episcopia ortodoxă română a australiei şi noii zeelande
TRANSCRIPT
Revistă Parohială, nr.10, Luna Aprilie 2014
Programul liturgic pe Luna Aprilie 2014
6 Aprilie 2014: Duminica a 5 – a din Post (a Cuvioasei Maria
Egipteanca); ora 09:00 Utrenia; ora 10:00 Sfânta Liturghie;
13 Aprilie 2014: Duminica a 6 – a din Post (a Floriilor) (dezlegare la
pește); ora 09:00 Utrenia; ora 10:00 Sfânta Liturghie;
16 Aprilie 2014: Miercuri, ora 06:30 PM, Denie;
17 Aprilie 2014: Joia Patimilor, ora 09:00 Utrenia; ora 10:00 Sfânta
Liturghie; ora 11:30 Parastasul pentru pomenirea morților; ora 06:30 PM
Denia celor 12 Evanghelii;
18 Aprilie: Vinerea Patimilor, ora 06:30 PM, Denia Prohodului
Domnului;
20 Aprilie 2014: Duminica Învierii Domnului (Sfintele Paști); ora 00:00
AM, Slujba Sf. Învieri; ora 00:30 AM, Utrenia; ora 01:00 AM, Sfânta
Liturghie; ora 12:30 PM, Vecernia (a doua Înviere);
21 Aprilie 2014: Luni, a doua zi de Paşti; ora 09:00 Utrenia; ora 10:00
Sfânta Liturghie;
23 Aprilie 2014: Miercuri, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe; ora 09:00
Utrenia; ora 10:00 Sfânta Liturghie;
25 Aprilie 2014: Vineri, Izvorul Tămăduirii; ora 09:00 Utrenia; ora 10:00
Sfânta Liturghie; ora 11:30 Aghiasma Mică;
27 Aprilie 2014: Duminica Sfântului Apostol Toma; ora 09:00 Utrenia;
ora 10:00 Sfânta Liturghie.
Din cuprins:
Despre Patimile,
Moartea și Învierea
Mântuitorului;
Sărbători în Aprilie;
Evenimente Parohiale;
Învățături duhovnicești;
Jurnal de gospodină;
Povestea vorbei;
Colțul copilăriei;
Tradiții de Paște;
Să facem cunoștință...;
Sfatul medicului;
Meditații.
„Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate și Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din
stricăciune ridicând și moartea pierzându-o; Paștile nestricăciunii, lumii de mântuire”.
(Luminânda Paștilor)
PATRIARHIA ROMÂNĂ
Episcopia Ortodoxă Română a Australiei şi Noii Zeelande
Parohia Ortodoxă “Sfânta MARIA”
511 Adelaide Road, Berhampore, 6023,
Wellington, Noua Zeelandă
Telefon: 0064 4 389 1630;
e-mail: [email protected]
website: www.orthodoxrowellington.org.nz
e-mail: [email protected]
„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa
voastră.” (1 Corinteni 15. 14)
Cu ajutorul lui Dumnezeu se apropie slăvitul Praznic al Învierii Mântuitorului, pe care abia îl
așteptăm să ciocnim un ou roșu și să ne salutăm cu tradiționalul „Hristos a înviat!”. Nu mai vorbim de
frumoasele slujbe premergătoare sau de frumoasele cântări, sau de pregătirile culinare...
Dar știm să ne bucurăm așa cum se cuvine de Sfânta Înviere? Tot timpul căutăm ca alții să ne bucure
și Dumnezeu să aducă în viața noastră numai bucurii. Dar noi Îl bucurăm pe Dumnezeu, măcar câte puțin
în fiecare zi? Sau ne place să fim pământul care așteaptă doar să primească sămânța roditoare si ploaia
răcoritoare trimisă din cer, deși putem alege să fim și norii care dăruiesc ploaie pământului?
În mod normal Mântuitorul Hristos trebuie să fie centrul vieții, al trăirii noastre, în jurul Căruia noi
să gravităm. Dar căutăm cu tot dinadinsul să facem invers și ajungem să credem că Jertfa de pe Cruce
pentru răscumpărarea noastră nu a fost de ajuns pentru noi. Mai trebuie ca Mântuitorul să ne umple şi de
alte multe daruri în fiecare zi. Învierea Domnului aduce bucurie în lume pentru că este învierea firii
omenești, dar noi trăim o viață prin care arătăm că ne îndreptăm iarăși spre moarte și ne complacem în a
fi robi ai păcatului. Că Hristos a înviat nu trebuie să ne îndoim! Dar de ce arătăm din faptele noastre că
nu credem în Înviere? Și dacă nu credem Învierii, atunci cum așteptăm ca mântuirea și desăvârșirea
noastră să depindă numai de cei ce propovăduiesc? Am zis mai înainte că ne place să fim pământul care
primește. Numai că pământul bun, care primește sămânța roditoare și ploaia răcoritoare rodește și-i dă
semănătorului rodul său. Noi suntem tot pământ și așteptăm ca semănătorul să lucreze din greu, să ne
are, să ne ude, să semene cuvântul Evangheliei în noi, dar nu-i aducem din roadele noastre, deși el face
lucrul la care a fost chemat de Dumnezeu. Prin propria voinţă ne facem pământ argilos, uscat şi
neroditor. Și atunci, nu rămâne propovăduirea zadarnică, în ciuda trudei propovăduitorului?
De Înviere ne putem bucura cu adevărat numai prin credință. Și „slavă nouă”, nu ne mai putem
încăpea în piele de câtă credință avem!!! Cine mai e ca noi? Dar dacă avem atâta credință, de ce nu
suntem în stare să răsturnăm pământul, sau să mutăm munții? Poate este greu și peste puterea noastră?
Atunci să facem altceva ce stă în puterea noastră: să ne luminăm fețele la vederea aproapelui și să-i
îmbrățișăm pe toți, fără deosebire; să-i numim frați pe cei ce ne urăsc și să iertăm tuturor toate pentru
Înviere. Și asta e greu și peste puterea noastră să facem? Atunci și credința noastră este zadarnică.
Hristos ne-a răscumpărat pe noi de sub stăpânirea diavolului și din stricăciunea morții, făcându-ne
liberi față de păcat. El a fost pedepsit pentru păcatele noastre și S-a adus ca Jertfă desăvârșită Tatălui o
dată pentru totdeauna, dăruindu-Se cerului și pământului în acelaşi timp. În chipul pâinii a dat oamenilor
Trupul Său deplin și în chipul vinului, Sângele Său deplin. Dar noi ce-I aducem Lui? Aducem dragostea
noastră față de aproapele, aducem bună-voința inimii noastre, aducem iubire pentru vrăjmași și
binecuvântare pentru cei ce ne blesteamă? Dacă nu facem acestea, dar am câștigat toată lumea, atunci nu
ne folosește cu nimic, pentru că ne-am pierdut sufletul. Dar dacă vom asculta cuvintele Mântuitorului şi le
vom împlini cu credinţă şi dragoste, lucrând cu frică şi cutremur la mântuirea noastră, chiar dacă am
pierde toate cele trecătoare pe care le avem în lume, atunci ne vom curăți inima și ne vom mântui sufletul.
Cu inimi curate deci, să ne apropiem de Sfânta Înviere și cu dragoste de Dumnezeu împlinită în
iubirea aproapelui să fim în comuniune şi unire cu Mântuitorul și cu oamenii prin primirea Sfintei
Împărtășanii. Făcând acestea din toată inima, ziua Învierii va fi spre bucuria popoarelor, iar noi vom
trece din moarte la viață și de pe pământ la cer, cântând cântarea de biruiță: „Hristos a înviat din morți,
cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!
Preot Nicolae Floroiu
Pentru că ne aflăm în perioada premergătoare Slăvitului Praznic al Învierii Domnului, în cele ce
urmează vom prezenta Învăţătura de Credinţă despre Patimile şi Învierea Mântuitorului
*Ce articol din Simbolul Credinţei ne vorbeşte despre Patimile Mântuitorului? Articolul al patrulea
din Simbolul Credinţei, care este următorul: „Şi S-a răstingnit pentru
noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat”.
