economie an i drept 2017 if titular disciplinĂ: conf. … · economie an i drept 2017 ......
TRANSCRIPT
ECONOMIE
AN I DREPT 2017 – 2018 – IF
TITULAR DISCIPLINĂ: CONF. UNIV. DR. IULIA PÂRVU
Domeniul economic este strâns corelat cu cel juridic. Între ele se creează corelaţii
impun cu necesitate înzestrarea specialistului în drept cu cunoştinţe din domeniul economic.
Disciplina Economie permite înţelegerea şi însuşirea fundamentelor gândirii economice
moderne. Fenomenele economice, deşi guvernate de legi obiective, pot fi canalizate în
direcţiile fireşti raţionale prin acţiunile subiective ale oamenilor care elaborează şi respectă
legile juridice care permit guvernarea societăţii în direcţia maximizării efectelor şi minimizării
eforturilor.
Înţelegerea corectă a problematicii economice va permite studentului din primul an de
studii să efectueze transferuri de cunoştinţe la alte discipline juridice care au tangenţă cu
domeniul economic, financiar etc.
Cursul Economie este structurat astfel:
1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI 1.1. Tensiunea dintre nevoi şi resurse – mobil al activităţii economice
1.2. Activitatea economică
1.3. Agenţii economici
1.4. Riscul şi incertitudinea în activitatea economică
1.5. Economia contemporană
2. ELEMENTE DE ANALIZĂ MICROECONOMICĂ 2.1. Comportamentul economic al consumatorului
2.2. Comportamentul economic al producătorului
2.3. Cererea şi oferta
3. TIPURI DE PIEŢE SPECIFICE ECONOMIEI MODERNE 3.1. Piaţa,concurenţa şi preţul
3.2. Eşecul pieţelor
3.3. Pieţe specifice – mecanisme, funcţii
4. VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ 4.1. Salariul
4.2. Dobânda
4.3. Profitul
4.4. Renta
5. MANAGEMENT GUVERNAMENTAL 5.1. Rolul statului în economie
5.2. Creşterea şi dezvoltarea economică
5.3. Fluctuaţiile activităţii economice
5.4. Şomajul
5.5. Inflaţia
5.6. Eficienţa schimburilor economice externe
1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI
1.1. Tensiunea dintre nevoi şi resurse – mobil al activităţii economice
Din punct de vedere ştiinţific, studiul economiei începe cu clarificarea a două noţiuni
fundamentale: nevoi şi resurse.
Principala caracteristică a nevoilor este aceea că sunt dinamice şi nelimitate ca număr.
Nevoile sunt satisfăcute prin consumul de resurse (bunuri) şi se exprimă prin cererea de
bunuri. Principala caracteristică a resurselor este aceea că sunt limitate, sunt rare în raport cu
nevoile.
Insuficienţa bunurilor/resurselor în raport cu nevoile reprezintă problema generală a
economiei, pe care ştiinţele economice în ansamblul lor şi fiecare cu ceea ce îi este specific,
practica economică, economiştii, încearcă să o rezolve cât mai bine. A rezolva cât mai bine
această problemă nu înseamnă nicidecum faptul că ştiinţele economice îşi propun să ofere
soluţii prin care volumul nevoilor şi cel al resurselor să devină egal (acest fapt se poate
întâmpla numai în cazuri particulare şi pentru perioade determinate), ci oferă soluţii pentru
folosirea raţională a resurselor sau utilizarea eficientă a lor. Aceasta presupune maximizarea
raportului dintre rezultate (nevoi satisfăcute) şi consum (resurse utilizate) sau minimizarea
raportului dintre consum şi rezultate. Acţiunea raţională se mai numeşte şi acţiune desfăşurată
pe principiul raţionalităţii, principiul fundamental pentru ansamblul ştiinţelor economice.
1.2. Activitatea economică
Activitatea economică este sinonimă cu economia, reprezentând acel proces de
administrare eficientă a resurselor limitate cu posibilităţi alternative de utilizare în vederea
satisfacerii nevoilor. În cadrul activităţii economice se disting anumite funcţii ale acesteia, care devin preocupări
pentru anumite verigi ale economiei, cum sunt: producţia, circulaţia, repartiţia şi consumul.
Această delimitare a activităţilor economice s-a realizat prin intermediul diviziunii
muncii care este definită în literatura de specialitate ca fiind procesul de desprindere şi
diferenţiere a diferitelor activităţi economice specializate autonome.
1.3. Agenţii economici
Toate procesele economice sunt declanşate şi se desfăşoară ca urmare a acţiunii unor
autori, şi ei la fel de numeroşi şi diferiţi ca economia însăşi. Aceştia sunt agenţii economici,
sau, ca sinonime ale termenului de “agent economic” se pot folosi “subiect economic” ,”actor
economic” , ”operator economic’’ etc. Oricare ar fi însă termenul folosit, sensul este acela de
participant la viaţa economică.
Agenţii economici pot fi abordaţi ca agenţi economici elementari şi, respectiv, ca agenţi
economici agregaţi.
Agenţii economici elementari reprezintă entităţile primare autonome ale vieţii
economice, aceştia formând obiectul de studiu al microeconomiei.
Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici elementari care
îndeplinesc funcţii similare în cadrul economiei.
În literatura de specialitate sunt menţionate următoarele tipuri de agenţi
economici agregaţi: întreprinderile, menajele, băncile şi alte instituţii financiare, exteriorul.
1.4. Riscul şi incertitudinea în activitatea economică
Riscul şi incertitudinea se regăsesc, în diferite proporţii, în toate activităţile
economice.
Riscul se caracterizează prin posibilitatea apariţiei unui eveniment care poate fi
cuantificat cu ajutorul unei legi probabilistice ce poate fi cunoscută de agenţii economici.
Printre cauzele obiective care determină apariţia riscului la nivelul activităţilor
economice sunt:
Factori externi – piaţa, tehnologia, societatea, guvernele.
Factori interni – potenţialul uman, potenţialul tehnico-material, potenţialul financiar al
activităţii economice.
Incertitudinea se caracterizează prin posibilitatea apariţiei unui eveniment fără ca
probabilitatea sa de apariţie să poată fi cuantificată de către agenţii economici.
Riscul nu trebuie perceput ca fiind un lucru rău. De fapt, riscul poate induce
oportunităţi noi pentru cei care ştiu cum să-l gestioneze. Progresul însuşi presupune asumarea
riscului. Din acest motiv agenţii economici trebuie să dezvolte o înţelegere amănunţită a
modului în care rezultatele potenţial negative pot fi transformate în oportunităţi. Astfel,
managementul riscului devine o teorie şi o practică necesare a se afla la baza oricărei afaceri.
În esenţă conţinutul managementului riscurilor, constă dintr-un proces sistematic cu
următoarele componente:
- cunoaşterea factorilor potenţiali ce ameninţă securitatea întreprinderii;
- măsurarea gradului de gravitate al acestora;
- reducerea efectelor prin prevenire şi protecţie;
- transferul acelor efecte ce nu pot fi gestionate de întreprinderi către societăţile
specializate în gestiunea riscurilor.
1.5.Economia contemporană
Modalităţile concrete de fundamentare, adaptare, aplicare şi urmărire a deciziilor
impuse de realitatea economică sunt sintetizate sub forma a două sisteme (modele) teoretice
de organizare şi funcţionare a economiei de schimb: sistemul economiei de comandă şi
sistemul economiei de piaţă.
Modelul teoretic al economiei de comandă, aşa cum a fost gândit de Karl Marx,
consideră că statul reprezintă şi sintetizează cel mai bine interesele indivizilor, de aceea
principalele decizii economice ar trebui adoptate de către stat.
Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare a economiei în care
raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor,
metodelor de organizare şi de combinare a factorilor de producţie, persoanele şi categoriile de
persoane care au acces la aceste bunuri prin intermediul nivelului şi dinamicii preţurilor.
Într-o asemenea economie, producţia, repartiţia, schimbul şi consumul nu sunt
îngrădite prin acte normative, ci se desfăşoară în virtutea legilor pieţei, în virtutea cererii şi
ofertei. Economia de piaţă modernă nu poate fi concepută în afara pieţei cum nici relaţia în
sens invers nu poate fi eludată. Economia de piaţă produce pentru piaţă iar piaţa validează
eficienţa economiei de piaţă.
