităţii, terapeutul, alături de
asistentul social, le dă acestora să completeze o fişă de evaluare (v. Anexa...), iar prin
intermediul acestei fişe îşi dau seama dacă persoana este în stare să lucreze sau nu în acel
moment.
În funcţie de aceste criterii, modalitatea de lucru şi ocupaţiile se adaptează sau se
modifică. (op.cit.)
De exemplu, unui bolnav care trece printr-o criză (sau vrea să facă cu totul altceva), nu
poate fi pus să execute în acel moment activităţi care să-l agite şi mai tare.
„În concluzie, niciodată nu se va întâlni, de la începutul până la sfârşitul recuperării, o
singură ocupaţie, ci ergoterapeutul va adapta actul terapeutic selectând acele activităţi, şi chiar
subactivităţi care corespund strict curei deficienţei de moment.” (op.cit., p.30)
Reguli de aplicare a TO şi ergoterapiei
Regulile de aplicare a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei privesc respectarea
principiului concordanţei ocupaţie-bolnav şi sunt de o importanţă inegală şi de natură diversă.
Unele reguli sunt principale (majore), adică indispensabile respectării principiului
concordanţei, iar altele sunt secundare (minore). (Mârza Dănilă, 1997, p.30)
Regulile principale (majore) ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt următoarele:
a. Studiul bolii
b. Analiza ocupaţiei
c. Confruntarea informaţiilor obţinute
Studiul bolii este prima regulă şi trebuie respectată de echipa multidisciplinară, care
este formată din asistent social, terapeut, psiholog, medic etc. Acest studiu trebuie să se
îndrepte spre o evaluare mai realistă a bolii. (op.cit., p.31)
Analiza ocupaţiei sau a muncii se bazează pe cunoaşterea datelor generale şi specifice
privind cerinţele meseriilor, ocupaţiilor şi muncilor. „Ergoterapia se bazează pe un număr
oarecare de fişe ale ocupaţiilor, în care se află menţionat tot ceea ce activitatea respectivă
activează din punct de vedere al gesturilor, mişcărilor, energiei corporale şi psihice stabilindu-
le astfel valoarea terapeutică.” (op.cit., p.31)
După aceste două operaţii, se suprapun informaţiile şi se alege ocupaţia curativă care
are numărul şi varietatea efectelor curative conform cu nevoile şi gusturile bolnavului.
(op.cit., p.32)
Regulile secundare (minore) ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt următoarele:
a. Ocupaţia trebuie să fie una obişnuită şi la îndemâna pacientului şi serviciului
de ergoterapie. „Majoritatea pacienţilor sunt atraşi mai degrabă de o ocupaţie
pe care o cunosc cât de cât şi pentru care aparatele şi materia primă necesare se
găsesc şi nu sunt prea costisitoare.” (op.cit.)
b. Ocupaţia trebuie să fie simplă. Se vor alege ocupaţii care nu necesită
materiale/unelte sensibile, care se pot strica uşor.
c. Ocupaţia trebuie să fie utilă. Se va alege o activitate care să fie utilă şi care să-i
stimuleze creativitatea bolnavului.
d. Ocupaţia trebuie să aibă cât mai multe posibilităţi de diversificare. „Regula se
referă la diversificarea şi adaptarea ocupaţiilor alese pentru a se putea aplica
progresia şi pentru a nu plictisi.” (op.cit., p.33)
e. Ocupaţia va fi abordată progresiv. Pentru îmbunătăţirea stării bolnavului,
ocupaţia trebuie să fie în permanenţă adaptată, pentru progresul acestuia.
(op.cit.)
f. Ocupaţia trebuie să fie liber acceptată.
g. Ocupaţia nu trebuie să aibă ca scop neapărat o prestaţie tehnică de calitate.
„Grija prea mare pentru rezultat, emulaţia excesivă, declaraţiile de merit,
promisiunile de recompensare, nu sunt recomandate, scopul principal fiind
terapeutic. În acelaşi timp, finisarea produsului, în aşa fel ăncât pacientul să fie
mulţumit de prestaţia sa, are importanţă din punct de vedere psihologic.”
(op.cit., p.33)
h. Ocupaţia nu trebuie să fie remunerată. „Prine remunerarea muncii depuse s-ar
deforma sau înlocui adevăratul obiectiv, ergoterapeutul confundându-se cu
reantrenarea la muncă, în care, în unele ţări, muncitorul primeşte salariu în
funcţie de randamentul său.” (op.cit.)
i. Ocupaţia trebuie efectuată în colectivitate. „Regula se referă la efectul
psihologic al lucrului în colectivitate, având tentă de reinserţie socială.”
(op.cit.)
j. Ocupaţia trebuie să poată fi urmărită şi controlată. În timpul desfăşurării
activităţii trebuie observat starea, comportamentul, reacţiile bolnavului, pentru
a corecta, pentru a-l încuraja, ajuta sau, eventual, pentru a-i schimba planul de
progresie a activităţii.” (op.cit.)
4. Rolul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în procesul
recuperator – integrativ
Activitatea sau ocuparea timpului liber sub aspect terapeutic sunt recomandate de
multă vreme, pornindu-se de la următoarele idei:
1. „ Fiinţele umane au o natură ocupaţională . Se ştie că oamenii au o nevoie
fundamentală de ocupaţie, care nu constituie doar o nevoie emoţională, ci menţine
organizarea întregului corp şi a minţii pentru supravieţuire. După Meyer, psihiatrul american,
“Concepţia noastră despre om este cea despre un organism care se menţine şi se echilibrează
în lumea activităţii şi a activităţii menţinându-se în viaţa activa, trâind şi folosindu-şi timpul în
armonie cu propria sa natură şi cu natura înconjurătoare.” ” (Mârza Dănilă, 1997, p.40)
Faţă de nevoia individului de a avea o ocupaţie, se recunoaşte că specia umană, în
întregul ei, se bazează pe productivitatea membrilor săi în vederea supravieţuirii. Joaca este
recunoscută ca fiind o carcateristică evolutivă ce pregăteşte tinerii pentru competenţa
adultului şi drept un comportament la vârsta adultă pentru a relaxa şi recrea organismul prin
muncă. Aceste concepte sunt foarte importante pentru înţelegerea naturii ocupaţionale a
oamenilor.
2. „ Este cunoscut potenţialul bolii de a întrerupe sau stopa ocupaţia , întrucât
renunţarea la aceasta constituie un simptom de avertisment privind posibilitatea apariţiei unei
boli, sau chiar apariţia acesteia.” (op.cit., p.41)
3. „ Întrucât ocupaţia este organizatorul natural al comportamentului , ea poate fi
folosită pentru a organiza sau reorganiza comportamentul zilnic. Acest principiu are implicaţii
pentru funcţii simple cum ar fi mişcarea coordonată şi pentru fenomenele complexe cum ar fi
organizarea unui model de viaţă.” (op.cit.)
Integrarea în societate a bolnavului psihic depind foarte mult de rezultatele reeducării
şi de acticvităţile folosite în cadrul terapiilor.
În concluzie, la nivelul actual al dezvoltării şi al perspectivelor societăţii noastre, apare
mai stringentă necesitatea aplicării pe o scară mai largă a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei,
instrumente de bază ale procesului complex de recuperare a bolnavilor psihici. (op.cit.)
5. Procesul şi evaluarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
Procesul de terapie ocupaţională şi ergoterapie este definit de 8 etape, numindu-se
proces pentru că presupune o relaţie interactivă între cei doi participanţi (asistentul social şi
beneficiarul). Acesta este un fenomen marcat de schimbări graduale de evoluţie a
beneficiarului ce poat duce la un anumit rezultat. (http://www.studentie.ro/Cursuri/Terapia-
ocupationala-si-ergoterapia/Curs-Terapia-ocupationala-si-ergoterapia-PROCESUL-SI-
EVALUAREA-TERAPI_i47_c1053_55138.html, 20.04.2010)
Cele 8 etape care trebuie urmărite atât de asistent social cât şi de ergoterapeut,
psihiatru, psiholog şi asistent medical, în echipă, sunt următoarele:
Etapa I: constă în trimiterea şi luarea în evidenţă a clientului.
Etapa a II-a: presupune anamneză şi investigaţii preliminarii (investigare,
screening). De la acest nivel, direcţiile de îndrumare a clientului pot fi diferite.
Etapa a III-a constă în observarea şi evaluarea diagnostică propriu-zisă.
Etapa a IV-a: planul de intervenţie (abordare) şi de dezvoltare a ţelurilor
terapiei ocupaţionale împreună cu clientul.
Etapa a V-a: intervenţia propriu-zisă care constă în implementarea metodelor şi
a modalităţilor necesare pentru obţinerea scopului terapeutic.
Etapa a VII-a: etapa de reevaluare, observare, înregistrare a stării de sănătate şi
a rezultatelor obţinute.
Etapa a VIII-a: este o etapă de management al serviciilor şi includ serviciile
administrative.
Este important de precizat că etapele de la I la VII identifică diversele decizii ale
interacţiunii cu clientul. Aceste etape pot fi combinate sau suprapuse.
Celelalte etape sunt cunoscute ca servicii directe deoarece aceste servicii sunt prestate
direct în beneficiul clientului. Acestea pot cuprinde şi activităţi de intervenţie în familie, de
educare a celorlalţi membrii ai echipei terapeutice cu privire la scopul tratamentului şi a
colaborării în cadrul echipei terapeutice.
Luarea în evidenţă (prima etapă) se poate face în diverse moduri: persoana cu
probleme se poate prezenta singură, poate fi trimisă de o instituţie, de un medic sau la sugestia
unui profesor ce constată că clientul are tulburări psihice, sau poate veni cu trimitere de la
psiholog ce va solicita ajutarea clientului pentru a-şi organiza timpul. Echipa
multidisciplinară, formată din asistent social, asistent medical, psiholog, psihoterapeut,
ergoteraput, este răspunzătoare pentru modul în care evoluează trimiterea şi determinarea
dacă această intervenţie e necesară. (op.cit.)
În cea de-a doua etapă, rolul anamnezei este unul foarte important. De aici, asistentul
social/psihologul poate culege informaţii despre client şi poate aprecia dacă o examinare
aprofundată sau o intervenţie prin terapie ocupaţională este necesară sau se impune.
Anamneza poate cuprinde în dosarul clientului respectiv întalniri cu pacientul (repetate) sau
cu persoanele care-l îngrijesc, discuţii cu cel ce face trimiterea, utilizarea unor teste sau scale
de evaluare psihologică. (op.cit.)
Tot anamneza stă la baza deciziei dacă clientul este potrivit pentru a fi integrat în
terapia ocupaţională, daca nu trebuie stabilite cauzele şi gama de probleme a clientului ce nu
pot fi rezolvate în instituţia respectivă sau, în unele cazuri, poate face recomandare spre alte
instituţii în care nevoile clientului pot fi mai bine satisfăcute. Indiferent care e decizia luată de
asistentul social, ea trebuie comunicată şi motivată atât individului, cât şi celui care face
trimiterea.
Cu ocazia acestor întâlniri dintre asistent social şi client, i se explică clientului
metodele de tratament prin terapie ocupaţională, fapt ce scade anxietatea clientului faţă de
metodele utilizate şi produce transferul pozitiv de încredere a clientului faţă de acesta. Prin
această abordare psihoeducativă, asistentul social informează clientul atât despre boala sa, cât
şi de tratamentul ei. Această psihoeducaţie pe care o face asistentul social cu clientul, face ca
acesta să aibe o înţelegere mai bună a tulburării şi a tratamentelor, să se simtă mai puţin
vinovat, neajutorat şi îngrijorat în legătură cu ceea ce i se întâmplă, cu alte cuvinte creşte
stima lui de sine.
În cea de-a treia etapă, diagnosticarea, presupune adunarea datelor (amănunţite) (v.fisa
bolnavului) despre client, atât familiale, sociale, profesionale, de locuinţă, de suport social, cât
şi condiţia economică. Sunt identificate problemele pe care le are, sunt formulate ipoteze de
lucru, sunt adoptate deciziile pentru intervenţia terapeutica. Diagnosticul e definit ca suma
rezultatelor evaluării ce descriu nivelul de funcţionare al clientului. Evaluarea se face cu
ajutorul unei serii de teste utilizate pentru a măsura capacităţile şi deficitele clientului. După
ce face anamneză, asistentul social identifică cadrul de referinţă în care se încadreaza clientul,
urmând sa efectueze procedurile de investigare conform acestui cadru. (op.cit.)
Clasificarea procedurilor:
1. dosarul medical;
2. observarea de către asistent social a însuşirilor;
3. interviul;
4. aplicarea de teste standardizate sau nu.
Aceste etape presupun profesionalismul asistentului social ce trebuie să selecteze cele
mai potrivite proceduri de evaluare pentru a determina nevoile şi capacitatea individului supus
diagnosticării.
Pe masură ce se obţin datele necesare, asistentul social le analizează, le prelucrează şi
formulează un raport de diagnostic asupra individului. Acest raport trebuie să conţină
identificarea capacităţilor şi dizabilităţilor individului, o listă a problemelor şi a calităţilor pe
care acesta le prezintă. Aceste date constituie baza pentru planul iniţial de tratament. (op.cit.)
Planul de tratament
Se bazează pe informaţiile obţinute din diagnostic şi ia în considerare punctele tari şi punctele
slabe ale clientului, interesele acestuia şi a celor ce se îngrijesc de el şi de sănătatea lui. El trebuie să
ţina cont de potenţialul de reabilitare, de prognostic, de metodele şi mijloacele ce se recomandă, ce pot
presupune constrângeri temporale sau de mediu, de plan de reevaluare. După ce acestea toate au fost
stabilite se selectează frecvenţa şi durata serviciilor necesare pentru atingerea scopului propus. (op.cit.)
Tratamentul şi reevaluarea
Implementarea tratamentului constă în aplicarea planului de tratament lucrând alături
de beneficiar pentru atingerea scopurilor propuse. (op.cit.) (echipa)
O parte importantă o constituie educarea pacientului şi a familiei sau a persoanelor de
îngrijire pentru activităţi ce susţin planul de intervenţie. De multe ori personalul de îngrijire e
responsabil de modul în care beneficiarul practică activităţile învatate în cadrul terapiei.
Acesta trebuie să fie conştient de riscurile, dar şi de beneficiile intervenţiei respective.
(op.cit.)
Pe măsura aplicării tratamentului, asistentul social alături de ceilalţi din echipa sa,
efectuează o permanentă reevaluare, ceea ce înseamnă că aceştia sunt în permanenţă la curent
cu orice modificări intervenite în evoluţia beneficiarului şi trebuie să fie conştienţi de
circumstanţele în care se produc aceste modificări şi la nevoie să redirecţioneze tratamentul.
Reevaluarea poate însemna schimbarea activităţii sau retestarea dizabilităţilor sau alcătuirea
unui nou plan de tratament. (op.cit.)
Evaluarea e de mare importanţă în procesul de terapie ocupaţională/ergoterapie, în
cadrul ei impunându-se culegerea de informaţii corecte şi reale ce se utilizează pentru
identificarea nevoilor şi a problemelor clientului şi pentru a putea planifica tratamentele
necesare. (op.cit.)
Procedurile de evaluare folosite în cadrul acestui proces de strângere şi estimare a
informaţiilor referitoare la pacient pot fi clasificate în 4 procedee de bază:
1. culegerea bazei iniţiale de date;
2. interviul;
3. observaţia;
4. proceduri de evaluare standardizată. (op.cit.)
Asistentul social alături de întreaga echipă va hotărî ce proceduri specifice să
folosească pornind de la date referitoare cum ar fi: vârsta pacientului; nivelul de dezvoltare
psihică şi fizică, educaţie, statut social şi economic, mediu de cultură, capacităţi şi abilităţi
funcţionale.(op.cit.)
Procesul evaluării începe cu examinarea clientului pentru a aprecia în primul rând
încadrarea în procedurile de terapie ocupaţională, deci necesitatea continuării evaluării şi a
terapiei ocupaţionale. (op.cit.)
Procesul continuă cu folosirea instrumentelor de evaluare selectate în raport cu datele
reieşite din examinare. Pe parcursul acestei proceduri, asistentul social va colecta datele
referitoare la statutul funcţional al individului, de componentele sale de performanţă, de
conjunctura în care-şi desfăşoară activitatea. Odată datele necesare culese, ele sunt canalizate
pentru a crea o imagine de ansamblu a clientului şi de a le putea folosi apoi pentru a dezvolta
strategii şi planuri de tratament. (op.cit.)
Baza iniţială de date se referă la vârsta, sexul, motivul şi necesitatea trimiterii
clientului pentru a putea fi cuprins în terapia ocupaţională, diagnosticul medical şi
antecedentele legate de acest diagnostic, situaţia materială anterioară îmbolnăvirii, condiţii de
viaţă (dacă e independent, instituţionalizat, dacă are nevoie de supraveghere permanentă) va
cuprinde relaţii despre mediul social, educaţional, vocaţional. Această bază de date trebuie să
furnizeze informaţii despre precauţiunile ce trebuie luate în timpul procesului de terapie
ocupaţională. (op.cit.)
Interviul e luat atât beneficiarului, cât şi persoanelor apropiate acestuia, el fiind o cale
planificată şi organizată de culegere de informaţii.
