CONF. UNIV. DR. POMPLIU GOLEAUNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

BUCUREŞTIFACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC ŞI COMERCIAL

CONSTANŢA

ECONOMIE EUROPEANĂNOTE DE CURS

Constanţa 2011

1

CAPITOLUL I

INTEGRAREA ECONOMICĂ –PREMISĂ A INTEGRĂRII EUROPENE

1.1 Conţinutul integrării economice

Concepte introductive

Integrarea economică interstatală constituie una din trăsăturile caracteristice esenţiale ale

economiei mondiale în perioada postbelică. Din acest motiv asistăm în prezent la formarea de noi

centre de putere care exercită o influenţă tot mai mare asupra raportului de forţe din lumea

contemporană.

Conceptul de integrare economică se referă la eliminarea frontierelor economice între ţări,

astfel încât existenţa frontierelor naţionale să nu mai influenţeze alocarea resurselor.

Acesta este un deziderat foarte ambiţios, deoarece frontierele naţionale nu delimitează doar

teritorii unde funcţionează legi şi reglementări diferite şi unde circulă monede diferite (acestea

putând fi, eventual, unificate), ci şi spaţii geografice caracterizate prin diferenţe de limbă, cultură,

obiceiuri. În funcţie de ipotezele formulate de diferitele studii, estimările cu privire la impactul

comprimant asupra schimburilor pe care îl are inexistenţa unei limbi comune ambilor parteneri

indică o reducere a comerţului bilateral cu 50-80%.

Integrarea economică europeană este un proces în continuă extindere, pe două coordonate:

- în adâncime, atât prin creşterea numărului de domenii reglementate la nivel supranaţional

(care ţin de „competenţa Comunităţii”), cât şi în sens propriu, prin adoptarea în domeniile aflate în

competenţa Comunităţii de reguli tot mai cuprinzătoare şi generatoare de apropiere între statele

membre

- în lărgime, prin creşterea numărului de membri ai grupării integraţioniste.

Acesta este un motiv pentru care specialiştii s-au aplecat asupra studiului complex pe care –l

reprezintă problematica integrării economice.

Prezentăm în continuare câteva definiţii ale integrării economice prezentate în unele lucrări

din domeniu:

A (se) integra înseamnă a (se) include , a (se) îngloba într-un ansamblu unitar constant sau

în curs de constituire (A. Camarade şi V. Breban, Mic dicţionar al limbii române, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1974, pag. 34)

2

Integrarea este un proces de creare a unor ansambluri economice mai vaste care permite o

productivitate a muncii sporite şi calitate superioară a mărfurilor (Enciclopedie Francaise”, Tom X,

Paris 1964, pag.33).

Mergând pe aceleaşi coordonate P. Racine explică că …“ Naţiunea nu mai oferă economiei

moderne un cadru suficient de creştere. Numai în marile spaţii se poate folosi pe deplin capacitatea

de producţie, căreia progresul tehnic îi măreşte cu fiecare zi limitele”

Integrarea înseamnă “… absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a

discriminărilor în raporturile economice între diferite ţări” (Robert Erbes “L’integration

economique internaţionale” Press Universitaires de France, Paris, 1966, pag.7). Această definiţie

are un caracter pragmatic şi este inspirată din ideologia neoliberală.

Alte lucrări definesc integrarea economică ca fiind “realizarea unei unificări complete între

economii mai înainte distincte. Prin aceasta înţelegând nu numai o unificare vamală dar, de

asemenea , o liberalizare a tuturor operaţiilor comerciale sau financiare, astfel încât posibilităţile de

iniţiativă, în ansamblul teritoriului, să fie pentru fiecare de competenţa ţărilor în cauză identificate

cu cele care existau anterior în fiecare teritoriu” (Fernand Bandhmin – “Dictionaire de l’economie

contemporaine” Ed. Gerard Co Vervies, 1968 p.140).

Cauzele integrării economice

Printre cauzele integrării economice literatura economică citează

:

1. Apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei dintre posibilităţile de

sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale.

Imediat după război această contradicţie nu a fost resimţită deoarece potenţialul tehnico

economic, abia putea face faţă cerinţelor interne. Ulterior creşterea şi dezvoltarea economică a

generat această contradicţie între posibilităţile de producţie foarte mari şi cadrul îngust al pieţelor

naţionale

2. Gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, precum

şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi forţei de muncă constituia elementul hotărâtor în

lupta pentru concurenţă. Această tendinţă a generat necesitatea unui acord de ansamblu care să

3

Majoritatea acestor definiţii scot în evidenţă faptul că integrarea economică poate fi definită ca un proces amplu complex de dezvoltare a economiei naţionale în condiţii contemporane, care se bazează pe o treaptă calitativ superioară a interdependenţelor şi specializărilor între economiile diferitelor state şi este determinată de un ansamblu de factori din care se degajă cu rol esenţial revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană.

unească sub anumite forme şi în anumite condiţii, economiile naţionale ale unor state care să aibă

în vedere:

- asigurarea priorităţilor criteriilor de raţionalitate economică şi obţinerea de mari

profituri;

- necesitatea liberalizării circulaţiei capitalurilor şi a forţei de muncă în interiorul

spaţiului comun care oferea avantaje mari firmelor şi populaţiilor forţei de muncă

din ţările integrate.

3. Necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova şi

apăra în comun interesele ameninţate de concurenţi foarte puternici.

În acest sens Uniunea Europeană a fost creată în cadrul mai multor etape cu scopul

nedeclarat explicit de a se apăra împotriva expansiunii economice a SUA.

4. Constituirea de mari firme (de stat sau private) care prin activitatea lor depăşesc

graniţele naţionale.

Astfel un grup de state poate asigura cadrul adecvat pentru crearea şi dezvoltarea optimă a

întreprinderilor în cadrul unui spaţiu adecvat.

5. Interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi dezvolta relaţiile cu fostele

ţări coloniale devenite independente.

Fostele colonii refuzau să mai fie surse ieftine de au materii prime şi din acest motiv se

impuneau politici concertate ale fostelor ţări coloniale pentru achiziţionarea acestora în condiţii cât

mai avantajoase.

Raporturile integrării economice cu integrarea politică

Există o legătură de interdependenţă între integrarea economică şi integrarea politică, dar

aceasta diferă de la caz la caz. Integrarea economică interregională în cadrul naţional implică o

corespondenţă strânsă între integrarea economică şi integrarea politică (statală).

Totuşi sudul SUA, după războiul civil (1861-1865) a rămas insuficient integrat în economia

americană timp de aproximativ 80-90 de ani. Similar Mezzogiorno (Italia la sud de Napoli) nu a

reuşit să se integreze economic mult timp după terminarea unificării politice a Italiei (1870).

Procesele de integrare economică şi politică din Uniunea Europeană au fost corelate de la

început. Despre aceste probleme vom discuta în capitolele următoare.

Esenţa integrării economice, aşa cum rezultă din chiar definiţia acesteia, este integrarea

pieţei. Cele mai multe politici ecnomice se referă direct la comportamentul pieţei ori la rezultatele

structurale de performanţă ori distributive ale pieţelor.

4

Integrarea pieţei este o noţiune comportamentală, adică indică faptul că activităţile

actorilor de pe piaţa diferitelor regiuni sau state membre sunt racordate la

condiţiile cererii şi ofertei din întreaga Uniune (sau altă zonă relevantă).

Această activitate comportamentală se materializează şi într-o circulaţie transfrontalieră

semnificativă a bunurilor, serviciilor şi factorilor productivi.

Fluxurile potenţiale, care nu sunt observate efectiv, pot fi, de asemenea importante în

limitarea preţului ofertanţilor sau pentru comportamentul consumatorilor.

Integrarea politică este un concept mai puţin precis comparativ cu integrarea pieţei.

Aceasta poate acoperi tipuri foarte diferite de politici economice cu ajutorul diferitelor

instrumente. În plus gradul de obligativitate şi caracterul comun pot varia de la, consultare şi

cooperare prin coordonare sau norme naţionale armonizate până la politici comune sau centralizare

deplină.

Pentru a complica şi mai mult lucrurile, anumite elemente ale politicii sunt exprimate prin

reglementări specifice sau prin competenţe care lasă o marjă largă de acţiune a căror utilizare poate

diferi în timp şi poate implica şi mijloace non-reglementare, cum ar fi de exemplu, cheltuielile

bugetare. Din acest motiv integrarea politicilor nu se poate măsura în mod direct.

Există supoziţia că integrarea pieţei (dacă nu este distorsionată) duce în general la creşterea

bunăstării, dar în acelaşi timp, o integrare mai mai mare a politicii poate să fie bună sau nu pentru

bunăstarea agregată1.

Integrare negativă versus integrare pozitivă

Termenul de integrare negativă a fost propus de von Tinbergen în 1954 şi se referă la

procesul de înlăturare a obstacolelor asupra comerţului dintre statele participante respectiv

eliminarea oricăror restricţii în procesul de liberalizare a fluxurilor comerciale.

Termenul de integrare pozitivă se referă la modificarea instrumentelor şi instituţiilor existente

şi la crearea unora noi capabile să asigure pieţei integrate o funcţionare efectivă şi eficientă şi să

promoveze obiective mai ample.

În practică, integrarea negativă şi pozitivă acţionează împreună. Afirmaţia după care formele

mai puţin evoluate se bazează numai pe integrare negativă nu a fost confirmată în practică.

Interguvernalism şi supranaţionalism

Integrarea economică poate fi abordată :

- fie din perspectivă confederalistă;

- fie din perspectivă federalistă

În esenţă, abordarea confederalistă, respectiv interguvernamentalismul înseamnă că statele

convin să coopereze reciproc fără a ceda ceva din suveranitatea lor naţională.

1 Gheorghe H. Popescu, Economie Europeană, Editura Economică, 2007, Bucureşti, p.21 5

Scopul nu este de a crea un nou „superstat” care să le înglobeze pe toate ci de a pune în

legătură statele suverane într-o confederaţie în care fiecare îşi păstrează structurile naţionale. Acesta

este principiul care a stat la baza creării Consiliului Europei şi al Organizaţiei pentru Cooperare şi

Dezvoltare Economică precum şi al majorităţii schemelor de integrare regională între state în

dezvoltare. Acest principiu a stat şi la baza celui de al doilea şi al treilea pilon al UE. Sarcinile

trasate uniunii în aceste domenii sunt o formă de cooperare interguvernamentală deşi aceasta nu

exclude posibilitatea adâncirii integrării.

Abordarea federalistă respectiv supranaţionalismul îşi propune să dizolve distincţiile

tradiţionale dintre statele naţiune. „Deocamdată” naţiune a suveranităţii naţionale inviolabilă şi

indivizibilă arată că imperfecţiunile coexistenţei sociale şi internaţionale, neajunsurile specifice

statului naţiune şi pericolul dominaţiei unui stat asupra altora pot fi depăşite doar prin crearea unei

comunităţi supranaţionale şi transferarea către aceasta a unei părţi din suveranitatea statelor

componente. Rezultatul este o federaţie în care destinul comun al popoarelor sale este „ghidat” de

autorităţi comune, respectiv federale.

UE este în esenţă un produs al abordării federaliste deşi într-o formă oarecum modificată.

Statele membre ezitau în abandonarea suveranităţii redobândită şi consolidată după cel de al

doilea război mondial şi cedarea către o federaţie europeană. Până la urmă soluţia a fost de a realiza

trecerea de la autonomia naţională la o federaţie europeană printr-un proces gradual.