Există autori care consideră economia de piaţă un model economic ideal, caracterizat
prin absenţa totală a intervenţiei statului în economie şi obişnuiesc să numească economiile de
piaţă în formele lor reale de existenţă, „economii mixte” .
2. ELEMENTE DE ANALIZĂ MICROECONOMICĂ
2.1. Comportamentul economic al consumatorului
Prin comportament economic al consumatorului se înţelege ansamblul reacţiilor –
atitudini, acţiuni, măsuri, iniţiative – pe care acesta le are în legătură cu satisfacerea nevoilor
prin utilizarea bunurilor economice existente. Teoria economică a consumatorului este, în
esenţă, foarte simplă: economiştii considerând că un consumator va consuma cea mai bună
combinaţie de bunuri pe care şi-o poate permite.
Capacitatea unui bun economic de a satisface o nevoie, este exprimată prin conceptul
de utilitate. În sens general, utilitatea exprimă capacitatea reală sau imaginară a unui bun
(serviciu, informaţie) de a satisface o nevoie (a individului, de producţie, a societăţii) în baza
proprietăţilor intrinseci ale acestuia. Altfel spus, pentru oricare dintre consumatori, util,
utilitate, desemnează ceea ce este de folos, necesar.
Utilitatea se prezintă sub următoarele forme :
a) utilitatea individuală (unitară);
b) utilitatea totală;
c) utilitatea marginală.
Extinderea analizei problematicii utilităţii, permite aprofundarea studiului domeniului
şi pe această cale elaborarea unui model de comportament al consumatorului care are la bază
două grupe de factori :
a) endogeni (satisfacţia şi preferinţele);
b) exogeni (veniturile şi preţurile).
2.2. Comportamentul economic al producătorului
În mod curent se acceptă ideea conform căreia scopul producătorului este acela de a
obţine profitul maxim posibil.
Pentru a produce, în orice sector de activitate trebuie utilizaţi factori de producţie.
Factorii de producţie sunt resurse umane sau materiale atrase şi utilizate efectiv într-
o activitate economică în vederea producerii de noi bunuri economice.
În literatura de specialitate se disting factorii de producţie tradiţionali şi neofactorii de
producţie.
Factori de producţie tradiţionali
Neofactori de producţie
Munca;
Natura;
Capitalul cu cele două forme:
- capital fix;
- capital circulant.
Tehnologiile;
Informaţia;
Managementul şi marketingul;
Capitalul uman
Capitalul, ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor produse prin muncă
şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate vânzării.
După modul în care participă la activitatea economică, cum se consumă şi cum se
înlocuiesc componentele capitalului real se grupează în:
- capital fix
- capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului real formată din bunuri materiale care
participă la mai multe cicluri de producţie, se depreciază treptat fiind înlocuite după mai mulţi
ani de utilizare. Exemplu: clădiri, utilaje, mijloace de transport, instalaţii, calculatoare.
Folosirea mijloacelor fixe în procesul de producere a bunurilor materiale duce la
uzura lor, fapt care impune, după o serie de cicluri de producţie înlocuirea acestora.
Reînnoirea periodică a capitalului fix impusă de uzura fizică şi morală a acestuia, se
face pe baza unui fond de amortizare (de înlocuire), creat prin includerea treptată în costuri a
valorii capitalului fix în funcţiune şi prin recuperarea treptată a acestei valori, în urma vânzării
mărfurilor. Expresia bănească a uzurii capitalului fix este amortizarea.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real format din bunuri care
participă la un singur ciclu de producţie, sunt consumate sau sunt profund transformate în
cursul acestuia şi trebuie înlocuite cu fiecare nou ciclu de producţie. Exemplu: materii prime,
auxiliare, combustibil, apa tehnologică etc.
Capitalul se autovalorifică numai în mişcare, trecând prin sfera circulaţiei şi sfera
producţiei, unde parcurge trei stadii şi îmbracă succesiv trei forme funcţionale. Această
mişcare se numeşte circuitul capitalului şi are următoarea reprezentare:
B – K – M – B’
Capitalul lichid – banii – (B) se transformă în capital tehnic (K), urmează combinarea
acestuia cu ceilalţi factori de producţie în urma căreia se obţin bunuri destinate vânzării pe
piaţă – mărfuri – (M). Astfel, se obţin bani (B’), dar cu un surplus faţă de forma bani iniţială,
surplus reprezentând valoarea adăugată în timpul acestui circuit.
Gestiunea economică necesită calculul economic, evaluarea în bani a consumului de
factori de producţie şi, deci, cunoaşterea costului.
Costul de producţie reprezintă expresia bănească a consumului de factori de producţie
necesari agenţilor economici pentru fabricarea şi desfacerea produselor, executarea şi
prestarea serviciilor.
Costul de producţie se regăseşte în preţul de vânzare al bunului destinat vânzării.
În funcţie de nivelul la care se face calculul şi analiza costului, există: costuri
globale, costuri medii (unitare) şi costul marginal.
A. Costul global – reprezintă ansamblul costurilor care corespunde unui volum de
producţie dat.
În cadrul acestuia se disting:
Costurile fixe (CF) sunt costurile independente, pe termen scurt, de volumul producţiei.
Exemplu: chiriile, asigurările, dobânzile, amortizarea capitalului fix, salariile
personalului administrativ; în general toate cheltuielile pe care întreprinderea le suportă
indiferent de nivelul producţiei, chiar dacă acesta este zero.
Costurile variabile (CV) sunt acele costuri care privite în totalitatea lor sunt variabile
în funcţie de volumul producţiei şi în acelaşi sens cu modificarea acesteia.
Exemplu: costurile cu materiile prime, materiale de bază, auxiliare, salariile
personalului direct implicat în producţie. Dacă volumul producţiei este egal cu zero, costul
variabil este zero.
Unele dintre aceste costuri pot varia proporţional cu volumul producţiei (exemplu:
costurile cu materiile prime). Alte costuri pot oscila neproporţional (exemplu: orele
suplimentare sunt plătite cu un tarif superior celui normal).
Costurile totale (CT) reprezintă suma ansamblului costurilor fixe şi variabile.
CT = CF + CV
Dacă volumul producţiei este egal cu zero, costul total este egal cu costul fix.
B. Costul mediu (unitar) – reprezintă costul global pe unitatea de produs sau de efect
util.
În cadrul acestuia se disting: costul fix mediu, costul variabil mediu, costul total mediu.
Raţionalitatea şi eficienţa economică
Eficienţa economică reprezintă un raport între rezultatele obţinute (efectul util) şi
cheltuielile (efortul) efectuat pentru obţinerea lor, într-un anumit interval de timp, atât în
domeniul producţiei, cât şi în alte activităţi economico-sociale, adică:
E = efect / efort → maxim
E = efort / efect → minim
Eficienţa economică se prezintă în principal sub două forme: rentabilitatea
economică şi productivitatea factorilor de producţie.
Rentabilitatea reprezintă capacitatea unei firme de a obţine profit.
Productivitatea (W) stabileşte o relaţie cantitativă între producţia obţinută (Q) într-o
anumită perioadă şi factorii de producţie utilizaţi (Fp) pentru obţinerea acesteia.
Prin productivitate se înţelege rodnicia, randamentul factorilor de producţie utilizaţi. În
general nivelul productivităţii se determină după relaţia:
Fp
QW
W – nivelul productivităţii.
Q – volumul bunurilor economice produse, exprimat, după caz, în unităţi fizice naturale
(kg, m, bucăţi, t etc.) şi unităţi natural-convenţionale (kWh, C.P. etc.) sau în unităţi monetare
(lei, dolari, euro etc.), ca valoare a producţiei.
Fp – factorii (sau factorul) de producţie utilizaţi, exprimaţi, şi ei, după caz, în unităţi
fizice naturale şi natural-convenţionale (ca volum) şi/sau în expresie monetară (ca valoare).
i = 1,2,……n – factorii de producţie utilizaţi.
Nivelul productivităţii se determină pe firmă, pe ramură şi pe economia naţională privită
în ansamblu.
2.3.Cererea şi oferta
Cererea reprezintă cantităţile dintr-un bun pe care consumatorii doresc să le cumpere la
diferite niveluri ale preţului. Ea constituie partea solvabilă a nevoii sociale, adică acea parte
care este satisfăcută prin intermediul pieţei.
Ea exprimă raporturi între cele două variabile determinate de:
- restricţiile bugetare (veniturile limitate ale consumatorului)
- factori de natură endogenă (satisfacţia respectiv structura de preferinţe a acestora).
