Coordonatori: Constantin Enache, Constantin Mecu

ECONOMIE POLITICĂ

I

Ediţia a V-a

Autori: • Prof. univ. dr. Coralia Angelescu (cap. 5) • Prof. univ. dr. Constantin Enache (cap. 1, 3, 6, 19, 20 şi paragr. 5 cap.14) • Prof. univ. dr. Constantin Mecu (cap. 23, 24, 25) • Prof. univ. dr. Dumitru Pugna (cap. 1, 2, 14, 15) • Prof. univ. dr. Ileana Stănescu (cap. 9) • Conf. univ. dr. Dorel Ailenei (cap. 4) • Conf. univ. dr. Emil Dinga (cap. 17, 21) • Conf. univ. dr. Nedelea Părăluţă (cap. 8, 18) • Conf. univ. dr. Dănilă Rădulea (cap. 13) • Conf. univ. dr. Constantin Sârbu (cap. 7, 11, 12, 16) • Lector univ. dr. Victoria Pugna (cap. 10) • Lector univ. dr. Cristina Barna (colaborare la cap. 17,21) • Lector univ. drd. Cristian Uţă (cap. 22) Secretar tehnic: • Lector univ. drd. Raluca Neacşu

UNIVERSITATEA SPIRU HARET CATEDRA DE ECONOMIE POLITICĂ

ECONOMIE POLITICĂ I

Ediţia a V-a

Coordonatori: Constantin ENACHE, Constantin MECU

• Introducere în studiul economiei • Microeconomie • Tipuri de pieţe şi formarea veniturilor fundamentale

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2007

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Economie politică / Constantin Enache, Constantin Mecu (coord.). Ed. a V-a, Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007 2 vol. ISBN 978-973-725-767-3 – general

978-973-725-768-0 – Vol. 1 Bibliogr.

I. Enache, Constantin (coord.) II. Mecu, Constantin (coord.) 33(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Florentina STEMATE Vasilichia IONESCU Coperta: Marinela BĂLAN

Bun de tipar: 03.04.2007; Coli tipar: 20,75 Format: 16/61x86 Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax.: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

5

CUPRINS Cuvânt-înainte ……………………………………………………….. 9

Secţiunea I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI

Capitolul 1

ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE. METODĂ

ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

1.1. Nevoile umane şi resursele economice. Raritatea şi alegerea …... 13 1.2. Activitatea economică şi structurile ei …………………………... 20 1.3. Formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice. Obiectul de studiu al Economiei Politice ……………………………………………

23

1.4. Metodă în ştiinţa economică …………………………………….. 30

Capitolul 2 ECONOMIA DE PIAŢĂ: CARACTERIZARE GENERALĂ.

AGENŢII ECONOMICI

2.1. Aspecte introductive ……………………………………………. 36 2.2. Caracterizarea economiei de schimb …………………………… 38 2.3. Banii şi rolul lor în economia contemporană …………………… 42

2.3.1. Definirea banilor ………………………………………….. 42 2.3.2. Funcţiile banilor …………………………………………. 44

2.4. Economia de piaţă contemporană; caracteristici şi tipuri ale acesteia ……………………………………………………….

48

2.5. Agenţii economici ……………………………………………….. 53 2.5.1. Fluxurile activităţii economice …………………………… 54

6

Secţiunea a II-a MICROECONOMIE

Capitolul 3

PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

3.1. Piaţa şi rolul ei. Tipuri de piaţă. Interdependenţa pieţelor ………. 61 3.2. Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii. Cererea atipică ……. 64 3.3. Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei ………………………. 73 3.4. Echilibrul pieţei. Efectul variaţiilor ofertei şi cererii ……………. 77

Capitolul 4 COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

4.1. Conceptul de bun şi clasificarea bunurilor ……………………… 84 4.2. Utilitatea bunurilor ………………………………………………. 86 4.3. Optimul consumatorului. Curba de indiferenţă …………………. 91

Capitolul 5 COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI.

COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

5.1. Întreprinderea ……………………………………………………. 100 5.2. Combinarea factorilor de producţie ……………………………... 104

5.2.1. Factorii de producţie ……………………………………… 104 5.2.2. Combinarea factorilor de producţie ………………………. 109 5.2.3. Funcţia de producţie ……………………………………… 111

5.3. Analiza pe termen scurt. Legea randamentelor neproporţionale ... 112 5.4. Analiza pe termen lung. Economii şi dezeconomii de scară ……. 117

5.4.1. Substituirea factorilor de producţie ………………………. 117 5.4.2. Economii şi dezeconomii de scară ……………………….. 120

5.5. Randamentul, productivitatea folosirii factorilor de producţie …. 122 5.5.1. Definirea şi măsurarea productivităţii ……………………. 123 5.5.2. Productivitatea muncii …………………………………… 126 5.5.3. Randamentul capitalului …………………………………. 129 5.5.4. Creşterea productivităţii …………………………………. 131

Capitolul 6

COSTUL DE PRODUCŢIE

6.1. Conţinutul costului. Delimitări conceptuale …………………….. 138 6.2. Mărimea şi tipologia costului …………………………………… 141 6.3. Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal ………………….. 148 6.4. Minimizarea costului. Relaţia dintre cost şi productivitate ……. 151

7

6.5. Comportamentul producătorului şi reducerea costului. Echilibrul producătorului ……………………………………………………

154

6.6. Constrângerea de buget a producătorului. Problema randamentelor „de scară” ………………………………………..

158

Secţiunea a III-a

TIPURI DE PIEŢE ŞI FORMAREA VENITURILOR FUNDAMENTALE

Capitolul 7

CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR

7.1. Concurenţa: conţinut, forme, funcţii …………………………….. 167 7.2. Formarea preţurilor pe diverse tipuri de pieţe …………………... 171

7.2.1. Piaţa cu concurenţă perfectă şi preţurile …………………. 171 7.2.2. Piaţa cu concurenţă imperfectă şi preţurile ………………. 182

7.3. Intervenţia statului în domeniul preţurilor……………………….. 197

Capitolul 8 PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

8.1. Piaţa muncii: conţinut, caracterizare …………………………….. 202 8.2. Cererea şi oferta de muncă ……………………………………… 204 8.3. Echilibrul şi structuri ale pieţei muncii ………………………….. 211 8.4. Salariul …………………………………………………………... 215 8.5. Mărimea salariului ………………………………………………. 218 8.6. Formele salariului ……………………………………………….. 221 8.7. Forme de salarizare ……………………………………………… 223

Capitolul 9 PROFITUL ŞI RENTA

9.1. Definire. Mărimea şi dinamica profitului ……………………….. 227 9.2. Renta …………………………………………………………….. 234 9.3. Preţul pământului ………………………………………………... 241

Capitolul 10 PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA

10.1. Moneda. Masa monetară şi agregatele monetare ………………. 245 10.2. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă …………………... 249 10.3. Teorii referitoare la valoarea banilor şi la cantitatea de monedă în circulaţie …………………………………………………….

252

10.4. Băncile. Sistemul bancar contemporan ………………………… 255

8

10.5. Dobânda. Echilibrul pieţei monetare …………………………... 258 10.6. Politici monetare: obiective şi instrumente …………………… 262

Capitolul 11 PIAŢA CAPITALULUI

11.1. Scurtă introducere ……………………………………………… 266 11.2. Titlurile de valoare ……………………………………………... 267 11.3. Piaţa capitalului ………………………………………………... 270

11.3.1. Piaţa primară a capitalului …………………………….. 271 11.3.1.1. Cererea de titluri de valoare (acţiuni şi obligaţiuni) …………………………………..

273

11.3.1.2. Oferta de titluri de valoare ………………….. 281 11.3.2. Piaţa secundară a capitalului …………………………... 282

Capitolul 12

PIAŢA VALUTARĂ

12.1. Conceptul de valută; clasificarea valutelor ……………………. 292 12.2. Piaţa valutară …………………………………………………... 296

12.2.1. Aspecte generale ………………………………………. 296 12.2.2. Cursul valutar şi factorii care îl influenţează …………. 298 12.2.3. Categorii de operaţiuni valutare şi operatori pe piaţa valutară …………………………………………………

302

12.2.4. Consecinţe ale modificării cursului valutar …………… 305 12.3. Datoria externă …………………………………………………. 307

Capitolul 13 EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE

13.1. Eşecul pieţelor: cauze şi consecinţe ……………………………. 313 13.2. Externalităţi; caracterizare, clasificare …………………………. 317 13.3. Alte situaţii de eşec al pieţei …………………………………… 322 13.4. Eşecurile pieţei şi teoria bunăstării ……………………………. 324

9

CUVÂNT-ÎNAINTE

Acest manual este destinat pregătirii studenţilor de la facultăţile economice şi de la celelalte facultăţi în care se predă Economia politică. El poate fi folosit de toţi cei interesaţi în cunoaşterea teoriei economice, în condiţiile economiei de piaţă.

Lucrarea este structurată în două volume. Primul volum cuprinde secţiunile: Introducere în studiul economiei; Microeconomie; Tipuri de pieţe şi formarea veniturilor fundamentale. Al doilea volum cuprinde secţiunile: Macroeconomie; Mondoeconomie.

Faţă de manualul elaborat de Catedra de Economie politică a Universităţii Spiru Haret şi pus la dispoziţia studenţilor în anii precedenţi, actuala ediţie a manualului a beneficiat de acumulările ştiinţei şi practicii economiei de piaţă din ultimii ani, de perfecţionările metodologice realizate de Catedra noastră şi de alte catedre.

Preocupat de asigurarea unui conţinut teoretico-ştiinţific corespunzător, colectivul de autori a folosit o bogată literatură de specialitate, date statistice însoţite de reprezentări grafice, prin care să se ilustreze fenomene şi procese economice. În scopul înţelegerii activităţii economice, a naturii intime a proceselor în care sunt implicaţi agenţii economici, s-a avut în vedere analiza cantitativă şi calitativă a faptelor, a vieţii economice reale.

Prin structura manualului, dorim să asigurăm un cadru accesibil şi cuprinzător al problemelor economice, teoretice şi practice. Astfel, la început, se abordează elemente introductive de teorie economică, apoi se analizează probleme de conţinut ce ţin de structura spaţiului economic: microeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie. În această ultimă secţiune, sunt abordate relativ amplu procesele globalizării economiei mondiale, ale integrării economice europene, la care participă direct şi România. Am urmărit ca trecerea de la o secţiune la alta, iar în cadrul acestora, de la un capitol la altul, să reprezinte, în acelaşi timp, completarea lor în exprimarea tabloului global al sistemului de cunoştinţe economice. Am fost preocupaţi de reflectarea realităţilor din ţara noastră, aflată în tranziţie la economia de piaţă.

10

Menţionăm, în continuare, alte câteva aspecte avute în vedere la elaborarea manualului: a) în procesul de ilustrare a tezelor teoretice, a corelaţiilor economice, am luat în calcul atât dimensiunea pozitivă, adică prezentarea realităţilor, aşa cum sunt ele, într-o perioadă sau alta, cât şi dimensiunea normativă, adică aşa cum ar trebui să fie ele, în condiţiile respective; b) scoaterea în evidenţă prin subpuncte (definire, concepte, factori, structuri etc.) a ideilor principale, prin care se uşurează însuşirea cunoştinţelor; c) formularea de concepte-cheie, de probleme de reflecţie, întrebări la fiecare capitol; d) la unele teme, ca, spre exemplu, piaţa capitalului, piaţa valutară, economie mondială, o serie de detalii sunt necesare mai ales studenţilor de la facultăţile unde nu se predau alte discipline economice.

Fiind, în esenţă, un manual de teorie economică generală, el este totuşi conceput pentru a răspunde interesului cititorului său român. În acest sens, la majoritatea temelor s-a ţinut cont de experienţa şi concluziile rezultate din evoluţia economiei româneşti (vezi: Tipurile contemporane ale economiei de piaţă; Fluctuaţiile activităţii economice; Şomajul; Inflaţia; Statul şi economia; Probleme ale economiei româneşti în perioada tranziţiei la economia de piaţă; România în economia mondială – anii ’90 ai secolului etc.).

Colectivul de autori este angajat în realizarea unor perfecţionări, înnoiri ale conţinutului manualului de Economie politică, în ediţii ulterioare, determinate de însăşi dinamica exigenţelor universitare.

11

Secţiunea I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI

12

13

Capitolul 1

ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE.

METODĂ ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ Obiectivele temei:

• evidenţierea rolului activităţii economice în interrelaţie cu nevoile umane în evoluţia de ansamblu a societăţii;

• prezentarea principalelor momente din istoria formării şi dezvoltării ştiinţei economice;

• punerea în relief a obiectului de studiu al economiei politice şi a locului acesteia în sistemul ştiinţelor economice contemporane;

• explicarea însemnătăţii cunoştinţelor economice în formarea gândirii economice şi a comportamentului economic;

• înţelegerea rolului deosebit de important al pregătirii economice în elaborarea politicii economice, în activitatea de conducere a economiei.

1.1. NEVOILE UMANE ŞI RESURSELE ECONOMICE.

RARITATEA ŞI ALEGEREA Ştiinţa economică reprezintă o componentă deosebit de impor-

tantă a sistemului de ştiinţe contemporane. Orice activitate economică presupune calcule economice ştiinţifice, o anumită tehnică de gândire economică, un anumit comportament în gestionarea resurselor şi în adoptarea deciziilor, promovarea criteriului de raţionalitate etc.

Definirea ştiinţei economice şi a rolului ei în pregătirea profesională are drept punct de plecare studierea nevoilor (trebuinţelor) şi resurselor, a activităţii economice, a fenomenelor şi proceselor economice.

Impulsul şi motivaţia oricărei activităţi umane sunt reprezentate de nevoi sau trebuinţe.

14

• Definire, clasificare

În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de bunuri şi servicii, de mediu ecologic etc. ale vieţii şi activităţii oamenilor. Satisfacerea lor înseamnă consum de bunuri şi servicii şi asigură existenţa şi dezvoltarea purtătorilor acestor nevoi – indivizi, grupuri sociale, naţiuni, societatea în ansamblul ei. În sens general, este vorba de: nevoi de consum ale populaţiei (alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, transport, instruire, cultură etc.); nevoi de producţie, prin a căror acoperire se asigură producerea bunurilor şi serviciilor respective necesare oamenilor.

În clasificarea nevoilor umane1 pot fi luate în considerare diferite criterii.

Ţinând seama de caracterul tridimensional al omului, şi anume: fiinţă biologică, produs al societăţii şi fiinţă raţională, nevoile pot fi grupate în:

a) nevoi naturale sau fiziologice; b) nevoi sociale, care izvorăsc din convieţuirea oamenilor în

societate, din relaţiile dintre ei în activitatea pe care o desfăşoară, de comunicare, nevoi resimţite de aceştia ca membri ai diferitelor socio-grupuri;

c) nevoi raţionale, care decurg din necesitatea unui nivel ridicat de instruire şi gândire, menit să asigure un comportament superior, raţionalitate, eficienţă în cadrul oricărei activităţi umane.

Din punct de vedere al rolului lor în existenţa şi dezvoltarea oamenilor, nevoile se clasifică astfel:

a) primare (fundamentale sau de bază): alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, odihnă, sănătate etc.;

b) nevoi superioare (complexe sau elevate): cunoştinţe ştiinţi-fice, educaţie, cultură, artă, informaţie etc., a căror satisfacere duce la pregătirea şi perfecţionarea profesională a oamenilor, la o calitate umană superioară, cu efecte pozitive asupra nivelului de dezvoltare a societăţii.

1 Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999, p. 324-325; Tratat de economie contemporană, vol. 2, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 205-224.

15

Există şi alte criterii de clasificare a nevoilor; spre exemplu, din punct de vedere al subiecţilor purtători, se disting: nevoi individuale, de grup, generale ale societăţii; din punct de vedere al factorului timp, există: nevoi zilnice sau curente, periodice, temporare, permanente, tradiţionale etc.

• Caracteristici ale nevoilor

a) Nevoile au caracter dinamic, în sensul că, de la o perioadă la alta a progresului societăţii, apar noi nevoi sau trebuinţe, au loc modificări în structura şi nivelul calitativ al cerinţelor de consum; se dezvoltă totodată mijloacele materiale de satisfacere a trebuinţelor. Astfel, în structura trebuinţelor, de astăzi, ale oamenilor se includ, pe lângă alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, sănătate, şi nume-roase alte nevoi privind transportul, comunicaţiile, comerţul, turismul, instrucţia, educaţia, cultura, arta, protecţia mediului, informaţia, organi-zarea socială, protecţia socială, sau nevoi de turism, de televizor, de calculator electronic etc. Se remarcă tendinţa de creştere a ponderii servi-ciilor sau a bunurilor „superioare”, cum sunt acestea denumite, uneori.

Totodată, nivelul de satisfacere a nevoilor trebuie să fie mereu mai înalt; calitatea hranei, modul de hrănire, calitatea îmbrăcămintei, gradul de confort personal, calitatea serviciilor etc. se află în dinamică o dată cu dezvoltarea economică şi socială din fiecare ţară.

De asemenea, aceeaşi nevoie este satisfăcută, astăzi, cu alte mijloace, cu alte instrumente: spre exemplu, nevoia de comunicare la distanţă se poate satisface prin telefon mobil; consumul de spectacole de muzică sau de teatru se poate satisface şi prin intermediul televiziunii; scrierea de texte se face din ce în ce mai mult cu ajutorul calculatorului electronic; nevoia de calcul matematic (diferite operaţiuni) se efec-tuează, rapid şi în orice loc, cu ajutorul minicalculatorului electronic etc.

Nevoile sau trebuinţele umane trebuie privite ca sistem, adică în interrelaţie, ţinând seama de locul şi importanţa fiecăreia, de legăturile şi influenţele reciproce; satisfacerea corespunzătoare sau nonsatisface-rea unora se reflectă, direct sau indirect, în calitatea şi comportamentul factorului uman, în randamentul muncii, în desfăşurarea activităţii economice. În ansamblul acestora, pe primul loc se află trebuinţele de bază sau fundamentale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă), care sunt

16

legate de funcţiile vitale ale organismului şi prin a căror satisfacere se asigură menţinerea individului în condiţii normale de forţă fizică şi intelectuală, de sănătate etc. Înainte de a se ocupa de ştiinţă, cultură, artă, politică, religie, oamenii trebuie să se hrănească, să se îmbrace şi să se încalţe, să aibă locuinţă.

Structura nevoilor, ca şi modul concret de satisfacere a lor diferă de la un individ la altul, în funcţie de voinţa şi dorinţa sa, de gusturi, de obiceiuri, de vârstă şi sex, de profesie, de nivelul de instruire şi educaţie etc.

Nivelul de instruire şi cultură se reflectă în structura nevoi-lor oamenilor; la categoriile sociale cu un nivel ridicat de pregătire, educaţie şi cultură, structura nevoilor este mai diversificată, cuprin-zând în pondere mare nevoi mai elevate – de literatură de specialitate, cultură, spectacole, muzică, turism etc.; dimpotrivă, la categoriile sociale cu grad scăzut de instruire şi cultură, predomină masiv trebuinţele primare. „În general, cu cât nivelul inteligenţei şi al educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai diferenţiate gusturile şi opiniile lor ... În zonele cu standarde intelectuale şi morale mai scăzute, unde instinctele şi gusturile primare «comune» predomină..., găsim un grad mai ridicat de uniformitate şi similaritate în viziuni”2.

b) Nevoile sunt regenerabile sau reproductibile, în sensul că starea în care o nevoie sau alta este satisfăcută durează numai un anumit timp, după care se manifestă din nou, adică se reproduce; corespunzător acesteia, producţia de bunuri materiale şi servicii trebuie să fie continuă, să aibă, deci, loc reluarea procesului de producţie, a activităţii economice.

c) Nevoile au caracter complementar, deoarece satisfacerea uneia generează o alta; de exemplu, nevoia de autoturism, odată satisfăcută, dă naştere la nevoia de benzină, de ulei, de loc de parcare sau de garaj etc.; un alt exemplu: dacă o universitate îşi înfiinţează o tipografie proprie, o dată cu aceasta iau naştere, pentru ea, şi alte nevoi (pe care înainte nu le avea), privind spaţiul corespunzător, personalul salariat, echipamente, hârtie şi alte materiale, depozite etc.

2 Friedrich Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 158.

17

d) Nevoile sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng, având loc şi substituirea unora prin altele: de pildă, nevoia de transport cu autobuzul se poate restrânge prin apelarea la metrou; nevoia de informare prin citirea unui ziar poate fi restrânsă sau înlocuită prin nevoia de televizor sau radio etc.

Nevoile oamenilor devenite mobiluri ale acestora reprezintă interese economice, care pot fi: personale sau individuale; de grup, ce se manifestă la nivel de socio-grup (familie, firmă, domeniu de activitate); generale, ale ţării, ale economiei naţionale respective etc. Cunoaşterea interesului oamenilor permite stabilirea mijloacelor sau instrumentelor economice de punere în mişcare, de stimulare a comportamentului raţional în activitate, de cointeresare materială.

Nevoile efective sunt acelea a căror satisfacere, la un moment dat, este necesară, adică se statorniceşte în conştiinţa, viaţa şi activitatea oamenilor, în obiceiurile şi tradiţiile lor de consum. Există, însă, şi simple dorinţe sau aspiraţii ale oamenilor pentru a căror satisfacere nu sunt create, în momentul respectiv, condiţiile necesare (de exemplu, dorinţa de a călători în Cosmos).

• Resursele economice: definire, clasificare

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea de bunuri materiale şi servicii destinate satisfacerii nevoilor. Ele cuprind două mari componente, şi anume:

a) resursele umane – potenţialul de muncă, de creaţie ştiinţifică şi tehnică existent: populaţia aptă de muncă, structura ei de calificare, nivelul de pregătire profesională, cultură şi educaţie;

b) resursele materiale – resursele naturale: aerul, apa, solul, bogăţiile subsolului, fondul forestier şi cinegetic; resursele derivate (obţinute prin activitatea oamenilor), cum sunt: mijloacele de pro-ducţie sau factorul de producţie capital, adică maşini, utilaje, instalaţii, materii prime, materiale etc. Resursele constituie suportul producţiei şi consumului, deoarece, prin cantitatea, structura şi nivelul lor calitativ, condiţionează activitatea economică. În sens mai larg, resursele includ în sfera lor de cuprindere şi potenţialul financiar şi informaţional existent, care mijloceşte desfăşurarea activităţii, fluxurile economice ce au loc.

18

La rândul lor, resursele naturale pot fi clasificate în mai multe feluri. Astfel, din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor disponibile, resursele naturale se împart în: a) neregenerabile sau epuizabile (zăcăminte de combustibili fosili, minereurile metalifere şi minereurile nemetalifere); b) regenerabile (fondul funciar, forestier, cinegetic, apă, aer – ca factori de mediu pentru viaţa şi activitatea oamenilor).

Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare în procesele de producţie şi de consum, resursele naturale pot fi grupate în: recuperabile, parţial recuperabile, nerecuperabile.

Resursele economice trebuie înţelese în dublu sens: ca stoc sau potenţial existent, la un moment dat; ca flux, adică atrase şi utilizate în circuitul economic (factori de producţie).

Ele influenţează asupra economiei nu numai prin cantitatea, structura şi calitatea, ci şi prin eficienţa utilizării lor.

Resursele naturale trebuie abordate în dinamica lor. În acest sens, progresul ştiinţifico-tehnic duce la:

a) lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării resurselor naturale (de exemplu, atragerea în circuitul economic a unor zăcăminte de ţiţei în platforme continentale ale mărilor şi oceanelor, folosirea energiei solare, eoliene, geotermale şi a valurilor etc.);

b) extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor naturale, făcând rentabilă exploatarea şi a unor zăcăminte aflate la mari adâncimi sau/şi cu un conţinut mai redus în substanţă utilă;

c) sporirea eficienţei, a randamentului utilizării resurselor. Ca urmare, are loc creşterea stocului exploatării de resurse

naturale şi a suportului material al producţiei. • Raritatea şi alegerea

Resursele de care dispune o ţară sau alta sunt limitate, la un moment dat, fapt care acţionează restrictiv asupra activităţii econo-mice; astfel, caracterul dinamic şi nelimitat al nevoilor se loveşte de limitele fizice ale resurselor. De aceea, capătă o însemnătate deosebită utilizarea raţională a resurselor, adică obţinerea de rezultate maxime pe fiecare unitate de cheltuială. Cu alte cuvinte, mărirea cantităţii de bunuri materiale şi servicii, corespunzător trebuinţelor, trebuie să

19

apeleze preponderent nu la sporirea volumului de resurse, ci la creşterea randamentului folosirii lor.

Rezultatul utilizării resurselor îl reprezintă bunurile economice, care se compun din bunuri materiale, ce au o existenţă fizică, şi servicii, al căror consum are loc concomitent cu producerea lor.

Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor, insuficienţa lor în raport cu nevoile. Deşi, în timp, se măresc ca volum şi cunosc îmbunătăţiri de structură şi calitate, resursele sunt rare, în comparaţie cu nevoile. De aceea, este necesară alegerea celei mai bune variante de alocare şi utilizare a resurselor. Răspunsul la întrebările: Ce produci? Cât produci? Cum produci?, Pentru cine produci? are o mare importanţă în alocarea resurselor.

Este de înţeles faptul că în condiţiile în care resursele sunt limitate, sunt date, într-o perioadă sau alta, mărirea cantităţii resurselor destinate unui anumit scop nu este posibilă decât micşorând partea prevăzută pentru alte destinaţii. Orice alegere înseamnă, în acelaşi timp, renunţarea la alte şanse potenţiale sau sacrificarea acestora. De exemplu, dacă o persoană sau o familie alocă mai mult (din resursele disponibile) pentru alimente, atunci îi rămâne mai puţin pentru îmbrăcăminte sau pentru instruire, educaţie etc.

Raritatea impune costuri. Necesitatea de a alege alternative de folosire a resurselor disponibile presupune costuri. Orice activitate antrenează un sacrificiu, adică renunţarea la alte alternative. În teoria economică, se consideră că orice activitate are un „cost de oportunitate”.

Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul (estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se renunţă), atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în alocarea resurselor. Dacă un agricultor, pe baza resurselor de care dispune, poate să producă 1000 de tone de grâu şi 500 de tone de secară, atunci mărirea cu 10 tone a cantităţii de grâu înseamnă totodată renunţarea la a produce 5 tone de secară ce reprezintă costul renunţării sau costul de oportunitate; dacă, însă, el preferă să mărească producţia la 5 tone, atunci costul renunţării va fi de 10 tone de grâu.

În studierea alternativelor de a produce se foloseşte curba (frontiera) posibilităţilor de producţie; aceasta exprimă combinările posibile de producere a două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat.

20

Presupunând că un producător poate să producă bunul „X” în cantităţi (tone) descrescătoare (20; 18; 16; 14; 12; 10; 8; 6; 4; 2; 0) şi bunul „Y” în cantităţi crescătoare (0; 2; 4; 6; 8; 10; 12; 14; 16), atunci curba (frontiera) posibilităţilor de producţie se prezintă ca în figura 1:

Fig. 1. Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie

Se observă, în fig. 1, o infinitate de variante de producţie, de

combinări; în cadrul oricăreia dintre variante, reprezentate de un punct de pe curba posibilităţilor de producţie, resursele alocate sunt folosite eficient. Varianta marcată prin G’ este inaccesibilă pe termen scurt, depăşind limitele resurselor; pe termen mediu şi lung, însă, ea poate deveni posibilă. Varianta G” indică o producţie inferioară, sub posibi-lităţile existente.

1.2. ACTIVITATEA ECONOMICĂ ŞI STRUCTURILE EI

• Definire Activitatea economică este o componentă fundamentală a

acţiunii umane, în cadrul căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor economice, au loc procese de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi

21

consum de bunuri materiale şi servicii, în vederea satisfacerii trebuinţelor. Ea presupune procese economice, comportament al oamenilor, obiective şi decizii economice, măsuri şi acţiuni, motivaţii economice, criteriul de eficienţă în alocarea şi utilizarea resurselor, relaţii, interdependenţe economice etc.

Structura activităţii economice cuprinde următoarele compo-nente sau acte fundamentale: producţie, circulaţie, distribuţie şi consum.

Producţia constituie momentul iniţial al mişcării economice; în cadrul ei, prin combinarea factorilor, oamenii produc bunuri materiale şi servicii – însuşi obiectul satisfacerii nevoilor; practic, este vorba de utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice, a maşinilor, utilajelor, a solului, a energiei, a tehnologiilor de fabricaţie etc. în industrie, agricultură, silvicultură, construcţii, transport, comunicaţii, comerţ, învăţământ, ştiinţă, cultură, sănătate etc., prin care se produc bunuri şi servicii. Producţia constituie punctul de plecare al activităţii economice, fiind denumită motorul economiei: fără producţie nu pot exista bunurile economice necesare, nu pot exista nici circulaţia, nici repartiţia şi nici consumul.

Circulaţia sau schimbul asigură trecerea bunurilor economice de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, la piaţă, având loc totodată distribuţia bunurilor şi serviciilor pe destinaţiile lor – satisfacerea nevoilor de consum sau de producţie.

Consumul, ca moment final al mişcării economice, înseamnă folosirea bunurilor şi serviciilor pentru satisfacerea nevoilor.

Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică. Nevoile umane constituie punctul de pornire, impulsul activităţii economice; prin volumul, structura şi nivelul lor calitativ, nevoile determină activitatea economică, prin care trebuie să se producă bunurile şi serviciile solicitate. Înnoirile care au loc în sistemul trebuinţelor, dinamica acestora impun perfecţionări şi continuitatea activităţii economice.

La rândul ei, activitatea economică generează nevoi; prin bunurile noi, create şi oferite pe piaţă, se influenţează dorinţele, prefe-rinţele consumatorilor, făcându-şi loc elementele de noutate şi performanţă. Astfel, iau naştere noi trebuinţe, care se statornicesc în viaţa şi munca oamenilor. Spre exemplu, nevoia de telefon mobil, de calculator electronic sau de televizor a apărut, s-a impus ca cerinţă

22

atunci când creaţia ştiinţifică-tehnică, activitatea economică au produs asemenea bunuri şi le-au oferit pe piaţă.

Schemă simplificată: relaţii şi acte economice fundamentale

• Alte structuri ale activităţii economice

Acestea pot fi abordate din diverse unghiuri de vedere: – Structuri verticale: a) microeconomia – activitatea econo-

mică la nivelul unităţii economice, firmei sau întreprinderii; b) mezo-economia – activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică; c) macroeconomia – activitatea economică la nivelul economiei naţionale; ansamblul formelor de economie din cadrul unei ţări, aflate în unitate şi interdependenţă între întreprinderi, ramuri, zone teritoriale; d) mondoeconomia sau economia mondială – ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor.

– Structura tehnologică a economiei naţionale pune în relief nivelul tehnic al activităţii economice, tehnologiile de fabricaţie etc.

– Structura de ramură a economiei naţionale (industrie, agricultură, construcţii, transporturi, telecomunicaţii, comerţ, învăţă-mânt, sănătate etc.). În funcţie de aceasta, diferitele ţări pot fi grupate în: agrare, agrar-industriale, industriale, terţiare etc.

23

Precizare: există o strânsă legătură între structura economică a unei ţări şi nivelul ei de dezvoltare economică. Astfel, ţările în a căror economie predomină agricultura – prin aportul ei la crearea PIB şi prin ponderea dominantă în populaţia ocupată – sunt slab dezvoltate. Dimpotrivă, ţările în care predomină industria se caracterizează printr-un nivel superior de dezvoltare.

– Structura pe sectoare de activitate economică: primar (agricultura, silvicultura, industria extractivă); secundar (industria pre-lucrătoare, construcţiile): terţiar (restul activităţilor – sfera serviciilor). Se susţine şi existenţa unui sector cuaternar, reprezentat prin informatică.

– Structura teritorială a economiei naţionale – pe zone teritorial-administrative, în interdependenţa lor.

În desfăşurarea sa, activitatea economică implică şi fenomenul risc economic3. În esenţă, acesta reprezintă probabilitatea unor rezultate nedorite, care se concretizează în pierdere sau pagubă într-o activitate, operaţiune sau acţiune economică. În afara situaţiilor de risc legate de calamităţi naturale – secetă, inundaţii, fenomene seismice etc. – ce pot să aibă loc, probabilitatea mai mare sau mai restrânsă a unor consecinţe economice nedorite este dependentă de calitatea activităţii economice. În acelaşi timp, gradul de cunoaştere (nu numai pe termen scurt, ci şi pe termen mediu şi lung) a condiţiilor economice şi sociale, capacitatea de analiză, de previziune şi decizie la nivel microeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic stau la baza evaluării, limitării şi chiar a evitării riscului.

1.3. FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ECONOMICE.

OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE Procesul de formare a economiei ca ştiinţă a avut loc într-o

perioadă destul de îndelungată a evoluţiei societăţii omeneşti. În plan istoric vorbind, termenul de economie vine de la două cuvinte

3 Vezi, în acest sens, Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă,

Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 408-409. Sunt prezentate diferite forme de risc, de exemplu: la nivel microeconomic – riscul pur, riscul de neplată, riscul de inovaţie; la nivel macroeconomic – risc social, risc politic, risc economic; la nivel mondoeconomic – riscul de ţară.

24

greceşti: oikos, care înseamnă casă, gospodărie, şi nomos, care înseamnă ordine, principiu, lege. Astfel, economia era concepută, în esenţă, ca administrare a casei, a gospodăriei. Mult timp, în Evul Mediu, economia era, în mare parte, subordonată moralei şi filosofiei.

Pe măsură, însă, ce problemele schimbului capătă importanţă din ce în ce mai mare, se intensifică şi preocuparea pentru ceea ce înseamnă preţ şi justiţie în cadrul schimburilor de mărfuri etc.

• Scurtă privire istorică

Momentul de vârf al începuturilor gândirii economice l-a constituit Grecia antică, prin marile spirite: Xenofon, Platon şi Aristotel. Cea mai mare strălucire a ştiinţei şi filosofiei, în general, a economiei, în special, în Antichitate, a dat-o Aristotel (384-322 î.e.n.), elaborând lucrările Politica şi Etica nicomachică; el abordează probleme ca: natura schimbului, diviziunea posesiunii lucrurilor, banii – produs al schimbului, marfa, preţul – ca manifestare a valorii de schimb etc.

O lungă perioadă de timp, inclusiv în Evul Mediu, a avut loc o evoluţie lentă a gândirii economice.

La începutul epocii moderne, se înregistrează paşi importanţi în evoluţia teoriei economice. Se manifestă curentul de gândire denumit mercantilism (secolele XV-XVII), ce are ca obiect de cercetare circulaţia mărfurilor, în special comerţul exterior, pe care-l considera izvorul bogăţiei sociale. Antoine de Montchretične – unul dintre repre-zentanţii mercantilismului – foloseşte pentru întâia oară denumirea de economie politică în lucrarea sa, Traité d’économie politique, publicată în anul 1615.

Tot în această perioadă, William Petty (1623-1687), unul dintre primii fondatori ai economiei politice, publică lucrări ca: Aritmetica politică, Câte ceva despre bani etc.; în opera lui se găsesc începuturile teoriei valorii bazate pe muncă şi ale plusvalorii. El susţine că pământul este mama bogăţiei, iar munca, tatăl acesteia.

În perioada care urmează, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, are loc constituirea ştiinţei economice; ea se caracterizează prin deplasarea centrului analizei economice din sfera circulaţiei mărfurilor în sfera producţiei. Este vorba, mai întâi, de fiziocratism, ca unul din

25

curentele de gândire economică din Franţa, în secolul al XVIII-lea, având ca principali reprezentanţi pe: Fr. Quesnay, A.R.J.-Turgot, V.R. Mirabeau şi alţii; aceştia susţin că munca din agricultură este singura producătoare de venit. Fr. Quesnay publică lucrarea Tabloul economic (în 1758), în care încearcă, pentru întâia oară în ştiinţa economică, să explice probleme ale reproducţiei de ansamblu, ale macroeconomiei. A.R.J. Turgot publică, în 1766, lucrarea Reflecţii asupra formării şi distribuirii bogăţiilor.

Un moment deosebit, în evoluţia ştiinţei economice, îl reprezintă Şcoala clasică engleză, în frunte cu Adam Smith (1723-1790), autorul lucrării Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei (1776), şi David Ricardo (1772-1823), care elaborează lucrarea Principiile economiei politice şi impunerii (1817); ei sunt fondatorii teoriei valoare-muncă. Ca reprezentant al Şcolii clasice engleze este considerat şi T. Robert Malthus (1766-1834), iar John Stuart Mill (1806-1873) este considerat clasic de tranziţie. A. Smith teoretizează eficacitatea pieţei, funcţia ei reglatoare, rolul „mâinii invizibile”, al concordanţei între ceea ce se produce şi ceea ce se cere, analizează bogăţia naţiunilor ca rezultat al diviziunii muncii din ce în ce mai dezvoltate etc.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în rândul economiştilor, se afirmă şi Karl Marx (1818-1883), discipol al lui David Ricardo, care dezvoltă teoria valoare-muncă şi analizează economia capitalistă de atunci, în lucrarea sa Capitalul.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea au loc încercări de a aşeza ştiinţa economică pe fundamente noi. Această perioadă a fost dominată de trei şcoli: Şcoala de la Viena, în frunte cu Von Wieser, Şcoala de la Lausanne, în frunte cu Leon Walras şi Vilfredo Pareto, şi Şcoala de la Cambridge, în frunte cu Alfred Marshall.

În perioada contemporană, din 1930 şi până în prezent, se aprofundează cercetarea ştiinţifică, are loc trecerea de la nivelul microeconomic la nivelul macroeconomic de analiză. Un loc principal ocupă, în această direcţie, economistul englez John Maynard Keynes (1883-1946), îndeosebi prin lucrarea sa Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor (1936).

În perioada postbelică, ştiinţa economică şi-a îmbunătăţit substanţial conţinutul, s-a dezvoltat. În numeroase lucrări elaborate se

26

abordează problematica macrodeciziei economice, a creşterii econo-mice, echilibrului macroeconomic şi optimului economic, a pieţei, ocupării şi şomajului, inflaţiei, fluctuaţiilor, rolului statului în economie etc.

În domeniul gândirii economice au existat şi preocupări româneşti4. Începutul a fost realizat de către Dimitrie Cantemir (1673-1723) prin lucrarea Descriptio Moldaviae, scrisă la solicitarea Academiei din Berlin.

În secolul al XIX-lea, cel mai remarcabil reprezentant al gândirii economice româneşti este Nicolae Bălcescu (1819-1852). În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-au afirmat, în acest domeniu, I. Ghica, G. Bariţiu, B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian, care au pus în centrul atenţiei problema dezvoltării industriei şi importanţa independenţei economice a ţării.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, s-au remarcat: Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Gromoslav Mladenatz, Ion Răducanu, N.I. Angelescu, George Taşcă, Mihail Manoilescu.

În perioada postbelică, au fost cercetate numeroase probleme ale economiei româneşti, în diverse lucrări, tratate, manuale, studii, inclusiv în anii de tranziţie la economia de piaţă.

Evaluarea reală a gândirii economice dintr-o perioadă istorică sau alta nu poate face abstracţie de politica economică respectivă, de activitatea economică desfăşurată. Gândirea economică a unei epoci se oglindeşte nu numai în tratate, cărţi de specialitate, ci şi în acte de guvernământ, în politica unei epoci5.

4 Vezi Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987; N.N. Constantinescu, Tratat de economie contemporană, vol.I, Editura Politică, 1986, Bucureşti, p.225-238; Ivanciu Nicolae – Văleanu, Tratat de doctrine economice, „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1996.

5 Vezi Costin Murgescu, op. cit., p. 9-11. Aici se menţionează mai multe exemple, printre care şi acela al lui Eugeniu Carada, care, deşi nu a scris opere economice şi nu figurează în nicio istorie a gândirii noastre economice, a redactat legea pentru înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi a organizat acest punct de sprijin al întregului sistem financiar şi bancar românesc.

27

• Definirea economiei politice; obiectul ei de studiu

Există diferite moduri de definire a economiei ca ştiinţă şi a obiectului ei de studiu. Dintre acestea, vom menţiona numai unele. Astfel, încă în secolul al XIX-lea, J. Stuart Mill considera că economia este ştiinţa care tratează producţia şi distribuţia avuţiilor, în măsura în care această producţie şi această distribuţie depind de natura umană. În gândirea lui J.P. Proudhon, economia este ştiinţa muncii, adică acţiunea inteligentă a oamenilor în societate asupra materiei în scopul prevăzut, de satisfacţie personală. J. Baptiste Say, în Catéchisme d’economie politique (1826), spunea că economia politică este ştiinţa care ajută la cunoaşterea economiei societăţii, ea arată cum îşi procură naţiunea cele necesare pentru a subzista.

Există şi alte definiţii date economiei politice. Iată câteva dintre ele: economia politică studiază activităţile care, punând sau nu în joc moneda, implică operaţii de schimb între indivizi; ea cercetează cum oamenii decid să utilizeze resursele productive rare sau limitate, în vederea creării de mărfuri sau servicii variate şi spre a le repartiza pentru scopuri de consum între diferiţi membri ai societăţii; ea studiază modul în care oamenii se comportă, în cursul obişnuitei lor existenţe, câştigându-şi viaţa şi bucurându-se de fructele muncii lor; ea este ştiinţa care cercetează mijloacele de ameliorare a societăţii şi de a face posibilă civilizaţia umană. Paul A. Samuelson spunea că „ştiinţa economică cercetează modul în care oamenii şi societatea decid, făcând sau nu uz de monedă, să aloce resursele productive rare producţiei de mărfuri şi servicii variate şi să le repartizeze în scopul consumului prezent sau viitor între diferiţi indivizi şi colectivităţi. Ea analizează, deci, costurile şi profiturile ce rezultă din cele mai bune structuri ale utilizării resurselor”6.

Luând în considerare definiţiile date economiei politice, în cadrul confruntărilor de idei, de către diferiţi autori, se poate exprima, într-o formă concisă, obiectul ei de studiu şi poate fi pus în relief rolul acestei ştiinţe. Astfel, obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi proceselor eco-nomice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei

6 Paul A. Samuelson, L’économique, Armand Colin, Paris, 1982, p.8.

28

şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confrun-tarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate. Rezultă, de aici, că economia nu este o ştiinţă abstractă, nelegată de viaţă, ci, dimpotrivă, are un rol deosebit de important în sistemul ştiinţelor contemporane. Aceasta cu atât mai mult, cu cât luăm în considerare faptul că gândirea economică ştiinţifică trebuie să se reflecte şi în acte de guvernământ, în politica economică, în comportamentul uman, în general, şi al agenţilor economici, în mod special.

Politica economică, de exemplu, politica industrială, agricolă, a investiţiilor, a preţurilor, monetară, bugetară, de credit, fiscală etc., este condiţionată de luarea în considerare a ştiinţei economice; formu-larea de scopuri ale politicii, stabilirea căilor, mijloacelor şi măsurilor adecvate de realizare a acestora trebuie să se întemeieze pe cunoştinţe ştiinţifice.

În general, fenomenele economice reflectă ceea ce este direct sesizabil de către oameni, adică ceea ce se află la suprafaţa activităţii economice; spre exemplu, la piaţă, se poate observa dacă se vând sau nu se vând mărfuri, dacă sunt preţuri mari sau mici; sau, în activitatea de producţie, în uzine, se poate constata relativ uşor dacă maşinile funcţionează sau nu funcţionează, dacă se munceşte sau nu se munceşte etc.

Afirmarea economiei politice ca ştiinţă presupune cunoaşterea nu numai a fenomenelor şi proceselor economice, direct sesizabile, ci şi a relaţiilor de cauzalitate, care ţin de esenţa lucrurilor, a legilor economice. De exemplu, relaţia dintre perfecţionarea factorilor de producţie şi randament sau eficienţa utilizării lor, în sensul că, în mod obiectiv, un nivel calitativ superior al factorilor de producţiei atrage după sine creşterea randamentului sau eficienţei folosirii lor, sau relaţia dintre cerere-ofertă-preţ, în cadrul căreia, atunci când cererea este mai mare decât oferta, are loc creşterea preţurilor, care, la rându-i, duce la scăderea puterii de cumpărare, a nivelului de trai etc.; sau relaţia dintre cheltuielile familiale de consum şi veniturile băneşti ale familiilor etc. O altă relaţie de cauzalitate este cea dintre inovaţie şi activitatea economică: inovaţia determină noi structuri ale producţiei,

29

care, la rândul lor, duc la noi structuri ale cererii de mărfuri, care dau naştere unor noi structuri ale pieţei etc. Exemple de legi economice: legea creşterii productivităţii, legea cererii şi ofertei, legea randamentelor economice neproporţionale etc.

Ştiinţa economică oferă, totodată, un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de teorii, de categorii economice sau noţiuni fundamentale, de concepte, legi economice, de analiză şi interpretare, care servesc ca instrumentar ştiinţific de lucru în practica economică. De exemplu, folosirea categoriilor, conceptelor economice – marfă, bani, piaţă, concurenţă, cost de producţie, preţ, salariu, profit, dobândă, rentă, avuţie naţională, muncă, resurse naturale, capital, productivitatea factorilor de producţie, finanţe, buget, credit, venit, consum, economii, investiţii, produsul naţional brut, creşterea economică, echilibrul economic şi optimul economic etc. marchează noi trepte în procesul cunoaşterii ştiinţifice, servind în conducerea activităţii. În prezent, sistemul de concepte economice se îmbogăţeşte prin introducerea în circuitul de cunoştinţe ştiinţifice a unor concepte sau noţiuni noi, cum sunt protecţia mediului natural, costul ecologic, costul informaţiei, costul ştiinţei, integrarea economică internaţională şi altele.

În acelaşi timp, este de mare importanţă luarea în considerare a intereselor economice (private şi publice, curente şi de perspectivă, periodice şi accidentale, regionale şi naţionale etc.), care, odată cunoscute, pot fi puse în mişcare, în direcţia stimulării dezvoltării economice, cu ajutorul pârghiilor economice – salariu, profit, dobân-dă, preţ etc. Promovarea, de exemplu, a unei politici fiscale de reducere a ratei de impunere atrage după sine mărirea veniturilor agenţilor economici şi încurajarea lor în realizarea de investiţii şi creşterea gradului de ocupare etc.

În condiţiile actuale, există mai multe componente ale ştiinţei economice; ele alcătuiesc sistemul ştiinţelor economice. În structura acestuia sunt cuprinse următoarele: a) ştiinţele economice fundamen-tale (economia politică); b) ştiinţele economice funcţionale – manage-ment, marketing, finanţe-bănci, contabilitate, statistică, prognoză economică etc.; c) ştiinţele economice teoretico-aplicative, de ramură (în industrie, agricultură, construcţii, comerţ, transporturi etc.), ştiinţa unităţilor economice; d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice; e) economia mondială, care include relaţii economice

30

internaţionale, relaţii valutar-financiare internaţionale etc.; f) ştiinţele economice de graniţă – econometria, cibernetica economică, informatica economică, psihologia economică, sociologia economică etc. De aseme-nea, se impun atenţiei şi discipline economice noi, cum sunt: economia mediului înconjurător, economia regională, economia urbană, economia investiţiilor în străinătate şi a întreprinderilor multinaţionale etc.

Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbo-găţindu-se, de la o perioadă la alta, pe măsura progresului ştiinţei. În cadrul acestuia, economia politică constituie o ştiinţă economică fundamentală, care oferă baza teoretică şi metodologică generală ştiinţelor economice în ansamblul lor. La rândul ei, economia politică se îmbogăţeşte şi pe seama rezultatelor noi obţinute de celelalte ştiinţe economice.

Celelalte discipline economice, în abordarea lor, presupun deja cunoscute probleme teoretice generale, care fac obiectul de studiu al economiei politice. Este, aici, o situaţie similară cu cea a ştiinţei fundamentale din alte domenii; de exemplu, anatomia şi fiziologia omului în domeniul medical, fizica în domeniul tehnic – industrial, teoria arhitecturii în domeniul arhitecturii, teoria muzicii în domeniul artei sunetelor etc.

1.4. METODĂ ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Afirmarea economiei ca ştiinţă autonomă presupune, pe lângă

obiectul său propriu de studiu, şi o metodă. În domeniul economiei, metoda reprezintă un ansamblu de

principii, de procedee şi tehnici de cercetare, care au rolul de a contribui la extinderea cunoaşterii ştiinţifice, la descoperirea de noi adevăruri şi la rezolvarea cu eficienţă tot mai mare a problemelor practicii. Rolul metodei creşte şi mai mult dacă luăm în considerare faptul că esenţa proceselor economice nu apare la suprafaţa acestora, nu este direct sesizabilă, necesitând studierea aprofundată, ridicarea de la concretul senzorial la gândirea abstractă şi, apoi, întoarcerea la concretul logic.

În general, metoda poate fi privită în dublu sens: ca metodă de cercetare şi ca metodă de expunere a rezultatelor cercetării.

31

Ca şi formarea ştiinţei economice, constituirea metodei acesteia s-a realizat în timp, ca proces îndelungat; primele elemente de metodă în plan general – filosofic au fost formulate, în Antichitate, de către Socrate, care a abordat teoria noţiunilor, deducţiei şi inducţiei, Platon, care a formulat o serie de idei în teoria deducţiei şi demonstraţiei. Aristotel, în lucrarea sa Organon, abordează problemele metodei, fiind considerat întemeietorul logicii ca „ştiinţă a demonstraţiei” în cercetarea adevărului; el abordează inducţia, despre care spune că este mai convingătoare, mai clară, mai uşor de cunoscut prin senzaţie şi, deci, mai familiară mulţimii.

În epoca modernă, Francis Bacon (1596-1626) şi, mai ales, René Descartes (1596-1650) au reformat metoda aristotelică, deschizând un drum nou în domeniul metodei.

Preocupări pentru metodă în ştiinţa economică se manifestă în mod sistematic, începând cu procesul conturării economiei politice ca ştiinţă. William Petty, care se considera, el însuşi, întemeietor de ştiinţă din punct de vedere al metodei, recurge la argumente întemeiate pe experienţă practică, pe cifre, greutăţi sau măsuri, ca în ştiinţele naturii. Probleme ale metodei sunt abordate şi de către alţi gânditori în domeniul ştiinţei economice; este vorba de fiziocraţi, în primul rând Fr.Quesnay, apoi A.Smith şi D.Ricardo – ca reprezentanţi ai Şcolii clasice engleze. J.Stuart Mill, considerat clasic de tranziţie, analizează probleme de metodă în lucrarea sa Sistem de logică inductivă şi deductivă (1843), considerând că inducţia şi deducţia constituie, fiecare, doar momente ale procesului de gândire ştiinţifică.

Procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţelor economice sunt următoarele: abstractizarea; analiza inductivă şi deductivă; îmbinarea metodei istorice cu cea logică, teoretică; analiza cantitativă şi analiza calitativă; experimentul economic.

Abstractizarea presupune ca, în procesul de cercetare a feno-menelor şi proceselor economice, să se ia în considerare ceea ce este dominant, caracteristic acestora, făcându-se abstracţie de unele fapte, date, aspecte ale realităţii analizate care sunt neesenţiale şi nenecesare cunoaşterii esenţei.

Economistul, în mod voluntar, face abstracţie de anumite variabile, pentru a studia doar un număr limitat de modificări. Se aplică, aici, celebra ipoteză: caeteris paribus, conform căreia se

32

consideră date, neschimbate, celelalte elemente. „Nici un spirit nu poate să îmbrăţişeze multitudinea de fapte. Orice analiză implică un efort de abstractizare”7. De exemplu, pentru a înţelege comporta-mentul consumatorului, economistul are în vedere (în analiza pe care o face) doar două elemente variabile – cantitatea de produs şi preţul în moneda respectivă; el face abstracţie de vârsta indivizilor, de sex, de religie, de profesie, de deosebirea de gusturi etc.

Inducţia reprezintă acel procedeu de cercetare în care se porneşte de la fapte reale, aşa cum sunt ele, spre gândirea abstractă, spre generalizarea ştiinţifică sau, cu alte cuvinte, ea este modul de a raţiona de la particular la general.

Deducţia constă, invers, în a porni de la teze teoretice, de la generalizări spre fapte concrete, unde se pot confirma sau, dimpotrivă, infirma tezele teoretice respective; sau, cu alte cuvinte, ea este modul de raţionare de la general la particular.

Metoda istorică presupune luarea în considerare a faptelor, a realităţilor, în desfăşurarea lor istorică, cu detaliile şi cu meandrele care au loc, chiar dacă ele nu concordă întotdeauna cu ceea ce reprezintă logica mişcării economice. De exemplu, analiza evoluţiei productivităţii factorilor de producţie, în timp, poate să scoată în relief şi date, fapte din care să rezulte nu creşterea productivităţii, aşa cum este logic, teoretic, ţinând seama de progresul tehnic, ci, dimpotrivă, într-o perioadă sau alta, într-o unitate economică sau alta, dintr-un motiv sau altul, scăderea randamentului factorilor. În acest caz, are loc „curăţarea” de ceea ce este întâmplător, accidental în evoluţia economică, reţinându-se ceea ce este esenţial, caracteristic, ca tendinţă dominantă.

În sistemul metodelor şi procedeelor de cercetare ştiinţifică se înscrie şi analiza economică, cantitativă şi calitativă. Analiza cantitativă presupune determinări cantitative, măsurare, cuantificare, evaluare în expresie bănească, precum şi în unităţi naturale, a cheltuielilor şi rezultatelor, a dimensiunilor activităţii economice etc. Analiza calitativă înseamnă că, pornind de la schimbările cantitative, de la creşteri, de exemplu, ale producţiei, productivităţii, eficienţei economice, ale produsului intern brut sau produsului naţional brut etc.,

7 Paul Samuelson, L’economique, vol.1, Armand Colin, Paris, 1982, p.16.

33

cercetarea ştiinţifică trebuie să surprindă şi trecerea la o nouă calitate, adică la un nivel nou de dezvoltare economică etc.

Analiza economică mai poate fi clasificată8 şi în: a) analiza pozitivă, care explică faptele comportamentele, aşa

cum sunt, în momentul respectiv, şi din ce cauză sunt astfel; b) analiza normativă, care stabileşte norme, reguli de compor-

tament, definind ceea ce trebuie să fie; ea apare drept consecinţă logică a cunoaşterii pozitive.

După criteriul temporal, analiza economică poate fi: a) statică, la un moment dat, fără să ia în calcul timpul; b) dinamică, luând în calcul timpul; c) static-comparativă: compară două sau mai multe perioade, ca,

de exemplu, ex-ante (previziunea) şi ex-post (realizarea). Deşi analiza este actul cel mai important în procesul de cercetare

şi cunoaştere ştiinţifică, totuşi ea trebuie completată cu sinteza. Deşi analiza, în general, presupune o cercetare aprofundată, în detaliu, disecarea fenomenelor şi proceselor economice, sinteza înseamnă cunoaştere pe baza reunirii mentale a elementelor obţinute de analiză, prin stabilirea legăturilor dintre ele.

Fundamentarea ştiinţifică a analizei economice, a concluziilor care se desprind, a orientărilor şi deciziilor care se adoptă apelează tot mai mult la calcule matematice.

Ţinând seama de caracterul deosebit de complex al efectelor pe care le poate avea aplicarea în practică a concluziilor şi rezultatelor cercetării economice asupra vieţii şi activităţii oamenilor, o mare însemnătate are experimentul economic. În esenţă, acesta presupune ca, înainte de extinderea sau generalizarea unor măsuri de perfecţionare a organizării, a conducerii, gestiunii etc. la nivelul firmelor sau al ramurilor, să aibă loc experimentarea acestora, prin care se verifică oportunitatea, eficacitatea aplicării lor.

Obiectul de studiu al Economiei politice trebuie privit în dinamica sa, după cum în mişcare continuă se află viaţa economică însăşi.

8 Jacques Généreux, Économie politique, Introduction et microéconomie, Hachette, Paris, 1988, p.13-14.

34

Concepte de bază

• Nevoi umane • Interese economice • Resurse economice • Raritatea şi alegerea • Costul de oportunitate al unei alegeri • Activitatea economică • Ştiinţa economică • Metodă în ştiinţa economică Probleme de reflecţie, întrebări

• Dinamica nevoilor şi resurselor • În ce constă relaţia dintre nivelul de instruire şi cultură al oamenilor şi structura nevoilor? • Interesele economice şi rolul lor în dinamica economică • Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică • Progresul ştiinţifico-tehnic şi limitele resurselor • Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie • Obiectul de studiu al Economiei politice • Ce tendinţe au loc în structura sistemului ştiinţelor economice? • Rolul ştiinţei economice în elaborarea politicii economice • Analiza economică şi rolul ei în cunoaşterea ştiinţifică • Legătura dintre teoria economică şi practica economică • Experimentul economic Bibliografie

• Gilbert, Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

• Bran, Paul, Economica valorii, Editura Economică, Bucureşti, 1996. • Constantinescu, N.N., Economia protecţiei mediului natural, Editura

Politică, Bucureşti 1976. • Dobrotă, Niţă, Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997. • Galbraith, J.K., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,

Bucureşti, 1982.

35

• Heyne, Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.

• Lipsey, R.G., Chrystal, K.Alec, Economia pozitivă, Editura Economică, 1999.

• Madgearu, V., Curs de economie politică, Editura Ramuri, Craiova, 1944. • Mladenatz, Gromoslav, Cunoaştere şi metodă în ştiinţa economică,

Bucureşti, 1947. • Murgescu, Costin, Mersul ideilor economice la români, vol. I,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987. • Postolache, Tudorel, Restructurări în economia politică, Editura

Politică, Bucureşti, 1981. • Rugină, Anghel, Principia oeconomica, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1993. • Samuelson, Paul, L’économique, Armand Colin, Paris, 1982. • Ciucur, Dumitru, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie,

Editura Economică, Bucureşti, 1999. • xxx Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Econo-

mică, Bucureşti, 1999.

36

Capitolul 2

ECONOMIA DE PIAŢĂ: CARACTERIZARE GENERALĂ. AGENŢII ECONOMICI

Obiectivele temei:

Cunoaşterea de către studenţi a unor aspecte de bază privind: • deosebirea esenţială dintre economia naturală şi economia de

schimb; • trăsăturile comune ale economilor de piaţă şi diversitatea mo-

delelor concrete de funcţionare şi reglare a acestor economii, în perioada contemporană;

• specializarea şi criteriile pe care se întemeiază independenţa producătorilor de bunuri şi servicii, rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă, în asigurarea libertăţii de acţiune a participanţilor la viaţa economică;

• grupurile principale de agenţi economici şi fluxurile activităţii economice.

2.1. ASPECTE INTRODUCTIVE

Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează prin

intermediul bunurilor şi serviciilor. Pe măsura dezvoltării societăţii, atât nevoile, cât şi bunurile şi serviciile sporesc şi se diversifică. Limitele resurselor au impus tot mai mult necesitatea căutării celor mai adecvate şi eficiente sisteme de producţie, de desfăşurare a activităţii economice. Fiecare societate umană – fie că este avansată industrial, modernă, fie că are un nivel mai scăzut de dezvoltare – trebuie să-şi organizeze activitatea economică astfel, încât să răspundă la câteva seturi de întrebări fundamentale şi interdependente, şi anume: ce bunuri trebuie produse, în ce cantităţi, când şi în ce sorti-mente, cât din produsele create vor fi destinate consumului individual şi cât producerii de bunuri investiţionale? Cum vor fi produse, cine le

37

va produce, cu ce fel de metode şi tehnici de producţie şi din ce resurse? În ce fel de întreprinderi se vor realiza bunurile şi serviciile necesare: în unităţi bazate pe proprietate publică sau particulară? Cum vor fi folosite diferite feluri de resurse, în ce proporţii, pentru realizarea sortimentului de produse? Pentru cine sunt produse, cine vor fi beneficiarii acestora şi cum se vor repartiza produsele create între diferite persoane, familii, după ce criterii?

Toate aceste întrebări exprimă probleme comune, valabile pentru orice sistem de organizare a activităţii economice. În evoluţia istorică a societăţii, s-au manifestat mai multe modalităţi de organizare a activităţii economice, având mecanisme proprii de alocare şi utilizare a resurselor pentru satisfacerea nevoilor. Principalele sisteme economice sunt: economia naturală, economia de schimb, econo-mia de piaţă concurenţială, economia centralizată sau de comandă şi economia mixtă.

În diferitele etape ale evoluţiei sistemului economic, mecanis-mul de funcţionare îşi schimbă structurile, mijloacele şi pârghiile prin care se asigură mişcarea acestuia.

La începuturile existenţei sale, producţia socială ia forma economiei naturale, în care bunurile create servesc consumului propriu al producătorului. Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care comunităţile îşi satisfac necesităţile de consum, din producţia proprie, pe bază de autoconsum, fără a apela la schimb. Această formă a producţiei sociale a existat în comuna primitivă, fiind predominantă în sclavagism şi în feudalism, când fiecare gospodărie individuală executa toate activităţile, de la obţinerea materiilor prime până la producerea diferitelor bunuri pentru consum.

Pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, a specializării producătorilor, a amplificării şi diversificării nevoilor, a bunurilor şi serviciilor, sistemul economiei naturale îşi restrânge treptat sfera de cuprindere în favoarea economiei de schimb, în care bunurile se produc predominant pentru piaţă. Ea se generalizează în capitalism.

Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea economiei, s-a dovedit, în practică, a fi un sistem performant; prezent în toate societăţile moderne, el reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.

38

Economia de schimb se întemeiază pe mecanismele obiective ce pun în valoare forţele pieţei, în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie, activităţile agenţilor economici sunt stimulate şi sancţionate de exigenţele pieţei; criteriile cu care operează piaţa sunt cele ale eficienţei şi ale concordanţei producţiei cu nevoile efective ale societăţii. Pentru a obţine beneficii, întreprinderile trebuie să fie receptive la semnalele pieţei, să aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social, să manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare pentru înnoirea şi modernizarea produselor, a formelor de distribuţie.

2.2. CARACTERIZAREA ECONOMIEI DE SCHIMB Cu toate că, în diferite ţări şi perioade, economia de schimb a

cunoscut şi cunoaşte trăsături specifice, deoarece condiţiile concrete în care funcţionează acest tip de economie îşi pun amprenta asupra modalităţilor ei de manifestare, ea are unele caracteristici generale, dintre care cele mai semnificative sunt: a) specializarea producătorilor, a agenţilor economici în general; b) autonomia, independenţa agenţilor economici; c) producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbu-lui de către bani; d) concurenţa.

• Specializarea. Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, proces istoric de diferenţiere, desprindere şi separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixare a acestora ca domenii distincte, de sine stătătoare, prin funcţiile şi rolul îndeplinit, devenind activităţi specializate. Diviziunea muncii, specializarea reprezintă cel mai impor-tant factor de progres pentru individ şi societate, ea permiţând perfecţio-narea forţelor de producţie, creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse, utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne1.

Diviziunea socială a muncii, specializarea reprezintă un factor de progres când are o fundamentare economică, întemeindu-se pe un avantaj absolut sau relativ.

1 Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,

1962, p. 7-18.

39

Avantajul absolut. Un producător deţine un avantaj absolut când creează o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse, în raport cu oricare alt producător.

Dacă avem în vedere trei producători (A, B şi C), fiecare dispunând de resurse egale, cantitativ şi calitativ, şi identice ca structură, ei pot crea volume diferite de bunuri, când au abilităţi diferite.

A : 12x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară; B : 6 x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară; C : 2 x sau 4 y sau orice combinaţie liniară intermediară. Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un

avantaj absolut în raport cu ceilalţi. El obţine cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse, realizând consumuri mai mici pe unitatea de produs.

Avantajul relativ. Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă realizează bunul cu cel mai mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi. Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea acestui cost de oportunitate, adică a şanselor la care renunţă producătorul atunci când face o alegere2.

Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun poate fi calculată astfel:

- determinarea creşterii bunului X (ΔX=1); - determinarea reducerii cantităţii bunului Y (ΔY=1) la care se

renunţă; - raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea

câştigată din bunul pentru care se optează (ΔY/ΔX). Revenind la exemplul anterior, dacă producătorul A alege să

producă doar bunul X, rezultă că, pentru fiecare unitate pe care o produce din acesta, el trebuie să renunţe la 0,5Y; dacă alege să producă doar bunul Y, pentru fiecare unitate produsă din acesta, el renunţă la 2X. Raţionând similar pentru ceilalţi doi producători, obţinem (tabelul 1):

2 Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11, 40-45 şi 111-116.

40

Producătorul şi costurile de oportunitate Tabelul 1

Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de

oportunitate în producerea bunului X, deci, el dispune de un avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din punct de vedere economic specializarea sa în obţinerea acestuia. În schimb, producătorul C, care, în ansamblu, este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în obţinerea bunului Y, el sacrificând doar 0,5 unităţi din bunul X pentru a spori cu o unitate producţia bunului Y, fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu.

Decizia producătorilor de a produce atât bunul X, cât şi bunul Y, alocând pentru fiecare bun jumătate din resursele de care dispun, ar determina ca producţia totală să fie Qt=10X+8Y,

pentru că: A produce 6 x şi 3 y B produce 3 x şi 3y C produce 1x şi 2y Dacă producătorii se specializează, A optând pentru bunul X, B

pentru Y, iar C tot pentru Y, rezultă: Qt = 12X+10Y, pentru că: A produce 12 X B produce 6Y C produce 4 Y Specializarea producătorilor a determinat un spor de producţie

de 4 unităţi (două unităţi din bunul X şi două unităţi din bunul Y). Efectele economice ale specializării fundamentate pe teoria avan-

tajului relativ, comparativ permit creşterea producţiei cu resursele existente, determinând necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor eco-nomici, deoarece activitatea şi satisfacerea nevoilor lor sunt interdependente.

Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se modifică, de aici rezultând reprofilarea producătorilor, adaptarea permanentă la condiţiile schimbătoare ale

41

mediului în care acţionează, specializarea rămâne o trăsătură şi o condiţie a economiei de schimb, baza cooperării sociale şi a progre-sului economic.

• Autonomia, independenţa presupun ca agenţii economici să dispună de libertatea de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază criterii economice. Autonomia este funda-mentată pe interesul izvorât din proprietate. Proprietatea privată, particulară sau individuală, ca bază principală a autonomiei economi-ce, nu exclude existenţa altor forme de proprietate, cum ar fi: particular-asociativă (societăţi pe acţiuni, cooperative), publică (de stat) şi mixtă.

Cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii private, prin exercitarea deplină de către agenţii economici a tuturor atributelor proprietăţii. Aceştia îşi manifestă libertatea de a poseda bunuri, de a le utiliza cum cred de cuviinţă în interesul lor, de a le înstrăina prin vânzare, de a beneficia de rezultatele ce se obţin prin folosinţa bunurilor deţinute.

Pluralismul formelor de proprietate, caracteristic ţărilor cu economie de piaţă, implică şi existenţa proprietăţii publice, ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. În cadrul acestei forme de proprietate, agentul economic nemijlocit, cel care exercită efectiv actele de producţie, schimb etc., are o autonomie mai restrânsă, pentru că deciziile strategice privind dezvoltarea unităţilor se iau la nivel central; la nivel local (microeconomic), agenţii economici au o autonomie operativă, limitată, determinată de reglementările legisla-tive proprii fiecărei ţări şi perioade.

• Producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani. Spre deosebire de perioada în care economia naturală era dominantă, şi în care bunurile se creau majoritar pentru consumul propriu, economia de schimb (de piaţă) creează bunuri prioritar pentru vânzare. În această economie, devine marfă, ca fenomen de masă, şi forţa de muncă. Producţia este astfel separată de consum, impunându-se deplasarea bunurilor de la locul de producţie la locul de folosire a lor, printr-o reţea tot mai ramificată de mijloace de transport.

Întrucât producţia de mărfuri este generală, iar diviziunea socială a muncii foarte largă şi în continuă dezvoltare, schimbul este servit în mod necesar de bani. Fără prezenţa lor, circuitul economic s-ar bloca

42

şi economia nu ar putea funcţiona normal. Economia de piaţă este prin excelenţă o economie monetară. În cadrul ei, fiecare consumator individual şi fiecare producător acţionează prin schimb pentru a rezolva cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se produce depinde de veniturile cumpărătorilor şi de profitul producătorilor, al firmelor; cum se produce este în funcţie de concurenţa dintre producători, fiecare dintre ei fiind obligat să adopte metoda şi tehnica de producţie care îi asigură realizarea celui mai mic cost de producţie şi maxim de profit; pentru cine se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie, de cantitatea şi preţul acestora, în funcţie de care se stabileşte nivelul salariului, rentei şi dobânzii.

2.3. BANII ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIA

CONTEMPORANĂ

2.3.1. DEFINIREA BANILOR În ceea ce priveşte definirea banilor sau a monedei, în literatura

economică au existat şi persistă încă puncte de vedere diferite. În concepţia economiştilor clasici, adepţi ai teoriei valoarea-muncă, banii reprezintă o marfă specială, separată spontan din lumea celorlalte mărfuri, care îndeplinesc rolul de instrument general al schimbului. Alţi economişti consideră că banii sunt elementul – cheie al economiei de schimb, monetare: „Ei sunt un semn – caracterizat printr-o hârtie, o piesă metalică sau o cifră înscrisă în conturile unei bănci – care simbolizează dreptul de a lua o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării, în cadrul naţiunii unde aceşti bani sunt recunoscuţi”3. P.A.Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru economie, consideră banii o convenţie socială artificială: „moneda este orice serveşte şi este acceptat de toată lumea, ca mijloc de schimb ori de plată”4.

În evoluţia lor istorică, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani, moneda de aur şi argint şi banii de hârtie.

3 J.M.Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les éditions ouvrières, Paris, 1988, p. 169.

4 P.Samuelson & W.Nordhaus, Economics, 13th Edition, Mc Graw-Hill Boote Company, 1989, p. 226.

43

Forma marfă-bani s-a caracterizat prin faptul că mijlocirea raporturilor de schimb se realiza de către anumite bunuri (mărfuri). Iniţial, rolul de bani a fost îndeplinit de unele bunuri (vite, piei, blănuri, metale etc.). Cu timpul, acest rol a început să fie îndeplinit de metalele preţioase (aur şi argint) datorită calităţilor acestora: au o valoare mare într-un volum mic, sunt divizibile, inalterabile, omogene şi uşor de transportat. Banii de aur au toate calităţile necesare pentru a fi universal acceptaţi.

Moneda de aur sau argint. La început, banii de aur sau argint circulau sub formă de lingouri de bare, care trebuia cântărite şi verificate din punctul de vedere al calităţii înainte de efectuarea plăţii mărfurilor. Aceasta presupunea timp şi avea un cost bănesc, căci cele două operaţiuni realizate de persoane specializate nu se făceau gratuit. Pentru evitarea incomodităţilor şi costurilor amintite, a altor incon-veniente (falsificarea lingourilor de metale preţioase etc.), la un punct al evoluţiei economice, s-a trecut la confecţionarea monedelor (din aur şi argint) de către state.

În funcţia de mijlocitori ai schimbului de mărfuri şi servicii, banii se află doar temporar în posesia agenţilor economici şi nu este obligatoriu ca ei să aibă o valoare proprie, intrinsecă. De aceea, treptat, monedele din metale preţioase au fost înlocuite cu monede (bani) de hârtie şi cu monede din metal comun.

Banii de hârtie, după natura lor economică, sunt de două feluri: bilete de bancă (bancnote, bani de credit sau moneda-hârtie) şi bani de hârtie propriu-zişi sau hârtie-monedă.

Biletele de bancă (bancnotele) sunt semne ale valorii care, în procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoarea deplină. La început, suma bancnotelor nu putea să depăşească pe cea a stocului de metal preţios. Pe măsura dezvoltării comerţului, stocul de aur a devenit insuficient. În aceste condiţii, au început să se emită mai multe bancnote (bilete) sau monedă fiduciară, deoarece se considera că încrederea în conversiunea biletelor pe metal nu va fi cerută în acelaşi timp de către toţi deţinătorii lor. Realizată de agenţi particulari, apoi de către băncile comerciale, această emisiune a devenit rapid un privilegiu al statului, fiind încredinţată Băncii Centrale (Naţionale sau de Emisiune). Biletul emis avea un curs legal şi trebuia să fie acceptat în schimburi la acelaşi titlu (sau în acelaşi fel) ca şi metalul pe care îl reprezenta. Biletele de

44

bancă circulau în calitate de bani de credit şi aveau o dublă garanţie: efectele comerciale (cambii) aflate în portofoliul băncilor centrale şi stocul de aur al acestora.

Mai târziu, biletele de bancă şi-au pierdut stabilitatea iniţială, deoarece nu mai erau convertibile în aur şi se emiteau nu atât pentru operaţiuni comerciale, cât mai ales pentru acoperirea deficitului bugetar. De aceea, semnele băneşti ale tuturor ţărilor cu economie de piaţă au devenit treptat banii de hârtie

Banii de hârtie (sau hârtia-monedă) reprezintă semne ale valorii, care, în procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoare deplină.

2.3.2. FUNCŢIILE BANILOR

Independent de etapa de evoluţie şi de conţinutul lor economic,

banii (moneda) îndeplinesc funcţii economice esenţiale. Acestea au evoluat în timp în raport de natura banilor şi de complexitatea activită-ţilor economice. În literatura de specialitate există opinii foarte diverse asupra funcţiilor banilor. În pofida acestei diversităţi, pot fi identifi-cate următoarele funcţii ale monedei:

a) Mijloc de măsurare a activităţii economice. În această funcţie, banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute în activitatea economică trecută şi prezentă, precum şi cele avute în vedere în perioada ce urmează.

Banii sunt instrument de evaluare a valorii producţiei globale şi marfă, a preţurilor, a costurilor şi profiturilor la scara întreprinderilor şi ramurilor, a mărimii produsului intern brut şi a produsului naţional brut (ca indicatori macroeconomici) etc. Oferind o unitate de calcul comună a cheltuielilor şi rezultatelor la diverse niveluri, a drepturilor şi obligaţiilor fiecărui agent economic, banii permit comparaţii între performanţele atinse de întreprinderi şi economiile naţionale în ansamblu, precum şi luarea de măsuri pentru ridicarea la un plan superior acestora.

b) Mijloc de schimb. Banii îndeplinesc această funcţie când mărfurile se achită în momentul livrării lor.

Realizarea schimbului prin intermediul banilor scindează schimbul în două tranzacţii complementare: vânzarea, adică cedarea bunurilor de către unul din parteneri (care primeşte contravaloarea

45

acestora), şi cumpărarea, adică obţinerea bunurilor de către alt partener (care plăteşte contravaloarea bunurilor). Fiecare partener este, în consecinţă, numai vânzător sau numai cumpărător. În cadrul trocului, al schimbului direct (marfă contra marfă), fiecare partener era, concomitent, şi vânzător şi cumpărător.

Mijlocind schimbul de mărfuri, banii eliberează acest proces de limitele inerente trocului şi îl fac mai operativ, cu efecte benefice asupra întregii activităţi economice.

Când mărfurile se schimbau direct una pe alta, era foarte dificil să se întâlnească într-un loc anume doi agenţi economici A şi B, de exemplu, aşa încât A să dorească bunul lui B, iar B, bunul lui A. Realizarea acestei coincidenţe cerea mult timp şi deplasarea producă-torilor dintr-un loc în altul. În plus, greu se putea preţui valoarea mărfurilor ce urmau a se schimba, căci nu exista un etalon al măsurii ei. Când intervin banii în procesul de schimb, asemenea limite dispar.

Deşi banii sporesc operativitatea şi eficacitatea schimbului, ei creează şi un efect negativ. În urma vânzării, banii încasaţi se pot stoca şi repetarea acestui act de mai mulţi agenţi economici îngre-unează desfacerea unor cantităţi de mărfuri, care aşteaptă banii reţinuţi pentru a se vinde. Cauza o reprezintă faptul că bunurile se produc în calitate de echivalente, de bunuri care trebuie să se schimbe unul cu altul, în condiţiile diviziunii sociale a muncii.

c) Mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în ipoteza în care mărfurile se achită la un anumit termen, după livrarea lor, când ele se vând pe credite.

Ca mijloc de plată, banii servesc, însă, şi pentru stingerea altor obligaţiuni: achitarea impozitelor şi taxelor, a rentelor, chiriilor şi dobânzilor, a împrumuturilor, salariilor etc. Orice drept şi orice obli-gaţie economică se pot stinge prin cedarea şi primirea unei sume de bani, la o dată anumită.

d) Mijloc de rezervă de valoare. Obţinerea banilor prin vânzarea bunurilor şi serviciilor oferă deţinătorilor lor posibilitatea să facă economii, denumite rezerve de valoare. Formarea acestor rezerve se bazează pe asigurarea că valoarea banilor economisiţi va putea fi regăsită în integritatea sa în viitor, atunci când vor fi utilizaţi, altfel spus, pe prezumţia stabilităţii puterii lor de cumpărare.

46

Constituirea de rezerve de bani este favorizată de ampla dezvol-tare a relaţiilor de credit şi a sistemului bancar, care oferă posibilităţi de fructificare a economiilor prin dobânda primită la sumele depuse.

Fiind mijlocul general de cumpărare şi plată, banii sunt forma universală de constituire a rezervelor de valoare, atât pentru unităţile economice, cât şi pentru populaţie. Deţinătorul monedei dispune de un titlu de credit, care îi atestă dreptul de a beneficia de o parte a bunurilor aflate în circulaţie, atunci când doreşte, dreptul de a alege, la momentul oportun, din oferta existentă, elementele care-l satisfac. Banii sunt activul cel mai lichid din economie, care oricând se poate transforma pe orice alt bun, imediat şi fără niciun cost suplimentar.

Funcţiile banilor, succint analizate, au valabilitate şi pentru banii naţionali, care servesc piaţa internă, şi pentru banii universali, care servesc piaţa internaţională, mijlocind schimburile externe de mărfuri, turismul, transferul de tehnologii, investiţiile efectuate în străinătate, repatrierea profiturilor, achitarea împrumuturilor obţinute de la alte ţări etc.

• Puterea de cumpărare a banilor este cantitatea de bunuri economice care se pot cumpăra, la un moment dat, cu o unitate mone-tară sau cu o sumă dată de bani.

În baza teoriei neoclasice, aceasta este determinată, în esenţă, de cantitatea de bani aflată în circulaţie. Pornind de la premisa că, pe termen scurt, oferta de bunuri economice şi viteza de rotaţie sunt relativ rigide, modificarea masei monetare atrage după sine modificări în sens contrar, atât în nivelul general al preţurilor, cât şi în puterea de cumpărare a monedei.

Dacă pe termen scurt această concluzie poate fi logică şi confirmată de practică, pe termen lung, şi puterea de cumpărare a monedei depinde de numeroase împrejurări economice şi extraecono-mice. Rolul hotărâtor în această direcţie îl are starea economiei naţionale respective; de regulă, o ţară cu o economie puternică, modernă şi eficientă, capabilă să asigure satisfacerea în bune condiţii a nevoilor, are o monedă a cărei putere de cumpărare este mai stabilă.

Convertibilitatea monedei. În prezent, realizarea funcţiilor şi rolului economic al monedei are loc în condiţiile extinderii legăturilor dintre economiile naţionale, din care cauză capătă importanţă conver-

47

tibilitatea monedei. Aceasta reprezintă însuşirea legală a unei monede de a fi schimbată cu o altă monedă în mod liber, prin vânzare-cumpărare, pe piaţă, la un anumit preţ.

Din cele peste 70 de ţări cu monedă convertibilă, doar pentru 5 (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia) se poate vorbi de convertibilitate deplină, adică de eliminarea oricăror restricţii cu privire la suma care se schimbă, scopul schimbării monedei naţionale pe monedă străină şi calitatea celui care efectuează (sau pentru care se efectuează) operaţiunea. În celelalte ţări cu monedă convertibilă există o serie de limite, mai mari sau mai mici, în calea liberei vânzări a monedei naţionale în schimbul unor monede străine.

În România, problema convertibilităţii monedei naţionale s-a fixat ca un obiectiv major abia după 1990. Ca un prim pas în această direcţie, prin măsurile întreprinse, s-a ajuns la existenţa a două cursuri de schimb faţă de alte monede. Unul a fost cursul oficial, stabilit de Banca Naţională, iar celălalt, cursul de echilibru, format pe baza cererii şi ofertei exprimate în cadrul operaţiunilor de licitaţie valutară interbancară. În special din anul 1994, în baza noilor reglementări adoptate, s-au diminuat condiţiile restrictive privind convertibilitatea, ajungându-se treptat la realizarea deplinei convertibilităţi a leului.

Convertibilitatea monedei ridică numeroase probleme teoretice şi practice, având implicaţii deosebite asupra oricărei economii naţionale. Ea este o condiţie necesară pentru a introduce realismul în activitatea economică, pentru evaluarea corectă a nivelului eficienţei şi competitivităţii printr-un sistem de preţuri corecte. Convertibilitatea influenţează toate domeniile şi componentele vieţii economice interne şi relaţiile cu străinătatea, dar şi numeroase aspecte ale relaţiilor sociale. După unii specialişti, ea este o condiţie primordială pentru ca ţările din Europa Centrală şi de Est să realizeze paşi hotărâţi spre economia de piaţă.

Dacă în ceea ce priveşte utilitatea economică şi socială a conver-tibilităţii, teoria economică este unanimă, în ceea ce priveşte momen-tul şi premisele convertibilităţii monedei se pot distinge două poziţii teoretice.

Una dintre ele susţine că nu este necesară nicio premisă material-economică ce trebuie îndeplinită; trecerea la convertibilitate este un act politic şi trebuie să se facă dovada existenţei voinţei şi hotărârii pentru aceasta. În urma convertibilităţii, se manifestă o serie

48

de efecte nedorite, dar ele sunt datorate nu convertibilităţii, ci unor cauze profunde existente în respectiva economie; aceste efecte nu s-au putut manifesta tocmai datorită inexistenţei convertibilităţii. Abia după trecerea la convertibilitate se poate pune, deci, un „diagnostic” corect şi aplica tratamentul adecvat pentru însănătoşirea acelei economii.

Conform altei teorii, convertibilitatea este necesară, dar nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de asigurare şi sprijinire a dezvoltării economiei. În consecinţă, trecerea la convertibilitate trebuie pregătită cu atenţie, ea necesitând asigurarea unor premise, cum sunt: restructurarea şi consolidarea economiei naţionale; diver-sificarea şi modernizarea producţiei de bunuri şi servicii de calitate, cu eficienţă ridicată şi competitive pe piaţa externă; creşterea rezervelor de valută ale ţării; formarea unui sistem de preţuri interne flexibile şi reale, fundamentate pe cheltuielile de producţie şi corelate treptat, în timp, cu cele de pe piaţa internaţională. În ceea ce priveşte inflaţia, aceasta trebuie să fie redusă şi menţinută sub control.

2.4. ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ; CARACTERISTICI ŞI TIPURI ALE ACESTEIA

Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi

adoptate deciziile, în economia contemporană întâlnim două sisteme economice5 de organizare şi funcţionare a economiei de schimb:

a) sistemul economiei de piaţă; b) sistemul economiei de comandă (centralizate). Departajarea între aceste două mari sisteme se realizează

luându-se în considerare următoarele criterii: gradul de libertate a agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare.

În economia de piaţă, rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea deciziilor îl au agenţii economici individuali.

Modelul teoretic al economiei de piaţă a fost elaborat pe baza unor premise economice şi social-politice care statuează proprietatea ca fiind sacră, inviolabilă şi garantată, precum şi primordialitatea intereselor personale.

5 Vezi R. G. Lipsey, K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Eco-nomică, Bucureşti, 1999, p. 37-41.

49

Elementele structurale ale sistemului teoretic al economiei de piaţă6 sunt:

– economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente;

– proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea economiei şi adoptarea deciziilor; fiecare agent economic îşi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu exclude pluralismul formelor de proprietate;

– toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială;

– preţurile se formează liber; – sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor

centre de forţă (monopoluri, sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei.

Existenţa unui sistem financiar bancar ramificat şi modern echipat, care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare, distribuirea şi orientarea creditelor etc., o structură tehnico-economică modernă constituie o condiţie de bază a unei înalte eficienţe economice şi a satisfacerii nevoilor în creştere pentru toţi cetăţenii.

Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii, nu realizează integral caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia; de fapt, fiecare ţară are propriul model.

Cu toate deosebirile existente, economia de piaţă modernă are o serie de trăsături sau caracteristici, care se întâlnesc în orice ţară, inde-pendent de elementele specifice. În esenţă, este vorba de următoarele:

a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora proprietatea privată deţine ponderea dominantă; pe această bază, agenţii economici elaborează decizii în mod independent, autonom, asumând-şi riscul în afaceri economic;

b) funcţionarea şi dezvoltarea economiei au loc în condiţiile în care piaţa îndeplineşte un rol deosebit în reglarea activităţii, a comportamentului agenţilor economici, în alocarea şi utilizarea resur-selor;

6 Dicţionar de economie, coord: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 185-186.

50

c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maximi-zarea profitului; consumatorii au drept impuls, sau mobil, al comportamentului lor, utilitatea, satisfacţia de care pot beneficia prin cumpărarea de bunuri sau servicii;

d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea progresului, în creşterea eficienţei şi a posibilităţilor cumpărătorilor de a alege la piaţă;

e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, ca şi pe pieţele forţei de muncă, monetară, titlurilor de valoare, valutară etc., preţurile se formează liber, în funcţie de raportul cerere-ofertă, fără intervenţia statului;

f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care asigură o eficienţă economică înaltă;

g) statul democratic se manifestă ca agent economic, acţionând în direcţia corectării imperfecţiunilor pieţei, prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare etc.

În economia centralizată, de comandă, alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre resurse şi nevoi sunt consecinţe ale unor decizii centralizate, impuse agenţilor economici de către aparatul de stat, pe baza acceptării la nivel social a unor principii de ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.

Niciunul din aceste sisteme nu există în stare pură, orice economie este o economie mixtă, în care se întâlnesc, în diferite proporţii, elemente din toate sistemele. Astfel, în Statele Unite ale Americii, guvernul stabileşte legislaţia economică, cadrul juridic al activităţii economice, dar majoritatea deciziilor aparţin agenţilor economici. Instituţiile private şi publice sunt cele care exercită controlul economic.

Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite identi-ficarea câtorva modele de economii „reuşite”, „înfloritoare”, care au fost capabile să genereze, după cel de-al doilea război mondial, îmbunătăţiri substanţiale şi susţinute ale standardului de viaţă şi să realizeze o eficienţă ridicată. Sunt multe astfel de economii. Cea mai mare parte a lor sunt membre ale OECD; ele includ, însă, şi unele dintre ţările industrializate din Asia de Sud-Est.

Schematic, se poate vorbi de trei modele principale, şi anume: economiile sociale de piaţă (din Europa de Vest), economiile de piaţă

51

„direcţionate de consum” (SUA) şi economiile de piaţă „ghidate administrativ” (Japonia)7. Principalele caracteristici ale acestor modele sunt prezentate în continuare.

Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în mai multe ţări ale Europei occidentale, în special în Germania, se caracterizează prin faptul că statul se implică şi este responsabil nu numai în promovarea unei politici monetare şi fiscale corespunzătoare, care să stimuleze creşterea economică, dar şi în realizarea unei infrastructuri eficiente. O atenţie mare este acordată protecţiei mediului, dezvoltării adecvate a educaţiei, ocrotirii sănătăţii, asigurării locurilor de muncă şi înfăptuirii unor programe guvernamentale substanţiale de protecţie socială a oamenilor, a săracilor, în general.

În Germania, ca şi în alte ţări ale Europei de Vest şi, în special, în cele nordice, atât dezvoltarea economică, cât şi cea socială sunt evoluate, iar categoria celor care „nu au” este puţin numeroasă. După aprecierea lui Paul Mann, economia socială de piaţă reprezintă un slogan, al cărui interes precis este, însă, perisabil, reflectând pragmatic condiţiile economice şi politice ale fiecărei ţări.

Economia de piaţă „direcţionată de consum”, care poate fi considerată modelul Statelor Unite ale Americii, acordă un rol foarte mare forţelor pieţei şi un rol minim statului. La baza creşterii economice stau promovarea spiritului întreprinzător şi o mare mobilitate a preţurilor de producţie. Se apreciază că în cadrul acestui model se promovează, în principal, virtuţile eficienţei pieţei, îndeosebi pe termen scurt, după schemele „îmbogăţirii rapide”, fără a se acorda o atenţie specială echităţii şi problemelor sociale. Aceasta a condus, în optica unor observatori critici, la deteriorarea infrastructurii sociale, la sporirea ponderii săracilor în totalul populaţiei, numărul acestora având, în continuare, tendinţa de creştere.

Economia de piaţă „ghidată administrativ” (modelul econo-miei japoneze) reprezintă o îmbinare particulară reuşită de trăsături înrădăcinate în tradiţiile şi specificul acestei ţări. Este considerată o economie de piaţă ghidată (condusă) administrativ, întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe obţinerea unor profituri imediate, cât pe o

7 Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 41-86.

52

competiţie superioară în vederea cuceririi a tot mai multe pieţe externe, susţinută prin măsuri statale. Aceasta a condus la conceperea în perspectivă a unor politici de creştere a productivităţii muncii, a eficienţei economice în general.

Factorul cel mai important al modelului japonez îl constituie promovarea în comportamentul agenţilor economici şi în politicile guvernamentale a unui nivel înalt de economisire şi investiţii. Rata ridicată de creştere a economiilor şi investiţiilor şi flexibilitatea relativ redusă a salariilor au contribuit la realizarea unor ritmuri înalte de dezvoltare economică, la sporirea posibilităţilor de adaptare rapidă la cerinţele pieţei, la o creştere spectaculoasă a exportului. Pe plan social, firmele sunt obligate să asigure securitatea şi protecţia salariaţilor, iar statul îşi foloseşte autoritatea asupra sectorului privat prin sprijinirea producătorilor şi mai puţin a consumatorilor.

Economiile naţionale care au funcţionat timp mai îndelungat pe coordonatele sistemului de piaţă au evidenţiat, prin rezultatele obţinute, viabilitatea acestui sistem economic. Acesta nu este, însă, un sistem perfect. Sistemului de piaţă i se impută faptul că nu-şi asigură stabilitatea internă; inflaţia şi şomajul sunt, în dimensiuni diferite, însoţitorii săi inevitabili; generează tendinţa de concentrare anormală a puterii economice într-un număr mic de întreprinderi şi centre de forţă; repartizarea venitului naţional se face, în unele situaţii, în opoziţie cu normele elementare de justiţie socială, ceea ce impune prezenţa unor instrumente de corecţie şi protecţie socială.

Pentru a se ajunge la economia de piaţă, plecând de la sistemul economic de comandă, centralizat, se impune o perioadă de tranziţie. Procesul tranziţiei la economia de piaţă presupune transformări radicale în structurile economice şi de proprietate, care s-au produs şi se produc în fostele ţări cu economie centralizată, în vederea instaurării proprietăţii private şi a concurenţei, a mecanismelor de piaţă liberă în reglarea activităţii agenţilor economici.

Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex de transformări profunde. În vederea realizării lui sunt esenţiale: privati-zarea, retehnologizarea, restructurarea producţiei după criterii de eficienţă economică, liberalizarea folosirii pârghiilor economico-financiare şi adoptarea unor politici şi mecanisme macroeconomice care să stimuleze iniţiativa, inovaţia şi competiţia agenţilor economici.

53

Tranziţia la economia de piaţă nu se face de la sine, ci pe baza unor modificări de natură instituţională, financiară, juridică etc. Date fiind complexitatea acestui proces, generată de dificultatea probleme-lor ce se cer soluţionate şi de inexistenţa unei experienţe istorice asemănătoare, faptul că nici teoria şi nici practica mondială nu dispun de soluţii general - valabile, este necesar ca reforma să fie bine condusă printr-o activitate susţinută a statului.

O serie de probleme privind tranziţia şi reforma economică în România vor fi analizate mai larg în cadrul uneia din lecţiile ce urmează.

2.5. AGENŢII ECONOMICI

Activitatea economică în societate se desfăşoară de către

oameni, organizaţi în cadrul unor unităţi economice, profitabile şi specializate pe domenii distincte (producere de bunuri, prestări de servicii, distribuţie, comercializare, finanţare, consum etc.). Ea se defineşte prin diversitatea acţiunilor efectuate de toţi participanţii la proces, denumiţi agenţi economici.

Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Ei pot fi persoane fizice sau juridice. Un criteriu important al definirii agenţilor economici este cel instituţional. Din acest punct de vedere, un agent economic este o unitate instituţională care „dispune de autonomie de decizie în executarea funcţiei sale principale (a produce, a finanţa, a asigura, a consuma etc.), acţionând într-un cadru care îi este propriu asupra utilizării resurselor sale curente, de capital şi financiare”8.

Agenţii economici se grupează pe sectoare, pe baza funcţiei lor principale în economie. Ţinând seama de această funcţie, în rândurile agenţilor economici includem: întreprinderile, gospodăriile familiale sau menajele, administraţiile publice şi private, instituţiile de credit şi asigurări, străinătatea, adică agenţii economici din alte ţări.

Întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul cum sunt organizate şi de forma de proprietate, au drept funcţie

8 Economie Politică. Economics, Agenţia de consulting universitar

„Eficient”, Bucureşti, 1992, p. 56.

54

principală producerea de bunuri şi prestarea de servicii (nonfinanciare) în vederea vânzării acestora, cu scopul de a obţine profit.

Gospodăriile (menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal funcţia de consumatori de bunuri şi servicii. Ele cuprind familiile, celibatari, diferite comunităţi consumatoare, care nu se delimi-tează de gospodăriile în cadrul cărora se constituie. Veniturile menajelor se formează în cea mai mare parte pe seama salariilor, titlurilor de proprietate şi din transferurile efectuate din celelalte sectoare etc.

Administraţiile publice includ acele instituţii care exercită în principal funcţii de redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Ele obţin veniturile în special din vărsăminte obligatorii, impozite şi taxe. Din această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile centrale şi locale de stat, învăţământul public, sistemul protecţiei sociale, justiţiei, asistenţa sanitară publică etc. Administraţiile private sunt organizaţii private fără scop lucrativ, care prestează servicii nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se realizează din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate etc.

Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice, private sau mixte şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Ele colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare şi transformă riscurile individuale în riscuri colective. Veniturile acestor agenţi economici se constituie din economiile temporare existente în societate, care se concentrează în cadrul lor în scopul redistribuirii între agenţii economici ce au nevoie de resurse financiare.

2.5.1. FLUXURILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE Relaţiile dintre participanţii la activităţile economice sunt

interdependente; ele se manifestă prin relaţii de transfer şi schimb. Relaţiile de transfer apar ca un flux unilateral de disponibilităţi băneşti, fără o contrapondere evidentă şi directă. Avem, astfel, transferuri publice, vărsăminte sau prestaţii sociale, şi transferuri private, diversele sponsorizări realizate de firme particulare. Relaţiile de schimb sunt raporturi în care unul dintre subiecţi cedează un bun pentru a primi în

55

contrapartidă un alt bun de la partenerul său. Schimburile sunt efectul direct al specializării funcţiilor diverselor unităţi economice. Adâncirea diviziunii muncii influenţează intensitatea şi viteza schimburilor.

Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală sau de piaţă este formată din două fluxuri economice:

a) fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi ajung la consumator;

b) fluxurile monetare, care au sens opus. În economia de piaţă se derulează, aşadar, fluxuri reale, care

cuprind intrări de resurse economice sau de factori de producţie şi ieşiri de produse, bunuri materiale şi servicii, şi fluxuri monetare, alcătuite din venituri şi cheltuieli băneşti. Mişcarea banilor şi creanţelor între unităţile economice este determinată de ansamblul relaţiilor economice „fizice”, de viteza cu care acestea se desfăşoară; ele reflectă vânzările şi cumpărările de bunuri şi servicii, intrările şi ieşirile de capitaluri şi de credite, variaţia încasărilor din economie şi sectoarele sale instituţionalizate.

În economie, au loc şi tranzacţii unilaterale, care sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri, fără a se primi în schimb contra-prestaţii. Ele pot fi: transferuri curente, care se efectuează sistematic (plăţi de impozite directe şi indirecte, contribuţii pentru asigurări sociale, subvenţii de exploatare etc.), şi transferuri de patrimoniu, care intervin mai rar şi determină la unul din agenţii economici implicaţi o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor publice de către administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.).

Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic. Fluxurile economice sunt privite prin prisma finalităţii lor. Consi-derând activitatea economică raţională, deciziile agenţilor economici se fundamentează pe principii şi reguli determinate de interdependenţa aspectelor tehnice, ecologice, economice şi sociale. Raţionalitatea acţiunii agenţilor economici presupune utilizarea deplină a resurselor, folosirea eficientă a factorilor de producţie în scopul realizării maximului de satisfacţie cu minimum de efort.

56

Schema generală a circuitului economic

ÎNTREPRINDERI(FIRME)

Bunuri de consum

Serviciile factorilor: muncă, pământ, capital

GOSPODĂRII(MENAJE)

Cheltuieli pentru bunuri de consum

Venituri: salarii, rente, dobânzi

• Rezultate microeconomice Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în

cheltuieli de producţie curente şi în noi dotări tehnice pe baza investiţiilor. Rezultatele obţinute la nivelul unităţilor economice, ca efecte primare şi directe, se materializează în bunuri materiale şi servicii, fiind cuantificate în unităţi fizice (bucăţi), natural – convenţionale (cai putere, putere calorică) şi valorice (băneşti).

În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microecono-mice monetare pot fi: globale, finale şi nete. Rezultatele globale reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor economice realizate, iar indicatorul principal de măsurare a lor este cifra de afaceri. Rezultatele finale reprezintă suma preţurilor bunurilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic; ele nu cuprind, deci, consumul intermediar. Indicatorul utilizat pentru măsurarea acestor rezultate este valoarea adăugată, care reflectă contribuţia productivă a fiecărui agent economic. Valoarea adăugată este, la rândul ei, de două feluri: valoarea adăugată netă, care cuprinde veniturile factorilor de produc-ţie, şi valoarea adăugată brută, care cuprinde valoarea adăugată netă şi

57

amortizarea capitalului fix. Rezultatele nete se măsoară prin profitul brut şi profitul net. Primul este profitul încasat de întreprindere, iar cel de al doilea, profitul încasat minus impozitul pe profit.

Concepte de bază

• Economie naturală • Economie de schimb • Diviziunea socială a muncii • Avantaj absolut şi comparativ • Economie de piaţă concurenţială • Economie mixtă • Tipuri de economie de piaţă • Liberalizarea economică • Moneda • Bani-marfă • Moneda-metalică • Banii de hârtie • Puterea de cumpărare a banilor • Convertibilitatea monedei • Agenţii economici • Fluxuri economice reale • Fluxuri economice monetare • Circuit economic Probleme de reflecţie, întrebări

• Care sunt caracteristicile economiei naturale? • Care sunt caracteristicile economiei de schimb? • Avantajul absolut şi avantajul comparativ • Avantajele autonomiei, independenţei agenţilor economici în condiţiile proprietăţii particulare • Problema modelului în tranziţia la economia de piaţă • Funcţiile monedei contemporane • Convertibilitatea monedei: rol, premise de înfăptuire

58

Bibliografie • Adam Smith, Avuţia Naţională, vol I, Editura Academiei, Bucureşti,

1962, p. 7-18, 19-23. • David Ricardo, Opere Alese, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,

1959, p. 123-136. • J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi

a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1970, p. 375-385. • Alvin Toffler, Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 358-378. • Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994, p. 41-86. • Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11; 40-45; 107-116. • Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999. • R.G. Lipsey, K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999.

59

Secţiunea a II-a

MICROECONOMIE

60

61

Capitolul 3

PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA Obiectivele temei:

- explicarea rolului pieţei în mecanismul de funcţionare şi dezvoltare economică;

- analiza cererii şi ofertei – componente fundamentale ale pieţei; - punerea în relief a raportului dintre cerere şi ofertă în dinamica

acestora, precum şi a echilibrului pieţei.

3.1. PIAŢA ŞI ROLUL EI. TIPURI DE PIAŢĂ. INTERDEPENDENŢA PIEŢELOR

• Definirea pieţei

În limbaj curent, piaţa se identifică cu locul public, acoperit sau sub cerul liber, unde se vând şi se cumpără mărfuri.

În sens ştiinţific, piaţa exprimă relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un anumit spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpă-rare, în condiţii de concurenţă.

Piaţa presupune un loc concret, spaţiu (fizic), adică magazine, hale, bursă etc., dar nu se limitează la acesta; ea exprimă relaţii între agenţi economici – vânzători, ca purtători ai ofertei, şi cumpărători, ca purtători ai cererii, în cadrul cărora unii oferă, iar ceilalţi cumpără, cheltuindu-şi veniturile. Fluxurile la piaţă sunt mijlocite de bani.

Regulatorul pieţei este concurenţa, astfel încât fiecare îşi urmă-reşte propriul interes, satisfacerea cât mai avantajoasă a trebuinţelor de producţie sau de consum personal, obţinerea de câştig; totodată, însă, participanţii la relaţiile de piaţă se află în legături de interdependenţă, de care depinde însăşi funcţionalitatea pieţei.

