Elemente de deontologie a evaluari in contextul cresterii calitatii

actului educational

Evaluarea, concept polisemantic, cu numeroase sensuri, care reflecta procese,

relatii, functii, etape, tehnici, instrumente, criterii, factori, dinamica variata, este un

proces cu etape distincte: de verificare, de masurare(notare) sau apreciere(interpretare,

valorizare) dupa anumite criterii.

Este un proces de concepere a actiunilor si strategiilor evaluative, de realizare

practica, de interpretare cantitativa si calitatica a constatatilor de comunicare si

valorizare(apreciere), de reglare, de luare a deciziilor ameliorative.

Evaluarea rezultatelor poate fi facuta din perspectiva:

- pedagogica (realizarea obiectivelor educatiei)

- sociala (nivelul pregatirii pentru adaptarea si integrarea sociala)

- economica (pregatirea profesionala, eficienta resurselor, investitiilor si educatei)

Evaluarea este un proces care, pe langa faptul ca implica subiecti concreti si are

efecte in mintea si constiita elevilor, ea implica aproape in toate cazurile si judecati de

valoare, raportate la valori morale si insuri de caracter. O nota scolara sau un calificativ

exprima (sau ar trebuii sa exprime) nu numai performante si capacitati “pure” de

inteligente, memorie, imaginatie, cunostinte, deprinderi etc ci si calitati de ordin moral,

insusiri de vointa si caracter cum sunt: seriozitate (neseriozitate), vointa puternica (vionta

slaba), corectitudine (incorectitudine) etc.

Evaluarea scolara are implicatii social morale mult mai largi. Ea vizeaza parintii,

comunitatea sociala, relatiile dintre profesori, interesul pe care societatea il manifesta fata

de rezultatele procesului instructiv-educativ.

Evaluarea poate fi: corecta sau incorecta nu numai sub raportul adevarului sau

corestitudinii logice, dar si sub aspect etic. Subiectivismul profesorului este pus adesea in

discutie si nu arare ori el este invocat drept cauza a multor dezechilivre ce se produc la

nivelul procesului educational. Manifestarile de subiectivism se reflecta in actul evaluarii,

in criteriile folosite, in “ecuatia personala a profesorului”.

Iata, prin urmare, doar cateva argumente pentru care merita ca evaluarea scolara

sa fie analizata si din perspectiva deontologiei de educator.

Deontologia a avut initial semnificatia de stiinta sau logica a moralei, marcand

distinctia dintre antologie si deontologie (care se ocupa cu ceea ce trebuie sa fie, cu ceea

ce “trebuie respectat”).

Evolutia ulterioara a deontologiei s-a produs in deosebi in zona exerciatarii

profesiunilor si activitatilor umane (stiintifice, politice, productive) pe masura ce acestea

dispuneau de mijloace si instrumente tot mai perfectionate, care dadeau indivizilor si

grupurilor posibiltati de actiune atat de mari incat problema a ceea ce trebuie si ceea ce

nu trebuie facut, a ceea ce este permis si ceea ce nu este permis nu mai putea fi rezolvata

fara trecerea conduitei si constiintei oamenilor prin filtrul comandamentelor morale.

Deontologia evaluarii (considerata un caz particular al deontologiei pedagogice)

are ca referential un set de valori ce sunt considerate esentiale in procesul evaluativ.

Dintre acestea pot fi diferentiate urmatoarele categorii:

- valori importante pentru evaluator (diferentierea diferitelor tipuri ale invatarii,

asocierea acestor rezultate ale invatatii cu indicatori cantitativi si calitativi,

posibilitati sau dificultatile de interpretare a rezultatelor procesului evaluativ etc.);

- valori care sunt importante pntru cel evaluat (recunoasterea efortului pe care cel

evaluat il investeste in pregatire, identificarea pozitiei pe care o ocupa intr-o

ierarhie, modalitatile prin care rezultatele procesului evaluativ reflecta aspiratiile

celui evaluat);