În literatura economică şi în practică, cel mai des sunt luate în consideraţie şi studiate,
datorită importanţei lor, modificările cererii sub incidenţa directă a unor factori economici,
cum sunt preţul, venitul agenţilor economici, numărul de cumpărători, intensitatea nevoilor şi
preferinţele cumpărătorilor, preţurile altor bunuri etc.
Oferta reprezintă cantităţile dintr-un bun pe care vânzătorii sunt interesaţi să le
desfacă la diferite niveluri ale preţului.
Ea exprimă raporturi între cele două variabile determinate de:
- resursele economice avute la dispoziţie;
- cererea de bunuri de pe acea piaţă.
Oferta este determinată şi evoluează în timp sub incidenţa mai multor împrejurări
economice şi extraeconomice, ca: numărul de producători, nivelul costului, nivelul preţului
unitar, nivelul taxelor şi subvenţiilor etc.
3. TIPURI DE PIEŢE SPECIFICE ECONOMIEI MODERNE
3.1. Piaţa, concurenţa şi preţul
Piaţa
Piaţa este locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin abstract, dintre oferta vânzătorilor
şi cererea cumpărătorilor, prima fiind forma de manifestare a producţiei în condiţiile
economiei de piaţă, a doua exprimând nevoile umane solvabile, însoţite de capacitatea
oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite şi care se dovedesc a fi convenabile pentru ei.
Orice piaţă se caracterizează prin următoarele aspecte:
obiectul tranzacţiilor;
cererea;
oferta;
preţul;
concurenţa.
Concurenţa
Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre agenţii economici
vânzători – ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela (cumpărători – solicitanţi).
În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile ei generale, îndeplineşte un rol
deosebit de important, având virtuţi incontestabile:
- stimulează progresul general;
- duce la reducerea preţurilor de vânzare;
- contribuie la egalizarea progresivă a veniturilor, a condiţiilor de viaţă.
În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, aceasta a fost departajată în
concurenţă loială (corectă) - atunci când se respectă reglementările legale şi neloială
(incorectă) - când nu se respectă aceste reglementări.
Astfel, lupta de concurenţă se manifestă prin două tipuri de comportamente ale
întreprinderilor comerciale denumite în literatura de specialitate:
comportamentul concurenţial;
comportamentul anticoncurenţial.
Tipul de piaţă care caracterizează realitatea economică este piaţa cu concurenţă
imperfectă. Asemenea pieţe infirmă una, mai multe sau toate caracteristicile pieţei cu
concurenţă perfectă. Piaţa cu concurenţă imperfectă poate fi reprezentată prin următoarele
forme:
1. Piaţa cu concurenţă monopolistică
2. Piaţa cu concurenţă oligopol
3. Piaţa cu situaţie de monopol sau piaţa de monopol
4. Piaţa cu situaţie de oligopson
5. Piaţa cu situaţie de monopson
Preţul
Preţul, în sens general, exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru
achiziţionarea (cumpărarea) unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale
de piaţă.
Nivelul şi mişcarea preţurilor sunt influenţate de o serie de factori, un loc central
ocupând cererea şi oferta. Relaţiile dintre cerere - ofertă – preţ trebuie văzute în dublu sens,
deoarece modificarea nivelului preţurilor poate fi uneori cauza, alteori efectul schimbărilor ce
au loc în evoluţia cererii şi/sau ofertei. Indiferent de locul său în cadrul relaţiilor menţionate,
preţul constituie, în ultimă instanţă, rezultatul confruntării intereselor economice ale
purtătorilor cererii şi ofertei, interese formate sub influenţa semnalelor transmise de evoluţia
condiţiilor producţiei şi ale pieţei.
Creşterea cererii face să sporească preţul, iar o urcare a preţului va face, la rându-i, să
se reducă cererea. La urcarea preţului, cantitatea oferită se măreşte, iar aceasta poate genera o
reducere ulterioară a preţului.
3.2. Eşecul pieţelor
Eşecul pieţelor denumeşte sintetic toate aspectele de ineficienţă şi inechitate care apar
în mecanismul pieţei ca urmare a disfuncţionalităţilor şi dezavantajelor în funcţionarea
acestora.
Insuccesul pieţei se manifestă atât la nivelul agenţilor economici, dar şi la nivelul
sistemului economic în care se manifestă. Practic, este vorba despre incapacitatea instituţiilor
de piaţă ale unui sistem economic de a susţine activităţile necesare din punct de vedere social,
sau de a le elimina pe cele nedorite.
Cauzele care se consideră a determina eşecul pieţelor sunt:
a) externalităţile;
b) elementele de patrimoniu cărora nu li se poate asocia un preţ;
c) bunurile publice;
d) costurile tranzacţionale;
e) dificultăţi în individualizarea drepturilor de proprietate;
f) ignoranţa şi incertitudinea;
g) viziunea pe termen scurt;
h) ireversibilitatea.
3.3. Pieţe specifice – mecanisme, funcţii
A. Piaţa muncii
Piaţa muncii poate fi definită ca fiind confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă
într-un anumit interval şi într-un anumit spaţiu ce se finalizează prin vânzarea - cumpărarea de
forţă de muncă în schimbul unui preţ numit salariu.
Cererea şi oferta de forţă de muncă prezintă anumite particularităţi, în raport cu cererea şi
oferta de pe alte pieţe, astfel:
- pe termen scurt cererea de forţă de muncă este practic invariabilă, deoarece
dezvoltarea unor activităţi existente şi iniţierea altora noi, generatoare de locuri de
muncă, presupun o anumită perioadă de timp;
- oferta de forţă de muncă în ansamblul său, se formează în decursul unui timp
îndelungat, în care creşte şi se instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la
care să se poată angaja;
- posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă;
- oferta de forţă de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii, etc., condiţii care nu
sunt neapărat de natură economică;
- oferta de forţă de muncă este perisabilă şi are un caracter relativ rigid;
- cererea şi oferta de forţă de muncă nu sunt omogene, ci se compun din segmente şi
grupuri neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât
în anumite limite sau deloc.
B. Piaţa de capital
Într-un sens foarte larg, obiectul pieţei capitalului îl constituie titlurile financiare pe
termen lung, cunoscute sub termenul de valori mobiliare. Titluri financiare pe termen lung
care includ în principal obligaţiunile (titluri de credit) şi acţiunile (titluri de proprietate);
acestea sunt negociate pe piaţa capitalului. Acestea sunt de fapt titluri care generează în viitor
un flux de venituri viitoare.
Vânzătorii de astfel de titluri pot fi: firmele, băncile şi societăţile financiare,
autorităţile publice guvernamentale, administraţiile locale care au nevoie de resurse băneşti.
Cumpărătorii sunt agenţi economici – persoane fizice sau juridice - care dispun de economii
băneşti pe care le folosesc pentru cumpărarea de astfel de titluri.
În funcţie de momentul în care se face tranzacţia, piaţa de capital se divide în două
segmente dependente temporal: primară şi secundară.
- piaţa primară - în care se vând şi se cumpără emisiunile noi de titluri financiare pe
termen lung;
- se emit şi se plasează titlurile financiare pe termen lung la valoarea nominală;
- vânzătorii (agenţi economici, autorităţi publice guvernamentale, administraţii locale),
care au nevoie de resurse băneşti oferă noi titluri pe termen lung;
- cumpărătorii (alţi agenţi economici – populaţia instituţii financiare) care dispun de
economii băneşti achiziţionează asemenea titluri;
- operaţiunile se realizează de obicei de către bănci care în acest scop solicită un
comision pentru efectuarea acestor tranzacţii.
- piaţa secundară - în care se negociază titlurile financiare emise în prealabil.
- se tranzacţionează titlurile de valoare emise anterior, la un preţ numit curs;
- un rol important îl au bursele care reprezintă principala instituţie de intermediere a
vânzărilor şi cumpărărilor de titluri financiare pe piaţa secundară.
Pe piaţa de capital funcţionează trei instituţii fundamentale:
1.Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
2.Brokerajul
3.Bursa de valori.
C. Piaţa monetară
Pe această piaţă obiectul tranzacţiei îl formează moneda – numerar, a cărei producere
cade în sarcina Băncii Centrale şi/sau banii de cont, a căror creare este asigurată de băncile
comerciale, iar preţul îmbracă forma specifică de rată a dobânzii.