62

Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a componen-telor ei fundamentale, şi anume: cererea, oferta, preţul, concurenţa; dimensiunile şi dinamica acestora, ca şi interrelaţiile dintre ele se reflectă în dimensiunile, complexitatea şi evoluţia sistemului relaţiilor de piaţă.

• Rolul pieţei

Piaţa îndeplineşte un rol deosebit de important în mecanismul de funcţionare şi dezvoltare a economiei moderne.

Piaţa asigură contactul permanent dintre vânzători şi cumpără-tori, dintre ceea ce se oferă şi ceea ce se cere, la un moment dat, punând în relief concordanţa sau nonconcordanţa dintre ofertă şi cerere, dintre producţia şi consumul de bunuri materiale şi servicii. Piaţa reglează activitatea economică: astfel, prin informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii, piaţa determină orientarea agenţilor economici, stă la baza deciziilor acestora privind investiţiile de capital, cantitatea şi structura producţiei, schimbului şi consumului. În acest fel, piaţa orientează alocarea şi folosirea eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare.

În accepţiune clasică, piaţa reprezintă „mâna invizibilă” prin care activitatea economică se adaptează la dinamica nevoilor. Prin intermediul pârghiilor economice, cum sunt: preţul, profitul, salariul, dobânda etc., piaţa furnizează informaţii agenţilor economici asupra raportului dintre cerere şi ofertă; tendinţa de creştere a preţurilor şi a ratei profitului, de exemplu, constituie un semnal al pieţei, prin care se stimulează mărirea ofertei de un fel sau altul şi punerea ei de acord cu cererea. Piaţa îndeplineşte un mare rol în realizarea, în dinamică, a echilibrului dintre ofertă (producţie) şi cerere (consum), având loc, ceea ce preconizau economiştii clasici, transformarea intereselor proprii ale indivizilor în cea mai bună opţiune pentru societate privind folosirea resurselor existente la un moment dat. De altfel, termenul „economie de piaţă” indică sistemul economic în care preţurile şi cantităţile produse depind de confruntarea ofertei cu cererea.

O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a rolului său o constituie autonomia de decizie a agenţilor economici, libertatea lor economică. Este vorba de faptul că adaptarea rapidă a producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii, ţinând seama de ceea ce piaţa semnalează în mod curent, necesită iniţiativă, o mare

63

mobilitate şi, deci, posibilităţi de mişcare autonomă, directă, a firmelor fără îngrădiri birocratice din partea statului. Numai astfel se poate acţiona prompt şi eficient la cerinţele pieţei.

Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie totuşi de intervenţia statului în economie, adică de acţiunile acestuia menite să corecteze imperfecţiunile pieţei, să contribuie la funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei, prin politica bugetară şi fiscală, socială, de investiţii, monetară şi de credit etc. În prezent, piaţa nu mai este în întregime liberă; există o economie mixtă, în care funcţionarea acesteia are la bază piaţa, cu rol determinant, precum şi intervenţia statului în forme şi proporţii diferite.

• Tipuri de piaţă

Din punct de vedere al obiectului tranzacţiei economice, de vânzare-cumpărare, se disting: a) piaţa bunurilor de consum final, adică relaţiile de vânzare-cumpărare de obiecte şi servicii de consum personal; b) piaţa factorilor de producţie, formată, la rândul ei, din: piaţa resurselor naturale; piaţa muncii; piaţa capitalului; c) piaţa monetară; d) piaţa financiară, inclusiv bursa.

Din punct de vedere al extinderii teritoriale, există: a) piaţa locală; b) piaţa regională; c) piaţa naţională; d) piaţa mondială.

Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există: a) piaţa cu concurenţă perfectă sau pură; b) piaţa cu concurenţă imperfectă, formată, la rândul ei, din: piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă de tip oligopol; piaţa de tip monopol; piaţa de tip monopson sau oligopson etc.

Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de piaţă, în sensul că ele se influenţează reciproc; schimbările care au loc în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în evoluţia altora sau în ansamblul relaţiilor de piaţă. Spre exemplu, piaţa muncii este în dependenţă de piaţa capitalului; extinderea investiţiilor de capital favorizează creşterea ocupării forţei de muncă şi reducerea şomajului, după cum, dimpotrivă, blocarea investiţiilor, din cauza incertitudinii în afaceri economice, afectează negativ piaţa muncii. Sau, piaţa bunurilor de consum, prin preţurile acestora, determină comportamentul lucrătorilor şi al celor care fac economii, pe pieţele respective. Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează

64

echilibrul economic general. Problema formării preţurilor este condiţionată nu numai „de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci el pune deopotrivă în cauză pieţe interdependente”1.

3.2. CEREREA. LEGEA CERERII. ELASTICITATEA

CERERII. CEREREA ATIPICĂ Cererea şi oferta sunt componente fundamentale ale pieţei, iar

raportul dintre ele constituie o formă de exprimare sau de exteriorizare a relaţiei dintre producţie şi consum, în condiţiile economiei de schimb.

• Concepte, delimitări

Cererea de mărfuri reprezintă nevoile (trebuinţele) de bunuri şi servicii care se satisfac prin intermediul pieţei, adică prin vânzare-cumpărare. Cererea are drept suport puterea de cumpărare a oamenilor; de aceea, ea exprimă, în acelaşi timp, cantitatea de bunuri şi servicii cerute, la un moment dat, la preţurile existente, considerând date veniturile şi preferinţele cumpărătorilor. Practic, este vorba de cererea solvabilă, adică cererea la care există mijloacele băneşti pentru cumpărarea bunurilor economice. Nu se poate pune semnul egalităţii între cererea de mărfuri şi totalul nevoilor existente, într-o perioadă sau alta; o parte a nevoilor este satisfăcută, la unii consumatori, fără vânzare-cumpărare, adică prin autoconsum, din producţie proprie (spre exemplu, legume, fructe, vin, cereale etc.).

Cererea poate fi: a) individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la altul; b) totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv; c) agregată sau globală, care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărăto-rilor şi la toate bunurile şi serviciile existente; aceasta se exprimă în formă bănească, fiind astfel posibile măsurarea şi compararea.

Cererea, ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de consum, se schimbă de la o perioadă la alta, având, deci, caracter dinamic. Principalii factori de care depinde dinamica cererii sunt nevoile, venitul şi preţul.

Nevoile oamenilor, inclusiv gusturile, preferinţele şi obiceiurile se schimbă, de la o perioadă la alta, prin apariţia unora noi, prin

1 Paul Samuelson, L’économique, vol. 1, Armand Colin, Paris, 1982, p. 95.

65

restrângerea sau prin extinderea altora, sub influenţa progresului ştiinţei şi tehnicii, a dezvoltării producţiei şi a societăţii, în general, determinând schimbări corespunzătoare şi în sistemul cererii. Apariţia televizorului, informaticii, calculatorului electronic, roboţilor industriali, sistemului de telecomunicaţii moderne etc. a însemnat totodată schimbări în domeniul cererii. Există bunuri cerute de către toţi oamenii – alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă etc. Unele bunuri, ca, de exemplu, tutunul şi alcoolul, devin necesităţi numai la unii indivizi, atunci când se formează obiceiul respectiv. Nevoile şi cererea globală depind şi de mărimea şi structura populaţiei pe grupe de vârstă, grad de instruire şi cultură etc.

Veniturile exercită, de asemenea, o mare influenţă asupra cererii; mărimea veniturilor populaţiei, ale agenţilor economici atrage după sine creşterea capacităţii lor de cumpărare şi, deci, a cererii.

• Relaţia dintre venit şi cheltuielile de consum În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia

veniturilor şi dinamica cererii: când venitul creşte, se măreşte şi cere-rea, după cum, invers, scăderea venitului duce la micşorarea cererii. La bunurile denumite inferioare (pâine, cartofi, orez etc.), între venitu-ri şi cerere există o relaţie negativă: majorarea venitului este însoţită de o reducere a cererii, atenţia cumpărătorilor îndreptându-se spre bunuri mai elevate.

Relaţia dintre cheltuielile de consum şi venit a fost analizată, în secolul XIX-lea, pentru întâia oară, de către statisticianul german E. Engel şi poartă denumirea de „curba lui Engel”. Cercetând bugetele de familie din mai multe ţări, acesta a desprins concluzia potrivit căreia importanţa relativă a diferitelor cheltuieli de consum în raport cu venitul se modifică în mod diferit. Astfel, s-a observat că, atunci când venitul creşte, ponderea cheltuielilor pentru alimente scade, ponderea cheltuielilor pentru îmbrăcăminte, încălţăminte şi locuinţă este relativ constantă, iar ponderea cheltuielilor pentru servicii (educaţie, cultură, petrecerea timpului liber, transport etc.) creşte. Pornind de la aceasta, se poate evalua elasticitatea consumului în raport cu venitul, după cum urmează: cheltuielile pentru achiziţionarea de produse agroalimentare cresc mai puţin decât proporţional faţă de creşterea venitului; cheltuielile pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă cresc, în general, proporţional cu creşterea venitului; cheltuielile pentru servicii cresc mai mult decât proporţional

66

faţă de creşterea venitului. Asemenea tendinţe, în mare parte, se verifică în societatea contemporană.

• Relaţia dintre cerere şi preţ. Curba cererii

Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii de bunuri şi servicii. Cererea se află în raport invers proporţional faţă de preţ: când preţul creşte, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea de cumpărare se micşorează; când preţul scade, cererea creşte. Astfel, cererea este o funcţie descrescătoare faţă de preţ.

Legea cererii exprimă relaţia dintre cerere şi preţ, în cadrul căreia cererea evoluează în sens invers faţă de preţ.

Curba cererii arată cum evoluează cererea unui bun când preţul acestuia se modifică. Spre ilustrare, exemplul din tabelul 1.

Evoluţia preţului şi a cererii la bunul „x”

Tabelul 1

Pe baza datelor din tabelul 1, în continuare, se prezintă curba

cererii (fig. 1).

2

10 20 30 40 50 60

4

6

8

10

Q

Preţulunitar

Cantitateacerută

Fig. 1. Curba cererii

67

Se observă raportul invers proporţional dintre cerere şi preţ, faptul că cererea este o funcţie descrescătoare faţă de preţ. Curba cererii leagă cantităţile cumpărate de către consumatori şi preţul practicat de către vânzători. Curba cererii nu este întotdeauna o linie dreaptă; panta acesteia este variabilă după natura bunurilor, depinzând de sensibilitatea mai mare sau mai mică a consumului la variaţiile preţului.

• Elasticitatea cererii

Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Elasticitatea cererii înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de variaţia preţului sau a venitului. Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ sau de venit. Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ, în principiu, este negativ, deoarece atunci când preţul se măreşte, cererea se diminuează, iar raportul dintre două semne diferite dă semnul negativ. Coeficientul de elasticitate se calculează prin următoarele formule:

a) 000

01

0

01

PP :

CC

PP-P

:C

CCEcp ΔΔ

−=−

−=

în care: Ecp = coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ; C1 = cererea din perioada curentă; C0 = cererea din perioada anterioară; P1 = preţul din perioada curentă; P0 = preţul din perioada anterioară; ∆C = variaţia (modificarea) cererii pentru un produs; ∆P = variaţia (modificarea) preţului acelui produs. Ecp se mai poate determina şi prin relaţia:

b) Ecp = -% C% PΔΔ

în care: %∆C = variaţia în procente a cererii; %∆P = variaţia în procente a preţului.

68

Dacă, de exemplu, preţul bunului „X” scade de la 40 de unităţi monetare (P0) la 30 unităţi monetare (P1), iar cererea la acest produs creşte de la 400 de bucăţi (C0) la 600 de bucăţi (C1), atunci coeficientul de elasticitate va fi:

Ecp = -(600 - 400

400:30 - 40

40) = -(

200400

x4010

) =80004000

= 2

După cea de a doua formulă, coeficientul de elasticitate va fi:

Ecp = -50%25%

= 2

Rezultă că cererea pentru bunul respectiv este elastică în raport cu preţul; o scădere a preţului de 25% antrenează o creştere a cererii de 50%; variaţia cererii este, în sens contrar, mai mare decât variaţia preţului.

• Tipuri de cerere

În funcţie de elasticitatea cererii faţă de preţ, se disting mai multe tipuri de cerere, după cum urmează:

a) cerere inelastică, atunci când variaţia cererii este mai mică decât variaţia preţului:

00 PP

CC Δ⟨

Δ iar Ecp ‹ 1;

b) cerere perfect inelastică, total insensibilă la variantele de preţ,

atunci când

00

=ΔC

Cşi, deci, Ecp = 0

69

Grafic, aceasta se prezintă astfel (fig. 2):

QQCantitatea cerută

Preţ

P2

P1

P0

Fig. 2. Cererea perfect inelastică

c) cerere elastică, atunci când variaţia cererii este mai accen-

tuată decât variaţia preţului:

1Ecp deci, când, ,00

⟩Δ

⟩Δ

PP

CC

d) cerere perfect elastică, atunci când, la un nivel al preţului dat,

cererea creşte continuu (fig. 3); Ecp→∞; în acest caz:

(zero) 00

=ΔPP

Preţ

Cererea perfect elastică

Cantitatea cerută0

C0 C1 C2

P 0

Fig. 3. Cererea perfect elastică

e) cerere cu elasticitate unitară, când variaţia cererii este egală

cu variaţia preţului:

00 PP

CC Δ=

Δcând Ecp = 1

70

În general, bunurile de primă necesitate pentru viaţa oamenilor au o cerere inelastică. De asemenea, în general, cererea este inelastică pentru produsele care n-au înlocuitori, care sunt nesubstitutibile.

Variaţiile de preţ sunt însoţite şi de alte fenomene privind evoluţia cererii la diferite bunuri, care vor fi abordate în continuare.

• Efectul de venit şi efectul de substituţie. Elasticitatea încrucişată

Efectul de venit exprimă situaţia în care scăderea preţului la un produs face posibile creşterea cererii şi cumpărarea cu acelaşi venit a unei cantităţi mai mari din produsul respectiv, ceea ce echivalează cu o sporire a venitului. Dimpotrivă, atunci când preţul unui bun creşte, venitul relativ al consumatorului (adică venitul exprimat în număr de unităţi din bunul respectiv ce pot fi cumpărate) se reduce, scăzând şi cererea.

Efectul de substituţie are loc la bunurile cu aceeaşi utilitate, denumite substituibile, care se pot înlocui reciproc în consum (spre exemplu, untul şi margarina; zahărul şi mierea; grâul şi secara; petrolul şi cărbunele); el reflectă situaţia în care creşterea preţului la un bun (de exemplu, unt) îi reduce cererea, crescând, în schimb, cererea la un alt bun (substituibil, de exemplu, margarina) fără ca preţul acestuia din urmă să se modifice.

În cazul bunurilor substituibile, are loc şi fenomenul elasticitate încrucişată a cererii (Eîc); ea măsoară sensibilitatea cererii consumului la bunul „A”, când preţul bunului „B” se modifică. Se calculează după formula:

”B„ bunul la cererii a % în Variatia„A” bunul la cererii a %în VariatiaEîc =

Eîc este mai mare decât zero, adică pozitivă.

Preţul la bunurile complementare, adică acele bunuri care nu pot fi utilizate unul fără altul, spre exemplu, autoturisme şi benzină: a) scăderea preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii pentru acest bun, dar şi pentru celălalt bun (complementar) la care preţul nu s-a modificat; b) creşterea preţului unui bun duce la un

71

fenomen invers, adică la micşorarea cererii la acest bun şi la bunul complementar al cărui preţ nu s-a modificat: spre exemplu, când preţul carburantului se măreşte, are loc o încetinire a interesului pentru cumpărarea de autoturisme.

• Cererea atipică

Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile în care cererea de mărfuri evoluează în acelaşi sens cu preţul: dacă preţul creşte, creşte şi cererea; dacă preţul scade, scade şi cererea. Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situaţii2: a) efectul Giffen (după numele primului economist – Sir Robert Giffen – care a descris acest comportament), conform căruia scăderea preţurilor bunurilor inferioare şi, deci, creşterea venitului real sunt însoţite de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de consum mai elevate; b) efectul de anticipare din partea consumatorilor, în sensul că mărirea preţurilor bunurilor şi serviciilor atrage după sine sporirea cererii atunci când se anticipează noi majorări de preţuri, în viitor; scăderea preţurilor este însoţită de micşorarea cererii în cazul anticipării unor noi reduceri de preţuri, consumatorii preferând să cumpere la preţuri şi mai mici, în perioada ce urmează; c) efectul de venit nul, la bunurile de lux foarte scumpe; o diminuare a preţului acestora nu suscită o mărire a cererii, ele rămânând, în continuare, accesibile numai unor anumite categorii sociale; d) efectul de ostentaţie şi snobism, din partea unor consumatori care, dorind să demonstreze că sunt bogaţi, că aparţin unor categorii sociale superioare, cumpără mărfuri din ce în ce mai scumpe; e) efectul de informare imperfectă: în mod normal, un preţ mai ridicat trebuie să indice o calitate mai bună a produsului respectiv; există, însă, situaţii în care aceleaşi bunuri, de aceeaşi calitate, au preţuri diferite, iar cele mai scumpe dintre acestea sunt mai mult cerute, pe piaţă, decât cele cu preţ mai mic; f) când este vorba de bunuri importante care n-au substituţi

2 Vezi Encyclopédie de l’économie et de la gestion, Hachette, Paris,

1991, p.105-106; Jacques Généreux, Économie politique. Introduction et microéconomie, Hachette, Paris, 1990, p.34-39; Dicţionar de economie (coord.: Niţă Dobrotă), Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.95.

72

(înlocuitori), mărirea preţului lor, în general, nu atrage după sine o diminuare a cererii.

În acest caz, unele curbe ale cererii se comportă într-un fel neobişnuit; ele nu se supun legii cererii, explicată mai înainte, ci, de la un punct, se întorc şi devin regresive:

a) la capătul de sus al curbei, cererea creşte când preţul creşte (fig. 4):

0 Q

Preţunitar

Cerere tot mai mare lapreţuri tot mai mari

P2

P

Q1 Q 2

Cantitatea cerută Fig. 4. Curba regresivă a cererii la capătul de sus

b) la capătul de jos al curbei, cererea scade atunci când preţul

scade (fig. 5):

0

Preţunitar

P1

P2

Cerere tot mai mică lapreţuri tot mai mici

Q1Q2

Cantitatea cerută Fig. 5. Curba regresivă a cererii la capătul de jos

73

3.3. OFERTA. LEGEA OFERTEI. ELASTICITATEA OFERTEI

• Definire

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, pe piaţă, la un moment dat. Ea poate fi: a) individuală, adică oferta dintr-un produs sau serviciu din partea unui producător sau unei unităţi economice; b) totală, adică întreaga cantitate a unui produs sau serviciu pe care producătorii o oferă spre vânzare; c) agregată (globală), adică toate bunurile şi serviciile, din ţara respectivă, destinate pieţei, în toată diversitatea şi cantitatea lor, exprimate în bani.

Oferta are caracter dinamic, deoarece, o dată cu dezvoltarea producţiei, a economiei de piaţă, în ansamblu, se realizează creşteri cantitative, diversificare şi înnoiri structurale, ca şi performanţe calitative ale bunurilor care o compun.

Este deosebit de importantă, aici, următoarea relaţie: inovaţie – structura producţiei – structura cererii – structura pieţei. Aceasta în sensul că înnoirile tehnologice duc la înnoiri în structura producţiei, în structura cererii de bunuri şi servicii şi la diversificare în structura pieţei, prin apariţia unor noi pieţe corespunzătoare noilor bunuri.

• Factori Oferta de mărfuri, în dinamica ei, depinde de mai mulţi factori, şi

anume: a) evoluţia cererii de bunuri şi servicii, care impune adaptări corespunzătoare ofertei, determinând impulsuri producţiei; deosebit de importantă este, aici, înnoirea în structura cererii şi în structura pieţei prin apariţia unor noi pieţe; b) disponibilitatea factorilor de producţie sau raritatea acestora, randamentul economic; c) costul de producţie (de fapt, costul marginal); scăderea lui stimulează extinderea ofertei de bunuri şi servicii, după cum creşterea costului descurajează mărirea ofertei; d) preţul de vânzare al mărfii; e) posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul stocării etc.

• Relaţia dintre ofertă şi preţ Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ; ea se află, deci,

în raport direct proporţional faţă de preţ, în sensul că se măreşte când

74

preţurile cresc şi se micşorează când preţurile scad. Agenţii economici sunt interesaţi să ofere, pe piaţă, mai multe mărfuri când preţurile cresc, şi invers. Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în acelaşi sens cu preţul, ceilalţi factori fiind constanţi.

Curba ofertei exprimă relaţia ce există între preţurile pieţei şi cantităţile de bunuri pe care producătorii le oferă pe piaţă, spre vânzare. Aceasta, spre deosebire de curba cererii, care oglindeşte relaţia dintre preţuri şi cantităţile pe care consumatorii doresc să le cumpere. Curba ofertei este crescătoare, în concordanţă cu legea descrisă mai sus (fig. 6):

2

10 20 30 40

4

6

8

10

Q

Preţulunitar

Cantitatea oferită

Curba ofertei

0

Fig. 6. Curba ofertei În practica economică există cazuri anormale, denumite para-

doxul ofertei, ca excepţie de la legea ofertei, în care creşterea cantităţilor oferite spre vânzare are loc şi atunci când preţurile scad (de exemplu, la produse perisabile – legume, fructe, sau situaţia în care unii producători agricoli sunt nevoiţi să-şi vândă produsele chiar şi la preţuri în scădere, spre a-şi plăti impozite sau pentru a rambursa credite etc.).

• Elasticitatea ofertei în raport cu preţul Aceasta înseamnă reacţia ofertei la modificările de preţuri. Ea

se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop), care se calculează prin raportarea modificării cantităţilor oferite (∆Q) la modificarea preţului de vânzare (∆P).

75

Modalităţi de calcul:

P%Q% Eop b)

PP :

QΔQ

PP-P

: Q

QQEop a)

000

01

0

01

ΔΔ

=

Δ=

−=

În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificările de

preţuri, se disting mai multe feluri de ofertă: a) Oferta elastică (fig. 7), ce se manifestă atunci când variaţia

ofertei este mai mare decât variaţia preţului:

00 PP

QQ Δ⟩

Δ

În acest caz, Eop >1

0

Preţunitar

P1

P0

Curba ofertei

Q1Q0

Cantitatea oferităQ

Fig. 7. Oferta elastică

b) Oferta cu elasticitatea unitară (fig. 8), care are loc atunci

când variaţia ofertei este egală cu variaţia preţului:

00 PP

QQ Δ=

Δ

În acest caz, Eop = 1

76

0

Preţunitar

P1

P0

O

Q1Q0 Q Fig. 8. Oferta cu elasticitatea unitară

c) Oferta perfect elastică (numai teoretic) presupune ca, la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită să crească continuu, tinzând spre infinit (fig. 9). În acest caz, variaţia preţului este zero:

∞→=Δ iar Eop ),(0

0

zeroPP

Q

P0

Preţunitar

Cantitatea oferită

Oferta

Q0 Q1 Q2

Fig. 9. Oferta perfect elastică

d) Oferta inelastică (fig. 10) se caracterizează prin aceea că

modificarea ofertei este mai mică decât modificarea preţului:

00 PP

QQ Δ⟨

Δ

În acest caz, Eop <1

77

0

Preţunitar

P1

P0

Curba ofertei

Q1Q0 Q

Fig. 10. Oferta inelastică e) Oferta perfect inelastică sau perfect rigidă (fig. 11) reflectă

situaţia în care, la orice variaţie a preţului, oferta nu se modifică:

(zero) 0QΔQ

0

=

În acest caz Eop = 0 (zero)

QQ

P0

P1

P3

Preţunitar

Cantitatea oferită

O

Fig. 11. Oferta perfect inelastică

3.4. ECHILIBRUL PIEŢEI.

EFECTUL VARIAŢIILOR OFERTEI ŞI CERERII În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care

cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale, la preţul pieţei, când vânzătorii şi cumpărătorii sunt satisfăcuţi; când cumpărătorii obţin bunurile dorite, iar ofertanţii îşi vând mărfurile. Se poate spune că piaţa este în echilibru la preţul care permite egalitatea cantităţii cerute de consumatori cu cea oferită de producători. Atunci când se ia în

78

calcul o singură piaţă a unui produs, avem de-a face cu un echilibru parţial. Cât priveşte echilibrul general al pieţei, el presupune luarea în considerare a tuturor pieţelor, ţinând seama de interdependenţa lor. Legat de aceasta, problema formării preţurilor este condiţionată nu numai de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci pune în cauză pieţe interdependente.

Situaţiei de echilibru al pieţei îi corespunde formarea cantităţii de echilibru (QE) şi a preţului de echilibru (Pe). Spre ilustrare, datele din tabelul 2:

Dinamica cererii şi ofertei Tabelul 2

Cantitatea (mii tone) Cazuri Preţul pe tonă (um) Cerută Oferită

Excedent de ofertă (+) sau deficit de ofertă (-)

Presiune asupra preţurilor

A 10 18 36 +18 scădere B 8 20 32 +12 scădere C 6 24 24 echilibru neutră D 4 30 14 -16 creştere E 2 40 7 -33 creştere

Reprezentarea grafică (fig. 12):

2

10 20 30 40

4

6

8

10

Q

Preţulunitar

E

E0

Pe

QE

Ofertă

Cerere

Fig. 12. Dinamica cererii şi ofertei

Intersecţia celor două curbe indică punctul de echilibru (E) în care

cererea este egală cu oferta, se formează şi preţul de echilibru (Pe) (la care cantitatea oferită şi cantitatea cerută sunt egale) şi cantitatea de echilibru (QE).

79

• Efectul variaţiei ofertei şi cererii

Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă în funcţie de variaţia ofertei şi cererii.

În cazul variaţiei ofertei, luăm, spre ilustrare, două situaţii: a) când cantitatea oferită scade (presupunând cererea constantă)

au loc: punctul de echilibru (E’) se deplasează în sus; curba ofertei se deplasează spre stânga; preţul de echilibru creşte;

b) când cantitatea oferită creşte (presupunând cererea constantă) au loc: noului punct de echilibru (E”) îi corespund un preţ de echilibru (Pe) mai mic şi o cantitate de echilibru (QE) mai mare; curba ofertei se deplasează spre dreapta.

Grafic, situaţia se prezintă astfel (fig. 13):

Fig. 13. Variaţia ofertei

În cazul variaţiei cererii, de asemenea, urmărim două situaţii: a) când cererea creşte (oferta rămânând constantă), în condiţiile

în care (presupunem) veniturile familiilor cresc, cantitatea cerută va creşte sensibil; curba cererii se deplasează spre dreapta, în sus şi totodată cresc cantitatea de echilibru (QE1) şi preţul de echilibru (Pe1);

b) când cererea se micşorează (oferta rămânând constantă), are loc scăderea cantităţii de echilibru (QE2) şi a preţului de echilibru (Pe2).

80

Grafic, situaţia se prezintă astfel (fig. 14):

Pe1

Pe0

Pe2

0

C1

E2

E0

E1

C2

C0

Preţulunitar

Q

O

Fig. 14. Variaţia cererii

În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile

în care oferta şi cererea de mărfuri se pot modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite. Spre exemplu, în cazul în care oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie, se măreşte cantitatea de echilibru, în schimb nu are loc modificarea preţului de echilibru (fig. 15):

C1

O1

E2E0 E1

C2

O2

C0

O0Preţulunitar

Pe

0 Fig. 15. Oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie

81

Atunci când oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie, de asemenea, preţul de echilibru nu se modifică, în schimb cantitatea de echilibru se micşorează (fig. 16):

Preţulunitar

Pe

0

C1

O1

O2

E0E2 E1

C2

Q

C0

O0

Fig. 16. Oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie

Interacţiunea dintre cerere şi ofertă reprezintă un proces de

ajustare reciprocă, prin care se realizează o anumită coordonare a pieţei, se formează preţurile.

În cadrul relaţiei dintre preţ, pe de o parte, şi cerere-ofertă, pe de altă parte, trebuie luate în considerare nu numai dependenţa cererii şi ofertei de variaţiile de preţ, ci şi relaţia inversă, în sensul că raportul dintre cerere şi ofertă, la rându-i, determină preţul. Astfel, preţul variază în raport direct proporţional cu cererea şi în raport invers proporţional cu oferta. Există, aici, o interrelaţie: astfel, dacă creşterea cererii duce la creşterea preţului, urcarea preţului peste un anumit punct determină scăderea cererii, a puterii de cumpărare; dacă creşterea ofertei atrage după sine scăderea preţurilor, aceasta din urmă, la rându-i, duce la restrângerea ofertei etc.

82

Concepte de bază

• Piaţa • Cererea • Legea cererii • Elasticitatea cererii • Cererea atipică • Oferta • Legea ofertei • Elasticitatea ofertei • Echilibrul peiţei Probleme de reflecţie, întrebări

• Rolul pieţei de „mână invizibilă” în reglarea activităţii economice • Relaţia dintre cerere şi preţ; legea cererii • Efectul de venit şi efectul de substituţie; evoluţia cererii • Cererea şi preţul la bunurile complementare • Cererea atipică şi curba cererii • Relaţia dintre ofertă şi preţ; legea ofertei • Paradoxul ofertei; cauze şi ilustrare • Dinamica raportului cerere-ofertă sub influenţa preţurilor în economia de tranziţie • Presiunea raportului cerere-ofertă asupra preţului • În ce constă interdependenţa pieţelor? • Variaţia cererii şi ofertei şi echilibrul pieţei • În ce constă influenţa inovaţiei asupra structurii pieţei? • Ce este deficitul de piaţă? Bibliografie • J.M.Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les éditions

ouvrières, Paris, 1988. • Coralia Angelescu, Ileana Stănescu, I.Gavrilă, Economie politică,

Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999. • C.Popescu, D.Ciucur, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999. • Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

83

• Jacques Génereux, Économie politique. Introduction et microéconomie, Hachette, Paris, 1990.

• Richard G.Lipsey, K.Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

• Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.

• Anghel Rugină, Principia oeconomica, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993.

• Paul Samuelson, L’économique, vol.1, 2, Armand Colin, Paris, 1982 şi 1983.

• Geoffrey Whitehead, Economia, SEDONA, Timişoara, 1997. • xxx Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999.

84

Capitolul 4

COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI Obiectivele temei:

Scopul acestei lecţii este înţelegerea următoarelor probleme: - criteriile de diferenţiere a bunurilor din perspectiva consumatorului; - dificultăţile care apar în legătură cu măsurarea utilităţii; - ipotezele de bază ale teoriilor utilităţii cardinale şi utilităţii ordinale; - modul de succesiune a teoriilor privind utilitatea economică; - alternativele consumatorului privind alegerea combinaţiilor de

bunuri de consum; - soluţia optimă a problemei consumatorului; - modul în care modificările condiţiilor iniţiale (preţuri, buget

disponibil) pot influenţa soluţia privind combinaţia de consum optimă; - conţinutul principalilor termeni economici privind comporta-

mentul consumatorului.

4.1. CONCEPTUL DE BUN ŞI CLASIFICAREA BUNURILOR

După cum se ştie, existenţa umană este condiţionată de consumul

unor elemente din natură transformate sau nu. Aceste elemente sunt numite bunuri datorită contribuţiei lor pozitive la asigurarea existenţei umane. Dinamismul tot mai accelerat al nevoilor umane a făcut să apară o multitudine de bunuri. În aceste împrejurări, studiul ştiinţific al mulţimii bunurilor necesită o clasificare după anumite criterii.

Un prim criteriu folosit este acela al provenienţei, respectiv al mo-dului de acces la aceste bunuri. În acest sens, se disting două mari categorii:

a) Bunurile libere, adică acele elemente care provin direct din natură, iar accesul la ele (posibilitatea de procurare) este liber; spre exemplu, aerul, apa, fructele din păduri, energia şi lumina solară, ener-gia eoliană etc.

85

b) Bunurile economice, adică acele elemente care sunt produse prin efortul omului, necesitând o prelucrare mai mult sau mai puţin elaborată; obţinerea lor are la bază desfăşurarea unei activităţi economice. Bunurile economice au un caracter limitat, sunt rare, ele existând doar în măsura în care sunt produse prin activitatea umană. În consecinţă, accesul la bunurile economice are la bază schimbul1 (plata sau contraprestaţia).

În legătură cu bunurile, se mai fac diferenţieri asupra modului în care acestea intră în circuitul de consum. Majoritatea acestor bunuri intră în consum prin intermediul schimbului (vânzare-cumpărare), fiind denumite mărfuri2. O mică parte a bunurilor economice servesc autoconsumului, acestea aparţinând economiei naturale. Important este faptul că aceste bunuri pot intra oricând în circuitul de schimb sub formă de mărfuri.

O caracteristică mult mai importantă a bunurilor economice este materialitatea/imaterialitatea acestora. Se poate constata că nu toate rezultatele activităţii umane, care contribuie la bunăstarea oamenilor, au un caracter palpabil. De exemplu, vizionarea unui spectacol de teatru nu produce efecte palpabile, sub formă materializată, putând produce doar impresii, atitudini, ori starea de purificare sufletească numită de către Platon katharsis. Din acest motiv, ştiinţa economică utilizează diferenţierea bunuri/servicii, ultimele elemente indicând tocmai acele bunuri intangibile. Acest tip de diferenţiere este uzual doar în domeniul unor ştiinţe economice aplicative, teoria economică neinsistând prea mult asupra acestor aspecte3. Prin bun economic înţelegem atât bunurile materiale, cât şi serviciile.

1 Necesitatea recompensării apare atât din raţiuni de desfăşurare a

schimbului, cât şi ca un stimul pentru participarea indivizilor la realizarea de bunuri economice.

2 Unele definiţii ale bunurilor pornesc de la mărfuri. Astfel, celebrul Dictionary of Economics, editat de Massachussets Institute of Technology, defineşte bunurile ca tangibile commodities which contribute positively to econo-mic welfare (mărfuri tangibile care contribuie pozitiv la bunăstarea economică).

3 Semnificativ este faptul că nici marketingul, mult mai ancorat în realitatea de zi cu zi, nu utilizează prea mult diferenţierea bunuri propriu-zise/servicii. Marketingul lucrează cu conceptul de produs, definit ca acel bun, serviciu sau idee care rezolvă o problemă a unui beneficiar.

86

O clasificare mult mai importantă a bunurilor economice este în funcţie de destinaţia acestora. Acele bunuri destinate consumului indivizilor sunt denumite bunuri de consum (satisfactori). În acest caz, consumul este abordat cu precădere ca act individual. Bunurile folosite pentru a se produce alte bunuri sunt numite bunuri de producţie (prodfactori). Aria problematică abordată în cadrul prezen-tei teme va avea în vedere doar bunurile de consum.

4.2. UTILITATEA BUNURILOR

În legătură cu bunurile de consum, interesează capacitatea

acestor bunuri de a satisface nevoile şi dorinţele de consum ale indivizilor. Pentru descrierea acestei capacităţi se foloseşte conceptul de utilitate.

Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie-dorinţă4, capacitate dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.

Chiar dacă economiştii clasici au sesizat diferenţieri ale utilităţii bunurilor în funcţie de condiţiile de consum, preocupările lor au rămas mai ales în sfera determinării valorii economice. Paradoxul apă-diamant, formulat de A.Smith, arată clar prioritatea acordată de clasici conceptului de valoare economică şi valoare de schimb, chiar în detrimentul celei de utilitate5. Abia mai târziu, când psihologia va aborda şi probleme economice, se vor crea condiţii pentru o abordare riguroasă a conceptului de utilitate.

Aprecierea atitudinii în raport cu acelaşi bun depinde şi de situaţia consumatorului. De exemplu, un individ flămând va aprecia mai mult un fel de mâncare decât unul sătul, conform proverbului românesc foamea-i bucate bune. În plus, pot exista diferenţieri impor-tante privind obiceiurile de consum (cutume, norme privind modul de

4 Studiile de psihologie economică au relevat că cererea de consum a

indivizilor are la bază nu doar nevoile acestora, ci şi dorinţele. Vezi, de exemplu, Dorel Ailenei, Piaţa ca spaţiu economic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 22-23.

5 În legătură cu această problemă vezi şi Dicţionar de Economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.342-343.

87

consum, tradiţii etc.). Mai mult, va conta şi ambianţa în care este consumat un anumit bun. De exemplu, diferenţa dintre acelaşi fel de mâncare, cu aceleaşi caracteristici, consumat acasă sau la un restaurant de lux.

Capacitatea de consum a indivizilor fiind limitată, în raport cu o anumită perioadă de timp, se va constata diminuarea dorinţei de consum pe măsură ce sunt consumate doze succesive dintr-un bun.

Elementele de mai sus au determinat o schimbare a modului de abordare a utilităţii, o dată cu apariţia curentului neoclasic. S-a trecut astfel de la definirea tehnică a utilităţii la definirea economică propriu-zisă.

Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii spaţio-temporale.

Presupunem că am definit printr-un anumit procedeu un sistem de comensurare a satisfacţiei resimţite de un individ oarecare prin consumul unor cantităţi succesive dintr-un bun X. Considerăm acest bun apa potabilă. Se va evalua importanţa fiecărui litru de apă, iar consumul va fi considerat de un litru pentru fiecare tip de activitate.

Astfel, individul în cauză va avea nevoie de apă pentru băut, pentru gătit, pentru spălat, pentru udat gazonul, pentru spălat maşina etc. În situaţia în care există probleme în procurarea apei, el va renunţa mai întâi la spălat maşina, apoi la udat gazonul, apoi la spălat şi aşa mai departe până la apa de băut. Aceasta sugerează că importanţa asociată fiecărui litru de apă consumat de individ este diferită. Altfel spus, utilitatea fiecărui litru de apă va fi diferită. De aici, rezultă următoarea ierarhizare a utilităţilor corespunzătoare cantităţilor de apă consumate (tabelul 1):

Cantităţile de apă consumate şi utilităţile lor Tabelul 1

88

După cum se poate observa din tabelul 1, utilitatea fiecărei unităţi consumate dintr-un bun este descrescătoare, în timp ce utilitatea cumulată (sau totală) creşte cu un spor descrescător. Pe măsură ce consumul este continuat, această creştere se aplatizează, curba utilităţii totale atingând un maxim (fig. 1).

X2X1

UTUi

X3 X4 X5 X XX2X1 X3 X4 X5 Fig. 1. Graficele utilităţii fiecărei unităţi consumate şi utilităţii totale

Dacă economiştii neoclasici reuşeau să introducă factorul

subiectiv în definirea utilităţii, lucrurile nu erau tot la fel de simple în privinţa definirii unei măsuri pentru utilitate. Disputele în legătură cu acest subiect au determinat apariţia a două importante orientări, şi anume teoria utilităţii cardinale şi teoria utilităţii ordinale.

• Teoria utilităţii cardinale Numele acestei teorii provine de la conceptul matematic de

cardinal al unei mulţimi, respectiv de număr ataşat unei mulţimi, indicând numărul de elemente al mulţimii respective6. Se semnalează, astfel, că mulţimea bunurilor de consum este numărabilă şi că acestei mulţimi i se poate ataşa o mulţime numerică ce descrie utilitatea generată de consumul unor cantităţi din orice bun.

Ipotezele de bază ale acestei teorii sunt: a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un

număr;

6 Dicţionar de matematici generale, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975.

89

b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi consecutive dintr-un bun nu sunt constante;

c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile acestora.

O astfel de direcţie de cercetare era tentantă datorită sprijinirii pe un domeniu al matematicii bine pus la punct, cel al funcţiilor definite în mulţimea numerelor reale. Dintre rezultatele cele mai notabile ale acestei teorii care a pus bazele abordărilor moderne ale comportamen-tului consumatorului pot fi amintite:

- legea lui Gossen (a utilităţii marginale descrescătoare): supli-mentul de utilitate furnizat de cantităţi crescânde dintr-un bun se va diminua până la a deveni nul în punctul de saţietate;

- formalizarea consistentă a comportamentului consumatorului, pe baza căreia se va dezvolta cea mai mare parte a teoriei deciziei;

- fundamentarea construcţiei curbei cererei; - respectarea principiului simetriei dintre comportamentul pro-

ducătorului şi cel al consumatorului; - modelele stochastice privind atitudinea faţă de risc. Practic, foarte multe aplicaţii econometrice care descriu compor-

tamentul individual au la bază, implicit sau explicit, principiul utilităţii cardinale. Cu toate acestea, fundamentul logic al noii abordări nu era tocmai consistent. Cel care observă că există o inconsistenţă logică în ipotezele teoriei utilităţii cardinale este Vilfredo Pareto. El spune că ideea de măsură cardinală a utilităţii poate avea consecinţe absurde. A spune că utilitatea unei cantităţi dintr-un bun este 4, iar aceea a altei cantităţi din alt bun 8, este ca şi cum ai spune că dacă mănânci o felie de pepene simţi o satisfacţie de două ori mai mare decât dacă mănânci un măr, ceea ce este, evident, absurd. În plus, alte obstacole apar în calea acestui mod de a aborda utilitatea, şi anume:

- utilitatea monedei; - inconsistenţa spaţiului vectorial; - probleme econometrice în estimarea efectivă a unor funcţii de

utilitate. Problemele privind utilitatea monedei sunt legate de propunerea

lui Alfred Marshall referitoare la deducerea curbei cererii pentru un bun din alternativa bun/monedă. În acest model se presupune utilitatea monedei ca fiind constantă. Mai târziu, John Maynard Keynes va

90

demonstra că moneda este cerută şi pentru ea însăşi, având propria piaţă ca şi un alt bun. Dar, conform principiilor stabilite de economiştii neoclasici, utilitatea unui bun (în acest caz, moneda) nu este constantă. Dacă un etalon nu este constant, problema măsurării devine foarte complicată.

Cât priveşte spaţiul vectorial al bunurilor, s-a observat7 că datorită interdependenţelor care se pot stabili între bunuri în consum pot să apară interdependenţe între utilităţi. Astfel, considerându-se o funcţie de utilitate de forma U=U(x1, x2, ... xn) vom avea:

(2) U(x1, x2, ... xn) ≠ U(x1) + U(x2) + ... + U(xn)

Aceasta înseamnă o inconsistenţă a spaţiului vectorial al produselor, întrucât nu se poate construi o bază în acest spaţiu8.

Problemele de natură econometrică erau legate de aceeaşi interdependenţă dintre utilităţi, ceea ce putea să producă interdependenţe şi în cadrul erorilor de estimare, respectiv rezultate necorespunzătoare privind testul Durbin-Watson.

• Teoria utilităţii ordinale Bazele acestei teorii au fost puse de Vilfredo Pareto, care

consideră că nici nu este necesară măsurarea precisă a utilităţii şi că este suficientă o ordonare a utilităţilor (aceasta fiind principala ipoteza a noii teorii). În spaţiul produselor Q

n se defineşte un panel de bunuri

ca fiind vectorul q=(q1, q

2, ... q

n). Panelul de bunuri reprezintă un

ansamblu de bunuri de consum, denumirea fiind inspirată de coşul (panel) gospodinei. De exemplu, o mulţime de bunuri de consum formată din 250 g de salam, 500 g de carne, 759 ml de oţet, 12 ouă etc. constituie un panel de bunuri de consum

Proprietăţile relaţiei de preordine au următoarea semnificaţie: 1. Oricare ar fi doi vectori (paneluri) de bunuri, se poate decide

privind alegerea unuia sau altuia; bunurile pot fi comparate şi ierarhizate.

7 De exemplu, Gilbert Abraham-Frois, Économie Politique; Ed. Econo-

mica, Paris, 1988, p.192-194. 8 Aceasta ar presupune să se găsească un vector în funcţie de care să se

poată scrie, ca serii de combinaţii liniare, toţi vectorii spaţiului respectiv.

91

2. Orice ansamblu de bunuri poate fi comparat cu el însuşi; această relaţie este mai subtilă şi presupune variaţia preferinţei pentru acelaşi bun sau ansamblu de bunuri.

3. Foarte cunoscuta relaţie de tranzitivitate este necesară pentru a uşura alcătuirea de ierarhii; pentru a construi ierarhii într-o mulţime de paneluri de bunuri nu este necesară compararea efectivă după prin-cipiul fiecare cu fiecare, rezultatele unor comparaţii fiind translatabile.

Teoria utilităţii ordinale, la ora actuală, s-a impus ca mod de tratare a comportamentului consumatorului.

Totuşi, există semnale privind apariţia unor noi obstacole, legate în principal de:

- discontinuitatea funcţiilor de utilitate; - interdependenţa bunurilor în consum, care împiedică obţinerea

de ierarhii consistente de bunuri (conform paradoxului lui Condorcet şi teoremei lui Arrow). De aici rezultă anumite tentative de depăşire a abordării bazate pe utilitatea ordinală (Gary S.Becker, Nicolae Georgescu-Roegen, Kelvin Lancaster ş.a.). Se verifică, astfel, un adevăr valabil în ştiinţă în general, şi anume că nu există o teorie care să explice complet şi definitiv toate faptele realităţii. Fiecare teorie explică anumite fenomene, dar nu poate explica altele, noile teorii fiind necesare tocmai pentru a rezolva faptele rebele ale vechilor teorii, dar mai devreme ori mai târziu şi în cazul lor vor fi semnalate noi anomalii ş.a. Situaţia devine ceva mai complicată în ştiinţa economică, unde dinamismul realităţii este mai accentuat.

4.3. OPTIMUL CONSUMATORULUI. CURBA DE INDIFERENŢĂ

Orice consumator normal va dori să obţină maximum de

satisfacţie posibil din consumul unor bunuri economice. Indiferent de nevoile şi dorinţele avute în vedere în actul de consum, consumatorul va folosi o combinaţie de bunuri pentru atingerea scopului urmărit. Optimul consumatorului propune o asemenea combinare de bunuri şi servicii în consum care, la nivelul venitului de care dispune şi al preţurilor existente, să-i asigure maximum de satisfacţie.

Exemplul preparatelor culinare este cel mai edificator în acest sens; nevoia de hrană îl determină pe individ să caute diferite bunuri

92

alimentare. În funcţie de gusturile, obiceiurile culinare şi starea fiziologică şi psihică, el va dori să mănânce un anumit fel de mâncare. Raportându-se la posibilităţile de procurare a alimentelor, individul în cauză va încerca să combine diferite cantităţi de alimente, pe care le va supune unor transformări pentru a obţine felul de mâncare dorit. Prin îmbunătăţiri succesive, el va ajunge la acea reţetă (combinaţie de alimente + tehnologie de prelucrare) care exprimă cel mai bine gusturile sale. În momentul în care individul se consideră mulţumit, el va opri căutările pentru reţeta culinară, memorând combinaţia realizată şi introducând-o în baza sa de date privind reţetele culinare. El va putea spune că a găsit cea mai bună combinaţie de alimente pentru a realiza felul de mâncare X. Altfel spus, el a găsit combinaţia optimă (în latină, optimum – cel mai bun).

Acest tip de comportament poate fi folosit şi în cazul altor bunuri: în mod obişnuit, consumul unui individ cuprinde o mulţime de bunuri. Pentru a descrie de o manieră abstractă aceste bunuri, se apelează la formalizarea matematică. Astfel, se defineşte o funcţie de utilitate ordinală în spaţiul produselor U: X→I⊂R

n, U=U(x1, x2, ... xn),

unde I reprezintă o submulţime a mulţimii numerelor reale de dimensiunea n. Din considerente legate de uşurinţa modului de calcul, se va lucra cu varianta restrânsă U=U(xy). O astfel de funcţie de utilitate poate fi reprezentată în spaţiul tridimensional (fig.2). După cum se poate observa, funcţia atinge un maxim, după care scade.

U

U (x, y)

U2

U1

x

y

y

M*

B

yA

yB

xA xB

U1

U2

AM

x

Fig. 2. Funcţia de utilitate U(x,y) Fig. 3. Curbe de indiferenţă

93

În figura 2, U1 şi U2 măsoară două niveluri ale funcţiei de utilitate. La aceste niveluri se va intersecta graficul funcţiei de utilitate cu două plane paralele cu planul bazei (al bunurilor de consum). Proiecţiile (în planul bazei) intersecţiilor suprafeţei funcţiei de utilitate cu aceste plane vor forma curbele U1 şi U2 (fig.3). Întrucât acestea au fost construite la înălţimile U1 şi U2 (precum nişte curbe de nivel în topografie), ele vor avea acelaşi nivel de utilitate (isoutilitate9).

Denumirea care s-a impus ulterior este cea de curbă de indiferenţă: aceasta exprimă ansamblul combinărilor posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul satisfacţiei consumato-rului să fie acelaşi. Indiferent în ce punct de pe curbă s-ar situa opţiunea consumatorului, nivelul utilităţii resimţite de consumator este acelaşi fie că el consumă mai mult din bunul y (yA) şi mai puţin din x (xA), ori mai mult din bunul x (xB) şi mai puţin din y (yB). Dar, situaţia nu mai este similară în cazul punctelor simetrice M, M*; deşi utilitatea este aceeaşi, consumurile corespunzătoare sunt mult mai mari în cazul punctului M*. Din acest motiv, analiza optimului consumatorului se efectuează pe jumătatea dinspre origine a curbelor de indiferenţă.

În aceste condiţii, alternativele de abordare a optimului consu-matorului sunt:

I. Maximizarea satisfacţiei la un buget dat; în acest caz, consumatorul îşi propune să cheltuiască tot bugetul, dar să atingă maximum de satisfacţie.

II. Minimizarea bugetului, care furnizează o anumită utilitate. De această dată, consumatorul ştie precis ce doreşte, dar caută să minimizeze bugetul cu care poate obţine obiectivul fixat.

Se demonstrează că cele două abordări sunt echivalente, după cum se poate observa şi în figura 4. Dreapta din figură se numeşte linia (dreapta) bugetului, deoarece descrie combinaţiile liniare ale cantităţilor şi preţurilor celor două bunuri conform relaţiei: B = xpx + ypy, unde x şi y sunt cantităţile din cele două bunuri, iar px şi py sunt preţurile acestora.

9 Termenul de isophelime propus de Pareto nu a fost agreat de

comunitatea ştiinţifică, fiind preferat acela de curbă de indiferenţă.

94

M

B/py

I

II

B/px x

Y

Fig. 4. Alternative de abordare

a problemei optimului consumatorului • Definiţii: Ecuaţia dreptei bugetului (2) se obţine prin separarea lui y din

restricţia bugetară (1)

B = x*px+ y*py (1)

yy

x

PB

PP y +×−= (2)

Relaţia (1) se numeşte restricţie bugetară, întrucât arată limitele băneşti ale abordării situaţiei de consum.