Întrucât în centrul terapiei ocupaţionale/ergoterapiei se află ocupaţia propriu-zisă a
clientului cât şi activităţile în care acesta se implica în cursul unei zile, cu ocazia interviului se
vor culege informaţii referitoare la ocupaţia acestuia. Pe lânga culegerea de informaţii,
interviul e folosit pentru dezvoltarea relaţiilor de încredere şi comunicare între asistent social
şi beneficiar. În unele cazuri, interviul se face pe chestionare ce pun accent pe interesele şi
activităţile clientului. (op.cit.) Fisa de evaluare
Fiecare activitate e clasificată după funcţia căreia îi serveşte, ca de exemplu munca,
odihna, sarcinile casnice, sociale, educaţionale, stabilindu-se un punctaj în funcţie de tipul
activităţii şi de gradul de performanţă cu care e executată. (op.cit.)
E recomandabil ca interviul să se ţină într-o atmosferă ce conferă intimitate.
Interviul trebuie să fie relaxat, confortabil, atât pentru asistentul social, cât şi pentru client, şi
să nu cuprindă o serie rigidă de întrebări şi răspunsuri. (op.cit.)
Arta interviului constă într-o împletire de formal şi informal între cele 2 persoane.
Interviul are 3 stadii: contactul iniţial, culegerea informaţiilor şi închiderea lui. (op.cit.)
Asistentul social, atunci când intervievează, va încerca din primele minute să creeze o
atmosferă de apropiere faţă de subiect deoarece de cele mai multe ori clientul e îngrijorat şi
nervos la prezentarea pentru interviu sau poate prin natura afecţiunii sale să se simtă incomod
la perspectiva încadrării într-o terapie nouă şi nefamiliară. E bine ca înca de la începutul
interviului, asistentul social să familiarizeze clientul cu particularităţile serviciului, cu
programul acestuia şi cu modalităţile de desfăşurare a activităţilor de terapie ocupaţională.
Interviul crează prima impresie a clientului despre ceea ce va urma şi determină starea lui de
confort psihic, pregătindu-l să devină un partener al asistentului social. (op.cit.)
După discuţia iniţială despre serviciul şi modalităţile de desfăşurare a procesului
terapeutic, asistentul social deplasează centrul de atenţie asupra problemelor bolnavului,
ghidând discuţia în aşa fel încat să obţină informaţiile dorite într-un flux conversaţional, într-o
manieră cât mai naturală. Acesta trebuie să direcţioneze discuţia astfel încât să se adreseze
problemelor clientului. Daca asistentul social e receptiv la răspunsurile bolnavului, va putea
decide cât timp va putea să insiste asupra unui subiect. (op.cit.)
Asistentul social va trebui să ia notiţe, dar pentru a nu alarma pe cel chestionat,
clientul va trebui informat asupra acestui lucru. Contactul vizual va fi continuu cu
interlocutorul. Interviul poate fi structurat după un plan bine determinat sau, poate fi
nestructurat, unde pot fi incluse răspunsurile pe măsura primirii lor. (op.cit.)
Încheierea interviului se face în raport cu timpul disponibil al asistentului social, având
grijă să nu se piardă într-o conversaţie inutilă şi fară detaliile necesare. Acesta trebuie să dea
un semn atunci când interviul se apropie de sfârşit care în niciun caz nu poate fi un final
brusc, spunând că timpul a expirat. (op.cit.)
Observaţia reprezintă un mod de culegere a datelor despre persoana sau mediul în care
trăieşte prin simpla prezenţă a asistentului social şi remarcare a detaliilor. Observaţia poate fi
structurată după o serie de paşi introduşi de asistentul social sau poate fi liberă, nestructurată
intenţionat. (op.cit.)
Chiar de la prima întalnire a asistentului social cu clientul, acesta poate culege o serie
de date şi informaţii despre client, cum ar fi: postura, îmbrăcămintea, capacităţile sociale şi de
dialog, capacităţile cognitive, tonul vocii sau abilităţile fizice şi psihice. (op.cit.)
Asistentul social/ergoterapeutul trebuie să aibă abilitatea de a vedea, asculta, de a sorta
din ansamblul datelor perceptive şi conceptuale pe cele care sunt relevante pentru procesul
terapiei ocupaţionale. Talentul de a observa nu e o aptitudine ce se dobândeşte, dar poate fi
intensificată şi poate deveni un talent printr-o muncă conştiincioasă şi printr-un efort
voliţional. (op.cit.)
Concentrându-ne asupra observaţiei, putem deveni conştienţi de existenţa unor detalii
pe care altfel nu le-am observa. Cea mai bună metodă de observaţie e creşterea capacităţii de
concentraţie a atenţiei. Pentru dezvoltarea spiritului de observaţie e pregătirea anticipată a
gândului şi a discriminării pentru a culege informaţiile necesare. (op.cit.)
Observaţia structurată constă în a urmări beneficiarul în timp ce execută o
activitate/muncă pentru a vedea dacă persoana respectivă poate sau nu să determine
activitatea respectivă. (op.cit.) (anexa) fisa de evaluare
O altă metodă folosită în cadrul observaţiei structurate este cea a bateriilor de
activitate. Se utilizează la clienţii cu dificultăţi psiho-sociale. Prin recurgerea la bateria de
activităţi se urmăreşte atât rezultatul final al activităţii depuse, cât şi modalitatea în care
persoana răspunde la ordinul dat, modul în care abordează activitatea/munca, precum şi felul
în care se raportează la cel ce aplică bateria (exemplu: se solicită clientului să deseneze un
desen simplu, neimpus, fără a fi direcţionat ce trebuie să facă sau se cere să execute un desen
impus, după un model vizual). (op.cit.)
Se analizează:
1. Implicarea clientului în termenii şi componenţa activităţii (implicare senzorio-
motorie, psihologică, psiho-socială, cognitivă şi cognitiv-integrativă).
2. Evaluarea clientului în termenii expresiei generale în timpul desfăşurării activităţii:
aspectul fizic, reacţia la situaţia de test, răspunsul faţă de examinator, abordarea
sarcinilor, calitatea producţiei, exprimarea verbală.
3. Prin aplicarea bateriei de teste, se pot culege informaţii referitoare la anumite
calităţi specifice: atenţia, independenţa, inteligenţa, capacitatea de a urma
instrucţiunile verbale, scrise, cooperare, iniţiativă, capacitatea de a citi şi a scrie,
timiditatea sau agresivitatea, modul în care se îngrijeşte şi implicarea
activă/pasivă. (op.cit.)
Procedurile de evaluare
Înainte de a începe tratamentul pe care trebuie să-l urmeze beneficiarul, e necesară
determinarea nivelului de performanţă existent al acestuia, utilizând proceduri de evaluare
formală. Datorită specificităţii informaţiilor căutate, procedurile de evaluare trebuie analizate
critic în funcţie de caz, de fiabilitate şi validitate. Un test aplicat are validitate doar atunci
când a fost aplicat prin numeroase testări şi pe diverse grupe de vârstă, pregătire educaţională
şi uneori chiar ţinând cont de localizarea geografică. Fiabilitatea testului e măsura acurateţii,
cu care scorul obţinut prin test reflectă performanţa reală a clientului. Gradul de încredere pe
care asistentul social îl poate avea într-un instrument se bazează pe validitatea şi fiabilitatea
acestuia. (op.cit.)
Testele aplicate sunt însoţite de obicei de un protocol ce reprezintă procedeele de
utilizare şi administrare a testului, calcularea punctajului, iar uneori cuprinde şi cuvântul cheie
ce trebuie folosit în timpul administrării testului. Se face acest lucru pentru a înlătura cât e
posibil factorul subiectiv în ceea ce-l priveşte pe lucrătoul social. (op.cit.)
Administrarea oricărui instrument de testare, presupune ca asistentul social să fie
pregătit bine, să cunoască principiile de aplicare ale testului, să fie familiarizat cu procedurile
şi să cunoască modul corect de calculare şi integrare a punctajului. (op.cit.)
4. Organizarea atelierelor de terapie ocupaţională şi ergoterapie
Mârza Dănilă (1997) spune că în România încă nu se poate vorbi despre o
„fundamentare ştiinţifică completă, bazată pe o experienţă largă şi îndelungată a ergoterapiei,
cu caracteristici psihofiziologice ale diferitelor feluri de muncă, care să constituie materialul
de bază pentru elaborarea unei metode terapeutice individuale, strict dozate şi dinamice.”
Însă, în literatura de specialitate, se găsesc „destule observaţii şi experienţe care să permită
formularea unor îndrumări şi generalizări în aplicarea ergoterapiei. Se recomandă ca în
aplicarea ergoterapiei, atenţia factorilor medicali şi de decizie trebuie îndreptată nu numai
spre organizarea sau mărirea şi diversificarea atelierelor, dar şi către posibilitatea de
determinare a unor variaţii în organizarea acestei munci, alegerea şi dozarea metodelor şi
stabilirea unor gradaţii de muncă de la simplu la complex şi invers.” (Mărza Dănilă, 1997,
p.54)
Metode de organizare a atelierelor de terapie ocupaţională şi ergoterapie:
„Organizarea muncii în atelierele de ergoterapie se referă la un ansamblu de măsuri ce
au drept scop folosirea raţională, atât din punct de vedere al tratamentului medical, cât şi din
punct de vedere al posibilităţilor de realizare a efortului prin ocupaţie şi muncă al bolnavilor
incluşi în procesul de recuperare.” (op.cit., p.55)
Ca forme de diviziune a muncii sunt de indicat:
diviziunea muncii pe operaţii – pacientul are de executat numai o singură
operaţie, sau un număr mic de operaţii asemănătoare la un singur tip de
maşină sau unealtă; aceasta este de natură să permită însuşirea rapidă de
către bolnav a deprinderilor necesare grăbirii recuperării sale;
diviziunea muncii pe obiecte – presupune repartizarea lucrărilor în funcţie de
posibilităţile fizice şi intelectuale ale bolnavilor, permiţându-i astfel să
deprindă în scurt timpun meşteşug folositor, sau să-şi reia vechea ocupaţie;
divizarea muncii pe calificări – pe lângă atributele avute în vedere la
diviziunea muncii pe obiecte, se ţine cont şi de gradul de calificare a
pacienţilor, anterior internării sale. (op.cit., p.56)
În organizarea locului de muncă se va avea în vedere asigurarea factorilor de ambianţă
fizică, psihică şi socială.
O iluminare adecvată la necesităţile vizuale ale executantului influenţează
posibilităţile de lucru, prin prisma optimizării randamentului vizual.
Culorile influenţează diferit confortul afectiv: sunt culori calde şi culori reci; culori
vesele şi culori triste; culori considerate ca relaxante (favorizează odihna sistemului nervos şi
activitatea cerebrală) şi culori stresante (grele, închise). (op.cit., p.57)
Organizarea şi utilarea unui atelier de terapie ocupaţională/ergoterapie depinde de
sarcinile ce urmează a fi asumate, de numărul de persoane avute în vedere (atât bolnavi, cât şi
terapeuţi), de gravitatea bolii ce urmează a fi tratată şi de mijloacele financiare disponibile.
(op.cit.)
În funcţie de dorinţele şi aptitudinile beneficiarului, asistentul social îl poate îndruma
spre un anumit atelier, urmărindu-se în permanenţă valorificarea potenţialului fizic şi/sau
psihic restant.!!!!!!!!!!! În acest scop, în fişa sa se vor înregistra: starea familială, pregătirea
profesională, debutul bolii, aprecierea tipului de deficit şi observaţii referitoare la activităţile
din atelier, modificările de randament, aprecieri asupra rezultatelor celorlalte metode de
tratament. (op.cit.)
Prin resocializarea bolnavului psihic „se pot obţine mutaţii de randament în muncă,
dezvoltarea celui existent, modificarea gradului de integrare în grup, pentru fiecare în parte şi
pentru toţi participanţii laolaltă.” (op.cit., p.58)
Odată redobândit sentimentul participativ (prin diferite jocuri psihologice, v. Anexa)
al subiectului reintegrat în activitaţile de grup, rolul lui de coparticipant este supravegheat
permanent de către ergoterapeut, psihoterapeut şi asistent social, bolnavul fiind dirijat metodic
în activitatea de atelier până la obţinerea celui mai bun rezultat dorit. (op.cit.)
În zilele noastre, „ergoterapia a ajuns să folosească în scopul reeducării, o mare
varietate de procedee de la meserii tradiţionale până la jocuri, activităţi cultural-distractive şi
sporturi, practicate în ateliere protejate sau nu, în saloane, la domiciliu sau în aer liber.”
(op.cit., p.58)
Atelierul de terapie ocupaţională şi ergoterapie, împreună cu celelalte domenii de
activitate, constituie pentru bolnav „ocazia de a se sutrage universului medical care îl
înconjoară, pentru a se alătura activităţii altor persoane şi a-şi măsura posibilităţile şi
limitele.” (op.cit., p.59)
Pentru aceste persoane cu afecţiuni psihice „atelierul va fi plasat într-o ambianţă
deosebită şi originală, unde nimic nu aminteşte de terapeutica obişnuită. Zgomotele, culorile,
amintesc aici mai curând de viaţa cotidiană, cu o atmosferă de lucru asemănătoare sălilor
pentru petrecerea timpului liber. Materialele diverse ca lâna, hârtia, cartonul, aţa, vopseaua,
lemnul, lutul, etc. evocă subiectului activităţile care îi pot fi familiare.” (op.cit., p.60)
Mârza Dănilă (1997) vorbeşte despre câteva aspecte (cerinţe) ce ţin de organizarea
activităţilor de ergoterapie. Acestea sunt:
o Organizarea corespunzătoare a locului de desfăşurare a ergoterapiei;
o Asigurarea factorilor corespunzători de ambianţă – se poate menţine astfel la
un nivel optim capacitatea muncă a bolnavului (inexistenţa zgomotelor etc.);
o Respectarea cerinţelor şi domeniilor de aplicare a ergoterapiei – pentru
realizarea unui folos practic şi estetic;
o Încadrarea în tendinţele actuale de creştere a nivelului teoretic şi tehnic al
terapiei prin muncă – ergoterapeutul, psihiatrul şi asistentul social (echipa de
reeducare) au un rol important în a-l convinge pe subiect şi în a-l face să
accepte perpectivele unei reintegrări apropiate într-un mediu social şi
profesional nou;
o Cunoaşterea şi respectarea rolului atelierului de ergoterapie – „Rolul atelierului
de ergoterapie, ca o componentă de orientare profesională, se concretizează în
ameliorarea prin ocupaţie şi muncă a funcţiilor deteriorate, dezvoltarea unor
compensaţii raţionale, acolo unde deficienţele par definitoare, stabilirea unui
bilanţ al aptitudinilor gestuale, căutarea şi stimularea aptitudinilor tehnice şi
motivaţiilor, observarea comportamentului.” (op.cit., p.62)
Acest rol vine în completarea obiectivului general al activităţilor de terapie
ocupaţională şi ergoterapie, care constă în a solicita şi a obţine o colaborare
activă a bolnavului (pentru ca din proprie convingere, prin efortul personal,
prin voinţa şi interesul său, acesta să reuşească să răspundă cerinţelor vieţii
normale independente şi să fie redat societăţii).
5. Activităţi utilizate ca mijloc de tratament
În domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei este practic imposibil să lucrezi
individual cu beneficiarii acestei activităţi. Aşadar, pentru a face faţă tuturor solicitărilor, în
spitale se lucrează cu aceştia în grup.
Pentru crearea unor grupuri, se analizează câteva criterii, cel mai important criteriu
fiind gradul bolii. Fişa bolnavului (v. Anexa...) este făcută de către asistent
social...........!!!!!!!!!!!
În scop terapeutic se utilizează diferitele categorii de activităţi, varietatea acestora
fiind practic nelimitată.
„Un tratament necesar şi satisfăcător poate fi oferit în mare măsură prin activităţi non-
productive. Există însă şi activităţi productive, constând din activităţile care se finalizează
printr-un obiect produs pentru plăcere sau pentru a fi vândut. La acestea se adaugă
întotdeauna activităţile care antrenează activităţile vieţii cotidiene (ADL = „Activities of
Daily Living), despre care trebuie să reţinem că reprezintă tipul de activitate fundamentală în
TO.” (Mircea Ioana, 2004)
În condiţiile în care activităţile/munca reprezintă mijloacele de tratament în
TO/ergoterapie, este important de precizat că scopul tratamentului nu poate fi niciodată
formulat în termenii a ceea ce se produce sau se vinde. (op.cit.)
„Aceasta nu înseamnă că produsul finit, sau gradul de eficienţă obţinut nu sunt
importante (mai ales când realizarea acestor două obiective fac parte din scopul
tratamentului). Totuşi, valoarea terapeutică a activităţilor efectuate rezidă în: beneficiul pe
care pacientul este capabil să-l obţină din activitatea respectivă; gradul în care această
activitate promovează progresul în recuperarea pacientului.” (op.cit.)
Este de înţeles că în aceste activităţi productive accentul nu trebuie pus în întregime pe
produs, ci pe efectul procesului de producţie asupra beneficiarului.
Desigur că se încearcă obţinerea unui standard cât mai înalt posibil al produsului, mai
ales dacă beneficiarul poare realiza şi un câştig financiar care depinde de articolul produs. În
aceste situaţii, ergoterapeutul poate cere ajutorul unui tehnician care poate să susţină
beneficiarul pentru realizarea unei activităţi lucrative cu rezultat vandabil. (op.cit.)