*Ce cuprinde acest articol în întregul lui? După ce în articolul III
se spune că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască,
articolul IV ne spune cum ne-a mântuit El, odată ce S-a făcut Om. Căci
a trebuit mai întâi ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă Om şi apoi să ne
mântuiască.
*De ce „S-a răstignit (Domnul) pentru noi”? În urma păcatului
strămoşesc, toţi oamenii erau supuşi pedepsei morţii (Romani 5. 12),
ca unii care dispreţuiau mărirea lui Dumnezeu. În acelaşi timp
moartea era urmarea slăbiciunii şi a tulburării, intrate în firea noastră
prin păcat, datorită faptului că firea noastră trăia potrivnic Legii lui
Dumnezeu, care a fost aşezată în toate şi pe care trebuie să o păzească
toate. Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toţi oamenii să se ducă la
moarte veşnică. Însă nici nu putea lăsa dispreţuită mărirea Sa şi nerestabilită în firea omenească Legea
Sa. Unde nu e respectată o rânduială, e o tulburare necontenită, care alungă liniştea şi face cu neputinţă
sporirea în bine. Deci, numai aşa puteau fi scăpaţi oamenii de pedeapsa morţii, găsindu-se cineva, chiar
din partea lor, care să restabilească în firea sa omenească respectul Legii dumnezeieşti şi să rabde
pedeapsa morţii cerută de mărirea dumnezeiască, dar nu pentru păcatul său, ci al tuturor oamenilor.
Trebuia, aşadar, un om fără de păcat şi în acelaşi timp un om care să valoreze cât toţi oamenii şi chiar
mai mult decât toţi oamenii laolaltă.
*De ce a trebuit să moară Iisus Hristos pentru noi tocmai răstignit pe Cruce? Pentru mai multe
pricini. Însemnăm câteva: a) ca să moară înălţat spre cer, dar cu privirea şi cu braţele deschise spre
lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţă de lume; b) ca să moară cu încetul şi deci ca
patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată şi ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste
păcatele lumii, spre a le spăla; c) dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea
cea mai ruşinoasă (Deuteronom 21. 23; Galateni 3. 13), şi la ea erau osândiţi cei mai mari tâlhari. Prin
aceasta s-a arătat până unde coborâse ticăloşia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era
bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai
nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos
de către oameni, fiind cea mai duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a
păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra
noastră; d) dar în acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a
arătat cât de desăvârşită a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi. Aşadar, de câte ori ne gândim la
moartea pe Cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar
în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a
spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă. Pe Crucea
Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a
iubirii Domnului şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: «Acesta
a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi
păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii
puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bună voie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L
învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui»
*De ce s-au pus în Simbol cuvintele: „În zilele lui Ponţiu Pilat”? Ponţiu Pilat nu era o persoană
particulară, ci un deţinător al puterii de Stat. Amintindu-1 în Simbol, Sfinţii Părinţi au voit să arate că
răstignirea lui Hristos e un fapt sigur din istorie, întâmplat la o dată fixă. Deci nu e o născocire a
fanteziei, căci aceasta nu fixează născocirile ei la date fixe. Apoi, Părinţii au vrut să arate că răspunderea
pentru răstignirea lui Hristos o poartă întreaga omenire, pentru că autoritatea de Stat lucrează în numele
tuturor. Iisus n-a fost răstignit de nişte răufăcători de rând, ci de autoritatea publică în numele legii. Prin
aceasta se arată cât de jos ajunseseră legile şi orânduirile publice omeneşti din acea vreme, adică tot ce
aveau oamenii mai bun. Dacă legea omenească, menită să apere binele, L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu la
moarte, atunci la ce nu s-ar fi putut aştepta El de la nişte răufăcători de rând?
*De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele: „şi a patimit”, odată ce s-a spus că „S-a răstignit”?
Cuvintele „şi a pătimit” arată încă o dată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om cu adevărat şi a suferit
într-adevăr pe cruce ca un om, până la moarte. Dar a pătimit numai cu Trupul, nu şi cu Dumnezeirea,
căci Dumnezeirea nu poate pătimi. Sfântul Ioan Damaschin zice: «Spunem că Dumnezeu a suferit în trup,
dar în nici un caz că Dumnezeirea a suferit prin trup».
*De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele „şi S-a îngropat”. Nu se înţelegea aceasta odată ce S-a
răstignit? Prin aceste cuvinte se arată mai întâi că Iisus a murit cu adevărat. „Încă păcătoşi fiind noi,
Hristos pentru noi a murit” (Romani 5. 8). Trupul Lui a fost părăsit de suflet şi a fost aşezat ca orice trup
mort în mormânt. În al doilea rând, prin aceste cuvinte se garantează adevărul învierii Lui din morţi.
Căci dacă Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici şi ascuns undeva, nu s-ar mai fi putut aduce ca o
dovadă mormântul gol. Mormântul a fost păzit de slujitorii iudeilor, care se temeau să nu-L fure pe Iisus
Ucenicii şi apoi să spună că a înviat (Matei 27. 64). Deci golirea mormântului e dovadă a Învierii.
*Unde a fost sufletului Domnului în timpul cât trupul Lui a stat în mormânt? Sufletul Lui s-a
coborât la iad (Efeseni 4. 9; 1 Petru 3. 19), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toţi oamenii
dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoşesc, sau cu
păcate personale, şi cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate nu mai poate ieşi de acolo prin
puterile sale. Sufletul lui Iisus nu S-a dus acolo nici ca Arhiereu, nici ca Prooroc. El S-a dus acolo ca
împărat, eliberând pe drepţii din Vechiul Testament, care muriseră cu credinţa în venirea Sa. Prin
aceasta Hristos a sfărâmat puterea iadului şi a morţii veşnice, căci de atunci aceastea nu mai au putere
peste cei ce au crezut sau cred în Hristos.
*Care articol din Simbolul Credinţei ne vorbeşte despre Înviere?
Este articolul V: „Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”.
*Ce însemnătate are pentru noi faptul că Hristos „a înviat”? Cea mai mare însemnătate. Învierea lui
Hristos ne arată că am fost cu desăvârşire mântuiţi. Căci, în primul rând, ea ne dă asigurarea că tot ce a
spus Iisus Hristos e adevărat, deci şi aceea că El este Fiul lui Dumnezeu şi că moartea Lui a avut drept
scop eliberarea noastră din robia păcatului şi împăcarea noastră cu Dumnezeu. În al doilea rând,
Învierea lui Hristos ne asigură că moartea ce domnea peste firea noastră a fost învinsă, că trupurile
noastre nu vor rămâne veşnic prefăcute în ţărână, ci vor învia. Căci Trupul lui Hristos e pârga firii
noastre, şi precum El a înviat, aşa vor învia şi trupurile noastre. Astfel, Învierea lui Hristos e temelia
credinţei noastre. Dacă n-ar fi înviat El, tot ce a spus El n-ar fi căpătat adeverire şi nici noi n-am avea
siguranţa că înviem. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este
credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre. Şi atunci şi cei ce au adormit întru Hristos au pierit...
Iar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătura (Învierii) celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un
om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Că precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos
toţi vor învia” (1 Corinteni 15. 17-18, 20-22).