Zona haşurată (fig.5), cuprinsă între dreapta bugetului şi axele de coordonate, se numeşte domeniul alegerilor posibile ale consu-matorului. Orice punct din interiorul acestei zone arată că există rezerve bugetare. În raport cu această zonă, orice punct exterior descrie o combinaţie de consum care nu poate fi realizată cu bugetul disponibil. Întrucât graficul funcţiei de utilitate U(x,y) poate fi intersectat cu o infinitate de plane paralele cu planul bazei, rezultă că în planul bunurilor de consum pot fi construite o infinitate de curbe de indiferenţă.

În fig.5, singura soluţie convenabilă este descrisă de curba de indiferenţă U2, tangentă la dreapta bugetului în punctul M.

95

• Domeniul alegerilor admisibile ale consumatorului

Fig.5. Optimul consumatorului

• Optimul consumatorului; soluţie analitică Utilitatea marginală (Um) reprezintă sporul de utilitate tota-

lă furnizat de consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun. Relaţiile de calcul ale utilităţii marginale sunt următoarele:

x / UU xm ΔΔ= pentru cazul discret; xU x d / UU d xm ′== pentru cazul continuu.

y / UU ym ΔΔ= pentru cazul discret; yU y d / UU d ym ′== pentru cazul continuu.

Pentru a determina soluţiile analitice ale optimizării reţetei de consum se va presupune că punctul de start al procesului de optimi-zare este A (fig.6).

y

B/py

yA

xA B/px x

U*

M

A

Fig. 6. Determinarea soluţiei analitice

a optimului consumatorului

96

În fig. 6, consumul subiectului este dat de combinaţia (reţeta) (xA yA). Încercând să ajungă în punctul M, subiectul va modifica reţeta sa de consum, înlocuind cantităţi succesive din bunul y cu cantităţi din bunul x; prin urmare, drumul de la A la M va fi format dintr-un şir de reţele de consum (xi/yi).

Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x = cantitatea din produsul x care este necesară pentru a înlocui o unitate din produsul y, astfel încât utilitatea totală să fie constantă.

yU

xURMS y / x ′

′= (caz continuu);

Umy

Umx–

Δx

Δy–RMS y / x == (caz discret).

A determina punctul de optim este sinonim cu a găsi o rată marginală de substituţie care să conducă la punctul de tangenţă M. Pentru aceasta trebuie găsită mai întâi o relaţie între RMS şi funcţia de utilitate.

Fie U(x,y) funcţia de utilitate a consumatorului. Se consideră că un spor foarte mic al utilităţii totale este rezultatul contribuţiei la consum a ambelor produse:

dyUdxUdU yx'' += (3);

aceasta este diferenţiala funcţiei de utilitate. • Condiţii de optim Pentru ca subiectul să aibă o utilitate constantă (traseul de

optimizare să fie pe aceeaşi curbă de indiferenţă) este necesară condiţia:

dU=0 (4)

De aici rezultă: y / xRMS y Ux / U dx dy / =′′=− (5)

În aceste condiţii, ecuaţia RMS optime trebuie pusă în legătură cu ecuaţia dreptei bugetului. Este uşor de remarcat că derivata dreptei bugetului în raport cu x este:

dy/dx = -px/py (6) De unde rezultă că în punctul de optim (şi numai acolo)

''/ // yxyxxy UUppRMS == (7)

97

Adică, în punctul de optim, raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor celor două bunuri.

• Modificări în condiţiile de optim A. Modificări în volumul resurselor Creşterea bugetului consumatorului antrenează o deplasare a

dreptei bugetului spre dreapta (fig.7), pe când o reducere a bugetului implică o deplasare a dreptei bugetului în sens invers (spre stânga).

Locul geometric al punctelor de optim rezultate din deplasarea spre dreapta a restricţiei bugetare se numeşte calea de expansiune a consumului.

Fig. 7. Calea de expansiune a consumului

B. Modificarea preţurilor produselor de consum Ieftinirea unui produs în raport cu celălalt atrage după sine

substituirea produsului devenit mai scump cu cel mai ieftin. Grafic, această situaţie duce la deplasarea punctelor de intersecţie cu axele dreptei bugetului, astfel:

- spre dreapta (respectiv, în sus, pentru bunul Y) în caz de ieftinire; - spre stânga (respectiv, în jos) în caz de scumpire. Presupunând ieftinirea produsului x, se va observa apariţia a

două efecte (fig.8): - un efect de substituire: m1-m*; - un efect de venit: m*-m2

98

y

x

U2Ux

m1 m* m2 B/px B/p x Fig. 8. Efectul de substituţie

şi efectul de venit Se observă că ieftinirea bunului X atrage după sine deplasarea

spre dreapta a punctului de intersecţie a dreptei bugetului cu axa Ox (de la B/px la B/p^x), deoarece scăderea preţului provoacă o creştere a raportului B/px. Se duce o paralelă la noua dreaptă a bugetului, care să fie tangentă la vechea curbă de indiferenţă (U*). Fie m* punctul de pe abscisă corespunzător punctului de tangenţă. Se mai observă că noua dreaptă a bugetului poate atinge o curbă de indiferenţă de nivel superior (US). Fie m2, abscisa corespunzătoare punctului de tangenţă dintre noua dreaptă a bugetului şi curba de indiferenţă US. În aceste condiţii, distanţa m1m* va măsura efectul de substituţie, deoarece în acea zonă ne aflăm încă pe curba de indiferenţă U*, iar ieftinirea va modifica, prin noul raport al preţurilor, coordonatele punctului de optim. Astfel, se va continua substituirea bunului Y cu bunul X. După punctul m* substituirea nu mai este favorabilă, deoarece ar însemna îndepărtarea de punctul optim. Din acest motiv se poate trece la o nouă curbă de indiferenţă, care este similară unei creşteri a bugetului, de unde denumirea distanţei m*m2, efect de venit.

Concepte de bază

• Bun economic • Buget • Calea de expansiune a consumului • Curbă de indiferenţă • Dreapta bugetului

99

• Efect de substituţie • Efect de venit • Marfă • Optim al consumatorului • Rată marginală de substituţie • Teoria utilităţii cardinale • Teoria utilităţii ordinale • Utilitate • Utilitate marginală Probleme de reflecţie, întrebări

• Deosebirea fundamentală dintre teoria utilităţii cardinale şi teoria utilităţii ordinale

• Încercaţi să abordaţi problemele privind determinarea combi-nării optime de consum după tipicul problemelor de optimizare. Se vor identifica o relaţie de optim şi o restricţie. Care este relaţia de optim? Care este restricţia? Identificaţi combinaţiile de utilităţi marginale care verifică relaţia de optim. Eliminaţi acele combinaţii care nu verifică restricţia problemei.

• Este teoria comportamentului consumatorului compatibilă cu legea generală a cererii? Mai cunoaşteţi şi alte abordări ale acestei probleme?

Bibliografie • Angelescu, Coralia, Stănescu Ileana, Economie Politică, Editura

Oscar Print, Bucureşti, 1999. • Becker Gary S., Comportamentul uman – o abordare economică,

Editura All, Bucureşti, 1996. • Dobrotă, Niţă, Economie Politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997. • Frois, Gilbert-Abraham, Economia Politică, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1999. • Samuelson Paul, Nordhaus William, Economics, McGraw-Hill, 1992. • xxx Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999.

100

Capitolul 5

COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE Obiectivele temei:

• înţelegerea aspectelor importante ale teoriei producătorului; • înţelegerea combinării factorilor de producţie, a laturilor ei

tehnice şi economice; • surprinderea abilităţii producătorului, a capacităţii lui manage-

iale în alegerea alternativei de combinare care să permită obţinerea de rezultate maxim posibile cu resursele existente;

• explicarea schimbărilor producţiei pe termen scurt şi pe termen lung; • identificarea randamentelor factoriale şi de scară, a fenome-

elor interne ale producţiei, respectiv economii şi dezeconomii.

5.1. INTREPRINDEREA În economia de piaţă, întreprinderea este o unitate economică, cu

o existenţă statuată juridic şi deplină autonomie decizională, care pro-uce bunuri materiale şi prestează servicii pe baze comercial-lucrative.

Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului economic, de natura unei organizaţii autonome, înzestrată cu resurse pe care le utilizează în scopul exercitării, în mod stabil şi structurat, a unei funcţiuni referitoare la producţie, servicii, schimb etc. Orice întreprindere se individualizează prin misiunea îndeplinită şi dispune de capacitatea de a adopta şi a aplica decizii proprii, reprezentând o sursă şi un cadru de manifestare a liberei iniţiative economice; ea funcţionează sub forma unui complex de acţiuni intercondiţionate, promovate într-un mediu ambiant la care tinde să se adapteze, dar pe care, în acelaşi timp, îl poate influenţa.

În practica economică actuală există o mare diversitate de tipuri de întreprinderi: după obiectivul urmărit în activitatea lor, există

101

întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; după forma de proprietate, se disting întreprinderi private, publice sau mixte; după regimul juridic de organizare şi funcţionare, există regii, companii sau diferite variante de societăţi comerciale; după dimensiunea lor (reflectată de numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri), se disting întreprinderi mari şi, respectiv, mici şi mijlocii1.

În teoria producătorului, întreprinderea apare drept cadru de combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate finale. În această calitate, fiecare întreprindere se prezintă pe pieţele de factori de producţie şi, în virtutea obiectivelor sale specifice, selectează şi atrage acei factori de producţie care-i permit să obţină bunurile şi serviciile pe care intenţionează să le ofere pe piaţă consu-matorilor.

Întreprinderea poate fi privită ca un centru de decizii economice care răspunde la întrebările: ce, cât, cum şi pentru cine să producă, stabilind astfel cantitatea şi varietatea de factori de producţie atraşi în procesul de producţie, precum şi proporţiile combinării şi metodele de producţie bazate pe tehnologii specifice.

Gestionând autonom raportul dintre eforturi şi rezultate, întreprinderea acţionează pentru asigurarea supravieţuirii, profita-bilităţii şi dezvoltării sale în contextul dinamic şi concurenţial al pieţei. Analizată din punct de vedere al comportamentului, ca agent economic producător ce urmăreşte ca scop principal obţinerea profi-tului, întreprinderea este numită firmă de afaceri.

Modalităţile de gestionare şi funcţionare a firmelor de afaceri din economia reală au făcut obiectul unor abordări teoretice care marchează evoluţia istorică de la firma clasică (numită antrepreno-rială) la firma managerială.

Firma clasică presupune existenţa unei persoane cu o poziţie centrală, cheie, şi anume proprietarul, patronul sau antreprenorul, care îşi investeşte capital în speranţa unui profit cât mai mare, asumându-şi funcţia de conducere şi gestionare a propriei afaceri. Obiectivul firmei este maximizarea profitului, perceput ca o recompensă pentru asu-

1 Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 259-260.

102

marea liberei iniţiative şi a riscului aferent participării la viaţa economică. În descrierea clasică a firmei nu se evidenţiază necesitatea şi modalităţile de organizare, chiar mai mult, firma nu este confruntată cu niciun fel de conflicte, toate deciziile fiind luate în concordanţă cu obiectivul acesteia.

Firma managerială a apărut ca o replică la firma clasică şi a caracterizat începuturile perioadei industriale. Ea a marcat separarea managerului faţă de proprietate prin profesionalizarea actului conducerii. Puterea decizională în cadrul acestui tip de firmă este partajată între proprietari şi managerii executivi desemnaţi de aceştia, iar structura organizatorică reprezintă elementul esenţial al sistemului de conducere, determinând într-o proporţie însemnată funcţionalitatea acesteia, modul de utilizare a resurselor umane, materiale şi finan-ciare, nivelul cheltuielilor şi al profitului. În economia de piaţă contemporană, cea mai mare parte a activităţii economice se desfă-şoară în firme mari, corporaţii, unde proprietatea este separată de funcţia de control. Cea mai reprezentativă firmă managerială este societatea pe acţiuni.

Agentul economic din sectorul afacerilor – respectiv firmele – se individualizează prin obiectul lor propriu de activitate, precum şi prin caracteristicile referitoare la forma de proprietate şi la modul de organizare. Raportarea la cadrul legal existent reprezintă o condiţio-nare deosebit de importantă în demersul de a înfiinţa sau de a modifica statutul unei firme, aceasta deoarece, spre a putea fi autorizată să funcţioneze, orice firmă trebuie să fie, în prealabil, înregistrată ca per-soană juridică.

Cea mai mare parte a firmelor din sectorul afacerilor o reprezintă societăţile comerciale. În delimitarea formelor concrete de existenţă a societăţilor comerciale este necesar a se ţine seama de:

a) natura răspunderii pe care şi-o asumă subiecţii proprietăţii în raport cu obligaţiile firmei, ceea ce conduce la existenţa a două tipuri de societăţi comerciale, şi anume:

- societate cu răspundere limitată, în baza căreia subiecţii nu sunt angajaţi, în caz de pierderi sau prejudicii, decât în măsura aportului lor la capitalul firmei respective;

- societate cu răspundere nelimitată, în baza căreia subiecţii angajează averea lor personală în caz de insolvabilitate a firmei, de producere a unor pierderi;

103

b) raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţilor, pe de o parte, şi cele ale firmei ca persoană juridică, pe de altă parte. Sub acest aspect se disting:

- societăţi de persoane, în cadrul cărora aportul subiecţilor ia forma de părţi sociale şi este netransmisibil;

- societăţi de capitaluri, al căror capital social nu poate coborî sub o anumită limită, iar aportul subiecţilor ia forma subscrierii de titluri de valoare şi, deci, este transmisibil.

Tipurile de societăţi comerciale întâlnite cel mai frecvent în ţările cu economie de piaţă, definite ca atare şi în legislaţia românească actuală, sunt: firma individuală, firma asociativă şi societatea pe acţiuni.

În România, potrivit prevederilor legislaţiei, firmele se împart în două categorii principale: regii autonome şi societăţi comerciale.

Regiile autonome se organizează şi funcţionează, în principal, în ramurile strategice ale economiei naţionale: industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poşta şi transporturile feroviare. Înfiinţarea regiilor autonome este decisă de Guvernul României, pentru firmele de interes naţional, şi de organele judeţene şi municipale, pentru cele de interes local, în ramurile şi domeniile expres statuate prin lege. După cum se precizează în lege, regia este proprietara bunurilor din patrimoniul său, trebuind ca prin activităţile desfăşurate, bazate pe gestiunea economică şi autonomia financiară, să-şi acopere integral cheltuielile şi să obţină profit.

Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme: societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor; societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii socia-le sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor; societatea în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor; societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale.

104

5.2. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE Producţia ca proces de creare de bunuri, de creare a bogăţiei,

adaugă bunăstare societăţii. Producţia este o verigă importantă în procesul satisfacerii nevoilor umane, nevoi relativ nelimitate în raport cu resursele existente. Activitatea de producţie poate fi privită ca un ansamblu de operaţii de utilizare şi transformare a factorilor de producţie în vederea atingerii funcţiei obiective a producătorului: maximizarea profitului în condiţiile minimizării eforturilor.

5.2.1. FACTORII DE PRODUCŢIE

Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii

îşi procură factori de producţie. Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori de producţie. J.B.Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia, în lucrarea sa Tratat de economie politică, că la producerea bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Primii doi factori – munca şi natura - sunt factori primari sau originari, întrucât ei reprezintă punctul de plecare al activităţii economice. Celălalt factor, capitalul, este factor derivat, care rezultă din interacţiunea primilor.

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndrep-tată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii.

În abordarea factorului muncă, prezintă interes o serie de categorii demografice. Populaţia totală înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au intervenit în elementele ei determinante. Prezintă importanţă densitatea populaţiei, structura pe grupe de vârstă, repartizarea populaţiei pe mediile urban şi rural. Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi intelectuală de a desfăşura o activitate economică, precum şi vârsta legală. (Potrivit legislaţiei internaţionale a muncii şi celei din ţara noastră, sunt cuprinse, în această categorie, persoanele între 15 şi 65 de ani). Populaţia activă disponibilă cuprinde populaţia ocupată în

105

diferite activităţi profesionale, precum şi persoanele care caută locuri de muncă. Populaţia activă este condiţionată de natalitate şi mortalitate, de structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sex, de evoluţia demografică anterioară. Populaţia activă este determinată de factori economici şi socio-culturali: capacitatea economică de a crea noi locuri de muncă, de a asigura un echilibru stabil şi de durată între cerere şi oferta de muncă; durata de şcolarizare; statutul social al femeii; imigraţia. Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfă-şoară activitate profesională.

În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici gene-rale în evoluţia factorului muncă:

1. Tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe ţări şi pe zone geografice. Pe fondul tendinţei generale de sporire, ponderea populaţiei active a înregistrat, pe plan mondial, o uşoară scădere, de la 42% la 40%. Aceasta se datorează unor cauze de ordin demografic (întinerire demografică în ţările în curs de dezvol-tare, îmbătrânire demografică în ţările dezvoltate); de ordin economic (progres tehnic, creşterea volumului de cunoştinţe şi a calităţii lor, creşterea duratei de şcolarizare); de ordin social (promovarea socială, valorizarea diplomei).

2. Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate. Are loc o sporire a ponderii populaţiei în secto-rul terţiar, în cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere. Se remarcă tendinţa de reducere a populaţiei active în totalul populaţiei şi de mărire a ponderii populaţiei în vârstă. Fenomenul este datorat, pe de o parte, măririi perioadei de formare profesională a forţei de muncă, iar pe de altă parte, creşterii speranţei de viaţă. Efectele imediate ale acestui fenomen se resimt în creşterea populaţiei întreţinute de cei activi. Pe termen lung, însă, fenomenul are urmări pozitive, care se manifestă în ridicarea gradului de calificare a forţei de muncă şi a nivelului de civilizaţie.

Mutaţiile care au loc, în prezent, în structura populaţiei ocupate în ţara noastră nu se încadrează în aceste tendinţe generale. De exemplu, ponderea populaţiei în agricultura României este mai mare – ca urmare a restabilirii dreptului de proprietate asupra pământului, pe de o parte, iar pe de altă parte, a existenţei unui nivel scăzut de utilizare a tehnicilor şi tehnologiilor, ceea ce face ca substituirea

106

factorilor de producţie (muncă prin capital) în agricultură să aibă loc într-o proporţie redusă.

3. Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare economică, cu progresul în ştiinţă, tehnică, în cultură, în general. Perfecţionarea pregătirii profesionale – realizată prin sistemul de învăţământ, prin reciclare, schimbarea calificării, prin procesul educaţiei permanente – se va regăsi într-o eficienţă sporită a factorului muncă.

Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa motrice virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.

Printre factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.).

Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei întregi serii de materii prime de importanţă vitală pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera forţa productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea însemnă-tate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure practicarea unei agriculturi ecologice, capabilă să producă necesarul de hrană pentru populaţie şi totodată să conserve mediul natural.

Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiu-nea şi calitatea suprafeţei ce revine în medie pe locuitor. Explozia demografică din secolul XX a diminuat suprafeţele agricole şi silvice pe locuitor. Întrucât funcţiile agriculturii şi, mai ales, ale silviculturii nu se limitează la producerea de bunuri (oricât de importantă ar fi), ci sunt profund implicate şi în menţinerea echilibrului ecosistemului, tendinţa de restrângere a suprafeţelor pe locuitor devine una din cele mai drastice limitări cu care se confruntă agenţii economici în activi-tatea lor.

Pe măsura sporirii volumului de investiţii cerut de îmbunătăţirea calităţii terenurilor, apare ca fiind tot mai importantă valoarea econo-mică a pământului, aceasta prezentându-se ca „pământ capital”. Evaluarea economică a pământului, preţul pământului, are în vedere

107

cheltuielile de atragere a terenurilor în circuitul agricol şi fixate în pământul – materie (determinate de diferenţele calitative între suprafeţe de teren-fertilitate şi poziţie), mărimea rentei, a dobânzii şi, în general, factorii care influenţează cererea şi oferta de pământ.

Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă (care îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică, socială) şi resursele minerale (care au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare desfăşurării întregii activităţi economice).

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezul-tate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit.

Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumen-tale, bunuri investiţionale, bunuri de producţie, capital tehnic. Capita-lul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifabricate.

În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capital lucrativ, în planul repartizării veniturilor.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau net, este constituit din două mari componente: a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp; b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate şi alte obiecte aflate în procesul de prelucrare sau asamblare), care se consumă integral într-un singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.

Capitalul fix are o structură materială reprezentată de maşini, utilaje, echipament, clădiri, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, plantaţii etc. El constituie componenta activă şi cea mai dinamică a avuţiei naţionale.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care se prezintă sub două forme: a) uzura fizică, respectiv deprecierea

108

treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali, şi b) uzura morală, deprecierea morală sau „involuntară”- cum o numea J.M.Keynes -, determinată de progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament echivalent. Deprecierile fizice şi morale ale capitalului fix pot fi atenuate printr-o folosire judicioasă a elementelor sale, dar nu pot fi înlăturate.

Starea capitalului fix se apreciază cu ajutorul unor indicatori: coeficientul uzurii capitalului, care se determină ca raport între uzura capitalului fix şi capitalul fix (UK/K); coeficientul stării fizice sau al stării de utilitate a capitalului fix, care se determină ca raport între valoarea rămasă a capitalului fix şi capitalul fix (Kr/K); coeficientul intrărilor sau punerii în funcţiune a capitalului fix, care se determină ca raport între intrările sau ieşirile de capital fix şi stocul de capital fix la valoarea iniţială (KPt/Kt; SKt/Kt).

Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix, hotărâtoare este amortizarea. Cota de amortizare depinde de cheltuielile cu procurarea capitalului şi durata de funcţionare. Pe seama sumelor astfel recuperate se constituie fondul de amortizare, pe care întreprinzătorii îl folosesc pentru înlocuirea echipamentelor scoase din funcţiune, pentru reparaţii capitale, ameliorări şi noi investiţii. Potrivit sursei de finanţare, investiţiile sunt: a) investiţii nete, finanţate din venit şi folosite pentru formarea de noi bunuri de capital sau pentru modernizarea celor existente, şi b) investiţii brute, finanţate din venit şi din fondul de amortizare. Datele statistice demonstrează că, în unele ţări dezvoltate, contribuţia amortizării la susţinerea investiţiilor brute depăşeşte 60% din suma lor totală. Posibilitatea utilizării fondului de amortizare pentru mărirea capitalu-lui fix rezidă în neconcordanţa ce apare între volumul amortizării anuale şi cel al capitalului scos din funcţiune, care trebuie înlocuit.

Caracterul şi mobilitatea capitalului sunt determinate de: nivelul dezvoltării economice; sistemul amortizării practicat în economie şi destinaţia acesteia; politicile în domeniul investiţiilor.

Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea – întreprinderea sau antreprenoriatul, care constituie acţiunea de

109

organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari; el îşi asumă riscurile producţiei, care necesită costuri înainte de a obţine venituri din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul întreprinderii îl are pregătirea managerială a întreprinzătorului.

Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie primari – munca şi natura –, ca şi în cadrul factorului derivat – capitalul –, îşi fac apariţia noi factori de producţie, numiţi neofactori, care se caracterizează prin calităţi şi performanţe deose-bite. Printre aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Aceştia nu pot fi separaţi de factorii „clasici”, întrucât ei acţionează practic prin intermediul, şi împreună cu aceştia, potenţându-i, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Neofactorii de producţie sunt, direct sau indirect, legaţi de acţiunea umană, de ipostaza de creator a omului.

Ca urmare a influenţei progresului ştiinţei, tehnicii şi a schimbărilor intervenite în volumul, amploarea şi structura trebuin-ţelor umane, numărul şi conţinutul factorilor de producţie se modifică permanent, înregistrându-se o tendinţă de multiplicare şi diversificare, de sporire a calităţii lor.

5.2.2. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Întreprinzătorii, pentru a produce şi pentru a-şi atinge scopul –

de a obţine un profit cât mai mare posibil –, combină factorii de producţie şi aleg varianta de combinare cea mai favorabilă. Modul de acţiune al întreprinzătorului în acest domeniu defineşte comporta-mentul său. Pe lângă răspunsul la întrebările „ce să producă?”, „cât să producă?”, întreprinzătorul trebuie să răspundă şi la întrebarea „cum să producă?” Aceasta pune în cauză nu numai resursele de care dispune, ci şi capacităţile tehnice ale întreprinderii, priceperea organi-zatorică şi potenţialul de inovare al întreprinzătorului.

Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea celor mai adecvate modalităţi de combinare a factorilor de producţie care să le permită obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi. Deciziile economice vizează adaptarea aparatului productiv fie prin

110

anticipaţie, fie prin ajustare, ceea ce implică: variaţia cantităţii de factori de producţie utilizaţi; intensificarea utilizării unuia sau altuia dintre factori; modificarea combinării factorilor de producţie.

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic.

Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de producţie; obţinerea oricărui bun presupune, de exemplu, unirea factorului muncă (de o anumită structură şi calificare) cu elemente de capital tehnic (maşini, instalaţii, materii prime, materiale) specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în obiectivul minimizării costurilor de producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.

Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă, fiind influenţată în mod semnificativ de caracterul limitat al resurselor productive. Criteriul esenţial de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este însăşi natura activităţii economice. Ca urmare, se adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică maxim posi-bilă, în condiţiile date. Întreprinzătorul, prin abilitatea sa, va combina factorii de producţie în aşa fel încât să se poată adapta la exigenţele pieţei şi să obţină un profit maxim2.

• Premisele combinării factorilor de producţie

În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise: a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei; b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii; c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.

Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a manifestării simultane a lor.

2 Gilbert Abraham – Frois, Économie politique, Ed. Economica, Paris,

1988, p. 104-111.

111

Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie. De exemplu, factorul muncă se poate divide în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă. Pentru unii factori de producţie (o centrală electrică, de exemplu) este imposibilă sau foarte dificilă divizibilitatea. Evident, problema divizibilităţii unui factor de producţie se pune în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale unor tehnici şi tehnologii folosite.

Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. Pe o suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să lucreze un număr mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.

Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o anumită cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie. Complemen-taritatea se află sub influenţa permanentă a progresului tehnic, care determină modificări profunde în calitatea factorilor de producţie, deci, şi în procesul combinării lor.

Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

5.2.3. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea

unor variante optime de combinare a factorilor de producţie, care să le asigure un anumit nivel al producţiei şi să le permită maximizarea profitului.

Problema esenţială o constituie volumul resurselor necesare pentru producerea unui bun. Răspunsul depinde de cunoştinţele tehno-logice şi de capacitatea managerială a întreprinzătorului, care vor permite alegerea volumului minim de resurse necesar pentru producerea

112

bunului respectiv. În acelaşi timp, se va avea în vedere volumul maxim posibil al producţiei ce se obţine cu o cantitate dată de resurse.

Aceste limite ale producţiei, ca şi relaţia dintre intrări (factori de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute), respectiv relaţia dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun (pentru a satisface cerinţele pieţei) şi cantităţile din diferiţi factori de producţie necesare pentru obţinerea acestuia, sunt exprimate prin funcţia de producţie.

În general, aceasta este o relaţie de tipul Q = f(a,b,c ...), unde a,b,c, ... sunt factorii de producţie utilizaţi.

Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie a doi factori de tipul Q = f (K,L)

unde: K = capital L = muncă Când unul din factori se anulează, şi producţia este egală cu zero. În analiza comportamentului producătorului este folosită, de

regulă, funcţia de producţie omogenă. O funcţie de producţie de tipul Q = f(a,b) este omogenă de gradul n dacă f(xa,xb) = xnf(a,b)

unde: n este o constantă şi x un număr real pozitiv. O funcţie de producţie omogenă lineară des întâlnită este funcţia

Cobb-Douglas, după numele celor care au folosit-o pentru analiza producţiei. Q = AKαLß

unde: A = constantă specifică fiecărei economii naţionale a şi b = coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu

fiecare din factorii de producţie utilizaţi. Ea se caracterizează printr-un coeficient de elasticitate a substi-

tuirii între muncă şi capital egal cu 1. Puteţi calcula, pe baza unor date ipotetice, funcţia de producţie cores-

punzătoare diferitelor combinări ale factorilor de producţie. Consultaţi, în acest sens, Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, cap. 3.

5.3. ANALIZA PE TERMEN SCURT.

LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPORŢIONALE În procesul de producţie, combinarea factorilor se poate realiza

în moduri diferite: a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul va-riabil (funcţia de producţie cu un singur factor variabil) şi b) combi-

113

narea de cantităţi diferite din ambii factori (funcţia de producţie cu doi factori variabili).

Producţia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, cores-punde vieţii reale, atunci când un întreprinzător trebuie să sporească rapid producţia, neavând timpul necesar să mărească dimensiunile (talia) întreprinderii. Perioada scurtă de producţie este definită de economistul A. Marshall ca fiind intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu se modifică, este constant. În această categorie se află construcţiile, echipamentul, tehnologiile etc., deoarece volumul acestora nu poate fi modificat într-o perioadă scurtă. În aceste condiţii, funcţia de producţie va reflecta şi contribuţia fiecărei unităţi din factorul variabil la obţinerea producţiei sau va reflecta cât de mare este producţia care se poate obţine în condiţiile modificării unui factor de producţie (tabelul 1).

Diferite programe de producţie, respectiv combinări posibile între factorii de producţie capital şi muncă

Tabelul 1

Funcţia de producţie va fi de tipul: Q = f(K,L) Q = f(0,L) = 0 Q = f(K,0) = 0 Q = f(10,5) = 20 etc. Dilema – mai multe maşini sau mai mulţi lucrători – îşi va găsi

răspunsul, luându-se în considerare principiul potrivit căruia producti-vitatea unui factor de producţie depinde de volumul altor resurse ce pot fi utilizate pentru producerea bunului dat.

114

Analiza combinării factorilor de producţie ne conduce la concluzia că, deşi se pare că acelaşi volum al producţiei se poate obţine în condiţiile existenţei unui număr foarte mare de combinaţii, în realitate, producătorul nu dispune decât de un număr limitat de posibilităţi. Experienţa arată că atunci când se folosesc conjugat factori de producţie, cantitatea unui factor nu poate fi constant sporită, chiar şi în condiţiile în care cantitatea din celălalt factor rămâne relativ fixă, fără a se diminua volumul de producţie suplimentar realizat. Această diminuare a randamentelor suplimentare provine din aceea că un număr tot mai mare de unităţi din factorul variabil se combină cu o parte din ce în ce mai redusă de factori constanţi (ficşi).

Influenţa factorului variabil se poate măsura cu ajutorul următorilor indicatori microeconomici: produsul total obţinut în urma utilizării factorilor de producţie şi exprimat cu ajutorul funcţiei de producţie (în care un factor este variabil şi ceilalţi sunt constanţi); produsul mediu, care se obţine ca raport între produsul total şi factorul de producţie variabil utilizat (de exemplu, munca – L), PM = PT/L unde PM = produsul mediu, PT = produsul total şi L = munca; produsul marginal, respectiv modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei unităţi suplimentare de factor de producţie, PMa = ∆PT/∆L unde PMa = produsul marginal, ∆PT = schimbare în produsul total, ∆L = schimbare în factorul de producţie.

Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei constituie o ilustrare a legii randamentelor neproporţionale.

Legea randamentelor neproporţionale a fost formulată prima dată de Turgot, care a prezentat-o în legătură cu exploatarea de tip agricol. D.Ricardo a utilizat această lege pentru a explica sporirea preţului cerealelor în Marea Britanie, după 1814. Şi John Stuart Mill a estimat că această lege nu este valabilă decât pentru agricultură. În realitate, se poate aprecia că toată activitatea umană a cunoscut mai întâi o fază de randament ridicat şi de costuri în scădere, apoi un randament maxim pentru o combinaţie optimă a factorilor de producţie şi, în timp, o fază de randamente în descreştere şi de costuri în creştere3.

3 Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 490.

115

Se poate admite că zona randamentelor descrescătoare este atinsă mai repede în agricultură decât în industrie, pentru că puterea de influenţă a omului asupra naturii este relativ mai mică în unul dintre sectoare comparativ cu celălalt.

Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel: dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte până la un punct, apoi descreşte.

Pornind de la acest punct, produsul total continuă să crească, dar în cote descrescătoare. În tabelul 2 se poate observa relaţia dintre produsul total, produsul marginal şi produsul mediu determinat de factorul de producţie variabil în condiţiile menţinerii celorlalţi factori constanţi, respectiv se ilustrează legea randamentelor neproporţionale.

Se remarcă, astfel. că producţia totală nu creşte indefinit şi că, înainte chiar de a începe să se diminueze, ratele de creştere încep să scadă. Atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mare, produsul marginal al factorului variabil se măreşte, iar atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mică, produsul marginal descreşte. Când produsul total scade, produsul marginal este negativ. Produsul mediu al factorului variabil urmează şi el o tendinţă de creştere imprimată de cea a produsului marginal, iar de la un anume punct începe să scadă.

Relaţia dintre produsul total, produsul marginal şi produsul mediu

Tabelul 2

116

Grafic (fig. 1), situaţia se reprezintă prin curba produsului mediu şi a produsului marginal, marcându-se şi zonele de producţie (cea care corespunde principiului raţionalităţii economice şi celelalte în afara acestei zone când nu se justifică din punct de vedere economic desfăşurarea activităţii de producţie).

L

A

C

D

I II III

PT

PMPMa

L

P

P

b) Curba produsului marginal şi curba produsului mediu

a) Curba produsului total

Fig. 1. Curbele produsului total şi cele ale produsului

marginal şi mediu • Zonele de producţie Zona I: produsul marginal (PMa) excede produsul mediu (PM),

iar acesta din urmă continuă să crească; Zona II: produsul marginal (PMa) este mai mic decât produsul

mediu (PM), iar acesta din urmă continuă să scadă; – produsul total (PT) atinge nivelul maxim atunci când produsul

marginal (PMa) este zero, respectiv prin sporirea cu o unitate a factorului de producţie; PT nu numai că nu mai creşte, ci scade;

117

Zona III: produsul marginal (PMa) este negativ şi atrage în mod firesc o reducere considerabilă a produsului mediu (PM)

Din analizele efectuate se ajunge la concluzia că legea randa-mentelor neproporţionale nu este valabilă decât în anumite condiţii, care vizează, în principal, următoarele: factorii de producţie consideraţi trebuie să fie omogeni; legea admite că se pot adăuga unei cantităţi constante dintr-un factor, doze suplimentare dintr-un alt factor (numai o variaţie conjugată a factorilor permite creşterea randamentului); legea este reprezentativă doar pentru o stare dată a tehnicii; punctul de plecare este acela de la care se intră în faza de randamente descrescătoare; legea este valabilă pentru o scară de producţie dată.

5.4. ANALIZA PE TERMEN LUNG.

ECONOMII ŞI DEZECONOMII DE SCARĂ

5.4.1. SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili.

Combinarea va presupune nu doar unirea factorilor de producţie, ci şi un mod specific de înlocuire a lor (care poate avea loc între doi factori sau diferite elemente componente ale factorilor de producţie), respectiv substituirea factorilor de producţie.

Modelul general de analiză a comportamentului producătorului presupune, asemănător modelului analizei comportamentului consu-matorului (vezi cap.4), diverse combinări şi substituiri de factori de producţie, care conduc la obţinerea aceluiaşi nivel de producţie, repre-zentate grafic prin curbe de isoproducţie sau isocuante (fig. 2 şi 3).

K1

L1 L2 L3

BC

P

K2

K3

K

L0

A

Fig. 2. Variante de combinare a factorilor

muncă şi capital

118

K

0P1

P2

P3

P4

Fig. 3. Curbe de isocuante

Isocuanta semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor diferite (A,B,C) între factorii de producţie (K şi L), care permit realizarea aceluiaşi volum al producţiei (P).

Ansamblul de isocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe formează harta curbelor de indiferenţă ale producătorilor, care reflectă tot atâtea posibilităţi de a proiecta niveluri diferite de producţie (P1, P2, P3 etc.).

Isocuantele au anumite particularităţi: nu se pot intersecta, sunt convexe la origine, iar înclinarea este dată de rata marginală de substi-tuire a factorilor.

Astfel, dacă un agent economic va avea în vedere eficientizarea tehnică şi economică a producţiei prin substituirea muncii cu capital, atunci opţiunea sa pentru o anumită alternativă de substituire se va baza pe mai multe maşini şi mai puţin lucrători.

• Diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie a) substituirea în proporţii fixe (complementaritatea factorilor) (fig. 4):

Fig. 4. Curbe de substituire în proporţii fixe

Factorii de producţie sunt com-plementari şi nu este posibilăsubstituirea lor; vor fi utilizaţi înproporţii fixe.

119

b) substituirea perfectă (fig. 5):

Fig. 5. Curbe de substituire în proporţii egale

c) substituirea imperfectă (fig. 6):

Fig. 6. Curbe de substituire imperfectă

Pentru aprecierea alegerii făcute se vor folosi indicatori de tipul: productivitatea marginală a factorilor de producţie; rata marginală de substituire a factorilor de producţie; elasticitatea substituirii.

Productivitatea marginală a factorilor de producţie (vezi subcapitolul 5.5) reprezintă producţia suplimentară (∆Q) ce se poate obţine în condiţiile utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor de producţie (∆K).

KQPMa

ΔΔ

=

Rata marginală de substituire a doi factori (RMS) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor necesar pentru a compensa

Factorii vor fi substituiţi înproporţii egale (creşterea cu ounitate a unui factor va cores-punde scăderii cu o unitate aceluilalt factor).

Factorii se vor substitui înproporţii inegale (un factor vacreşte cu mai mult sau mai puţinde o unitate în condiţiile scăderii cu o unitate a celuilalt factor).

120

reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să se menţină constantă.

RMS = ∆y/∆x; RMS = - dy/dx şi reprezintă panta isocuantei (semnul minus arată că unul dintre factori creşte, iar celălalt scade).

Rata marginală de substituire a factorilor de producţie se exprimă, deci, prin raportul derivatelor celor doi factori sau prin raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori de producţie. Dacă pornim, de exemplu, de la funcţia f(L,K) şi dacă aplicăm regula de derivare, punând condiţia că, pentru menţinerea constantă a producţiei, dk/dL = 0, va rezulta că: f’L + f’K dK/dL = 0 ⇒ f’L/f’K = – dK/dL = RMS.

Stabilirea alternativei optime de producţie presupune luarea în considerare a restricţiei de venit legată de preţurile factorilor (vezi subcapitolul 5.5).

Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu altul sau se modi-fică utilizarea (creşterea sau descreşterea) unui factor în comparaţie cu altul. Elasticitatea substituirii este pozitivă pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie şi variază de la zero la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul din factori poate fi înlocuit cu altul, producţia rămânând constantă. Elasticitatea substituirii (es) exprimă modificarea producţiei în raport cu modificarea factorului de producţie, potrivit formulei:

es = ∆Q/Q: DX/X

unde: Q = producţia X = factorul de producţie

5.4.2. ECONOMII ŞI DEZECONOMII DE SCARĂ Analiza combinării şi substituirii factorilor de producţie pe

termen lung ne conduce la luarea în considerare nu doar a randamen-telor factoriale, ci şi a randamentelor de scară ca urmare a modificării dimensiunii (taliei) întreprinderii, a echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie etc. (când se are în vedere progresul tehnic, analiza este pe termen foarte lung).

121

Randamentele de scară pot fi: constante (dacă factorii de producţie se dublează, şi producţia se va dubla; dacă se triplează factorii, producţia se va tripla etc.); crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult decât dublă); descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă).

Randamente de scară (fig. 7, 8, 9)

Fig. 7. Randament constant

Fig. 8. Randament crescător

Fig. 9. Randament descrescător

• Diagonala OA trece prin origine • Creşterea în proporţii egale a doifactori determină o creştere înaceeaşi proporţie a producţiei; a1a2 = a2a3 =....

• Creşterea celor doi factori deproducţie determină o creştere din ce în ce mai mare a producţiei; a1a2 < a2a3 < ....

• Creşterea celor doi factori deproducţie determină o creştere dince în ce mai mică a producţiei; a1a2 > a2a3 >....

122

Traiectoria de expansiune (OA)– locul geometric al combinaţiilor productive care fac ca raportul productivităţilor marginale să fie egal cu raportul preţurilor factorilor. Este o dreaptă dacă funcţia de producţie este omogenă, oricare ar fi gradul de omogenitate, deci, indiferent dacă randamentele sunt constante, crescătoare sau descrescătoare.

Randamentele de scară crescătoare şi descrescătoare se explică

prin fenomenele interne ale scării – economii şi pierderi interne ale scării.

Economiile interne ale scării decurg din creşterea dimensiunilor firmei şi pot fi datorate unor cauze diferite, cum ar fi: specializarea lucrărilor pentru un volum ridicat de producţie; utilizarea unui capital tehnic mai eficient, care este adesea indivizibil şi care, în consecinţă, nu poate fi folosit economic decât pentru niveluri de producţie ridicate; factori tehnologici dând mai multă eficienţă scării, dar şi mai multă producţie; avantajele date de achiziţiile şi vânzările en gros etc.

Dar avantajele economiei de scară nu sunt nelimitate. Pe măsură ce firma creşte în dimensiuni, ele tind să se reducă în timp şi încep să se manifeste pierderi de scară. Acestea ţin în mod esenţial de greutăţile întâmpinate de manageri, atunci când dimensiunea firmei devine considerabilă, când încep să se manifeste rigiditate în funcţio-narea structurilor, imobilism, capacitate de inovare redusă şi chiar risipă. Toate acestea caracterizează ceea ce se numeşte pierderi interne de scară sau dezeconomii de scară.

Combinarea judicioasă a factorilor de producţie devine, astfel, un element-cheie pentru manageri, ea contribuind, alături de strategia minimizării costurilor, la optimizarea comportamentului producătorilor.

5.5. RANDAMENTUL, PRODUCTIVITATEA FOLOSIRII

FACTORILOR DE PRODUCŢIE Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre

obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de eforturi (resurse) se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producţie.

123

5.5.1. DEFINIREA ŞI MĂSURAREA PRODUCTIVITĂŢII În sens larg, productivitatea se defineşte ca „raport între

cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei”4. Deci, practic, ea se determină ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine (factorii de producţie utilizaţi).

Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii. Astfel, după maniera de măsurare a rezultatelor, evidenţiem: – productivitatea fizică, ce măsoară randamentele în natură ale

utilizării factorilor de producţie, fiind exprimată în unităţi fizice (naturale sau natural convenţionale);

– productivitatea (măsurată) valorică, ce permite măsurarea în termeni financiari-monetari a eficienţei. Ea este larg utilizată în ges-tiunea întreprinderilor moderne.

O altă tipologie a productivităţii are în vedere noţiunile: – productivitatea brută, care apreciază ansamblul producţiei în

raport cu factorul (factorii) ce este (sunt) utilizaţi. În acest caz, producţia este privită ca o „producţie finală”, deci, ca sumă a valorilor adăugate de diferitele activităţi de producţie;

– productivitatea netă, care are în vedere eliminarea din producţia finală a valorii achiziţiilor exterioare şi a costului utilizării capitalului instalat (amortismentele) pentru a încerca să autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei.

În conformitate cu metodologia INSEE, pentru productivitatea muncii şi cea a capitalului se utilizează şi noţiunea de productivitate aparentă, prin care se sugerează că provenienţa valorii adăugate nu este întotdeauna cunoscută corect, căci producţia nu se obţine cu echipamente identice, ci, de cele mai multe ori, solicită noi tipuri de maşini şi utilaje, implicit, şi o nouă organizare a muncii.

În literatura de specialitate, productivitatea este abordată, însă, în special, pe cele două tipuri consacrate, şi anume:

– productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora;

4 Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 495.

124

– productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.).

Productivitatea globală a tuturor factorilor de producţie prezintă o serie de dificultăţi în planul determinării sale corecte, motiv pentru care, în general, analiza microeconomică tradiţională este focalizată pe determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii unui singur factor de producţie.

Productivitatea parţială exprimă eficacitatea, rodnicia cu care este folosit un factor de producţie (muncă, capital etc.) şi se măsoară ca o mărime medie.

Productivitatea medie (Wi) a unui factor de producţie este expresia raportului dintre mărimea producţiei (Q) şi cantitatea (Xi) utilizată din factorul respectiv:

Wi = Q/Xi,

unde i este un indicator folosit pentru factorii de producţie. Acest indicator reflectă, deci, câte unităţi (fizice sau valorice) de efect util (producţie) revin la o unitate (fizică sau valorică) de efort (factor de producţie i).

Productivitatea marginală (Wm) reprezintă sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i, ceilalţi factori rămânând constanţi5, şi se determină potrivit formulei de calcul:

Wm = ∆Q/∆Xi = dQ/dXi

Analiza pe termen scurt a comportamentului producătorului în raport cu unul dintre factorii de producţie (în condiţiile respectării clauzei caeteris paribus) pune în evidenţă variaţia productivităţii acestui factor şi a relaţiei dintre producţie, productivitatea medie şi productivitatea marginală (fig. 10).

5 Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 459-472.

125

Fig. 10. Evoluţia producţiei (Q), a productivităţii medii (Wi)

şi a productivităţii marginale (Wmi)

Dacă avem, însă, în vedere analiza pe termen lung şi foarte lung, atunci toţi factorii de producţie devin variabili şi, ca atare, producţia trebuie abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de producţie.

Va trebui, deci, să analizăm randamentul global al factorilor de producţie, care va putea fi crescător, constant sau descrescător. Facto-rul care îşi pune amprenta în mod semnificativ, pe termen lung şi foarte lung, este progresul tehnic.6

Rezultă că, în afara randamentelor medii şi marginale, în teoria microeconomică modernă o importanţă deosebită are abordarea din

6 Mark Blaug, op. cit., p. 507-520.

• Punctul M este un punct deinflexiune care marchează trece-rea de la un randament crescătorla un randament descrescător alutilizării factorului X. • Punctul N este cel în caretangenta la curba producţiei treceprin origine, respectiv punctul încare productivitatea medie (Wi) este egală cu productivitateamarginală (Wmi). • Punctul M’ reprezintă nivelulmaxim al productivităţii marginale. • Punctul N este punctul în carecurba productivităţii marginaleintersectează curba productivităţiimedii; respectiv, în punctul încare Wi este maximă.

126

perspectiva randamentelor globale şi factoriale. În cazul analizei randamentelor globale se pun în evidenţă consecinţele modificării simultane a tuturor factorilor de producţie, în timp ce, în cel al analogiei randamentelor factoriale interesează doar consecinţele variaţiei unui singur factor de producţie.

Considerăm, în acest sens, că este utilă prezentarea, în conti-nuare, a diferitelor randamente factoriale, cu accent pe productivitatea muncii şi, respectiv, pe randamentul capitalului.

5.5.2. PRODUCTIVITATEA MUNCII

Având în vedere că munca este factorul de producţie cel mai

important al oricărei activităţi economice, productivitatea muncii este cel mai mult utilizată în procesul de evaluare a eficienţei economice.

Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca. Ea poate fi înţeleasă şi ca forţă productivă a muncii, adică sub forma capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de a crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii.

De obicei, eficienţa muncii este identificată cu productivitatea muncii. Dacă avem în vedere că productivitatea muncii reprezintă eficienţa cu care este cheltuită munca şi că toate cheltuielile au la originea lor munca, atunci aceasta nu este altceva decât eficienţa muncii, iar suprapunerea echivalentă stabilită între cele două noţiuni pare să fie corectă. Sunt situaţii, totuşi, când efectul muncii este mult mai cuprinzător decât produsul muncii, el nefiind dat numai de producţie. Cu cât înaintăm de la micro spre mezo şi macroeconomie, cu atât mai mare devine sfera efectelor muncii, în sensul cuprinderii atât a elementelor care se pot măsura, cât şi a celor nemăsurabile. În aprecierea productivităţii muncii se iau în considerare doar acele efecte care se pot măsura. Literatura de specialitate formulează, însă, şi opinia conform căreia productivitatea muncii se deosebeşte de eficienţa muncii, chiar dacă efectul muncii nu ar conţine aceste elemente nemăsurabile. Astfel, pornind de la faptul că productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită pentru obţinerea ei şi că efectul producţiei se măsoară prin produsul final (util sau inutil), se consideră că sporirea „producţiei unor produse

127

inutile poate mări productivitatea muncii, dar reduce eficienţa ei”7. Dar piaţa nu ia în considerare decât acele produse utile, care corespund unor trebuinţe reale ale omului. Deci, din acest punct de vedere, nu este posibil ca într-o întreprindere să crească productivi-tatea muncii şi să scadă eficienţa ei.

De asemenea, privind această eficienţă nu numai din punctul de vedere al efectelor utile măsurabile, ci şi sub aspectul implicaţiilor ecologice,8 este posibil ca într-o întreprindere productivitatea muncii să crească, dar, prin poluarea mediului înconjurător şi prin ignorarea în general a problemelor mediului, eficienţa activităţii să nu răspundă unui criteriu de bază, acela al calităţii.

Mărimea productivităţii muncii se măsoară fie prin cantitatea şi calitatea bunurilor obţinute cu o unitate de muncă, fie prin cheltuiala ce revine pe o unitate de bun economic.

Productivitatea muncii se poate determina ca o mărime medie şi, respectiv, ca productivitate marginală.

Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (L) sau dintre muncă şi producţie măsoară productivitatea medie a muncii (WL):

WL = Q/L; WL = L/Q Productivitatea marginală a muncii (WmL) reprezintă

suplimentul de producţie (∆Q) obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă (∆L), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Ea se exprimă prin relaţia:

WmL= ∆Q/ ∆L sau ca derivata parţială a funcţiei de producţie în raport cu

factorul muncă: WmL= dQ/dL Comparându-se cu evoluţia producţiei ca urmare a modificării

factorului muncă, se vor stabili limitele productivităţii medii şi marginale între care se poate obţine producţia optimă. Se elimină situaţiile când productivitatea marginală a unui factor este negativă,

7 V. Novojilov, Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor, Editura Ştiinţi-

fică, Bucureşti, 1969, p. 66-67. 8 Paul Wonnacott, Ronald Wonnacott, Economics, Third Edition,

McGrow-Hill Book Company, 1986, p. 367-373.

128

alegându-se cele în care productivitatea medie şi cea marginală sunt descrescătoare, dar rămân pozitive.9

În practica economică, se folosesc diferite modalităţi de exprimare a producţiei şi a cheltuielilor de muncă. Astfel, producţia se exprimă în unităţi naturale, natural-convenţionale şi valorice, iar cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi, ceea ce înseamnă că şi măsurarea productivităţii muncii se face în unităţi fizice (naturale), natural-convenţionale şi valorice.