- valorile care sunt importante in raport cu procesul insusi al evaluarii (ideea de

obiestivitate a evaluarii, capacitatea de discriminare a diferitelor tipuri de rezultate,

acuratatea masuararii performantelor, surprinderea valorii adaugate);

- valori care sunt importante pentru societate atat pe termen lung cat si pe termen

scurt, obtinerea unor informatii despre modul cum au fost valorificate investitiile

facute in educatie, obtinerea unor informatii despre calitatea pregatiri observentilor

pe diferite trepte ale sistemului de invatamant, posibilitatea de folosire a rezultatelor

evaluarii ca indicator al selectarii elevilor pentru o noua treapta de scolarizare sau

pentru intregrarea lor pe piata muncii).

Identificarea si / sau descrierea unor astfel de valori nu este de nici un folos daca nu

se iau in consideratie consecintele ce pot aparea in exercitiul practic al operarii cu ele.

Valorile amintite au capacitatea de a influenta in mod decisiv comportamentul celor

implicati in procesul evaluativ (evaluatori si evaluati). De aici si dificultatea crearii unui

context impersonal entru procesul de evaluare, actiunea factorilor personali nu poate fi

stopata complet niciodata.

Obiectivitatea apare ca o detasare constienta a individului de sine insusi, ca o

restrictie pe care subiectul si-o impune de a nu depasii cadrul permis de realitatea

obiectiva. In acest context, despre o apreciere se spune ca este obiectiva atunci cand

corespunde obiectului, cand nu este influentata, nu poarta amprenta celui care o face,

cand nu se schimba decat la schimbarea obiectului si nu la modificarile de atitudine ale

subiectului fata de obiectul aprecierii.

O evaluare este obiectiva cand influentele evaluatorului nu distorsioneaza datele

obiective pe baza carora se face evaluarea. Obiectivele si continutul evaluarii, sistemul de

notare, normele de promovare actioneaza ca factorii oiectivi consacrati prin reglementari

legale, de care profesorul trebuie sa tina seama in actiunea lui concreta de masurare si

apreciere a performantelor scolare ale elevilor.

Subiectivismul tine de natura umana si creeaza riscul ca doi evaluatori sa nu fie

intr-un consens perfect in acordarea notelor si / sau puncatajelor. Din acesta cauza

subiectivismul profesorului continua sa se mainifeste in ciuda cerintei de maximizare a

gradului de obiectivitate a intregului proces evaluativ.

S-a ajuns la concluzia ca relatia directa dintre evaluator si evaluat are cea mai

mare relevanta pedagocica pentru faptul ca in contextul acestora observatiile si

constatarile sunt mult mai semnificative si mai nuantate fata de evaluarea cu ajutorul

masinilor.

Interventia factorului subiectiv poate fi valorificata pe trei planuri:

- prin componentele sale cognitive, adica prin capacitatea subiectului de a intelege,

de a explica, de a interpreta si anticipa;

- prin componentele afectiv-emotionale, adica prin angajamentul subiectiv,

energizant si directional, care dau evaluarii semnificatiile de mobil interior, de

factor de conduita. Sub acest aspect o evaluare este incompleta daca se limiteaza

stric la masurarea performantelor fara a lua un seama suportul motivational si

afectuv;

- prin componentele relational-atitudinale, adica prin plasarea evaluari in contextul

relatiilor interpersonale dintre profesor si elev. Sub acest aspect o evaluare este

incompla daca nu tine seama de atitudini si daca nu genereaza atitudini.

Dar uneori in procesul de evaluare se strecoara si erori i evaluare si notare. Acea

categorie de erori generate de situatia in care intre metodele, instrumentele si tehnicile de

evaluare pe de o parte, si rezultatele evaluarii, pe de alta parte, se intercaleaza filtrul

subiectiv al persoanei care face evaluarea. Erorile subiective de evaluare se manifesta

practic prin distorsionarea relatiei dintre nivelul real al performantelor elevului si

calificativul, nota, puctajul acordate de evaluator. Astfel calificativul nu mai reflecta

nivelul si dinamica performantelor elevului. Intru cat evaluarea scolara presupune,

explicit sau implicit, efectuarea de comparatii intre performantele unui elev si ale celor

lalti precum si intre performantele elevilor precum si standardele de evaluare.