*Învierea lui Hristos înseamnă numai revenirea trupului mort la viaţa dinainte de moarte, sau
înseamnă şi o prefacere a acelui trup? Învierea nu e numai o revenire a trupului la viaţa dinainte de
moarte, ci înseamnă şi o prefacere totală a trupului. Ea e o treaptă nouă şi cea din urmă pe drumul
mântuirii noastre, urcat de Hristos. Lucrarea de mântuire a lui Hristos nu s-a încheiat cu moartea Sa pe
Cruce, ci e desăvârşită prin Înviere. Dacă lucrarea Lui de mântuire ar fi constat numai în răscumpărarea
vieţii noastre cu viaţa Lui, ea s-ar fi isprăvit cu moartea Lui. Şi atunci viaţa Lui şi a noastră, după Înviere,
nu s-ar fi deosebit prea mult de cea dinainte de moartea lui Hristos pe Cruce. Dar lucrarea de mântuire a
constat şi într-o desăvârşire a firii noastre, slăbită de păcat, iar desăvârşirea aceasta a realizat-o Iisus
Hristos întâi în firea Sa, până la capăt, ca apoi, prin împărtăşire din ea, să se desăvârşească şi firea
noastră. Şi capătul acesta al desăvârşirii firii noastre în Sine, l-a ajuns Iisus prin învierea Lui. Astfel,
trupul nostru care va învia, nu va mai fi ca trupul nostru de acum, ci desăvârşit, după asemanarea lui
Hristos cel înviat.
*În ce fel S-a prefăcut Trupul Domnului prin Înviere? Ce a însemnat Învierea lui Hristos pentru
firea omenească a Lui, mai întâi, ca să ştim ce va însemna ea şi pentru noi toţi, atunci când ne vom
împărtăşi de ea? Am spus mai înainte că prin înviere Trupul Domnului a ajuns nemuritor şi liber de
trebuinţele materiale şi de durere. Aşa vor ajunge şi trupurile noastre înviate. Prin Înviere, Hristos a scos
din firea noastră stricăciunea şi moartea. Chiar dacă El a mâncat după Înviere, n-a făcut-o din trebuinţă,
ci ca să «învedereze adevărul Învierii». Apoi, Trupul Domnului a devenit luminos şi plin de slavă, aşa
cum s-a arătat o clipă pe muntele Taborului. Dumnezeirea Lui s-a arătat în El în toată strălucirea, pe
Tabor, deşi oamenii n-o puteau vedea pentru că nu Se coborâse încă Duhul Sfânt peste ei. Aşa vor fi şi
trupurile noastre după înviere. Căci zice Apostolul Pavel: „Aşa este învierea morţilor: Se seamănă
(trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se
seamană întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamană trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă
este trup firesc este şi trup duhovnicesc” (1 Corinteni 15. 42 – 44).
*De ce s-au pus în Simbolul Credinţei cuvintele: „a
treia zi, după Scripturi”? Aceste cuvinte sunt luate din 1
Corinteni 15. 3, 4, unde Apostolul Pavel scrie: „Căci v-am
dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, cum că Hristos a
murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi cum că a
fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi”.
*Ce înseamnă „după Scripturi”? Că Hristos a murit şi
a înviat întocmai cum s-a prevestit despre El în Vechiul
Testament, adică toate acestea s-au întâmplat „potrivit
Scripturilor”. Această adeverire a Scripturilor arată iarăşi
Dumnezeirea lui Iisus Hristos şi planul dumnezeiesc al
mântuirii, pregătit de mai, înainte. În capitolul 53 de la
Isaia se spune: „Că s-a luat de pe Pământ viaţa Lui. Pentru
fărădelegile poporului Meu a fost adus la moarte” (v. 8).
Iar în Psalmul 15 se spune: „Că nu vei lăsa sufletul meu în
iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (v. 10). Învierea de a treia zi a fost
închipuită de petrecerea timp de trei zile şi trei nopţi a lui Iona în pântecele chitului, precum Însuşi
Domnul a spus: „Neam viclean şi desfrânat cere semn şi semn nu i se va da lui, decât semnul lui Iona
proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în
inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12. 39, 40).
*Ce spun Sfintele Scripturi despre Înviere? Sfintele Scripturi vorbesc în multe rânduri despre
Învierea Domnului. Sfântul Apostol Pavel dă un şir întreg de fapte care dovedesc că Mântuitorul a înviat
cu adevarat (1 Corinteni 15. 1 – 20), iar Sfinţii Evanghelişti istorisesc cu de-amănuntul cum s-a întâmplat
marea minune a Învierii (Matei 28. 1 – 10; Marcu 16. 1 – 8; Luca 24. 1 – 12, 15 – 31, 36 – 50; Ioan 20 şi
21).
Să ne bucurăm aşa cum se cuvine de Sfânta Înviere şi plini de recunoştinţă, să-I mulţumim lui
Dumnezeu pentru marele dar făcut întregului neam omenesc! Hristos a înviat!
6 Aprilie 2014: Sfântul Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium. La începutul secolului al IV-lea,
păstorea la Sirmium (azi Mitroviţa), reședința provinciei romane Pannonia Inferioară, un episcop cu
numele de Irineu. În urma mai multor edicte potrivnice noii credințe, a
început în provinciile dunărene ale Illyricului, unde creștinii erau numeroși,
cea mai grea persecuție cunoscută până atunci în Imperiul Roman. Astfel, a
fost arestat de către prigonitori și Episcopul Irineu.
Din actul său martiric, alcătuit după procesul-verbal de judecată, aflăm
că Sfântul Irineu era episcopul Bisericii din Sirmium. Probus - guvernatorul
provinciei - i-a poruncit Sfântului Irineu să se supună poruncilor împărătești
și să jertfească zeilor, renunțând la credința sa în Domnul Iisus Hristos. Dar
alesul Domnului a amintit cu hotărâre adevărata credință: "Cel ce jertfește la
alți dumnezei, afară de Domnul, să se piardă!" (Ieşire 22. 20). Demnitarul
împărătesc i-a repetat și acestui episcop ceea ce spusese unor martiri
judecați mai inainte: ori își păstrează viața, ca păgân, ori va muri în chinuri,
ca alți creștini. Dar fericitul Irineu, luminat de Duhul Sfânt, i-a spus: "Mi s-a
poruncit să primesc mai degrabă chinurile decât să sacrific demonilor,
tăgăduind pe Dumnezeu".
Perseverând în gândurile sale diabolice, ocârmuitorul i-a repetat că, de nu jertfește, va porunci să fie
dus la chinuri. Iar Sfântul Irineu, cu chipul luminat de lumina cea neînserată, i-a mărturisit: "Mă bucur
de vei face-o, ca să fiu și eu părtaș la suferințele Domnului". Atunci nelegiuitul a poruncit să fie supus
caznelor. Și pe când îl chinuiau cu cea mai mare cruzime, Probus i s-a adresat din nou, îndemnându-l să
jertfească zeilor. Dar Sfântul Irineu a răspuns că suferințele sale sunt, în realitate, o dreaptă mărturisire
a credinței sale în Dumnezeul Căruia I-a slujit întotdeauna.
Venind însă părinții lui şi rudeniile și văzând cât era de schingiuit, îl rugau să se supună poruncii
păgânului. Toți plângeau pentru tinerețea și frumusețea lui și-l îndemnau să jertfească zeilor. Se auzeau
acolo bocetele rudelor, plânsul slujitorilor, vaietele prietenilor, care, cu toții, lăcrimau și-l rugau: "Ai
milă de floarea tinereții tale!" Dar Sfântul Irineu, cuprins de o dorință mai înaltă, având înaintea
ochilor porunca Domnului care a zis: "Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi
lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri" (Matei 10. 33), n-a răspuns nimănui, căci se
grăbea să ajungă la împlinirea chemării Celui de sus.