Viteză variabilă şi geometrie variabilă

Deoarece numărul participanţilor la aranjamentele de integrare regională este în continuă

creştere, devine tot mai dificilă asigurarea consensului asupra adâncirii integrării. Apariţia acestei

dileme în evoluţia UE confruntată cu un număr tot mai mare de membrii având niveluri diferite de

dezvoltare a dat naştere conceptelor de:

- viteză variabilă;

- geometrie variabilă

Viteza variabilă se referă la situaţia în care toţi membrii sunt legaţi prin obiective comune

dar unora li se acordă un timp mai îndelungat pentru realizarea acestora. În locul menţinerii tuturor

membrilor la ritmul celui mai lent şi mai şovăelnic, unele state pot opta pentru aplicarea unor

politici comune la care celelalte vor adera când vor fi pregătite.

Geometria variabilă se referă la situaţiile în care unii membrii, doresc să treacă la forme

mai adânci de integrare şi cooperare pe probleme specifice, în timp ce alţi membrii doresc să

rămână în afara acestor iniţiative.

Tendinţa de formare a unor blocuri comerciale regionale este determinată de acţiunea unor

factori atât de natură endogenă, cât şi exogenă;

6

Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care au avut loc în interiorul unei ţări deja

constituite.

1. Opţiunile fundamentale de politică economică similare respectiv concepţia comună

despre dezvoltare;

2. Politicile de liberalizare a comerţului promovate de multe ţări în curs de dezvoltare,

proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu

statele mai avansate;

3. Dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice

care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient

valorificat.

Printre factorii exogeni pot fi menţionaţi:

1. Modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se

petrec fie în zona respectivă, fie în alte zone;

2. Încercări de a compensa printr-o intensificare a schimburilor intragrup eventualele

pierderi datorate „îngustării” unor pieţe externe ca urmare tot a unor procese

interaţioniste;

3. Dorinţa de stabilitate politică şi de consolidare a sistemelor democratice.

Subsidiaritatea şi integrarea economică

Conform Dicţionarului explicativ al limbii romane, subsidiar se referă la ceva "care se

adaugă, ca element secundar, la argumentaţiile pentru sustinerea unui raţionament, a unei teorii;

complementar, auxiliar, secundar". In contextul utilizarii lui actuale, cel mai apropiat inţeles ar fi de

asigurarea de servicii complementare în condiţiile jucării (interpretării) unui rol secundar.

Prezentăm pe scurt câteva din principalele utilizări, sperăm într-o manieră comprehensivă.

Referitor la diminuarea intervenţiei statului în controlul cetateanului şi a activităţilor lui.

Bazele pricipiului subsidiarităţii, în acest sens, au fost puse de Papa Pius al XI-lea (1931) şi

ulterior, clarificate de Papa Ioan Paul al II-lea (1991). In general, el inseamnă non-acţiune din partea

statului şi ajutor atunci când cetăţeanul are nevoie.

7

O definire mai generală ar fi: "O comunitate de nivel inalt nu trebuie să

interfereze in viaţa comunităţii de nivel mai jos, văduvind-o de funcţiile ei, dar trebuie

să intervină atunci când aceasta are nevoie de ajutor pentru a-şi putea corela

activităţile ei cu ale celorlalte componente ale societăţii din care fac parte, văzute,

intodeauna, ca un bun comun".

Referitor la rezolvarea problemelor unui sistem , cea mai bună rezolvare are loc la nivelul

subsistemelor in care ele apar. Aceasta abordare ar fi similară cu managementul prin exceptie.

Trebuie intervenit numai atunci când este necesar. Subsistemele sunt încurajate să-şi rezolve

singure problemele (inclusiv conflictele), fără să apeleze la autorităţi de nivel superior.

Referitor la guvernarea Uniunii Europene, aplicarea principiului subsidiarităţii se referă la

transferarea deciziei la nivelul cel mai apropiat de cetăţean. Se poate afirma că bazele aplicării

subsidiarităţii, din acest punct de vedere, au fost puse prin Tratatul de la Maastricht în 1993.

Uniunea Europeană devine o uniune de entităţi federale care respectă atât diversitatea lor

culturală şi politică, cât şi drepturile minorităţilor la nivel local, regional, şi national.

Apar probleme dificile în definirea, implementarea şi monitorizarea aplicării regulilor prin

care se va pune in practică principiul subsidiarităţii, atât la nivel de stat cât şi de Uniune.

Se ştie, în principiu, ce ar trebui făcut, dar sunt incă multe semne de intrebare referitoare la

cum s-ar aplica practic. Impărţirea competenţelor între niveluri trebuie facută astfel incât să se

asigure o coeziune economică şi socială acceptabilă (concept agreat de toţi).

Există, deja, o serie de particularizări (implementări) ale principiului subsidiaritătii la nivelul

fiecărui stat. S-a pornit de la delegarea de competenţe de la niveluri superioare către cele inferioare,

in vederea creşterii eficienţei, şi s-a ajuns la propuneri de variante de descentralizare şi pe alte

criterii, mai mult sau mai puţin subiective (etnice, religioase, geografice etc.).

Referitor la organismele cu autoreglementare, acestea au aparut ca o alternativă la

aplicarea principiilor de reglementare clasică. Reglementarea clasică, fiind bazată pe legi, este un

sistem care se adaptează greu la ritmul actual al schimbărilor necesare integrarii în noul context

economic si politic. La nivelul Uniunii Europene se pot identifica o serie intreagă de entitati:

Comisia Europei, Parlamentul Europei, statele membre, autorităţile naţionale, industria,

organizatiile neguvernamentale etc., fiecare avand un anumit tip sau anumite initiative de

reglementare (autoreglementare, reglementare voluntara, co-reglementare, intelegeri sau tratate

negociate sau voluntare etc.). Desi, incă, nu este foarte clar care şi cât din acestea sunt responsabile

pentru monitorizarea sau implementarea unui anumit tip de reglementare, dezvoltarea organizaţiilor

neguvernamentale (care funcţionează pe principiile autoreglementării) a facilitat dezvoltarea

societăţii civile. Aplicarea principiului subsidiarităţii la nivelul fiecarei componente a societăţii

civile permite acesteia şi acestora să poată să-şi indeplinească rolul lor dublu: de partener si

contraparte în relatia cu Executivul. Aceasta inseamnă că Executivul deleagă o parte din

competenţe către componentele societăţii civile, iar societatea civilă monitorizează programele de

guvernare din punctul de vedere al respectării drepturilor şi intereselor cetaţeanului. Cetăţeanul, ca

membru al unei comunitaţi de afaceri, de exemplu, va beneficia şi de aplicarea principiului

subsidiarităţii de catre comunitatea respectivă din care face parte.

8

Un exemplu concret în acest sens este Carta Camerelor Europene de Comerţ şi Industrie,

care recomandă aplicarea principiului subsidiarităţii la nivelul mediului de afaceri european.

Aplicarea principiului subsidiarităţii la acest nivel este incă în faza de inceput. Soluţiile de

organizare şi funcţionare a actualelor instituţii care se ocupă de organizarea şi funcţionarea mediului

de afaceri (local, regional, naţional, european) sunt foarte variate şi, deci, integrarea în piaţa unică

europeană este şi va fi un proces complex şi dificil.

1.2 Forme ale integrării economice

Clasificarea lui Bela Balassa

Complexitatea integrării economice şi profunzimea radical diferită a acesteia au condus la

identificarea mai multor etape ale procesului de integrare economică.

Abordarea pe etape a fost schiţată iniţial de de Bela Balassa2 şi a fost dezvoltată ulterior de

alţi cercetători în domeniu. Unele dintre distincţiile operate de Balassa între diferitele forme de

integrare pe care le-a identificat ne apar în prezent artificiale, în sensul că nu se regăsesc în lumea

reală. De aceea, clasificarea pe care o preferă autorii contemporani este puţin diferită de a lui

Balassa. Trebuie precizat că nu există o unanimitate de opinii cu privire la această clasificare şi la

caracteristicile definitorii ale elementelor sale.

Cele cinci etape identificate de Balassa sunt prezentate în continuare.

zona de liber schimb;

uniunea vamală;

piaţa comună;

uniunea economică;

integrarea economică totală.

Ordonarea este făcută în sensul crescător al gradului de integrare economică dintre partenerii

la asemenea grupări.

1. Acord comercial preferenţial parţial

2 În lucrarea The Teory of Economic Integration, Irwin, Homewood, Illinois, 19619

Corelarea aplicării principiului subsidiaritatii cu alte principii de bază, ca

acelea ale competiţiei, democraţiei, eticii, dezvoltării sustenabile, este o temă care ar

trebui sa aibă o largă dezbatere şi în Romania, atât la nivelul specialiştilor cât şi al

cetaţeanului de rând, deoarece complexitatea procesului de integrare in UE este

amplificată de globalizarea pieţelor şi de tranziţia la societatea informatională.Este

nevoie de cunoaştere şi comunicare pentru a selecta şi aplica cele mai bune practici si

tendinţe

- partenerii îşi acordă reciproc un tratament comercial mai bun decât cel aplicat terţilor (tipic,

taxe vamale reduse, eventual la nivel zero) pentru diferite bunuri care fac obiectul comerţului reciproc;

- regulile comerciale internaţionale, stabilite sub egida Organizaţiei Mondiale a Comerţului

(OMC), nu permit existenţa unor asemenea acorduri decât între ţări în curs de dezvoltare.

2. Zona de liber schimb

- partenerii elimină (nu doar reduc) barierele comerciale (nu doar taxele vamale) care

afectează cvasi-totalitatea3 comerţului reciproc (nu doar o parte din acesta); aplicarea de restricţii

asupra fluxurilor commerciale reciproce poate fi, totuşi, permisă în cazuri excepţionale: măsuri de

salvgardare, restricţii din considerante legate de situaţia balanţei de plăţi externe

- fiecare parte îşi păstrează independenţa în formularea regimului comercial aplicabil ţărilor

nemembre

Deşi s-au făcut frecvent asemenea susţineri, nu există nici o raţiune economică pentru care

acordurile de liber schimb ar trebui încheiate doar între ţări cu un nivel comparabil de dezvoltare

economică şi prosperitate.

În schimb, este îndeobşte admis că politicile comerciale aplicate de ţările membre terţilor trebuie

să fie relativ asemănătoare din punctul de vedere al restricţiilor impuse. Altminteri, există un stimulent

puternic pentru nemembri de a încerca să îşi livreze mărfurile în întreaga zonă de liber schimb utilizând

teritoriul ţării membre cu cel mai scăzut nivel de protecţie, fenomen cunoscut sub numele de deviere de

comerţ (trade deflection). Pentru a îl contracara, se recurge la aşa-numitele reguli de origine: criterii care

trebuie îndeplinite de bunurile schimbate între ţările membre pentru a fi considerate originare din ţările

membre ale zonei de liber schimb şi, deci, eligibile pentru tratamentul preferenţial.

3. Uniunea vamală

- zonă de liber schimb ai cărei membrii au o politică comercială comună faţă de terţi:

tarif vamal comun

măsuri netarifare comune de protecţie faţă de terţi (măsuri de salvgardare,

antidumping şi compensatorii)

negocierea şi încheierea în comun de acorduri comerciale cu ţările terţe

- deşi nu mai este nevoie (ca în cazul zonelor de liber schimb) de reguli de origine (a căror

îndeplinire trebuie verificată la frontiera fiecărei ţări membre), controalele vamale la frontierele dintre

membrii unei uniuni vamale rămân, pentru a permite:

- aplicarea de restricţii între statele membre în circumstanţe excepţionale;

- colectarea de date statistice.