Erorile subiective de evaluare isi au originea in complexitatea actului de evaluare,

ele fiind oarecum normale, daca nu depasesc, desigur, anumite limite.

Relatia de evaluare fiind o relatie intersubictiva care isi pune amprenta, intr-un fel

sau altul pe rezultatele evaluarii, trebuie ca evaluatorul sa cunoasca principalele efecte ale

evaluari subiective si cauzele acesteia si sa caute modalitatile de identificare si

posibilitatile de control si editare ale acestor erori subiective.

Sunt doua moduri de manifestare curenta a erorilor subiective de apreciere:

- efectul halo care conta in tendinta evaluatorilor de a evalua o anumita persona sau o

anumita caracateristica in fuctie de evaluarile facute anterior. Efectul ” halo”

conduce la o evaluare globala , nediferentiata cu o slaba dispersie a calificativelor

obtinute de acelas individ. Efectul halo apare in urmatoarele moduri de manifestare:

1. prin efectul de impresie generala asupra elevului formata in functie de evaluarile

anterioare, se constitue intr-un cliseu de apreciere, (al profesorului sau imprumutat

de la alti profesori ai aceluaisi elev). Un elev cunoscut ca slab este cotat cu

calificative inferioare chiar si atunci cand prestatia lui este substantial mai buna si

invers. Deci, efectul halo se manifesta prin tendinta evaluarilor de a ramane

constante chiar daca nivelul performantelor scolare inregistreaza variatii.

2. a doua manifestare intalnita a efectului halo este globalizarea evaluarii pe ansamblul

criteriilor de evaluare, tendinta de a acorda acelas calificativ pentru toate

caracateristicile evaluate, chiar daca prestatia elevului nu este egala in raport cu

fiecare din criteriile evaluate.

3. Steriotipiile sunt forme de manifestare a efectului halo care constau in instalarea

unei fixitati a opiniei formata despre un anumit elev.

Efectul “halo” si steriotipia pot sa actioneze nu numai evaluarilor diferita privind

acelas elev, dar si asupra evaluarilor efectuate in clase diferite de elevi in functie de

climatul genereal sau impresie generala pe care fiecare clasa le-a generat in timp.

Efectul “halo” si stereotipia sunt fenomene care apar in contextul concret al relatei

profesor- elevi si al relatiilor dintre profesorii care alcatuiesc un colectiv didactic.

Un proces de invatamant dinamic, participativ centrat pe elevi este calea cea mai

sigura de control al erorilor de evaluare.

Mai sunt intalnite si alte erori de avaluare ca:

1. efectul de contrast si eroarea proximitatii

2. ecuatia personala si efectul de similaritate

3. eroarea tendintei centrale si a restrangerii de rang

1. Efectul de contrast se manifesta practic prin marirea sau micsorarea notei unui

elev in functie de calitatea prestatiei lucrarilor celor lalti elevi.

Eroare proximitati este cauzata de ordinea in care problemele, itemii sunt

ordonati in instrumentul sau tehnica de evaluare.

2. Ecuatia personala este un factor care face ca evaluarea sa se diferentieze de la un

profesor la altu in functie de exigenta si concentia sa cu privire la rolul si functiile

notelor scolare.

Erorile de similaritate isi au originea nu numai in nivelul propriu de exigenta, dar

si in trasaturile de personalitate(ii apreciaza pe ceilalti prin cosntrast sau

asemanare).

3. Eroarea tendintei generale se refera la tendinta evaluatorilor de a evita extremele

scalei de evaluare, asa incat evaluarile se concentreaza in mijlocul scalei.

Important este sa caute sa evite astfel de erori si aprecieri.