Văzând că nu-l poate convinge cu atâtea mijloace de tortură să se lepede de credința în Mântuitorul și
să jerfească zeilor, Probus a poruncit că Sfântul Irineu să fie pus sub pază la închisoare. După oarecare
timp, aflându-se din nou la judecată, guvernatorul a poruncit să fie adus iarăși sfântul, la miezul nopții,
insistând să jertfească zeilor spre a fi cruțat de alte cazne. Iar episcopul, plin de curaj, nu s-a înduplecat:
"Fă ceea ce ți s-a poruncit, iar aceasta să n-o aștepți de la mine!" Păgânul, mânios, a poruncit atunci ca
Sfântul Irineu să fie bătut cu vergi. Iar acesta a mărturisit plin de nădejde: "Am pe Dumnezeu, Căruia am
învățat să-I slujesc din copilărie. Lui mă închin. El mă întărește în toate și Lui îi aduc jertfa, iar zeilor
făcuți de mâini omenești nu li se cuvine nici o cinstire". Probus l-a amenințat cu moartea. La auzul
acestor cuvinte, a grăit cu nădejde: "Sunt ferit de moarte, când, prin chinurile pe care cred că mi le-ai
făcut, dar pe care nu le simt, primesc pentru Domnul viața cea veșnică". "Să știi, o Probus, că există o
învățătură a Domnului meu Iisus Hristos care spune: Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât
pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic
de Mine" (Matei 10. 37). Astfel, Sfântul Irineu, privind spre cer la Dumnezeu și luând aminte la
făgăduințele Lui, disprețuind amăgirile lumești, mărturisea că el nu cunoaște și nu are nici un părinte,
afară de Dumnezeu. Tulburat, Probus, care se ferea să-l facă martir, a mai stăruit pe lângă statornicul
păstor, spunându-i: "Te sfătuiesc, tinere, jertfește, ca să nu te dau chinurilor". "Fă ceea ce vrei, a răspuns
Sfântul Irineu. Vei vedea chiar acum câtă putere de răbdare îmi va da Domnul Hristos față de cursele
tale". În cele din urmă, guvernatorul Probus, mânios că nu-l poate convinge să renege pe Hristos, a
poruncit ca Sfântului Irineu să i se taie capul cu sabia, iar trupul său să fie aruncat în râul Sava, care se
varsă în Dunăre. Sfântul Irineu, primind moartea ca pe o a doua biruință, mulțumind lui Dumnezeu, s-a
rugat: "Îți mulțumesc, Doamne, Iisuse Hristoase, Care prin felurite pedepse și chinuri mi-ai dat tărie și
m-ai socotit vrednic să mă fac părtaș slavei Tale celei Veșnice".
Și, după ce a ajuns la podul care se numeste al lui Basent, dezbrăcându-se de hainele sale și ridicând
mâinile spre cer, s-a rugat fierbinte: "Doamne Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimești pentru
mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile, ca îngerii să primească sufletul robului Tău, Irineu, cel ce
moare pentru numele Tău și pentru poporul care sporește în credința Bisericii sobornicești. Pe
dreptslăvitorii creștini întărește-i în credința ortodoxă". Și astfel, fiind tăiat cu sabia de către ostași, a fost
aruncat în râul Sava. Urmașii acestuia au transmis din veac în veac faptele de îngerească statornicie în
credință și de putere de jertfă ale Sfântului Irineu de la Sirmium, pentru ale cărui rugăciuni Doamne
Iisuse Hristoase mântuiește-ne pe noi. Amin.
11 Aprilie 2014: Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului
Acest fericit Părinte Calinic s-a născut în orașul București, în ziua de 7 octombrie 1787, din părinți
români, temători de Dumnezeu, și a primit, la Sfântul Botez, numele de Constantin. Când avea vârsta de
20 de ani, tânărul Constantin, din îndemn lăuntric, și-a îndreptat pașii către mănăstirea Cernica, din
apropiere, unde a fost primit cu dragoste părintească de starețul Timotei. După un an de ascultare
duhovnicească și de curate osteneli, a fost tuns în călugărie, schimbându-și numele în Calinic. Peste o
lună, apoi, s-a învrednicit a fi hirotonit ierodiacon.
În mănăstirea Cernica a viețuit Sfântul Calinic patruzeci și trei de ani, nevoindu-se, zi și noapte, în
post și în rugăciune, în muncă și smerenie, în răbdare și în dragoste. Drept aceea, după cinci ani de
slujire în treapta diaconiei, a primit și sfințitorul dar al preoției, iar, după alți cinci ani, cu glas de obște a
fost ales, de sobor, stareț al chinoviei de la Cernica, pe care a cârmuit-o,
cu multă iscusință, timp de 31 de ani, săvârșind multe fapte vrednice de
laudă.
În anul 1850, Preacuviosul Calinic a fost ales și sfințit Episcop al
Râmnicului, unde a săvârșit mari fapte și a împlinit multe din lipsurile
acestei Eparhii. Cu nespusă râvnă și osteneală, a zidit din temelie
biserica Episcopiei, împodobind-o cu zugrăveală și odoare scumpe și a
dat viață nouă tiparniței bisericești, scoţând la lumină multe cărți de
slujbă și de zidire sufletească. Dorul de viaţa schimnicească l-a
îndemnat, atunci, să zidească o biserică la schitul Frăsinei, cu toate
chiliile dimprejur, pentru adăpostirea părinților dornici să petreacă o
viață sihăstrească, după pravila călugărilor din muntele Atosului
statornicită aici de acest fericit ctitor. Sfântul Calinic a păstorit în
scaunul de la Râmnic vreme de peste 16 ani, după care, simțindu-se
slăbit de bătrânețe și bolnav fiind, a venit iarăși, la mănăstirea Cernica, unde a mai trăit aproape un an,
mutându-se către Domnul, în ziua de 11 Aprilie 1868. A fost îngropat, după a sa dorință, în tinda bisericii
Sfântul Gheorghe.
Cât timp a viețuit pe pământ, Sfântul Calinic a dus o viață duhovnicească plăcută lui Dumnezeu.
Călugăr fiind, s-a supus, întru toate, rânduielilor vieții mănăstirești, trăind în sărăcie și în aspra
înfrânare. Cei ce l-au cunoscut spun că avea trup firav și era senin la față. Umbla mereu cu capul plecat,
vorbind domol și liniștit, iar la fire era nespus de bun, milos și darnic cu toți. Acest fel de viață a făcut
din el un vas ales al Domnului, împodobit fiind și cu darul facerii de minuni, precum se arată în Viața sa,
tămăduind bolnavi, cunoscând gândurile ascunse ale oamenilor, sfârşitul lor și chiar pe al său. A fost
mângâiere pentru săraci și văduve, iar tot ce a agonisit, a împărțit, cu milostivire, în faceri de bine. Încă
și azi, mult ajutor și mare folos sufletesc dobândesc cei ce cu credință, aleargă către acest vas ales al
Domnului. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
13 Aprilie 2014: Intrarea Domnului în Ierusalim, (Floriile). După învierea lui Lazăr din morți, mulți
dintre cei ce au văzut minunea au crezut în Hristos. Dar în sinagoga iudeilor se hotărește și uciderea lui
Hristos și a lui Lazăr. Iisus atunci fuge și face loc răutății. Iudeii s-au
gândit să-L omoare de sărbătoarea Paștilor. Și cu toate că Iisus avea
destul timp să fugă, totuși a venit cu șase zile înainte de Paști în
Betania, unde era Lazăr cel ce murise. Acolo s-a făcut ospăț și a
mâncat împreună cu El și Lazăr, iar sora lui Maria a turnat mir pe
picioarele lui Hristos. A doua zi a trimis pe ucenicii Săi să-I aducă
asina și mânzul ei. Și într-adevăr, Cel Care are cerul de tron, S-a urcat
pe mânzul asinei și a intrat în Ierusalim. Copiii evreilor, și ei chiar,
așterneau înaintea Lui haine și ramuri de finic; unii le aruncau, iar
alții le purtau în mâini și strigau, mergând înaintea lui: „Osana, Fiul
lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului,
Împăratul lui Israel!”. Acest lucru s-a întâmplat pentru că Preasfântul
Duh le-a mişcat inimile lor spre lauda și slava lui Hristos. Prin
stâlpări, adică prin ramuri frgede, s-a arătat mai dinainte biruința lui
Hristos, împotriva morții căci era obiceiul ca învingătorii în lupte sau războaie să fie cinstiți sau însoțiți
în procesiuni triumfale cu ramuri de copaci, pururea verzi. Mânzul de asină ne închipuie pe noi, poporul
care ne tragem din păgâni. Hristos șezând pe mânzul asinei şi odihnindu-Se pe el este proclamat înălțător
de trofee, biruitor și împărat al întregului pământ. Despre această sărbătoare grăia profetul Zaharia:
„Bucură-te, fiica Sionului, iată Împăratul tău vine blând, șezând pe asină și pe mânz, fiul celei de sub
jug”. Când a intrat Iisus în Ierusalim, spune Scriptura, s-a cutremurat tot Ierusalimul, iar mulțimea, fiind
ațâțată de arhierei spre răzbunare, avea de gând să-L omoare. El însă ascunzându-Se, a dispărut din fața
lor. Când s-a arătat din nou, le grăia în pilde.