Piaţa monetară are rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă existente la
diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie.
Compensarea excedentului cu deficitul de monedă ale agenţilor economici reprezintă o
activitate cu caracter comercial realizată de bănci, acestea având rolul de intermediar între
cererea şi oferta de monedă.
Pentru ca moneda să-şi poată exercita cu eficienţă funcţiile în cadrul economiei, trebuie
să existe într-un anumit volum şi structură, definite prin conceptul de masă monetară.
Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, existente la un moment dat
într-o economie.
Masa monetară şi componentele ei sunt analizate şi aprofundate cu ajutorul conceptului
de agregat monetar.
Agregatele monetare desemnează părţile constructive ale masei monetare, fiecare
autonomizat prin:
- funcţii specifice;
- agenţi specializaţi care emit instrumente de plată;
- instituţiile bancar-financiare care le gestionează;
- fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
Analiza economică distinge trei categorii principale de lichidităţi:
M1 – lichidităţile primare
M2 – lichidităţile secundare
M3 – lichidităţile terţiare
Cererea de monedă exprimă necesarul de bani pentru realizarea acelor motivaţii şi
considerente care solicită bani efectivi.
Oferta de bani exprimă cantitatea de bani destinată pieţei monetare care trebuie să fie
corespunzătoare nevoilor reale ale activităţii economico - financiare la un moment dat.
Într-o economie de piaţă, diferitele componente monetare sun puse în circulaţie, create
de: băncile comerciale, Trezorerie şi Banca Centrală.
D. Piaţa valutar-financiară
Piaţa valutar-financiară reprezintă ansamblul de relaţii manifestate la nivel
supranaţional, între diferite instituţii naţionale sau de vocaţie internaţională, între persoane
fizice sau juridice, angajate în operaţiuni valutar-financiare internaţionale a căror sferă de
desfăşurare, derulare, depăşeşte cadrul naţional.
Cererea de valută se formulează de către agenţii economici în următoarele împrejurări:
pentru extinderea activităţilor economice, pentru interese speculative de profit, pentru scopuri
de protejare sau apărare împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al
diverselor monede naţionale. Cererea de valută reiese din operaţiunile de import, din
prestările de servicii realizate în ţară de agenţii economici străini, ca şi din ieşirile de capital
naţional.
Oferta de valută se formează pe baza depozitelor bancare şi a banilor persoanelor fizice
şi juridice ca agenţi economici, care acţionează în diverse ramuri ale economiei naţionale,
numerarul fiind nesemnificativ în procesul de constituire a ofertei valutare.
Pe piaţa valutară naţională, oferta de devize rezultă îndeosebi de la exportatori de
bunuri, de la agenţii economici care execută servicii în altă ţară şi intrările în ţară sub diverse
forme de capitaluri străine.
Preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu
care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi de timp se numeşte curs valutar.
Cursul valutar este influenţat de numeroşi factori:
Factori economici: nivelul producţiei, productivitatea muncii, competitivitatea şi
calitatea produselor, PIB/locuitor etc.
Factori financiari: rata inflaţiei, rata dobânzii, volumul masei monetare, starea balanţei
de plăţi etc.
Factori de natură social-politică: stabilitatea politică, mişcările sociale etc.
Factori de natură psihologică: zvonuri, declaraţii, programe electorale etc.
4. VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ
4.1. Salariul
Salariul este o sumă de bani primită de posesorul factorului muncă pentru contribuţia
lui la desfăşurarea oricărei activităţi.
Salariul depinde de munca depusă şi de rezultatul obţinut, iar mărimea sa concretă
pentru fiecare salariat se poate stabili numai la nivel de firmă. Salariul este mărime dinamică
ce variază de la domeniu la domeniu, de la ţară la ţară, de la firmă la firmă sau de la persoană
la persoană. Diferenţierea are la bază caracterul muncii, costul forţei de muncă,
productivitatea muncii, raportul cerere-ofertă de muncă, dinamica preţurilor.
Literatura de specialitate din domeniul economic scoate în evidenţă o serie de optici
sub care este privit salariul:
* Salariul individual care în funcţie de nivelul şi dinamica preţurilor (P) poate fi
considerat sub două aspecte :
a) Salariul nominal (Sn) - suma de bani ce i se cuvine salariatului pentru munca
depusă;
Salariul nominal poate fi analizat ca salariu brut sau ca salariu net.
Structura salariului brut este următoarea:
Salariul brut = Salariul de bază + Adaos la salariu + Spor la salariu
Salariul nominal net reprezintă suma ce rămâne salariatului după ce plăteşte taxele şi
impozitele aferente salariului brut.
Salariul net = Salariul brut – Impozite şi taxe
b) Salariul real (SR) este cantitatea de bunuri şi servicii pe care o poate procura un
salariat cu salariul nominal la un moment dat.
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi
se reţine la sursă de către plătitorii de venituri. Conform legii 32/1991, se consideră salarii
realizate pe teritoriul României şi se impozitează salariile în bani primite de către salariaţi de
la persoanele fizice sau juridice care au domiciliul sau sediul pe teritoriul României, precum şi
salariile primite din străinătate de către persoanele care îşi desfăşoară activitatea în România.
Pentru salariile obţinute în urma activităţii economice desfăşurate, fiecare salariat
trebuie să contribuie la următoarele fonduri:
CAS (contribuţii de asigurări sociale): contribuţia este de 9,5%;
CASS (contribuţii pentru asigurări sociale de stat) : o contribuţie de 6,5%;
CFS (contribuţia la fondul de şomaj): contribuţie de 1%.
Toate acestea se calculează proporţional cu salariu brut. După ce a fost calculată
întreaga sumă cu care salariatul trebuie să participe la fondurile menţionate, se scad
deducerea personală de bază (diferă în funcţie de mărimea salariului brut), deducerea
suplimentară (dacă este cazul, respectiv pentru salariaţii care au una sau mai multe persoane
în întreţinere), iar rezultatul acestei diferenţe reprezintă salariul impozabil. La rândul său,
acesta este impozitat cu o cotă de 16%, iar ceea ce rămâne reprezintă salariul net.
Salariul brut – contribuţii – deducerea personală de bază – deducerea suplimentară =
Salariul impozabil
Salariul impozabil – 0,16 x Salariul impozabil = Salariul net
4.2. Dobânda
Dobânda este o formă de venit ce reprezintă suma de bani ce i se cuvine proprietarului
de capital bănesc pentru serviciul adus într-o activitate economică prin intermediul acestui
capital.
Dobânda este, practic, suma de bani pe care debitorul o plăteşte creditorului pentru banii
primiţi sub formă de credit.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori fundamentali:
masa dobânzii (D) – reprezintă valoarea absolută a dobânzii, şi se determină ca
diferenţă între suma totală plătită creditorului de către debitor şi suma luată cu
împrumut de către el.
rata dobânzii (d) - este mărimea relativă a dobânzii şi exprimă preţul pe care
debitorul îl plăteşte pentru un credit de 100 u.m. pe timp de un an. Aceasta exprimă
nivelul preţului la care poate fi dobândit împrumutul acceptat de solicitant.
Rata dobânzii poate fi interpretată ca rată reală sau ca rată nominală.
Formele dobânzii
Dobânda simplă - se calculează pentru o perioadă mai mică de un an conform
relaţiei:
D = K x d x n
unde:
K – creditul acordat;
d – rata dobânzii;
n - perioada de acordare a împrumutului.
Dobânda compusă se calculează pentru o perioadă mai mare de un an de zile conform
relaţiilor :.
K = Ko (1 + d)n D = K - Ko
Rata dobânzii este o mărime dinamică. Ea se modifică de la o etapă la alta a dezvoltării
economice. În fiecare etapă asupra ratei dobânzii acţionează direct şi indirect o multitudine de
factori, dintre care cei mai relevanţi sunt: raportul dintre cererea şi oferta de credit;
conjunctura economiei; riscul nerambursării; rata profitului; puterea de cumpărare a banilor.
4.3. Profitul
Profitul (beneficiul) reprezintă diferenţa între ceea ce se încasează şi ceea ce se plăteşte
în activitatea economică sau diferenţa între preţul de vânzare şi costul produsului (serviciului)
provenit din activitatea respectivă.