„Activităţile utilizate în terapia ocupaţională pot fi clasificare astfel: activităţi
personale din viaţa cotidiană, activităţi creative şi expresive, activităţi intelectuale şi
educaţionale, activităţi industriale şi vocaţionale, activităţi recreative.” (op.cit.)
În procesul de recuperare a unui client, necesităţile personale sunt primordiale şi
urgente pentru preocupările Terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. Aceste necesităţi personale
sunt: a se îmrăca şi dezbrăca, a se descurca singur la toaletă, a se putea hrăni, a întreţine
curăţenia camerei). (op.cit.)
Activităţile creative şi expresive. Se recomandă evitarea tendinţei de a se renunţa la
acest tip de activităţi, care se manifestă atunci când: nu se acordă suficientă atenţie aspectului
estetic şi/sau utilităţii practice a obiectelor rezultate în urma activităţilor terapeutice: obiecte
urăte sau prost realizate, din materiale de slabă calitate, cu un design nesatisfăcător sau
inutile; se acordă prea mare atenţie obiectelor rezultate din activităţile productive. Activităţile
artistice oferă clientului două avantaje majore: posibilitatea de exprimare a calităţilor creative
şi emoţionale; munca rezultată din acest tip de activităţi se desfăşoară fără grabă şi stres.
(op.cit.)
Activităţile educaţionale sunt indicate în special pentru copiii şi adulţii care nesesită o
spitalizare îndelungată. Acestea pot fi introduse: indirect (prin jocuri, competiţii) şi indirect
(ca un mod dorit şi util de a-şi folosi timpul pe perioada spitalizării. (op.cit.)
Activităţile industriale şi vocaţionale constau în: activităţi de îngrijire a camerei în care
stă, activităţi în aer liber (grădinărit), activităţi industriale (munca la strung), activităţi care
necesită dexteritate (asamblarea unor obiecte), anumite forme de manufactură (cusutul,
ţesutul, împletitul, lucrul în lemn sau metal, olărit). (op.cit.)
Activităţile recreative cuprind foarte larg de posibilităţi de tipul jocurilor, muzicii,
teatrului etc. Ergoterapeutul, în colaborare cu familia beneficiarului, asistentul social şi
animatorul trebuie să-l ajute pe acesta să-şi organizeze un program de relaxare
psihică/generală şi să aibă grijă ca acesta să execute o serie de activităţi care se pot dezvolta
ca hobby. (op.cit.)
Autoprezentarea
Obiectivul: A face cunoştinţă cu ceilalţi şi a te prezenta la prima întâlnire.
Desfăşurare: Toţi participanţii grupului sunt aşezaţi în cerc. Conducătorul se va
prezenta primul şi îi va invinta pe ceilalţi să facă acelaşi lucru. Va trebui ca aceştia să-şi spună
adevăratul nume şi ceea ce vor despre ei, cum ar fi: vârsta, activităţile preferate etc.
Odată terminată autoprezentarea, vor rămâne de văzut ce aşteptări are fiecare în
legătură cu activitatea ce urmează să înceapă şi eventual ce idei, gănduri sau preocupări a avut
înainte de a ajunge la prima întâlnire.
Variantă: Conducătorul, prin urmare, îi va întreba pe participanţi dacă poziţia
scaunelor aşezate în cerc le provoacă vreo amintire sau emoţie anume.
Sugestii pentru conducător: Autoprezentarea este o fază indispensabilă pentru
începutul oricărui grup. Va fi interesant pentru conducător să-şi noteze ce a spus fiecare,
încercând să observe aşteptările grupului.
Verbalizarea gândurilor ce precedă prima întânire înlătură tensiunea şi anxietatea şi
predispune participanţii la o colaborare fructuoasă.
De la amintirile stârnite de dispoziţia în cerc se poate ajunge la bucurie sau la
preocuparea participanţilor în legătură cu faptul că se găsesc alături de ceilalţi într-o poziţie
egală şi „descoperită”. Se poate folosi o povestire sau o amintire ca punct de plecare pentru o
psihodramă. (Sabina Manes, 2008, p. 29)
Întâlnirea
Obiectivul: Stimularea conversaţiei şi cumunicării între persoanele care abia s-au
cunoscut.
Desfăşurare: Conducătorul aşează scaunele în formă de cruce, unul în faţa celuilalt, şi
împarte participanţii în grupuri de câte 4, care se vor aşeza pe scaunele respective. Apoi va da
instrucţiuni: va pune întrebări fiecărui participant al aceluiaşi grup şi vor răspunde pe rând
începând de fiecare dată cu o altă persoană. Dacă persoana nu este pregătită să răspundă când
îi vine rândul, poate spune „pas” pentru a avea mai mult timp de gândire. Răspunsul trebuie să
fie promt şi spontan.
Câteva exemple de întrebări:
1. Care este numele tău?
2. Câţi ani ai?
3. Care este felul tău de mâncare preferat?
4. Care este hobby-ul pe care îl practici cel mai des?
5. Care este episodul din viaţa ta care te-a amuzat cel mai tare?
6. Care este călătoria visurilor tare? etc. (op.cit., p. 35)
Activităţi
Creează un animal fantastic
Materiale: reciclabile – tot ce se poate colecta
Întrebări pentru discuţia iniţială:
Decide cu privire la atributele personale ale animalului tău (mare sau mic, gras
sau slab, drăguţ sau ameninţător...?)
Vrei să exprimi ceva cu animalul tău? (emoţie, opinie)
Câte picioare are – sau este fără picioare, aripi sau...?
Cum vrei să construieşti scheletul?
Ce materiale vrei să foloseşti?
Cine va face ce? (puteţi munci în perechi de câte 3 sau toţi împreună)
Crearea unei figuri umane
Materiale: reciclabile – tot ce se poate colecta
Întrebări pentru discuţia iniţială:
Decide cu privire la atributele personale ale figurii tale (bărbat, femeie sau
asexual, mare sua mic, gras sau slab, drăguţ sau ameninţător...?)
Vrei să exprimi ceva prin figura ta? (emoţie, declaraţie...)
Vrei să fie activă figura ta? Ce ar trebui să facă ea/el?
Cum vrei să construieşti scheletul?
Ce materiale vrei să foloseşti?
Cine va face ce? (puteţi munci în perechi de câte 3 sau toţi împreună)
Creează orice doreşti
Materiale: reciclabile – tot ce se poate colecta
Întrebări pentru discuţia iniţială:
Va fi figurativă sau non-figurativă?
Vrei să construieşti ceva (clădiri, oraşe, case de vis...?)
Vrei să exprimi ceva?
Dacă este o figură: decide cu privire la atributele personale (mare sau mic,
drăguţ sau ameninţător...?)
Are nevoie de un schelet şi dacă da, cum vrei să o construieşti?
Ce materiale vrei să foloseşti?
Cine va face ce? (puteţi munci în perechi de câte 3 sau toţi împreună)
9. A fi activ influenţează starea mentală a bolnavilor psihici?
Cap. III Lucrul asistentului social cu beneficiarul (bolnavul psihic) şi rolul
acestuia în activităţile de TO şi ergoterapie
Valorile, abilităţile şi deprinderile asistentului social
„Asistenţa socială este formată din două componente/ măsuri distincte: serviciile
sociale şi prestaţiile sociale. Pentru a înţelege scopul asistenţei sociale este util să înţelegem în
primul rând ce înseamnă a funcţiona normal într-o societate.
Funcţionarea socială: Îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general, faţă
de cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană. Aceste responsabilităţi includ
satisfacerea nevoilor de bază ale individului şi ale membrilor de familie care depind de el/ ea.
Nevoile de bază sunt fizice, emoţionale, de realizare personală etc.
Conceptul de nevoie socială aparţine în mod firesc de idea de serviciu social. Istoricul
serviciilor sociale are la bază recunoaşterea nevoilor sociale şi organizarea societăţii pentru a
le satisface.” (http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Domenii/Incluziune
%20si%20asistenta%20sociala/Proiecte_cu_finatare_externa/7%20-
%20Manual_participant.pdf)
Termenul de „nevoie” desemnează un lips, o anumită stare de deficienţă ce impune o
rezolvare, o stare de tensiune la un moment dat, resimţită sau de un grup de indivizi sau
individual.
Măsurile/ componentele asistenţei sociale au rolul de a satisface nevoile unei persoane
atunci când aceasta nu se mai poate ajuta singură (din cauza unei boli cronice, a resurselor
financiare insuficiente, a unui handicap fizic sau psihic etc.), astfel:
a. Prestaţii sociale: forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri şi
servicii către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli şi de roluri reciproce.
Prestaţiile pot fi acordate în bani sau în natură. Din categoria celor băneşti fac parte: pensiile,
indemnizaţiile de şomaj, alocaţiile pentru copii şi familie, ajutorul social ş.a. Prestaţiile în
natură pot consta din bunuri (“cornul şi laptele”, rechizite pentru şcolarii din familiile cu
venituri mici etc.). (op.cit.)
b. Servicii sociale: Activităţile asistenţilor sociali sau ale altor profesionişti care ajută
oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi să restabilească
funcţionarea socială a indivizilor, familiilor şi comunităţilor. (op.cit.)
Conform OG 86/2004, serviciile sociale:
reprezintă măsuri şi acţiuni care răspund nevoilor sociale individuale, familiale sau
de
grup;
urmăresc prevenirea şi depăşirea situaţiilor de dificultate, de vulnerabilitate sau
dependenţă, în scopul menţinerii autonomiei, prevenirii marginalizării şi
excluziunii sociale, creşterii calităţii vieţii. (op.cit.)
Serviciile sociale se oferă sub diverse forme în comunitate, atunci când apar probleme şi
nevoi sociale.
Conceptul de problemă socială poate fi definit ca fiind o situaţie pe care mai multe
persoane dintr-o comunitate o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă, care creează
disconfort si care cere o soluţionare/ rezolvare imediată. (op.cit.)
Asistentul social este persoana cu studii superioare de specialitate (3-4 ani în
Universitate) care are pregătirea necesară pentru a lucra în servicii de asistenţă socială cu
grupuri, familii sau indivizi în situaţii de risc.
DEX defineşte termenul de beneficiar ca fiind: „persoană, colectivitate sau insituţie
care are folos din ceva; destinatar al unor materiale sau al unor servicii”, „persoană fizică sau
juridică în folosul căreia se realizezaă o acţiune”.
Clientul este cel care apelează la serviciile cuiva, în acest caz, la serviciile asistentului
social.
General vorbind, rolurile unui asistent social sunt următoarele:
1. Intermediar: intermediază accesul clienţilor la servicii şi/sau la alte resurse;
2. Avocat: asistă clienţii în obţinerea drepturilor sociale/legale şi sprijină activ
iniţiativele ce urmăresc schimbarea proiectelor, a programelor şi politicilor care au
efect negativ asupra persoanelor în nevoie reprezentate de el;
3. Educator/profesor: transmite clienţilor cunoştinţe şi abilităţi/deprinderi necesare
pentru a preveni apariţia problemelor sau pentru a sprijini/îmbunătăţi funcţionarea
socială;
4. Consilier: asistă clienţii să se descurce mai bine în societate ajutându-i sa îşi
înţeleagă mai bine sentimentele, să-şi schimbe comportamentul şi să înveţe să
depăşească situaţiile problemă;
5. Manager de caz: coordonează toate activităţile legate de caz, ia hotărârile
importante şi răspunde de evoluţia cazului;
6. Manager al serviciilor de serviciu: se preocupă de îndeplinirea sarcinilor se
serviciu într-un mod care să asigure servicii cât mai eficiente pentru client şi
responsabilitate faţă de insituţia angajatoare;
7. Factor de dezvoltare a personalului insituţiei în care lucrează: facilitează
dezvoltarea profesională a personalului insituţiei prin pregătire, supervizare,
consultare şi management al personalului;
8. Administrator: planifică, dezvoltă şi implementează politici, servicii şi programe
într-o organizaţie;
9. Agent de schimbar socială: participă la identificarea problemelor comunităţii şi/sau
a zonelor în care calitatea vieţii poate fi crescută. Mobilizează grupuri de interese
care să pledeze cauza schimbării sua pentru obţinerea de resurse.
10. Profesionist: se angajează comepent şi respectând etica/deontologia profesiei în
practica asistenţei sociale şi contribuie la dezvoltarea profesiei de asistent social.
(op.cit.)
În practică, asistentul social poate avea unul dintre aceste roluri sau chiar mai multe.
Este important ca între asistent social şi beneficiar/client să existe un tip special de
relaţie interpersonală (v. Fig. ...). Obiectivele acestei relaţii dintrre asistent social şi client
sunt: sprijinirea clientului în depăşirea unor situaţii problematice de viaţă; satisfacerea
nevoilor psihosociale; crearea unei atmosfere în care clientul să se simtă liber să comunice şi
să colaboreze în condiţii de securitate psihoemoţională cu asistentul social. (op.cit.)
Fig. .... Schema de evaluare a relaţiei interpersonale dintre asistentul social şi client.
Coord. George Neamţu (2003) scrie în „Tratat de asistenţă socială” că „asistenţa
socială prin activitatea sa practică focalizează resursele („interacţiunile”) pe construirea sau
activivarea soluţiilor pentru persoanele ce întâmpină dificultăţi în interdependenţă cu mediul.
Deşi nu este singurul, asistentul social îşi delimitează bazele profesiunii sale prin intervenţie
specifică în vederea provocării unei schimbări la nivelul clientului său ca întreg.
Această afirmaţie este demonstrată prin construirea unei competenţe de
lucru/intervenţie în sistemul social ce se fundamentează pe trei elemente:
- valori şi atitudini;
- cunoştinţe teoretice;
- abilităţi practice.” (George Neamţu, 2003, p.26)
Asistentul social trebuie să posede „cunoştinţe teoretice solide, fixate într-un puternic
sistem explicativ care să cuprindă elemente din domenii ca: psihologia subiectivităţii, teorii
ale dezvoltării, componentele socializării, explicaţiile comportamentaliste, teoriile despre
comunicare, despre stres, teoriile asupra personalităţii umane, teoriile organizării şi
funcţionalităţii sociale, cunoţtinţele din sociologie, ştiinţele politice, ştiinţele economice, din
antropologie, administraţie, guvernare, ştiinţele juridice, cunoştinţe detaliate despre
anormalitate şi patologie umană.” (op.cit.)
Această bază teoretică a asistentului social „se construieşte pe specificul înţelegerii;
informaţiile din numeroase ramuri ale ştiinţei sunt utilizate pentru a explica sisteme diferite:
indivizi, grupuri, organizaţii, instituţii, comunităţi şi chiar societăţi. Dacă explicaţia este
corectă, atunci şi practica asistenţei sociale poate fi utilă.” (op.cit., p.27)
Valori şi atitudini
„Ca valori profesionale în asistenţa socială sunt enunţate şi respectate următoarele:
- respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ceea ce înseamnă că toţi
oamenii, inclusvic minotirăţile, trebuie să aibă acces egal la resursele de
realizare a scopurilor şi aspiraţiilor;
- dezvoltarea şi promovarea responsabilităţii sociale, în sensul că toate
persoanele trebuie să-şi adapteze trebuinţele la exigenţele mediului social şi
toate insituţiile trebuie să-şi organizeze resursele pentru a răspunde nevoilor
oamenilor;
- promovarea libertăţilor individuale, adică acceptarea faptului că umanitatea se
prezintă într-o diversitate uluitoare şi respectarea dreptului de a face propriile
alegeri în vederea autodezvoltării;
- sprijinirea audodeterminării pentru persoanele ce doresc să-şi construiască
propriul drum, dar ale căror resurse sunt insuficiente.” (op.cit., p.28)
Pe lângă aceste valori, asistentul social trebuie să aibă în vedere şi următoarele
principii:
- principiul individualizării, adică recunoaşterea faptului că fiecare
client/beneficiar este unic şi trebuie tratat cu respect şi consideraţie;
- principiul exprimării, inclusiv prin sentimente, şi utilizarea acestora ca resurse
de dezvoltare a clientului;
- principiul implicării emoţionale controlate şi utilizarea stărilor emoţionale
proprii în interesul celuilalt;
- principiul acceptării necondiţionate a drepturilor celorlalţi;
- principiul atitudinii nediscriminatorii şi eliminarea evaluării negative;
- principiul acceptării autodeterminării şi respectarea opţiunilor clientului;
- principiul confidenţialităţii şi păstrarea cu rigoare a secretului informaţiilor
obţinute cu privire la client. (op.cit., p.28)
Ca structură, sistemul de valori cuprinde:
- valori cognitive – se formează şi se bazează pe cunoştinţe probate şi validate,
dar şi pe convingeri şi credinţe;
- valori morale – incoculate de regulă în diverse etape ale ontogenezei,
coordonează şi direcţionează comportamentele sociale;
- valori culturale – includ structuri complexe de prelucrare a realităţii la nivelul
grupurilor sociale;
- valori personale – acestea uneori nu sunt recunoscute în această calitate, fiind
translatate în alte zone, dar care au o autonomie specifică prin faptul că sunt
strâns legate de deciziile individuale ale asistentului social. (op.cit., p.30)
Abilităţi şi deprinderi
1. „practica în asistenţa socială constă în interacţiunea cu clientul şi mediul său;
2. în activităţile de practică, asistentul social participă şi îşi foloseşte conştient
propria personalitate, cu calităţile şi limitele sale;
3. relaţia cu clientul trebuie să respecte principiul diversităţii umane şi pe cel al
unităţii individuale;
4. în exercitarea profesiunii, asistentul social cunoaşte un proces de
autodezvoltare şi autocunoaştere;
5. în prim-planul acţiunii trebuie să menţină obiectivitatea profesională, care
implică ţi un anume grad de implicare emoţională controlată;
6. preocupările profesionale faţă de client trebuie să cuprindă toate componentele
exprimării acestuia: biologice, psihologice, sociale, spirituale. Tratarea
persoanei ca întreg (...);
7. finalitatea acţiunii asistentului social este aceea de a ajuta pentru schimbare
pozitivă printr-un tratament care să respecte demnitatea clientului. (...);
8. orice activitate trebuie să plece de la principiul individualizării clientului,
precizându-se cu exactitate coordonatele patricualre ale acestuia; fiecare client
este unic, are ceva special şi în acelaşi timp reprezintă umanitatea;
9. asistentul social trebuie să ofere clientului o dimensiune proiectivă, să
privească în viitor, unde să descopere o îmunătăţire posibilă a situaţiei sale.