Productivitatea fizică a muncii, deşi reflectă exact gradul de eficienţă a muncii, are o aplicabilitate limitată, deoarece poate fi folosită numai pentru întreprinderi cu producţii omogene. În condiţiile producerii unor bunuri materiale cu caracteristici diferite, dar de acelaşi tip, pentru calculul productivităţii muncii se foloseşte metoda unităţilor natural-convenţionale, care asigură condiţii unitare de măsurare pentru toate produsele de acelaşi tip. Exprimarea productivi-tăţii muncii în unităţi valorice are avantajul că permite o apreciere unitară a nivelului acesteia pentru toate genurile de produse şi, implicit, compatibilitatea între ramuri şi la nivelul economiei naţio-nale. Există şi o serie de inconveniente ce decurg din faptul că preţul se modifică în raport cu cererea şi oferta; sortimentele produse (care au preţuri diferite) se schimbă, ceea ce modifică nivelul real şi dinamica productivităţii muncii. Productivitatea muncii se poate calcula pe oră, zi, lună, trimestru, an, pe un lucrător, la nivelul unităţii economice, ramură sau la nivelul economiei naţionale, utilizându-se corespunzător diferiţi indicatori prin care se măsoară rezultatele la fiecare din aceste niveluri. Prin raportarea venitului naţional la numărul de lucrători se determină productivitatea muncii la nivel naţional şi se exprimă „gradul de utilizare a forţelor economice din punct de vedere naţional”.10

De altfel, productivitatea muncii trebuie înţeleasă ca sinteză a folosirii factorilor de producţie. Ea depinde nu numai de cuantumul muncii, ci şi de calitatea ei, de mărimea capitalului utilizat etc., fiind,

9 Mokhtar Amani, Microéconomie, Ed. Gaeton Morin, Quebec, 1981,

p. 103-105 10 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exte-

rior, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 92.

129

în opinia noastră, expresia cea mai cuprinzătoare a complexităţii procesului de producţie.

5.5.3. RANDAMENTUL CAPITALULUI

Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în

evidenţă de randamentul capitalului. Aceasta exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei efort/efect, randa-mentul capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de producţie.

Dacă se raportează capitalul utilizat (K) la volumul producţiei obţinute într-o perioadă dată (Q), se determină coeficientul mediu al capitalului (k):

k = K/Q Dacă se raportează creşterea capitalului (∆K) la creşterea

producţiei (∆Q) într-un interval de timp se determină coeficientul marginal al capitalului:

km= ∆K/∆Q Acesta exprimă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei

unităţi suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi.

Potrivit relaţiei efect/efort, randamentul capitalului se prezintă ca productivitate a capitalului.

Dacă se raportează producţia obţinută la capitalul utilizat se determină productivitatea medie a capitalului:

WK = Q/K Se poate deduce că WK = 1/K, deci inversul coeficientului mediu

al capitalului. Dacă se raportează sporul de producţie la creşterea capitalului se

determină productivitatea marginală a capitalului: WmK = ∆Q/∆K Se poate deduce că WK =1/Km, deci inversul coeficientului

marginal al capitalului. Productivitatea marginală a capitalului reflectă suplimentul de

producţie antrenat de creştere cu o unitate a capitalului (în condiţiile respectării clauzei caeteris paribus).

130

Totodată, se poate calcula randamentul viitor al capitalului11 ca raport între sporul de producţie şi capital (∆Q/K). Aceasta se apreciază pe baza sporului de venituri scontate a se obţine de către un întreprinzător de pe urma acestui capital de-a lungul duratei sale de funcţionare. Productivitatea marginală a capitalului apare, astfel, sub forma unui raport între randamentul viitor al bunurilor de capital şi preţul lor de ofertă, iar evoluţia ei va influenţa noile investiţii.

Randamentul capitalului, atât sub forma coeficientului, cât şi a productivităţii capitalului se poate calcula la nivel naţional, la nivelul unui sector sau unei ramuri de activitate şi la nivel macroeconomic. Analizele privind randamentul factorului capital sunt utilizate în special pentru capitalul fix, de a cărui evoluţie cantitativă, structurală şi cantitativă depinde, într-o măsură importantă, dezvoltarea economică.

Studiind problema productivităţii factorilor de producţie, Mihail Manoilescu aprecia că „între productivitatea muncii şi productivitatea capitalului, prima este cea mai importantă, creşterea ei fiind ... semnul real şi clar al prosperităţii omeneşti. Cât priveşte productivitatea capitalului, ea este ... de natură secundară, capitalul nefiind la rândul lui decât o creaţie a omului, a muncii omeneşti”12. În mod asemănător se poate analiza randamentul tuturor celorlalţi factori de producţie. În ceea ce priveşte factorul natural, este necesar să se ţină seama de particularităţile acestuia, în sensul că el este un dar al naturii şi mai puţin un rezultat al muncii acumulate şi are un puternic caracter limitat, fapt ce impune necesitatea protejării, conservării şi utilizării lui raţionale. Analiza eficienţei factorului natural vizează, deci, atât efectele sub forma sporului de producţie, cât şi pe cele privind gospodărirea şi protejarea resurselor, păstrarea echilibrului ecologic şi a stării de sănătate a populaţiei, astfel încât să se poată asigura o gospodărire durabilă din punct de vedere economic, ecologic şi social.13

11 Vezi J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a

dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 159-167. 12 Mihail Manoilescu, op.cit., p. 96. 13 N.N.Constantinescu, Reforma economică în folosul cui?, Editura

Economică, Bucureşti, 1993, p.7.

131

5.5.4. CREŞTEREA PRODUCTIVITĂŢII Agenţii economici urmăresc să obţină un nivel ridicat al

productivităţii factorilor de producţie, un rezultat mai mare cu acelaşi efort (consum de factori de producţie) sau acelaşi rezultat cu un efort mai mic. Vom analiza creşterea productivităţii pe exemplul produc-tivităţii muncii.

Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se caracterizează printr-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă; ea are un caracter legic. Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul de combinare a lor şi, deci, în modul de desfăşurare a procesului de muncă, o cantitate dată de muncă dobândind forţa de a produce o cantitate mai mare de bunuri. Productivitatea muncii creşte şi prin obţinerea aceleiaşi producţii, dar de calitate superioară, în condiţiile menţinerii consumului de muncă pe unitate de produs sau chiar ale scăderii lui. În condiţiile contemporane, nevoia de a economisi timpul de muncă se accentuează datorită amplificării şi diversificării necesităţilor, măririi timpului destinat ştiinţei şi culturii, ridicării nivelului de pregătire profesională a forţei de muncă etc.

Pe fondul unei tendinţe de creştere a productivităţii muncii, apar situaţii specifice de scădere a acesteia, în condiţiile existenţei unor disfuncţionalităţi în economie: şomaj, inflaţie, un anume stadiu pe care îl parcurge evoluţia ciclică a dezvoltării economice, accentuarea caracterului deficitar al unor resurse etc.

Productivitatea este influenţată14 de: factori naturali ca, de exemplu: condiţiile de climă, de fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui zăcământ etc.; factori tehnici, care se referă la nivelul ştiinţei şi tehnicii la un moment dat, la tehnologie, invenţie etc.; factori economici, cum sunt: nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea salariaţilor, cointeresarea materială; factori sociali, care se referă la condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate, nivelul de cunoştinţe, justiţie, legile civile, politice; factori psihologici, care

14 L. Atkinson, Economics, The Science of Choice, Erwin Inc., 1982, p. 130-133.

132

influenţează comportamentul şi rezultatele producătorilor aparţinând aceleiaşi categorii de calificare, în raport cu gradul lor de adaptabili-tate la condiţiile specifice ale muncii (motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, al vieţii de familie, gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.); factori structurali, care influenţează productivitatea muncii prin modificările ce au loc fie în structura pe produse, pe sortimente a producţiei unei întreprinderi, fie în structura economiei naţionale; factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială, în cadrul cărora includem: tipurile de speciali-zare tehnică şi economică, capacitatea de performanţă şi competitivita-tea produselor pe piaţa mondială etc.

Există diferite modalităţi prin care, acţionând în sensul factorilor, se poate obţine o creştere a productivităţii muncii.

Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale şi energetice. Se perfecţio-nează tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, se înlocuiesc tehnicile vechi cu cele performante, se modifică structura forţei de muncă şi, prin toate acestea, se realizează economisirea muncii pe ansamblul economic. În acelaşi timp, ştiinţa potenţează tot mai mult munca15, asigurând condiţiile pentru sporirea eficacităţii ei. Perfecţionarea proceselor tehnologice, fiind un element important al progresului tehnic, duce şi ea la creşterea productivităţii mucii, fie prin reducerea consumului de muncă pe unitate de produs, fie prin economisirea factorului material al producţiei. De exemplu, într-un sistem integrat informatizat de proiectare a producţiei, CAD/CAM, productivitatea muncii poate fi de 30-40 de ori mai mare în comparaţie cu sistemele neinformatizate. Există, de asemenea, situaţii în care, prin introduce-rea automatizării flexibile a producţiei şi a roboticii, se poate obţine o productivitate de 3-5 ori mai mare.

Prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeşte capacitatea de a prelucra un volum mai mare de materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix şi, în consecinţă, de a produce mai multe bunuri (se amplifică stocul de capital uman). Forţa de

15 Mihai Drăgănescu, Cibernetizarea industriei în Noile tehnologii de vârf şi societatea, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 41.

133

muncă calificată este mai productivă, deoarece cunoştinţele şi îndemânarea pe care le posedă lucrătorul permit acestuia să folosească mai raţional timpul de muncă şi să utilizeze mai eficient elementele de capital tehnic, să producă bunuri de calitate superioară etc.

Nivelul productivităţii este determinat atât de numărul cadrelor calificate existente în întreaga economie, cât şi de modul cum acestea se distribuie în profil de ramură şi teritorial, de modul cum se asigură folosirea lor la locurile de muncă în întreprindere, de posibilitatea adaptării lor la caracterul mobil al producţiei moderne, la modificările din diviziunea socială a muncii etc.

Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia manage-rială, prin care se urmăresc perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a capacităţilor de producţie etc. Productivitatea este, înainte de toate, o problemă de organizare16, care presupune o combinaţie, în cea mai eficace manieră, a cantităţilor disponibile de diverse categorii de muncă, de capital şi resurse naturale pentru a se putea produce bunuri materiale şi servicii cât mai utile, mai multe şi de calitate mai bună.

M. Didier, reflectând legătura randamentului muncii cu randamentul celorlalţi factori de producţie17, apreciază, pe baza datelor, că acesta se datorează unei mai bune pregătiri a forţei de muncă, unei mai bune organizări a muncii, unei mai accentuate automatizări a producţiei, unor utilaje mai bune, unui efort de echipare fără precedent. În prezent, se investeşte în fiecare an de trei-patru ori mai mult decât în anii ’50 ai secolului XX şi mai mult de nouă ori decât la începutul secolului trecut. Maşinile şi utilajele sunt mai performante, ceea ce conduce la creşterea productivităţii şi, deci, la obţinerea unei producţii mai mari. În medie, munca este astăzi de trei ori mai productivă decât acum 30 de ani.

Creşterea productivităţii muncii şi a celorlalţi factori de producţie are o serie de efecte economice şi sociale atât pentru activitatea de producţie propriu-zisă, pentru condiţia omului în

16 J.M. Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les éditions

ouvrières, Paris, 1988, p. 81-100. 17 M. Didier, Économie: Les règles du jeu, 2-ème édition, Ed. Economica,

Paris, 1989, p. 177-189.

134

producţie, cât şi pentru condiţia lui de consumator. Acestea pot fi: economisirea factorilor de producţie consumaţi; reducerea costului de producţie; creşterea producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute; creşterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber18.

Competitivitatea şi profitabilitatea firmei, ca şi standardul de viaţă se datorează creşterii productivităţii, la baza căreia stau, în principal, progresul tehnic şi noile tehnologii, pregătirea profesională şi cunoştinţele manageriale.

Reflectaţi asupra acestor aprecieri şi încercaţi să explicaţi. Pentru o mai amplă documentare recomandăm şi lucrările: Jean-Jacques

Servan – Schreiber, Sfidarea mondială, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990; Saburo Okita, Cu faţa spre secolul 21, AGER Economistul – RAI, Bucureşti, 1992; Michel Didier, Économie: Les règles du jeu, 2-ème edition, Economica, Paris, 1989; Philip Hardwick ş.a., An Introduction to Modern Economics, Fourth Edition, EL BS, 1994 (cap. 2); Bradley R. Schiller, The Economy Today, Seventh Edition, Mc. Graw-Hill Comp., 1997 (cap. 21).

O problemă deosebit de importantă o reprezintă repartizarea câştigului de productivitate între agenţii economici posesori ai factori-lor de producţie utilizaţi19.

În primul rând, se are în vedere faptul că o distribuire a veniturilor (salariu, profit, dobândă, rentă) corespunde sporului de productivitate. Dacă ar fi superioară acestuia, ea nu ar avea o bază reală şi ar genera dezechilibre; nici o creştere uniformă a veniturilor nu este acceptată, ea fiind, de asemenea, generatoare de dezechilibre, având în vedere că şi contribuţia factorilor de producţie este diferită. În economia de piaţă modernă, distribuirea veniturilor ca urmare a creşterii productivităţii are loc atât în interiorul întreprinderii pentru dezvoltarea proprie sau pentru recompensarea factorilor de producţie, cât şi în afara acesteia, în favoarea diferiţilor agenţi economici.

Analiza comportamentului producătorului din perspectiva alege-rii variantei optime de producţie are mare importanţă pentru sporirea productivităţii şi a veniturilor.

18 Coralia Angelescu, Dorin Jula, Timpul liber, Editura Economică,

Bucureşti, 1997, p.46-48. 19 Jacques Garello, Jean-Yves Nandt, Abecedaire de science

économique, Ed. Albatros, Paris, 1991, p. 11.

135

Alegerea variantei optime de producţie are în vedere, în primul rând, maximizarea profiturilor întreprinzătorului, care vizează, în ultimă instanţă, o combinare eficientă a factorilor de producţie, capa-bilă să asigure maximizarea efectelor obţinute în condiţiile minimi-zării eforturilor (costurilor).

Concepte de bază

• Factor de producţie • Munca • Productivitatea globală • Natura • Capital tehnic • Informaţie • Tehnologie • Combinarea factorilor de producţie • Funcţie de producţie • Produs marginal • Produs mediu • Termen scurt • Legea randamentelor neproporţionale • Substituire • Isocuantă • Productivitatea globală • Rata marginală de substituire • Elasticitatea substituirii • Productivitatea parţială • Productivitatea marginală • Productivitatea muncii • Randamentul capitalului • Coeficientul capitalului • Randamente factoriale • Randamente de scară • Termen lung • Economii de scară • Dezeconomii de scară

136

Probleme de reflecţie, întrebări

• Explicaţi funcţia principală a firmei şi rolul întreprinzătorului, managerului în desfăşurarea procesului de producţie (pe exemplul diferitelor unităţi de afaceri care operează în economia modernă).

• Având în vedere că există mai multe alternative de combinare a factorilor de producţie, exprimate prin funcţia de producţie şi reprezentate grafic prin isocuantă, precizaţi criteriul, respectiv indica-torii pe baza cărora se alege cea mai bună (favorabilă) alternativă.

• Explicaţi randamentele factoriale şi de scară, construindu-vă raţionamentul pentru un anumit tip de întreprindere.

• Ce semnificaţie are analiza combinării pe termen scurt şi pe termen lung?

• Pe baza datelor din Anuarul Statistic, analizaţi evoluţia productivităţii muncii şi a randamentului capitalului în România, în diferite perioade de timp.

• „Pe o perioadă scurtă de timp, pentru o anumită uzină şi echipament, scopul substituirii capitalului şi forţei de muncă este limitat la variaţiile timpului şi ale intensităţii forţei de muncă în mânuirea materialelor. Pe o perioadă lungă de timp, totuşi noua uzină şi echipamentul pot fi instalate, iar elasticitatea substituirii atinge valoarea maximă cu uşurinţă, determinată de întreaga ierarhie a alternativelor tehnice ale firmei la un moment dat” (Mark Blaug). Comentaţi şi, eventual, realizaţi o asemenea analiză pe exemplul unei firme.

• Ce semnificaţie are, în luarea deciziilor de către întreprinzător, analiza productivităţii medii şi marginale a factorilor de producţie şi a evoluţiei produsului total, mediu şi marginal?

• „Productivitatea muncii este, oarecum, o sinteză a întregii folosiri a factorilor de producţie... Productivitatea muncii rămâne însă, deoarece este condiţionată de factorul de producţie om, tot aşa de importantă precum este omul faţă de creaţiile sale. Căci toţi ceilalţi factori ai producţiei – inclusiv capitalul – sunt creaţii ale omului ca mijloace ale gospodăririi, în timp ce acoperirea nevoilor omeneşti este scopul însuşi al gospodăririi” (Mihail Manoilescu). Comentaţi semnificaţia unei asemenea accepţiuni date productivităţii. Cum v-ar fi ea utilă în situaţia în care aţi fi managerul unei firme?

137

Bibliografie • Albertini J.M., Les rouages de l’économie nationale, Les Editions

ouvrières, Paris, 1988. • Frois, Gilbert Abraham, Economia politică, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994. • Hardwick, Philip ş.a., An introduction to Modern Economics, Fourth

Edition, ELBS, 1994. • Manoilescu, Mihail, Forţele naţionale productive şi comerţul

exterior, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. • Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii

şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. • x x x Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura

Economică, Bucureşti, 1999

138

Capitolul 6

COSTUL DE PRODUCŢIE Obiectivele temei:

• explicarea conţinutului costurilor, a rolului acestora în activita-tea de gestiune şi decizie economică;

• delimitarea diferitelor concepte, tipuri de cost şi a relaţiilor dintre ele;

• explicarea comportamentului producătorului bazat pe criteriul de eficienţă în alocarea şi utilizarea resurselor.

6.1. CONŢINUTUL COSTULUI. DELIMITĂRI

CONCEPTUALE În comportamentul producătorului (şi al consumatorului), costul

constituie un indicator economic de o mare însemnătate; înainte de a întreprinde ceva, el îşi formulează întrebarea, aparent simplă: Cât costă? Astfel, costul reprezintă un criteriu şi un instrument de compa-rare în alegerea variantei de producţie şi de consum atunci când este vorba de materii prime, maşini, utilaje, instalaţii, angajare de salariaţi, ca şi în cazul aprovizionării cu alimente, organizării concediului, efectuării de excursii, vizionării de spectacole etc.

În activitatea economică, pentru obţinerea de rezultate, are loc consum de factori de producţie – muncă, natură şi capital –, care, în expresie bănească, constituie cheltuieli de producţie.

• Definirea costului

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.

139

Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe concluzii: a) el trebuie înţeles drept expresie bănească a consumului de factori – material şi uman -, atât în domeniul bunurilor materiale – industrie, agricultură, construcţii, silvicultură etc., cât şi în sfera serviciilor – transport, telecomunicaţii, turism, sănătate, educaţie, cultu-ră, gospodărie comunală etc.; b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru producerea propriu-zisă de bunuri, precum şi pentru desfacerea lor; c) exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor, independent de mărimea, importanţa şi specificul lor, permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor.

• Delimitări conceptuale

Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia.

Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el cuprinde şi acel consum de resurse care nu presu-pune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu: consumul de muncă al proprietarului firmei, gospodăriei agricole, magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura sa, costul contabil (sau costul explicit) şi costul implicit.

Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi costul contabil).

Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în costul efectiv plătit de către acesta. Este vorba de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a proprietarului unităţii economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor clădiri; dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul implicit este considerat venit normal cuvenit, concretizat în: salariu implicit, dobândă implicită, rentă implicită – drept forme de remunerare a muncii, a solului, a capitalului.

Costul de oportunitate, costul sacrificiului sau costul renun-ţării, reprezintă un concept ce se foloseşte în procesul de alegere a variantei optime de alocare a resurselor. Acesta exprimă, în formă

140

fizică şi/sau monetară, ceea ce corespunde celei mai bune alternative sacrificate, care, deci, nu este aleasă de către agentul economic. Orice cost concurenţial presupune costuri de oportunitate, deoarece întotdeauna alegerea unei alternative presupune cunoaşterea şi renunţarea la alte alternative, considerate mai puţin avantajoase. Costul de oportunitate are aplicabilitate în procesul de alocare a resurselor umane, materiale, băneşti, în specializarea producţiei, în utilizarea factorului timp etc.; el este considerat cost implicit, deoarece nu generează plăţi efective, evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii.

• Importanţa costului

În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului. Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activităţii: astfel, prezintă interes nu numai costul de producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul muncii, costul educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei (împrumutului), costul vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei economice, costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei, costul ecologic, costul externalităţilor negative etc.

De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se accentuează interdependenţele dintre ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al produselor respective, într-altul, reprezintă costul factorilor de producţie achiziţionaţi. În consecinţă, variaţiile de preţ se transmit în lanţ, ca efect propagat, în costuri.

Calculul economic, funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe principiul eficienţă iau în considerare relaţia dintre cost şi preţul de vânzare la fiecare bun economic, relaţie ca de la parte la întreg. Costul (C) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (P), şi anume cheltuielile suportate de către agenţii economici, iar excedentul preţului (peste costul de producţie) reprezintă profitul (pr) sau

141

beneficiul. Astfel, pentru fiecare unitate de produs sunt valabile egalităţile: P = C + pr; C = P – pr. În condiţiile unei anumite marje de profit, mărimea costului exercită presiune asupra preţului.

6.2. MĂRIMEA ŞI TIPOLOGIA COSTULUI

Nevoia de gestiune economică presupune o riguroasă măsurare a

costurilor, considerarea lor drept punct de plecare în formarea preţu-rilor, în alegerea celei mai bune alternative de producţie, în evaluarea eficienţei şi în fundamentarea reducerii consumurilor de resurse, a cheltuielilor de producţie etc.

Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea de bunuri economice, la un moment dat. În sens general, este vorba de cheltuielile materiale de producţie şi cheltuielile salariale corespunzătoare consumului de re-surse materiale şi de forţă de muncă. Există diferite criterii de clasificare a cheltuielilor de producţie, mai ales în domeniul contabili-tăţii. În cadrul acestei lecţii de teorie economică, însă, menţionăm următoarele elemente componente ale costurilor: cheltuieli de materii prime, materii auxiliare, combustibil, piese de schimb, energie, amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, de întreţine-re, de iluminat, încălzit, de administraţie, de depozitare, vânzare, chirii, dobânzi, ca şi cheltuieli cu caracter accidental – amenzi, penalizări plătite etc.

Mărimea costului poate fi calculată: a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.); b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta; c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.

Mărimea costului de producţie este diferită, după cum urmează: a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care-l solicită; b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei; c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.

142

• Tipuri de cost

A. Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit: a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil şi b) pe ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate de către întreprindere.

1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc. Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei – creşterea, descreşterea sau chiar nivelul zero; întreprinderea le suportă indepen-dent de evoluţia producţiei..

Curba costului fix este o dreaptă paralelă la axa cantităţii (fig. 1).

Fig.1. Curba costului fix

Pe termen lung, însă, costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor.

2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprin-derii care se modifică în funcţie de volumul producţiei.

CV = f (Q). Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe etc. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q): când randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai puţin decât proporţional; dacă randamentul este

143

descrescător, costul variabil creşte o dată cu producţia, însă mai mult decât proporţional; costul variabil este nul la un nivel de producţie nul. Unele cheltuieli variabile evoluează în raport strict direct proporţional cu volumul fizic al producţiei (spre exemplu, materii prime).

Curba costului variabil este următoarea (fig. 2):

Fig. 2. Curba costului variabil

Costul variabil determină variaţia costului global total, pe

termen scurt 3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil.

Astfel, CT = CF + CV. Costul total mai poate fi determinat: ca produs între costul total mediu (CTM) şi producţie (Q): CT = CTM.Q sau ca produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta din urmă este egal cu costul total mediu: CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.

Pe termen scurt, variaţia costului total este determinată numai de evoluţia costului variabil; creşterile costului total şi ale costului variabil, când volumul producţiei sporeşte, sunt egale; costul total creşte în aceeaşi măsură în care sporeşte costul variabil. Deosebirea dintre ele constă în aceea că în timp ce costul variabil porneşte, în mod necesar, de la zero dacă producţia este zero, costul total porneşte de la nivelul costului fix, care nu este afectat de producţia zero. Mărimea costului total, la un moment dat, este determinată de: consumul tehnologic de factori de producţie; volumul producţiei; nivelul preţurilor de procurare a factorilor de producţie (fig. 3).

144

Q

CT CT

Fig. 3. Curba costului total

B. Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs (sau de rezultat). Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare ale costului global, se disting: costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul mediu total. Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal), încep prin descreştere, când productivitatea creşte, trec printr-un minim, apoi se măresc; această particularitate rezultă din acţiunea legii randamentelor neproporţionale, conform căreia randamentele sunt mai întâi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc.

1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:

QCFCMF =

Costul mediu fix este o mărime variabilă determinată de variaţia volumului producţiei: când cantitatea de produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade, costul mediu fix creşte. Aceasta deoarece se împarte o mărime constantă (CF), pe termen scurt, la una variabilă – crescătoare sau descrescă-toare (fig.4):

CMF

CMF

Q Fig. 4. Curba costului mediu fix

145

2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determină prin relaţia:

QCVCMV =

La un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, CMV se micşorează când volumul producţiei creşte mai accentuat decât sporeşte costul variabil; CMV creşte în situaţia în care costurile variabile totale devansează, în creşterea lor, mărimea volumului producţiei (fig. 5):

CMVCMV

Q Fig. 5. Curba costului mediu variabil

3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe

unitatea de produs şi se determină prin relaţiile:

QCVCMV = sau: CMT = CMF + CMV

În studiile de analiza valorii, costul mediu total se manifestă într-o mare varietate de forme concrete, ca, spre exemplu: costul pe unitatea de volum; costul pe unitatea de lungime; costul pe unitatea de suprafaţă; costul pe unitatea de greutate; costul pe unitatea de timp de muncă; costul pe unitatea de viteză; costul pe unitatea de temperatură; costul pe unitatea de sunet etc.

Curba costului mediu total este tot în formă de „U”, însă mai deschisă decât curba costului mediu variabil, deoarece se ia în calcul şi costul fix (fig. 6):

146

0

CMTCMT

Q

Fig. 6. Curba costului mediu total C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT)

necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse. Epitetul „marginal” este, în economie, sinonim cu „suplimentar”:

QCTCmgΔΔ

=

Întrucât, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia costului variabil, rezultă că:

QCVCmgΔΔ

=

Astfel, costul total marginal este egal cu costul variabil marginal (tabelul 1).

Costul fix, costul variabil, costul total, costul marginal (date ipotetice)

Tabelul 1

Se observă că variaţia costului total este egală cu variaţia

costului variabil; ca urmare, costul marginal are aceeaşi mărime prin relaţiile:

147

QCTCmgΔΔ

= sau Q

CVCmgΔΔ

=

În cazul în care DQ =1, costul marginal este egal cu DCT, respectiv cu DCV.

Costul marginal este independent de costul fix, care, la rându-i, este independent de volumul producţiei.

Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; el orientează acţiunile întreprinzătorilor; este stimulată mări-rea ofertei când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul. De fapt, preţul concurenţial este afectat de costul de producţie numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei.

• Exemple privind comportamentul costurilor

Comportamentul diferitelor categorii de costuri în funcţie de cantitatea de produse obţinute, pe termen scurt, se poate observa din datele (ipotetice) cuprinse în tabelul 2. Presupunem că întreprinzătorul respectiv, în vederea fabricării unei cantităţi crescânde din produsul „A”, va trebui să suporte anumite costuri.

Comportamentul costurilor Tabelul 2

Datele din tabelul 2 pun în relief dependenţa unor categorii de

costuri de volumul producţiei obţinute. În ceea ce priveşte costul marginal, acesta se determină prin raportarea variaţiei costului total (sau a costului variabil) la variaţia cantităţii de produse; se observă că

148

el este egal cu costul mediu total când acesta din urmă se află la nivel minim (în exemplul menţionat 177).

6.3. RELAŢIA DINTRE COSTUL MEDIU

ŞI COSTUL MARGINAL Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul

marginal. Înţelegerea acesteia presupune luarea în considerare a relaţiei matematice dintre o valoare medie şi o valoare marginală: nivelul mai ridicat sau mai scăzut al acesteia din urmă influenţează evoluţia valorii medii în sensul creşterii sau al scăderii, în perioada următoare. Spre exemplu, relaţia dintre media notelor la învăţătură a unei grupe de studenţi, în urma sesiunii de examene, şi media unui student care se transferă de la o altă grupă: în cazul în care media acestuia din urmă este superioară mediei grupei în care el vine, se înregistrează o creştere a mediei generale la învăţătură a grupei respective; invers, în situaţia în care media studentului care se transferă este inferioară mediei grupei, are loc o micşorare a mediei generale a grupei. Un alt exemplu: efectul pe care-l are asupra vârstei medii a unui grup venirea unui nou membru: dacă noul venit are o vârstă mai mică, se va reduce vârsta medie a colectivului respectiv; dimpotrivă, în cazul în care noul venit are o vârstă mai mare decât media, atunci va creşte vârsta medie a colectivului.

• Costul mediu total este dependent de costul marginal:

a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i inferior;

b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i superior;

c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când acesta din urmă este la nivel minim. Astfel, costul marginal „trage” după sine, în jos sau în sus, în sensul diminuării sau al creşterii, costul mediu total; când costul marginal rămâne constant, atunci costul total mediu nici nu urcă, nici nu scade.

Grafic, relaţia dintre costul mediu şi costul marginal se prezintă astfel (fig. 7):

149

CMT

CMT

Q

Cmg

Cmg

Fig. 7. Curbele costului mediu total

şi costului marginal Se observă că în partea de jos a curbei costului mediu total

(CMT), în formă de „U”, costul marginal (Cmg) este egal cu costul mediu total când acesta din urmă este minim. De aici, relaţia: Cmg = CMT = minimul CMT.

• Ilustrare

Pentru ilustrarea relaţiei dintre costul mediu total şi costul marginal, se presupun următoarele date: în perioada t1, cantitatea de produse obţinute era de 2000 de bucăţi, iar costul mediu (unitar) era de 20 u.m. În perioada t2, se obţine o producţie suplimentară de 100 de bucăţi, cu cheltuieli suplimentare de 1200 u.m. În acest caz, costul marginal este: Cmg = 1200/100 = 12 u.m.

Costul mediu în perioada t2 este:

( ) .m.u 6,192100

412001002000

1200202000CMT ==++×

=

Se constată că a avut loc o scădere a costului mediu, în condiţiile în care costul marginal a fost mai mic decât costul mediu. Dacă, însă, sporul de producţie de 100 de bucăţi se obţine cu un spor de cost total global de 6000 u.m., costul marginal va fi în creştere şi superior celui mediu.

.m.u 601006000Cmg ==

150

Ca urmare, costul mediu total în t2 creşte:

( ) .m.u 9,212100

460001002000

6000202000CMT ==++×

=

• Alte relaţii

Pe termen lung, costul mediu total şi costul marginal sunt egale şi constante atunci când, la un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu producţia: unei producţii duble îi corespunde un cost total dublu, unei producţii triple, un cost total triplu etc. Spre ilustrare, datele din tabelul 3:

Evoluţia costului mediu total şi a costului marginal Tabelul 3

În acest caz, în exprimarea grafică (fig. 8) se constată: curba

costului global total are forma unei drepte; curbele costului mediu total şi costului marginal sunt confundate şi reprezentate printr-o orizontală la axa cantităţii:

Costuri

0Q

CMT şi Cmg

Costul total global

Fig. 8. Curbele costurilor total global,

mediu total şi marginal

151

6.4. MINIMIZAREA COSTULUI. RELAŢIA DINTRE COST ŞI PRODUCTIVITATE

Costul mediu (sau pe unitatea de produs) nu este o mărime

constantă. Factori de care depinde evoluţia costului mediu: a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs

(consumul de resurse materiale şi de forţă de muncă), care se micşo-rează în condiţiile perfecţionării echipamentelor tehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie, ridicării nivelului de calificare;

b) nivelul productivităţii; c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă,

adică preţul la care se achiziţionează materii prime, materiale, maşini, utilaje, combustibil, energie, salariile ce trebuie plătite lucrătorilor etc.

La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs (sau pe unitatea de rezultat), scăderea preţului de achiziţionare a factorilor duce la micşorarea costului mediu şi invers. Când preţul factorilor rămâne constant, iar consumul acestora pe unitatea de pro-dus se micşorează, are loc, de asemenea, micşorarea costului mediu. Mărimea costului pe unitatea de produs este influenţată şi de volumul producţiei, schimbarea caracteristicilor şi a calităţii produsului etc.

Minimizarea costului. În scopul maximizării profitului, producă-torul trebuie să minimizeze costurile de producţie pe unitatea de produs obţinut.

• Actualitatea minimizării costurilor

În primul rând, limitele resurselor de materii prime şi energie, ale resurselor economice, în general, acţionează restrictiv asupra comportamentului, îndemnând la raţionalitate în alocarea şi utilizarea acestora, presupunând realizarea unui cost minim fără a afecta calitatea, fiabilitatea şi performanţa. În practica economică, însă, nu sunt excluse cazurile în care costul unui produs să se reducă prin utilizarea unor materiale inferioare la unele repere, scăzând, prin aceasta, fiabilitatea şi vânzările. Dimpotrivă, mărirea fiabilităţii poate avea loc prin utilizarea unor materiale de calitate superioară, dar care măresc şi costurile de producţie.

152

În al doilea rând, minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului. La un nivel dat al preţului de vânzare, diminuarea costului atrage după sine creşterea profitului, după cum mărirea nivelului preţului de vânzare, presupunând neschimbat costul de producţie (şi cu atât mai mult în cazul reducerii lui), duce la sporirea profitului obţinut. De asemenea, creşterea în aceeaşi proporţie (cu acelaşi procent) atât a preţului de vânzare, cât şi a costului mediu determină mărirea profitului. Spre exemplu, presupunând că, în t0, costul mediu al unui bun este de 2000 u.m., iar preţul de vânzare al acestuia de 3000 u.m., profitul (ca diferenţă între preţ şi cost) reprezintă 1000 u.m.; dacă, în t1, atât preţul, cât şi costul sporesc cu 50%, mărimea acestor indicatori va fi: 3000 u.m. costul şi 4500 u.m. preţul de vânzare; profitul obţinut va fi de 1500 u.m.

În procesul de sporire a profitului, este de o mare însemnătate relaţia dintre costul de producţie şi preţul competitiv. Obţinerea de profit depinde de capacitatea producătorului de a fabrica bunuri de calitate superioară la un cost mai redus, pe care să le vândă la preţuri competitive. În economia de piaţă, producătorii (cu excepţia monopo-lurilor) n-au posibilitatea să acţioneze după dorinţa lor nici asupra preţurilor factorilor de producţie pe care-i cumpără şi nici asupra preţurilor de vânzare ale propriilor mărfuri, raportul dintre cerere şi ofertă îndeplinind un rol esenţial. De aceea, în condiţiile concurenţei, în vederea sporirii profitului, producătorii trebuie să acţioneze asupra costului, în sensul reducerii (ei trebuie să aibă avantaj de cost); prin aceasta se asigură capacitatea concurenţială, forţa de competiţie.

În al treilea rând, nivelul mai redus al costurilor şi, pe această bază, posibilitatea unor încasări mai mari şi a creşterii profitului constituie motivaţia transferului de resurse spre anumite ramuri, care duc la mărirea ofertei; în acest fel, costul de producţie influenţează oferta de bunuri. De fapt, costurile marginale influenţează oferta, deoarece ele călăuzesc reacţiile şi deciziile producătorilor. În condiţii optimale, producătorul alege acel nivel al producţiei la care profitul este cel mai ridicat.

În al patrulea rând, comprimarea costurilor pe unitatea de produs în interiorul ţării constituie unul din factorii principali de care depind competitivitatea produselor şi realizarea unor schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională. Dimpotrivă, un dezavantaj de cost riscă să se transforme într-un recul de competitivitate.

153

Minimizarea costurilor depinde îndeosebi de creşterea produc-tivităţii factorilor de producţie.

• Relaţia dintre cost şi productivitate

La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se măreşte când productivitatea marginală scade.

Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul marginal este sporul de cost al muncii asociat la o variaţie marginală a producţiei, iar productivitatea marginală este producţia suplimentară asociată la o unitate suplimentară de muncă. Drept urmare, la un salariu dat, costul mediu al muncii se află în raport invers proporţional faţă de productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în raport invers faţă de productivitatea marginală a muncii.

• Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal

În figura 9 se reflectă dependenţa evoluţiei costurilor mediu şi marginal de evoluţia productivităţii medii şi marginale.

Concluzii: a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea

costului marginal, iar scăderii productivităţii marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu, iar scăderii productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu;

b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are nivelul cel mai scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se intersectează în punctul în care productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat;

c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii, iar nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale.

154

Q

PmgPmg

PM

0

PM

Cmg CmgCM

0 Q

CM

Fig. 9. Curbele productivităţii şi costului

6.5. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI ŞI REDUCEREA COSTULUI. ECHILIBRUL

PRODUCĂTORULUI Reducerea costului de producţie implică, din partea producă-

torului, raţionalitate în orientarea şi mobilizarea eforturilor, spirit de competiţie, cunoaştere bazată pe calcul economic.

Optimul producătorului constituie un criteriu de comporta-ment, de conducere ştiinţifică, conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea

155

existentă). Se are în vedere ca resursele alocate să fie de aşa natură gestionate, încât maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea randamentului şi nu prin suplimentarea consumului de factori.

În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de optim al producătorului sau de gestiune optimală presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu costuri minime.

Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile, într-un anumit cadru de mişcare. Optimul producăto-rului este considerat, totodată, stare de echilibru, deoarece, în acest caz, producătorul nu mai este nevoit să caute altă soluţie.

• Echilibrul producătorului pe termen scurt

În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea varian-telor posibile, întreprinzătorul trebuie să aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie ce asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim. Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.

Din punct de vedere al analizei de cost, volumul de producţie optim este cel ce corespunde variantei în care costul marginal este egal cu costul mediu total, adică situaţia în care costul mediu total este minim. În literatura economică se foloseşte şi noţiunea de timp economic al costului. Acesta indică intervalul de timp în care sporirea volumului producţiei este eficientă, adică perioada în care costul marginal şi costul mediu total sunt descrescătoare până la punctul în care ele devin egale; grafic, este vorba de punctul în care se intersectează curbele costului marginal şi costului mediu total. Producătorul trebuie să fie preocupat de încadrarea în timpul economic al costului, în vederea maximizării profitului. Aceasta necesită eforturi pe termen lung, concretizate în perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie, înnoirea structurilor de producţie, ridicarea nivelului calitativ al bunurilor.

În ceea ce priveşte cealaltă componentă a relaţiei, şi anume încasările, acestea pot fi: totale, medii şi marginale.

156

• Definiţii

Încasările totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective. Aceasta se determină ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p): It = Q • p

Încasarea medie (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută; ea nu este altceva decât preţul unitar:

QpQ

QItIm •==

Încasarea marginală (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o variaţie infinit de mică a cantităţii vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare (∆It) pe unitatea suplimentară (adiţională) de volum-desfacere (∆M):

QItgIm

ΔΔ

=

Între încasarea medie şi încasarea marginală, în principiu, există aceeaşi relaţie ca între variabilele medii şi marginale; sporirea încasării medii decurge din creşterea încasării marginale; când încasarea medie se micşorează, aceasta înseamnă că încasarea marginală este în scădere; când încasarea medie este constantă, ea reflectă menţinerea la acelaşi nivel a încasării marginale.

Sporirea volumului producţiei atrage după sine creşterea atât a costului total global, cât şi a încasării totale.

Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau, dimpotrivă, spre reducerea acestuia ia în calcul evoluţia costului marginal şi a încasării marginale. Astfel, când mărirea încasării marginale este însoţită de scăderea costului marginal sau de creşterea mai lentă a acestuia faţă de cea a încasărilor, profitul se ameliorează şi, ca urmare, sporirea producţiei este eficientă. În cazul în care, însă, costul marginal este în creştere, şi cu atât mai mult când creşterea lui este superioară încasării marginale, o unitate suplimentară de produc-ţie măreşte costul global mai mult decât încasarea totală, micşorând profitul şi impunând reducerea volumului producţiei.

În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării profitului, trebuie să se ţină seama de relaţia dintre costul marginal şi

157

venitul marginal (încasarea marginală). Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în acest caz se obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor. Înţelegerea acestei condiţii de optim are la bază explicaţia ce urmează:

Profitul (Pr) întreprinderii se determină ca diferenţă între totalul încasărilor (sau veniturilor) şi totalul costurilor: Pr = It – CT. Aceste mărimi depind de volumul producţiei fizice. Volumul producţiei care maximizează profitul trebuie să satisfacă o anumită condiţie, şi anume: la nivelul acelui volum al producţiei (Qx), prima derivată a funcţiei profitului în raport de Q trebuie să fie zero, adică:

0Pr=−=

dQdCT

dQdVT

dQd

Luând în calcul faptul că VmgdQ

dVT= (venitul marginal), iar

CmgdQ

dCT= (costul marginal), se ajunge la următoarea concluzie:

condiţia de maximalizare a profitului devine:

Vmg – Cmg = 0 sau Vmg = Cmg • Pragul de rentabilitate

În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea unui caz particular, pe care-l reprezintă pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii. Acesta indică volumul de producţie sau cifra de afaceri de la care, pornind, producătorul poate să obţină profit. În acest „punct”, încasările totale (It) ale întreprinderii, obţinute prin vânzarea bunurilor respective, sunt egale cu costul total (CT), iar profitul este nul. Astfel, pragul de rentabilitate poate fi exprimat prin relaţia: It = CT, iar pr = 0.

Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fără ca întreprinderea respectivă să nu fie nevoită să iasă din afaceri. Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt.

158

Grafic, într-o reprezentare mai generală, pragul de rentabilitate este redat în figura 10.

Fig. 10. Pragul de rentabilitate

Se observă că în intervalul în care costurile totale depăşesc

încasările totale se înregistrează pierderi; intersecţia celor două drepte – a încasărilor şi cea a costurilor totale – marchează pragul de rentabilitate (când profitul este nul); de la punctul în care încasările depăşesc cheltuielile, întreprinderea obţine profit.

În practică, mişcarea în timp a activităţii unei întreprinderi nu exclude situaţia în care, după o anumită perioadă de redresare, să aibă loc, din nou, punctul „mort” sau pragul de rentabilitate, la alt nivel.

6.6. CONSTRÂNGEREA DE BUGET A PRODUCĂTORULUI.

PROBLEMA RANDAMENTELOR „DE SCARĂ” Comportamentul producătorului implică luarea în considerare a

limitelor resurselor economice de care el dispune, la un moment dat. Teoria economică utilizează, aici, un model analog celui al teoriei curbelor de indiferenţă; acestea devin, în cazul producătorului, curbe de isoprodus sau isocuante care exprimă ansamblul combinărilor de muncă şi capital care, la o stare dată a tehnicilor, asigură obţinerea aceleiaşi cantităţi de produse. Există o infinitate de isocuante, fiecare corespunzând unui nivel de producţie dat.

Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care pot fi folosite. Odată ce a fost determinată cantitatea de producţie care maximizează profitul, întreprinderea alege, din

159

ansamblul de combinări tehnice posibile, pe cea care presupune un cost minim. Optimul este atins în punctul tangent dintre linia de buget sau dreapta de isocost şi isocuantă, aşa cum rezultă din figura 11.

În acest punct, rata marginală de substituţie este egală cu raportul dintre productivitatea marginală a factorului substituit şi pro-ductivitatea marginală a factorului care se substituie (care înlocuieşte).

Fig. 11. Linia de buget şi isocuantă

Din figura 11 rezultă că producţia optimală este Q2, ce cores-punde combinării optime a factorilor de producţie muncă şi capital. Varianta de producţie Q1 poate fi obţinută cu un buget mai mic, iar Q3 este o variantă de producţie inaccesibilă, depăşind linia de buget.

• Modificarea nivelului constrângerii bugetare

Mai înainte, echilibrul producătorului a fost cercetat în situaţia în care acesta dispunea de un buget dat, de un volum de resurse dat. În continuare, se va analiza varianta în care nivelul constrângerii bugetare se modifică.

Atunci când întreprinderea măreşte volumul producţiei sale, presupunând că ea dispune de resurse mai mari, apare o nouă treaptă de buget mai ridicată, decalată spre dreapta şi paralelă faţă de dreapta precedentă, de exemplu, curbele Q1 Q2 Q3, din figura 12. Pentru fiecare nivel de producţie, combinarea optimală capital-muncă este determinată de tangenta dreptei de isocost cu o nouă isocuantă. Se formează diferite puncte de echilibru – E1 E2 E3; curba este denumită cale de expansiune a întreprinderii şi pune în evidenţă creşterea consecutivă a bugetului, evoluţia combinării factorilor când se

160

dezvoltă capacităţile de producţie, în condiţiile în care preţurile factorilor sunt presupuse constante.

Când calea de expansiune este o dreaptă, cei doi factori progresează în aceleaşi proporţii în timpul expansiunii întreprinderii, deoarece schimbarea de scară se produce fără substituire de factori. Grafic, situaţia se prezintă după cum urmează (fig. 12):

Fig. 12. Modificarea constrângerii bugetare

Când schimbarea dimensiunii producţiei se realizează cu substi-tuire de factori, linia de scară sau calea de expansiune are forma unei linii frânte.

• Problema randamentelor de scară

Pe termen lung, întreprinderea poate să amelioreze randamen-tele, dezvoltând capacităţile sale de producţie.

Conceptul randament de scară exprimă modul în care evoluează producţia pe termen lung atunci când se măreşte cantitatea de factori de producţie folosiţi. Se disting următoarele situaţii:

a) randamentele de scară sunt crescătoare când volumul producţiei se măreşte într-o proporţie superioară celei în care cresc cantităţile de factori consumaţi; în acest caz, se obţin şi aşa-numitele economii de scară;

b) randamentele de scară sunt constante când unei măriri a cantităţilor de factori de producţie îi corespunde o creştere în aceeaşi proporţie a volumului producţiei;

161

c) randamentele de scară sunt descrescătoare când volumul producţiei se măreşte într-o proporţie mai mică decât cea în care creşte volumul factorilor utilizaţi.

• Randamentul şi curba costului mediu pe termen lung (CMTL)

Curba costului mediu pe termen lung este denumită „curba înfăşurătoare” şi este tangentă la fiecare curbă pe perioadă scurtă, ca în figura 13. Curba înfăşurătoare arată diferitele evoluţii ale costului mediu, când întreprinderea alege, de fiecare dată, scara de producţie cea mai eficace.

0 Producţie

CM1

CM2

CM3

SME

Faza 1Randamente crescătoare

Economii de scară

Faza 3Randamente descrescătoare

Dezeconomii de scară

Faza 2Randamente

constanteCMTLCostul

mediu

Fig. 13. Curba înfăşurătoare

În faza randamentelor crescătoare, costul mediu descreşte pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie a crescut şi, deci, cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi, realizându-se economii de scară.

În faza randamentelor constante, costul mediu este constant, pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie este constantă şi, deci, cantitatea produsă sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi. Punctul SME corespunde scării minim eficace. Scara minim eficace reprezintă acea dimensiune de producţie începând de la care întreprinderea atinge costul minim pe termen lung.

În faza randamentelor descrescânde, costul mediu creşte, pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie se micşorează

162

şi, deci, cantitatea produsă se măreşte mai puţin decât cantitatea de factori utilizaţi. În acest caz, întreprinderea înregistrează dezeconomii de scară. Dezeconomiile de scară se explică prin faptul că, la un moment dat, factorii de economii de scară se epuizează, având loc, în schimb, creşteri ale costurilor fixe de gestiune (administrare mai gre-oaie, comunicaţii interne mai complexe, încetineală a deciziilor etc.), ceea ce determină curba de cost mediu pe termen lung crescătoare.

• Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului

Producătorii au în vedere următoarele: a) îşi aleg procesul de producţie cel mai eficient, nu numai din

punct de vedere tehnic, ci şi economic şi ecologic; b) urmăresc să cumpere factori de producţie, pe cât posibil, la

preţurile cele mai mici, fără a neglija calitatea, şi să reducă costurile de funcţionare a lor;

c) micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de rezultat, prin mărirea randamentului lor;

d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii, nu numai în producerea nemijlocită de bunuri economice, ci şi în fazele de cercetare şi proiectare, în domeniul gestiunii şi conducerii;

e) realizarea obiectivelor stabilite, ţinând seama de resursele disponibile, de condiţiile de producţie existente, în contextul restricţiilor de ordin economic;

f) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care aduc pierderi, imprimarea unui caracter preventiv activităţii de minimizare a costurilor, cu ajutorul metodelor moderne de calcul şi evidenţă.

Micşorarea costurilor necesită ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor, perfecţionarea echipamentelor tehnice de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie, a activităţii de administrare, de gestiune şi conducere, stimularea materială, creşterea productivităţii etc.

Concepte de bază

• Costul de producţie • Costul contabil • Costul economic

163

• Costul de oportunitate • Costul mediu • Costul marginal • Optimul producătorului • Pragul de rentabilitate • Timpul economic al costului • Curba de isoprodus • Randamentul de scară Probleme de reflecţie, întrebări

• Relaţia dintre opţiunea întreprinzătorului pentru o anumită ofertă şi costul de producţie. În ce sens „ajustarea” nivelului producţiei este legată de costuri?

• Cum se explică rolul cunoştinţelor despre cost în activitatea de gestiune şi decizie economică?

• Din ce cauză variaţia costului total, pe termen scurt, are acelaşi sens cu variaţia costului variabil?

• Comportamentul tipurilor de cost în dependenţă de volumul producţiei

• Cum se explică rolul costului marginal în evoluţia ofertei? • În ce situaţie, curbele costului mediu şi costului marginal sunt

confundate şi reprezentate printr-o linie orizontală la axa cantităţii? • Cum se explică faptul că, în evoluţia lor, curbele costului

mediu şi costului marginal încep prin descreştere ? • Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal • Relaţia dintre avantajul de cost, jocul concurenţial şi competiţie • Ce se înţelege prin optimul producătorului? • Relaţia dintre randamentul economic şi costuri. Relaţia dintre

producţia de scară mare şi costul mediu • În ce constă legătura dintre costul mediu şi productivitatea

medie, dintre costul marginal şi productivitatea marginală? • Pragul de rentabilitate • Legătura dintre dinamica înzestrării cu factori de producţie şi

evoluţia costurilor

164

Bibliografie • Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994. • Gary Becker,Comportamentul uman – o abordare economică,

Editura ALL, Bucureşti, 1994. • Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994. • Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, 1997. • Peter Drucker, Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclo-

pedică, Bucureşti, 1993. • Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1991. • Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura

Economică, Bucureşti, 1999. • Paul Samuelson, L’économique, vol. 2, Ed. Armand Collin, Paris, 1983. • x x x, Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura

Economică, Bucureşti, 1999.