Profitul este câştigul, avantajul realizat sub formă bănească dintr-o activitate
economică, ce revine proprietarului de capital folosit în activitatea economică respectivă. Indicatorii cu ajutorul cărora poate fi pusă în evidenţă mărimea profitului sunt:
1. Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de profit de către un
agent economic. Se calculează ca diferenţă între preţul de vânzare şi cost sau ca diferenţă între
venituri şi costuri.
masa profitului = preţ de vânzare - cost
2. Rata profitului reprezintă raportul procentual dintre masa profitului pe de o parte
şi capitalul folosit, cifra de afaceri sau costurile de producţie pe de altă parte conform
relaţiilor:
100folositcapitalul
profituluimasaprofituluirata
100afaceridecifra
profituluimasaprofituluirata
100productiedecosturile
profituluimasaprofituluirata
Atât mărimea cât şi dinamica ratei profitului sunt influenţate de numeroşi factori: costul
producţiei; preţul bunurilor şi serviciilor; volumul producţiei; structura producţiei; calitatea
producţiei; viteza de rotaţie a capitalului.
4.4. Renta
Renta reprezintă venitul ce revine proprietarului oricărui factor de producţie, a cărei
ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică pentru transferarea dreptului de folosinţă sau de
uzufruct al acestuia altei persoane.
Realizarea rentei presupune existenţa simultană a trei condiţii:
- bunul respectiv să fie limitat cantitativ;
- bunul să nu poată fi substituit cu un alt bun, cel puţin o perioadă de timp;
- oferta din bunul respectiv să fie inelastică în raport cu variaţia preţului.
Principala formă de rentă este renta funciară, cea care se formează în agricultură.
Alte forme de rentă sunt renta minieră, renta în construcţii, renta consumatorului, renta
vânzătorului, renta de abilitate, renta conjuncturală.
Renta este un venit care se formează pe seama valorii nou create în sfera producţiei şi
însuşită de proprietarii factorilor de producţie când aceşti factori au un caracter restrictiv.
5. MANAGEMENT GUVERNAMENTAL
5.1. Rolul statului în economie
Teoria generală a implicării statului în economie
Statul reprezintă ansamblul de instituţii politice şi de guvernare ale unei ţări, autoritatea
centrală şi locală, precum şi instituţiile publice create de acestea pentru a da curs doctrinelor
din care se inspiră şi valorilor ce corespund majorităţii electoratului.
Implicarea statului în activitatea economică este cunoscută în literatura de specialitate
sub denumirea de management guvernamental.
Cauzele implicării statului în economie sunt multiple:
- insuficienţa iniţiativei private într-o serie de domenii de interes general;
- complexitatea problemelor care apar în perioadele dificile ale istoriei unei ţări (războaie,
crize economice etc.);
- modificările în conjunctura economică internaţională, care favorizează sau complică
situaţia economică a unor ţări;
- pentru a corija neajunsurile economiei de piaţă şi a susţine desfăşurarea normală a vieţii
economico-sociale.
Implicarea statului în economie este bidirecţionată: la nivel macroeconomic şi la nivel
microeconomic, prima direcţie de acţiune fiind şi cea care prezintă o importanţă deosebită.
La nivel macroeconomic se urmăreşte rezolvarea a cel puţin şase probleme
fundamentale:
1. Asigurarea unei creşteri economice susţinute;
2. Asigurarea unei ocupări cât mai depline a resurselor umane;
3. Controlul inflaţiei;
4. Asigurarea echilibrului economic global în economie;
5. Asigurarea unor raporturi de schimb externe eficiente;
Prezenţa statului în economie este un fenomen complex, care se derulează în mod
organizat, coerent, în cadrul unui sistem format din strategii, politici şi instrumente
economice.
Indicatori macroeconomici de rezultate
Potrivit aceloraşi principii după care se măsoară şi se evidenţiază rezultatele
microeconomice obţinute de agenţii economici, este necesar să se aprecieze şi activitatea
agenţilor economici agregaţi, prin intermediul rezultatelor macroeconomice.
Rezultatele de ansamblu, agregate, ale activităţii economice, în ţările cu economie de piaţă,
sunt calculate şi analizate statistic cu ajutorul a două grupe de indicatori:
PRODUS “INTERN” = produsul care aparţine
agenţilor economici rezidenţi pe
teritoriul ţării respective.
“NAŢIONAL” = produsul
care aparţine agenţilor
naţionali indiferent de ţara
unde îşi desfăşoară
activitatea
“BRUT”
(include
consumul de
capital fix -
C.C.F.)
“PRODUSUL INTERN BRUT”
(P.I.B); reprezintă valoarea finală a
bunurilor şi serviciilor realizată de
agenţii economici rezidenţi.
“PRODUSUL NAŢIONAL
BRUT” (P.N.B.); reprezintă
valoarea bunurilor şi
serviciilor realizate de
agenţii economici naţionali.
“NET”
(Exclude
C.C.F.)
“PRODUSUL INTERN NET (P.I.N.)-
reprezintă valoarea bunurilor şi
serviciilor destinate consumului final în
care nu este inclusă investiţia netă şi este
exclusă cea rezultată din amortizări.
“PRODUSUL NAŢIONAL
NET” (P.N.N.)- valoarea
PNB din care s-a scăzut
amortizarea.
Cel mai utilizat indicator macroeconomic este P.I.B. deoarece acesta reflectă cel mai
bine capacitatea productivă a unei ţări şi volumul bunurilor şi serviciilor ce pot fi consumate
pe teritoriul unei ţări pe parcursul unei perioade determinate.
5.2. Creşterea şi dezvoltarea economică
Creşterea economică reprezintă obţinerea unui spor important de produs naţional pe o
persoană, ca o tendinţă fermă pentru o perioadă viitoare mai îndelungată, dar previzibilă.
Creşterea economică se măsoară, în principal, cu ajutorul a doi indicatori:
- creşterea reală a PIB
- creşterea reală a PIB/locuitor.
Din punctul de vedere al resurselor, creşterea economică poate fi:
a) Creştere economică potenţială;
b) Creştere economică actuală.
Factorii cu influenţă decisivă asupra creşterii economice sunt:
- creşterea populaţiei active;
- acumularea de capital real;
- progresul tehnologic.
Printre factorii cu influenţă mediată se înscriu:
- rata investiţiilor;
- cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
- politica monetară, bugetară, financiară şi fiscală;
- capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
- schimburile internaţionale;
- politica ecologică, etc.
Pentru a realiza obiectivele creşterii economice, autorităţile publice pot aplica două
tipuri de politici de creştere: măsuri de stimulare a cererii; măsuri de stimulare a ofertei
Dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative şi
calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele
economice, precum şi în modul de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor.
Progresul economic reprezintă un efect în timp al creşterii şi dezvoltării economice şi
în esenţă el constă în:
- sporirea productivităţii factorilor de producţie;
- creşterea dimensiunilor potenţialului economic;
- modernizarea structurilor.
Creşterea economică evidenţiază preponderent dimensiunea cantitativă, amplificarea
rezultatelor obţinute în economica naţională. Dezvoltarea pune în evidenţă şi alte transformări
– cele calitative – ale economiei, dar şi ale sistemului social în ansamblu.
5.3. Fluctuaţiile activităţii economice
În activitatea economică prezintă o importanţă deosebită fluctuaţiile ciclice.
Ciclicitatea activităţilor economice este un mod specific de evoluţie a fenomenelor şi
proceselor economice, caracterizat prin alternanţa într-o anumită succesiune a fazelor de
expansiune (de creştere, dezvoltare) şi de contracţie (stagnare, scădere, regres) a afacerilor
dintr-un areal geografic şi economic.
Unitatea de măsură a timpului în care se succed ciclurile activităţii economice,
segmentele de timp în care se încadrează dinamica economică reprezintă ciclul economic.
Ciclul economic reprezintă succesiunea în timp şi schimbarea periodică a condiţiilor
şi rezultatelor creşterii şi dezvoltării economice.
Pe baza datelor statistice acumulate au fost identificate trei tipuri de cicluri economice
care se întrepătrund şi se interinfluenţează.
Acestea sunt:
Ciclurile Kondratief (cicluri pe termen lung, seculare);
Ciclurile Juglar (cicluri pe termen mediu, decenale);
Ciclurile Kitchin (cicluri pe termen scurt, conjuncturale).
Un ciclu economic este format din mai multe faze, fiecare definind o anumită stare a
economiei: recesiunea (manifestările de criză economică şi depresiunea), cunoscută şi sub
denumirea de contracţie şi boomul (reluarea creşterii economice şi expansiunea).