(...);
10. esenţa activităţilor constă în participarea efetivă a clientului la propria
schimbare; (...);
11. principiul confidenţialităţii trebuie să fie întotdeauna respectat şi reglementat
inclusiv prin prevederi juridice;
12. clientul are dreptul fundamental de a-şi cunoaşte traseul şi evoluţia în procesul
de ajutor; (...). (op.cit., p.31)
„În concluzie, identitatea profesională a asistentului social este inconfundabilă şi
presupune dezvoltarea obligatorie a unor componente – cunoştinţe ştiinţifice, valori şi
atitudini, abilităţi şi deprinderi – care, într-o dinamică proprie, constituie metoda specifică a
asistenşei sociale.” (op.cit., p.32)
Paşi de urmat în procesul de terapie ocupaţională:
(http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Domenii/Incluziune%20si
%20asistenta%20sociala/Proiecte_cu_finatare_externa/7%20-%20Manual_participant.pdf)
1. Sesizarea
Asistenţii sociali află de potenţiale persoane asistate din diferite surse, iar în funcţie de
natura/profilul instituţiei/biroului, aceasta/acesta poate accepta persoana asistată pentru
evaluare suplimentară sau o poate îndruma către o altă instituţie care o poate asista.
2. Evaluarea iniţială a nevoilor persoanelor care solicită ajutor – cunoaşterea şi
evaluarea nevoilor persoanelor care solicită asistenţă, precum şi stabilirea priorităţilor de
intervenţie;
3. Elaborarea planului de intervenţie – identificarea resurselor individuale/
comunitare care pot fi utilizate, corelarea nevoilor cu: (a) resursele, (b) cu oferta serviciului în
care lucrează asistentul social şi (c) cu oferta de asistenţă a celorlalte servicii din reţeaua
naţională/ONG-uri; stabilirea strategiei de intervenţie;
4. Implementarea planului de intervenţie – stabilirea legăturilor persoanei asistate
cu serviciile stabilite în planul de intervenţie şi alocarea resurselor identificate;
5. Monitorizarea – controlul modului în care sunt alocate resursele şi efectele
acestora asupra situaţiei persoanei asistate; întrucât situaţia persoanei se poate schimba în
urma alocării resurselor, implementarea planului de intervenţie trebuie monitorizată
permanent cu scopul de a se cunoaşte, pe de-o parte, dacă serviciile mai sunt corespunzătore
nevoilor, iar pe de altă parte, să se facă modificările cerute de evoluţia cazului;
6. Evaluarea finală a cazului – evaluarea evoluţiei cazului în urma implementării
planului de intervenţie; competenţele dezvoltate şi consolidate; acumularea de cunoştinţe şi
resurse.
1. Sesizarea
Asistenţii sociali află de potenţiale persoane asistate din diferite surse:
membrii familiei, prietenii sau vecinii pot contacta instituţia cu privire la îngrijorarea
lor în legătură cu potenţiala persoană asistată;
alţi profesionişti din comunitate pot contacta instituţia comunicând îngrijorările lor
referitoare la o persoană;
persoana asistată poate contacta direct instituţia pentru ajutor;
asistentul social se poate autosesiza asupra unei situaţii de dificultate în care se poate
afla o persoană;
instituţia se poate autosesiza cu privire la existenţa unei persoane care are nevoie de
ajutor.
2. Evaluarea iniţială a nevoilor persoanelor care solicită ajutor
Evaluarea constă în aprecierea potenţialului afectiv, intelectual şi fizic de care dispune
clientul. Aceste capacităţi formează resursele interne ale clientului. Trebuie identificate şi
evaluate şi resursele din reţeaua socială a clientului: relaţia cu familia, cu vecinii, cu grupul de
apartenenţă, accesul la servicii şi la forme de dezvoltare personală şi profesională. Aceste
reţele sunt considerate primare, oferă susţinere, ajutor, chiar resurse materiale şi constituie
mediul imediat al clientului, având cea mai mare pondere în viaţa acestuia. Resursele externe
– servicii, organizaţii, instituţii, asociaţii – fac parte din mediul social al persoanei. În afară de
acestea trebuie evaluate resursele puse la dispoziţia clientului de către comunitate, întemeiate
pe o anumită legislaţie, pe resurse materiale şi financiare” (Roth-Szamoskozi, 2003).
3. Elaborarea planului de intervenţie
identificarea resurselor individuale şi comunitare care ar putea fi folosite pentru a
răspunde nevoilor;
identificarea obiectivelor şi a acţiunilor care urmează să fie realizate;
formularea unui plan realist şi relevant de intervenţie pentru atingerea obiectivelor;
4. Implementarea planului de intervenţie
Intervenţia este partea cea mai vizibilă a procesului de asistenţă. Un plan de
intervenţie nu are nici o valoare dacă nu există o înţelegere clară asupra modului în care va fi
implementat.
5. Monitorizarea se referă la înregistrarea continuă a ceea ce se întâmplă pe parcursul
desfăşurării acţiunilor. În funcţie de efectul intervenţiei asupra contextului de viaţă al
persoanei asistate, asistentul social va decide dacă va continua, modifica sau opri acţiunile
prevăzute în planul de intervenţie. Monitorizarea este diferită de evaluare prin faptul că este
realizată atunci când acţiunile sunt în desfăşurare, pe când evaluarea are loc la sfârşitul
intervenţiei, când asistentul social priveşte în urmă la ceea ce s-a realizat.
.........................
Pentru că boala psihică întrerupe căile de comunicare între oameni, deranjând şi
distorsionând relaţiile psihologice ale tuturor celor implicaţi, sarcinile asistentului social sunt
acelea de a asista la clarificarea acestor comunicaţii distorsionate şi de a ajuta la reabilitarea
relaţiilor de familie. „Pentru aceasta, asistentul social are nevoie mai întâi să poată genera o
bună relaţie de lucru. Baza pentru aceasta, comună tuturor cadrelor de asistenţă socială, ar
trebui să fie abilitatea de a demonstra clientului sentimentele sale de empatie, sinceritate şi
căldură. Aceasta implică ascultarea atentă şi concentrată, acceptarea a ceea ce i se spune şi
exprimarea preocupării. Aceste aptitudini fundamentale sunt realmente matca de pe care se
bazează multe alte intervenţii, verbale, mai sofisticate, aşa cum au arătat limpede în
concentrarea lor, Traux şi Carkhuff (1967).” (Butler & Pritchard, 1993, p.41)
Există trei direcţii fundamentale simple pentru activitatea socială legată de bolnavul
psihic. (op.cit.)
Mai întâi, asistentul social trebuie să susţină o comunicare bazată pe realitate. Aceasta
trebuie să se concentreze asupra aspectelor „aici” şi „acum” şi să evite să fie tras în discutarea
unui material bizar sau bazat pe concepţii false. Nu trebuie făcută nicio încercare de a
„amuza” beneficiarul, ci doar de a oferi răspunsuri pur şi simplu neutre.
În al doilea rând, datorită percepţiei pe care o are beneficiarul şi care poate fi
fragemntată, asistentul social trebuie să stabilească de la început un ritm al comunicării şi al
intervenţiei la o viteză pe care beneficiarul şi familia lui le înţeleg. Aşadar, asistentul social
trebuie să vorbească mai rar, liniştit şi calm.
În al treilea rând, în toate ocaziile, asistentul social trebuie să fie conştient de forţa
potenţială (punctele tari) care există în client şi familia acestuia, precum şi de slăbiciunile
(punctele slabe) aparente şi de ariile de disfuncţie. Acest lucru este necesar pentru a dobândi o
imagine de ansamblu asupra circumstanţelor psiho-socio-economice ale clientului şi familiei
acestuia.
În încercarea de a dezvolta o metodă practică de lucru cu bolnavii psihici şi de a
realiza comunicarea cu un client este nevoie de un model de evaluare care să ajute în mod
specific în înţelegerea experienţei psihice interioare a clientului. Abordarea este influenţată de
Bellak, care provine din şcoala egodinamică. „El compară şi opune funcţionarea normală a
egoului persoanei respective, cu aceea a efectelor distructive ale maladiei mintale asupra
egoului individului. Ca asistenţi sociali, principala noastră preocupare nu este legată de cauza
bolii, ci de efectele acesteia. Această „evaluare intrapsihică” oferă capacitatea de a identifica
zonele specifice de deteriorare inter-personală, într-o manieră mai clară şi notarea mai
promptă a problemelor care rezultă din această deteriorare. În lucrarea sa, originală, Bellak
(1958) a subliniat zonele de funcţionare a egoului şi a remarcat cât de tipic pot fi acestea
întrerupte de boala mintală.” (v. Tabelul ....) (op.cit., p.42)
Tabelul ... Evaluarea intra-psihică
Funcţionare normală
(responsabilităţile ego-ului)
Funcţionare tulburată
(responsabilităţile ego-ului)
(N.B. efecte specifice dependente de
modelul de tulburare psihică)
Cunoaştere Abilitatea de gândire, percepţie şi
interpretarea evenimentelor şi
Tulburarea tiparelor de gândire,
percepţie, imaine de sine şi respect de
imaginea de sine şi stima de sine. sine.
Apărarea
psihosocială
Mecanismul de adaptare pentru
protecţia împotriva stresului intern şi
extern, de ex. negare, protecţie,
raţionalizare.
Apărarea este deteriorată; aceasta poate
duce la folosirea ei inadecvată,
suprasolicitare, aplicarea ei prea rigidă,
sau încetarea funcţionării, lăsând
persoana anormal de vulnerabilă la
stres.
Controlul
impulsurilor
Controlul impulsurilor normale,
sexuale, agresiune.
Întreruperea apărării lasă persoana cu
teamă că îşi pierde controlul şi este
astfel deschisă fricii sau
comportamentului impulsiv.
Testarea
realităţii
Abilitatea de a face diferenţa între
fantezie şi realitate şi de a fi
conştient de limitele propriei
personalităţi.
Abilitate slăbită de a deosebi realul de
ireal; Nesiguranţa propriei identităţi şi a
limitelor egou-lui.
Emoţii Starea psihică de răspuns adecvată
situaţiilor interne şi externe.
Răspuns afectiv neadecvat la presiuni
interne şi externe. Variază de la lipsa
aparentă de emoţii la emotivitate
excesivă.
Sinteza
experienţei
Abilitatea de a lega lumea şi
experienţa de conceptul de
integritate continuă a binelui.
Distrugerea conştiinţei de sine în spaţiul
psihic şi social, întreruperea
sentimentului de auto-integritate.
(Butler & Pritchard, Bolile mintale, Editura Alternative, 1993, p.43)
Modelul de intervenţie psiho-socială. Lazarus (1976), un psiholog behaviorist, a
subliniat faptul că nu este interesat de problemele epistemologice, ci mai degrabă de ceea ce
are semnificaţie pentru beneficiar. Scopul său este de a face o evaluare corectă şi de a defini
în mod clar care sunt problemele existente, apoi de a examina care dintre acestea pot fi
rezolvate, de a găsi o soluţie cât mai economică. Deşi Lazarus utilizează unele tehnici
behavioriste, el insistă asupra faptului că activitatea trebuie desfăşurată în contextul unei
relaţii susţinute. (op.cit., p.46)
„Lazarus propune ca fiind util să concepem individul ca având un număr de diferite
domenii în viaţă. El le numeşte pe acestea <modalităţi> şi identifică cele 7 modalităţi-cheie
pentru trataea bolnavilor mintal, cum sunt:
1) Comportament
2) Afect
3) Senzorial
4) Imaginaţie
5) Cunoaştere
6) Relaţii interpersonale
7) Medicamente.” (op.cit., p.46)
„Este important să subliniem că în identificarea acestor modalităţi încercăm doar să
descâlcim ceea ce este, evident, un sistem complex interrelaţional. Scopul este acela de a
ajunge, în cooperare cu clientul, la o listă de probleme, care apot, tot cu ajutorul clientului pot
fi luate în considerare în funcţie de priorităţi. Apoi terapistul trebuie să se concentreze pe
sarcinile punctate în mod special, cu modalităţi variate şi să încerce să ordoneze tehnicile de
intervenţie corespunzătoare. Acest mod de lucru trebuie să fie familiar celor asistaţi social
face folosesc modelul centrat pe sarcină.” (op.cit., p.47)
Tabelul de mai jos (Tabelul...)., deşi este prezentat schematic, oferă o indicaţie pentru
problemele deosebite, care impun o atenţie deosebită. Modelul poate fi totuşi adoptat pentru
examinarea şi sprijinirea altor membri ai familiei beneficiarului.
Tabelul.... Tehnici posibile de intervenţie
Problema evaluatăTehnici posibile de
intervenţie
Comportament Clientul se plânge de
timiditate excesivă şi simte că
nu face faţă relaţiilor sociale
şi activităţii.
Tehnici asertive. Consiliere şi
relaţii pozitive pentru
creşterea încrederii.
Afect Plângeri că se simte nefericit. Relaţii de sprijin (N.B. Alte
tehnici în alte modalităţi, de
ex. psihotropice)
Senzorial Se simte fizic tensionat,
dureri de cap, greaţă.
Asiguraţi-vă, prin medicul
clientului, că nu există nimic
rău din punct de vedere fizic
– oferiţi tehnici de relaxare.
Imaginaţia Se plânge de grijă faţă de
locul de muncă şi se vede dat
afară.
Consiliere şi tehnici de
corectare a imaginaţiei
vizuale.
Cunoaştere Se crede neatrăgător pentru
ceilalţi, are un respect de sine
scăzut.
Explicaţi proasta părere
despre sine ca pe un răspuns
la problema sa.
Relaţii inter-personale Retras şi anxios în familie şi
cu ceilalţi.
Consiliere, posibilă utilizare a
terapiei comune (de familie).
Învăţarea abilităţilor sociale
dacă este nevoie.
Medicamente Gândiţi-vă la alte tratamente
– pot oricare dintre
problemele din modalităţi să
fie atribuite „drogurilor” sau
„băuturii”?
Încercaţi alte tratamente –
agenţii, controlaţi
chimioterapia, posibila
legătură cu doctorul
clientului pentru utilizarea
adecvată a medicamentelor,
ex.: anti-depresivele,
sedativele etc.
Apărare Retras, emoţional plat, auto-
blamare (agresiunea faţă de
sine)
Consiliere, explicare pentru
alţii a motivului de retragere
pentru apărare (îmbunătăţirea
cunoaşterii prin reasigurare
pozitivă pentru a ajuta
reducerea auto-denigrării).
Social Pierderea timpului liber,
rezultă dificultăţi financiare
cum ar fi eşecul de a face
solicitări de asigurări sociale.
Ajutor pentru asigurări
sociale, vizite la domiciliu
pentru scăderea cheltuielilor
de transport, verificarea
plăţilor).
(Butler & Pritchard, Bolile mintale, Editura Alternative, 1993, p.47)
p.36
Butler şi Pritchard (1993) susţin că asistentul social trebuie să recunoască nevoile
beneficiarului şi familiei lui, acestea fiind împărţite în 3 mari categorii, şi anume:
a) emoţionale (v. Cap. I. 4);
b) socio-economice (un domeniu major în intervenţia asistenţei sociale);
c) psihice (rolul asistenţei sociale este mai puţin acela al unei intervenţii directe şi
mai mult cel al unei supravegheri).
Este important ca asistentul social să fie conştient de toate aceste tipuri de nevoi
deoarece ele sunt interrelaţionale şi poate fi necesară o intervenţie pentru oricare din ele sau
pentru trei la un loc. (Butler & Pritchard, 1993, p.36)
„Freud arăta că munca îl leagă pe individ de realitate şi în mod cert nevoia de o slujbă
sau nevoia de a o păstra pot fi o primă necesitate. În anii `80 aceasta este totuţi din ce în ce
mai dificil de realizat deoarece şomajul este în creştere, iar patronatul are un rezervor mai
mare de forţă de muncă la care să apeleze. Multe studii, inclusiv cele ale lui Wansbrough şi
Cooper (1980), au indicat importanţa angajării în munca pentru reechilibrarea şi reabilitarea
celor care su suferit de o boală mintală. Pierderea serviciului aduce cu sine nu doar
repercusiuni sociale şi psihologice: pierderea respectului de sine şi a identităţii, lipsa de
structură şi de ţel în viaţă şi contactele reduse cu prieteni şi foţti colegi de muncă. Deşi
imaginea este departe de a fi clară, există dovezi (Vyderhaus şi Fishman, 1978) care să
sugereze că pierderea serviciului poate da naştere la dezordiuni psihice şi chiar la
comportament sinucigaş.” (op.cit.)