165

Secţiunea a III-a

TIPURI DE PIEŢE ŞI FORMAREA VENITURILOR

FUNDAMENTALE

166

167

Capitolul 7

CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR Obiectivele temei: – cunoaşterea unor aspecte importante ale mecanismului de

funcţionare a economiei capitaliste, ale repartizării intersectoriale a factorilor de producţie şi rolului preţurilor în acest proces;

– evidenţierea consecinţelor concurenţei asupra dezvoltării forţelor de producţie; sublinierea rolului economic al statului în domeniul preţurilor;

– cunoaşterea diferenţelor vizând modul de formare a preţurilor pe diverse tipuri de pieţe şi a urmărilor pe care acestea le au asupra producătorilor şi consumatorilor.

7.1. CONCURENŢA: CONŢINUT, FORME, FUNCŢII Prezentă încă din cele mai vechi timpuri, concurenţa se generali-

zează abia în capitalism, datorită extinderii proprietăţii private, diviziunii muncii şi producţiei pentru piaţă (stimulată de tehnica maşinistă), antrenării progresive în relaţiile economice mondiale a tuturor ţărilor, perfecţionării mijloacelor de transport şi comunicaţie etc.

• Concept

Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii. Presupunând iniţiativă şi competiţie, ea este legată indisolubil de caracterul limitat al resurselor şi de natura umană, de înclinaţia omului către înavuţire şi putere, de dorinţa subiecţilor economici de a dispune de avantaje economice, de a învinge adversarul.

168

Concurenţa include raporturi între vânzători şi cumpărători şi raporturi în interiorul fiecărui grup. Toţi agenţii economici participanţi la schimb pe o piaţă anume, autohtoni şi străini, sunt angajaţi în lupta de concurenţă.

Intensitatea concurenţei depinde în orice moment de apropierea ori depărtarea dintre cerere şi ofertă (excludem, aici, situaţiile speciale de monopol şi monopson).

Când cantitatea de bunuri de un fel anume, cerută şi oferită, se află în echilibru, concurenţa are intensitate relativ joasă, relaţia dintre grupuri şi relaţiile din interiorul lor având loc pe fondul unei rivalităţi abia vizibile; în această ipoteză, fiecare participant la schimb poate să vândă sau să cumpere ceea ce doreşte la un preţ convenabil, iar pericolul înlăturării din „arenă” a unor întreprinzători este redus.

Dacă oferta depăşeşte sensibil cererea, raportul de forţe dintre vânzători şi cumpărători este în favoarea ultimilor, partea slabă a relaţiei constituind-o vânzătorii, care nu au la dispoziţie o piaţă suficientă. De aici, tendinţa fiecărui ofertant de a câştiga clientelă în defavoarea celorlalţi, prin reducerea preţului, rivalitatea dintre ei, spargerea unităţii lor de acţiune. În cazul opus, al cererii sensibil superioare ofertei, partea slabă e reprezentată de cumpărători. Apare rivalitatea deschisă între ei, unitatea lor se destramă, fiecare fiind „dispus” să plătească un preţ superior celui obişnuit, pentru a-şi apropria cantitatea de bunuri necesară.

Agenţii economici concurenţi pot proveni dintr-o singură ramură de producţie, care fabrică un anumit bun, sau din mai multe ramuri de producţie. În cazul secund, două aspecte necesită a fi amintite, şi anume:

a) competiţia dintre agenţii care produc bunuri substituibile, adică bunuri diferite care pot satisface una şi aceeaşi trebuinţă;

b) competiţia dintre agenţii care produc bunuri răspunzând unor trebuinţe diferite. Ea se iveşte atunci când resursele productive ale societăţii sunt rău distribuite între ramuri, când în unele ramuri există surplus de bunuri, iar în altele, deficit de bunuri. Premisele obţinerii de profit fiind precare în primele ramuri, apare necesar un proces de migrare a unei părţi din capitalul lor către celelalte ramuri, proces care modifică mediul concurenţial, în ambele ramuri. Competiţia înfăţişată sub a) şi b) este denumită, adesea, concurenţa intersectorială.

169

• Rolul concurenţei

Ca orice luptă, concurenţa se soldează cu învingători şi învinşi. Câştigătorii sunt, firesc, agenţii economici care produc bunuri la costuri joase, sau bunuri de calitate superioară. Capacitatea de a produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a învinge rivalii stimulează inovaţia, obligă întreprinderile să realizeze noi produse, să folosească noi tehnici de fabricaţie, să ridice nivelul general de calificare a personalului, să organizeze mai bine producţia şi munca. Aceste mijloace, utilizate la început de puţine unităţi, se extind treptat, graţie constrângerii materiale exercitate de preţul mai redus (ori calitatea superioară a bunului) asupra grupului rămas în urmă, care în situaţia stagnării riscă să piardă progresiv poziţii şi chiar să iasă din cursă. Concurenţa transformă, astfel, progresul într-o condiţie de existenţă, de a fi sau a nu fi.

Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte eficacitatea, concurenţa realizează şi o selecţie a producătorilor, eliminând pe cei slabi. Resursele se concentrează, de aceea, într-o măsură crescândă, la dispoziţia unităţilor capabile să le gospodărească şi să le utilizeze mai raţional.

Concurenţa tinde, totodată, să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să transmită de la producători la consu-matori o parte din valoarea suplimentară creaţă prin sporirea producti-vităţii muncii. Fără această transmitere implicând reducerea preţurilor, nu ar putea să se vândă cantităţile crescânde de bunuri, iar producţia s-ar sufoca. Concurenţa asigură, totodată, consumatorilor, libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de satisfacere la un nivel supe-rior a trebuinţelor.

Concurenţa are şi unele consecinţe negative, ea atrage după sine şi efecte secundare, nedorite, concretizate în încercarea multor întreprinderi de a reduce costurile prin micşorarea salariilor şi a unor cheltuieli necesare protejării naturii, în crearea unor bunuri de calitate îndoielnică, ori de-a dreptul nocive etc. Crizele economice şi războaiele dintre ţări au şi ele tangenţă cu concurenţa.1 Aceasta nu a

1 J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi

a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 383.

170

încetat nici în prezent să constituie o cauză a conflictelor militare între state.2

Pentru ca efectele concurenţei să fie predominant benefice, se impun, între altele, eforturi susţinute din partea statelor, care să elimine atât „surplusul” de concurenţă, cât şi „insuficienţa” acesteia, să încadreze competiţia din interiorul ţărilor şi dintre ţări într-un optim relativ.

Statul promovează, în acest scop, trei categorii de măsuri: a) Măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept

pe baza cărora se desfăşoară activitatea economică în genere şi concurenţa; ele se revizuiesc periodic, în funcţie de modificările care au loc în viaţa economică, şi sunt dublate, în fiecare etapă, de sancţiuni materiale şi penale pentru agenţii economici ce le încalcă.

b) Măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedi-cilor în calea concurenţei, a abuzurilor monopolurilor. Ele au apărut prima dată în SUA, în iulie 1890, şi s-au constituit treptat în dreptul antimonopolist. Mai târziu, reglementări antimonopoliste şi de limitare a fuziunilor de întreprinderi apar şi în alte ţări. În perioada postbelică, asemenea reglementări, menite să înlesnească circulaţia mărfurilor şi formarea liberă a preţurilor, au fost iniţiate pe scară largă de instituţiile Comunităţii Economice Europene şi de Organizaţia Naţiunilor Unite.3

c) Măsuri de limitare a excesului de concurenţă, generat mai ales de întâlnirea, pe o piaţă anume, a agenţilor economici autohtoni şi străini. În anii postbelici, interesele naţionale ale ţărilor participante la Comunitatea Economică Europeană (astăzi, Uniunea Europeană) au obligat statele occidentale, în unele momente, să ia decizii care au înlesnit concentrarea, formarea de întreprinderi având dimensiuni crescânde, capabile să facă faţă concurenţei unităţilor americane gigant.

Limitarea concurenţei străine se realizează şi prin protecţionism, vizibil ori mascat, pentru o serie de mărfuri, prin taxe vamale ori restricţii de ordin netarifar, mai ales în etapele în care economiile naţionale se află în recesiune.

2 Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1955, p. 414-415. 3 Octavian Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, Lumina Lex,

Bucureşti, 1993, p. 18-19.

171

7.2. FORMAREA PREŢURILOR PE DIVERSE TIPURI DE PIEŢE

Schimbul imensei majorităţi a mărfurilor se face prin interme-

diul banilor. Din acest motiv, analiza se va înscrie în aria de cuprin-dere a preţului monetar.

• Ce este preţul şi ce variabile îl influenţează?

Preţul este expresia bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru a dobândi o unitate dintr-un bun economic4. În condiţii normale de activitate, preţul este superior costului mediu de producţie, iar realizarea mărfurilor asigură recupera-rea cheltuielilor şi obţinerea de profit.

Nivelul preţului depinde de o serie de factori: cheltuielile efectuate de întreprinderi pe unitate de produs; calitatea bunurilor; raportul dintre cerere şi ofertă; modul de servire a cumpărătorilor, de prezentare şi ambalare a bunurilor; eficienţa reclamei; durata şi calitatea asistenţei tehnice prestate clienţilor, după vânzare, pentru obiectele de uz îndelungat; durata livrării în cazul produselor create la comandă, care pot fi şi „uzine la cheie”; puterea de cumpărare a banilor etc.

Nivelul preţului unui bun depinde şi de tipul pieţei pe care el se vinde, de măsura în care concurenţa este liberă sau limitată, de obstacole artificiale ori naturale.

În genere, concurenţa poate fi perfectă şi imperfectă. Ea se subdivide şi în concurenţă loială (care respectă regulile jocului fixate de state) şi concurenţă neloială (care încalcă regulile jocului).

7.2.1. PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ ŞI PREŢURILE

Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un

ideal de funcţionare a pieţei. În cadrul ei, actele de vânzare - cumpărare se realizează pe baza cunoaşterii prealabile a condiţiilor

4 Leon Walras, Éléments d’économie pure ou Théorie de la richesse

sociale, Economica, Paris, 1988, p. 50.

172

fiecărei tranzacţii şi a negocierii reale între participanţii la schimb. Această piaţă exclude intervenţia statului în formarea preţurilor, ca şi impunerea lor de către un singur vânzător sau cumpărător. Preţurile oscilează liber şi reglează, prin mişcarea lor, întreaga viaţă economică a societăţii; dezechilibrele care apar între cerere şi ofertă se restabilesc, în consecinţă, exclusiv prin forţele interne ale pieţei.

• Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă

Piaţa cu concurenţă perfectă este abordată de ştiinţele economice pentru a evidenţia, în forma cea mai apropiată de ideal, legile după care tind să circule mărfurile şi să se stabilească preţurile lor. În vederea atingerii acestui ţel, „noi vom presupune - preciza Leon Walras – o piaţă complet organizată sub raportul concurenţei, cum în mecanica pură se presupun mai întâi maşini fără frecare”.5

Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă sunt: atomicitatea agenţilor economici; omogenitatea produselor fabricate şi vândute; mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum (sau libera intrare şi ieşire de pe piaţă); transparenţa perfectă a pieţelor.

Atomicitatea agenţilor economici presupune un mare număr de vânzători şi cumpărători, având putere economică mică în raport cu capacitatea totală de producţie a ramurii, precum şi apropierea sensibilă a dimensiunilor unităţilor economice. Oferta şi cererea pieţei se difuzează, prin urmare, într-o mulţime însemnată de parteneri relativ egali.

Omogenitatea produsului implică o calitate identică a mărfii de un gen anume, livrată pe o piaţă dată, de către toţi vânzătorii. Ca urmare, cumpărătorii sunt indiferenţi faţă de unitatea care vinde, clientela neputându-se grupa între furnizori, după criteriul calităţii, al performanţelor mărfii; concurenţa are, astfel, un câmp liber de manifestare.

Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum. Aceasta impune inexistenţa unor obstacole de ordin tehnic şi financiar, în calea mişcării întreprinzătorilor, a capitalului şi muncii, între ramuri şi zone diferite, în căutarea unor venituri mai mari,

5 Leon Walras, op. cit., p. 50.

173

precum şi libera circulaţie a bunurilor de consum între diverse pieţe locale ori naţionale. Asemenea împrejurări, corelate cu atomicitatea, permit procurarea fără dificultăţi a capitalului necesar pentru a construi o întreprindere într-o ramură profitabilă, precum şi transfera-rea lejeră a unei părţi a capitalului în funcţiune, dintr-o sferă în alta. Intrarea în ramură în calitate de producător, ca şi intrarea în piaţă, ca simplu furnizor de mărfuri, nu reprezintă, deci, o problemă.

Transparenţa perfectă a pieţei echivalează cu posibilitatea agenţilor economici de a avea la dispoziţie informaţiile necesare şi suficiente privind calitatea bunurilor fabricate, a tehnicilor utilizabile în producţia tuturor mărfurilor, a locurilor de aprovizionare cu factori de producţie, a pieţelor de desfacere, a preţurilor de vânzare, a salariilor etc. Întreprinderile pot să hotărască astfel în cunoştinţă de cauză domeniul şi spaţiul în care îşi plasează capitalul şi mărfurile, iar muncitorii – locurile şi profesiile în care se pot angaja. Absenţa secretului de producţie şi a celui comercial (care face inutil spionajul economic), informaţia cuprinzătoare, la îndemâna oricui, transformă mersul de la sine dintr-un proces pur spontan într-unul realizat prin decizii luate pe baza cunoaşterii prealabile a ansamblului vieţii economice.

• Preţul de echilibru

Dacă se îndeplinesc condiţiile anterior prezentate, fiecare între-prindere poate să stabilească numai cantitatea de bunuri pe care o produce, dar nu şi nivelul preţului. Acesta se formează prin suverani-tatea pieţei, prin confruntarea deschisă a cererii cu oferta. Preţul astfel format se impune ca „un dat exterior” pentru oricare vânzător şi cumpărător.

Deciziile unei întreprinderi nu pot influenţa deciziile celorlalţi agenţi economici. Dacă o unitate hotărăşte să vândă şi vinde mărfurile sale la un preţ inferior celui de piaţă, ea nu le poate determina pe celelalte să se alinieze la preţul ei, deoarece oferta individuală acoperă doar o parte cu totul nesemnificativă din cererea totală. După ce întreprinderea „rebelă” şi-a vândut mărfurile la un preţ mai redus, pierzând o parte din beneficiu, celelalte îşi realizează fără nicio dificultate produsele la preţul reglat de piaţă, privită în întregul ei.

174

Decizia unei întreprinderi de a produce şi vinde mai mult nu sensibilizează nici ea preţul pieţei, întrucât capacitatea de producţie a firmelor fiind redusă, plusul de bunuri fabricat adaugă la oferta totală cât o picătură de apă într-o mare. De aceea, relaţia cerere-ofertă şi premisele generale ale formării profitului nu se modifică. Conco-mitent, atomicitatea, puzderia de vânzători şi cumpărători, celelalte premise analizate nu îngăduie realizarea de înţelegeri privind preţul şi impunerea lui, pe o anumită perioadă de timp.

În mod necesar, preţul format prin suveranitatea pieţei este unic (pentru imensa majoritate a produselor de un fel oarecare), în acest sens acţionând inclusiv omogenitatea mărfurilor. Preţul unic este totodată un preţ de echilibru, adică preţul ce corespunde situaţiei în care cererea şi oferta sunt egale. La preţul de echilibru întreaga cantitate de mărfuri oferită găseşte desfacere, iar cumpărătorii reuşesc să achiziţioneze tot volumul de marfă pe care îl doresc, în baza veniturilor disponibile.

Procesul de formare a preţului de echilibru, teoretic, are ca punct de sprijin iniţial existenţa preţului de dezechilibru, aflat în mişcare, el implicând inegalitatea dintre cerere şi ofertă. Mişcarea preţului poate fi ascendentă ori descendentă. Şi într-un caz şi în celălalt, mersul preţului, pozitiv ori negativ, provoacă o dinamică contradictorie a cererii şi a ofertei. Când preţul creşte, cererea scade, iar oferta creşte şi invers, în ipoteza opusă. Apare ca efect o nouă relaţie între cerere şi ofertă, care, la rândul ei, reacţionează asupra preţului. Prin astfel de acţiuni şi retroacţiuni repetate, mişcarea cererii şi ofertei conduce la un moment dat la apariţia egalităţii dintre ele şi a preţului de echilibru. Grafic reprezentată, curba cererii şi a ofertei se intersectează într-un punct marcând egalitatea lor şi eliminarea preţului de dezechilibru6.

• Mecanismul de formare a preţului de echilibru

Acesta se întemeiază, în lumina celor de mai sus, pe principiul cibernetic al feed-back-ului, pe transformarea efectului în cauză şi a

6 Richard Lipsey, Peter Steiner, Jean Dominique Lafay, Analyse

économique (economics), Editions Cujas, Paris, 1988, p. 85.

175

cauzei în efect. El presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui interval de timp mai mare ori mai mic, dependent, între altele, de natura bunului, de durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă.

Pentru înlesnirea înţelegerii procesului de formare a preţului de echilibru, prezentăm, în continuare, un tablou sintetic al cererii şi ofertei (tabelul 1) şi un grafic (fig. 1):

Date ipotetice privind cererea şi oferta de mere Tabelul 1

*) excesul de cerere este echivalent cu deficitul de ofertă, iar deficitul

de cerere este echivalent cu excedentul de ofertă.

60

70

50

40

30

20

10

10 20 30 40 50 60 70

Preţul unui kg.

Cantitatea cerută (mii kg.)

b

c

d

e

f

aa1

b1

c1

d1

e1

f1

E

Fig. 1. Preţul de echilibru. Intersectarea curbei

cererii cu cea a ofertei

176

Tabelul 1 şi fig. 1 scot în relief următoarele: – La un preţ de vânzare scăzut, de 10 unităţi monetare (u.m.),

cererea este foarte ridicată – 55 mii kg. mere şi oferta, foarte redusă – 2,5 mii kg. mere. Acest preţ, convenabil cumpărătorilor, dar neremuneratoriu pentru întreprinderi, are ca efect un exces de cerere de 52,5 mii kg. mere (ori un deficit de ofertă), care ridică preţul la 20 u.m. Noul preţ contractă cererea, o reduce de la 55 la 45 mii kg. şi sporeşte oferta de la 2,5 la 23 mii kg.; concomitent, el micşorează excesul de cerere de la 52,5 la 22,0 mii kg. Cererea continuând să fie mai mare decât oferta, preţul creşte din nou de la 20 la 30 u.m. Ca urmare, cererea se reduce de la 45 la 39 mii kg., iar oferta urcă de la 23 la 39 mii kg.

– Dubla mişcare a preţului şi cererii şi ofertei (ca volum şi relaţie) a determinat, în cazul nostru, apariţia preţului de echilibru, de 30 u.m., la care şi cantitatea cerută şi cantitatea oferită au aceeaşi mărime.

– Presupunând că se produce o creştere, în continuare, a preţului, reapare dezechilibrul dintre cerere şi ofertă, acesta având tendinţa de creştere. De această dată, dezechilibrul se manifestă printr-un deficit de cerere (exces de ofertă), care creşte de la 16 la 31 mii kg.

– Tabelul 1 putem să-l privim şi de jos în sus, începând analiza cu scăderea preţului, care iniţial este ridicat, de 60 mii u.m. (vezi ultimul rând). La acest preţ, cererea este de numai 30 mii kg., iar oferta de 61 mii kg.; apare, de aceea, un deficit de cerere (exces de ofertă) de 31 mii kg. Oferta, întrecând substanţial cererea, preţul coboară de la 60 mii la 50 mii u.m. Cererea creşte, de aceea, de la 30 la 32 mii kg., iar oferta scade de la 61 la 58 mii kg.; deficitul de cerere se reduce, corespunzător, de la 31 la 26 mii kg. Oferta continuând să fie superioară cererii (şi la preţul de 50 u.m.), urmează o nouă reducere de preţ, acesta ajungând la 40 u.m. Cererea creşte iarăşi, de la 32 la 34 mii kg., iar oferta se reduce de la 58 la 50 mii kg; deficitul de cerere rămâne astfel de numai 16 mii kg. Acest deficit dispare prin reducerea preţului de la 40 la 30 u.m. (ultimul fiind preţul de echilibru), provocată tot de o ofertă superioară cererii. Dacă preţul continuă să se reducă, reapare un excedent de cerere.

– Indiferent de preţul scăzut sau ridicat de la care pornim în analiză, observăm că apare un singur preţ de echilibru (de 30 u.m. în cazul nostru). Toate celelalte preţuri, superioare sau inferioare, sunt

177

preţuri de dezechilibru, la care cererea şi oferta sunt inegale. Diferenţa dintre ele este cu atât mai mare, cu cât mai însemnată este inegalitatea dintre preţul de dezechilibru şi cel de echilibru.

– Paradoxal, oferta poate să crească în vreme ce cantitatea cerută scade, datorită creşterii preţului. Aşa se întâmplă când se porneşte în analiză de la un preţ prea scăzut, care generează o cerere excesiv de mare şi o ofertă excesiv de mică şi când cererea în scădere este superioară, până la un punct, ofertei în creştere.

Preţul de echilibru este teoretic. În realitate, el nu este prezent,

sau se iveşte cu totul întâmplător, fiind efemer. Sunt, însă, numeroase împrejurări în care preţul de piaţă efectiv este apropiat de preţul de echilibru, gravitând în jurul acestuia. Ultimul este preţul către care tind preţurile practicate pe piaţă; el se menţine atâta timp cât durează condiţiile ce i-au dat naştere.

Şi teoretic, şi faptic, preţul de echilibru ori preţul apropiat de cel de echilibru sunt compatibile cu dezechilibre, mai multe sau mai puţine, în economia naţională. Echilibrul pieţei nu este automat şi un echilibru în întreaga viaţă economică. El poate să coexiste cu distanţe însemnate între preţ şi costurile de producţie, cu dezechilibre ale producătorilor, cu neconcordanţe vizibile chiar între oferta de bunuri şi nevoia reală sau între cererea solvabilă şi nevoia reală etc.

• Variaţii ale preţului de echilibru

Preţul de echilibru, odată format, rămâne acelaşi dacă relaţia dintre cerere şi ofertă nu se schimbă (considerăm că nu acţionează alţi factori asupra preţului). Când cererea şi oferta cresc în aceeaşi pro-porţie sau când scad în aceeaşi proporţie, preţul de echilibru este constant.

În viaţa economică, cererea şi oferta, precum şi raporturile dintre ele sunt, însă, în continuă mişcare; ca efect, asistăm la schimbări ale preţului de echilibru, pe care le prezentăm în continuare.

178

a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi; corespunzător, preţul creşte ori scade (fig. 2 şi 3):

Cantitatea cerută Cantitatea cerută Fig. 2. Cererea creşte şi apare un nou preţ de echilibru, mai ridicat

Fig. 3. Cererea scade şi apare un nou preţ de echilibru, mai scăzut

b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de

influenţă ai preţului rămân constanţi. Ca urmare, preţul scade ori creşte (fig. 4 şi 5):

Cantitatea oferită Cantitatea oferită Fig. 4. Oferta creşte şi apare un

nou preţ de echilibru, mai scăzut Fig. 5. Oferta scade şi apare un

nou preţ de echilibru, mai ridicat c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespun-

zător, preţul creşte dacă cererea creşte mai mult decât oferta şi scade dacă cererea creşte mai puţin decât oferta (fig. 6 şi 7):

179

Oi

Fig. 6. Cererea creşte mai mult

decât oferta; preţul creşte Fig. 7. Cererea creşte mai puţin

decât oferta; preţul scade d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător,

preţul creşte, dacă cererea scade mai puţin decât oferta, şi scade, dacă cererea scade mai mult decât oferta (fig. 8 şi 9):

Fig. 8. Cererea scade mai puţin

decât oferta; preţul creşte Fig. 9. Cererea scade mai mult

decât oferta; preţul scade Cazurile c şi d se reduc la cazurile a şi b. Când cererea creşte

mai mult decât oferta ori scade mai puţin decât oferta, situaţiile sunt echivalente cu cazul în care cererea creşte şi oferta e constantă. De aceea, preţul creşte. Când cererea creşte mai puţin decât oferta, sau scade mai mult decât oferta, situaţiile sunt echivalente cu cazul în care cererea este constantă, iar oferta creşte. De aceea, preţul scade.

Modificarea preţului de echilibru este un rezultat nu numai al mişcării independente a relaţiei dintre cerere şi ofertă (la nivel de ramură) – aşa cum reiese din ipotezele anterioare –, ci şi al schimbări-

180

lor intervenite în costurile de producţie. (Aceste schimbări sunt cauza principală a oscilaţiilor preţului). Dinamica celor două cauze care acţionează asupra nivelului preţului are valabilitate atât în perioada lungă, cât şi în perioada scurtă.*

• Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă

Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul îndeplineşte două funcţii principale, strâns corelate.

a) Funcţia de informare (sau semnalizare) privind modul în care resursele societăţii au fost alocate ori distribuite pe diverse sfere de activitate, producătoare de bunuri materiale şi servicii. Preţul scoate în evidenţă, deci, repartizarea resurselor, în concordanţă, ori în discordanţă, cu nevoia socială solvabilă de bunuri şi servicii.

b) Funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimării anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan.

Aceste funcţii pot fi îndeplinite doar prin mişcarea preţurilor la diferite mărfuri, îngăduită de concurenţa perfectă. Atunci când preţul unui bun ori serviciu creşte – valoarea banilor fiind dată –, el informează pe producători şi consumatori că cererea este superioară ofertei, că în ramura care a creat bunul respectiv s-au alocat mai puţine resurse decât cele solicitate de satisfacerea nevoii sociale solvabile. Concomitent, creşterea preţului ridică profiturile încasate şi permite întreprinderilor existente să sporească producţia, să folosească resurse financiare, materiale şi umane suplimentare în acest sens. Profitul în creştere atrage în aceeaşi ramură şi noi agenţi economici, care concură la sporirea producţiei şi ofertei, alături de cei vechi, până când oferta egalizează cererea sau se apropie substanţial de ea. Nu este exclus, însă, ca ramura în trecut deficitară sub raportul resurselor şi ofertei să creeze, la un moment dat, un surplus de bunuri faţă de cel dorit de cumpărători, revenindu-se astfel la dezechilibru.

* La scara ramurii se modifică, în perioada scurtă, nu doar cererea, ci şi oferta. În această direcţie acţionează înlocuirea capitalului fix în momente diferite de către unităţile unei ramuri, crearea de noi întreprinderi, migrarea intersectorială a capitalului autohton, migrarea capitalului internaţional, dinamica importului şi exportului.

181

Atunci când preţul unui bun scade, el informează pe producători şi consumatori că cererea este inferioară ofertei, că în ramura care a creat bunul respectiv s-au alocat mai multe resurse decât cele impuse de satisfacerea nevoii sociale solvabile. Scăderea preţului reduce profiturile încasate de întreprinderi şi mijloacele financiare ce se pot utiliza în procesele viitoare de producţie; concomitent, ea determină migrarea unei părţi din capital în ramurile cu rentabilitate superioară. Treptat, producţia şi oferta se reduc în ramura care vinde bunuri la preţuri în scădere, egalizând cererea, ori apropiindu-se sensibil de ea. Uneori, oferta în reducere depăşeşte măsura, încât ea devine inferioară cererii.

Din înfăţişarea conjugată a funcţiilor preţului se degajă ideea că, inclusiv pe pieţele cu concurenţă perfectă, mişcarea preţurilor reglează producţia, dar această reglare nu este perfectă, echilibrul pieţelor nu este permanent.

Neoclasicii atrag, însă, atenţia şi încearcă să demonstreze că, în ambianţa concurenţei perfecte, reglajul economiei este mai bun decât în ipoteza concurenţei imperfecte, că în cadrul ei are loc cea mai eficace utilizare a factorilor de producţie şi se obţine cea mai mare satisfacţie posibilă şi pentru consumatorii de bunuri (concretizată în maximizarea utilităţilor de care dispun la un venit dat), şi pentru producătorii de bunuri (concretizată în maximizarea profitului).

De reţinut că, şi în cadrul concurenţei imperfecte, preţurile îndeplinesc funcţiile deja analizate, însă mai puţin prompt şi cu o eficacitate mai scăzută.

• Preţul şi optimizarea producţiei

În cadrul concurenţei perfecte, întreprinderea vinde bunurile fabricate la preţul stabilit prin suveranitatea pieţei. Ca urmare, maximizarea profitului se poate asigura numai prin dimensionarea optimă a capacităţii de producţie şi minimizarea costurilor, încât încasările să fie mai mari decât cheltuielile totale.

În perioada scurtă, în care capitalul este o mărime invariabilă, întreprinderea poate determina capacitatea optimă de producţie (sau producţia optimă) schimbând doar volumul factorului muncă.

Întreprinderea fabrică un volum optim al producţiei, creează bunurile cu un cost mediu minim (acesta fiind inferior preţului de vânzare) şi reuşeşte să-şi aproprie profitul maxim.

182

Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune acelaşi volum al producţiei obţinute şi vândute, la care costul marginal full (care include profitul normal) să fie egal cu preţul pieţei. În acest caz, se impune următoarea relaţie:

Costul marginal full = Preţul pieţei = Încasarea marginală = Venitul marginal

Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili, întreprinderea are la dispoziţie mai multe alternative de combinare a capitalului şi muncii, adică mai multe soluţii, fiecare caracterizându-se printr-o proporţie anumită între capital şi muncă.

Pentru a-şi maximiza profitul – presupunând un nivel dat al producţiei –, întreprinderea alege acea alternativă care îi permite să creeze bunurile cu cel mai mic cost mediu posibil. În această alegere ea trebuie să ţină seama atât de randamentul fizic al capitalului şi muncii, cât şi de preţul de cumpărare a factorilor de producţie.

Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim, respectiv ale stării de echilibru în condiţiile în care:

Preţul = Costul marginal = CM

Întrucât CM = costul marginal la nivelul minim al CM, rezultă că, pe termen lung, în condiţii de concurenţă perfectă, firma obţine doar profit normal.

7.2.2. PIAŢA CU CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ

ŞI PREŢURILE Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au

unele trăsături comune, dar se şi deosebesc între ele. Din acest ansamblu fac parte: piaţa monopolistă, piaţa duopolistă, piaţa oligopo-listă, piaţa monopolistică, piaţa tip monopson şi piaţa reglementată de stat. În fiecare din aceste pieţe, vânzătorii ori cumpărătorii pot să hotărască sau să influenţeze, în grade diferite, nivelul preţului.

• Piaţa monopolistă Piaţa monopolistă este situată, în privinţa formării preţurilor şi a

interrelaţiei cerere-ofertă, la distanţa cea mai mare de piaţa cu

183

concurenţă perfectă, fiind opusul categoric al acesteia. Ea include mai multe situaţii posibile, pe care le vom trata distinct.

• Monopolul ca producător unic într-o ramură În limba greacă, monopol înseamnă un singur vânzător. Dar

acesta poate fi, concomitent, şi unic producător în ramură. În acest caz, o singură întreprindere fabrică şi vinde întreaga cantitate de bunuri de un gen anume, oferta ei fiind egală cu oferta pieţei. Cumpărătorii bunului sunt, însă, în număr mare, cererea purtând atributul atomicităţii.

Pentru a avea poziţie de monopol, întreprinderea unică trebuie să producă un bun nesubstituibil (neînlocuibil) şi, în plus, produsul ei să nu fie concurat pe piaţa internă de un bun identic creat de o firmă străină. Dacă ultimele două condiţii nu sunt îndeplinite, întreprinderea unică este doar monopol aparent.

Monopolul, ca firmă unică, are posibilitatea de a hotărî inde-pendent şi volumul producţiei pe care îl fabrică, şi preţul de vânzare al bunului, în vreme ce întreprinderea care funcţionează în concurenţă perfectă avea şansa să decidă doar asupra cantităţii de bunuri. El posedă astfel capacitatea de a evita, într-un anumit grad, perturbările pe care piaţa liberă (respectiv, oscilaţia frecventă a cererii şi ofertei, a preţului de vânzare) le introduce în activitatea economică, cu efecte negative în planul profitului.

Întrucât fixează şi preţul, nu doar oferta, iar preţul are o anumită stabilitate, relativă, monopolul îşi asigură o continuitate a profitului şi premise mai solide de dezvoltare a producţiei. Mai mult, monopolul stabileşte, de regulă, un preţ ridicat, superior celui format în ipoteza concurenţei perfecte, şi obţine un plus de profit în fiecare moment. El sustrage, în acest fel, de la cumpărătorii produselor lui o parte din valoarea care le aparţine, fără contraprestaţie efectivă.

Preţul ridicat este viabil, întrucât monopolul stabileşte volumul producţiei şi al ofertei la un nivel mai redus decât cel existent în ipoteza concurenţei perfecte. Monopolul alege o anumită corelaţie, optimă, între ofertă şi preţ, aşa încât să-şi adjudece un profit mai mare decât profitul obişnuit.

Fixarea ofertei şi a preţului de către monopol nu este totuşi o operaţiune arbitrară şi nu înseamnă încălcarea unor limite de ordin

184

economic, cum sunt: capacitatea de plată a cumpărătorilor; valoarea echipamentelor din dotare, care impune o anumită dimensiune a producţiei; conjunctura economică generală (starea de progres, stagnare ori declin a activităţii economice la scara ţării), care deter-mină modificări periodice ale ofertei şi preţului. Politica monopolului este elastică, şi nu rigidă. În această elasticitate se include şi practicarea unor preţuri diferite pentru acelaşi bun vândut pe diverse pieţe (preţuri discriminatorii), adică pe piaţa internă şi pe piaţa internaţională. Pe a doua piaţă, monopolul poate întâlni concurenţi puternici, fiind obligat să coboare preţul de vânzare sub cel practicat „acasă”. Sunt, însă, şi cazuri opuse. Activitatea monopolului nu poate ocoli decât parţial, deci, forţele de natură concurenţială.

Pentru înţelegerea mai bună a politicii monopolului, îndreptată spre obţinerea profitului maxim, redăm tabelul 2 şi figurile 10 şi 11.

Determinarea producţiei optime şi a preţului optim

care asigură profitul de monopol* Tabelul 2

* O tratare amănunţită şi riguroasă a maximizării profitului de către

monopol şi a minimizării pierderilor, în vederea evitării falimentului, în: Constantin Gogoneaţă, Aura Gogoneaţă, Economie Politică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 107-109.

185

Din tabelul 2 reiese că producţia optimă pentru monopol, care îi asigură profitul maxim, este producţia totală, pentru care venitul marginal (producţia marginală fiind 1) este egal cu costul marginal. La acest nivel al producţiei, preţul de vânzare este superior şi venitului marginal, şi costului mediu minim. În cazul nostru, producţia optimă este de 5 bunuri, ei corespunzându-i un profit de 120 u.m., venitul marginal şi costul marginal de 40 u.m. şi preţul de vânzare de 120 u.m., superior atât venitului marginal (de 40 u.m.), cât şi costului mediu minim de 96 u.m. La toate celelalte niveluri ale producţiei, mai mici ori mai mari decât cel optim, se obţine un profit mai redus decât 120 u.m.

Producţia optimă şi profitul maxim apar, deci, când:

Vm = Cm (presupunând Pm = 1)

P > Vm P > CM minim.

Fig. 10. Variaţia profitului, funcţie de preţ

şi cantitatea de produse

186

Fig. 11. Variaţia costului marginal şi a venitului marginal,

funcţie de preţ şi cantitatea de produse • Monopol prin alianţă. Acest monopol poate să apară atunci

când oferta unui bun este realizată de câteva întreprinderi mari, ce încheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze fiecare în parte (cotele de producţie), preţul de vânzare unic şi pieţele pe care întreprinderile au dreptul să furnizeze marfa. Se constituie astfel un cartel, acţionând ca o singură unitate, care domină concomi-tent oferta şi preţul de vânzare (ca şi în situaţia întreprinderii unice). Monopolul prin alianţă poate să apară atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, adică prin convenţii între unităţi aparţinând unui stat sau mai multor state. Cartelul OPEC este un exemplu de astfel de monopol internaţional.

Acest gen de monopol, prin alianţă, este mai puţin solid decât prima formă de monopol. Unităţile componente pot uneori, dacă au interesul, să eludeze întrucâtva cotele de producţie şi preţul de vânzare, fixate prin convenţie, pentru că ele sunt independente şi în producţie şi în desfacere. De aici nu rezultă că soliditatea primului monopol (întreprinderea unică) este absolută. Diversificarea produse-lor, apariţia tot mai frecventă de înlocuitori, creşterea numărului de firme la scară mondială care fabrică acelaşi bun, vânzarea pe una şi

Curba venitului marginal, pantă continuu descendentă

Curba costului marginal, pantă descendentă mai întâişi apoi pantă ascendentă

187

aceeaşi piaţă a bunurilor fabricate de agenţii autohtoni şi străini şubrezesc şi adesea suprimă monopolul întreprinderii unice.

Când monopolul este realizat prin alianţă, masa şi rata profitului sunt diferite de la o unitate la alta, funcţie de volumul producţiei create şi vândute şi de costul mediu, considerând preţul de vânzare egal pentru toate unităţile. Dominarea ofertei şi a preţului de către monopol, privit ca întreg, asigură însă tuturor întreprinderilor un profit mai mare decât în cazul funcţionării lor separate.

• Monopol întemeiat pe calitatea unui produs industrial. În analiza acestui monopol, pornim de la presupunerea că, într-o ramură, funcţionează mai multe întreprinderi, având talii diferite, şi că nu există şansa încheierii de convenţii între ele, privind producţia şi preţul. Una din întreprinderi produce, însă, un produs de calitate deosebită, pe care celelalte nu-l pot crea o anumită perioadă. Această întreprindere are prilejul, de aceea, să stabilească atât cantitatea de produse, cât şi preţul de vânzare. În pofida mulţimii de întreprinderi, furnizorul produsului cu însuşiri deosebite are în consecinţă poziţie de monopol şi îşi adjudecă un profit purtând acelaşi nume.

În ultimă instanţă, profitul ridicat are ca sursă efortul de cercetare şi inovare al întreprinderii, munca ei de concepţie, ieşită din comun. De regulă, inovaţia este dublată şi protejată de un brevet, de obţinerea de către întreprinderea inovatoare a unei autorizaţii – de la o instituţie de stat specializată – care, pentru un răstimp, îi dă dreptul exclusiv de a produce bunul de calitate deosebită (drept de proprietate intelectuală).

La un moment dat, întreprinderea posesoare a brevetului poate să-l vândă altei întreprinderi, care obţine, astfel, dreptul să producă şi ea amintitul produs. De obicei, vânzarea brevetului intervine atunci când întreprinderea cea mai performantă deţine deja o altă inovaţie, care se poate concretiza în curând într-un produs şi mai bun. Ca urmare, monopolul ei nu dispare obligatoriu prin vânzarea brevetului, sau dispare temporar.

• Există şi alte forme ori situaţii de monopol: monopol izvorât din calitatea deosebită a unui bun agricol, posibil de cultivat doar pe suprafeţe reduse, motiv pentru care cererea este net superioară ofertei, iar preţul de vânzare ridicat; monopol rezultat din relaţia privilegiată a unor întreprinderi cu statul (în domeniul producţiei de armament, de

188

exemplu, statul plasează comenzi la câteva întreprinderi particulare capabile să creeze produsul la parametri înalţi şi îl plăteşte cu preţuri mari care includ profituri neobişnuite); monopolul unor întreprinderi proprietate de stat, care singure au dreptul să comercializeze unele produse ca tutunul, o parte din băuturile alcoolice etc., la preţuri mai mari decât cele formate în concurenţa liberă.

• Piaţa duopolistă Piaţa duopolistă se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a

două întreprinderi mari; ele pot fi de aceeaşi talie ori inegale şi pot produce (indiferent de talie) bunuri omogene ori neomogene. Aceste întreprinderi furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul cumpărătorilor este foarte mare.

Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât şi la preţ. Concomitent, fiecare întreprindere reacţionează la deciziile celeilalte, pentru că încercarea unităţii A, de exemplu, de a modifica preţul şi volumul producţiei, afectează inevitabil interesele unităţii B, segmentul de piaţă pe care ea îl deţine, cifra de afaceri şi profitul. Cauza reacţiilor reciproce rezidă necesar în procentul ridicat pe care o întreprindere îl deţine în oferta totală a pieţei.

Teoretic, există trei cazuri ale reacţiilor sau comportamentului firmelor: ambele firme sunt agresive; una din firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă; ambele firme sunt pacifiste7.

Ambele firme sunt agresive. Spre a nu complica problema, consi-derăm că firmele produc bunuri de calitate egală. Ambele firme fiind agresive, fiecare vrea să domine, să câştige un supliment de piaţă în dauna celeilalte, uzând de două arme: reducerea preţului şi creşterea ofertei.

Dacă întreprinderea A reduce preţul, ea câştigă clienţi, în dauna întreprinderii B. Aceasta din urmă procedează la fel, pentru a-şi redo-bândi poziţiile pierdute. Înclinaţia spre dominaţie determină între-prinderea A să recurgă la o nouă reducere de preţ, la care răspunde iarăşi cu aceeaşi monedă întreprinderea B.

După reacţii repetate, întreprinderea mai puţin eficace poate ajunge în situaţia în care costul său de fabricaţie este mai mare decât

7 Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 270-276.

189

preţul de vânzare. Ea începe să înregistreze pierderi, apărând astfel perspectiva falimentului, a absorbţiei sale de către cealaltă unitate etc.

Întrucât reducerea preţului este deosebit de distructivă şi păgubi-toare, se apelează, de regulă, la creşterea ofertei în vederea lărgirii pieţei. Această creştere, practicată repetat de cei doi agenţi economici agresivi, conduce inevitabil la suprasaturarea pieţei cu mărfuri, la scăderea preţului şi în final la pierderi, cel puţin pentru una din întreprinderi. Perspectiva falimentului, a absorbţiei ori a unirii de „bună voie” a rivalilor nu este exclusă nici atunci când se „mânuieşte” oferta. Efectul se produce, însă, într-un interval de timp mai îndelungat, deoarece oferta nu se poate modifica tot atât de frecvent şi drastic precum se modifică preţul.

Indiferent dacă se procedează la reducerea preţului ori la creşterea ofertei, în ipoteza agresivităţii ambelor întreprinderi, piaţa şi producătorii se află în dezechilibru.

Una din firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă. În această ipoteză apare relaţia specifică dintre un dominant şi un dominat. Dacă se renunţă la războiul preţurilor, când unitatea agresivă sporeşte pro-ducţia, cea pacifistă acceptă de „bunăvoie” să o reducă. Presupunând cererea constantă, pentru un anume interval de timp, piaţa va fi în echilibru, căci oferta nu se modifică, iar cererea câştigată de unul dintre parteneri egalează cererea pierdută de celălalt. Echilibrul pieţei este dublat, însă, de o distribuire inegală a masei profitului, realizat la scara ramurii. Întreprinderea agresivă îşi maximizează profitul şi înregistrează sporuri de profit, în vreme ce întreprinderea pacifistă obţine un profit sub cel obişnuit şi în scădere. În plus, înaintarea agre-sivului şi retragerea pacifistului pot provoca, într-un moment anume, reducerea producţiei firmei secunde sub nivelul care asigură profit. În final, absorbţia sau falimentul nu sunt excluse nici în ipoteza aici tratată.

Ambele firme sunt pacifiste. Întrucât tendinţa de a domina nu se manifestă la nici un partener, putem admite că fiecare întreprindere (renunţând la arma preţului) începe prin a-şi stabili producţia la un nivel care îi asigură maximizarea profitului, fără a ţine seama de ceea ce face cealaltă.

În acest caz, piaţa poate evidenţia că s-au produs mai puţine sau mai multe mărfuri decât se cereau. Dacă s-au produs mai puţine, cele două întreprinderi vor spori treptat producţia, până când piaţa se

190

echilibrează, oferta devenind egală cu cererea. Dacă s-au produs mai multe mărfuri decât se cereau, întreprinderile vor scădea treptat producţia, până când apare echilibrul pieţei.

În ipoteza a treia, echilibrul pieţei nu este permanent, dar există tendinţa de mişcare către realizarea lui, prin comportamentul ambelor unităţi. Acest comportament pacifist şi cooperant pare a fi mai eficace economic şi social decât comportamentul specific primelor două ipoteze. El nu reduce – credem – înclinaţia întreprinderilor către progres, scăderea costurilor, pentru că nu înlătură ţelul maximizării profitului. Mai mult, nu este exclus ca întreprinderile pacifiste să înfiripe şi să dezvolte un schimb reciproc de informaţii novatoare, în ideea unei înaintări comune, care le aşază la adăpost de concurenţi noi, deosebit de dinamici.

Confruntarea dintre întreprinderi, în situaţia producţiei neomo-gene, prezentă în piaţa cu duopol, o vom analiza pe exemplul pieţei cu oligopol, pentru a evita o repetare.

• Piaţa oligopolistă

Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui număr relativ mic de întreprinderi (cel puţin trei), care livrează întrea-ga cantitate de mărfuri. Cumpărătorii sunt numeroşi, ca şi în cazurile anterioare. Talia întreprinderilor nu este egală, dar fiecare unitate pro-duce cantităţi însemnate de bunuri. Acestea pot fi omogene sau neomogene.

Adesea, marea dimensiune a întreprinderilor îşi are originea în natura valorii de întrebuinţare create şi a utilajelor folosite, care exclud existenţa eficientă a unor întreprinderi mici. De aceea, prin excelenţă sunt oligopoliste pieţele producţiei siderurgice, ale automobilelor, ale maşinilor şi echipamentelor destinate energeticii, ale unei întregi serii de bunuri din industria chimică. Pieţe oligopoliste întâlnim, însă, şi în alte sfere – precum industria alimentară – în care eficacitatea se asigură şi la praguri relativ mici ale producţiei. În asemenea situaţii, alături de giganţi, funcţionează şi întreprinderi mici şi mijlocii.

Şi în pieţele oligopoliste (ca şi în pieţele duopoliste), problema nevralgică o constituie împărţirea pieţei între producători, încercarea firmelor de a-şi apropia o parte cât mai însemnată din clientelă, în vederea creşterii cifrei de afaceri şi a profiturilor. Ca urmare, în piaţa

191

oligopolistă regăsim reacţia fiecărei firme la decizia celorlalte, interdependenţa strânsă a acţiunilor diverselor întreprinderi.

Spre a simplifica analiza, presupunem, la început, că toate între-prinderile produc bunuri omogene şi, în plus, evită să utilizeze preţul ca mijloc de împărţire a pieţei. Înlăturarea efectelor distructive ale diferenţierii preţurilor, evidenţiată de istoria însăşi a ţărilor cu grad ridicat de libertate economică, a obligat întreprinderile să utilizeze preţurile directoare sau ale liderului. Ele sunt unice şi nu rezultă dintr-o convenţie încheiată de către unităţi, ci din acceptarea lor de către toţi producătorii.

În procesul stabilirii preţului director, firma dominantă ţine seama de propria ofertă, dar şi de oferta celorlalte firme, prin urmare, de oferta totală şi cererea totală (a pieţii). Dacă firma conducătoare creează imensa majoritate a producţiei ramurii (ceea ce nu este exclus), preţul director se apropie de preţul de monopol, iar condiţia maximizării profitului o reprezintă relaţia cunoscută:

Vm = Cm

P > Vm P > CM minim Profitul încasat de celelalte firme este inferior celui realizat de lider,

şi ca sumă absolută, şi ca rată. Este posibil, însă, ca o întreprindere de talie mai mică să obţină o rată a profitului egală cu cea a liderului, atunci când ea produce marfa la acelaşi cost mediu ca şi acesta.

În pieţele oligopoliste, oferta de produse (omogene) este mai anevoios de „stăpânit”, decât în piaţa monopolistă, căci fiecare firmă îşi fixează şi modifică independent volumul producţiei fabricate. Preţul director este astfel, în mod necesar, mai puţin stabil decât preţul de monopol. Când firmele sporesc oferta şi se depăşeşte optimul pe ramură, preţul director trebuie să scadă. Acest preţ se modifică, fireşte, şi graţie schimbării conjuncturii economice generale.

*

În perioada actuală, bunurile omogene sau puţin diferenţiate se regăsesc cu deosebire în domeniul produselor intermediare, al materiilor prime obţinute din prelucrarea petrolului, al produselor agricole curente etc. În celelalte ramuri, cu pieţe oligopoliste, produ-sele sunt neomogene, diferenţiate calitativ.

192

Într-o atare situaţie, unităţile oligopoliste au posibilitatea de a stabili şi volumul producţiei şi preţurile de vânzare, ultimele reflectând atât costul de fabricaţie, cât şi calitatea produselor. Diferenţierea calitativă a produselor, însoţită de preţuri inegale, are darul să distribuie între firme clientela totală (pentru bunuri de acelaşi gen), să o dividă în grupuri mai mari ori mai mici, care preferă şi cer efectiv bunul creat de o anumită întreprindere.

Piaţa oligopolistă de bunuri diferenţiate calitativ are câmp de extensie mereu mai favorabil o dată cu creşterea generală a veniturilor, care diversifică preferinţele consumatorilor, gusturile şi capriciile lor. Aceeaşi creştere generală a veniturilor tinde să regrupeze clientela, să o orienteze spre bunurile superioare calitativ, să aducă un plus pe piaţă întreprinderilor mai dinamice pe planul inovaţiei, în dauna celorlalte. Acest fenomen, de înaintare ori de retragere a cererii, pentru produsele diverselor firme, dovedeşte că diferenţierea produselor nu elimină concurenţa şi selecţia întreprinderilor viabile, ci doar o limitează.

Regruparea clientelei are loc şi în perioade de regres al producţiei şi veniturilor. În decursul lor devine posibilă câştigarea de clientelă de către întreprinderile care vând bunuri mai puţin performante, având preţuri mai mici. Creşterea vânzărilor de automobile de către firmele japoneze pe pieţele europene (în perioada celor două „şocuri” ale petrolului din anii 1971 şi 1973) este edificatoare în acest sens. Reducerea veniturilor reale a orientat mulţi cumpărători către modele cu confort mai redus, dar mai ieftine şi mai mici consumatoare de benzină.