Politicile anticiclice se referă la măsurile pe care guvernele le pot adopta în scopul
atenuării fluctuaţiilor ciclice şi reducerii efectelor negative ale acestora. Aceste măsuri se pot
grupa în două categorii:
măsuri care vizează cererea agregată;
măsuri care influenţează oferta agregată.
5.4. Şomajul
În literatura de specialitate şomajul şi şomerii sunt definiţi în maniere diferite:
Şomeri sunt acele persoane apte de muncă (ofertanţi de forţă de muncă) care au avut
un loc de muncă salarizat şi l-au pierdut şi nu-şi găsesc alt loc de muncă.
Biroul Internaţional al muncii consideră (B.I.T.) consideră şomeri persoanele care
îndeplineau simultan în decursul unei perioade de referinţă următoarele condiţii:
- au vârsta de cel puţin 15 ani;
- nu au loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând în ultimele patru săptămâni toate
mijloacele legale pentru a-l găsi;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile de îndată ce şi-ar găsi un loc
de muncă.
A XIV-a Conferinţă internaţională a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 1987
printre criteriile folosite pentru definirea noţiunii de “ocupare” a stabilit şi “criteriul căutării
unei munci salariate ori nesalariale” precizând că acest criteriu este esenţial pentru definirea
stării de şomaj însemnând înscrierea la un birou de plasare, ori utilizarea altor forme de
căutare activă a muncii.
În statistica internaţională se operează cu următoarele categorii de populaţie:
- populaţie totală – cuprinde persoanele prezente în mod obişnuit pe teritoriul ţării şi
cetăţenii aflaţi peste graniţă;
- populaţia disponibilă pentru muncă sau populaţia activă disponibilă – formează
resursele de muncă ale unei ţări şi acţionează pe piaţa muncii ca ofertă de muncă;
- populaţia efectiv activă sau ocupată – este formată din acele persoane care prestează o
muncă salariată, inclusiv cei care sunt temporar indisponibili din cauza unei boli, a
unui accident sau pentru că sunt în concediu. Se consideră ocupate următoarele
categorii de persoane: salariaţii, patronii, lucrătorii pe cont propriu, lucrătorii familiali
neremuneraţi, membrii ai unei societăţi agricole sau ai unei cooperative meşteşugăreşti
sau de credit.
- şomerii – persoane care nu lucrează şi caută în mod activ un loc de muncă.
- populaţia neocupată – restul populaţiei în vârstă de muncă. Sunt incluşi aici studenţii,
casnicele, bolnavii inapţi, persoanele care nu doresc să lucreze.
La baza formării şomajului stau următoarele procese:
A. Pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate
B. Creşterea ofertei de muncă
5.5. Inflaţia
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care
exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, ceea ce
conduce la deprecierea monedei şi la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor.
Determinarea ratei inflaţiei dintr-o ţară se poate realiza cu ajutorul unor indici de preţ,
dintre care cei mai importanţi sunt: indicele preţurilor bunurilor de consum, deflatorul P. I. B.
şi indicele preţurilor bunurilor de producţie. Dintre acestea, instrumentul la care se apelează
cel mai des este indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC).
Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consum (IPC) exprimă modificarea
medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie medie din mediul urban le face
pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă în concordanţă cu nivelul şi structura nevoii
sociale.
În funcţie de valorile ratei inflaţiei se disting mai multe tipuri de inflaţie, şi anume:
inflaţie moderată; inflaţie galopantă; hiperinflaţie
Analiza inflaţiei, deşi a înregistrat importante succese atât în teorie cât şi în practică, nu
a ajuns la explicaţii pe deplin edificatoare cu privire la intercondiţionarea cauzelor care o
generează şi dacă ele sunt rezultatul unui dezechilibru fundamental sau nu. Factorii care se
consideră a determina inflaţia sunt:
- creşterea mai rapidă a cererii agregate decât a ofertei agregate ( inflaţia prin cerere);
- sporirea costurilor de producţie (inflaţia prin costuri);
Politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cauzele fundamentale care
determină inflaţia. Acestea sunt:
- Politicile fiscale;
- Politicile monetare;
- Politici de control a preţurilor şi veniturilor;
- Politici de stimulare a ofertei.
5.6. Eficienţa schimburilor economice externe
Economiile reale nu pot exista fără să exporte mărfuri respectiv fără să importe
mărfuri din alte ţări. În prezent schimburile externe au devenit principalul mijloc prin care
naţiunile îşi pot procura prodfactorii şi satisfactorii de care au nevoie şi pe care nu le deţin.
Această realitate, impune derularea între economiile naţionale a unor importante fluxuri de
bunuri materiale şi servicii, de capitaluri, de forţă de muncă. Dată fiind importanţa lor,
autorităţile guvernamentale se implică în desfăşurarea cu eficienţă a schimburilor externe
care fac obiectul comerţului internaţional.
Operaţiunile de comerţ exterior trebuie judecate din punctul de vedere al eficienţei
economice adică al raportului dintre efectele obţinute şi eforturile depuse.
Pe termen scurt, efectele activităţii de comerţ exterior sunt exprimate, din punct de
vedere economic prin:
veniturile realizate din export;
bunurile şi serviciile obţinute prin import.
Eforturile activităţii de comerţ exterior reprezintă cheltuielile:
în monedă naţională pentru export;
în valută pentru import.
Eficienţa comerţului exterior pe termen scurt la nivelul agenţilor economici se
apreciază cu ajutorul următorilor indicatori:
a) Cursul de revenire brut la export;
b) Cursul de revenire la import .
La nivel macroeconomic raporturile economice externe sunt urmărite cu ajutorul
balanţei de plăţi externe.
Balanţa de plăţi externe este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi se
compară totalitatea plăţilor şi încasărilor efectuate de o ţară, rezultate din relaţiile sale
economice, financiare şi monetare cu alte ţări pe o perioadă de timp determinată (de regulă un
an).
Balanţa de plăţi poate fi:
- activă (excedentară) – atunci când încasările sunt mai mari decât plăţile;
- pasivă (deficitară) – atunci când plăţile sunt mai mari decât încasările;
- echilibrată – atunci când încasările sunt egale cu plăţile.
Balanţa de plăţi reflectă situaţia reală a raporturilor economice ale ţării cu străinătatea.
Este de dorit ca aceste raporturi să prezinte o echivalenţă sau să concretizeze într-un sold
pozitiv, adică o balanţă de plăţi echilibrată sau execedentară.
Este important de reţinut şi faptul că, în principiu, creditele se egalizează cu debitele şi
în consecinţă balanţa, aparent este întotdeauna echilibrată. Echilibrarea aparentă se poate
realiza pe două căi:
a) prin cursul de schimb al monedei care se ajustează până când se ajunge la o
egalitate între credite şi debite.
b) prin intervenţia guvernului care acţionează în direcţia egalizării.
INTREBĂRI INTRODUCERE ŞTIINŢA ECONOMICĂ
AN I (2009 – 2010) DREPT, ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
1. Principala caracteristicã a nevoilor umane este:
2. În raport cu modificarea nevoilor umane, resursele economice sporesc si se diversificã:
3. Prestãrile de servicii se înscriu în urmãtoarea categorie de activitati economice:
4. Plata salariilor se înscrie în urmãtoarea categorie de activitati economice:
5. Serviciile juridice fac parte din:
6. Care dintre urmãtoarele categorii de agenti economici exercitã functia de redistribuire financiarã, pe
baza serviciilor non-marfare pe care le presteazã?
7.Care din tipurile de economie prezentate considerati cã s-a dovedit cea mai rationalã sub aspect
economic?
8. Productia materialã reprezintã:
9.Prestãrile de servicii reprezinta:
10. Repartitia reprezintã:
11. Consumul reprezintã:
12. Scopul activitãtii desfasurate de administratii este:
13. Din sectorul secundar al economiei fac parte
14. Factorii de productie traditionali sunt:
15. Bunurile capital sunt acele bunuri care:
16. Capitalul, ca factor de productie reprezintã:
17. Acea parte a capitalului real formatã din bunuri materiale care participã la mai multe cicluri
de productie se numeste capital
18. Într-o întreprindere în care se realizeazã o folosire corespunzãtoare a masinilor si utilajelor:
19. Uzura fizicã a capitalului fix are loc în urmãtoarea situatie:
20. Uzura fizicã a capitalului fix are loc în urmãtoarea situatie:
21. În care din situatiile enumerate, capitalul fix în functiune este afectat de uzura moralã?