Prin milostivirea Ta nespusă, Hristoase Dumnezeul nostru, fă-ne biruitori asupra patimilor noastre
dobitocești și învrednicește-ne să vedem și biruința Ta cea luminată asupra morții, precum și Învierea Ta
cea strălucitoare și de viață făcătoare și ne miluiește pe noi.
Amin.
20 Aprilie 2014: Învierea Domnului (Sfintele Paști)
Numim sărbătoarea de azi Paști, după cuvântul care în
vechiul grai evreiesc înseamnă „trecere”; fiindcă aceasta este
ziua în care Dumnezeu a adus, la început, lumea dintru neființă
întru ființă. În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul
isrealitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roșie și
tot în această zi S-a pogorât din ceruri și s-a sălășluit în
pântecele Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc
din adâncul iadului, l-a suit la cer și l-a adus iarăși la vechea
vrednicie a nemuririi.
Dar pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat pe toți câți
erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și
sufletele sfinților din veac, ținute cu sila de iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la
ceruri.
Iar Învierea Domnului, așa s-a petrecut: La miezul nopții, pe când străjerii păzeau mormântul,
pământul s-a cutremurat și un înger s-a pogorât și a răsturnat piatra de pe mormânt. Ostașii văzând
acestea, s-au înspăimântat și au fugit; numai după aceea s-a petrecut venirea femeilor la mormânt,
sâmbătă după miezul nopții, aproape de revărsatul zorilor. Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui
Dumnezeu, care, după cum grăiește Evanghelia de la Matei, ședea la mormânt împreună cu Maria
Magdalena. Dar spre a nu se arunca îndoială asupra Învierii, din pricina dragoste de mamă pentru Fiul
său, de aceea zic Evangheliștii că Domnul S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena. Ea a văzut și pe
îngerul care stătea pe piatră și plecându-se, a văzut și pe cei dinăuntrul mormântului, care au vestit
Învierea Domnului și au grăit: „A înviat, nu este aici, iată locul unde L-au pus pe Dânsul”. Deci auzind
ea acestea, a alergat la Ucenicii cei mai înflăcărați, la Petru și la Ioan și le-a vestit lor Învierea. Iar
întorcându-se ea cu cealaltă Marie la mormânt, le-a întâmpinat pe ele Hristos, zicându-le: „Bucurați-
vă!”. Drept era ca seminția femeiască să audă ea, mai întâi, bucuria, ca cea care a auzit mai întâi: „Întru
dureri vei naşte fii”. Ele fiind biruite de dragoste, s-au apropiat și s-au atins de preacuratele Lui picioare,
voind să-L cunoască mai cu dinadinsul. Apostolii au venit la groapă și Petru, numai plecându-se la
mormânt, s-a întors înapoi, dar Ioan a intrat înăuntru, a privit mai cu de-amănuntul și a pipăit giulgiul și
mahrama capului (Luca 24. 12; Ioan 20. 3 – 8).
Magdalena, spre a se încredința mai cu dinadinsul despre cele ce văzuse, a venit iarăși împreună cu
celelalte femei la mormânt, cam pe la revărsatul zorilor și au stat afară și plângeau. Dar uitându-se ea în
mormânt văzu doi îngeri strălucind de lumină, care, certând-o oarecum, i-au grăit: „Femeie, ce plângi?
Pe cine cauți? Pe Iisus Nazarineanul cauți? Pe Cel răstignit? S-a sculat, nu este aici”. Și îndată s-au
ridicat cuprinse de teamă văzând pe Domnul. Iar aceea întorcându-se înapoi a văzut pe Hristos stând și
părându-i-se că El este grădinarul (că mormântul era în grădină), I-a zis: „Doamne, dacă Tu L-ai luat pe
El, spune unde L-ai pus; și eu Îl voi lua pe Dânsul”, și căutând ea din nou către îngeri, Mântuitorul a
grăit Magdalenei: „Maria!”; iar ea înțelegând dulcele și cunoscutul glas al lui Hristos, voia să se atingă
de El. Dar El a zis: „Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; precum socotești, ție ți se
pare că Eu sunt încă om; ci mergi la frații Mei și spune-le cele ce ai văzut și auzit”; și Magdalena a făcut
așa. Luminându-se de ziuă, ea a venit iarăși la mormânt cu celelalte; iar cele ce erau cu Ioana și cu
Salomeea au venit la răsăritul soarelui și pe scurt grăind, femeile au venit la mormânt adesea și între ele
era și Născătoarea de Dumnezeu. Că ea este aceea pe care Evanghelia o numește Maria lui Iosie; Iosie
era fiul lui Iosif. Nu se știe însă ceasul când a înviat Hristos. Unii zic că la cântarea cea dintâi a
cocoșilor; alții, când s-a întâmplat cutremurul, iar alții, într-altă dată. Deci așa petrecându-se faptele,
iată că unii din cei ce păzeau mormânul au venit și au spus arhiereilor cele întâmplate; iar aceștia
mituidu-i cu bani, i-au înduplecat să spună că Ucenicii lui Hristos au venit în timpul nopții și L-au furat.
În seara acelei zile însă, Ucenicii fiind adunați laolaltă de frica iudeilor și ușile fiind încuiate, a intrat
Iisus la dânșii, cu trup nestricăcios, și ca de obicei le-a vestit lor: „Pace vouă!”. Ei văzându-L, s-au
bucurat peste măsură și au primit, prin suflare, mai desăvârșită lucrarea Preasfântului Duh.
25 Aprilie 2014: Izvorul Tămăduirii. Biserica Izvorului Tămăduirii și-a luat începutul de la împăratul
Leon cel Mare, care se mai numea Machelie. Fiind acela om bun și prea blând, mai înainte de a se sui pe
tronul împărăției, pe când se număra încă între oamenii obișnuiți, umblând
prin locurile acelea, a dat peste un orb rătăcit și l-a luat de mână ca să-l
călăuzească. Și ajungând aproape de locul unde s-a ridicat mai târziu
biserica, orbul a fost cuprins de o sete arzătoare și l-a rugat pe Leon să-i
dea apă ca să-și astâmpere setea. Iar Leon, pătrunzând în desișul din
apropiere, căuta apă; căci pe atunci locul acela era acoperit cu tot felul de
arbori și desișuri de verdeață creșteau pe el. Și negăsind pe acolo apă s-a
întors întristat. Dar pe când se întorcea, cineva i-a zis: „Nu e nevoie să te
ostenești, Leone, căci apa este aproape!”. Dar întorcându-se din nou, Leon
căuta și ostenindu-se iarăși mult, din nou a auzit glasul acela, care i-a zis:
„Pătrunde Leone împărate, mai adânc în pădurea aceasta și luând cu
mâinile apă tulbure, potolește setea orbului și apoi unge cu ea ochii lui cei
întunecați; și vei cunoaște de îndată cine sunt eu, care sălășluiesc aici de
multă vreme”. A făcut deci Leon precum îi spusese glasul și îndată orbul a
început să vadă. Și ajungând Leon împărat, potrivit proorociei Maicii
Domnului, a zidit lângă acel izvor, cu multă cheltuială, biserica ce se vede
și astăzi.