Veniturile din încasarea taxelor vamale sunt, de regulă, considerate venituri comune sau sunt

distribuite între membri potrivit unei chei de repartiţie predeterminate; altminteri, ar fi favorizate din

3 Termenul utilizat în cadrul OMC este „substantially all trade”.10

motive legate de simple coincidenţe geografice, anumite ţări în detrimentul altora (e.g., Belgia şi Olanda

ar încasa taxele vamale aferente importurilor substanţiale destinate pieţei Germanici doar din cauza

importanţei porturilor Anvers şi Rotterdam).

Cele trei stadii de integrare economică menţionate mai sus se referă, de regulă, doar la circulaţia

internaţională a bunurilor, fiind considerate a constitui forme de integrare superficială.

Cel mai frecvent întâlnit tip de grupare integraţionistă superficială este acordul de liber schimb,

care reprezenta 72% din acordurile notificate la OMC în martie 2002. Acordurile preferenţiale parţiale

reprezentau alte 19% din notificări, iar uniunile vamale - doar 9%.

Din punctul de vedere al participanţilor, marea majoritate a acordurilor sunt bilaterale (între

două ţări). Numărul acordurilor la care una din părţi este, la rândul său, o grupare integraţionistă crescut

în ultima vreme şi reprezintă la ora actuală în jur de 20% din totalul acordurilor. În fine, o a treia

categorie ar fi reprezentată de acordurile în care ambele părţi sunt grupări integraţioniste. Deşi în curs de

negociere de mai mult timp (UE-Mercosur, CARICOM-CACM), nici un asemenea acord nu a fost

înheiat deocamdată, ceea ce sugerează că aceste construcţii sunt complexe şi dificil de negociat.

Din punct de vedere geografic, putem distinge între acorduri intervenite între ţări contigue sau

aparţinând aceleiaşi zone geografice şi acorduri trans-regionale. Până către sfârşitul anilor ’90, cu o

singură excepţie (nesemnificativă, acordul de liber schimb SUA-Israel) ACPR erau încheiate între ţări

din aceeaşi zonă. În ultimii ani au proliferat însă acordurile dintre ţări aflate la mari distanţe geografice,

din continente diferite (e.g., EU – Africa de Sud, SUA – Australia, Chile – Coreea de Sud etc).

4. Piaţă comună (piaţă unică)

Reprezintă un progres al integrării economice faţă de stadiul anterior din perspectiva a două

dimensiuni:

liberalizează circulaţia intra-grupare şi pentru factorii de producţie (nu doar pentru

produse)

abordează şi obstacolele care stânjenesc fluxurile economice intra-grupare acţionând nu

doar la frontierele naţionale, ci şi în interiorul fiecărei ţări:

- norme tehnice, sanitare, fitosanitare şi veterinare

- reglementări fiscale

- practici anticoncurenţiale: acordarea de drepturi exclusive (situaţii de monopol),

tolerarea/ instigarea formării de carteluri, acordarea de subvenţii (ajutoare de stat).

Faptul că sunt disciplinate aceste măsuri şi practici reduce până la anulare necesitatea prezervării

de către statele membre a posibilităţii de a exclude de la libera circulaţie intra-grupare produse realizate

în unele state partenere; în consecinţă, dispare posibilitatea de aplica restricţii comerţului cu alte

state, fie şi doar “în circumstanţe excepţionale”.

11

5. Uniunea economică (şi monetară)

Stadiu şi mai avansat de integrare, în care ansamblul politicilor economice şi o bună parte din

politicile sociale sunt fie complet unificate, fie strâns coordonate.

Exemplu: în plan monetar, în funcţie de stringenţa gradului de armonizare avut în vedere, se

poate merge de la simpla coordonare a cursurilor de schimb (prin “legarea” monedelor naţionale de o

monedă de referinţă) până la adoptarea unei monede comune.

Începând cu “stadiul 3” (uniunea vamală), realizarea integrării economice propuse reclamă

în tot mai mare măsură o solidaritate politică între parteneri, care au tot mai înguste posibilităţi de a

se manifesta independent faţă de terţi în plan economic. Or, în aceste condiţii, este necesară o coeziune

politică mai mare între partenerii din cadrul grupării decât între membri individuali ai grupării şi diferite

ţări terţe.

Această prezentare secvenţială a formelor de integrare economică are mai ales scop didactic.

În lumea reală:

- trecerea succesivă prin toate aceste stadii nu este automată (exemplu Comunitatea Economică

Europeană a “ţintit” de la bun început uniunea vamală, trecând peste stadiile mai timpurii);

- formele concrete de integrare economică realizată nu corespund întrutotul tiparelor menţionate,

amalgamându-se adesea trăsături specifice unor forme de integrare diferite.

Din punct de vedere analitic, putem distinge patru variabile ale fenomenului integraţionist, a

căror compunere în fiecare caz concret dă o fizionomie specifică grupării integraţioniste respective:

a) Fluxurile economice vizate;

b) Tipuri de bariere abordate;

c) Modalităţi de integrare utilizate;

d) Nivelul de decizie în cadrul grupării integraţioniste.

a) Fluxurile economice vizate :

- produse (bunuri şi servicii);

- factori de producţie.

În principiu, sfera de cuprindere a grupării este cu atât mai largă cu cât avansăm de la un stadiu

la altul, astfel că, de regulă, serviciile şi factorii de producţie ajung să fie cuprinşi doar începând cu

„stadiul 4”.

Există însă tot mai multe excepţii de la acest tipar, cum ar fi:

12

- „Spaţiul Economic European” (EEA), care nu atinge stadiul de uniune vamală (deoarece

participanţii care sunt membri AELS nu sunt asociaţi politicii comerciale comune a UE), dar

acoperă şi libertatea de circulaţie a serviciilor şi a factorilor de producţie;

- tot mai multe acorduri de liber schimb (exemplu, cele încheiate de Chile, Australia, Noua

Zeelandă etc) prevăd şi liberalizarea comerţului reciproc cu servicii;

- prevederi referitoare la liberalizarea circulaţiei factorilor de producţie se găsesc în unele

grupări considerate simple acorduri de liber schimb (acordarea „dreptului de stabilire”

companiilor din ţările partenere) sau uniuni vamale (exemplu acordul CARICOM prevede

libera circulaţie a forţei de muncă).

Pe de altă parte, există uniuni vamale care exclud de sub incidenţa lor o parte importantă a

comerţului reciproc (exemplu UE – Turcia, pentru produsele agricole).

b) Tipurile de bariere abordate:

- bariere care acţionează la frontieră;

- bariere care acţionează în interiorul frontierelor naţionale.

Măsurile care acţionează la frontieră (taxe vamale, interdicţii sau alte restricţii cantitative la

import, măsuri antidumping etc), au un impact restrictiv aspra importurilor vădit şi deliberat.

În schimb, măsurile interne nu pot fi considerate fără rezerve ca bariere în calea

schimburilor. Acest caracter nu le poate fi conferit decât de modul concret de aplicare, care însă nu

poate fi judecat întotdeauna în mod obiectiv:

- pe de o parte, există o problemă de percepţie: exportatorii sunt tentaţi să găsească cu

uşurinţă valenţe protectioniste unor măsuri al caror impact restrictiv nu este indiscutabil

- pe de altă parte, unele măsuri interne pot fi utilizate din considerente legitime, care nu au

nimic de-a face cu limitarea importurilor, putând avea însă în subsidiar acest efect. Fiind mult mai

intim legate de ansamblul politicilor publice promovate în ţările unde ele se manifestă, abordarea

acestor măsuri este mai delicată, deoarece pune în discuţie aspecte care ţin de manifestarea

suveranităţii naţionale. De aceea, în mod tipic, acest tip de măsuri nu ajung să fie abordate

decât începând cu “stadiul 4”.

Există însă şi în această privinţă excepţii de la regulă: exemplu, acorduri de liber schimb

care prevăd aplicarea unor reguli comune de concurenţă între parteneri (ANZCERTA, Canada-

Chile), cu corolarul intezicerii recurgerii la în comerţul reciproc restricţii justificate de nevoia

combaterii practicilor comerciale neloiale.

c) Modalităţile de integrare utilizate

13

- integrare negativă: eliminarea obstacolelor existente (roll-back) şi abţinerea de la

aplicarea de noi obstacole (standstill) în calea fluxurilor economice reciproce. Presupune o

postură pasivă (hands off) şi nu reclamă existenţa unei capacităţi administrative deosebite

- integrarea pozitivă: intervenţia activă a autorităţilor pentru a evita apariţia de obstacole în

calea fluxurilor economice reciproce care decurg din existenţa unor reglementări naţionale

diferite, care pot afecta importurile comparativ mai mult decât producţia autohtonă.

Presupune o postură activă (hands on), ceea ce reclamă existenţa unei capacităţi

administrative satisfăcătoare. Se poate manifesta:

fie prin armonizarea reglementărilor naţionale

fie prin adoptarea de reglementări supranaţionale

În principiu, integrarea pozitivă este specifică formelor de integrare începând din “stadiul

4”, dar poate fi menţionată excepţia reprezentată de EEA.

d) Nivelul de decizie în cadrul grupării integraţioniste

- interguvernamental

- supranaţional

Nivelul integuvernamental este larg precumpănitor: majoritatea grupărilor integraţioniste

nu cunosc alt nivel de decizie decât cel interguvernamental, pe când elementele de

supranaţionalitate existente în anumite grupări sunt aplicabile doar anumitor domenii, nu întregii

palete de domenii acoperite de gruparea respectivă.

Nivelul supranaţional cunoaşte cea mai largă sferă de manifestare în cadrul UE, dar trebuie

menţionat că şi aici există numeroase domenii unde statele membre păstează un drept de decizie

distinct de cel exercitat la nivelul organelor comunitare (cazul aşa-numitelor competenţe mixte şi

naţionale).

În UE, competenţa exclusiv supranaţională (aşa-numita competenţă exclusivă) există în

următoarele domenii:

- politica comercială;

- politica de concurenţă;

- uniunea (politica) vamală;

- conservarea resurselor biologice ale mării, în cadrul politicii comune în domeniul

pescuitului;

- politica monetară, pentru ţările din zona euro.

Foarte puţine alte grupări integraţioniste s-au “dotat” cu organisme supranaţionale.

14

Asemenea organisme cel mai bine au fost reprezentate în cadrul AELS4, unde au fost

reconstituite la începutul anilor 90 potrivit principiului simetriei: fiecărei instituţii comunitare îi

corespunde o instituţie care exercită un mandat similar la nivelul AELS ; exemplu: Comisia

Europeană Autoritatea de Supraveghere a AELS; Curtea Europeană de Justiţie Curtea AELS;

Parlamentul European Comitetul parlamentarilor din ţările AELS etc.

O schemă sintetică a diferitelor forme de aranjamente de integrare regională este prezentată

în continuare.

Fig. nr. 1.1 Elemente definitorii ale diferitelor forme de aranjamente de integrare

4 Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS; European Free Trade Association, EFTA) a fost înființată în 1960 prin semnarea Conven ț iei de la Stockholm . Scopul inițial al acestei organizații internaționale era de a elimina taxele vamale asupra produselor industriale în comerțul dintre statele membre. Prin convenția AELS, statele AELS au stabilit o zonă de liber-schimb pentru comerțul mărfurilor. Convenția a fost completată ulterior printr-un acord de integrare economică pentru sectorul de servicii. Spre deosebire de UE însă, AELS nu este o uniune vamală, ceea ce înseamnă că fiecare stat membru AELS poate stabili în principiu liber taxele vamale și politica comercială externă privind state terțe (non-AELS). Membrii fondatori au fost Regatul Unit al Marii Britanii ș i al Irlandei de Nord , Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elve ț ia și Portugalia. Finlanda a devenit membru asociat în 1961 (devenind membru cu drepturi depline în 1966), iar Islanda în 1970. Regatul Unit și Danemarca intră în Comunitatea Europeană în 1973 (împreună cu Irlanda, încetând prin urmare să fie membre AELS. Portugalia a părăsit de asemenea AELS pentru a intra în Comunitatea Europeană în 1986. Liechtenstein se alătură AELS în 1991, interesele sale fiind reprezentate până atunci de Elve ț ia . În 1995 Austria], Suedia și Finlanda devin membre UE și părăsesc AELS.Membrii actuali ai Asociației Europene a Liberului Schimb sunt: Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elve ț ia .