Slujba este, aşadar, un factor important atât pentru beneficiar, cât şi pentru familie,
întrucât trebuie încurajată o oarecare specializare în cadrul echipei de asistenţă socială.
„Aceasta ar abilita pe asistentul social să dezvolte contacte cu angajaţii locali şi să acţioneze
ca o resursă în problemele de angajare, faţă de restul echipei. Munca cu angajaţii poate fi
necesară nu numai pentru a asigura servicii pentru clienţi, dar şi – acolo unde este necesar şi
cu permisiunea clientului – pentru a şterge unele dintre stereotipiile legate de boala mintală pe
care le poate avea cel care face angajările.” (op.cit.)
Asupra nevoilor psihice ale beneficiarului, atât asistentul social cât şi familia, joacă un
rol extrem de important. Aceştia pot avea anumite prejudecăţi şi stereotipii, atât negative, cât
şi pozitive în legătură cu tratamentul, care ar putea să trebuiască să fie corectate. „Ei ar putea
avea temeri nejustificate în legătură cu tratamentul, sau speranţe nerealiste privind succesul
acestuia. Asistentul social se poate afla într-o mai bună poziţie decât o parte a personalului
medical, pentru a vedea cum reacţionează clientul la medicaţie, într-un mediu mai natural,
cum este căminul şi ce efecte secundare (dacă există) apar. Din nou, asistentul social s-ar
putea să trebuiască să acţioneze drept colector de informaţii, ca şi ofertant de informaţii.”
(op.cit., p.39)
Beneficiarul poate fi îndrumat de către asistent social spre domeniul terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei, pentru recuperarea sa şi reintegrarea sa în societate.
Asistentul social poate observa în timpul acestor activităţi cum reacţionează
beneficiarul şi ce efecte au acestea asupra lui.
Mulţi dintre asistenţi sociali vor trebui să lucreze alături de medici, ergoterapeuţi,
psihiatri şi nu numai, deci vor alcătui o echipa multidisciplinară în atingerea unor obiective.
Echipa terapeutica
Asistenţii sociali, pe parcursul muncii lor, vor asista multe persoane diagnosticate ca
bolnavi psihici, aşadar, ei au nevoie de o pregătire specializată. Ei trebuie să joace un număr
de roluri aşa cum arată următoarea diagramă (Fig. ...)
Fig. ...
Multiplele roluri ale asistenţei sociale (Butler & Pritchard, Bolile mintale, Editura
Alternative, 1993, p. 40)
„Publicul poate avea în general opinii nerealiste despre modul în care lucrătorii
speciali pot intra în raport cu anumite probleme ale bolii mintale. Se aşteaptă adesea ca
asistentul social să fie acela care să aranjeze internarea în spital la primele semne de
depresiune şi el trebuie adesea să reziste presiunilor din partea familiei, care îi cere acest
lucru. În mod similar, spitalul local poate face cereri nerealiste aşteptându-se ca asistentul
social să aranjeze rapid externarea unui fost pacient şi găsirea unei locuinţe pentru acesta într-
un interval de timp scurt. Asistentul social poate fi, de asemenea, supus la o varietate de
presiuni din partea agenţilor. Păstrarea unui echilibru, între aceste forţe, uneori contradictorii,
este esenţială dacă se urmăreşte sprijinirea, în primul rând, a intereselor clientului. Asistentul
social s-ar putea să trebuiască să reziste cererilor făcute din dorinţă de acurateţe şi ordine
administrativă sau de auto-apărare birocratică.” (op.cit.)
Rolul asistentului social (detaliat)
asistentul social: evaluează impactul social, relaţional şi economic al
dizabilităţii asupra persoanei, familiei, muncii şi mediului de viaţă în
complexitatea sa; ajută clientul şi familia în cazul unor necesităţi/situaţii
particulare; participă la elaborarea proiectului reabilitativ; stabileşte raporturi
de colaborare cu serviciile sociale teritoriale pentru a facilita reîntoarcerea
clientului la domiciliu în condiţii de siguranţă, sau insituţionalizarea sa. (Ioana
Mircea, 2004)
Monitorizarea şi documentarea activităţilor
Asistentul social va trebui să monitorizeze şi să se documenteze pe parcursul
activităţilor de terapie ocupaţională şi ergoterapie însuşite de bolnavul psihic.
Majoritatea asistenţilor sociali s-ar putea gândi la documentare ca o altă muncă
administrativă care ia mult timp care ar putea fi folosit într-un mod mai bun. Aşadar, există o
serie de motive pentru care monitorizarea şi documentarea muncii lor este foarte importantă şi
utilă:
1. pentru a justifica – este foarte important ca asistenţii sociali să aibă scris despre
fiecare serviciu pe care îl oferă utilizatorilor de servicii şi spitalului, fie pentru a
dovedi că îndeplinesc norma sau pentru a identifica nevoia de mai mulţi terapeuţi
în acelaţi timp;
2. pentru a reflecta asupra a ce s-a întâmplat în timpul terapiei:
a. pentru a putea scrie despre ce s-a întâmplat în timpul terapiei, mai întâi
trebuie gândit; astfel, se pot identifica scopuri înainte de a începe şi se
poate verifica dacă acestea au fost duse la bun sfârşit;
b. pentru planificări viitoate ale terapiilor;
c. dacă se ştie cât de des un client frecventează TO şi cum răspunde la ea, se
va putea face un plan pentru fiecare utilizator de servicii (p.84)
d. pentru cercetare şi pentru a afla mai multe despre TO şi ergoterapie şi
posibilităţile ei;
e. problemă importantă pentru terapeuţii ocupaţionali pentru că devine
constant din ce în ce msi important să dovedească efectul terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei. (Linii directoare pentru echipe
multidisciplinare 2, Curs structurat pentru terapie ocupaţională, p. 73)
Pentru a se putea documenta, asistentul social poate să facă o listă a patricipanţilor
pentru fiecare timp/zi, să descrie status-ul iniţial al clientului, setul de scopuri, ce a fost
planificat şi ce s-a întâmplat în timpul activităţii, observarea schimbărilor în comportament şi
atitudine a clineţilor, iar la intervale regulate să verifice dacă scopurile sunt în centrul terapiei,
pentru a le putea adapta. (op.cit.)
Criterii medico-psihosociale de încadrare în grad de handicap
Funcţiile mentale!!!!
Evaluarea gradului de handicap la persoanele cu dezvoltare incompletă a funcţiilor mentale şi
psihosociale*
Par
amet
ri f
un
cţio
nal
i Evaluarea comportamentului adaptativ respectiv:
a. nivelul de dezvoltare bio-psiho-comportamentală;
b. capacitatea de învăţare (IQ, memorie, atenţie);
c. adaptarea socială.
Instrumente de lucru: examen psihiatric; teste psihometrice; anchetă
socială.
Def
icie
nţă
uşo
ară
Han
dic
ap u
şor
Întârziere mintală uşoară (IQ: 50-55/70).
Prezintă capacitate de comunicare orală şi scrisă, dar manifestă o
întârziere de 2-3 ani în evoluţia şcolară, fără ca aceasta să fie determinată
de carenţe educative, dificultăţi de învăţare şi gândire deficitară.
Carenţele se manifestă în cazul solicitării intelectuale.
Se pot antrena în activităţi simple.
Pot desfăşura activităţi lucrative dacă beneficiază de servicii de sprijin.
Def
icie
nşă
med
ie
Han
dic
ap m
ediu
Întârzierea mintală uşoară (IQ: 50-55/70), asociată cu o altă deficienţă
senzorială, epilepsie, tulburări comportamentale sau autism. În funcţie de
severitatea deficienţei asociate se va trece la handicap accentuat sau
grav**.
Întârzierea mintală moderată (IQ: 35-50).
Îşi înşusesc cu dificultate operaţiile elementare însă pot învăţa să scrie şi
să citească cuvinte scurte; au deprinderi elementare de autoservire şi se
adaptează la activităţi simple de rutină; au capacităţi de autoprotecţie
suficiente, putând fi integraţi în comunitate şi să desfăşoare activităţi
lucrative în condiţii protejate.
Def
icie
nşă
acc
entu
ată
Han
dic
ap
acce
ntu
at**
*
Întârzierea mintală accentuată (IQ: 21-34).
Adaptarea la situaţii noi se realizează conform vărstei cronologice.
Persoana are ritm de dezvoltare lent, curba de perfecţionare este
plafonată, având loc blocaje psihice.
Sunt capabili să efectueze sarcini simple sub supraveghere, au nevoie de
servicii de sprijin şi se pot adapta la viaţa de familie, comunitate.
Def
icie
nţă
gra
vă
Han
dic
ap g
rav
Întârzierea mintală profundă (IQ: < 21).
Minimă dezvoltare senzitivo-motorie, reacţionează la comenzi simple
îndelung executate, au nevoie de asistenţă permanentă fiind capabili de
autoconducţie şi autocontrol.
Necesită asistent personal.
* Se refereă la retardul mintal şi tulburarea autistă.
** Profunzimea deficienţei asociate determină încadrarea în categoria de persoană cu
handicap, în funcţie de intensitatea tulburărilor funcţionale generate de structura sau
structurile afectate.
*** În masura în care nu există un alt handicap asociat care să necesite îngrijire specială
sau tulburari comportamentale.
Întârzierea mintală este caracterizată prin funcţionare intelectuală semnificativ sub
medie (un IQ sub 70 cu debut înaintea vârstei de 18 ani), presum şi deficite sau deteriorări
concomitente în activitatea adaptativă în cel puţin două din următoarele domenii: comunicare,
autoîngrijire, viaţa de familie, aptitudini sociale uz de resursele comunităţii, autoconducere,
aptitudini şcolare funcţionale, timp liber, sănătate şi siguranţă.
Tulburarea autistă este o tulburare pervazivă de dezvoltare caracterizată prin:
deteriorarea calitativă în interacţiunea socială, deteriorări calitative în comunicare precum şi
patternuri stereotipe şi restrânse de comportament, preocupări şi activităţi. Este de asemenea
caracterizată de întârzieri, cu debut înaintea vârstei de 3 ani, în cel puţin unul din domenii:
interacţiune socială;
limbaj, aşa cum este utilizat în comunicarea socială;
joc imaginativ sau simbolic.
Relaţiile interpersonale generează anxietate mai ales când intervine contactul cu
persoane necunoscute. Anxietatea generează şi schimbările ambientale. Aceste
persoane nu au abilităţile afectiveşi cognitive care ar avea ca rezultat formarea
deprinderilor de relaţionare interpersonală normală (retragere patologică în sine).
ACTIVITĂŢI – LIMITĂRI PARTICIPARE - NECESITĂŢI
HA
ND
ICA
P U
ŞO
RDezvoltă, de regulă, aptitudini sociale şi
de comunicare în timpul anilor preşcolari,
au o deteriorare minimă în ariile
senzitivo-motorii.
Pot achiziţiona cunoştinţe şcolare
corespunzătoare nivelului clasei a IV-a,
capătă aptitudini sociale şi profesionale
adecvate pentru autoîntreţinere, pot trăi
satisfăcător în societate dacă nu există o
tulburare asociată.
Uneori asociază tulburări de
comportament care pot atinge intensitatea
unor acte antisociale, adiţii de substanţe
psihoactive.
Necesită pregătire în condiţii speciale.
Au nevoie de sprijin pentru iniţiere şi
inserţie socială pe piaţa muncii pentru a
dobândi abilităţi de trai independent.
Monitorizare şi măsuri educative în cazul
celor cu comportament deviant.
HA
ND
ICA
P
ME
DIU
Pot beneficia de pregătire profesională şi,
cu supravegherea moderată, pot avea
grijă de ei înşişi.
Pot efectua activităţi lucrative.
Au nevoie de servicii de sprijin.
Au nevoie de sprijin pentru înuşirea unei
meserii, în funcţie de abilităţi/aptitudini.
Implicarea agenţiei de formare
profesională este necesară pentru inserţia
socială pe piaţa muncii.
HA
ND
ICA
P
AC
CE
NT
UA
T
Au o dezvoltare psihomotorie redusă.
Pot dobândi deprinderi igienice
elementare.
Pot efectua sarcini simple.
Pot desfăşura activităţi simple.
Au nevoie de sprijin pentru a efectua
activităţile pentru care au fost pregătiţi.
HA
ND
ICA
P
GR
AV
Au nevoie de asistenţă permanentă. Necesită asistent personal.
(http://www.anph.ro/admin/doc/upload/serviciu/criterii%20MO.pdf, 18.04.2010)
Anexa 1
Regulament cadru de organizare şi funcţionare a centrelor de integrare prin terapie
ocupaţională
din 20/03/2003
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 228 din 04/04/2003
Art. 1 - Centrele de integrare prin terapie ocupaţională sunt instituţii de interes public
cu personalitate juridica, care au rolul de a asigura la nivel judetean sau local aplicarea
politicilor şi strategiilor de asistenţă specială a persoanelor cu handicap, prin creşterea
şanselor recuperării şi integrării acestora în familie ori în comunitate, şi de a acorda sprijin şi
asistenţă pentru prevenirea situaţiilor ce pun în pericol securitatea persoanelor cu handicap.
Art. 2 - (1) Centrele de integrare prin terapie ocupaţională pot fi înfiinţate prin:
a) hotărâre a Guvernului;
b) hotărâre a consiliului judeţean sau a consiliului local, după caz;
c) hotărâre a unor organizaţii neguvernamentale sau a celor care au ca obiect de
activitate şi protecţia specială a persoanelor cu handicap;
d) hotărâre a cultelor recunoscute, potrivit legii, în România.
(2) Centrele de integrare prin terapie ocupaţională pot fi înfiinţate şi în comun de mai
multe instituţii şi persoane juridice dintre cele prevazute la alin. (1).
Art. 3 - În vederea realizării atribuţiilor ce le revin, centrele de integrare prin terapie
ocupaţională îndeplinesc exclusiv funcţia de execuţie prin asigurarea mijloacelor umane,
materiale şi financiare necesare implementării politicilor şi strategiilor privind protecţia
specială a persoanelor cu handicap, prevenirea şi combaterea marginalizării sociale a acestora,
precum şi pentru integrarea lor socioprofesională.
Art. 4 - Principiile care stau la baza activităţii centrelor de integrare prin terapie
ocupaţională sunt:
a) principiul respectării drepturilor omului;
b) principiul respectării demnităţii;
c) principiul asigurării autonomiei;
d) principiul asigurării intimităţii;
e) principiul asigurării dreptului la munca în funcţie de restantul funcţional al fiecărui
asistat;
f) principiul remunerării echitabile în funcţie de munca depusă;
g) principiul abordării individualizate a persoanelor cu handicap;
h) principiul implicării active şi depline a beneficiarilor;
i) principiul cooperării şi parteneriatului;
j) principiul recunoaşterii valorii fiecărei fiinţe umane şi valorizării ei, indiferent de
handicap.
Art. 5 - (1) Structura organizatorică a centrelor de integrare prin terapie ocupaţională,
numărul de personal, precum şi bugetul se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului,
hotărâre a consiliului judeţean sau local, după caz, hotărâre a organelor de conducere ale
organizaţiilor neguvernamentale sau ale celor care au ca obiect de activitate şi protecţia
specială a persoanelor cu handicap, precum şi ale cultelor recunoscute, potrivit legii, în
România, pe baza fundamentării realizate de comitetul director.
(2) Ponderea diferitelor categorii de personal, respectiv personal de conducere, de
specialitate, administrativ şi de îngrijire, se stabileşte prin ordin al preşedintelui Autorităţii
Naţionale pentru Persoanele cu Handicap.
Art. 6 - (1) Salarizarea personalului centrelor de integrare prin terapie ocupaţională se
stabileşte potrivit legislaţiei aplicabile salariaţilor din sistemul bugetar, pe baza statului de
funcţii aprobat de comitetul director în funcţie de numărul de personal aprobat şi de resursele
financiare alocate.
(2) Salarizarea personalului centrelor de integrare prin terapie ocupaţională care sunt
înfiinţate de instituţiile prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. c) şi d) se face în condiţiile legii.
Art. 7 - Finanţarea cheltuielilor centrelor de integrare prin terapie ocupaţională se
asigură din:
a) contribuţiile proprii ale beneficiarilor sau ale întreţinatorilor acestora, care vor fi
vărsate în contul centrelor de integrare prin terapie ocupaţională;
b) bugetele locale ale autorităţilor administraţiei publice locale care au aprobat
înfiinţarea centrelor de integrare prin terapie ocupaţională;
c) alte venituri realizate în condiţiile legii.
Art. 8 - Conducerea centrelor de integrare prin terapie ocupaţională este asigurată de
un director şi de comitetul director, în condiţiile prezentului regulament-cadru.
Art. 9 - (1) Postul de director al centrului de integrare prin terapie ocupaţională se
ocupă prin concurs sau, după caz, prin examen, în condiţiile legii.
(2) Candidaţii pentru ocuparea postului de director trebuie să fie absolvenţi cu diplomă
de licenţă ai învăţămantului superior de lunga durata în domeniul ştiinţelor socioumane,
juridice, administrative sau economice.
(3) Comisia de concurs sau, după caz, de examinare se stabileşte prin:
a) ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap;
b) dispoziţie a preşedintelui consiliului judeţean;
c) dispoziţie a primarului;
d) decizie a conducătorului cultului sau al organizaţiei neguvernamentale, după caz.