Minuni nenumărate s-au făcut în acea biserică. După oarecare trecere de vreme și Justinian, marele
împărat al romanilor, care suferea de o boală grea, a dobândit aici vindecare; mulțumind pentru aceasta
Maicii Cuvântului, a ridicat o biserică și mai mare, care însă, crăpându-se de diferite cutremure, a fost
rezidită în cele din urmă de către împăratul Vasile Macedoneanul și de fiul său, Leon Înțeleptul. Pe
vremea lor, izvorul de aici a săvârșit numeroase minuni: a vindecat multe boli și a tămăduit nenumărate
feluri de răni, molime și alte suferințe. A înviat izvorul acesta și un mort; acesta era din Tesalia și plecând
el cu corabia spre izvor, s-a săvârșit pe cale. Când era să moară și-și dădea duhul, a rugat pe corăbieri
să-l ducă de acolo la biserica Izvorului și să-l îngroape, după ce vor turna peste dânsul trei ciuturi de
apă. Ei au făcut așa, iar mortul, fiind stropit cu apă, a înviat.
După multă trecere de vreme, când stătea să cadă acea mare biserică, arătându-se Născătoarea de
Dumnezeu, a sprijinit-o până ce mulțimea strânsă din împrejurimi a ieşit afară.
Apa aceea, când a fost băută, a alungat mulți demoni și a slobozit pe cei legați din temnițe. Pe
împăratul Leon Înțeleptul l-a vindecat de piatră la rinchi și a potolit frigurile foarte cumplite ale soției lui,
Teofana; și pe fratele lui, Ștefan patriarhul, l-a izbăvit de oftică și pe patriarhul Ioan al Ierusalimului l-a
vindecat de surzenie. Pe marele dregător Tarasie l-a vindecat de niște friguri prea cumplite, ca și pe
maica lui, Maghistrisa, iar pe fiul său, Stelian, l-a tămăduit de o boală de rinichi. Pe o femeie cu numele
de Shizina a izbăvit-o de o boală de stomac. Iar împăratul Roman Lecapenul s-a tămăduit cu apă de la
acest Izvor de o boală de stomac; la fel și soția lui. În Haldeea, Maica Domnului a vindecat pe călugărul
Peprin și pe ucenicul lui, la rugăciuna lor; la fel, și pe călugărul Matei și pe Meletie, care fuseseră pârâți
împăratului. A mai vindecat și pe niște înalți dregători și pe mulți alții.
Și alte foarte multe minuni, pe care este cu neputință să le numărăm în cuvântul acesta, pe care le-a
săvârșit și le săvârșeşte fără încetare apa izvorului aceluia. Pentru rugăciunile Maicii Tale, Hristoase
Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.
Duminică, 9 Martie 2014, s-au prăznuit Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia, precum şi prima Duminică
din Post, numită a Ortodoxiei. Cu acest prilej, s-a citit Pastorala Sfântului Sinod, în care s-au evidenţiat
faptele deosebite care au dus la biruinţa dreptei credinţe asupra tuturor eresurilor. În acelaşi timp s-a
făcut apel la buna voinţă a credincioşilor pentru a contribui cu donaţii la Fondul Central Misionar
destinat sprijinirii Parohiilor Ortodoxe Româneşti din diaspora şi a celor din ţară, aflate în dificultate.
Pe 16 Martie 2014, în Duminica a doua din Post, după Sfânta Liturghie, s-a ţinut o şedinţă de Consiliu
Parohial în care s-a analizat stadiul Proiectului de consolidare a Bisericii şi contul financiar al Parohiei,
în vederea achitării costului Proiectului. Pentru finalizarea Proiectului se mai aşteaptă doar raportul
pentru protecţia împotriva incendiilor. Costul aproximativ al Proiectului este de 10.000 $ NZD. De aceea,
după primirea Proiectului, se va convoca o Adunare Generală Parohială, pentru stabilirea unei strategii
în vederea realizării lucrărilor de restaurare necesare şi pentru discutarea altor aspecte administrative.
În Duminica a treia din Post, pe 23 Martie 2014, după Sfânta Liturghie, s-a săvârşit Sfânta Taină a
Maslului, în care s-a sfinţit untdelemnul, pentru folosul duhovnicesc şi trupesc al credincioşilor.
În zilele de sâmbătă 8, 15, 22 Martie 2014, s-a săvârşit Parastasul pentru pomenirea morţilor.
Cuvânt al Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Dacă te-ai săturat de bucate,
să-ţi aduci aminte de cel flămând. Ai băut, adu-ţi aminte de cel însetat. Te-
ai încălzit, încălzeşte şi tu pe cel ce tremură de frig. Ori, dacă stai în case
înalte şi frumoase, adu în casa ta pe cei ce se zbuciumă. Te-ai veselit la
masă, veseleşte pe cel amărât. Te-ai bucurat de ceva, mângâie pe cel
necăjit şi trist. Ai fost cinstit ca un bogat, cercetează şi tu pe cei săraci. Ai
ieşit vesel de la stăpân, fă şi tu la fel, ca şi în casa ta, slugile tale să umble
fără frică. Că mare milostenie este ca pe slugile tale să le faci fără frică şi
fără suspine şi fără lacrimi, măcar de ar fi vrednice de pedeapsă, ca în
locul pedepsei, să fie miluiţi. Că nu atât cu bătăile, cât cu mila se
cutremură şi sunt pedepsiţi. De vei face aşa, atunci şi tu, la ieşirea
sufletului tău, în loc de pedeapsă, vei afla milă. Mai mult, casa ta să fie
odihna slujitorilor lui Dumnezeu, a preoţilor şi a tot cinul bisericesc; du pe unii ca aceştia în casa ta şi cu
mare cinste să-i odihneşti pe ei. Adu-ţi aminte de cei ce sunt în mănăstiri, care ţin rânduiala îngerească şi
poartă chipul călugăresc; du-i pe ei în casa ta şi să le pui masa, după rânduiala mănăstirească; şi pe
femeia ta şi pe copiii tăi să-i inveţi ca, în frică şi cu tăcere, să le slujească, precum îngerilor lui
Dumnezeu. După putere, să le dai lor cele trebuincioase la mănăstire, că este mare lucru; dacă ei vor
zice: “Doamne miluieşte”, vei avea de la dânşii, binecuvantare, care este fără de preţ. Că scris este:
“Mult poate rugăciunea dreptului” (Iacob 5. 16). Deci, dacă unul poate, apoi cu atât mai mult, dacă mai
mulţi vor striga către Dumnezeu. Să te osteneşti cu cei ce sunt în munţi, că stau în peşteri, ca nişte îngeri
în trup, înstrăinându-se de lumea aceasta şi slujesc Unuia Dumnezeu; să le duci cele trebuincioase lor şi
să iei rugăciune de la dânşii; pune în inima ta cuvintele lor, unge-te cu binecuvântarea lor. Roagă-i, încă,
să mijlocească la Dumnezeu, pentru păcatele tale şi te vei întoarce în casa ta curat. Iar clevetiri să nu
primeşti despre călugări şi nici despre vreunul din cei sfinţiţi. Iar de vei vedea pe vreunul greşind, să nu-l
judeci, ci să asculţi pe Domnul, Cel ce a zis: “Nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi”. Să nu te ruşinezi a-ţi
pleca capul slujitorilor lui Dumnezeu, care trec pe cale. Şi de vei petrece aşa, nici stăpânirea, nici bogăţia
nu-ţi vor face necaz, ci dimpotrivă, îţi vor fi de ajutor la dobândirea Împărăţiei cerului, ca nişte prieteni
buni. Dumnezeului nostru slavă, acum şi în veci! Amin.
Pască
Ingrediente pentru aluat:
600 gr. făină;
125 ml. apă călduță;
130 ml. lapte călduț;
85 gr. unt topit;
150 gr. zahăr tos;
50 gr. drojdie proaspătă;
3 gălbenușuri;
un praf de sare;
coaja rasă de la o lămâie.