15

Blocurile economice comerciale –forme de integrare

Specialiştii au constatat că integrarea economică este rezultatul unui complex de factori,

dintre care cei mai importanţi ca pondere o deţin cei economici şi politici.

În afară de premisele economice şi poltice au fost aduşi în discuţie chiar factori geografici şi

culturali.

Paul Krugman apreciază că proximitatea geografică dă naştere unor blocuri comerciale

„naturale” create între parteneri care derulează între ei o parte semnificativă din fluxurile lor

comerciale5.

Samuel Huntington prezintă cultura drept o forţă care uneşte şi divide totodată: în consecinţă

ţările cu afinităţi culturale cooperează economic şi politic, iar organizaţiile internaţionale, cum ar fi

de exemplu Uniunea Europeană, formate din state cu trăsături culturale comune, au mai mult suces

decât cele care încearcă să transceadă culturile.6

Există o varietate de forme de integrare pe care le-am prezentat anterior.

Crearea GATT7 a marcat începutul unei lungi perioade de liberalizare progresivă a

comerţului internaţional pe principii nediscriminatorii. Această perioadă este însă caracterizată de

apariţia a două valuri de aranjamente comerciale.

Primul „val” a apărut la începutul anilor 60 când sub impulsul pieţei Comune Europene,

regionalismul s-a răspândit în Africa, America Latină şi în alte zone în curs de dezvoltare.

SUA au fost însă un susţinător fidel al multilateralismului.

Al doilea „val” mult mai durabil decât primul începe la jmătatea anilor 80. De data asta

SUA devine un „jucător important”, fapt ce constituie după parerea unor specialişti, motivul

apariţiei celui de –al doilea val al liberalizării preferenţiale a fluxurilor comerciale.

Unii specialişti cred că acest al doilea val va persista, deoarece prezintă multe puncte forte şi

puţine puncte vulnerabile.

După negocierea unor acorduri bilaterale de liberschimb cu Israel şi Canada, SUA lansează

propunerea pentru o zonă de liberschimb emisferică (Enterprise for the Americas Initiative).

Ulterior SUA semnează cu Canada şi Mexic acordul pentru înfiinţarea NAFTA.

În Europa, procesul integraţionist continuă printr-o lărgire succesivă dar şi printr-o adâncire.

Pe celelalte continente s-au revigorat vechile scheme preferenţiale şi au luat naştere altele

noi. Poziţia blocurilor comerciale în economia mondială este semnificativă:

5 De Melo J. Panagarya A, New Dimensions in regional integration”, Cambridge Universitz Press, 1995, p. 636 Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura ANTET, 1997, p.37 GATT - Acordul General pentru Tarife și Comerț (en. The General Agreement on Tariffs and Trade) a fost negociat în timpul Conferinței ONU pentru Comerț și Ocuparea forței de muncă și a fost rezultatul eşecului de negociere a guvernelor de a crea Organizația Internaţională a Comerțului (ITO). GATT a fost format în 1947 și a durat până în 1994, când a fost înlocuit de către Organiza ț ia Mondială a Comer ț ului în 1995. Textul original GATT (GATT 1947) este încă în vigoare în cadrul OMC, sub rezerva modificărilor GATT din 1994.

16

Este de remarcat că al doilea val prezintă unele modificări calitative faţă de precedentul.

Prima este trecerea de la un regionalism închis la unul deschis.

Multe dintre blocurile comerciale înfiinţate în anii 60 -70 se bazează pe o politică de

substituire a importurilor şi impunerea barierelor externe ridicate.

Noul val se caracterizează printr-o deschidere mai mare faţă de exterior şi o disponibilitate

mai mare de a susţine, decât de a controla, comerţul internaţional.

A doua, este apariţia blocurilor comerciale în care sunt parteneri atât din statele dezvoltare

cât şi din ţările în curs de dezvoltare:

Fig. nr. 1. 2 Primele cinci blocuri comerciale din lume

Sursa: UNCTAD, Handbook of Statitistics 2005

Deşi datele nu sunt de actualitate, simpla lor vizualizare arată că blocurile comerciasle

urmează o tendinţă de consolidare a poziţiei lor în economia mondială.

Cele cinci blocuri integraţioniste importante deşi deţin o treime din populaţia globului,

realizează peste două treimi din PIB-ul mondial şi concentrează aproximativ două treimi din

exporturile şi importurile mondiale.

Ne vom referi în capitolul următor la Uniunea Euopeană.

17

1.3 Efectele integrării economice

Efecte statice şi efecte dinamice

I. Efecte “statice”

I.1. Efecte asupra alocării resurselor

a) Crearea de comerţ

Prin creare de comerţ se înţelege înlocuirea produselor autohtone (mai) scumpe cu

produse importate (mai) ieftine, provenite din ţările partenere. Astfel, sunt economisite

resurse utilizate pentru satisfacerea nevoilor de consum intern, ceea ce reprezintă un câştig

de bunăstare pentru economia în cauză.

b) Deturnare de comerţ

Prin deturnare de comerţ se înţelege înlocuirea importurilor mai ieftine din "restul

lumii" cu importuri mai scumpe din ţările partenere, ceea ce reprezintă în mod neambiguu o

pierdere de bunăstare pentru economia în cauză. O parte din această pierdere se reflectă într-

un câştig pentru producătorii din ţara parteneră exportatoare, care obţin preţuri mai înalte

(decât în condiţiile existenţei de bariere la accesul pe piaţa ţării partenere importatoare

şi/sau ale concurenţei provenite de la exportatorii din ţări terţe), dar restul reprezintă o

pierdere netă de bunăstare pentru gruparea integraţionistă în ansamblul său.

În plus, efectul de deturnare de comerţ este resimţit negativ şi de producătorii din

ţările terţe, care îşi pierd din debuşeele de export. Severitatea efectelor negative asupra terţilor

este amplificată de faptul că, uneori, se încearcă compensarea concurenţei sporite la adresa

producătorilor interni din partea producătorilor exportatori din ţările partenere (al căror acces a fost

facilitat) printr-o protecţie sporită faţă de producătorii exportatori din ţările terţe.

Din perspectivă statică însă, efectul aspra exportatorilor din ţările terţe nu este reducător de

bunăstare decât în cazul particular în care aceştia aveau acces la profituri supranormale.

Altminteri, veniturile din export pierdute sunt compensate prin economisirea de resurse care

nu mai trebuie utilizate pentru producerea bunurilor destinate exportului.

În cazuri particulare, crearea şi, respectiv, deturnarea de comerţ pot avea efecte opuse celor

aşteptate:

- crearea de efecte de comerţ poate genera şocuri de ajustare violente;

- deturnarea de comerţ poate genera economii de scală care se traduc în reducerea costurilor,

efect repercutat ulterior asupra consumatorilor prin preţuri mai mici; mai mult, în asemenea cazuri,

sporul de venit astfel generat îm cadrul grupării integraţioniste poatre duce la creşterea cererii de

bunuri şi servicii din ţările terţe.

Conceptele de creare şi deturnare de comerţ au fost introduse de Jacob Viner (1950).

c) Stimularea consumului

18

Graţie scăderii preţurilor interne ca urmare a reducerii barierelor la import, consumul

va creşte. Acest surplus al consumatorilor reprezintă un câştig de bunăstare pentru ţara

importatoare.

Deoarece consumul suplimentar astfel generat va fi satisfăcut din import, acest efect

mai este denumit şi expansiune de comerţ (concept introdus de James Meade, 1955).

d) Pierderea de încasări din taxe vamale

Acest fenomen are loc în două situaţii :

- ca urmare a eliminării taxelor vamale percepute asupra importurilor din

ţările partenere care s-ar fi efectuat oricum (pentru că exportatorii respectivi erau cei mai

competitivi, chiar şi în raport cu cei din ţările terţe)

- ca urmare a fenomenului de deturnare de comerţ (pentru că importuri din ţări

terţe, asupra cărora s-ar fi perceput taxe vamale, sunt înlocuite de importuri din ţări

partenere, cărora nu li se aplică taxe vamale).

O parte din încasările pierdute nu reprezintă şi o pierdere de bunăstare pentru ţara în cauză,

ci doar un transfer intern dinspre stat şi consumatori (cu impact neutru asupra bunăstării de

ansamblu a economiei).

O altă parte a încasărilor de taxe vamale pierdute nu este însă compensată în nici un fel. Este

vorba de: 

- cazurile în care nu se mai percep taxe vamale asupra importurilor din ţările partenere

care s-ar fi efectuat oricum (inclusiv în prezenţa taxelor vamale); în aceste situaţii, are loc

o redistribuire între ţările partenere, adică dinspre ţara importatoare către cea exportatoare ;

- cazurile în care eliminarea taxelor vamale nu se reflectă integral în reducerea

preţurilor produselor vizate atunci când importuri din ţări partenere cu costuri

ridicate înlocuiesc importuri cu costuri scăzute din “restul lumii”;

Efectul acestor venituri nerealizate depinde de costul social al mobilizării de fonduri

din alte surse. Pentru multe ţări în curs de dezvoltare, taxele vamale sunt o sursă foarte

importantă de venituri bugetare, iar recurgerea la alte mijloace de obţinere a veniturilor se

poate dovedi extrem de oneroasă. Pentru exemplificare, estimările pierderilor de încasări

bugetare din taxe vamale de pe urma liberalizării comerţului în cadrul acordurilor de liber-

schimb între UE şi diferite ţări mediteraneene sunt foarte importante : 6% din PIB în

Maroc, 5% în Tunisia şi 3% în Liban.

e) ameliorarea raportului de schimb (terms of trade)

19

Raportul de schimb = raportul procentual între indicele preţurilor medii de

export şi indicele preţurilor medii de import. O ameliorare a raportului de schimb are

semnificaţia că ţara respectivă trebuie să exporte mai puţin pentru a importa aceeaşi

cantitate de mărfuri (sau obţine o cantitate mai mare de mărfuri dim import exportând la

fel de mult).

O grupare integraţionistă îşi poate ameliora raportul de schimb în două feluri, care pot exista

simultan:

- spontan, ca urmare a efectului de deturnare de comerţ: scade cererea pentru importurile din

restul lumii, deci preţurile acestora se ajustează în jos

- deliberat, prin manipularea restricţiilor la import (tipic, majorarea taxelor vamale)

Condiţia indispensabilă pentru materializarea acestui efect este ca gruparea

integraţionistă să fie „mare”, adică să dispună de o forţă economică suficientă pentru a influenţa

semnificativ cererea mondială pentru diverse produse.

În lumea reală, nu sunt cunoscute cazuri de utilizare deliberată a forţei economice a unor grupări

integraţioniste pentruu manipularea raportului de schimb, iar existenţa efectelor spontane este mai greu

de determinat.

Unul din motivele pentru care ameliorarea raportului de schimb nu este un demers deliberat,

realizat prin măsuri protecţioniste, ţine de riscul amorsării unor spirale protecţioniste, ca urmare a

măsurilor de retorsiune adoptate de partenerii lezaţi.