(4) Concursul sau, după caz, examenul constă în mod obligatoriu şi în prezentarea şi
susţinerea unui referat cuprinzând analiza sistemului de protecţie specială a persoanelor cu
handicap din unitatea administrativ-teritorială respectivă, insoţită de propuneri de
restructurare sau, după caz, de dezvoltare a acestui sistem.
(5) Numirea directorului se face prin una dintre modalităţile prevăzute la alin. (3).
(6) Prevederile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi pentru ocuparea
celorlalte funcţii de conducere din cadrul centrului de integrare prin terapie ocupaţională.
Art. 10 - (1) Directorul centrului de integrare prin terapie ocupaţională asigură
conducerea executivă a acestuia şi răspunde de buna lui funcţionare în îndeplinirea atribuţiilor
ce-i revin.
(2) În exercitarea atribuţiilor ce-i revin directorul centrului de integrare prin terapie
ocupaţională emite dispoziţii.
Art. 11 - Directorul centrului de integrare prin terapie ocupaţională îndeplineşte, în
condiţiile legii, următoarele atribuţii principale:
a) reprezintă centrul de integrare prin terapie ocupaţională în relaţiile cu autorităţile şi
instituţiile publice, cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în
justiţie;
b) exercită atribuţiile ce revin centrului de integrare prin terapie ocupaţională în
calitate de persoană juridică;
c) exercită funcţia de ordonator de credite;
d) întocmeşte proiectul bugetului propriu al centrului de integrare prin terapie
ocupaţională şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar, pe care le supune avizării
comitetului director;
e) numeşte şi eliberează din funcţie personalul din cadrul centrului de integrare prin
terapie ocupaţională, în condiţiile legii;
f) controleaza activitatea personalului şi aplică sancţiunile disciplinare sau
recompensele corespunzătoare, în condiţiile legii;
g) elaborează proiectele rapoartelor generale privind activitatea centrului de integrare
prin terapie ocupaţională, stadiul implementării strategiilor, pe care le prezintă spre avizare
comitetului director;
h) prezintă informări la cererea autorităţilor ori persoanelor juridice care au înfiinţat
sau, după caz, care finanţează centrul de integrare prin terapie ocupaţională, cu privire la
activitatea desfaşurată;
i) realizează şi propune proiecte Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap,
care au ca scop îmbunătăţirea activităţii de protecţie specială a persoanelor cu handicap;
j) asigură instruirea şi perfecţionarea personalului de specialitate;
k) colaborează cu organizaţiile neguvernamentale ale persoanelor cu handicap, precum
şi cu alte organizaţii neguvernamentale, în acţiuni comune care vizează protecţia specială a
persoanelor cu handicap;
l) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Art. 12 - (1) Comitetul director este alcătuit din 5 membri, după cum urmează:
a) directorul centrului de integrare prin terapie ocupaţională, care este şi preşedintele
comitetului;
b) contabilul-şef sau, după caz, asistentul medical şef;
c) un reprezentant al autorităţilor ori persoanelor juridice care au înfiinţat sau, după
caz, care finanţează centrul de integrare prin terapie ocupaţională;
d) un reprezentant al unei organizaţii neguvernamentale care are ca obiect de activitate
protecţia specială a persoanelor cu handicap;
e) un reprezentant al asistaţilor.
(2) Membrii comitetului director nu beneficiază de îndemnizaţie.
(3) Comitetul director se întruneşte în şedinţa ordinară trimestrial, la convocarea
directorului, precum şi în şedinţa extraordinară ori de cate ori este necesar.
Art. 13 - Comitetul director îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
a) avizează proiectul bugetului propriu şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
b) propune autorităţilor ori persoanelor juridice care au înfiinţat sau, după caz, care
finanţează centrul de integrare prin terapie ocupatională aprobarea structurii organizatorice şi
a numărului de personal;
c) analizează activitatea centrului de integrare prin terapie ocupaţională şi propune
măsuri şi programe de îmbunătăţire a activitatii de protectie speciala a persoanelor cu
handicap;
d) hotărăşte asupra înstrăinării mijloacelor fixe din patrimoniul centrului de integrare
prin terapie ocupaţională, altele decât bunurile imobile, în condiţiile legii;
e) aprobă statul de funcţii;
f) aprobă programele de activitate;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau prin hotărâre a autorităţilor ori
persoanelor juridice care au înfiinţat sau, după caz, care finanţează centrul de integrare prin
terapie ocupaţională.
Art. 14 - Sancţionarea disciplinară sau eliberarea din funcţie a directorului centrului
de integrare prin terapie ocupaţională, precum şi a celorlalte persoane cu funcţii de conducere
se face de către:
a) preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap sau împuternicitul
legal al acestuia;
b) preşedintele consiliului judeţean;
c) primar;
d) conducătorul cultului sau al organizaţiei neguvernamentale, după caz.
Art. 15 - Centrele de integrare prin terapie ocupaţională funcţionează în coordonarea
Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap. Activitatea de coordonare şi de control
se exercită în condiţiile legii.
Art. 16 - Centrele de integrare prin terapie ocupaţională au următoarele atribuţii:
a) asigură cazarea, hrana, cazarmamentul şi condiţiile igienico-sanitare
corespunzătoare persoanelor cu handicap asistate, precum şi întreţinerea şi folosirea eficientă
a bazei materiale şi a bunurilor din dotare;
b) asigură asistenţă medicală curentă şi de specialitate, recuperare, îngrijire şi
supraveghere permanentă persoanelor cu handicap internate;
c) întocmesc proiecte şi programe proprii care să asigure creşterea calităţii activităţii
de protecţie specială a persoanelor cu handicap, în concordanţă cu specificul centrului,
potrivit politicilor şi strategiilor naţionale, judeţene şi locale;
d) elaborează programe individualizate sau de grup de terapie ocupaţională şi alte
tipuri de terapie, în vederea integrării socioprofesionale şi familiale, colaborând în acest sens
cu centre similare şi cu organizaţii neguvernamentale din ţară şi din străinătate;
e) identifică persoanele cu handicap care pot beneficia de programele de terapie şi
asigură includerea lor în aceste programe;
f) întocmesc rapoarte de anchetă psihosocială;
g) asigură realizarea activităţilor de recuperare a persoanelor cu handicap prin
implementarea programelor de terapie menţionate mai sus;
h) monitorizează şi analizează situaţia persoanelor cu handicap ulterior finalizării
programelor de terapie;
i) identifică mediile în care poate fi integrată orice persoană cu handicap care a parcurs
programele de terapie;
j) asigură condiţiile necesare desfăşurării programelor de terapie în vederea integrării
socioprofesionale a persoanelor cu handicap;
k) asigură echipamentul de muncă şi protecţie şi organizează activităţi de cunoaştere şi
respectare a normelor de protecţie şi igienă a muncii;
l) acordă sprijin şi asistenţă de specialitate în vederea prevenirii situaţiilor care pun în
pericol siguranţa persoanelor cu handicap;
m) asigură autofinanţarea centrului prin valorificarea serviciilor şi produselor realizate
în cadrul acestuia;
n) asigură remunerarea asistaţilor, în funcţie de munca depusă şi de beneficiile
obţinute;
o) organizează activităţi cultural-educative şi de socializare atât în interiorul centrelor,
cât şi în afara acestora;
p) asigură prin intermediul psiho- şi socioterapeuţilor integrarea persoanelor cu
handicap în grupuri mici şi mixte, prin realizarea unor relaţii interumane cu valoare
instructivă şi educativă;
r) dezvoltă parteneriate şi colaborează cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi
reprezentanţi ai societăţii civile, în vederea diversificării serviciilor de asistenţă specială, în
funcţie de realităţile şi de specificul local;
s) asigură consiliere şi informare atât familiilor, cât şi asistaţilor, privind problematica
socială (probleme familiale, psihologice etc.);
ş) intervin în combaterea şi prevenirea instituţionalizării ca posibilitate de abuz din
partea familiei;
t) intervin în sensibilizarea comunităţii la nevoile specifice ale persoanelor cu
handicap, în vederea integrării acestora într-o viaţă normală;
ţ) asigură respectarea standardelor şi indicatorilor stabiliţi de Autoritatea Naţională
pentru Persoanele cu Handicap;
u) promovează dezinstituţionalizarea prin strategii specifice.
Art. 17 - (1) În centrele de integrare prin terapie ocupaţională pot fi asistate persoane
cu handicap grav, accentuat sau mediu, la cererea acestora ori a întreţinătorilor legali, în limita
locurilor disponibile şi a resurselor financiare alocate de ordonatorul principal de credite.
(2) Condiţiile de internare şi asistare în centrele de integrare prin terapie ocupaţională
se stabilesc prin regulamentele proprii de organizare şi funcţionare aprobate în condiţiile
prevăzute de prezentul regulament-cadru.
Art. 18 - Instituţiile publice, alte persoane juridice, precum şi persoanele fizice sunt
obligate să pună la dispoziţie centrelor de integrare prin terapie ocupaţională toate actele,
datele şi informaţiile pe care le deţin şi care sunt necesare în vederea îndeplinirii de către
acestea a atribuţiilor ce le revin şi să permită accesul personalului de specialitate în sediile sau
domiciliile lor numai în vederea îndeplinirii atribuţiilor stabilite potrivit legii.
Art. 19 - Serviciile de specialitate din cadrul aparatului propriu al consiliilor judeţene
şi consiliilor locale sunt obligate să asigure centrelor de integrare prin terapie ocupaţională
sprijinul necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin.
Art. 20 - Prezentul regulament-cadru stă la baza elaborării regulamentelor de
organizare şi funcţionare pentru fiecare unitate care se încadreaza în categoria centrelor de
integrare prin terapie ocupaţională.
(http://asistentasociala.pmb.ro/en/legi/13_persoane_handicap/10/
Regulament_A4HG_329_2003.htm, 30.03.2010)
Legea 487/2002, legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice,
publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 589/08.08.2002
Capitolul I - Dispoziţii generale
Art. 1 Sănătatea mintală reprezintă o componentă fundamentală a sănătăţii individuale
şi constituie un obiectiv major al politicii de sănătate publică.
Art. 2 Guvernul României, prin organismele sale abilitate, întreprinde măsuri pentru
promovarea si apărarea sănătăţii mintale, prevenirea şi tratamentul tulburărilor psihice
Art. 3 Ministerul Sănătăţii şi Familiei este autoritatea competentă pentru organizarea
şi controlul activităţii de ocrotire a sănătăţii mintale a populaţiei.
Art. 4 Ministerul Sănătăţii şi Familiei elaborează Programul naţional de sănătate
mintală şi profilaxie în patologia psihiatrică şi psihosocială, corespunzător cerinţelor de
sănătate ale populaţiei.
Art. 5 În sensul prezentei legi:
a) prin persoană cu tulburări psihice se întelege persoana bolnavă psihic, persoana cu
dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de alcool sau de droguri,
precum şi persoana care manifestă alte dereglări ce pot fi clasificate, conform normelor de
diagnostic în vigoare din practica medicală, ca fiind tulburări psihice;
b) prin persoană cu tulburări psihice grave se înţelege persoana cu tulburări psihice
care nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului său, astfel
încat necesită ajutor psihiatric imediat;
c) prin pacient se înţelege persoana cu tulburări psihice aflată în îngrijirea unui
serviciu medical;
d) prin echipă terapeutică se înţelege totalitatea profesioniştilor în domeniul sănătăţii
mintale implicaţi în asigurarea sănătăţii mintale, a asistenţei medicale şi în îngrijirea unei
persoane cu tulburări psihice, cum sunt: medic, psihiatru, psiholog, asistent medical
specializat, asistent social, ergoterapeut şi personal paramedical;
e) prin personal paramedical se înţelege un membru component al echipei terapeutice,
altul decât medicul sau asistentul medical specializat;
f) prin servicii complementare se înţelege serviciile care asigură îngrijiri de sănătate
mintala şi psihiatrice, precum: consiliere psihologică, orientare profesională, psihoterapie şi
alte proceduri medico-psihosociale;
g) prin servicii comunitare se înţelege serviciile care permit îngrijirea pacientului în
mediul său firesc de viaţă;
h) prin capacitate psihică se înţelege atributul stării psihice de a fi compatibilă, la un
moment dat, cu exercitarea drepturilor civile sau a unor activităţi specifice;
i) prin handicap psihic se înţelege incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a face
faţă vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice;
j) prin consimţământ se înţelege acordul persoanei cu tulburări psihice cu privire la
procedurile de internare, diagnostic şi tratament, care trebuie să fie liber de orice constrângere
şi precedat de o informare completă, într-un limbaj accesibil, din care să rezulte avantajele,
dezavantajele şi alternativele procedurilor respective, şi să fie reconfirmat în continuare ori de
câte ori este nevoie sau la iniţiativa persoanei în cauză;
k) prin discernamant se înţelege componenta capacităţii psihice, care se referă la o
faptă anume şi din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conţinutul şi
consecinţele acestei fapte;
l) prin periculozitate socială se întelege atributul unei stări psihice sau al unui
comportament ce implică riscul unei vătămari fizice pentru sine ori pentru alte persoane sau al
unor distrugeri de bunuri materiale importante;
m) prin reprezentant legal se înţelege persoana desemnată, conform legislaţiei în
vigoare, pentru a reprezenta interesele unei persoane cu tulburări psihice;
n) prin reprezentant personal se înţelege persoana, alta decât reprezentantul legal, care
acceptă să reprezinte interesele unei persoane cu tulburări psihice, desemnată de aceasta;
o) prin internare voluntară se înţelege internarea la cererea sau cu consimţământul
pacientului;
p) prin internare nevoluntară se înţelege internarea împotriva voinţei sau fără
consimţământul pacientului.
Capitolul II - Promovarea şi apărarea sănătăţii mintale şi prevenirea îmbolnavirilor
psihice
Art. 6 (1) Promovarea sănătăţii mintale vizează modele de conduită şi un mod de viaţă
sănătos, care cresc rezistenţa la factorii perturbatori şi reduc riscul de apariţie a bolilor
psihice.
(2) Promovarea sănătăţii mintale se realizează prin mijloace educaţionale şi
informaţionale specifice celor utilizate pentru promovarea bunăstării fizice.
Art. 7 (1) Apărarea sănătăţii mintale constă în adoptarea de măsuri de către instituţiile
abilitate prin lege, prin care să se limiteze răspândirea concepţiilor, atitudinilor şi
comportamentelor dăunătoare pentru sănătatea mintală, în special abuzul de substanţe
psihoactive, violenţa, comportamentul sexual anormal şi pornografia.
(2) Pentru a pune în aplicare aceste măsuri Ministerul Sănătăţii şi Familiei va colabora
cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul de Interne, Ministerul Tineretului şi
Sportului, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Consiliul Naţional al Audiovizualului şi
cu organizaţii neguvernamentale, cu asociaţii profesionale şi cu alte organisme interesate.
Art. 8 (1) Prevenirea îmbolnăvirilor psihice se realizează prin programe ştiinţifice,
medicale, educaţionale şi sociale, destinate:
a) întregii populaţii - prevenire generală;
b) grupurilor de populaţie cu risc semnificativ mai mare decât restul populaţiei de a
dezvolta tulburări psihice - prevenire selectivă;
c) grupurilor de populaţie cu risc înalt de îmbolnăvire psihică - prevenire focalizată.
(2) Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Academia de Ştiinţe Medicale şi institutele de
sănătate publică stabilesc măsuri specifice de identificare a factorilor de risc biologic,
psihologic şi social la nivelul întregii populaţii şi al diverselor grupuri de populaţie.
(3) Ministerul Sănătăţii şi Familiei elaborează norme pentru depistarea precoce a
tulburărilor psihice şi de restabilire cât mai rapidă a sănătăţii mintale, exercitând totodata şi
controlul respectării acestora.
Art. 9 Măsurile privind promovarea şi apărarea sănătăţii mintale, precum şi prevenirea
îmbolnăvirilor psihice sunt active, integrate, multidisciplinare, implicând şi participarea
individului, a familiei şi a comunităţii.
Capitolul III - Evaluarea sănătăţii mintale şi proceduri de diagnostic al tulburărilor
psihice
Art. 10 (1) Evaluarea sănătăţii mintale se efectuează, prin examinare directă a
persoanei în cauză, numai de către medicul psihiatru.
(2) Evaluarea se va efectua în instituţii de sănătate mintala acreditate conform legii.
Art. 11 Evaluarea sănătăţii mintale se face cu consimţământul liber, informat şi
documentat al persoanei, cu excepţia situaţiilor specifice, stabilite de lege. În cazul în care
persoana evaluată are dificultăţi în a aprecia implicaţiile unei decizii asupra ei înseşi, aceasta
poate beneficia de asistenta reprezentantului personal sau legal.
Art. 12 Evaluarea stării de sănătate mintală se efectuează la cererea persoanei, la
internarea voluntară a acesteia într-o unitate psihiatrică sau la solicitarea expresă a unor
instituţii autorizate, în condiţiile unei internări silite.
Art. 13 (1) Obiectivul evaluării este stabilirea diagnosticului.
(2) În anumite cazuri specificate de lege evaluarea are ca obiective determinarea
capacităţii psihice şi a discernământului, stabilirea periculozităţii pentru sine sau pentru alte
persoane, determinarea gradului de incapacitate, invaliditate şi handicap psihic. Evaluarea
capacităţii psihice se efectuează pentru unele profesiuni care necesită acest fapt, categoriile
urmând să fie stabilite prin norme.