Pe pieţele oligopoliste, concurenţa nu este totuşi nelimitată, ferită de obstacole. Principala limită o reprezintă dificultăţile inerente construcţiei de noi întreprinderi într-o ramură dată. Talia însemnată a întreprinderilor existente, capitalul minim ridicat necesar apariţiei unei unităţi noi eficace economic, funcţionarea la început a acestor unităţi cu costuri superioare în raport cu cele ale vechilor întreprinderi aşază inevitabil stavile în calea concurenţilor potenţiali.

Unităţile oligopoliste instalate deja în ramură iau, în plus, măsuri deliberate pentru a „îndepărta” înainte de „sosire” aceşti concurenţi. Reducerea preţului de vânzare, îmbunătăţirea asistenţei tehnice, acor-date după livrarea bunurilor, proliferarea mărcilor, a variantelor aceluiaşi produs, sunt doar câteva măsuri din seria mare a celor posibile.

Obstacolele amintite au câmp de manifestare – în grad mai înalt, însă – şi în pieţele monopoliste şi oligopoliste.

193

Producţia mondială de automobile şi principalii constructori mondiali în 19908

– O piaţă oligopolistă internaţională –

AmericaEuropa

Japonia

Foste ţări socialiste

Restul lumii

Milioane automobile particulare

Fig. 12. Producţia mondială (1910-1989).

Milioane automobile particulare

În milioane

Europa(17 ţări)

America de Nord

Japonia

1979 1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989 1990

12

10

8

6

4

2

0

Fig. 13. Cele trei mari pieţe de automobile (1979-1990)

8 Olivier Garnier, Automobile. Le nouvel ordre mondial, Hatier, Paris, 1991, p. 10, 21, 26.

194

General Motors (SUA)Ford (SUA)

Toyota/Daihatsu/Hino (J)Nissan/Fuji (J)

Volkswagen/Audi/Seat (RFG)Fiat (I)

Peugeot-Citroën (F)Honda (J)

Chrysler (SUA)Renault/RVI (F)

Mazda (J)Mitsubishi (J)

Suzuki (J)Daimler-Benz (RFG)

UAZ-Lada (URSS)Hyundai (Coreea de Sud)

Isuzu (J)Fuji Heavy - Subaru (J)

BMW (RFG)Rover (GB)

Volvo (Suedia)KIA (Coreea de Sud)

Vehicole utilitare

Autom

obile particulare

Fig. 14. Principalii constructori mondiali în 1990

• Piaţa monopolistică

Piaţa monopolistică se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă. Ea se distinge prin existenţa, într-o ramură, a unui mare număr de producători de talie relativ mică şi apropiată şi prin diferenţierea produselor. Ultima caracteristică permite întreprinderilor să fixeze cuplul calitate-preţ, ca şi în cazul oligopolului.

Multitudinea producătorilor atrage după sine, însă, o concurenţă mai amplă în pieţele monopolistice şi şansa sporită a cumpărătorilor de a alege produsele livrate de diverse unităţi. Pentru un timp, diferenţierea produselor grupează clientela între furnizori, asigurând totodată o anumită stabilitate a cererii pentru fiecare vânzător, ceea ce echivalează cu limitarea concurenţei. Întrucât mobilul profitului determină frecvent înnoirea produselor, clientela se regrupează perio-dic, în favoarea unor întreprinderi – mai dinamice – şi în defavoarea altora. De aceea, cererea de produse pentru o unitate nu are, obligato-riu, aceeaşi curbă ca şi cererea pentru întreaga ramură (fenomenul se regăseşte şi în piaţa cu oligopol).

În conturarea imaginii pieţelor monopolistice şi a concurenţei care le caracterizează, trebuie să ţinem seama şi de alte două

195

împrejurări: decizia unei întreprinderi privite izolat nu afectează sensibil situaţia celorlalte unităţi din cauza potenţialului productiv, relativ redus al fiecărui „atom” care acţionează în ramură; intrarea a noi concurenţi în ramură nu este dificilă, graţie aceleiaşi cauze. Se poate susţine, prin urmare, că piaţa monopolistică se apropie cel mai mult de piaţa cu concurenţă perfectă, fără a se identifica cu ea.

Firmele din piaţa monopolistică, în tendinţa de a-şi maximiza profitul, urmăresc nu doar îmbunătăţirea calităţii produselor, ci şi minimizarea costurilor, prin determinarea nivelului optim al produc-ţiei, pe termen scurt, şi alegerea variantei optime de combinare a muncii şi capitalului, pe termen lung. Pentru întreprinderea monopo-listică, nivelul optim al producţiei apare tot în punctul egalităţii dintre venitul marginal şi costul marginal, ceea ce presupune şi un nivel mai ridicat al preţului de vânzare, în raport cu costul mediu minim. Pe scurt, maximizarea profitului impune relaţiile:

Vm = Cm

P > CM minim • Piaţa tip monopson

În piaţa monopolistă, figurează un vânzător sau câţiva, care se comportă ca unul singur, în baza unor convenţii sau a altor premise. Această piaţă implică, însă, un număr mare de cumpărători.

Piaţa tip monopson este opusul celei monopoliste. Ea se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător (pentru o materie primă oarecare), într-o zonă economică, şi a numeroşi vânzători ai bunului fabricat, la scara ţării. Putem admite, de pildă, că în câmpia Bărăgan funcţionează o singură fabrică de zahăr, care prelucrează materia primă cumpărată de la o mulţime de producători mici şi mijlocii. Unică fiind în zonă, ca producător şi cumpărător, fabrica poate stabili preţul de achiziţie pentru sfecla de zahăr sub nivelul celui din piaţa cu concurenţa perfectă. Cultivatorii materiei prime sunt obligaţi să accepte acest preţ (deşi fabrici de zahăr amplasate în alte zone ale ţării ar fi dispuse să plătească mai mult), întrucât diferenţa pozitivă de preţ nu acoperă cheltuielile suplimentare de transport. Ca urmare a preţului redus de cumpărare a materiei prime, fabrica din Bărăgan produce zahărul la costuri reduse şi realizează profituri mai

196

mari decât cele obişnuite, deşi ea vinde produsul la un preţ format într-un cadru concurenţial.

Întreprinderea cu poziţie de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri avantajoase şi cu forţă de muncă, dacă în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care să ofere locuri de muncă. Profiturile obţinute devin, astfel, şi mai mari, căci costul mediu coboară, inclusiv din cauza minusului de salariu plătit.

Teoretic, putem considera că fabrica de zahăr din Bărăgan este şi singura din ţară. În acest caz, ea fixează un preţ de monopol la bunul produs, care, împreună cu costul redus de fabricaţie, asigură un profit neobişnuit de ridicat. Alternativa aici tratată se poate desemna prin termenii monopson-monopol.

Când într-o zonă oarecare funcţionează două unităţi cumpără-toare, într-o ramură dată, există duopson, iar dacă funcţionează trei (sau mai multe) există oligopson. În astfel de situaţii, alături de concurenţa fiinţând pe piaţa de vânzare a produsului fabricat (de mai multe unităţi) apare şi o concurenţă – limitată – pe pieţele de aprovi-zionare cu factori de producţie.

În viaţa economică sunt posibile şi cazuri în care se reunesc monopsonul (sau oligopsonul) cu monopolul (ori oligopolul), în sfera circulaţiei propriu-zise a mărfurilor (nu într-o formă pură). O firmă, sau mai multe, cumpără aproape toate bunurile produse, de un fel anume, şi apoi le vinde la numeroşi clienţi, difuzaţi adesea în întreaga lume.

În prezent, cinci giganţi ai cerealelor şi oleaginoaselor – trei acţionând exclusiv în sfera circulaţiei – concentrează circa 90% din schimburile internaţionale ale acestor produse. Două firme (britanice) deţin, la rândul lor, 75% din tranzacţiile mondiale de cacao, dintre care una singură 50%. Ele vehiculează între 60-70% din producţia mondială de cacao.

Puterea giganţilor se bazează nu pe controlul producţiei – nesigură în agricultură –, ci pe gestiunea capacităţilor de stocaj şi a canalelor de desfacere a mărfurilor, extinse la scară planetară. Ei cumpără de acolo unde preţurile sunt cele mai joase şi vând în regiunile în care preţurile sunt cele mai ridicate9.

9 J-P. Charvet, Le désordre alimentaire mondial, Hatier, Paris, 1987, p.

116-119.

197

Practici de felul celor de mai sus, incomparabil mai restrânse însă, au apărut încă din Antichitate; ele sunt descrise, neobişnuit de interesant şi semnificativ, din punct de vedere economic, în unele lucrări de filosofie10.

7.3. INTERVENŢIA STATULUI ÎN DOMENIUL

PREŢURILOR Piaţa reglementată de stat este veche, ca şi statul însuşi. Noi ne

vom referi, însă, doar la realităţile actuale ale economiei capitaliste. Statul fixează preţuri la unele bunuri materiale şi servicii

furnizate de agenţii economici, publici ori privaţi, cu scopul de a proteja unele categorii de producători sau populaţia în totalitatea sa. El ia, apoi, măsuri de control al unor preţuri, al dobânzii şi salariilor, în perioade de inflaţie ori recesiune, urmărind însănătoşirea vieţii economice, relansarea mai rapidă a acesteia, reducerea şomajului şi a capacităţilor de producţie neutilizate.

Din multiplele situaţii în care statul intervine pe diverse pieţe, analizăm succint numai două: fixarea de preţuri maxime la unele mărfuri şi garantarea preţurilor ori a veniturilor pentru bunurile agricole.

Fixarea de preţuri maxime, în perioade critice, vizează mărfuri care se adresează trebuinţelor fundamentale ale populaţiei (produse alimentare strict necesare, energie etc.). Aceste preţuri sunt inferioare preţului de echilibru, ce s-ar forma în piaţa cu concurenţă liberă, şi au menirea să asigure un minim de bunuri indispensabile, inclusiv păturilor sociale cu venituri mici, ceea ce are efecte pozitive asupra procesului general de refacere a potenţialului productiv uman. Preţurile fixate de stat limitează sau suprimă totodată conflictele sociale grave, generatoare de dezechilibre economice suplimentare.

Deşi îndreptăţită social şi economic, fixarea preţurilor maxime atrage după sine – susţine literatura economică de factură liberală – consecinţe negative importante:

– Producţia bunurilor vândute la preţuri stabilite de stat nu poate să crească, iar oferta nu revine la o stare normală, apropiată de nevoia socială. Cauza o constituie lipsa stimulentelor materiale şi a mijloa-

10 Aristotel, Politica, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 24.

198

celor financiare necesare, însoţitoare inevitabile ale preţului neremuneratoriu. Un asemenea efect depresiv al preţului nu este exclus, dar – consideră mulţi economişti – el poate fi prevenit dacă statul sprijină prin diferite pârghii (alocaţii de la buget, credite preferenţiale, impozite moderate) întreprinderile şi ramurile care creează bunurile vitale pentru oameni.

– Apariţia unei pieţe subterane, ilicite, pentru bunurile vândute la preţuri statal reglementate, alături de piaţa oficială. Acest neajuns se poate limita însă, sensibil, la proporţii nepăgubitoare, dacă instituţiile care veghează respectarea legilor îşi fac datoria şi sancţio-nează pe cei vinovaţi.

– Apariţia unui surplus însemnat de cerere care nu se poate absorbi prin preţ (acesta fiind fix), admiţând că volumul mărfii ce se cumpără nu este normat. Dar acest efect negativ este corectabil în timp prin creşterea ofertei la care ne-am referit, realizată prin susţinerea producţiei de către stat. Oricum, a lăsa preţul să crească necontrolat, în perioade de deficit de ofertă, numai de dragul de a absorbi surplusul de cerere, generat de preţ, echivalează – mai ales în ţările slab dezvoltate – cu condamnarea unor largi pături ale populaţiei la sub-consum şi subalimentaţie.

Adepţii liberalizării tuturor preţurilor, în orice condiţii, nu iau în calcul costul social ridicat al preţurilor ieşite din matcă, pierderile economice provocate de greve, demonstraţii (care dereglează şi reduc producţia chiar la nivelul ţării), de deteriorarea climatului politic, de deprimarea psihică a celor marginalizaţi etc.

Garantarea preţurilor la unele produse agricole sau a veniturilor

agricultorilor. Ambele categorii de măsuri, luate de stat, pornesc de la specificul producţiei agricole, de la instabilitatea acesteia, determinată de condiţiile climatice, variabile de la un an la altul.

Instabilitatea (oscilaţia) producţiei agricole, deşi se limitează o dată cu progresul ştiinţei şi tehnicii, este prezentă chiar în ţările în care agricultura a atins randamente înalte. Această instabilitate modifică veniturile anuale ale agricultorilor, capacitatea lor de finanţare a producţiei şi înrâureşte nefavorabil cursul activităţii agricole şi industriale viitoare, precum şi consumul populaţiei.

199

Pentru a reduce asemenea consecinţe numeroase, statele au iniţiat, mai ales în perioada postbelică, măsuri de garantare a preţurilor la un nivel superior celui de echilibru, agricultorii beneficiind astfel de venituri mai ridicate. Asemenea preţuri sunt necesare, mai ales când producţia agricolă este abundentă, caz în care piaţa concurenţială atrage după sine o prăbuşire a preţurilor şi veniturilor, strâns corelată cu elasticitatea redusă a cererii produselor alimentare. Anii cu recolte neobişnuit de mari reduc veniturile totale ale agricultorilor, întrucât – aşa cum a susţinut îndreptăţit economistul Gregory King – preţul unitar se reduce într-o măsură mai mare decât procentul cu care oferta depăşeşte necesarul de bunuri. Dacă oferta întrece, de exemplu, cu 10% acest necesar, preţul unitar scade cu 20%.

Preţul garantat de stat poate avea şi o consecinţă nedorită: apariţia de suprastocuri, antrenată de investiţiile consistente făcute de agricultori, în vederea sporirii producţiei şi a veniturilor viitoare. Pentru a frâna acest fenomen, preţul garantat se aplică nu la întreaga producţie, ci la o fracţiune a ei.

Întrucât producţia agricolă este oscilantă, preţul garantat poate să se soldeze, în ani diferiţi, cu venituri totale inegale. S-a încercat, de aceea, şi practica garantării veniturilor anuale.

În ciuda unor urmări secundare, nedorite, amestecul statului în piaţa produselor agricole, ca şi alte măsuri de sprijinire directă a agriculturii au avut o influenţă evident favorabilă asupra acestei ramuri şi a economiei întregi. În Uniunea Europeană, deosebit de consecventă în acest plan, producţia agricolă, altădată substanţial deficitară la o serie de bunuri, a reuşit să ajungă şi să depăşească chiar atât cererea solvabilă, cât şi nevoia reală.

*

În procesul încheierii tranzacţiilor economice pe plan naţional şi internaţional, al formării preţurilor şi prevenirii riscurilor, un rol de seamă au bursele de mărfuri. Întrucât problematica lor se analizează pe larg la alte discipline, nu ne oprim asupra ei.

Concepte de bază

• Concurenţă • Concurenţă perfectă • Concurenţă imperfectă

200

• Preţ de echilibru • Preţ de monopol • Piaţă monopolistă • Piaţă duopolistă • Piaţă oligopolistă • Piaţă tip monopson • Piaţă monopolistică (cvasiperfectă) • Piaţă reglementată de stat Probleme de reflecţie, întrebări

• Factorii care favorizează extinderea concurenţei şi creşterea intensităţii sale, pe plan intern şi internaţional

• Care dintre cele două tipuri de concurenţă (perfectă şi imper-fectă) este mai propice dezvoltării forţelor de producţie şi satisfacerii trebuinţelor sociale?

• Limitele principale ale concurenţei perfecte şi ale concurenţei imperfecte

• Ce scop principal şi-a propus şcoala neoclasică de economie politică prin abordarea concurenţei perfecte?

• Pot să apară dezechilibre într-o economie în care toate pieţele funcţionează conform principiilor concurenţei perfecte (presupunând că această concurenţă este o realitate nemijlocită)?

• De ce monopolul nu poate să facă abstracţie, în fixarea preţurilor, de legile economice şi de ce el nu poate eluda integral concurenţa?

• Sunt compatibile concurenţa şi cooperarea dintre unităţile economice?

• Se poate solda concurenţa dintre agenţii economici aparţinând diverselor ţări cu relaţii de cooperare sau cu constituirea unor unităţi în care capitalul aparţine mai multor state?

Bibliografie • Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,

1962, p. 41-46. • Leon Walras, Éléments d’économie pure ou Théorie de la richesse

sociale, Economica, Paris, 1988, p. 50-54; 69-79; 221-225.

201

• John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1970, p. 279-281; 301-306.

• John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 146-177.

• Gilbert Abraham - Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti 1994, p. 215-299.

• Philip Kotler, Liam Fahey, Somkid Yatusripitak, La concurence totale, Les Editions d’Organisation, Paris, 1987, p. 25-66.

• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

• R. G. Lipsay, K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

202

Capitolul 8

PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL Obiectivele temei:

• înţelegerea conceptului de piaţă a muncii şi a rolului ei în alocarea resurselor de muncă;

• explicarea mecanismului specific de funcţionare a acestei pieţe, a raportului cerere – ofertă de forţă de muncă;

• analiza salariului (formă specială de preţ), a nivelului şi dina-micii acestuia.

8.1. PIAŢA MUNCII: CONŢINUT, CARACTERIZARE În economia de piaţă, alocarea resurselor de muncă sau a forţei

de muncă se realizează prin intermediul pieţei muncii în funcţie de necesităţile celorlalte pieţe pe criterii de eficienţă.

• Definire

Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în cadrul căruia se confruntă cererea de muncă cu oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea salarială.

Tranzacţiile între posesorii de capital şi cei ai forţei de muncă au loc pe baza principiilor economiei de piaţă şi a unor reglementări juridice specifice cu referire la comportamentul, celor doi parteneri: cumpărătorul şi vânzătorul de forţă de muncă. Pe această piaţă, un rol important revine sindicatelor, ca reprezentanţi ai ofertanţilor de forţă de muncă, şi patronatului, ca purtătorul cererii de muncă la nivel macroeconomic şi microeconomic. Negocierile între cei doi parteneri vizează realizarea echilibrului de interese, în condiţiile existenţei pe piaţa muncii a unui anumit raport între cererea şi oferta de muncă.

203

Piaţa muncii se află în strânsă interdependenţă cu fluxurile de pe celelalte pieţe (bunurilor şi serviciilor, capitalului, monetară, valutară), la nivel naţional şi internaţional. Este o piaţă derivată. Piaţa bunurilor şi serviciilor dă semnale cu privire la cererea de factor de producţie muncă. La rândul ei, piaţa muncii influenţează piaţa bunurilor şi serviciilor, deoarece veniturile obţinute ca urmare a unui grad mai mare de ocupare a forţei de muncă stimulează cererea şi, în consecinţă, oferta de bunuri economice. Faptul că salariul deţine o pondere importantă în totalul venitului unei economii naţionale constituie, evident, un factor de influenţă asupra derulării fluxurilor de pe celelalte pieţe.

Integrarea economiei româneşti în spaţiul UE (la 1 ianuarie 2007) are un deosebit impact asupra pieţei muncii, care devine o componentă a pieţei muncii comunitare; aceasta va genera o mobilitate mai mare a forţei de muncă. Pe de o parte, emigrarea va avea o tendinţă de creştere, datorită salariilor mai mari în ţările comunitare, ceea ce constituie un pol de atracţie. Pe de altă parte, sporirea nivelului de retribuţie din partea agenţilor economici şi imigrarea vor contribui la realizarea echilibrului pe piaţa muncii.

Menţinerea echilibrului pe piaţa muncii va depinde şi de alţi factori. • Particularităţi

Piaţa muncii are o serie de particularităţi, ce decurg din specificul „obiectului” tranzacţiilor, căci, aşa cum sublinia Paul Samuelson, „omul este mai mult decât o marfă”1:

– este mai complexă, mai organizată şi reglementată; – preţul specific – salariul – se formează atât pe baza raportului

cerere-ofertă de muncă, cât şi a negocierilor purtate între sindicate şi patronat, între salariaţi şi conducerea unităţilor, iar în unele situaţii, intervine şi guvernul în detensionarea stării conflictuale;

– este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului – salariul şi a altor condiţii de vânzare-cumpărare înscrise în contractul colectiv de muncă;

– are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi nu numai de ordin economic, dar şi

1 Paul Samuelson, Economics, vol. 2, Librairie Armand Colin, Paris, 1969, p. 860.

204

psihosociale; intrarea pe această piaţă a ofertei de muncă pentru ocuparea unui loc de muncă este un act economic, dar şi de justiţie socială*;

– este o piaţă cu concurenţă imperfectă. Toate aceste particularităţi îi conferă pieţei muncii un caracter

specific în distribuirea şi utilizarea eficientă, în activităţile economico-sociale, a factorului de producţie muncă.

• Funcţii

Piaţa muncii, cuprinsă în ansamblul pieţei naţionale, îndeplineşte următoarele funcţii specifice:

– alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activitate, zone geografice, meserii, în dependenţă de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment dat;

– furnizează informaţii cu privire la cererea şi oferta de muncă, la apariţia unui excedent sau deficit de ofertă de muncă, în diferite sectoare de activitate, la nivelul salariului dat;

– instituţiile pieţei muncii estimează tendinţele de evoluţie a cererii şi ofertei de muncă pe termen mediu şi lung;

– stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor pârghii economico-financiare;

– prin propriile mecanisme, asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă delimitată.

Toate aceste funcţii ale pieţei muncii au un rol important în ocuparea, orientarea, mobilitatea forţei de muncă, în asigurarea unui venit, pe durată limitată, celor ce sunt şomeri.

8.2. CEREREA ŞI OFERTA DE MUNCĂ

• Cererea de muncă

Multitudinea de activităţi ce se desfăşoară în economie pentru obţinerea de bunuri şi servicii atât pentru piaţă, cât şi pentru auto-consum generează nevoia de muncă. Aceasta nu coincide cu cererea de muncă.

* Lionel Stoleru, economist francez, consideră că „nici o civilizaţie nu ar suporta ca o parte a membrilor săi să găsească o muncă regulată şi un venit normal, în timp ce alta este condamnată la mizerie pentru că nu i se oferă nici o posibilitate de a câştiga un salariu” (Lionel Stoleru, L’échilibre et la croissance économique, Dunod, Paris, 1969, p. 89).

205

Nevoia de muncă se constituie din volumul total de muncă necesar desfăşurării tuturor activităţilor dintr-o economie naţională, într-o perioadă de timp delimitată.

Între nevoia de muncă şi cererea de muncă există o relaţie ca de la întreg la parte. Cererea de muncă reprezintă doar o parte din necesarul total de muncă.

• Definire

Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la un moment dat, care se satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Ea se exprimă prin oferta de locuri de muncă din partea agenţilor economici.

Cererea de muncă este o mărime dinamică atât în ceea ce priveşte nivelul, cât şi structura sa.

• Factorii de care depinde cererea de muncă

– Nivelul salariului. Cererea de muncă se află în raport invers proporţional faţă de salariu: când salariul are o tendinţă de creştere, aceasta înseamnă scumpirea forţei de muncă, ceea ce duce la scăderea cererii de muncă din partea agenţilor economici; invers, când salariul se micşorează, cererea de forţă de muncă sporeşte.

Evoluţia cererii de muncă, în funcţie de salariu-preţ, în cele două ipostaze (de creştere sau reducere a preţului), este evidentă în figura 1.

C0C1

Sn

S1

S0

x

y

y x

Fig. 1. Curba cererii de muncă

Sn = salariu Q = cantitatea de muncă So= salariu iniţial S1=salariu crescut x-y = exprimă extinderea cererii de muncă (C0) y-x = respectiv, contracţia cererii de muncă (C1)

206

Dacă, la So, cererea de muncă (Co) are tendinţa de creştere x-y, la o sporire a salariului (S1) cererea de muncă manifestă tendinţa de contracţie (C1).

Dacă So este considerat salariul de echilibru, y va corespunde punctului de echilibru al cererii.

– Costul marginal al muncii, în relaţie cu venitul marginal al muncii, va sta la baza deciziei agenţilor economici de a angaja sau nu noi salariaţi. El reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate a cantităţii de muncă utilizate. Aceste cheltuieli se concre-tizează în salariul nominal suplimentar plătit noilor angajaţi.

Costul marginal al muncii:LCΔΔ

=

Costul marginal al muncii va fi comparat cu venitul marginal al

muncii, care reprezintă sporul de venit rezultat din vânzarea produselor suplimentare obţinute ca urmare a creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă angajate (număr de salariaţi, ore-muncă).

Agentul economic va spori cererea de muncă în limitele venitului marginal al muncii posibil a fi obţinut. Deci, agentul economic va suplimenta numărul de angajaţi până la nivelul la care cheltuielile marginale ale muncii devin egale cu venitul marginal al muncii (CMM=VMM).

În concluzie, profitul obţinut din angajarea unui număr sporit de salariaţi va rezulta din diferenţa dintre venitul marginal al muncii şi costul marginal al muncii (VMM-CMM=Profit). Fiecare angajare de lucrători trebuie să fie însoţită de un venit suplimentar mai mare decât cheltuiala suplimentară.

Treptat, randamentul factorului de producţie va scădea, în măsura în care nu se produc modificări de ordin calitativ în ceilalţi factori de producţie, fapt ce se va exprima printr-o tendinţă de scădere a venitului marginal al muncii şi o creştere a costului marginal al muncii, adică a sporului de cheltuieli datorat creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă (CMM > VMM). În acest caz, cererea de muncă va rămâne constantă sau chiar va scădea, în funcţie de o serie de factori:

(variaţia costului muncii)

(variaţia cantităţii de muncă)

207

– dezvoltarea şi apariţia de noi activităţi, ca urmare directă a sporirii fluxului investiţional, imprimă cererii de muncă o tendinţă de creştere;

– substituirea factorului muncă, în anumite proporţii, la nivel de ramură, subramură sau pe ansamblul economiei, cu factorul de producţie capital va genera o reducere a cererii de muncă;

– starea economiei: în faza de boom, de creştere economică, sporirea veniturilor va avea un impact favorabil asupra pieţei bunurilor şi serviciilor, fapt ce va influenţa pozitiv cererea de muncă în sec-toarele ce ţin de satisfacerea trebuinţelor; în faza de recesiune, mai ales dacă perioada este de lungă durată, cererea de muncă se va reduce pe termen lung;

– conjunctura economică şi socială pe plan intern şi internaţional are o influenţă contradictorie: de extindere sau de contracţie a cererii de muncă.

• Oferta de muncă

Satisfacerea nevoii de muncă se realizează prin utilizarea disponibilităţilor de forţă de muncă existente într-o ţară şi perioadă dată de timp. Aceste disponibilităţi ce formează populaţia aptă de muncă se delimitează de oferta de muncă.

Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială.

Oferta de muncă nu se identifică cu totalul populaţiei apte de muncă. În oferta de muncă nu intră acea parte a populaţiei apte de muncă reprezentate de persoanele casnice, elevi, studenţi, militari în termen şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi. Deci, oferta de muncă este dată de numărul populaţiei apte de muncă disponibile care doreşte să devină activă prin angajarea într-o muncă salariată. Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.

Disponibilităţile de forţă de muncă au ca sursă principală populaţia unei ţări. În funcţie de nivelul natalităţii, populaţia poate să crească sau să scadă, ceea ce va influenţa dimensiunea viitoare a ofertei de muncă. Dezvoltarea economică poate avea şi ea un impact important asupra dinamicii populaţiei. Există o relaţie strânsă între dezvoltare economică şi demografie. Ea poate influenţa în sensul

208

creşterii sau al scăderii numărului populaţiei, în funcţie de condiţiile concrete dintr-o ţară şi perioadă dată.

• Delimitări privind structura populaţiei:

• populaţia totală se compune din populaţia inactivă şi populaţia activă;

• populaţia inactivă este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă: copiii de vârstă preşcolară, elevii, studenţii şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi.

Populaţia în vârstă legală de muncă constituie sursa de formare a ofertei de muncă.

• populaţia activă este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din persoanele ocupate care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă. Această categorie a populaţiei se prezintă ca ofertă de muncă.

• Alte elemente în caracterizarea pieţei muncii

1) Rata de activitate la nivelul populaţiei unei ţări

100•munca de legala in varsta Populatia

activa Populatia=

2) Rata de ocupare

100•munca de legala in varsta Populatia

ocupata Populatia=

Ambii indicatori au importanţă deosebită pentru evaluarea gradului de utilizare a resurselor de muncă, în fundamentarea politici-lor economice şi sociale etc.

• Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active:

– demografic – raportul natalitate-mortalitate; – reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare; – durata săptămânii de lucru; – structura pe sexe; – imigrare; – emigrare.

209

În funcţie de interferenţele dintre aceşti factori, populaţia disponibilă activă devine o mărime variabilă de la o perioadă la alta a ofertei de muncă ce poate sau nu satisface cererea de muncă.

Piaţa muncii distribuie oferta de forţă de muncă în funcţie de cererea de muncă pe ramuri ale economiei naţionale.

Pe ansamblul economiei naţionale se estimează ca, la orizontul anului 2013, numărul mediu al salariaţilor să atingă un nivel de 6.058 mii persoane, ceea va reprezenta o creştere de 2,8% faţă de 2005. În ce priveşte populaţia ocupată nesalarială, se apreciază că ea se va menţine la un nivel constant.

Structura salariaţilor pe ramuri ale economiei naţionale a României în anii 2002-2005 şi 2013 (estimări)2

2002 2004 2005 2013 Total 100 100 100 100 Agricultură 3,5 3,2 3,0 3,6 Industrie 39,4 38,4 37,3 35,1 Construcţii 6,3 6,6 6,9 7,6 Servicii 50,8 51,8 52,8 53,7

• Structuri ale ofertei de muncă

Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă) pe care un salariat doreşte să le efectueze.

Factori care influenţează oferta de muncă individuală: – mărimea salariului nominal şi real; – raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru reface-

rea forţei de muncă; – nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui; – natura muncii şi securitatea ocupării. Oferta de muncă individuală începe de la un anumit nivel de

salariu (fie el minim, stabilit prin lege, fie stabilit de către parteneri), care asigură salariatului minimum de subzistenţă. Presupunem că acest nivel minim al salariului se notează, conform figurii 2, SOA.

2 Comisia Naţională de Prognoză. Creşteri importante ale salariaţilor au

loc şi se prevede să se menţină în viitorul apropiat în construcţii şi servicii, concomitent cu reducerea ponderii în industrie.

210

S

Q

S1

S0

2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

B

A

O

Fig. 2. Curba atipică a ofertei de muncă individuale

În timp, are loc creşterea ofertei de muncă, concomitent cu

creşterea salariului până la punctul B. Din acest punct, o sporire a salariului va avea ca efect o reducere a cantităţii de muncă oferite de persoana salariată. Decizia se fundamentează pe realizarea unui echili-bru dintre durata normală de muncă şi cea a timpului liber. Între mărimea duratei muncii şi cea a timpului liber este o relaţie negativă. Această relaţie se exprimă prin faptul că fiecare oră de muncă suplimentară presupune reducerea corespunzătoare a timpului liber. Sporirea duratei muncii şi reducerea timpului liber constituie o decizie subiectivă ce ţine de fiecare individ. Relaţia dintre cele două mărimi este optimă când utilitatea marginală a unei ore de muncă este egală cu utilitatea marginală rezultată din venitul adiţional provenit dintr-o oră suplimentară de muncă.

Oferta de muncă totală exprimă ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei muncii, formată din cei angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă.

Oferta de muncă totală este influenţată de dinamica salariului fie în sens de contracţie, fie de extindere(privit ca o variabilă indepen-dentă). Această relaţie – oferta de muncă – salariu – este reflectată în figura 3:

211

S

S1

S0

O

S2

S3

Q

B

A

Fig. 3. Curba ofertei de muncă

Linia dintre A şi B evidenţiază extinderea ofertei, iar cea dintre

B şi A, contracţia ofertei datorită modificării mărimii salariului. La un anumit nivel al salariului, oferta de muncă poate avea tendinţa de creştere sau de scădere în funcţie de o seamă de factori ce privesc dimensiunea populaţiei active disponibile.

8.3. ECHILIBRUL ŞI STRUCTURI

ALE PIEŢEI MUNCII • Echilibrul

Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări: – de echilibru, care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă; – de dezechilibru: a) când oferta de forţă de muncă este mai

mică decât cererea de muncă. În acest caz, există un deficit de forţă de muncă, de unde rezultă că pentru asigurarea unei ocupări de echilibru este nevoie fie de resurse de muncă suplimentare, fie de creşterea productivităţii muncii; b) când oferta de muncă depăşeşte cererea de muncă, ceea ce înseamnă că nivelul ocupării de echilibru este mai mic faţă de nivelul ocupării depline. În acest caz, apare un excedent de forţă de muncă activă, exprimat prin şomaj.

Manifestarea unui dezechilibru tot mai profund pe piaţa muncii, mai ales în perioade în care excedentul de ofertă faţă de cererea de

S= salariu Q= cantitate de muncă (număr de persoane aflate pe piaţa muncii)

212

muncă este ridicat, impune necesitatea lămuririi conceptului de ocupare deplină a forţei de muncă.

În teoria clasică, echilibrarea pieţei muncii se face în mod automat, oferta de muncă corespunzând cererii de muncă, consecinţă a efectului investiţional creator de locuri de muncă. Teoretic, rata ocu-pării s-ar situa la 100%. Această abordare corespunde, în plan teoretic, pieţei cu concurenţă perfectă, când, la nivelul salariului de echilibru, cererea şi oferta de muncă sunt egale.

În condiţiile concurenţei imperfecte şi ale modificărilor surve-nite, pe parcursul secolului al XX-lea, în baza tehnico-materială, în procesul de concentrare şi centralizare a capitalului şi producţiei, proces care a dat naştere la companii de mari dimensiuni, conceptul de ocupare deplină a evoluat. Dezechilibrul provocat de criza din 1929-1933 pe piaţa bunurilor a atras după sine o scădere considerabilă a ocupării. În consecinţă, s-a impus un nou mod de analiză a fenomenului ocupare-dezocupare.

J.M. Keynes, în abordarea teoretică a conceptului de ocupare deplină, ia ca punct de plecare interesele întreprinzătorilor în condiţiile existenţei unei anumite baze tehnice3. După el, înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor noi sunt cele care împreună determină volumul ocupării, iar volumul ocupării este legat într-un mod bine determinat de un nivel dat al salariilor reale şi nu invers. Dacă înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere efectivă de muncă insuficientă, atunci nivelul efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de lucru potenţial disponibilă la salariul real existent, generând şomaj.

În condiţiile actuale ale economiei de piaţă, conceptul de ocupare deplină a forţei de muncă nu trebuie înţeles în sensul de rată zero a şomajului. Reprezentanţi ai curentului de gândire economică monetarist, în special Milton Friedman, consideră că există o rată naturală a şomajului (de 3%, iar, în prezent, de 6-7%), care este compatibilă cu starea generală de echilibru economic.

Teoria compensării ocupării printr-o rată mai înaltă a inflaţiei, inspirată de curba Phillips, nu se mai verifică în foarte multe ţări. Se

3 J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 60-65.

213

consideră că piaţa muncii trebuie să devină mai flexibilă, prin extinde-rea sistemului de muncă cu timp parţial, reducerea duratei de muncă, contracte de muncă cu durata determinată etc. În acelaşi timp, forţa de muncă trebuie să devină mai mobilă, mai adaptabilă, într-o perioadă scurtă, la structura şi dinamica pieţei muncii.

• Structuri

Cererea şi oferta de muncă sunt structurate pe domenii de activitate rezultate din diviziunea socială a muncii. Fiecare domeniu se diferenţiază după profesiile ce îi sunt specifice, după gradul de calificare pe care îl presupun desfăşurarea activităţii şi sau tipurile de produse ce constituie ofertă pe piaţa bunurilor şi serviciilor. În funcţie de segmentarea cererii după criteriile ce ţin de nivelul de pregătire, specializare, calificare sau noncalificare, s-au constituit diferite cate-gorii de forţă de muncă, desemnate drept „grupuri nonconcurenţiale pe piaţa muncii”. Forţa de muncă nu constituie un factor de producţie omogen, înţelegând prin aceasta că ea se diferenţiază datorită unei serii de factori de natură socio-profesională. Această diferenţiere a forţei de muncă segmentează piaţa muncii în grupuri nonconcurenţia-le, ceea ce se concretizează şi în rate diferite ale salariilor.

Modificarea dimensiunii cererii de muncă, a structurii sale, sub impactul progresului tehnic, al apariţiei de noi produse, al crizei energetice, determină schimbări în structura ofertei de muncă. În acest caz, se pune problema adaptării diferitelor categorii profesionale la noile componente secvenţiale ale pieţei muncii. De la echilibrul general la nivel de cerere totală şi ofertă totală se ajunge la echilibrul segmentelor pieţei muncii, pe categorii socioprofesionale. Acest echilibru presupune ca, pe fiecare categorie de forţă de muncă, cererea totală să corespundă cu oferta concurenţială de forţă de muncă pentru aceeaşi categorie. Numai în acest caz se va realiza un echilibru general, dar diferenţele de salarii pe un segment sau altul al pieţei muncii vor restrânge sau mări dezechilibrul care se poate crea la nivelul diferitelor categorii socioprofesoionale. Echilibrul structural se manifestă prin dezechilibre de proporţii mai mari sau mai mici la nivelul fiecărei categorii socio-profesionale a forţei de muncă, ceea ce va conduce la existenţa unui surplus sau minus de ofertă faţă de cere-rea de muncă.

214

Piaţa muncii, considerată imperfectă, funcţionează nu numai pe baza principiilor pieţei, ci, într-o mare măsură, şi pe baza reglementă-rilor din partea statului, care se încadrează în politica generală de protecţie socială.

Astfel, la nivel macroeconomic, se stabilesc condiţiile genera-le de funcţionare a pieţei muncii, reglementările ce trebuie să stea la baza partenerilor ce reprezintă cererea şi oferta de muncă. Prin legisla-ţia muncii, elaborată de guvern cu aportul nemijlocit al sindicatelor, se formulează:

– modalităţile de angajare a forţei de muncă; – durata zilei de muncă; – condiţiile de acordare a concediilor; – condiţiile de disponibilizare a forţei de muncă; – facilităţile acordate forţei de muncă devenite şomeră; – principiile de stabilire a salariilor; – stabilirea unui nivel minim al salariilor de la care încep negocierile; – facilităţi pentru unele sectoare de activitate pentru a atrage

forţa de muncă, mai ales în cele deficitare în ce priveşte acest factor de producţie.

Desigur că, în funcţie de caracteristicile pieţei muncii din fiecare zonă, sunt formulate şi alte condiţii de funcţionare a acesteia.

La nivel microeconomic are loc întâlnirea efectivă a cererii cu oferta de muncă, între firme şi viitorii angajaţi salariaţi. În funcţie de condiţiile concrete ale unităţii economice, privind înzestrarea tehnică, volumul anticipat al producţiei, se dimensionează în termeni reali mărimea şi structura socioprofesională a cererii de muncă. Firma, prin contract, îşi asumă obligaţiile ce îi revin faţă de angajaţi.

La acest nivel, din confruntarea cererii cu oferta de muncă, însoţită de negocierile colective, are loc acceptarea sau neacceptarea de ore suplimentare şi se stabilesc mărimea şi dinamica salariului, condiţiile de muncă, durata concediului, unele facilităţi pe care firma le acordă, dar şi obligaţiile ce revin angajaţilor. Piaţa muncii asigură distribuirea forţei de muncă în concordanţă cu principiile generale şi cu condiţiile economico-sociale la nivel de firmă, unitate economică.

În România, piaţa muncii, în anii ’90, s-a aflat într-un proces de transformare în vederea funcţionării după principiile economiei de piaţă. În acest deceniu, s-a creat cadrul instituţional prin reorganizarea

215

Ministerului Muncii, a Direcţiilor judeţene de Muncă şi Protecţie Socială, a Oficiilor Forţei de Muncă la nivel de municipiu şi oraş. În 1999, s-a înfiinţat Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă, cu ramificaţii la nivel de judeţ şi oraş în vederea gestionării ocupării, formării, calificării şi recalificării forţei de muncă, alocării resurselor umane în profil teritorial. Toate aceste organisme au un rol important în urmărirea cererii de muncă şi a ofertei de muncă, în asigurarea, pe diferite trepte, a protecţiei sociale a şomerilor. Totodată, s-a creat cadrul legislativ prin elaborarea unor noi legi şi perfecţionarea Codu-lui muncii. Legea nr.1 din 1991 privind „ocuparea şi protecţia şome-rilor” s-a îmbunătăţit pe parcurs astfel încât, pe de o parte, să protejeze economic pe şomer şi, pe de altă parte, să-l stimuleze în căutarea unui loc de muncă.

Piaţa muncii se caracterizează prin profunde dezechilibre, ca expresie a reducerii cererii de muncă, în condiţiile dificultăţilor de ansamblu ale economiei. Excedentul de ofertă de muncă a sporit dimen-siunile şomajului în România, în prima jumătate a anilor ’90. Starea de criză prelungită din acea perioadă a adâncit dezechilibrul pe piaţa muncii. Atenuarea presiunii ofertei de muncă asupra cererii de muncă are loc pe măsură ce creşterea economică permite crearea de locuri de muncă.

8.4. SALARIUL

Salariul sau preţul muncii constituie o componentă esenţială a

pieţei muncii. Descifrarea conceptului şi a rolului său are o mare importanţă în stabilirea unui raport echitabil între veniturile posesorului forţei de muncă şi ale celorlalţi posesori de factori de producţie. De mărimea şi dinamica salariului depinde asigurarea unor condiţii econo-mice şi sociale corespunzătoare unui anumit standard de viaţă.

În funcţie de înţelegerea acestui raport se vor delimita relaţiile, la nivel microeconomic-firmă şi macroeconomic-guvern, faţă de retri-buire şi alte condiţii privind angajarea forţei de muncă.

• Diferite accepţiuni privind salariul

Salariul este definit în diferite moduri, în funcţie de doctrina economică pe care o reprezintă un economist-teoretician.

216

Salariul, în accepţiunea cea mai largă, reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de producţie muncă pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.

Paul Samuelson defineşte salariul ca fiind „preţul pentru care oamenii îşi închiriază serviciile lor”4.

Aceste definiţii răspund unui criteriu comun, şi anume remune-rarea forţei de muncă ca participantă la diferite activităţi economice.

Salariul trebuie abordat în dublu sens: cost şi venit. Salariul - cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii econo-

mici pentru plata muncii, contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj. În funcţie de ramură, subramură şi firmă, ponderea acestor cheltuieli în costul total este diferită.

Salariul - venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal de a cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat. De aceea, el devine un stimulent pentru salariaţi de a se (re)califica, perfecţiona şi adapta la cerinţele unităţii în care lucrează, pieţei muncii, în general.

Salariul - venit deţine o pondere importantă în totalul venitului naţional. În ţările dezvoltate economic, până la 90% din populaţia ocupată este salariată. În ţările în curs de dezvoltare, această pondere este mult mai mică, datorită structurii înguste, uneori monostructură, puţin evoluată, a economiilor naţionale respective.

În literatura economică, conceptul salariu-venit este abordat în mod diferit.

Adam Smith consideră că salariul este singurul venit bazat pe muncă: „Din produsul muncii sau din valoarea pe care munca o adaugă materialelor se scade partea ce revine sub formă de profit şi rentă”.5 Deci, produsul muncii muncitorului constituie răsplata naturală sau salariul muncii. Mărimea salariilor depinde de contractul făcut între muncitori şi patroni. „Primii vor să obţină cât mai mult, iar patronii să dea cât mai puţin posibil. Muncitorii sunt dispuşi să se unească pentru a urca salariul, iar patronii pentru a-l coborî”.6

4 Paul Samuelson, L'économique, t. 2, Ed. Librairie Armand Colin,

Paris, 1968, p. 860. 5 Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,

1960, p. 47. 6 Idem, p. 48.

217

David Ricardo, spre deosebire de A.Smith, face distincţie între preţul natural şi preţul de piaţă al muncii. El consideră că salariul natural este acel preţ necesar pentru întreţinerea muncitorului şi pentru perpetuarea speciei. Preţul de piaţă al muncii este acel preţ ce se plăteşte efectiv, pe baza raportului existent între cererea şi oferta de forţă de muncă.

Ferdinand Lassalle defineşte salariul drept valoare a mijloacelor de subzistenţă necesare întreţinerii forţei de muncă. Această concepţie este cunoscută sub denumirea de „Legea de aramă a salariului”. Salariul, după această lege, nu poate depăşi limita minimului de mijloace de subzistenţă necesare întreţinerii muncitorului şi familiei sale. Un spor al salariilor peste această limită ar atrage după sine un număr mai mare de căsătorii şi, în consecinţă, şi o creştere a natalităţii, respectiv a populaţiei, ceea ce ar conduce la diminuarea salariilor şi în consecinţă la reducerea naşterilor.

Karl Marx7 tratează forţa de muncă drept marfă, care are valoare. Salariul este un preţ care exprimă într-o formă transformată această valoare a mărfii-forţă de muncă. Salariul, după K.Marx, ascunde munca pe care muncitorul o efectuează în mod gratuit pentru capita-list; muncitorul primeşte un salariu mai mic decât valoarea forţei sale de muncă.

J.M.Keynes8 abordează conceptul de salariu în dependenţă de gradul de ocupare a forţei de muncă. Astfel, volumul folosirii mâinii de lucru se află într-un raport univoc cu volumul cererii efective exprimat în unităţi de salariu. Cererea efectivă este suma consumului scontat şi a investiţiilor scontate. Ea nu se poate modifica dacă înclinaţia spre consum, curba eficienţei marginale a capitalului şi rata dobânzii rămân total neschimbate.

În lucrări contemporane, unii economişti, preluând diferite elemente din teoriile înaintaşilor lor, definesc salariul - venit drept remunerarea muncii în raport cu cererea-oferta de muncă, cu negocierile colective între sindicate şi patronat, cu reglementările legislative privind funcţionarea pieţei muncii. Aşadar, salariul este o

7 Karl Marx, Capitalul, Editura Politică, Opere, vol. 23,1966, p.541-545. 8 J. M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii

şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 269-282.

218

categorie economică complexă, care presupune contract de muncă, negocieri colective, prestaţii de securitate socială, instituţii ale pieţei muncii etc.

8.5. MĂRIMEA SALARIULUI

Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă; în conse-

cinţă, salariul de echilibru se formează teoretic. Mărimea sa, fără a face abstracţie de cererea şi oferta de muncă, este rezultatul negocie-rilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod concret condiţiile de angajare şi nivelul salariului. La aceste negocieri se iau în considerare reglementările pieţei muncii, ca, de exemplu, salariul minim, stabilit prin negocieri între guvern şi sindicate pe economia naţională sau pe ramuri de activitate. Salariul negociat va fi mai mare faţă de salariul de echilibru (fig. 4).

S

Fig. 4. Echilibrul pe piaţa muncii; salariul de echilibru

Punctul E reprezintă echilibrul dintre cererea şi oferta de muncă

căruia îi corespunde salariul de echilibru. Salariul minim garantat (S1) pe economie se poate situa deasupra salariului de echilibru (Se). Salariul minim este un punct de plecare în negocieri, astfel că salariul convenit va fi mai mare, iar în condiţiile când factorul muncă va deveni prea scump, agentul economic va reduce cererea de muncă (A).

Q = cantitatea de muncă S = salariul Se = salariul de echilibru C = cererea de muncă O = oferta de muncă S1 = salariul minim pe economie Qc = cantitatea de echilibru Qa = contracţia cererii de muncă Qb = extinderea cererii de muncă

219

• Factori care influenţează mărimea şi dinamica salariului

Salariul privit ca venit are o tendinţă generală de creştere. Ca mărime şi capacitate de acoperire a nevoilor de trai ale salariatului şi familiei lui, salariul se diferenţiază de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, pe ramuri, domenii, profesii, meserii, în funcţie de mai mulţi factori, şi anume:

- raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă; - cheltuielile necesare subzistenţei lucrătorilor, pentru refacerea şi

dezvoltarea forţei de muncă în condiţiile diversificării şi sporirii nevoi-lor materiale şi spirituale, ale apariţiei unor noi bunuri şi servicii etc.;

- nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum; - cheltuielile pentru odihnă şi viaţă spirituală, care cresc pe

măsură ce timpul de muncă se reduce în favoarea timpului liber; - sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii; - chirii, care au tendinţa de creştere; - gradul de organizare a sindicatelor; - raportul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal; dacă,

pe unitate de rezultat, salariul în calitate de cost scade când produc-tivitatea devansează creşterea salariului mediu, în schimb. salariul ca venit are o tendinţă de creştere, dar fără a devansa sporul productivită-ţii muncii. Raţiunea constă în criteriul de eficienţă ce ghidează activitatea economică.

• Efectul de substituţie şi efectul de venit

Mărimea efectivă a salariului este influenţată şi de comporta-mentul contradictoriu al salariatului, exprimat fie în efectul de substi-tuţie, fie în efectul de venit.

Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea, corespunzătoare, a timpului destinat muncii, care-i asigură lucrătorului venituri mai mari. Are loc, astfel, substituirea unei părţi a timpului liber prin timp de muncă.

Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare, care-i asigură un standard de viaţă relativ ridicat, astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea, corespunzătoare, a timpului liber; se renunţă la programul de muncă prelungit, la ore suplimentare.

220

Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea salariului să fie astfel determinată, încât să stimuleze pe salariat în muncă. Această relaţie este prezentată în fig. 5.

S

Q0

600

2 3 4 51

800

1000

Efectul de venit > Efectul de substituţie

Efectul de venit = Efectul de substituţie

Ore muncă pe zi

Efectul de substituţie > Efectul de venit

Fig. 5. Relaţia efect de substituţie – efect de venit

Efectul de substituţie are o tendinţă de creştere, când puterea de

cumpărare este scăzută, salariatul completându-şi venitul prin efectua-rea de ore suplimentare. Un nivel ridicat al salariului, cu o putere de cumpărare ridicată, va genera tendinţa de renunţare la ore suplimen-tare, la o parte a timpului de muncă.

Prin capacitatea şi gradul lor de organizare, sindicatele pot, prin negocieri, să stabilească un nivel mai ridicat al salariului şi să obţină prestaţii sociale suplimentare din partea agenţilor economici. Dar prezenţa şomajului poate influenţa negocierile în sensul admiterii unui salariu mai mic; şomajul este considerat un factor ce presează asupra nivelului salariului.