O serie de observaţii se impun:

Teoria domino a regionalismului" [Richard Baldwin, 1997].

Odata iniţiată o grupare integraţionistă, outsiderii sunt stimulaţi să adere la ea: efectele negative

pentru terţi (deturnarea de comerţ şi/sau deteriorarea raportului de schimb) mobilizează forţele acestora

in favoarea aderării. Presiunea în sensul aderării creşte odata cu dimensiunea blocului comercial:

cu cât acesta este mai mare, cu atât mai atractivă este participarea (şi mai oneroasă

neparticiparea) pentru outsideri. În consecinţă, o singură incidenţă a regionalismului poate genera

runde succesive de extindere (efect multiplicator).

O ilustrare empirică a acestei teorii o oferă ordinea în care au fost organizate referendumurile

pentru extinderea din 1995 a UE (Austria, Finlanda, Suedia, Norvegia), începând cu ţările cele mai

favorabile aderării, tocmai pentru a spori presiunea asupra celor care urmau.

Teoria are însă o importantă limită: se bazează pe ipoteza că „insiderii” nu vor bloca extinderea

grupării, în condiţiile în care multe din stimulentele pentru participarea outsiderilor sunt motive de

reticenţă din partea insiderilor (rente asociate raportului de schimb „manipulat” şi accesului preferenţial

la piaţa grupării). Elementul care poate înclina balanţa este faptul că reacţia faţă de pierderi potenţiale

tinde să fie mai puternică decât pentru obţinerea de câştiguri potenţiale.

20

Relaţie directă structuri concurenţiale potenţial de creare comerţ mai mare

Cu cât economiile participante au structuri mai concurenţiale, cu atât potenţialul de

creare de comerţ este mai mare. Invers, cu cât economiile participante sunt mai complementare, cu

atât potenţialul de deturnare de comerţ este mai mare. Cazul ideal este al unei structuri

concurenţiale a economiilor, dar cu potenţial de complementaritate (partenerii au costuri

diferite de producţie): anterior constituirii grupării, aceleaşi industrii beneficiază de protecţie

ridicată, în condiţiile în care costurile cu care acestea operează sunt diferite, rezultând un potenţial

important de creare de comerţ. Iar acest potenţial este amplificat de o diversificare cât mai mare a

economiilor partenere.

Cu cât preţurile interne în interiorul grupării integraţioniste sunt mai apropiate de

preţurile mondiale , cu atât potenţialul de creare de comerţ este mai mare.

Acest lucru este mai susceptibil să se petreacă atunci când distribuţia resurselor între

membrii grupării este cât mai reprezentativă pentru distribuirea resurselor la scară globală este

preferabilă. De exemplu, dacă o ţară care este relativ abundent dotată cu capital la scara grupului

este relativ abundent dotată cu muncă la scară globală, specializarea intra-grup realizată după

constituirea grupării nu va fi optimă în condiţii de liber schimb.

Realizarea de economii de scară8, posibile graţie lărgirii dimensiunilor pieţelor accesibile.

Aceasta antrenează o reducere a costurilor unitare de producţie şi, în consecinţă, fie

consumatorii câştigă din preţuri mai reduse, fie producătorii câştigă de pe urma profiturilor mai

mari.

Există două tipuri de economii de scară:

- economii interne de scală, care se materializează prin creşterea dimensiunii unităţii productive;

- economii externe de scală, unde dimensiunea sectorului de activitate generează externalităţi

pozitive pentru unităţile productive care acţionează în interiorul său (forţă de muncă

specializată, reţele de cercetare, de comercializare etc)

8 În economie economia de scară (în engleză economies of scale), este un termen ce descrie ceea ce se întâmplă atunci când cantitățile de factori utilizați în producție cresc. Mai concret, o întreprindere își reduce costurile unitare producând mai multe bunuri sau servicii și, pe măsură ce crește producția, costurile medii scad prin repartizarea costurilor fixe asupra unei producții mai mari.Economiile de scară și dezeconomiile de scară se referă la proprietatea economică a producției care afectează costurile, atunci când cantitatea tuturor factorilor de producție crește într-o anumită măsură. Dacă costurile cresc proporțional, nu apar economii de scară; dacă costurile cresc într-un procent mai mare, apar dezeconomii de scară; dacă costurile cresc într-o măsură mai mică, apar randamente pozitive. Atunci când sunt combinate, economiile de scară și dezeconomiile de scală conduc la teoria mărimii ideale a firmei potrivit careia costul mediu (unitar sau pe bucată) al unui produs scade până la un anumit minimum apoi costul mediu crește o dată cu creșterea mărimii firmei.Ca direcție diferită există așa numitele economii de gamă, sau economii de diversificare, (în engleză economies of scope), în care o întreprindere își reduce costurile de producție mărind varietatea (gama) produselor și serviciilor realizate, prin utilizarea unor componente identice, a aceloraşi instalaţii şi a aceluiași personal.

21

Aceste efecte sunt considerate statice: PIB creşte ca urmare a realocării resurselor şi

acumulării de capital, dar creşterea superioară durează doar până când economia receptează integral

impactul lor pozitiv.

II. Efecte “dinamice”

Decurg din stimulentele pe care le creează grupările integraţioniste în direcţia

creşterii productivităţii muncii, ceea ce pune economia pe o traiectorie durabilă de

creştere economică superioară. Aceasta poate fi obţinută ca urmare a:

a) Economiilor de scală: dezvoltarea comerţului permite producătorilor să îşi

mărească volumul producţiei, cu consecinţa valorificării unor efecte pozitive;

b) “Eficienţei X”9 - (termen utilizat de Harvey Leibenstein; tot mai frecvent este

utilizat conceptul de ameliorare a productivităţii totale a factorilor);

c) Intensificării caracterului concurenţial al pieţelor - existenţa mai multor

concurenţi face mai dificilă realizarea înţelegerilor anticoncurenţiale (carteluri);

- reducerea dispersiei cotelor de piaţă deţinute de firme individuale (tipic, acestea

pierd din cota de piaţă deţinută local şi câştigă cote de piaţă în exterior, dar în

cadrul grupării) permite restrângerea cazurilor de existenţă a unor poziţii

dominante (monopoluri);

- se elimină/ reduce segmentarea pieţelor, făcând imposibilă/ mai dificilă

discriminarea de preţ

În consecinţă, are loc o selecţie naturală: firmele necompetitive se închid (ies de pe piaţă)

sau se reorganizează (fuziuni, achiziţii), iar firme noi intră pe piaţă.

Trebuie menţionat că, în mod normal, există un compromis inevitabil între valorificarea

economiilor de scară, pe de-o parte, şi intensitatea climatului concurenţial, pe de altă parte.

Integrarea economică poate atenua sau chiar evita acest compromis deoarece permite

firmelor să fie mai mari (deci, să valorifice economiile de scală), fără ca numărul lor să fie mai

mic.

Estimările efectelor statice întreprinse produc în mod sistematic cifre mai mici decât

estimările efectelor dinamice, dar cele din urmă sunt mult mai dificil de măsurat în mod riguros.

9 Eficienţa-X se referă la măsura productivităţii muncitorilor în condiţiile menţinerii constante a tuturor celorlalte

input-uri în procesul de producţie, inclusiv calificările muncitorilor. Concurenţa sporită pe care o generează

comerţul necesită ca firmele să răspundă mai prompt la modificarea condiţiilor pe piaţă. Ea stimulează firmele să îşi

îmbunătăţească performanţa economică prin inovări reducătoare de costuri şi să amelioreze calitatea bunurilor produse.

Fostul prim-ministru britanic Harold McMillan avea în vedere acest gen de efect atunci când se referea la “duşul rece”

pe care aderarea ţării sale la CEE l-ar reprezenta pentru întreprinderile britanice.

22

În ceea ce priveşte estimările efectelor dinamice, se pare că cele legate de reducerea

ineficienţei-X sunt mai importante decât cele care decurg din efectele de scală.

Efecte locaţionale - Distribuţia spaţială a activităţilor economice între partenerii

din cadrul unei grupări integraţioniste

În mod tipic, tara din cadrul grupării al cărei avantaj comparativ este cel mai diferit de

media mondială este cea mai ameninţată de efectul de deturnare de comerţ: comerţul său va fi

reorientat către parteneri din grupare ale căror costuri comparative se situează între cele ale sale şi

media mondială. În consecinţă, dacă un grup de ţări puţin dezvoltate formează o grupare

integraţionistă, va exista o tendinţă ca cel mai „sărac” membru să sufere o pierdere netă de venit

din cauza deturnării de comerţ.

Această problemă este mult atenuată în cadrul acordurilor dintre ţări dezvoltate, deoarece

partenerii sunt suceptibili a fi cei mai competitivi producători pe plan mondial (sau, măcar, “mai

puţin necompetitivi”).

Pierderile de bunăstare suferite de unii membri ai grupării ar putea fi compensate prin

introducerea de mecanisme redistributive în cazul în care, pe ansamblu, gruparea generează

câştiguri nete de bunăstare. Sursa tipica pentru efectuarea redistribuirii: taxele vamale.

23

CAPITOLUL IIFUNDAMENTELE CONSTRUCŢIEI EUROPENE

2.1 Dezvoltări ale Uniunii Europene

Misiunea Europei pentru secolul XXI

Consolidarea reunificării continentului;

Asigurarea securităţii pentru cetăţenii săi;

Promovarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate;

Soluţionarea provocărilor globalizării şi prezervarea identităţii popoarelor

europene;

Favorizarea valorilor europene precum:

- garantarea păcii, a prosperităţii şi stabilităţii pentru cetăţenii Europei;

- dezvoltarea durabilă;

- respectarea drepturilor omului;

- economiei sociale de piaţă.

Cele mai importante etape istorice

1951: Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către cei şase

membrii fondatori:Belgia, Republica Federală a Germaniei, Franţa, Italia,

Luxemburg, Ţările de Jos;

1957 : Tratatul de la Roma instituie o piaţă comună;

1973 – Comunitatea se extinde (alături de cele şase state se mai adaugă trei:

Danemarca, Irlanda, Regatul Unit) – se dezvoltă politici comune;

1979 – Primele alegeri prin vot universal pentru Parlamentul European;

1981 –1986 : Prima extindere în spaţiul meditareneean : Grecia (1981); Spania şi

Portugalia (1986);

1993 – realizarea Pieţei Unice şi instituirea Uniunii Europene prin Tratatul de la

Maastrich;

1995 – extinderea Uniunii Europene cu încă 3 membrii: Austria, Finlanda, Suedia;

1999 -2002 crearea monedei unice: la început sub formă de monedă de cont (1999)

în timp ce bancnotele şi monedele au fost introduse trei ani mai târziu în cele 12

state ale spaţiului euro (zona euro);

2000 martie – UE adoptă strategia de la Lisabona în vederea modernizării economiei

europene având ca scop creşterea competivităţii economiei integrate. Include:

încurajarea inovaţiei şi a investiţiilor în afaceri şi adaptarea sistemelor educaţionale

europene astfel încât acestea să corespundă cerinţelor societăţii informaţionale;

2004: - extinderea Uniunii Europene cu încă zece state: Cehia, Ungaria, Polonia,

Slovacia, statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania), Slovenia (din spaţiul fostei

Yugoslavii), două state mediteraneene (Cipru , Malta);

2007 1 ian - aderararea României şi Bulgariei.

O menţiune aparte dorim să facem Tratatului de la Mastrich

Denumit oficial Tratatul privind Uniunea Europeană, acest document conţine dispoziţii generale

ale Uniunii Europene (în esenţă principii) şi trei piloni.