Art. 14 (1) În evaluarea sănătăţii mintale medicul psihiatru nu ia în considerare
criteriile neclinice, cum sunt: cele politice, economice, sociale, rasiale şi religioase, conflictele
familiale sau profesionale ori nonconformismul faţă de valorile morale, sociale, culturale,
politice sau religioase, dominante în societate.
(2) Faptul că o persoană a fost îngrijită ori spitalizată în trecut nu justifică un
diagnostic prezent sau viitor de tulburare psihică.
Art. 15 (1) Dacă în urma evaluării stării de sănătate mintală medicul psihiatru constată
prezenţa unei tulburări psihice, diagnosticul se formuleaza în conformitate cu clasificarea
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în vigoare.
(2) Rezultatul evaluării se formulează în conformitate cu principiile şi procedurile
medicale în vigoare. El se consemnează în sistemele de evidenţă medicală şi este adus la
cunoştinţă persoanei în cauză, reprezentantului său personal sau legal ori, la cererea expresă,
autorităţilor în drept.
(3) În cazul în care în urma evaluării efectuate se ajunge la diagnosticarea unei
tulburări psihice, medicul psihiatru are obligaţia să formuleze un program terapeutic care se
aduce la cunoştinţa pacientului sau reprezentantului său personal ori legal.
Art. 16 (1) Persoana care este evaluată din punct de vedere al sănătăţii mintale are
dreptul la confidenţialitatea informaţiilor, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege.
(2) Persoana în cauză sau reprezentantul său legal are dreptul să conteste rezultatul
evaluării, să solicite şi să obţină repetarea acesteia.
Art. 17 Evaluarea sănătăţii mintale în cadrul expertizei medico-legale psihiatrice se
face în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Capitolul IV - Servicii medicale şi de îngrijiri de sănătate mintală
Secţiunea 1 - Unităţi de asistenţă medicală pentru sănătatea mintală
Art. 18 (1) Serviciile medicale şi de îngrijiri de psihiatrie sunt acordate în cadrul
sistemului de asigurări sociale de sănătate prin:
a) reţeaua serviciilor de sănătate, predominant prin intermediul medicului de familie;
b) structuri specializate de sănătate mintală.
(2) Serviciile medicale şi de îngrijiri de psihiatrie se pot acorda şi prin reţeaua de
sănătate privată.
Art. 19 Asistenţa medicală şi îngrijirile primare de sănătate mintală sunt o
componentă a îngrijirilor de sănătate, ele fiind acordate atat în reţeaua ambulatorie de
psihiatrie, cât şi de către medicul de familie.
Art. 20 Bolnavii psihici monitorizaţi prin sistemul de asistenţă ambulatorie, indiferent
de statutul social pe care îl au, beneficiază de asistenţă medicală gratuită.
Art. 21 (1) În domeniul ocrotirii sănătăţii mintale medicul de familie are următoarele
responsabilităţi:
a) promovarea şi apărarea sănătăţii mintale şi prevenţia tulburărilor psihice;
b) participarea la îngrijirea ambulatorie a tulburărilor psihice, intervenţia terapeutică
de urgenţă în limitele competenţei sale, conform metodologiei elaborate de Ministerul
Sănătăţii şi Familiei, trimiterea persoanelor cu tulburări psihice către reţeaua de asistenţă
medicală şi îngrijiri de sănătate mintală.
(2) Pentru realizarea obiectivelor menţionate mai sus se asigură competenţa
profesioniştilor din reţeaua primară prin formare profesională continuă.
(3) Serviciile medicale şi îngrijirile de sănătate mintală, prestate în reţeaua de îngrijiri
primare de sănătate, trebuie să corespundă atât cantitativ, cât şi calitativ prevederilor legale în
vigoare.
(4) Serviciile medicale şi îngrijirile de sănătate mintală, prestate în reţeaua de sănătate
privată, trebuie să corespundă atât cantitativ, cât şi calitativ prevederilor prezentei legi.
Art. 22 Serviciile specializate de sănătate mintală se realizează prin următoarele
structuri:
a) centrul de sănătate mintală;
b) cabinetul psihiatric, cabinetul de evaluare, terapie şi consiliere psihologică, de
psihoterapie şi de logopedie;
c) centrul de intervenţie în criză;
d) servicii de îngrijire la domiciliu;
e) spitalul de psihiatrie;
f) staţionarul de zi;
g) secţia de psihiatrie din spitalul general;
h) compartimentul de psihiatrie de legătura din spitalul general;
i) centre de recuperare şi reintegrare socială;
j) ateliere şi locuinţe protejate;
k) centrul de consultanţă privind violenţa în familie.
Art. 23 De serviciile medicale şi de îngrijiri de sănătate mintală aparţin şi furnizorii de
servicii complementare îngrijirii psihiatrice, şi anume: consultanţă, informare şi educare
publică a persoanelor cu tulburări psihice.
Secţiunea 2 - Norme de îngrijire
Art. 24 Persoanele cu tulburări psihice beneficiază de asistenţa medicală, îngrijiri şi
protecţie socială de aceeaşi calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate
cerinţelor lor de sănătate.
Art. 25 Pentru asigurarea calităţii îngrijirilor serviciile de sănătate mintală trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie accesibile din punct de vedere geografic, prin repartizarea judicioasă în
teritoriu a unităţilor din sectorul public;
b) să asigure continuitatea îngrijirilor şi acoperirea diversităţii nevoilor de evaluare,
tratament, reabilitare şi reintegrare a persoanelor cu tulburări psihice;
c) să asigure şi să dezvolte modele de îngrijire comunitară;
d) să dispună, după caz, de personal medical, paramedical şi auxiliar calificat, în
număr suficient şi supus unui proces continuu de formare profesională;
e) să dispună de spaţii, amenajări şi echipamente care sa permită proceduri de evaluare
şi terapie adecvate şi active pentru asigurarea de îngrijiri complete, în conformitate cu
normele internaţionale;
f) să asigure folosirea unor metode terapeutice şi a unor mijloace care să restabilească,
să menţină şi să dezvolte capacitatea persoanelor cu tulburări psihice de a face faţă singure
propriilor inabilităţi şi handicapuri şi de a se autoadministra;
g) să permită exercitarea drepturilor cetăţenesti şi a celor ce derivă din calitatea de
pacient, cu excepţia situaţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare;
h) să respecte şi să asigure condiţii pentru viaţa particulară a persoanei cu tulburări
psihice;
i) să respecte şi să fie adaptate convingerilor religioase şi culturale ale persoanelor cu
tulburări psihice;
j) să asigure accesul pacienţilor la procesul de evaluare a îngrijirilor.
Art. 26 (1) Orice persoană cu tulburări psihice trebuie apărata de daunele pe care ar
putea sa i le producă administrarea nejustificată a unui medicament sau a unor proceduri de
diagnostic şi tratament, de maltratările din partea altor pacienţi, ale personalului de serviciu
sau ale altor persoane ori de alte acte de natură să antreneze o suferinţă fizică sau psihică.
(2) Îngrijirile oricărei persoane cu tulburări psihice se acordă în mediul cel mai puţin
restrictiv, prin proceduri cât mai puţin restrictive, care să respecte pe cât posibil integritatea sa
fizică şi psihică şi să raspundă în acelaşi timp nevoilor sale de sănătate, precum şi necesităţii
de a asigura securitatea fizică a celorlalti.
Art. 27 Scopul îngrijirilor acordate oricărei persoane cu tulburări psihice este apărarea
şi întărirea autonomiei personale.
Art. 28 Tratamentul şi îngrijirile acordate persoanei cu tulburări psihice se bazează pe
un program terapeutic individualizat, discutat cu pacientul, revizuit periodic, modificat atunci
când este nevoie şi aplicat de către personal calificat.
Art. 29 (1) În alcătuirea şi în punerea în aplicare a programului terapeutic medicul
psihiatru este obligat să obţină consimţământul pacientului şi să respecte dreptul acestuia de a
fi asistat în acordarea consimţământului.
(2) Medicul psihiatru poate institui tratamentul fără obţinerea consimţământului
pacientului în următoarele situaţii:
a) comportamentul pacientului reprezintă un pericol iminent de vătămare pentru el
însuşi sau pentru alte persoane;
b) pacientul nu are capacitatea psihică de a înţelege starea de boală şi necesitatea
instituirii tratamentului medical;
c) pacientul a fost pus sub interdicţie în urma unei proceduri juridice anterioare şi s-a
instituit tutela;
d) pacientul este minor, medicul psihiatru fiind obligat să solicite şi să obţină
consimţământul reprezentantului personal sau legal al pacientului.
(3) În situaţiile prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), în care nu se obţine sau nu se poate
obţine consimţământul reprezentantului personal ori legal al pacientului, medicul psihiatru
acţionează pe propria răspundere, instituind procedurile de diagnostic şi tratament pe care le
consideră necesare pe perioada strict necesară atingerii scopului urmărit. Aceste cazuri vor fi
notificate şi supuse analizei comisiei de revizie a procedurii, în conformitate cu prevederile
art. 52.
Art. 30 Consimţământul poate fi retras în orice moment de către pacient sau de
reprezentantul sau personal ori legal, medicul psihiatru având obligaţia să informeze pacientul
sau reprezentantul său personal ori legal asupra urmărilor întreruperii tratamentului. Medicul
psihiatru are dreptul de a continua aplicarea măsurilor terapeutice pe perioada strict necesară
în cazul în care apreciază ca întreruperea tratamentului are drept consecinţă apariţia
periculozităţii pentru sine sau pentru alte persoane, din cauza bolii. Aceste cazuri vor fi
notificate şi supuse analizei comisiei de revizie a procedurii, în conformitate cu prevederile
art. 52.
Art. 31 În situaţiile în care medicul psihiatru suspectează existenţa unui conflict de
interese între pacient şi reprezentantul său personal sesizează parchetul pentru desemnarea
unui reprezentant legal.
Art. 32 Toate deciziile terapeutice se comunică imediat pacientului şi se consemnează
în dosarul medical al acestuia în cel mai scurt termen.
Art. 33 (1) Întreaga echipă terapeutică este obligată să păstreze confidenţialitatea
informaţiilor, cu excepţia situaţiilor prevăzute de prezenta lege.
(2) Situaţiile în care pot fi dezvăluite informaţii referitoare la o persoană cu tulburare
psihică sunt urmatoarele:
a) există o dispoziţie legală în acest sens;
b) stabilirea vinovăţiei în cazul unei infracţiuni prevăzute de lege;
c) acordul persoanei în cauză;
d) este necesară pentru exercitarea profesiunii, cu condiţia respectării anonimatului
persoanei în cauză.
(3) Pot fi transmise dosare şi informaţii medicale între diferite unităţi sanitare, la
cerere sau cu ocazia transferului, dacă pacientul acceptă transferul.
(4) Când anumite informaţii referitoare la un tratament actual sau trecut privind un
pacient sunt necesare unei instanţe de judecată sau Colegiului Medicilor din România, care
judecă în legatură cu o cauză, medicul curant este autorizat să aducă dovezi de orice fel
privind pacientul şi comunicări ale informaţiilor aflate sub semnul confidenţialităţii.
(5) Orice pacient sau fost pacient are acces la toată documentaţia medicală din
serviciile unde a fost îngrijit, cu excepţia cazurilor în care:
a) dezvăluirea unor asemenea documente medicale ar putea să fie în detrimentul
sănătăţii sale fizice şi mintale, acest fapt fiind stabilit de către medicul-şef sau de către
medicul curant;
b) a fost efectuată o specificaţie scrisă asupra riscului acestui efect pe dosarul
pacientului, aplicată numai persoanelor care sunt pacienţi în prezent, nu şi foştilor pacienţi.
Art. 34 (1) Orice pacient sau fost pacient are dreptul de a înainta plângeri în
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.
(2) Plângerile pacienţilor pot fi formulate şi de reprezentanţii personali sau legali ai
acestora privind încalcarea drepturilor pacienţilor prevăzute de prezenta lege.
Secţiunea 3 - Drepturile persoanelor cu tulburări psihice
Art. 35 1) Orice persoană cu tulburări psihice are dreptul la cele mai bune servicii
medicale şi îngrijiri de sănătate mintală disponibile.
(2) Orice persoană care suferă de tulburări psihice sau care este îngrijită ca atare
trebuie tratată cu omenie şi în respectul demnităţii umane şi să fie apărată împotriva oricărei
forme de exploatare economică, sexuală sau de altă natură, împotriva tratamentelor
vătămătoare şi degradante.
(3) Nu este admisă nici o discriminare bazată pe o tulburare psihică.
(4) Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul să exercite toate
drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale recunoscute în Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, precum şi în alte convenţii şi tratate internaţionale în materie, la care
România a aderat sau este parte, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(5) Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul, în măsura posibilului,
să trăiască şi să lucreze în mijlocul societăţii. Administraţia publică locală, prin organismele
competente, asigură integrarea sau reintegrarea în activităţi profesionale corespunzătoare
stării de sănătate şi capacităţii de reinserţie socială şi profesională a persoanelor cu tulburări
psihice.
(6) Orice persoană cu tulburare psihică are dreptul să primească îngrijiri comunitare,
în sensul definit de prezenta lege.
Art. 36 (1) Orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la:
a) recunoaşterea de drept ca persoană;
b) viaţă particulară;
c) libertatea de comunicare, în special cu alte persoane din unitatea de îngrijire,
libertatea de a trimite şi de a primi comunicări particulare fără nici un fel de cenzură,
libertatea de a primi vizite particulare ale unui consilier ori ale unui reprezentant personal sau
legal şi, ori de câte ori este posibil, şi ale altor vizitatori, libertatea de acces la serviciile
poştale şi telefonice, precum şi la ziare, la radio şi la televiziune;
d) libertatea religioasă sau de convingere.
(2) Mediul şi condiţiile de viaţă în serviciile de sănătate mintală trebuie să fie pe cât
posibil cât mai apropiate de viaţa normală a persoanelor de vârstă corespunzătoare.
(3) Pentru petrecerea timpului liber orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la:
a) mijloace de educaţie;
b) posibilităţi de a cumpăra sau de a primi articolele necesare vieţii zilnice,
distracţiilor sau comunicării;
c) mijloace care să permită pacientului să se consacre unor ocupaţii active, adaptate
mediului său social şi cultural, încurajări pentru folosirea acestor mijloace şi măsuri de
readaptare profesională de natură să îi uşureze reinserţia în societate.
(4) Pacientul nu poate fi obligat să presteze o muncă forţată.
(5) Activitatea efectuată de către un pacient într-un serviciu de sănătate mintală nu
trebuie să permită exploatarea fizică sau psihică a acestuia.
Art. 37 Studiile clinice şi tratamentele experimentale, psihochirurgia sau alte
tratamente susceptibile să provoace vătămări integrităţii pacientului, cu consecinţe
ireversibile, nu se aplică unei persoane cu tulburări psihice decât cu consimţământul acesteia,
în cunoştinţă de cauză, şi cu condiţia aprobării de către comitetul de etică din cadrul unităţii
de psihiatrie, care trebuie să se declare convins că pacientul şi-a dat cu adevarat
consimţământul, în cunoştinţă de cauză, şi că acesta răspunde interesului pacientului.
Art. 38 (1) Din momentul admiterii într-un serviciu de sănătate mintală fiecare pacient
trebuie să fie informat de îndata ce este posibil, într-o formă şi într-un limbaj pe care să poată
să le înţeleagă, asupra drepturilor sale, în conformitate cu prevederile legii, iar această
informare va fi insoţită de explicarea drepturilor şi a mijloacelor de a le exercita.
(2) Dacă pacientul nu este capabil să înţeleagă aceste informaţii şi atât timp cât această
incapacitate va dura, drepturile sale vor fi aduse la cunoştinţă reprezentantului său personal
sau legal.
(3) Pacientul care are capacitatea psihică păstrată are dreptul să desemneze persoana
care va fi informată în numele său, precum şi persoana care va fi însărcinată să îi reprezinte
interesele pe langa autorităţile serviciului.
Art. 39 Persoanele care execută pedepse cu închisoarea sau care sunt deţinute în
cadrul unei urmăriri sau al unei anchete penale şi despre care s-a stabilit că au o tulburare
psihică, precum şi persoanele internate în spitalul de psihiatrie ca urmare a aplicării măsurilor
medicale de siguranţă prevazute de Codul penal primesc asistenţă medicală şi îngrijirile de
sănătate mintală disponibile, conform prevederilor legii.
Capitolul V - Internarea într-o unitate de psihiatrie
Art. 40 Internarea într-o unitate de psihiatrie se face numai din considerente medicale,
înţelegându-se prin acestea proceduri de diagnostic şi de tratament.
Secţiunea 1 - Internarea voluntară
Art. 41 Internarea voluntară se aplică în acelaşi mod ca şi primirea în orice alt serviciu
medical şi pentru orice altă boală.
Art. 42 Internarea voluntară într-un serviciu de psihiatrie se realizează cu respectarea
normelor de îngrijire şi a drepturilor pacientului, prevăzute la art. 25-28, art. 29 alin. (1) şi la
art. 32-38.
Art. 43 Orice pacient internat voluntar într-un serviciu de sănătate mintală are dreptul
de a se externa la cerere, în orice moment, cu excepţia cazului în care sunt întrunite condiţiile
care justifică menţinerea internării împotriva voinţei pacientului.