Ingrediente pentru umplutură:
300 gr. brânză dulce de vacă;
esență de rom;
coaja rasă de la o lămâie;
10 gr. griș;
25 gr. făină;
2 ouă;
100 gr. stafide;
50 gr. zahăr tos.
Ingrediente pentru uns pasca:
1 gălbenuș;
30 ml. lapte;
miere, pentru uns după coacere.
Mod de preparare:
Punem stafidele într-un bol, turnăm apă cât să le acopere și le lăsăm să se înmoaie o oră, după care le
punem într-o strecurătoare la scurs.
Punem brânza dulce de vacă într-un castron, adăugăm zahărul tos, esența de rom, coaja de lămâie,
stafidele, ouăle și amestecăm cu mixerul până la omogenizare. În compoziția rezultată adăugam grișul si
făina, amestecăm din nou cu mixerul până se omogenizează.
Într-un lighean se amestecă apa, laptele, untul, gălbenușurile, drojdia, zahărul, coaja de lămâie rasă,
făina și sarea şi se frământă bine. Acoperiți aluatul cu un prosopel curat și lăsați-l la dospit într-un loc
călduț, pentru o oră. După ce aluatul a dospit, se împarte în două părți egale.
Dintr-o jumătate de aluat facem o foaie rotundă încât să cuprinde și marginile tăvii pe care o folosim
pentru pască; se poate întinde și cu mâna. Punem umplutura în mijloc după care punem și aluatul
celălalt, împletit; se mai oprește un sfert de aluat din care se face o cruce și se pune pe mijloc și diferite
forme pe lângă. Se unge cu oul amestecat cu lapte, se pune la cuptorul încins la 170° până se coace.
După coacere se unge cu miere. Poftă bună!
Ouă înroșite cu vopsea naturală
Ingrediente pentru 40 ouă:
Foi de ceapă roșie;
2 sfecle roșii;
6 linguri oțet;
ulei sau slănină pentru șters ouăle;
6 l. de apă.
Mod de preparare:
Spălăm foarte bine ouăle cu detergent și le limpezim la fel de bine; se șterg sau se lasă la scurs pe un
prosop. Într-o oală mare și largă punem apa, oțetul, foile de ceapă (cât de multe), sfecla tăiată felii.
Punem ouăle și le lăsăm să fiarbă până se întăresc; după fierbere se lasă ouăle 4 – 5 ore în apa în care
au fiert, chiar și peste noapte, pentru a prinde culoarea cât mai roșie și frumoasă. După această
operațiune scoatem ouăle din vopseaua naturală și le ștergem cu un șervețel îmbibat puțin în ulei sau cu
slănină. Le așezăm într-un coșuleț decorat cu verdeață, sau după placul fiecăruia.
Hristos a înviat!
Prăjitură cu nucă de cocos
Ingrediente blatul I:
2 ouă;
60 gr. zahăr;
60 ml. ulei;
60 ml. lapte sau lapte de cocos;
120 gr. făină;
½ linguriță de praf de copt.
Ingrediente blatul II:
3 albușuri;
100 gr. zahăr;
100 gr. fulgi cocos;
20 gr. făină,
1 linguriță de praf de copt;
esență de migdale.
Ingrediente cremă:
450 gr. ciocolată albă;
420 ml. frișcă lichidă;
esență de migdale.
Mod de preparare:
Punem ciocolata ruptă în bucăți împreună cu frișca lichidă într-o oală, la foc mic, amestecând
continuu până când ciocolata se topește. Amestecul nu trebuie să fiarbă, altfel crema nu se mai întărește.
Astfel formată, crema se lasă deoparte să se răcească, mixând din când în când, pe măsură ce se răcește,
ca să devină aerată și pufoasă.
Mod de preparare primul blat:
Gălbenușurile se mixează cu jumătate din zahăr, laptele și uleiul. Albușurile se bat spumă cu zahărul
rămas, se amestecă cu gălbenușurile și în final cu făina amestecată cu praf de copt. Amestecul se toarnă
într-o tavă pătrată și se coace la 180° pentru 20-25 de minute.
Mod de preparare al doilea blat:
Albușurile se bat spumă cu zahărul până când spuma e tare și lucioasă, ca la bezea. Se adaugă fulgii
de cocos, făina amestecată cu praful de copt și esența de migdale. Se amestecă ușor cu o spatulă, de jos în
sus, se toarnă compoziția în tavă și se coace la 160° circa 20-25 min.
Asamblarea prăjiturii:
Baza este primul blat pe care îl puteţi însiropa cu lichior de cocos sau sirop făcut, apoi se pune
jumătate din cremă; se pune al doilea blat, după care restul de cremă și se presară fulgi de cocos.
Prăjitura se lasă la frigider pentru două ore. Poftă bună!
Jurnal realizat de doamna Preoteasă Mariana Floroiu
A da şfară în ţară. Expresia cunoscută în termeni populari “A da sfoară în ţară” este, de fapt,”a da
şfară în ţară”, “şfară” însemnând “fum înecăcios, negru, rezultat din arderea grăsimilor”; cu sute de ani
în urmă, acest fum gros era un mijloc de comunicare la distanţă (pentru că se ridica şi era vizibil) a unor
pericole iminente (năvăliri, mişcări de trupe etc.). Semnalizarea cu fum este una dintre cele mai vechi
metode de comunicare exterioară din istorie: indienii din America de Nord aveau propriul sistem de
semnalizare, codat, fumul fiind modulat prin acoperire/descoperire cu pătura (de exemplu, fum-fum-
pauză-fum însemna că vine ploaia); în China antică, soldaţii postaţi pe Marele Zid se alertau reciproc, de
la un turn la altul, când inamicii veneau să le atace teritoriul; la Vatican încă este folosită această metodă
de semnalizare când se alege un nou Papă. La noi în România, semnalul de fum
(adică “a da şfară în ţară”) era folosit în trecut fie pentru a transmite că se
întâmpla vreo nenorocire, fie pentru a aduna toţi oamenii într-un loc. Aceasta fiind
explicaţia substantivului “şfară”, să analizăm puţin care este cauza confuziei cu
substantivul “sfoară”. “Şfară” este varianta moldovenească a substantivului
“sfoară” (Creangă scria: “Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul
naşterii mele, la Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei
la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei...), dar şi a lui “sfară” (Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române: A da sfară în țară= a da de știre, a răspândi o veste).
Floriile
Vasile Alecsandri
Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii,
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii!
Primăvara-ncântătoare
Scoate iarba pe câmpii,
Vin floriile cu soare
Și soarele cu Florii!
Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii,
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii!
Pe câmp, floare lângă floare,
Să ne bucurăm, copii!
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii!
Iepuraşul
Cu sfială-n ochi şi-n paşi,
A sosit un iepuraş,
Îmbrăcat în haină nouă
Şi în braţe-un coş cu ouă.
Câte unu-ncetişor
Le aşază binişor,
Printre firele de iarbă,
Dar încet, să nu se spargă.
Vulpea în livadă
de Alecu Donici
O vulpe a intrat o dată
Flămândă în livadă.
Și poamele văzând, frumoase, coapte bine,
S-a bucurat prea mult în sine.
Dar bucuria ei a fost în mâini străine:
Că prunele pe crengi cam susușor era
Și nu se scutura.
Umblând ea în zadar mai bine de un ceas,
A zis aceste, către prune:
- "Cum v-am găsit, așa vă las,
Măcar că la privit vă arătați prea bune,
Dar verzi, în loc să folosiți,
Voi dinții strepeziți."
Un adevăr de mult văzut:
Că neavând prilej ca să ne folosim
De-un lucru ce ne e plăcut,
Apoi neapărat cusururi îi găsim.
Pagină realizată de doamna Preoteasă Mariana Floroiu
Sărbătoarea Sfintelor Paști este marcată în comunitatea românească, de o primenire a caselor și
gospodăriilor, de slujbe speciale săvârșite în Bisericile Ortodoxe, dar
și de o gamă largă de preparate tradiționale românești. De pe masa
fiecărui român nu trebuie să lipsească ouăle roșii, cozonacul și
friptura de miel.