El poate fi reprezentat sub forma următoare.

Sursa: Gheorghe Popescu, Edituea Economică, 2007 p. 41

25

Extinderea şi politica de vecinătate

Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplineşte criteriile

democratice, politice şi economice pentru dobândirea calităţii de membru; în prezent UE

a crescut la 27 membrii; alte state candidează la aderare;

Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a tuturor

statelor membre. De asemenea înaintea fiecărei extinderi, UE va evalua propria

capacitate de absorţie a noilor membrii, precum şi abilitatatea instituţiilor proprii de a

funcţiona corespunzător în continuare;

Extinderile succesive au conferit securitate Europeui şi au sporit potenţialul său

comercial şi de creştere economică.

Candidaţi:

Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a aplicat pentru

statutul de membru în 1987. Poziţia geografică şi istoria politică ale acesteia au condus

la o ezitare îndelungată a UE înainte de a răspunde pozitiv aplicaţiei. Totuşi, în

octombrie 2005, Consiliul European a început negocierile de aderare cu Turcia. În

acelaşi timp a început negocierile şi cu Croaţia, un alt stat candidat. În cazul acestor

două state nu s-a fixat încă o dată pentru intrarea în vigoare a unui eventual tratat de

aderare la sfârşitul negocierilor;

Balcanii de Vest - Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta

Iugoslavie, se îndreaptă către Uniunea Europeană pentru a-şi accelera reconstrucţia

economică, pentru a îmbunătăţi relaţiile reciproce lezate de războaie etnice şi religioase,

precum şi pentru a-şi consolida instituţiile democratice. UE a acordat statutul de „ţară

candidată” Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei în noiembrie 2005. Alţi potenţiali

candidaţi sunt Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru şi Serbia.

Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relaţiilor sale cu ţările vecine, în

funcţie de prezenţa sau non-prezenţa acestora pe lista potenţialilor candidaţi.

Acordurile de stabilizare şi asociere deschid posibilitatea ca un stat să devină candidat la

statutul de membru al UE la sfârşitul procesului de negociere. Astfel de acorduri au fost încheiate

pentru prima dată cu Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Acestea au fost urmate de

Albania. Alţi potenţiali candidaţi în acest context sunt Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru şi Serbia.

26

În cadrul politicii de vecinătate, UE a încheiat acorduri de cooperare cu ţări terţe din spaţiul sud-

mediteranean şi din Caucazul de Sud, precum şi cu ţări din Europa de Est, a căror relaţie cu Uniunea

Europeană în viitor rămâne neclară.

Condiţiile pentru statutul de membru

(a) Condiţii legale

Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic şi economic deschis tuturor ţărilor

europene pregătite să adere la tratatele fondatoare şi să preia în întregime legislaţia UE. În conformitate cu

articolul 237 din Tratatul de la Roma, „ orice stat european poate solicita să devină membru al Comunităţii

”.

Articolul F din Tratatul de la Maastricht adaugă faptul că statele membre trebuie să aibă „sisteme de

guvernare […] bazate pe principiile democraţiei.”

(b) „Criteriile de la Copenhaga”

În 1993, în urma cererilor formulate de către fostele ţări comuniste de a adera la Uniune, Consiliul

European a stabilit trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru. La momentul aderării, noii

membri trebuie să aibă:

- instituţii stabile ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectarea şi

protecţia minorităţilor;

- o economie de piaţă funcţională şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei

din cadrul Uniunii;

- capacitatea de a prelua obligaţiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor Uniunii. Trebuie să

aibă o administraţie publică capabilă să aplice şi să administreze în practică legislaţia UE.

(c) Procesul de aderare

Negocierile de aderare se poartă între fiecare stat candidat şi Comisia Europeană care reprezintă

UE. După încheierea acestora, decizia de a permite unui nou stat să adere la UE se ia unanim de către

statele membre în cadrul Consiliului. Parlamentul European trebuie să dea avizul conform printr-un vot

pozitiv cu majoritatea absolută a membrilor. Toate tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de către

statele membre şi ţările candidate conform procedurilor constituţionale ale fiecărei ţări.

Pe parcursul perioadei de negociere, ţările candidate primesc ajutor din partea UE pentru facilitarea

creşterii economice. În cazul aderării celor 10 ţări în 2004, acesta a constat într-un pachet de 41 de miliarde

de euro, având ca principal scop finanţarea proiectelor structurale, astfel încât nou-veniţii să-şi poată

îndeplini obligaţiile de membru.

27

Cât de mare poate deveni Uniunea Europeană?

(a) Graniţe geografice

Odată cu extinderea Uniunii de la 25 la 27 de ţări, statele membre au început elaborarea unui

nou tratat, care să garanteze  funcţionarea eficientă şi democratică a UE.

Pe parcursul acestui proces, a devenit limpede faptul că mulţi europeni îşi fac griji cu privire la

graniţele finale ale Uniunii Europene şi chiar cu privire la identitatea acesteia.Nu există răspunsuri

simple la aceste întrebări, mai ales având în vedere faptul că fiecare stat priveşte în mod diferit propriile

interese geopolitice şi economice.Ţările baltice şi Polonia susţin obţinerea calităţii de membru de către

Ucraina.O posibilă aderare a Turciei ar aduce în discuţie statutul unor ţări din Caucaz, precum Georgia

şi Armenia.

În ciuda faptului că Islanda, Norvegia, Elveţia şi Liechtenstein îndeplinesc condiţiile pentru a

deveni membre, ele nu sunt membre ale Uniunii Europene deoarece, la ora actuală, opinia publică din

aceste ţări se opune aderării.

Situaţia politică din Belarus şi poziţia strategică a Moldovei încă reprezintă o problemă. Este

evident faptul că Rusia nu poate obţine statutul de membru, întrucât actualmente s-ar crea dezechilibre

inacceptabile în Uniunea Europeană, atât din punct de vedere politic, cât şi geografic.

(b)Constrângeri administrative

De altfel, regulile privind calitatea de membru în prezent, aşa cum sunt definite în Tratatul de la

Nisa din 2003, prevăd cadrul instituţional pentru o Uniune cu maximum 27 de membri. Depăşirea

acestei cifre ar presupune un nou acord interguvernamental privind relaţiile între statele membre în

cadrul instituţiilor.

Capacitatea Uniunii de a funcţiona conform principiilor fundamentale prevăzute in Tratate va fi

mai redusă având peste 30 de ţări membre. Procedurile de decizie vor trebui reexaminate în profunzime

pentru a evita blocajul şi pentru a permite UE să îşi păstreze capacitatea de acţiune.

În plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin aderarea Bulgariei

şi a României numărul limbilor oficiale a ajuns la 23. Extinderea UE nu trebuie să dea impresia

cetăţenilor de rând că identitatea lor naţională şi regională dispare în cadrul unei UE standardizate.

28

2.2 Integrarea europeană şi modelul pieţei unice

Convergenţa monetară, economică şi managerială

I. Convergenţa monetară :

Coordonate generale

Euro este moneda unică a Uniunii Europene.

- a fost adoptată de 11 state membre la 1 ian 1999 (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa,

Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania); ulterior la 1 ian 2001 a

urmat Grecia; ; denumirea de „euro” a fost adoptată de şefii de stat şi de guvern din Europa

la reuniunea Consiliului European din dec 1995 la Madrid; bancnotele au intrat în circulaţie

la 1 ian 2002;

- Trei ţări (Danemarca, Suedia şi Regatul Unit) nu participă la această uniune monetară.

Noile state membre se pregătesc să se alăture zonei euro imediat ce vor îndeplini criteriile

necesare;

În paralel cu obiectivul stabilităţii monetare, care revine Băncii Centrale Europene, statele

membre vor favoriza creşterea accentuată şi convergenţa economică.

II. Istoria cooperării monetare

(a) Sistemul monetar european (SME)

În anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura strânsă dintre dolar şi preţul oficial al

aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după al doilea război mondial. Acest lucru pune

capăt cursurilor de schimb valutar fixe.

În vederea instituirii propriei uniuni monetare, ţările UE decid să reducă la 2,25% marjele de

fluctuaţie între monedele europene prin intervenţie concertată la nivelul pieţei valutare. Acest lucru

duce la instituirea Sistemului monetar european (SME) care devine operaţional în martie 1979. Acesta

prezintă 3 caracteristici principale:

o monedă de referinţă denumită E.C.U. : un „coş monetar” format din monedele tuturor statelor

membre;

un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de schimb legată de ECU; marje de

fluctuaţie de 2,25% sunt autorizate în jurul cursurilor de schimb bilaterale;

mecanism de credit: fiecare stat transferă 20% din rezervele sale în devize şi aur într-un fond

comun.

29

(b) De la SME la UEM

Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastantă. În 1992, după reunificarea

Germaniei şi ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în Europa, lira italiană şi lira sterlină părăsesc

SME. În august 1993, ţările aparţinând SME decid să mărească temporar şarpele monetar european

(marjele de fluctuaţie ale cursului de schimb) la 15%. Între timp, pentru a împiedica fluctuaţii

importante de schimb valutar între monedele europene şi în vederea eliminării devalorizărilor

competitive, guvernele Uniunii Europene decid să relanseze proiectul de uniune monetară veritabil şi să

introducă o monedă unică.

În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii Europene

adoptă un plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice şi monetare .

Acest plan devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană,

adoptat de către Consiliul European în decembrie 1991.

III. Uniunea economică şi monetară (UEM)

(a) Cele trei faze:

Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:

libertate totală de circulaţie a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea controlului de schimburi

valutare);

sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene (fonduri

structurale);

convergenţă economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale

statelor membre.

A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:

înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus din guvernatorii

băncilor centrale ale ţărilor membre UE;

independenţa băncilor centrale naţionale;

reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.

A treia etapă reprezintă naşterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 ţări adoptă moneda

euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei, Franţei, Germaniei, Irlandei,

Italiei, Luxemburgului, Ţărilor de Jos, Portugaliei şi Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie

30

2001). Începând din acest moment, Banca Centrală Europeană devenind responsabilă de politica

monetară, care este definită şi pusă în aplicare în euro.

La 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro sunt puse în circulaţie în aceste 12 ţări din

zona euro. Două luni mai târziu, monedele naţionale sunt retrase din circulaţie. Din acest moment, euro

este singura monedă care poate fi utilizată în toate tranzacţiile bancare şi operaţiunile cu numerar, în

cadrul ţărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai mult de două treimi din populaţia UE.

(b) Criteriile de convergenţă

Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de convergenţă pentru a

ajunge în faza a treia. Acestea sunt:

stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate depăşi cu mai mult de 1,5% ratele medii de

inflaţie ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie;

rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2% în raport

cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie;

deficitele: deficitele bugetare naţionale trebuie să fie sub 3% din PNB;

datoria publică: nu poate depăşi 60% din PNB;

stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele marjei de

fluctuaţie autorizate pentru cei doi ani anteriori.

(c) Pactul de Stabilitate şi de Creştere

Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate şi de Creştere în iunie 1997.

Acesta a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permiţând sancţionarea

financiară a unui stat membru din zona euro care se expunea unui deficit bugetar mai mare de 3%.

Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fost revizuit în martie 2005.

(d) Eurogrupul

Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniştrilor de finanţe ai statelor membre din zona

euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor economice, monitorizarea

politicilor bugetare şi financiare ale statelor din zona euro, precum şi reprezentarea monedei euro în

forumurile monetare internaţionale

31

(e) Noile state membre şi UEM

Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în care vor îndeplini criteriile

necesare. Slovenia este primul dintre noile state membre de la extinderea din 2004 care a făcut acest

lucru şi care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007, fiind urmată, un an mai târziu, de Cipru şi Malta.