Secţiunea 2 - Internarea nevoluntară
Art. 44 Procedura de internare nevoluntară se aplică numai după ce toate încercările
de internare voluntară au fost epuizate.
Art. 45 O persoană poate fi internată prin procedura de internare nevoluntară numai
dacă un medic psihiatru abilitat hotărăşte că persoana suferă de o tulburare psihică şi
consideră că:
a) din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru sine
sau pentru alte persoane;
b) în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă şi a cărei judecată este
afectată, neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar impiedica să i se
acorde tratamentul adecvat.
Art. 46 Internarea nevoluntară se realizează numai în spitale de psihiatrie care au
condiţii adecvate pentru îngrijiri de specialitate în condiţii specifice.
Art. 47 (1) Solicitarea internării nevoluntare a unei persoane se realizează de către:
a) medicul de familie sau medicul specialist psihiatru care are în îngrijire această
persoană;
b) familia persoanei;
c) reprezentanţii serviciilor abilitate ale administraţiei publice locale;
d) reprezentanţii poliţiei, jandarmeriei, parchetului sau ai pompierilor.
(2) Motivele solicitării internării nevoluntare se certifică sub semnatură de către
persoanele menţionate la alin. (1), cu specificarea propriilor date de identitate, descrierea
circumstanţelor care au condus la solicitarea de internare nevoluntară, a datelor de identitate
ale persoanei în cauză şi a antecedentelor medicale cunoscute.
Art. 48 Transportul persoanei în cauză la spitalul de psihiatrie se realizează, de regulă,
prin intermediul serviciului de ambulanţă. În cazul în care comportamentul persoanei în cauză
este vadit periculos pentru sine sau pentru alte persoane, transportul acesteia la spitalul de
psihiatrie se realizează cu ajutorul poliţiei, jandarmeriei, pompierilor, în condiţiile respectării
tuturor măsurilor posibile de siguranţă şi respectării integrităţii fizice şi demnităţii persoanei.
Art. 49 Medicul psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală a persoanei aduse
şi după aprecierea oportunităţii internării nevoluntare, are obligaţia de a informa imediat
persoana respectivă cu privire la hotărârea de a o supune unui tratament psihiatric, precum şi
de a informa reprezentantul personal sau legal al pacientului, în termen de cel mult 72 de ore,
asupra acestei hotărâri.
Art. 50 Dacă medicul nu deţine informaţii referitoare la existenţa sau la adresa unui
reprezentant personal ori legal al pacientului, are obligaţia de a informa autoritatea tutelară.
Art. 51 Dacă medicul psihiatru consideră că nu există motive medicale pentru
internare nevoluntară, nu va reţine persoana adusă şi va înscrie decizia sa, cu motivarea
respectivă, în documentaţia medicală.
Art. 52 (1) Decizia de internare nevoluntară se confirmă în termen de cel mult 72 de
ore, pe baza notificării făcute de către medicul care a internat pacientul, de către o comisie de
revizie a procedurii, alcatuită din 3 membri numiţi de directorul spitalului, şi anume: 2
psihiatri, pe cât posibil alţii decât cel care a internat persoana, şi un medic de altă specialitate
sau un reprezentant al societăţii civile.
(2) Această comisie procedează la examinarea periodică a pacientului internat
nevoluntar, în termen de maximum 15 zile, sau la solicitarea medicului care are pacientul în
îngrijire.
(3) Comisia are obligaţia de a consemna decizia luată în dosarul medical al pacientului
şi de a informa pacientul şi reprezentantul său personal sau legal asupra deciziei luate.
Art. 53 (1) Decizia de internare nevoluntară este notificată în cel mult 24 de ore şi este
supusă revizuirii parchetului de pe lângă instanţa judecătorească competentă. În acest scop
unitatea spitalicească în care se află internat pacientul este obligată să pună la dispoziţie
parchetului de pe lângă instanţa judecatorească competentă documentele medicale referitoare
la pacientul în cauză.
(2) În situaţia în care parchetul de pe lângă instanţa judecătorească competentă
consideră ca internarea nevoluntară este nejustificată, se va dispune efectuarea unei noi
examinari psihiatrice de către o altă comisie medico-legală, în condiţiile prevăzute de
legislaţia în vigoare.
Art. 54 (1) Împotriva hotărârii de internare nevoluntară pacientul, reprezentantul
personal sau legal al acestuia poate sesiza instanţa judecatorească competentă, potrivit legii.
În cadrul procesului, dacă starea sa o permite, pacientul este audiat de către judecător; în
situaţia în care acest lucru nu este posibil, judecătorul se deplasează la unitatea în care este
internat pacientul pentru audieri. Judecarea se face în procedură de urgenţă.
(2) Pacientul, familia sau reprezentantul său legal ori personal are dreptul să solicite
efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice, în condiţiile prevăzute de legislaţia în
vigoare.
Art. 55 În cazul în care un pacient internat voluntar îşi retrage consimţământul şi sunt
întrunite condiţiile prevăzute la art. 45, medicul psihiatru curant declanşează procedura de
menţinere a internării nevoluntare.
Art. 56 În situaţia în care nu se mai constată condiţiile care au determinat hotărârea de
internare nevoluntară, fapt confirmat şi de medicul psihiatru care are în îngrijire pacientul,
comisia de revizie a procedurii decide externarea după examinarea directă a pacientului. În
acest caz pacientul are dreptul de a părăsi imediat unitatea spitalicească sau poate solicita
continuarea tratamentului în urma consimţământului scris.
Art. 57 (1) Dacă instanţa judecătorească competentă nu autorizează internarea
nevoluntară sau retrage autorizaţia, persoana în cauză are dreptul de a părăsi imediat unitatea
spitalicească sau poate solicita, în urma consimţământului scris, continuarea tratamentului.
(2) Dacă o persoană aflată în procedura de internare nevoluntară părăseşte unitatea
spitalicească fără să existe decizia comisiei de revizie a procedurii sau hotărârea instanţei de
judecată competente, unitatea spitalicească are obligaţia de a sesiza imediat organele de
poliţie şi parchetul de pe lângă instanţa judecătorească competentă, precum şi familia,
reprezentantul personal sau legal al pacientului.
Art. 58 Pacientul internat nevoluntar este tratat în condiţii similare celor în care sunt
îngrijiţi ceilalţi pacienţi din unitatea de psihiatrie respectivă, cu respectarea prevederilor art.
37.
Art. 59 (1) Restricţiile privind libertăţile individuale ale pacientului internat
nevoluntar sunt limitate de starea sa de sănătate şi de eficienţa tratamentului. Nu pot fi
limitate drepturile pacientului privind:
a) comunicarea, conform dorinţei sale, cu orice autoritate cu atribuţii în domeniul de
competenţă legat de situaţia sa, cu membrii familiei sau cu avocatul;
b) accesul la corespondenţa personală şi utilizarea telefonului în scop privat;
c) accesul la presă sau la publicaţii;
d) dreptul la vot, dacă nu se afla într-o situaţie de restrângere a drepturilor cetăţeneşti;
e) exercitarea liberă a credinţei religioase.
(2) Pacientul internat nevoluntar are dreptul de a fi informat asupra regulamentului de
funcţionare a unităţii spitaliceşti.
(3) Internarea nevoluntară nu constituie o cauză de restrângere a capacităţii juridice a
pacientului.
Capitolul VI – Sancţiuni
Art. 60 Nerespectarea de către profesioniştii în domeniul sănătăţii mintale a
confidenţialităţii datelor despre persoana cu tulburări psihice, a principiilor şi a procedurilor
referitoare la obţinerea consimţământului, a instituirii şi a menţinerii tratamentului, a
procedurilor de internare nevoluntară a pacientului, precum şi a drepturilor pacientului
internat atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, conform
prevederilor legale.
Capitolul VII - Finanţarea serviciilor de sănătate mintală
Art. 61 Serviciile medicale şi de îngrijiri de sănătate mintală acordate persoanelor
asigurate se finanţează din bugetul asigurărilor sociale de sănătate.
Art. 62 Activităţile profilactice din patologia psihiatrică şi psihosocială, precum şi
îngrijirile preventive de sănătate mintală se finanţează de la bugetul de stat.
Capitolul VIII - Dispoziţii tranzitorii şi finale
Art. 63 Ministerul Sănătăţii şi Familiei, în colaborare cu Ministerul Justiţiei,
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Casa Naţională
de Asigurări de Sănătate, precum şi organele administraţiei publice locale vor lua măsurile de
punere în aplicare a prevederilor prezentei legi.
Art. 64 Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Decretul nr. 313/1980
privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 83 din
16 octombrie 1980.
Anexa
Fişă de evaluare 1
Te rog să răspunzi la următoarele întrebări înainte să începi munca în grup:
Starea mentală
Eu mă simt
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
deloc bine bine
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
nesigur încrezător
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
fără energie plin de energie
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
obosit foarte activat
Abilităţi cognitive
Pot să mă
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
concentrez puţin concentrez bine
Mă simt
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
confuz organizat
Schimbările în modul meu de a percepe (ex. aud voci, am sentimentul că sunt urmărit)
mă afectează
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
foarte mult deloc
Abilităţi sociale
Într-un grup mă simt
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
nesigur încrezător
Să-mi spun propriile idei într-un grup este
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
foarte dificil uşor
A interacţiona cu alţi oameni din grup este
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
foarte dificil uşor
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
ciudat confortabil
Despre munca în grup
Mă aştept ca acest proiect să fie
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
plictisitor distractiv
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
dificil uşor
Fişă de evaluare 2
Te rog să răspunzi la următoarele întrebări imediat după terminarea muncii tale în grup:
Starea mentală
Eu mă simt
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
deloc bine bine
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
nesigur încrezător
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
fără energie plin de energie
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
obosit foarte activat
Abilităţi cognitive
Pot să mă
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
concentrez puţin concentrez bine
Mă simt
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
confuz organizat
Schimbările în modul meu de a percepe (ex. aud voci, am sentimentul că sunt urmărit)
mă afectează
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
foarte mult deloc
Abilităţi sociale
Într-un grup mă simt
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
nesigur încrezător
Să-mi spun propriile idei într-un grup este
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
foarte dificil uşor
A interacţiona cu alţi oameni din grup este
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
foarte dificil uşor
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
ciudat confortabil
Despre munca în grup
Mă aştept ca acest proiect să fie
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
plictisitor distractiv
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
dificil uşor
Fişa bolnavului
1. DATE DE IDENTIFICARE
Nume:
Prenume:
Adresă: Str.............................nr.........bl.......ap.........oraş/localitate.............................cod...........
Telefon:
Vârstă:
Ocupaţie / studii:
Naţionalitate:
Stare civilă:
Diagnostic şi data diagnosticului:
2. ISTORICUL BOLII ŞI CONTEXTUL DECLANŞĂRII ACESTEIA
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
3. TRATAMENTE ÎNTREPRINSE PÂNĂ ACUM ŞI STADIUL ACTUAL AL BOLII
Intervenţii chirurgicale
Chimioterapie
Radioterapie
Stadiul actual al bolii/evoluţie
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
4. Familia (înţelegerea sistemică)
5. Ciclul vieţii (căsătorie, copii)
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
6. Membrii/componenţă (vârstă, ocupaţie, sănătate, altele)
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
7. Dinamica
Comunicare/relaţii bune
Familie divizată
Membrii distanţi
Posibilitatea exprimării sentimentelor negative/răbufnire
Congruenţa şi transparenţa comunicării
Stiluri de comunicare
Distribuţia/redistribuţia rolurilor
8. Scopuri
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
9. Valori
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
10. Persoana care îngrijeşte bolnavul
Cine este:
Servicii asigurate de aceasta:
11. Medicaţie
12. Mobilizare
13. Servicii casnice
14. Suport emoţional
15. Nutriţie
16. Igienă
17. Persoanele/persoana cele/cea mai apropiată de bolnav
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
18. Reţeaua de suport şi felul relaţiilor cu aceasta
Felul suportului Familia lărgită Prieteni Vecini Biserică Sistemul sanitar
Suport emoţional
Suport material
Suport instrumental
Suport spiritual
Vizite/frecvenţă
19. Resurse
20. Auto-întreţinere prin:
21. Ajutorare auxiliare de la:
22. Alte persoane/instituţii decât cele menţionate mai sus:
23. LOCUINŢA
Bloc Casă
Camere
De când locuiesc aici
Dotarea locuinţei
24. SITUAŢIA FINANCIARĂ
1. Veniturile familiei
Provenienţa Cine Suma
Salarii
Pensii
Ajutor social
Ajutor de şomaj
Îngrijitor ISTH
Alocaţii de stat pentru copii
Altele
2. Cheltuielile familiei
Denumirea Suma
Chirie/întreţinere
Electrivitate
Telefon
Medicamente
Altele
3. Datoriile familiei
Suma totală:
Provenienţa datoriei:
25. EVALUAREA FIZICĂ ŞI EMOŢIONALĂ
1. Evaluarea fizică
Dizabilităţi Nutriţie
Mobilitate redusă Vedere (-) Apetit slab Tub de alimentare
Imobilitate Auz (-) Apetit păstrat Dietă lichidă
Dependenţă de oxigen Comunicare Apetit absent
2. Evaluare emoţională
Stare mentală
alert orientat confuz dezorientat coma vigile comă
Stare emoţională
Optimist Deprimat Pasiv Izolat
Calm Plâns Anxios Îngrijorat
Temător Fără speranţă Neajutorat Revoltat
Trist Depresie severă Gânduri suicidare
26. RELIGIE
27. NEVOI
1. Materiale
Financiare
Medicamente
Aparatură
2. Emoţionale
3. Fiziologice
4. Spirituale
5. Altele
Nevoi stringente:
28. RISC POSIBIL DUPĂ DECES
Copii sub 18 ani
29. Implicarea limitată a comunităţii
30. Conflicte/vinovăţie nerezolvate
31. Moartea = pierderea unei companii constante
32. Pensionat/neajutorat
33. Nevoia unui suport constant
34. Nevoi fizice/financiare
35. Membru dependent
(Ruxandra-Maria Crăciun, Asistarea (acompanierea) bolnavului terminal în context
familial. Situaţia din românia, Editura Lumen, 2006, p.218)
Plan – Tratament – Săptămânal
Timp Luni Marţi Miercuri Joi Vineri
8°°
8°°-9°°
9°°-10°°
10°°-11°°
11°°-12°°
12°°-13°° Pauza de prânz
13°°-14°°
14°°- 15°°
15°°-16°°
16°°-17°°
(Linii directoare pentru echipe multidisciplinare 2, Curs structurat pentru terapie
ocupaţională)
Bibliografie
Enăchescu C. (1979), Igiena mintală şi recuperarea bolnavilor psihici, Bucureşti: Editura
Medicală
Tudose Florin, Tudose Cătălina şi Dobranici Letiţia (2002), Psihopatologie şi psihiatrie
pentru psihologi, Bucureşti: Editura INFOMedia
Jeican Rodica (2001), PSIHIATRIE pentru medicie de familie, Cluj-Napoca: Editura Dacia
Butler Alan şi Pritchard Colin (1993), Bolile mintale, Bucureşti: Ed. Alternative
Popescu Al. Alexandru (1993), Terapia ocupaţională şi ergoterapia, Vol. I, Bucureşti:
Editura Cerma
Mârza Dănilă Doina (1997), Ergoterapie – note de curs, Bacău: Editura Universitară din
Bacău
Coord. Manes Sabina (2008), 83 de jocuri psihologice pentru animarea grupurilor, Iaşi:
Editura Polirom
Crăciun Ruxandra-Maria (2006), Asistarea (acompanierea) bolnavului terminal în context
familial. Situaţia din românia, Iaşi: Editura Lumen
Coord. şt. Romila Aurel (2000), DIAGNOSTIC AND STATISTICAL MANUAL OF MENTAL
DISORDERS. FOURTH EDITION TEXT REVISION – IV
Mircea Ioana (2004), Compendiu de recuperare medicală, Oradea
Norbert Sillamy (1998), Larousse. Dicţionar de psihologie, Bucureşti: Editura Univers
Enciclopedic
http://www.rethink.org/about_mental_illness/what_causes_mental_illness/index.html
http://www.scribd.com/doc/11557200/Sa-Intelegem-Bolile-Psihice
http://facultate.regielive.ro/referate/medicina/
ergoterapia_terapia_ocupationala_si_ergoterapia-46681.html
http://articole.famouswhy.ro/relatia_bolnavului_psihic_cu_familia_sa/
http://www.medicina-familiei.ro/psihologie/154-ce-facem-daca-avem-un-bolnav-psihic-in-
familie.html
http://liviacatalina.blogspot.com/ (30.03.2010)
http://asistentasociala.pmb.ro/en/legi/13_persoane_handicap/10/
Regulament_A4HG_329_2003.htm (30.03.2010)
DEX http://dexonline.ro/
http://www.medfam.ro/mf/mf/mf16/fam16.html (1.04.2010)
http://www.anph.ro/admin/doc/upload/serviciu/criterii%20MO.pdf, 18.04.2010)
http://www.studentie.ro/Cursuri/Terapia-ocupationala-si-ergoterapia/Curs-Terapia-
ocupationala-si-ergoterapia-PROCESUL-SI-EVALUAREA-
TERAPI_i47_c1053_55138.html, 20.04.2010
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Domenii/Incluziune%20si
%20asistenta%20sociala/Proiecte_cu_finatare_externa/7%20-%20Manual_participant.pdf,
22.04.2010