22. Deprecierea treptatã a caracteristicilor functionale ale capitalului fix ca urmare a folosirii
acestuia în productie si actiunii agentilor naturali se numeste:
23. Expresia bãneascã a uzurii capitalului fix se numeste:
24. Valoarea anualã a amortizarii capitalului se calculeaza ca raport intre pretul de achizitie a capitalului
fix si:
25. Acea parte a capitalului real formatã din bunuri materiale care participã la un singur ciclu de
productie se numeste capital .................
26. In capitalul circulant al unei firme nu se includ:
27. În capitalul fix al unei firme nu se includ:
28. Procesul de recuperare treptatã a cheltuielilor fãcute cu achizitionarea si întretinerea
capitalului fix, prin repartizarea costului acestuia asupra exercitiilor financiare în care este
utilizat mijlocul fix respectiv se numeste.......
29. Dacã pretul de achizitie al capitalului fix creste, iar celelalte conditii rãmân constante, rata
anualã a amortizãrii:
30. Dacã perioada normatã de functionare a capitalului fix creste, iar celelalte conditii rãmân
constante, rata anualã a amortizãrii:
31. Reluarea permanentã a circuitului capitalului real se numeste........
32. Procesul de transformare a capitalului bãnesc în capital tehnic se numeste:
33. Procesul de transformare a capitalului tehnic în marfã se numeste:
34. Procesul de transformare a mãrfii în capital banesc se numeste:
35. Pentru ca masa anualã a profitului unei firme sã creascã este necesar ca viteza de rotatie a
capitalului sã.......................
36. Costurile fixe sunt acelea care:
37. Costurile variabile sunt acelea care:
38. Care dintre urmãtoarele reprezintã un exemplu de cost fix?
39. Care dintre urmãtoarele reprezintã un exemplu de cost variabil?
40. Costul total mediu al unui bun economic nu este influentat de:
41. Amortizarea este un cost:
42. Care dintre urmãtoarele tipuri de costuri nu se includ în categoria costurilor fixe:
43. Care dintre urmãtoarele tipuri de costuri nu se includ în categoria costurilor variabile:
44. Volumul minim de productie a carui vanzare permite asigurarea unui profit egal cu zero, se numeste:
45. Care dintre urmatoarele reprezintã relatia caracteristica pragului de rentabilitate?
46. Care dintre urmãtoarele enunþuri redau cel mai corect continutul eficientei economice?
47. Rentabilitatea economica reprezinta:
48. Eficienta economicã:
49. Productivitatea muncii exprimã:
50. Când timpul de muncã cheltuit pentru obtinerea unei unitãti de productie creste, fãrã ca celelalte
conditii sã se schimbe, productivitatea muncii:
51. Când timpul de muncã cheltuit pentru obtinerea unei unitãti de productie scade, fãrã ca celelalte
conditii sã se schimbe, productivitatea muncii:
52. Când numarul de salariati care contribuie la obtinerea unui anumit volum de productie creste, fãrã ca
celelalte conditii sã se schimbe, productivitatea muncii:
53. Când numarul de salariati care contribuie la obtinerea unui anumit volum de productie scade, fãrã ca
celelalte conditii sã se schimbe, productivitatea muncii:
54. Care din expresiile de mai jos exprimã productivitatea muncii?
55. Când volumul productiei creste iar consumul de capital ramane constant, randamentul capitalului:
56. Când volumul productiei scade iar consumul de capital ramane constant, randamentul capitalului:
57. Relatia dintre nevoile umane si cerere este urmatoarea:
58. Legea generalã a cererii exprimã:
59. Între veniturile consumatorilor si volumul cererii este o relatie de:
60. Bunurile care pot fi folosite alternativ pentru a satisface o nevoie se numesc:
61. Dacã x si y sunt douã bunuri substituibile, când creste pretul bunului x, cererea pentru bunul
y......
62. Bunurile utilizate împreunã pentru a satisface o nevoie se numesc:
63. Dacã x si y sunt douã bunuri complementare, când creste pretul bunului x, cererea pentru
bunul y .............
64. Legea generalã a ofertei exprimã:
65. Între pretul factorilor de productie si volumul ofertei este o relatie de:
66. Intre nivelul taxelor si impozitelor si volumul ofertei este o relatie de:
67. O piata pe care existã un numãr mic de producãtori si multi consumatori, este o piata de tip:
68. Cartelurile sunt o forma a pietei de tip:
69. Cartelurile sunt o forma a pietei de tip:
70. O piata pe care existã un numãr mic de consumatori si multi producatori, este o piata de tip:
71. Piata de tip monopol este controlata de:
72. Piata de tip monopolistic este controlata de:
73. Piata de tip monopson este controlata de:
74. Atunci când oferta unui bun este mai mare decât cererea pentru bunul respectiv, de regulã pretul
bunului:
75. Atunci când oferta unui bun este mai mica decât cererea pentru bunul respectiv, de regulã pretul
bunului:
76. Oferta de fortã de muncã se exprimã prin:
77.Cererea de fortã de muncã se exprimã prin:
78. Principalul tip de tranzactie pe piata monetarã este..........
79. Ansamblul mijloacelor de plata existente la un moment dat într-o economie reprezinta:
80. In care dintre agregatele monetare urmãtoare se inscrie numerarul aflat in circulatie:
81. Care dintre urmatorii factori nu trebuie sa influenteze volumul masei monetare aflate in circulatie:
82. Care dintre urmatorii factori influenteaza direct proportional volumul masei monetare aflate in
circulatie:
83. Forma specificã pe care o îmbracã pretul pe piata monetarã este ......................
84. Care dintre urmãtoarele nu poate fi o functie a bãncilor comerciale:
85. Pe piata financiara se tranzactioneaza:
86. Identificati care dintre afirmatiile de mai jos, caracterizeazã actiunile:
87. Identificati care dintre afirmatiile de mai jos, caracterizeazã obligatiunile:
88. Care dintre urmãtoarele nu este un drept al detinãtorului unei obligatiuni:
89. Care dintre urmãtoarele nu este un drept al actionarului:
90. Actiunile se deosebesc de obligatiuni pentru cã:
91. Obligatiunile se deosebesc de actiuni pentru cã:
92. Pe piata financiara primara pretul este:
93. Pe piata financiara secundara pretul este:
94. Pe piata financiara primara se tranzactioneazã:
95. Pe piata financiara secundara se tranzactioneazã:
96. Care dintre urmãtoarele nu este o atributie a Comisiei Nationale a Valorilor Mobiliare:
97. Care dintre urmãtoarele este o atributie a Comisiei Nationale a Valorilor Mobiliare:
98. Care dintre urmãtoarele nu este o functie a brokerilor?
99. Care dintre urmãtoarele este o functie a brokerilor?
100. Termenul sub care circulã moneda nationalã pe plan international este.............
101. Devizele reprezintã:
102. Pretul unei monede nationale sau internationale exprimat într-o altã monedã nationalã cu care se
comparã valoric se numeste...........
103. Când cererea de valutã este mai mare decât oferta de valutã, cursul valutar, de regulã:
104. Când oferta de valutã este mai mare decât cererea de valutã, cursul valutar, de regulã:
105. În cazul în care volumul importurilor dintr-o tara creste, cererea de valuta...
106. În cazul în care volumul exporturilor dintr-o tara creste, oferta de valuta...
107. Care dintre enunturile de mai jos definesc salariul real?
108. Care dintre afirmatiile de mai jos definesc salariul nominal?
109. Ce efecte ar trebui sã aibã asupra salariului, cresterea productivitãtii muncii?
110. Salariul nominal brut reprezintã:
111. Sumele plãtite salariatilor pentru a-i atrage si mentine la munca ce se desfãsoarã în anumite conditii
care o fac nedoritã se numesc.....
112. În situatia în care cererea de fortã de muncã este mai mare decât oferta de fortã de muncã, salariul:
113. În situatia în care cererea de fortã de muncã este mai micã decât oferta de fortã de muncã, salariul:
114. Forma de salarizare in cadrul careia salariul este stabilit in functie de timpul de lucru, se numeste.....
115. Forma de salarizare in cadrul careia salariul este stabilit in functie de rezultatele muncii, se numeste.....
116. Care dintre urmãtoarele este un avantaj al salarizãrii în acord?
117. Care dintre urmãtoarele este un dezavantaj al salarizãrii în acord?
118. Care dintre urmãtoarele consecinte considerati cã se produce dacã se reduce productivitatea muncii,
mentinând acelasi salariu nominal?