Modelul pieţei unice – elemente

A. Coordonate generale

Piaţa unică reprezintă una din cele mai importante realizări ale Uniunii Europene. Între

statele membre, au fost eliminate, în mod treptat, restricţiile privitoare la comerţ şi libera

concurenţă, rezultatul acestor măsuri fiind creşterea standardelor de viaţă;

Piaţa unică, nu a devenit încă spaţiul economic unic. Anumite sectoare ale economiei

/serviciile publice) rămân încă sub incidenţa legilor naţionale;

Statele Uniunii Europene rămân încă dependente în ceea ce priveşte fiscalitatatea şi

bunăstarea socială;

Piaţa unică este susţinută de anumite politici conexe puse în aplicare de către Uniunea

Europeană de-a lungul anilor. Scopul acestor politici este de a ajuta cât mai multe firme

şi cât mai mulţi consumatori să se bucure de avantajele pieţei unice.

Piaţa internă a Uniunii Europene este o piaţă unică şi poate fi definită ca o zonă fără frontiere

interne, în care este asigurată circulaţia liberă a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, se bazează pe o

economie a pieţei deschise în care concurenţa şi coeziunea economică şi socială trebuie să acţioneze

deplin.

Piaţa unică a Uniunii Europene este o realitate complexă şi dinamică.

Ea este o categorie a economiei de piaţă cu un conţinut amplu şi o largă sferă de cuprindere.

Apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţie, se constituie ca un mecanism prin care se

realizează cererea şi oferta de mărfuri şi în final întregul sistem economic european, orientând evoluţia

tuturor activităţilor economice.

Piaţa europeană este o piaţă comună, înţeleasă ca o zonă în care libertatea de circulaţie a

bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie –capital şi persoană –este deplină. Realizarea acestei

pieţe şi funcţionarea ei cu succes a presupus că:

32

barierele comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între ţările respective să fie

înlăturate ceea ce se cunoaşte sub denumirea de „integrarea negativă”;

elaborarea şi aplicarea regulilor referitoare la circulaţia liberă a celor patru segmente ale

pieţei să conducă la armonizarea reglementărilor naţionale şi la stabilirea şi aplicarea

unor politici comune, proces cunoscut sub numele de „ integrare pozitivă”;

să se realizeze o permanentă ajustare şi adaptare la schimbări;

să se obţină completa integrare a pieţei naţionale, formându-se o adevărată piaţaă unică

prin înlăturarea oricărui control vamal în interiorul zonei;

să se realizeze cel mai avansat proces de integrare în plan comercial.

B. Eliminarea barierelor din interiorul Comunităţii Economice Europene

Tratatul din 1957 care a pus bazele Comunităţii Economice Europene a făcut posibilă

eliminarea barierelor vamale din interiorul Comunităţii şi a stabilit un tarif vamal comun aplicabil

mărfurilor provenind din ţările din afara Comunităţii Economice Europene. Acest obiectiv a fost

îndeplinit la data de 1 iulie 1968.

Cu toate acestea, drepturile vamale nu constituie decât un aspect al barierelor protecţioniste

ridicate în calea comerţului transfrontalier. În anii '70, alte bariere comerciale au stat in calea realizării

complete a pieţei comune. Norme tehnice, standarde de sănătate şi de siguranţă, reglementări naţionale

în ceea ce priveşte dreptul de a practica anumite profesii şi controlul schimburilor valutare restricţionau

libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor şi a capitalurilor.

În iunie 1985, Comisia, sub preşedinţia lui Jacques Delors, a publicat o Carte Albă, al cărei scop

era eliminarea, în cel mult 7 ani, a tuturor barierelor fizice, tehnice şi fiscale care restricţionau libera

circulaţie în interiorul Comunităţii. Obiectivul său era încurajarea expansiunii industriale şi comerciale

în cadrul unui spaţiu economic extins şi unificat, comparabil cu piaţa americană.

Conceptul de piaţă unică a fost introdus de Actul Unic European, care a intrat în vigoare în iulie

1987. Acesta prevedea:

extinderea competenţelor Comunităţii în anumite domenii de politică (politica socială, de

cercetare, de mediu);

33

instituirea treptată a pieţei unice până la sfârşitul anului 1992, prin punerea în aplicare a unui

vast program legislativ care presupunea adoptarea a sute de directive şi regulamente;

folosirea mai frecventă a votului cu majoritate calificată în Consiliul de Miniştri.

Barierele fizice

În interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră privind bunurile, precum şi

controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliţia (brigăzi antidrog şi de luptă împotriva

criminalităţii) desfăşoară activităţi de control ori de câte ori este necesar.

Acordul Schengen, semnat în 1985 de către un prim grup de state membre ale Uniunii, iar

ulterior şi de alte ţări (deşi Bulgaria, Irlanda, Cipru, Regatul Unit şi România nu participă), vizează

cooperarea poliţienească şi o politică comună de azil şi de imigraţie, în scopul eliminării totale a

controalelor persoanelor la frontierele interne ale Uniunii Europene (a se vedea capitolul 10 „Libertate,

securitate şi justiţie”).

Barierele tehnice

Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat principiul

recunoaşterii reciproce a reglementărilor naţionale. Oricărui produs fabricat şi comercializat legal într-

un stat membru trebuie să i se permită plasarea pe piaţa oricăruia dintre celelalte state membre.

Liberalizarea sectorului serviciilor a fost dobândită graţie recunoaşterii reciproce sau

coordonării reglementărilor naţionale în ceea ce priveşte accesul la anumite profesii (avocatură,

medicină, meserii din domeniul turismului, sectorului bancar, asigurărilor, etc.) sau practicarea

acestora. Cu toate acestea, libera circulaţie a persoanelor este un obiectiv încă departe de a fi atins. Încă

există obstacole pentru persoanele care doresc să se stabilească sau să profeseze în alt stat membru.

Au fost întreprinse acţiuni în vederea favorizării mobilităţii lucrătorilor, în special în ceea ce

priveşte asigurarea recunoaşterii în toate statele membre a diplomelor sau a calificărilor în diferite

meserii (instalator, tâmplar etc.).

Datorită deschiderii pieţelor naţionale de servicii din interiorul Uniunii Europene, preţul

apelurilor telefonice naţionale a scăzut semnificativ faţă de acum 10 ani. Folosirea Internetului pentru

telefonia vocală, susţinută de noile tehnologii, este tot mai frecventă.

Presiunea concurenţei a avut drept consecinţă scăderea tarifelor companiilor aeriene din Europa.

34

Barierele fiscale

Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parţiale a cotelor naţionale de TVA.

Impozitele pe veniturile obţinute din investiţii au făcut obiectul unui acord încheiat între statele

membre ale Uniunii Europene şi alte ţări terţe (printre care şi Elveţia). Acest acord a intrat în vigoare în

iunie 2005.

Contractele publice

Fie că sunt sau nu încheiate de către administraţii naţionale, regionale sau locale, contractele

publice constituie de acum înainte obiectul unei concurenţe pe tot teritoriul Uniunii Europene, datorită

directivelor referitoare la servicii, echipamente şi lucrări, inclusiv în sectoare cum ar fi apa potabilă,

energia şi telecomunicaţiile.

Servicii financiare

Planul de acţiune al Uniunii Europene de a crea, până în anul 2005, o piaţă integrată pentru

servicii financiare a fost dus finalizat.

Acest plan va permite reducerea costurilor de împrumut acordate firmelor şi consumatorilor şi

va oferi depunătorilor o gamă largă de produse de investiţii – planuri de economii şi de pensii – pe care

le vor putea obţine de la furnizorii europeni aleşi. Taxele bancare pentru plăţile transfrontaliere au fost

reduse.

Barierele administrative şi tehnice în calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor

Statele membre ale Uniunii Europene rămân încă reticente în a accepta standardele şi normele

altor state sau, câteodată, în a recunoaşte calificările profesionale. Fragmentarea sistemelor fiscale

naţionale dăunează, de asemenea, integrităţii şi eficacităţii pieţei.

Pirateria şi falsificarea

Este nevoie de o protecţie sporită pentru a preveni piratarea şi falsificarea produselor provenind

din Uniunea Europeană. Comisia Europeană apreciază că aceste practici ilegale cauzează Uniunii

Europene dispariţia anuală a mai multor mii de locuri de muncă. Din acest motiv, Comisia Europeană,

împreună cu guvernele naţionale, lucrează la un proiect care vizează extinderea protecţiei drepturilor de

autor şi a brevetelor.

35

C. Politici de susţinere a pieţei unice

(a) Transportul

Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în domeniul

transporturilor terestre, în special accesul liber pe piaţa transporturilor internaţionale şi activităţile de

cabotaj, care constau în a permite accesul transportatorilor nerezidenţi pe piaţa naţională de transport a

statelor membre ale Uniunii Europene. Au fost luate decizii în vederea armonizării condiţiilor de

concurenţă în domeniul transporturilor rutiere, în special a condiţiilor privind accesul la profesie şi la

piaţa de muncă, libertatea de stabilire şi de a presta servicii, timpul de conducere şi siguranţa rutieră.

Politica comună în ceea ce priveşte transportul aerian trebuie să facă faţă efectelor concurenţei

mondiale. Liberalizarea spaţiilor aeriene europene este realizată în etape, rezultatul acestui fapt fiind o

mai mare flexibilitate a modului în care marile companii aeriene îşi împart între ele aceste spaţii,

accesul reciproc pe pieţe şi libertatea fixării tarifelor. La aceasta se adaugă clauzele de protecţie

referitoare la responsabilităţile serviciului public aerian şi la imperativele amenajării teritoriului.

Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenţei care se aplică atât armatorilor

europeni, cât şi celor care navighează sub pavilionul unor state terţe. Aceste reguli vizează combaterea

politicilor tarifare neloiale (pavilioane de complezenţă), dar, de asemenea, urmăresc să facă faţă

gravelor dificultăţi cu care se confruntă industria şantierelor navale din Europa.

(b) Concurenţa

Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună în domeniul concurenţei este corolarul

indispensabil al aplicării regulilor libertăţii comerciale în cadrul pieţei unice europene. Această politică

este pusă în aplicare de către Comisia Europeană care, alături de Curtea de Justiţie, veghează la

respectarea ei.

Această politică a apărut pentru a împiedica orice înţelegere între companii, orice ajutor public

sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera concurenţă în cadrul pieţei unice.

Orice înţelegere care cade sub incidenţa regulilor Tratatului trebuie notificată Comisiei

Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia poate aplica în mod direct o amendă

companiilor care nu respectă regulile concurenţei sau care omit să adreseze notificarea cerută.

36

În cazul unui ajutor public ilegal sau în absenţa notificării acordării unui astfel de ajutor,

Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către beneficiar. Orice fuziune sau preluare

care ar putea genera o situaţie de poziţie dominantă într-un sector anume trebuie notificată Comisiei.

(c) Protecţia consumatorilor

Politica privind protecţia consumatorilor în Uniunea Europeană permite cetăţenilor europeni să

facă cumpărături în deplină siguranţă în toate statele membre. Toţi consumatorii beneficiază de acelaşi

nivel ridicat de protecţie. Produsele alimentare şi nealimentare sunt supuse unor teste efectuate în

scopul verificării faptului ca sunt de cea mai înaltă calitate. Uniunea Europeană întreprinde măsuri

pentru a preveni riscul înşelării consumatorilor de către comercianţi lipsiţi de scrupule sau de către

publicitate mincinoasă sau înşelătoare. Drepturile consumatorilor sunt protejate, acesta putând cere

despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, fie că şi-a făcut cumpărăturile într-un magazin, prin

poşta electronică, prin telefon sau pe Internet.