Multe dintre obiceiurile pascale sunt legate de ou. Obiceiul
vopsirii ouălor s-a transmis creștinilor și este încă practicat mai ales,
la popoarele Europei și Asiei. Spre deosebire de alte țări ale Europei,
unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit,
atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor și perfecțiunea realizării.
Simbolistica ouălor de Paști trebuie căutată înainte de nașterea lui Hristos, în timpuri străvechi. Oul
era dat în dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creației, fecundității, simbol al vieții și al reînnoirii
naturii, obiceiul vopsirii lui fiind întâlnit la chinezi cu două mii de ani înainte de Hristos.
Ouăle de Paști, potrivit tradiției, erau adunate din cuibar în miercurea din a patra săptămână a
Postului Mare, numită și "Miercurea Păresimilor". Se credea că de la această zi nu se stricau până la
Paști. Acum se alegeau ouăle pentru masa de Paști și ouăle ce urmau să fie înroșite.
Încondeierea sau "împistritul” ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiția românească; ouăle
încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credințelor și obiceiurilor pascale, reprezentând un element de
cultură spirituală specific românească.
În cultura populară, ziua în care se înroșesc ouăle este joia din săptămâna patimilor, cunoscută și sub
denumirea de Joia Mare. Se spune că ouăle înroșite în această zi, nu se strică tot timpul anului. În tradiția
populară de la noi, oul roșu de Paști simbolizează sângele Domnului și ar avea puteri miraculoase, de
vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumusețe, vigoare și spor.
Fie ca românii să-și amintească cu bucurie și plăcere de aceste frumoase tradiții românești și să le
transmită generațiilor viitoare!
Hristos a înviat!
Pagină realizată de doamna Preoteasă Mariana Floroiu
Prima femeie inginer silvicultor din lume, a fost românca Aurora Gruescu (n.1914 –
m.2005); denumită Doamna Pădurii Româneşti, ea este şi prima româncă intrată în
Cartea Recordurilor (Guiness Book), ca prima femeie inginer silvicultor din lume. Şi-a
dedicat viaţa pădurilor ţării şi dacă zicala spune că „românul e frate
cu codrul”, atunci sigur ea a fost „soră bună cu pădurea”.
Prima femeie neurochirurg din lume, a fost românca Sofia Ionescu-
Ogrezeanu (n.1920 – m.2008), care a lucrat cu marea personalitate a medicinei
româneşti, doctor Dimitrie Bagdasar şi cu reputatul doctor Constantin Arseni; a fost
membră a Academiei de Ştiinţe Medicale din România.
Prima gimnastă din lume, care a obţinut prima notă de 10 într-o
competiţie sportivă, la Jocurile Olimpice de la Montreal, a fost românca
Nadia Comăneci (n. 1961). Ea deţine şi recordul de cea mai cunoscută
româncă de pe planetă.
Material realizat cu ajutorul domnului Doctor Daniel Dinică
Pietrele la rinichi, denumite medical litiază renală, sunt depozite mici și dure care se formează în
interiorul rinichilor, fiind constituite din minerale și săruri acide. Dimensiunile calculilor renali pot varia
de la câțiva milimetri în diametru până la mărimea unei pietre mici. Pietrele la
rinichi sunt mai frecvente în rândul bărbaților, însă ele sunt diagnosticate
frecvent și la femei sau copii. Semnele și simptomele pietrelor la rinichi pot fi
inexistente în multe cazuri, litiaza renală ajungând să fie diagnosticată
accidental sau într-o formă avansată.
Pietrele la rinichi pot să rămână asimptomatice până când calculii renali
încep să se miște în interiorul rinichilor sau traversează uretra, canalul care
face legătura între vezica urinară și rinichi. De asemenea, există posibilitatea
eliminării pietrelor la rinichi fără simptome evidente, atunci când calculul este
foarte mic. În caz contrar, călătoriile pietrelor renale dau naștere mai multor
semne și simptome specifice.
1. Durerea. Durerile provocate de pietrele la rinichi pot fi de mai multe
intensități, de la ușoare până la cele severe, ascuțite și debilitante. Calculii de mari dimensiuni care sunt
eliminați prin uretră, în compoziția urinei, declanșează de regulă cele mai intense dureri. Localizarea
disconfortului vizează în general zona lombară, zona abdomenului inferior și a pelvisului, precum și
regiunea de la baza coastelor.
2. Greața și vărsăturile. Aceste două simptome pot fi provocate de intensitatea durerilor declanșate de
calculii renali mobili, mai ales când aceștia blochează trecerea urinei. Durerea severă, greața și
vărsăturile sunt tratate de regulă cu medicamente analgezice puternice, antiemetice (anti-vomitive) și
administrarea de fluide intravenos.
3. Febră și frisoane. Nu de puține ori, febra și frisoanele apar ca manifestări clinice ale litiazei renale.
Simptomele amintite au nevoie de evaluare medicală de urgență, întrucât pot semnala totodată o infecție
puternică în organism (potenţial letală, dacă nu este tratată în timp util).
4. Hematuria. Hematuria sau sângele eliberat în urină este un simptom specific pietrelor la rinichi. Pe
măsură ce calculii renali traversează tractul urinar, aceștia lezează și irită țesuturile, cauzând sângerări.
Urina va avea un aspect rozaliu sau roșiatic, în funcție de severitatea hematuriei. Acest simptom necesită,
de asemenea, asistență medicală de urgență.
5. Transformări în aspectul și mirosul urinei. Urina tulbure sau urât mirositoare poate fi un semn al
unei infecții provocate de pietrele la rinichi, deși simptomele de acest tip pot aparține și altor afecțiuni,
precum infecțiile de tract urinar, infecția vezicii, cistitei sau bolilor cu transmitere sexuală (gonoreea).
Oricare ar fi cauza, transformările în aspectul și mirosul urinei nu trebuie să fie ignorate.
Este foarte important să solicitați o evaluare medicală imediată când descoperiți una sau mai multe
simptome care ar putea fi provocate de pietrele la rinichi.
Pentru că viaţa noastră este rânduită de Dumnezeu spre folosul fiecăruia şi nimeni dintre noi nu a
ajuns în această parte a lumii din întâmplare, bine ştiind că nu putem fugi nicăieri de la faţa lui
Dumnezeu, vă propunem în încheierea Revistei, următoarea meditaţie.
Străin şi călător
de preot Nicolae Floroiu
Am plecat din locul meu odată,
Cu roua dimineţii în picioare,
Să cercetez pământul şi să aflu
Cât e lumea de mică, sau de mare.
La primii paşi am întâlnit
Oameni simpli, alţii-nvăţaţi
Ce-mi vorbeau în limba mea;
Deci eram încă-ntre fraţi!
Dar cum paşii se-nmulţeau
Şi limba mea se stingea, parcă,
Între străini doar eu eram
Un plimbăreţ în lumea largă.
Am început să sui pe munţi
Şi să cobor apoi spre mare
Şi-n drumul meu eram asemeni
Unei păsări călătoare.
Nu am găsit un loc să stau
Şi să-mi fac acolo un rost,
Căci mă cheamă drumul iarăşi:
Azi – aici, ieri altundeva am fost...
Şi drumul meu se face zbor
Şi-aici sunt azi, dar nu ştiu mâine
Unde voi fi, unde-oi avea,
Odihna mea sau a mea pâine.
Deci trecând prin multe locuri,
Printre oameni, printre timpuri
Am ajuns din nou acasă:
Locul meu cu văi şi câmpuri...
Vreau să pot rămâne-aici
Să-mi pun casa lâng-o apă
Să ştiu că din toată lumea
Aici sufletu-mi se-adapă.
Şi din nou mă cheamă drumul,
Dar înspre cer şi printre nori;
Căci în lumea asta sunt
Doar un străin şi... călător...