119. Care dintre urmãtoarele consecinte considerati cã se produce când creste productivitatea muncii,
mentinând acelasi salariu nominal?
120. Salariul brut fata de salariul impozabil:
121. Contributiile salariatilor la fondurile publice se fac din:
122. Intr-un contract de credit, debitorul este:
123. Intr-un contract de credit, creditorul este:
124. Care este relatia dintre rata reala a dobanzii si rata nominala a dobanzii?
125. Care este relatia dintre nominala a dobanzii si rata reala a dobanzii?
126. Pretul pe care debitorul il plateste creditorului pentru fiecare 100 u.m. imprumutate, timp de 1 an
reprezinta:
127. Dobanda exprimata in valoare absoluta se numeste:
128. Rata reala a dobanzii este fata de rata nominala a dobanzii:
129. Rata nominala a dobanzii este fata de rata reala a dobanzii:
130. Care dintre relatiile de mai jos exprimã formula de calcul a dobanzii simple?
131. Care dintre afirmatiile de mai jos, în legãturã cu dobânda simplã este adevãratã?
132. Care dintre afirmatiile de mai jos, în legãturã cu dobânda compusã este adevãratã?
133. Rata dobanzii creste atunci cand:
134. Atunci cand rata dobanzii creste...
135. În scopul frânãrii proceselor inflationiste se impune......
136. În scopul relansaãrii activitãtii economice prin stimularea investitiilor se impune....
137. Monedele cu putere de cumparare relativ stabila au fata de monedele mai putin stabile, o rata nominala
a dobanzii:
138. Care dintre afirmatiile de mai jos, referitoare la profit este adevãratã?
139. Suma totala dobandita de un agent economic ca diferenta intre incasarile obtinute prin vanzarea
produselor si sumele investite in productie se numeste....
140. Formula de calcul a ratei profitului este:
141. Formula de calcul a ratei profitului este:
142. Indicatorul cifra de afaceri reprezinta:
143. Incasarile obtinute prin vanzarea produselor / serviciilor sunt exprimate cu ajutorul:
144. Masa profitului se calculeazã cu urmãtoarea formulã de calcul:
145. Ce presupune faptul cã o firmã este rentabilã?
146. Atunci când costul total mediu creste, iar celelalte conditii nu se modificã, masa profitului:
147. Atunci când cifra de afaceri creste, iar celelalte conditii nu se modificã, masa profitului:
148. Atunci când costul total creste, iar celelalte conditii nu se modificã, rata rentabilitãtii:
149. Atunci când cifra de afaceri creste proportional cu cresterea costurilor, rata profitului:
150. Atunci când costul total creste, iar celelalte conditii nu se modificã, rata rentabilitãtii:
151. Atunci când volumul productiei unei întreprinderi creste, profitul:
152. Atunci când structura productiei unei întreprinderi este diversificatã, profitul:
153. Dividendul este:
154. Bursa de valori este o componentã a:
155. Dividendele se plãtesc actionarilor din:
156. Reinvestirea profitului se face din:
157. Politica monetarã si de credit a unei tãri are ca instrumente:
158. Politica de cheltuieli publice a unei tãri are ca instrumente:
159. Politica fiscalã a unei tãri are ca instrumente:
160. În cadrul veniturilor fiscale nu se includ:
161. În cadrul veniturilor nefiscale nu se includ:
162. Care dintre urmãtoarele tipuri de impozite nu se include în sfera impozitelor directe?
163. Care dintre urmãtoarele tipuri de impozite nu se include în sfera impozitelor indirecte?
164. Impozitele indirecte sunt:
165. Impozitele directe sunt:
166. Bugetul deficitar este:
167. Bugetul excedentar este:
168. Bugetul echilibrat este:
169. În elaborarea si în executia bugetarã se urmãreste:
170. Mãrimea valorii adãugate brute a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului
economic, care au fost produse în interiorul tãrii de cãtre agentii economici autohtoni si strãini
în decursul perioadei de calcul, rerezinta....
171. Mãrimea valorii adãugate brute a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului
economic, care au fost produse în interiorul tãrii sau in afara acesteia de cãtre agentii
economici autohtoni în decursul perioadei de calcul, reprezintã:
172. Care dintre enunturile de mai jos defineste Produsul Intern Brut (P.I.B.)?
173. Care dintre enunturile de mai jos defineste Produsul Naþional Brut (P.N.B.)?
174. Invetitiile nete reprezinta:
175. În calculul investitiilor brute nu se includ:
176. La nivel macroeconomic, venitul disponibil se calculeaza astfel:
177. Multiplicatorul investitiilor (K) se calculeazã cu urmãtoarea formulã:
178. Acceleratorul investitiilor (a) se calculeazã cu urmãtoarea formulã:
179. Actul fundamental care determina crestere economicã într-o economie este.....
180. Principalul indicator care masoara cresterea economica intr-o tara este:
181. Relatia dintre cresterea economica si dezvoltarea economica este:
182. Dimensiunea cantitativa a rezultatelor macroeconomice este reflectata în principal de:
183. Dimensiunea calitativa a rezultatelor macroeconomice este reflectata în principal de:
184. Care dintre urmãtoarele mãsuri poate fi adoptatã pentru a iesi din faza de recesiune?
185. Care dintre urmãtoarele mãsuri poate fi adoptatã pentru a iesi din faza de recesiune?
186. Care dintre urmãtoarele mãsuri poate fi adoptatã pentru a iesi din faza de recesiune?
187. Care dintre urmãtoarele mãsuri se impune a fi luatã în faza de expansiune prelungitã?
188. Care dintre urmãtoarele mãsuri se impune a fi luatã în faza de expansiune prelungitã?
189. Care dintre urmãtoarele mãsuri se impune a fi luatã în faza de expansiune prelungitã?
190. Somajul reprezintã:
191. Somajul reprezintã
192. O persoana apta de munca este considerata somer atunci cand:
193. Populatia activã disponibilã a unei tãri cuprinde:
194. Somajul caracteristic fazei de recesiune se numeste:
195. Somajul care apare ca urmare a existentei unei neconocoradante între componentele cererii de
muncã si cele ale ofertei de muncã se numeste:
196. Somajul specific activitãtilor economice influentate de factori naturali se numeste:
197. Care dintre relatiile de mai jos exprimã rata somajului?
198. Care dintre urmãtoarele reprezintã o strategie defensiva de combatere a somajului:
199. Care dintre urmãtoarele reprezintã o strategie ofensiva de combatere a somajului:
200. Inflatia reprezinta:
201. Care dintre enunturile de mai jos sunt corecte pentru a ilustra inflatia?
202. Formula de calcul a indicelui preturilor bunurilor de consum este:
203. Indicatorul la care se apeleaza cel mai des pentru a determina inflatia este:
204. Care dintre urmãtoarele mãsuri pot avea ca efect reducerea inflatiei?
205. Care dintre urmãtoarele mãsuri pot avea ca efect cresterea inflatiei?
206. Care dintre caracteristicile de mai jos nu pot fi atribuite muncii ca factor de productie:
207. Costul total mediu scade atunci cand:
208. Costul total mediu nu depinde de:
209. Care dintre urmatoarele reprezinta o functie a preturilor?
210. Conditia esentiala pentru ca nevoia de munca sa fie considerata cerere de munca este:
211. Profitul reprezinta:
212. Printre instrumentele politicii monetare nu se numara:
213. Actionarii sunt:
214. In general relatia dintre nevoi (N) si resurse (R) este urmatoarea:
215. Daca salariul nominal scade, in timp ce salariul real creste inseamna ca preturile bunurilor de consum:
216. Se afla in raport invers proportional:
217. Se afla in raport direct proportional:
218. Profitul anual si viteza de rotatie a capitalului (exprimata in numar de rotatii) sunt in relatie:
219. Consunul de capital fix se include in costul de productie prin:
220. Intre nivelul ratei dobanzii si nivelul investitiilor este o relatie:
221. Investitiile realizate din fondul de amortizare se numesc:
BIBLIOGRAFIE:
1. Lungu Ion, Microeconomie, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2005
2. Lungu Ion, Macroeconomie, Ed. Ex Ponto, Constanţa 2009
3. Mecu Constantin, Enache Constantin (coord.), Economie politică, ediţia a V-a, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2007