2.3 Mecanisme de funcţionare ale UE

Triunghiul decizional

a) Coordonate generale

Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este principalul organ

de decizie al Uniunii. Când se reuneşte la nivel de şefi de stat sau de guvern, acesta devine Consiliul

European şi are rolul de a defini şi impulsiona orientările politice generale ale Uniunii.

Parlamentul European reprezintă cetăţenii şi împarte puterea legislativă şi bugetară cu Consiliul

Uniunii Europene;

Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun al Uniunii. Are drept de

iniţiativă legislativă şi controlează aplicarea corectă a politicilor comunitare.

Mai mult decât o confederaţie de state, mai puţin decât un stat federal, Uniunea Europeană este o

construcţie nouă care nu intră în nici o categorie juridică tradiţională.

Se fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluţie de peste cincizeci de ani.

Tratatele ce constituie legislaţia primară) sunt la baza a numeroase acte juridice (numite

„secundare”) care au incidenţă directă asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor Uniunii. Este, în special, cazul

regulamentelor, directivelor şi recomandărilor adoptate de instituţiile UE.

37

Aceste legi, precum şi politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de triunghiul

instituţional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naţionale), Parlamentul European (care

reprezintă cetăţenii) şi Comisia Europeană (instituţie independentă de guvernele statelor membre, garantă a

interesului colectiv al europenilor).

(b) Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul European

Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniştri) este principala instituţie de decizie al

Uniunii. Preşedinţia Consiliului este deţinută prin rotaţie de câte un stat membru, pe o perioadă de şase

luni. Consiliul reuneşte câte un ministru din fiecare stat membru, în funcţie de domeniul înscris pe

ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc.

Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin „procedura de

codecizie”. În plus, Consiliul şi Parlamentul sunt responsabili în egală măsură de adoptarea bugetului

Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile internaţionale negociate în prealabil de către

Comisie.

În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă, majoritate

calificată sau în unanimitate, în funcţie de domeniul abordat.

În domenii esenţiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea

unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate.

În celelalte cazuri, se foloseşte majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a

Consiliului este adoptată numai în cazul în care obţine un număr minim de voturi favorabile. Numărul

voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ mărimea populaţiei acestuia.

Tabelul nr. 2.1

Numărul de voturi în Consiliu atribuite fiecărei ţări

Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit 29Spania şi Polonia 27România 14Ţările de Jos 13Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia 12Austria, Bulgaria şi Suedia 10Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda 7Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg şi Slovenia 4Malta 3Total: 345

38

Un minim de 255 de voturi din 345 (73,9%) sunt necesare pentru constituirea unei majorităţi

calificate. În afară de aceasta:

orice decizie trebuie să fie aprobată de către o majoritate a statelor membre (în anumite cazuri o

majoritate de două treimi);

orice stat membru poate solicita să se verifice dacă voturile favorabile reprezintă cel puţin 62%

din populaţia totală a UE.

Consiliul European se reuneşte, în principiu, de patru ori pe an şi este prezidat de şeful statului

sau guvernului care deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene la momentul respectiv.

Preşedintele Comisiei Europene participă ca membru de drept.

Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial iniţiatorul principalelor

politici ale Uniunii şi arbitru în problemele dificile care nu au fost soluţionate în cadrul Consiliului

Uniunii Europene.

Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate internaţională prin

intermediul politicii externe şi de securitate comune (PESC), expresie a unei diplomaţii comune a

statelor membre.

(c) Parlamentul European

Parlamntul European este ales prin vot şi reprezintă cetăţenii Uniunii. El controlează din punct

de vedere politic activităţile Uniunii şi participă la procesul legislativ. Începând cu 1979, membrii săi

sunt aleşi direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani.

Tabelul nr. 2.2

Numărul de locuri alocat fiecărei ţări în Parlamentul European 2007–2009

Austria 18

Belgia 24

Bulgaria 18

Cipru 6

Republica Cehă 24

Danemarca 14

Estonia 6

39

Finlanda 14

Franţa 78

Germania 99

Grecia 24

Ungaria 24

Irlanda 13

Italia 78

Letonia 9

Lituania 13

Luxemburg 6

Malta 5

Ţările de Jos 27

Polonia 54

Polonia 24

România 35

Slovacia 14

Slovenia 7

Spania 54

Suedia 19

Regatul Unit 78

Total 785

  Fig. nr. 2.1

40

Sesiunile plenare ale Parlamentului European se ţin, în principiu, la Strasbourg, iar cele

suplimentare, la Bruxelles. Cele douăzeci de comitete ale Parlamentului, care pregătesc sesiunile

plenare, precum şi grupurile sale politice, se reunesc de obicei la Bruxelles. Secretariatul General are

sediul la Luxemburg şi la Bruxelles.

Parlamentul îşi exercită puterea legislativă la trei niveluri:

Prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă în 1987 prin Actul Unic European,

Parlamentul European participă la elaborarea directivelor şi a regulamentelor, pronunţându-se

asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot fi modificate în funcţie de poziţia

Parlamentului.

Tot din 1987, procedura de „aviz conform” supune ratificării de către Parlament a acordurilor

internaţionale, negociate de Comisie, precum şi a oricărei noi extinderi a Uniunii.

Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de „codecizie”, care plasează

Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea ce priveşte legiferarea în domenii

importante, inclusiv libera circulaţie a lucrătorilor, piaţa internă, educaţie, cercetare, mediu,

reţele transeuropene, sănătate, cultură, protecţia consumatorului etc. Tratatul prevede totuşi o

procedură de conciliere.

De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind adoptarea

bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru care s-a întâmplat deja de

mai multe ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară trebuie reîncepută. Comisia Europeană propune

proiectul de buget, care este apoi dezbătut de Consiliu şi Parlament. Parlamentul şi-a folosit din plin

puterile bugetare pentru a influenţa politicile Uniunii.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că Parlamentul European este instituţia de control

democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a demite Comisia prin adoptarea unei moţiuni de

cenzură cu o majoritate de două treimi. De asemenea, supraveghează gestionarea politicilor UE prin

întrebări orale şi scrise adresate Comisiei şi Consiliului. În final, preşedintele în exerciţiu al Consiliului

European informează Parlamentul cu privire la deciziile luate de Consiliu.

41

(d) Comisia Europeană

Comisia este al treilea element al triunghiului instituţional care administrează şi conduce

Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiţi pe o perioadă de cinci ani, de comun acord de către

statele membre şi aprobaţi de Parlamentul European. Comisia este responsabilă în faţa Parlamentului,

care îi poate cere, printr-o moţiune de cenzură, să demisioneze colectiv.

Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat membru. Comisia se bucură

de o independenţă considerabilă în exercitarea atribuţiilor. Ea reprezintă interesul comun şi nu trebuie

să primească instrucţiuni de la niciun guvern naţional. „Gardian al tratatelor”, Comisia veghează la

aplicarea regulamentelor şi a directivelor adoptate de Consiliu şi Parlament şi poate recurge la calea

contencioasă în faţa Curţii de Justiţie în caz de neaplicare a dreptului comunitar.

În calitate de instituţie executivă al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile luate de Consiliu

în domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o putere mare în gestionarea politicilor comune,

al căror buget îi este încredinţat: cercetare şi tehnologie, ajutor pentru dezvoltare, dezvoltare regională

etc.

Comisia este asistată de o administraţie formată din 36 de direcţii generale (DG-uri) şi servicii,

care sunt repartizate în principal la Bruxelles şi Luxemburg.

Alte instituţii şi organisme

(a) Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din câte un

judecător din fiecare stat membru şi asistată de opt avocaţi generali. Aceştia sunt numiţi de comun

acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoită.

Independenţa le este garantată. Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura respectarea legislaţiei europene,

precum şi interpretarea corectă şi aplicarea tratatelor.

(b) Curtea de Conturi

Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată în 1975 şi este compusă din câte un

membru din fiecare stat al Uniunii, numit pentru o perioadă de şase ani de comun acord de către statele

membre după consultarea Parlamentului European.

42

Rolul său este de a verifica încasarea tuturor veniturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea

utilizării fondurilor, urmărind buna gestionare a bugetului Uniunii.

(c) Comitetul Economic şi Social European

Consiliul şi Comisia consultă Comitetul Economic şi Social European (CESE) în luarea de

decizii în anumite domenii politice. Acesta este alcătuit din reprezentanţi ai diferitelor grupuri de

interes economic şi social ai societăţii civile organizate, numiţi de Consiliu pe o perioadă de patru ani.

(d) Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor (CR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană şi este format

din reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale, numiţi de Consiliu pe o perioadă de patru ani la

propunerea statelor membre. În temeiul tratatului, CR este consultat de Consiliu şi Comisie în probleme

relevante privind regiunile respective, dar poate emite avize şi din proprie iniţiativă.

(e) Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii (BEI), cu sediul la Luxemburg, acordă credite şi garanţii care

sprijină regiunile mai puţin dezvoltate ale Uniunii şi competitivitatea întreprinderilor.

(f) Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE), situată la Frankfurt, are responsabilitatea de a gestiona

moneda euro şi politica monetară a Uniunii (a se vedea capitolul 7, „Uniunea Economică şi Monetară

(UEM) şi euro”).

43

BIBLIOGRAFIE

Bârsan Maria, Integrarea Economica Europeana, Vol. I Introducere în teorie si practica,

Editura Carpatica Cluj Napoca 1995.

Basno Cezar, Dardac Nicolae Integrarea monetar - bancara europeana, EDP, Bucuresti, 1999.

Benjamin Angel, Care sunt efectele crearii monedei euro asupra politicii economice si

monetare a României si a întreprinderilor, DG Economica Comisia Europeana, Bruxelles,

2002.

Bibere Octav, Uniunea economica între real si virtual, Editura ALL, Bucuresti, 1999.

Boissieu Christian, Politique monétaire, Encyclopedie économique, Paris, Economica, 1990.

Borthe Marie-Annick, L`Economie de l`UE, Ed. Economica, 2000.

Boyer R., Le gouvernement économique de la zone euro, Rapport au CGP, 1999.

Brociner Andrew, Europa monetara SME, UME, moneda unica Institutul European, 1999.

Cerna Silviu, Unificarea monetara în Europa, Editura Enciclopedica, Bucuresti 1997.

Chabot Christian N., Euro – moneda europeana, Editura Teora, Bucuresti, 2000.

Commelïn Bertrand, Europa economica. U.E.M, Institutul European, 1998.

Fontaine Pascal, Constructia europeana de la 1945 pâna în zilele noastre, Institutul European,

1998 .

Jinga Ion, Uniunea Europeana : realitati si perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999.

Penea Doina Zenovia, Moneda Euro, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1999.

Raimbault Guy, Comprendre simplement l’Europe des quinze, Financiere et monétaire,

Editions JV DS Paris 1995.

Rollet Philippe Du grand marché à l’Union Economique et Monétaire, Editions Cujas Paris

1995

Suta Nicolae (coordonator), Integrarea economica europeana, Ed. Economica, Bucuresti,

1999.

* * * Uniunea Economica si Monetara, Seria Europa, Delegatia Comisiei Europene în

România, str. Grigore Mora, Bucuresti – august 1996.

* * * “Ghid practic în labirintul U.E.”, “Departamentul de Relatii externe” Oficiul de integrare

EURO-ATLANTICA Editura D.R.E. 1996, “Uniunea Economica si Monetara” Seria Europa,

Delegatia Comisiei Europene în România, str. Grigore Mora, Bucuresti – august 1996.

44

45