În condiţiile actuale, în care salariaţii deţin ponderea dominantă în totalul populaţiei ocupate, iar forţa sindicatelor creşte, au loc măriri ale salariilor chiar dacă şomajul este la un nivel ridicat.

În ultimii 20 de ani de funcţionare a pieţei muncii, „rata creşterii salariului a fost departe de a fi invers proporţională cu cea a şomajului”.9 Astfel, factorii cu influenţă directă asupra dinamicii salariului au o forţă de presiune mai mare decât şomajul.

9 Jean-Marie Albertini, Les rouages de l'économie nationale, Ed.

ouvrières, Paris, 1988, p. 110-111.

221

• Diferenţiere - apropiere (egalizare)

Mărimea salariului este supusă unor tendinţe contradictorii: de diferenţiere de la un salariat la altul şi de apropiere (egalizare).

Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii, răspunderi în muncă, condiţii de muncă, de mediu toxic, muncă de noapte. Un element deosebit de important pe care se fundamentează diferenţierea îl reprezintă eficienţa utilizării fondului uman, exprimată în rezultatele muncii. Dacă nu ar fi luate în considerare diferenţele calitative ale persoanelor salariate, ar dispărea dorinţa de perfecţionare, de calificare. Diapazonul diferenţierilor se poate restrânge prin creşterea gradului de calificare. O eventuală egalizare ar nemulţumi atât pe salariaţi, cât şi pe posesorii de capital.

Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării, prin perfecţionare; ea presupune apropiere (egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii. În caz contrar, ar exista un transfer de rezultate de la cei cu eficienţă ridicată spre cei a căror productivitate este mai scăzută, ceea ce ar fi în contradicţie cu principiile economiei de piaţă.

8.6. FORMELE SALARIULUI

Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o

primeşte de la unitatea pentru care lucrează sau prestează muncă. Salariul nominal în care este inclus impozitul constituie salariul

nominal brut. Salariul nominal este cel negociat, luându-se în calcul evoluţia preţurilor şi tarifelor. Dacă preţurile au o tendinţă de creştere de tip inflaţionist, negocierea salariului nominal va lua în calcul acest fenomen, imprimând o tendinţă de creştere.

Salariul net este acela pe care-l primeşte salariatul ca venit din care s-au scăzut impozitul şi alte reţineri prevăzute prin lege (de exemplu, pentru fondul de şomaj).

Salariul nominal este o mărime dinamică, variind în funcţie de factorii ce au fost evidenţiaţi.

Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal, la un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioadă. Salariul real (puterea lui de cumpărare) depinde de

222

mărimea salariului nominal şi de nivelul preţurilor la bunurile econo-mice. Fluctuaţiile preţurilor determină modificări ale salariului real. Dacă preţurile cresc, iar salariul nominal rămâne constant, salariul real va scădea. Dacă preţurile scad, la acelaşi salariu nominal, salariul real va creşte. Salariul real este în relaţie direct proporţională cu mărimea salariului nominal şi invers proporţional cu dinamica preţurilor.

În România, creşterea constantă a preţurilor şi, în unele perioa-de, o inflaţie galopantă au erodat puterea de cumpărare a salariului nominal. S-a creat un ecart puternic între evoluţia preţurilor şi cea a salariului real, fapt ce a influenţat negativ, în aceste perioade, standar-dul de viaţă al unor categorii largi ale populaţiei.

Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor (în procente):

SR =SN

P În dinamică, modificarea salariului real este evidenţiată de

indicele salariului real:

ISR =SR

SRx100

1

o

ISR =ISN

IPx100

ISR = indicele salariului real SR1 = salariul real din perioada curentă SR0 = salariul real din perioada anterioară ISN = indicele salariului nominal IP = indicele preţurilor – Salariul direct este remuneraţia efectivă primită de salariat,

care corespunde cu salariul net şi sumele corespunzătoare pentru concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu.

– Salariul indirect este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât consumul efectiv de muncă.

– Salariul minim garantat este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-guvern. El serveşte ca bază de calcul, de la care se va pleca în stabilirea salariilor la un nivel în măsură să

223

asigure condiţii decente de trai, în condiţii de stabilitate şi creştere economică. În cazul unei conjuncturi economice nefavorabile, acest salariu minim este corectat.

În România, salariul minim este rezultatul negocierilor dintre sindicate, patronat, guvern. El este stabilit la nivel de economie şi este corectat, în anumite proporţii, cu rata inflaţiei. Salariul minim pe economie rămâne mult în urma creşterii preţurilor şi, din această cauză, el asigură în limite modeste un trai decent de existenţă.

Salariul minim generează anumite constrângeri pentru patroni, în măsura în care este puţin flexibil, ceea ce stimulează substituirea forţei de muncă cu un alt factor de producţie.

– Salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale acesteia sunt deosebit de bune. El poate lua diferite forme concrete: prime, al 13-lea salariu, facilităţi făcute salariaţilor la anumite servicii (creşe pentru copii, case de odihnă, cantine etc.).

– Salariul social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale. Aceste venituri nu sunt corelate cu rezultatele muncii salariaţilor, ele sunt adiţionale, având scopul asigurării unui nivel de trai de subzistenţă pentru anumite categorii de salariaţi sau grupuri din cadrul acestora care se confruntă cu riscuri mai mari, cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale, şomajul etc. Acordarea salariului social este un răspuns al societăţii la riscurile la care sunt supuşi salariaţii.

8.7. FORME DE SALARIZARE

Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile

concrete prin care se determină mărimea salariului pentru fiecare salariat. Forma de salarizare face legătura între partea ce revine salariatului şi activitatea depusă de el, între salarii şi rezultatele muncii. Fiecare formă de salarizare evidenţiază într-un mod specific cantitatea, calitatea şi importanţa muncii depuse.

Formele de salarizare sunt stipulate în contractul de muncă. Cele mai practicate forme de salarizare sunt: în regie, în acord şi mixtă. Fiecare formă poate fi aplicată într-o mare varietate.

224

– Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: oră, zi, săptămână, lună. Această formă se practică atunci când munca este complexă şi dificil de normat. Fiecărui salariat i se stabileşte ce are de realizat, răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o posedă, de domeniu, de locul pe care îl ocupă în eşaloanele de conducere şi organizare a activităţii. Dacă salariatul nu depune munca minimă în unitatea de timp prevăzută în contract, el va fi disponibilizat de către unitatea respectivă. Cel care depune muncă mai multă şi de bună calitate în unitatea de timp prevăzută poate fi recompensat prin premii, gratificaţii, anumite facilităţi atribuite de unitatea în care lucrează.

Mărimea totală a salariului este produsul dintre timpul lucrat şi salariul pe unitatea de timp.

– Salarizarea în acord este acea formă de remunerare a indivi-dului sau grupului în funcţie de cantitatea de produse realizate, de numărul operaţiilor executate. Aceasta se practică în acele domenii de activitate unde se poate norma şi comensura munca cheltuită prin cantitatea de produse sau numărul de operaţii.

Salarizarea în acord pune mai pregnant în evidenţă legătura dintre mărimea salariului şi munca depusă de salariat; în acest caz, cheltuielile de supraveghere se pot reduce, iar intensitatea muncii creşte.

Dacă nu şi-a îndeplinit norma de produse sau operaţii, dacă nu a asigurat calitatea corespunzătoare, lucrătorul este penalizat.

Salarizarea în acord prezintă şi unele dezavantaje: tendinţa de a obţine cât mai multe produse sau de a executa operaţii în număr mare în aceeaşi unitate de timp poate afecta calitatea produselor; intensifica-rea muncii dincolo de anumite limite necesită un consum mare de energie, cu efect negativ asupra sănătăţii ca urmare a unei oboseli fizice şi intelectuale.

Salarizarea în acord s-a diversificat, concretizându-se în: acord direct; acord progresiv; acord global.

Acordul direct constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată, operaţiune executată. Mărimea salariului va fi direct proporţională cu numărul produselor sau operaţiilor executate de salariat. Se aplică în domeniile unde se poate face măsurarea muncii individuale.

225

Acordul progresiv presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe unitate de produs sau operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv.

Acordul global se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a executa într-un termen stabilit un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice pentru care primeşte o sumă globală, determinată în raport cu manopera necesară realizării obliga-ţiilor prevăzute în contract.

– Salarizarea în remiză sau cote procentuale se aplică, de regulă, în comerţ, în activitatea de prestări servicii. Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu nivelul de îndeplinire a sarcinilor stabilite prin contract.

Practicarea diferitelor forme de salarizare nu exclude contestarea lor din partea salariaţilor sau a întreprinzătorului, faptul că aceştia nu sunt recompensaţi în funcţie de utilizarea eficientă a muncii sau a capitalului. Atenuarea acestui conflict se poate face prin măsuri de corectare, participare, socializare.

Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor prin indexare, prin acordarea unor sporuri pentru muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor responsabilităţi în domeniul managementului etc.

Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea benefi-ciului obţinut de unitatea economică unde îşi desfăşoară activitatea. Permite o repartizare mai echitabilă a rezultatelor obţinute prin aportul salariaţilor şi o atenuare a confruntărilor dintre interesele personale ale salariaţilor şi cele ale întreprinderii.

Participarea se poate realiza prin cote - părţi din beneficiu, facilităţi acordate salariaţilor de a cumpăra acţiuni la unitatea unde lucrează şi alte forme stabilite de conducerea întreprinderii.

Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situaţie mai dificilă, remunerarea pe baza muncii depuse fiind insuficientă în condiţia dată.

Alegerea formei de salarizare are în vedere utilizarea eficientă a forţei de muncă, stimularea ei în ridicarea calificării şi evaluarea cât mai justă a raportului între rezultatele economico-financiare ale unităţilor şi remunerarea propriilor salariaţi.

226

Concepte de bază

• Piaţa muncii • Cererea de muncă • Oferta de muncă • Cost marginal al muncii • Venit marginal al muncii • Salariul • Salariul nominal • Salariul real Probleme de reflecţie, întrebări

• Care este raportul dintre nevoia de muncă şi cererea de muncă? • Relaţia dintre disponibilitate de muncă şi oferta de muncă • Concepţii cu privire la ocuparea deplină • Care este relaţia dintre salariul nominal, salariul real şi preţuri? • Factori care influenţează mărimea şi dinamica salariului • Forme de salarizare Bibliografie • Paul Samuelson, Economics, Librairie Armand Colin, Paris, 1969. • Lionel Stolern, L'équilibre et la croissance économique, Dunod,

Paris, 1969. • J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi

a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. • Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1960. • Jean-Marie Albertini, Les rouages de l'économie nationale, Ed.

ouvrières, Paris, 1988. • Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura

Economică, Bucureşti, 1999. • Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999.

227

Capitolul 9

PROFITUL ŞI RENTA Obiectivele temei:

Studiul acestui capitol permite cunoaşterea de către studenţi a: – profitului şi rentei, ca forme de venit; – diferitelor concepţii cu privire la profit şi rentă; – procesului de formare a profitului şi rentei; – formelor profitului şi rentei.

9.1. DEFINIRE. MĂRIMEA ŞI DINAMICA PROFITULUI

Între veniturile fundamentale se înscriu profitul şi renta. Noţiunea de profit este percepută în chip diferit de diversele

categorii de subiecţi – agenţi economici, oameni de ştiinţă, întreprin-zători, salariaţi, sindicate, firme, puterea publică ş.a. Aceasta explică şi multitudinea de sensuri cu care este folosită categoria profit.

Într-o accepţiune generală, prin profit se înţelege partea răma-să din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.

Deşi larg acceptată, această definiţie nu oferă răspunsurile aşteptate la probleme fundamentale. Ce este, de fapt, profitul? De unde provine? Care este sursa lui? Ce motivaţie economică şi juridică are însuşirea lui de către întreprinzător? - aceste întrebări au consti-tuit şi constituie încă probleme de maximă atracţie pentru marile şcoli de gândire, ca şi pentru practica economică.

Interesul faţă de această problemă are o motivaţie multiplă. Profitul este o categorie fundamentală care se interferează cu majorita-tea categoriilor economice (cost, salariu, dobândă, rentă, preţ etc.). El

228

este criteriul esenţial de estimare şi evaluare a randamentului capitalu-lui, constituie motivaţia principală şi imboldul prioritar al oricărei activităţi economice. Totodată, profitul este unul din veniturile impor-tante supuse impozitării, constituind o resursă de primă însemnătate a bugetului de stat. Nu mai puţin important este rolul profitului ca resursă esenţială a dezvoltării economice.

• Evoluţia gândirii economice referitoare la profit

a) Reprezentanţii şcolii clasice, A. Smith, D. Ricardo, conce-peau profitul ca o parte a valorii mărfurilor care este reţinută de patron. Ei considerau că profitul este o mărime reziduală, rămasă după ce s-a scăzut salariul muncitorilor şi care este destinată remunerării capitalului. În concepţia clasică, profitul şi salariul nu sunt numai mărimi complementare, ci şi concurente; creşterea uneia nu poate avea loc decât în detrimentul celeilalte1. Dacă salariul remunerează munca, funcţia profitului este de a remunera capitalul.

D. Ricardo distingea profitul obişnuit, comun, obţinut în condiţii de liberă concurenţă, de profitul neobişnuit, rezultat din vânzarea mărfurilor la un preţ care depăşeşte cu mult costul de producţie, datorită condiţiilor deosebite în care unii întreprinzători produc şi vând produsele lor.2

b) Şcoala marginalistă, prin exponentul său de bază Leon Walras, exclude profitul din resursele dezvoltării. El susţine că, într-un regim de liberă concurenţă, venitul întreprinzătorilor este egal cu cheltuielile de producţie, iar profitul este nul. Demonstraţia lui Walras în sprijinul acestei teze porneşte de la premisa că întreprinzătorul, îndeplinind funcţia de manager care îşi asumă răspunderea şi riscul organizării unei activităţi economice, este recompensat cu suma reprezentată de profit, ce se include în costul de producţie alături de dobânda la propriul capital şi chiria (renta) pentru localul sau terenul care îi aparţine.3

1 D. Ricardo, Opere alese, vol. II, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1962, p. 141. 2 Ibidem, 143. 3 Pentru aprofundarea acestei probleme vezi şi: Paul Heyne, Modul

economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 201-210.

229

Teza profitului ca remuneraţie pentru serviciile întreprinzăto-rului-proprietar şi recompensă pentru riscul şi incertitudinea pe care acesta şi le asumă este susţinută şi de alţi economişti de prestigiu din şcoala marginalistă: A. Marshall, M. Allais, J.B. Clark ş.a. Economiştii A. Marshall şi J.B. Clark considerau că în profitul întreprinzătorului se disting mai multe elemente: o remuneraţie pentru formarea calităţilor sale de conducător, o răsplată pentru priceperea sa de a organiza activitatea într-un domeniu şi o primă de asigurare pentru riscurile asumate. Pe lângă acestea, profitul poate să includă şi o rentă, ce rezultă din împrejurări favorabile deosebite care permit agenţilor economici fie să producă la costuri mai reduse decât ceilalţi întreprin-zători, fie să vândă la preţuri mai ridicate decât aceştia.

c) Gândirea economică contemporană se remarcă prin tendin-ţa de a folosi termenul de „profit” pentru a desemna numai surplusul de venit a cărui obţinere nu este legată de vreun factor de producţie. Profitul-remunerator, ce revine întreprinzătorului pentru serviciile sale de manager, este considerat salariu şi primă pentru risc, motiv care nu mai justifică denumirea de „profit”. „Termenul de profit – afirmă profesorul H. Guitton – este folosit pentru a desemna surplusul peste toate cheltuielile de producţie (inclusiv plata serviciilor întreprinzătorului)”4.

În teoriile contemporane, legitimitatea profitului este motivată mai amplu, invocându-se, îndeosebi, rolul managerului în întreprin-derea modernă. Într-o lume extrem de dinamică, reuşitele firmei sunt condiţionate de calitatea conducerii, de capacitatea inovaţională, de mobilitatea organizatorică şi decizională a întreprinzătorului. Econo-mistul american J.A. Schumpeter sintetizează astfel aceste cerinţe: „Nu există profit decât într-o economie dinamică. Or, aceasta nu există fără conducător inovator”5.

O analiză cuprinzătoare a profitului, însoţită de o sinteză a numeroaselor puncte de vedere existente în literatură, realizează profesorul american P. Samuelson. În renumita sa lucrare Economics, el prezintă cinci definiţii ale profitului, ca ilustrare a conţinutului

4 H.Guitton, Économie politique, Tome II, Dalloz, Paris, 1971, p. 323. 5 J.A.Schumpeter, Capitalisme, Socialisme, Démocratie, Payot, Paris,

1951.

230

extrem de complex al conceptului. Alţi economişti, ca J. Marshall, formulează motivaţii de natură sociologică în sprijinul profitului, po-trivit cărora acesta şi-ar datora existenţa forţei şi energiei întreprinză-torului în confruntarea cu concurenţa, prin care el îşi poate asigura poziţii profitabile.

Mai recent, o serie de economişti americani, Frank Knight, Paul Heyne, abordează şi analizează profitul de pe poziţiile incertitudinii şi riscului. „Incertitudinea – susţine P. Heyne – este sursa profitului”6. Teza se bazează pe următorul raţionament: „Dacă agenţii economici ar fi bine informaţi asupra domeniului în care îşi investesc capitalul, iar concurenţa liberă ar echilibra veniturile cu costurile de producţie, profitul ar fi nul, firmele putând totuşi să acţioneze în continuare. Dar, în realitate, într-o lume incertă, agenţii nu sunt bine informaţi, iar cei care pătrund mai devreme într-un domeniu, când concurenţa este restrânsă, pot să obţină profit din diferenţa dintre venituri şi costuri, diferenţă care, într-o concurenţă neîngrădită, ar dispare. Aceasta se întâmplă din cauza incertitudinii, în absenţa căreia ... toate şansele de profit ar fi în întregime exploatate, în consecinţă, peste tot, profitul ar fi zero”. Şi Heyne continuă, afirmând că „profitul este rezultatul prevederii viitorului cu mai multă acurateţe decât au făcut-o ceilalţi agenţi”7. Se deduce, cu uşurinţă, importanţa pe care o au în afaceri abilitatea şi capacitatea de intuiţie, flerul întreprinzătorului, precum şi transparenţa sau opacitatea domeniului pentru agenţii economici.

d) Doctrinele cooperatiste şi sociale8. Acestea neagă utilitatea şi necesitatea profitului pentru dezvoltarea economico-socială şi acreditează ideea că el provine fie din exploatarea consumatorilor (doctrinele cooperatiste), fie din cea a muncitorilor (doctrinele socia-liste). Consumatorii individuali neorganizaţi sunt constrânşi să plătească, pentru mărfurile cumpărate, preţuri mai ridicate. Dacă n-ar exista profitul însuşit de patron, consumatorii ar cumpăra produsele mai ieftin. Soluţia constă - potrivit doctrinelor cooperatiste – în organizarea

6 Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 207. 7 Ibidem. 8 Vezi Şcoala de la Nîmes, Franţa (reprezentanţi: Ch.Gide, F.Poisson,

E.Lavergne, E.Lasserre ş.a.).

231

consumatorilor în cooperative de consum, care funcţionează pe principiul compensării cheltuielilor efectuate şi al nonprofitului.

În doctrinele socialiste, profitul provine din munca neplătită a muncitorilor salariaţi. Teza şi-a găsit o amplă dezvoltare în teoria marxistă a exploatării, potrivit căreia existenţa profitului este condiţionată de cea a patronului-proprietar exploatator.

• Formele profitului

În structura profitului se disting mai multe elemente componente. După modul de determinare şi realizare, se disting: a) Profitul brut, care este reprezentat de partea ce rămâne din

venitul total după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie: Pb = V - C În care: Pb = profitul brut V = venitul total sau încasat C = cheltuieli de producţie (costul) Profitul brut apare ca venit rezidual. b) Profitul net reprezintă partea din profitul brut care rămâne

după ce au fost deduse: dobânda la capitalul propriu al întreprinzăto-rului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă direct din profit.

c) Profitul normal, legitim sau justificat reprezintă remunerarea serviciilor întreprinzătorului, recompensa pentru priceperea sa şi răs-punderea pe care şi-o asumă, prima pentru risc şi incertitudine. Profitul normal este câştigul minim acceptat de întreprinzător ca să organizeze activitatea. Dacă nu există şansa să obţină profitul normal, niciun agent economic nu consimte să-şi organizeze şi să-şi dezvolte activitatea. De asemenea, dacă profitul normal este prelevat într-o proporţie prea mare, ca impozit sau alte taxe, interesul întreprinză-torilor pentru afaceri scade.

d) Profitul pur sau supraprofitul este profitul generat de împrejurări deosebite, care nu au legătură cu activitatea întreprinzăto-rului, fiind denumit, de unii autori, şi excedentar. Este obţinut numai

232

de acei întreprinzători care au o poziţie de monopol în producerea şi/sau vânzarea produselor, fiind generat de elemente care nu intră în mecanismul general al concurenţei. El se realizează, de regulă, pe baza unor preţuri de vânzare mai ridicate, care permit prelevarea unei părţi din venitul consumatorilor. „Prin intermediul preţurilor – afirmă economistul american Galbraith - monopolul sau oligopolul neoclasic exploatează puterea care derivă din împrejurarea de a fi unicul sau unul din puţinii vânzători pe piaţă. Datorită acestei supremaţii, preţurile sunt mai ridicate, profiturile mai mari ... consumatorii plătesc mai mult ... iar distribuirea venitului este deviată în favoarea mono-polului”9.

e) Profitul marginal reprezintă profitul asigurat de producţia marginală. Este egal cu diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal. Profitul marginal maxim se obţine atunci când costul marginal se află la nivelul cel mai scăzut. Când însă profitul marginal este egal cu zero, profitul total e maxim.

• Mărimea şi dinamica profitului. Masa şi rata profitului

Pe cât de importantă este cunoaşterea mărimii profitului, pe atât de dificilă este determinarea ei. De regulă, mărimea profitului unei firme, ramuri etc. nu poate fi cunoscută decât pe căi ocolite. Dificultăţile sunt de ordin obiectiv (multitudinea elementelor compo-nente) şi de ordin subiectiv (discreţia care se păstrează în jurul profitului, cu scopul asigurării unor avantaje).

Mărimea profitului (Pr) poate fi stabilită în sumă absolută ca diferenţă între venitul total (V) şi costul de producţie (C):

Pr = V - C

Aceasta este masa profitului, la cunoaşterea căreia se poate ajunge cu ajutorul statisticilor fiscale, comerciale sau prin publicarea rezultatelor financiare la care sunt obligate, prin lege, societăţile comerciale. Masa profitului depinde de nivelul costului de producţie, mărimea venitului şi volumul de activitate.

9 J.K.Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,

Bucureşti, 1982, p. 147.

233

Profitul poate fi exprimat şi în mărime relativă (în procente) ca rată, care se determină prin raportarea masei profitului obţinut, într-o anumită perioadă de timp, la capitalul folosit pentru realizarea lui:

100KP P' ⋅=

în care: P’ = rata profitului P = masa profitului K = capitalul folosit Rata profitului exprimă gradul de valorificare a capitalului

utilizat de întreprinzător şi oferă măsura rentabilităţii unei firme, activităţi sau unui produs.

Dinamica masei şi ratei profitului ilustrează poziţia pe care o are o firmă în producţia şi desfacerea unui produs. Posibilităţile ei de a mări profitul sunt puternic influenţate de factorul timp.

Pe termen scurt, şansa firmei de a realiza un profit mai mare depinde de pătrunderea mai devreme în ramură, când concurenţa este încă slabă, iar cererea devansează oferta. Stimulaţi de cererea în creştere, întreprinzătorii folosesc prilejul de a-şi mări profitul sporind producţia şi oferta până când cheltuielile suplimentare, efectuate cu oferta adiţională, pot fi acoperite prin preţul de vânzare (fig. 1).

Fig. 1. Maximizarea profitului pe termen scurt

234

Întreprinzătorul raţional încetează să mai producă dacă preţul produsului său coincide cu costul marginal (punctul B). La acest nivel al producţiei, el nu obţine nici profit, dar nici nu pierde din produsul adiţional realizat. De aceea, nu are interes să continue creşterea producţiei. În schimb, realizează profit din producţia anterioară (punctul E pe abcisă), ca diferenţă între preţul de vânzare al produ-sului şi costul mediu. Din punct de vedere al posibilităţilor de mărire a profitului pe termen scurt, pentru firmele care produc şi vând în regim de concurenţă liberă, situaţia optimă este aceea care le permite să egalizeze costul marginal (Cma) cu preţul de vânzare (P):

Cma = P Această egalitate marchează echilibrul firmei (întreprinzătorului). Pe termen lung, posibilităţile firmei de a asigura echilibrul şi a

maximiza profitul sunt condiţionate de concurenţa existentă pe segmentul de piaţă respectiv. Dacă perspectiva profitului atrage noi firme în ramură şi oferta creşte (în raport cu cererea), determinând o coborâre a preţului de vânzare, firmele vor putea produce rentabil numai în măsura în care preţul de vânzare, deşi mai redus, poate acoperi totuşi costul de producţie.

Când preţul pieţei este egal cu P1, firma obţine profitul, adică diferenţa dintre P1 şi C, Q1. Reducerea preţului la P2, ca urmare a sporirii ofertei, egalizează costurile medii totale (CTM) cu costul marginal (Cma) şi preţul (P), iar profitul (Pr) devine 0 pentru întreaga producţie fabricată, nu numai cea marginală. Pe perioade lungi, condiţia de echilibru şi maximizare a profitului firmei este realizarea egalităţii: Cma = P > CTM.

Dacă pe termen scurt posibilităţile de maximizare a profitului se află sub semnul cheltuielilor suplimentare cu care se obţine un spor de producţie şi al încadrării lor în preţul pieţei (o producţie superioară lui QE se obţine cu costuri mai mari decât P1), pe termen lung, maxi-mizarea profitului depinde de capacitatea firmei de a realiza producţia cu costuri inferioare preţului pieţei, în condiţiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei.

9.2. RENTA

Datorită îndelungatei sale existenţe, renta se înscrie printre

noţiunile cu cea mai amplă utilizare şi cu cele mai diferite semni-

235

ficaţii. Multă vreme, renta a fost abordată în legătură cu utilizarea resurselor naturale, îndeosebi a pământului. În epoca modernă, însă, gândirea economică a extins sfera de aplicare a acestei categorii.

• Natura rentei

În sens uzual, renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pământ, clădiri, construcţii, resurse de apă) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital bănesc). În sens restrâns, se foloseşte termenul de rentă economică, ce reprezintă plata pentru folosirea unei resurse economice nesubstituibile, a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia.

În gândirea economică s-au conturat, de-a lungul timpului, numeroase concepţii, doctrine, şcoli cu privire la natura, formele şi temeiurile rentei.

Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei la agricultură. Ei considerau că formarea rentei s-ar datora dărniciei naturii. Economistul englez William Petty arăta că renta este surplusul obţinut de pe un teren după ce s-au scăzut cheltuielile cu exploatarea lui şi întreţinerea lucrătorului agricol. Mărimea rentei, în gândirea sa, depinde de cererea şi preţul produselor agricole. O sporire a cererii ar ridica preţul cerealelor, mărind renta, iar scăderea ei ar avea un efect contrar.

Adam Smith a tratat renta ca pe un surplus provenit din diferenţa de fertilitate şi amplasament al terenului şi determinat de preţul de vânzare al produsului agricol. Dacă salariile şi profitul înalte sau scăzute sunt cauza preţului ridicat – afirma A. Smith –, renta înaltă sau scăzută este efectul acestui fapt.10

În perioada următoare, problemele rentei au constituit obiect de cercetare şi studiu pentru mulţi economişti, între care David Ricardo a avut o contribuţie hotărâtoare la crearea teoriei clasice asupra rentei. Acesta definea renta ca „acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi

10 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1962, p. 103.

236

indestructibile ale solului”11. În opoziţie cu fiziocraţii, Ricardo considera că renta nu este un „dar al naturii”, ci, dimpotrivă, un efect al „zgârceniei” ei, deoarece insuficienţa terenurilor fertile determină luarea în cultură şi a suprafeţelor cu calităţi inferioare. Or, rentă aduc numai terenurile din prima categorie. În concepţia sa, realizarea rentei depinde de preţul produselor agricole. „Cerealele nu sunt scumpe pentru că se plăteşte rentă, ci se plăteşte rentă pentru că cerealele sunt scumpe ... preţul cerealelor nu ar scădea câtuşi de puţin dacă proprietarii funciari ar renunţa la toată renta lor”12.

Un punct de vedere deosebit faţă de Ricardo (care atribuia renta doar diferenţelor calitative dintre terenuri) a susţinut J. Stuart Mill, care afirma că renta se poate obţine de pe toate terenurile luate în cultură, dacă oferta produselor lor este limitată în raport cu cererea, sugerând posibilitatea extinderii rentei şi la alte categorii de produse (bunuri imobiliare, mine, păduri ş.a.)

K. Marx a preluat teze ale concepţiei clasice şi a explicat formarea rentei pe baza valorii-muncă şi plusvalorii, considerând-o ca fiind surplusul de plusvaloare, peste profitul mijlociu, creat de muncitorii agricoli şi însuşit de proprietarii funciari, în baza dreptului de proprietate asupra pământului.

Şcoala marginalistă, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea, a acordat o atenţie specială problemelor rentei. Caracteristica esenţială a acestei şcoli de gândire o constituie extinderea teoriei rentei asupra tuturor domeniilor de activitate şi tratarea rentei funciare ca un caz special al rentei în general. Reprezentantul acestei şcoli, economistul englez A. Marshall, a examinat pe larg fenomenul generalizării rentei; el aprecia că renta funciară nu este decât o speţă particulară a unui gen mai întins.13 În concepţia sa, renta reprezintă plata pentru orice resursă a cărei ofertă nu poate fi mărită imediat la nivelul cererii. Lui îi aparţine, de fapt, şi conceptul de rentă economică, la care au aderat mulţi economişti. Printre aceştia se află şi profesorul american P. Samuelson, care afirmă că pământul nu este singurul factor de

11 David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1959, p. 85. 12 Ibidem, p. 95. 13 A.Marshall, Principes d’économie politique, Paris, 1969, Préface, p. VIII.

237

producţie ale cărui venituri pot fi tratate din punct de vedere economic ca rentă. În această situaţie se pot găsi şi o mare parte din salariile plătite, maşini sau orice factor de producţie a cărui ofertă rămâne neschimbată o perioadă de timp.14

În ţara noastră, preocupările teoretice în legătură cu renta datează din secolul XIX (Ion Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian), dar ele s-au intensificat, cu deosebire, în perioada interbelică. Profesorul V. Madgearu realizează cea mai profundă analiză a teoriei ricardiene asupra rentei şi explică modalităţile de formare a ei în agricultura românească.

În economia contemporană, majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire susţin valabilitatea universală a rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de activitate economică şi nu numai agriculturii. Afirmaţia economistului american J.B. Clark este ilustrativă în acest sens. „Este una din realităţile economice cele mai evidente – afirmă el – că venitul muncii, pe de o parte, şi al capitalului, pe de altă parte, sunt absolut de aceeaşi natură ca şi renta solului”.15

În concordanţă cu această concepţie, se foloseşte termenul de rentă economică pentru a desemna plata impusă de utilizarea unei resurse economice nesubstituibile a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea şi care se constituie într-un venit pentru posesorul resursei; oricare ar fi ea – teren, forţă de muncă, capital tehnic etc.

• Mecanismul formării rentei

Renta economică rezultă din preţul ridicat la acele bunuri pentru care există o cerere globală nesaturată, iar oferta lor nu poate fi elas-ticizată prin urcarea preţului. Ea se obţine în toate situaţiile când se menţine rigiditatea ofertei totale, când resursele sunt insuficiente în raport cu nevoile sau sunt dificultăţi în procurarea lor, când există un monopol natural sau restricţii administrative, reglementări comerciale ori vamale care accentuează caracterul rigid al ofertei totale. La baza rentei se află surplusul de producţie şi de venit ce rezultă fie din utilizarea unor factori de producţie cu calităţi deosebite, fie din

14 P. Samuelson, L’Économique, tome II, Armand Colin, Paris, 1967, p. 847. 15 J.B.Clark, The Distribution of Wealth (citat după Mokhtar Amami,

Microéconomie), Ed. Gaetan Morin, Quebec, Canada, 1980, p. 297.

238

aplicarea principiilor moderne de management sau chiar din specula-rea unor situaţii specifice care pot să determine o diferenţă favorabilă între preţul de vânzare efectiv şi cel care ar fi obţinut în condiţii normale. Renta economică presupune existenţa unei situaţii de monopol stabil sau temporar care să confere deţinătorului şi/sau utilizatorului unei resurse economice o poziţie privilegiată în raport cu ceilalţi agenţi şi care le permite urcarea preţului de vânzare peste nivelul considerat normal.

Mecanismul formării rentei economice, ca surplus sau excedent peste venitul normal, se fundamentează pe legea randamentelor neproporţionale.

Conţinutul legii randamentelor neproporţionale constă în aceea că, atunci când se combină unul sau mai mulţi factori constanţi cu un alt factor, variabil, cantităţile adiţionale din acest ultim factor determină, într-o primă etapă, mărirea producţiei, apoi, producţia suplimentară aferentă cantităţii adiţionale din factorul variabil îşi încetineşte creşterea, pentru ca, în faza următoare, sporul producţiei să fie tot mai slab, iar, în final, chiar să scadă.

După cum rezultă din datele tabelului 1 (care se referă la agricultură), producţia totală, într-o primă etapă (până la 400 ore-muncă), creşte cu doze tot mai mari, apoi îşi încetineşte creşterea (între 500 şi 800 ore-muncă), atinge nivel maxim la 900-1000 ore-muncă şi apoi scade.

Dinamica producţiei de cereale folosind diferite

doze din factorul muncă Tabelul 1

239

Randamentele rezultate din adiţionările succesive ale factorului variabil, asociat cu factorul fix, constituie premisa obţinerii rentei. Presupunând că, în exemplul de mai sus, cantitatea de produse necesară pentru a acoperi cheltuielile cu doza adiţională din factorul variabil este de 25 q (cantitatea asigurată de cea de a cincea doză), producţia ce se obţine peste acest nivel, cu dozele anterioare, repre-zintă renta. Dozele ulterioare au un randament redus, care nu acoperă cheltuielile cu folosirea factorului variabil respectiv.

Transformarea producţiei suplimentare (care este conţinutul material al rentei) în venit rentier depinde de situaţia cererii şi a ofertei la bunul respectiv.

Obţinerea efectivă a rentei de către posesorul unui factor de producţie cu calităţi deosebite este condiţionată de caracterul ofertei totale. Dacă oferta este rigidă în raport cu cererea, va avea loc o urcare a preţului de vânzare al produsului peste preţul de echilibru. Aceasta va aduce deţinătorului bunului respectiv un venit excedentar.

Mărimea rentei este egală cu diferenţa dintre venitul obţinut în urma utilizării unui factor de producţie cu performanţe superioare şi ofertă inelastică şi cel realizat în situaţiile când se folosesc factori cu randamente medii, normale şi mai uşor de procurat. Relaţia dintre cererea şi oferta de factori, formarea rentei şi mărimea acesteia sunt ilustrate în fig. 2.

Fig. 2. Renta economică şi mărimea ei

După cum se observă, la un volum al ofertei de factori, perfect

inelastică (OF), preţul de procurare (P1) depăşeşte preţul de echilibru (PE),

240

care corespunde unei oferte concordante cu cererea. Suprafaţa PEP1ME reprezintă mărimea rentei pe care o încasează deţinătorul factorului respectiv.

• Forme de rentă

Renta economică se prezintă în numeroase forme, funcţie de natura şi caracteristicile factorilor ce pot fi deţinuţi şi utilizaţi în condiţii de monopol, ce au calităţi excepţionale.

Renta funciară, una din cele mai cunoscute forme de rentă, este un venit ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului de proprietate asupra terenului.

La baza rentei funciare se află diferenţele de fertilitate, calitate şi poziţie dintre terenuri.

Renta funciară se prezintă sub formă de: rentă diferenţială, care rezultă din randamentul diferit al unor cantităţi egale de capital şi de muncă pe terenuri cu calităţi diferite (rentă de fertilitate), din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le generează terenuri ce au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de comunicaţie (rentă de poziţie) sau din diferenţe de productivitate generate de investiţii succesive pe aceeaşi suprafaţă de teren.

Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie.

Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate, de poziţie şi, bineînţeles, de raportul dintre cererea şi oferta pentru terenuri destinate construcţiilor.

Renta de monopol, venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factori de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi. Obţinerea efectivă este condiţionată de existenţa unei categorii de cumpărători dispuşi sau constrânşi să plătească un preţ ridicat.

Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi calităţilor excepţionale pe care le are un individ.

Renta consumatorului (denumită, iniţial, de către economistul A. Marshall, surplus al consumatorului) este un plus de venit rezultat din preţul, mai ridicat, pe care consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru a cumpăra marfa dorită, faţă de preţul plătit în realitate, mai redus.

241

Renta producătorului sau surplusul producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui pe care îl estimaseră anticipat.

Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor împrejurări favorabile, care permit obţinerea de câştiguri suplimentare.

Renta de marcă, de autor sau de model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor de a încasa venituri de la care sunt excluse celelalte persoane.

9.3. PREŢUL PĂMÂNTULUI

În economia de piaţă, pământul constituie obiect al schimbului,

prin vânzare-cumpărare. În legătură cu aceasta se ridică problema preţului la care pământul poate fi vândut şi cumpărat.

Calitatea pământului – în starea sa originară, de dar al naturii – a generat opinia că preţul acestuia, spre deosebire de preţul celorlalte bunuri economice, nu are nicio legătură cu costul de producţie, formarea lui având la bază doar venitul ce poate fi obţinut prin utilizarea sa. Realitatea demonstrează că terenurile cultivate au încetat să mai fie numai un dar al naturii. Pe măsură ce noi suprafeţe sunt atrase în circuitul economic şi se perfecţionează sistemele de exploatare, pământul tinde tot mai mult să devină şi un rezultat al acţiunii umane. Lucrările de amenajare, ameliorare sau chiar simpla cultivare conferă terenului calitatea de pământ-capital.

Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare.

Preţul pământului se află sub influenţa mai multor factori cu acţiune directă sau indirectă:

Cererea şi oferta de terenuri. Limitarea naturală a pământului conferă ofertei totale de terenuri un caracter inelastic, rigid, de indife-renţă la variaţia preţului. Drept urmare, preţul pământului evoluează, în principal, în raport cu mişcarea cererii agenţilor dispuşi să facă investiţii în terenuri. De exemplu, pe fondul ofertei totale rigide, pentru unele categorii de terenuri şi utilităţi agricole, pot exista fluctuaţii ale ofertei, după cum proprietarii sunt interesaţi, sau nu, să-şi păstreze proprietatea asupra terenurilor pe care le deţin.

242

Mărimea şi evoluţia rentei. Cu cât renta plătită proprietarului este mai mare, cu atât preţul pământului pretins de acesta, când decide să vândă, este mai ridicat. De fapt, renta şi preţul pământului se condiţionează reciproc. Renta ridicată sau coborâtă măreşte sau reduce preţul pământului.

Rata dobânzii bancare. Întrucât depunerile la bănci sau alte instituţii financiare constituie alternative posibile de utilizare a resurselor băneşti, preţul pământului se formează şi în raport cu evoluţia ratei dobânzii. De exemplu, proprietarul funciar va pretinde la vânzarea terenului o sumă egală cu capitalul care, depus la bancă, cu rata dobânzii la zi, îi va aduce un venit anual egal cu renta obţinută dacă arendează pământul. Presupunând că rata dobânzii este de 10%, preţul terenului care aduce o rentă anuală de 200 mii lei va fi de 2 milioane lei.

Folosinţele alternative ale pământului. Suprafeţele de teren sunt susceptibile pentru diferite utilizări (agricultură, silvicultură, construcţii, urbanism, căi de comunicaţii, turism etc.). Folosinţa care asigură preţul cel mai ridicat influenţează preţul pământului.

Ameliorarea poziţiei terenurilor, ca urmare a realizării de infrastructuri care oferă posibilităţi mai bune de exploatare a terenurilor, chiar dacă proprietarul nu a avut nicio contribuţie la executarea lor, influenţează preţul pământului.

Analiza preţului terenurilor agricole pe perioade mai mari de timp relevă o tendinţă netă de creştere, cu unele oscilaţii inter-mediare. Astfel, în S.U.A., între 1850 şi 1900, preţul proprietăţilor agricole a sporit de patru ori. Tendinţa se menţine şi chiar se accen-tuează. Faţă de 1940, preţul pământului era, în termeni comparabili, în 1965, de şase ori mai mare. În Franţa, pe fondul unei evoluţii ascendente, se înregistrează unele oscilaţii: preţul pământului creşte cu 50% între anii 1850-1880, revine în 1912 la nivelul anilor 1850, pentru ca, la mijlocul secolului XX, să se majoreze de patru ori. În 1977, preţul unui hectar de teren agricol era de aproape şase ori mai mare decât în 1959; iar în deceniul nouă depăşea 20.000 de franci. În aceeaşi perioadă, în Marea Britanie, creşterea este de trei ori. În România, preţul pământului a urmat, cu aproximaţie, cam aceeaşi evoluţie. Numai în cinci-şase ani (1934-1939), preţul unui hectar agricol a sporit în medie cu peste 10%. După calcule făcute de instituţii specializate, preţul unui hectar arabil era, în acei ani, în

243

medie de 13.000 lei, iar hectarul de livezi şi vii se ridica la 20.000 lei şi, respectiv, 30.000 lei.16 Calcule mai recente, mult viciate, însă, de fenomenul inflaţionist, arată că preţul hectarului de teren s-a ridicat, în unii ani, la câteva milioane lei.

În stabilirea valorii de piaţă a terenului, dificultăţile existente vor dispărea o dată cu apariţia şi funcţionarea pieţei funciare.

Ultimii ani sunt caracterizaţi de creşterea substanţială a preţului pământului în toate ţările. Aceasta, ca urmare a măririi considerabile a investiţiilor efectuate pentru echiparea tehnică a terenului şi a sporirii cererii pentru pământ, în timp ce oferta rămâne, în continuare, rigidă.

Concepte de bază

• Profit • Profit brut • Profit net • Profit normal • Supraprofit • Masa profitului • Rata profitului • Rentă • Rentă economică • Rentă funciară • Rentă absolută • Rentă de fertilitate • Rentă de poziţie • Rentă de monopol • Preţul pământului Probleme de reflecţie

• Pe baza unor date ipotetice, calculaţi: profitul brut, profitul net, profitul normal, rata profitului.

• Pe baza datelor referitoare la activitatea unei firme (sau date ipotetice), analizaţi maximizarea profitului pe termen scurt şi pe termen lung.

16 Enciclopedia României, vol. IV, Bucureşti, 1943, p. 968.

244

• Comentaţi definiţia dată de D. Ricardo rentei financiare, ca plată făcută proprietarului pentru „folosirea forţelor originare şi indes-tructibile asupra terenului”.

Bibliografie • Angelescu Coralia, Stănescu Ileana, Economie politică, Editura Oscar

Print, Bucureşti, 1999. • Brémont J., Gélédan A., Dicţionar economic şi social, Editura

Expert, Bucureşti, 1995. • xxx Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Econo-

mică, Bucureşti, 1999. • Frois, Gilbert Abraham, Economia politică, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994. • Galbraith J.K., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,

Bucureşti, 1982. • Guitton Henri, Économie politique, Tome II, Dalloz, Paris, 1985. • J.H. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii

şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 • Heyne, Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1991. • Ricardo David, Principii de economie politică şi ale impunerii, în

Opere alese, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962. • Samuelson P., L’économique, Tome II, Ed. Armand Colin, Paris,

1967 sau Economics, Ed. XV-a McGRAW-HILL Inc, 1994.

245

Capitolul 10

PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA Obiectivele temei:

Cunoaşterea de către studenţi a: – rolului pieţei monetare în sistemul economiei de piaţă; – locului şi rolului băncilor în economia contemporană; – dobânzii şi formelor ei; – politicii monetare şi instrumentelor ei.

10.1. MONEDA. MASA MONETARĂ ŞI AGREGATELE MONETARE

Moneda a apărut ca o necesitate a dezvoltării producţiei şi

circulaţiei de mărfuri. Atât forma de prezentare, cât şi funcţiile monedei au cunoscut un proces continuu de dezvoltare şi diversificare. Din punct de vedere al formei de prezentare, instrumentele care au servit drept monedă au cunoscut trei etape în evoluţia lor:

Prima s-a întins din secolul al VI-lea î.e.n., când au fost emise primele monede metalice, care au dominat aproape exclusiv circulaţia monetară, până în secolul al XVII-lea.

Cea de a doua etapă începe în secolul al XVII-lea, când, alături de moneda de metal, capătă o circulaţie tot mai largă semnele mone-tare de hârtie (moneda fiduciară) şi biletele de bancă. Moneda de hârtie a cunoscut o răspândire tot mai mare în secolul al XIX-lea, devenind, ulterior, neconvertibilă în aur. S-au amplificat totodată rolul şi importanţa monedei scripturale.

În prezent, asistăm la o nouă etapă, prin introducerea tot mai largă a mijloacelor electronice de plată. Numerarul, monedele şi bancnotele, precum şi cecurile şi alte înscrisuri continuă să existe şi să circule, dar un număr tot mai mare de operaţii se efectuează instan-taneu, prin „bani electronici”. Aceştia cunosc deja o largă răspândire

246

în ţările dezvoltate. Ei cuprind o serie în creştere de componente, dintre care amintim: cărţile de credit eliberate de anumite firme şi utilizate de posesorii lor la plata prin decontare a unor mărfuri şi servicii; cartelele „inteligente”, care au aceeaşi natură ca şi cărţile de credit, dar sunt mai profitabile sub raport tehnic (ele conţin un microcip care permite debitarea instantanee a sumei datorate, din contul bancar al posesorului, prin simpla trecere a cartelei de către casier printr-un dispozitiv electronic); cartele – practicate în mod experimental – care, graţie unui microcip încorporat în ele, se pot utiliza pentru a vinde şi cumpăra obligaţiuni, pentru rezervarea de locuri în avion etc. şi pentru verificarea balanţelor bancare.1

• Moneda: definire, rol

În economia contemporană, moneda cuprinde ansamblul mij-loacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru efectuarea tranzacţiilor pe piaţă. Ea reprezintă principalul instrument de punere în mişcare a tuturor pieţelor, de înfăptuire a schimburilor între agenţii economici; niciun flux economic nu se poate desfăşura fără parti-ciparea directă sau indirectă a monedei.

Deşi, aparent, moneda complică viaţa economică, în realitate, ea a înlesnit şi înlesneşte schimbul, făcând posibile tranzacţiile economice – schimburi marfare, operaţiuni financiare, transferuri de capital –, de regulă, la momentul şi în locurile cele mai potrivite pentru părţile interesate. Cu ajutorul monedei, beneficiind de facilităţile ei, fiecare agent economic este liber să cumpere sau să vândă atunci când consideră că îi sunt favorabile condiţiile şi acolo unde schimbul se desfăşoară cel mai avantajos pentru el. Unii dintre participanţii la schimb pot folosi aceste condiţii doar pentru a-şi vinde mărfurile şi serviciile, oprind apoi circuitul monedei încasate. Alţii, dimpotrivă, apar doar în calitate de cumpărători, folosindu-se în acest scop de banii strânşi în etape anterioare.

Moneda este, de asemenea, instrumentul prin care se conservă (acumulează) averea într-o formă abstractă, valorică, posibil de

1 Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995,

p. 67-73.

247

transformat în orice bun. Ea înlesneşte, concomitent, transmisiunea de valori de la un individ la altul, de la o unitate economică la alta atât în teritoriul unei ţări, cât şi în planul relaţiilor internaţionale. Din această funcţie a monedei decurge, în mod firesc, şi cea de transmitere de capital, în contextul operaţiunilor de credit, care se derulează în interiorul ţărilor şi între agenţii economici din diferite ţări.

Suma resurselor financiare transmise poate să sporească prin scontarea cambiilor, tratelor şi poliţelor etc. (documente ce atestă dreptul de a încasa de la client, la scadenţă, o sumă reprezentând contravaloarea mărfurilor vândute pe credit), ca şi prin rescontarea lor.

• Masa monetară şi componentele ei

Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor de circulaţie şi de plată de care dispune economia unei ţări, la un moment dat sau, în medie, într-un orizont de timp (un trimestru, un an).

Având în vedere caracterul eterogen al masei monetare, pentru funcţionarea curentă a acesteia, se impun anumite reguli de organizare. Totalitatea componentelor sau ansamblul principiilor şi normelor juridice, economice, şi instituţionale care reglementează circulaţia monetară în interiorul unei ţări formează sistemul monetar.

În ansamblul masei monetare s-au conturat, de-a lungul timpului, două componente:

a) Disponibilităţile monetare propriu-zise (biletele Băncii Cen-trale sau de Emisiune, monedele divizionare, moneda scripturală, cecurile la purtător etc.). Ele au comun faptul că sunt lichidităţi perfecte, în măsură să stingă imediat o datorie, fără pierdere de timp şi fără diminuarea resurselor deţinute.

b) Disponibilităţile semimonetare (economiile pe librete bancare, bonuri de casă ale băncilor, nominative sau la purtător, depu-nerile pe termen la Trezorerie, efectele de comerţ negociabile etc.). Ele nu sunt lichiditate perfectă, dar constituie instrumente monetare, deoarece pot fi transformate într-un mijloc de plată, după o operaţiune intermediară, fără riscul de a pierde din munca economisită sau din capitalul acumulat.

Agregatele monetare. Agregatul monetar reprezintă un termen specific Sistemului Conturilor Naţionale, prin care sunt desemnate

248

părţile constitutive ale masei monetare şi semimonetare, ale instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor, părţi autonome prin funcţiile lor specifice, prin agenţii bancari şi financiari care le emit şi le gestionează, prin circuitele pe care le efectuează. În literatura de specialitate se abordează în prezent 4 agregate monetare:

Primul agregat monetar (M1) cuprinde acele mijloace de circulaţie şi de plată care sunt instrumente monetare în sensul strict al cuvântului. El include: monedele divizionare, biletele de hârtie (moneda fiduciară) şi cecurile de lucru la purtător, aparţinând rezidenţilor nonfinanciari.

Al doilea agregat monetar (M2) cuprinde pe primul şi, în plus, conturile pe libretele de economii, depunerile pe termen scurt în conturi bancare, bonurile de casă ale unor organisme naţionale de credit, conturi de economii pentru locuinţe deschise la bănci. În genere, când se foloseşte termenul de masă monetară se are în vedere agregatul monetar M2, adică ansamblul disponibilităţilor rezidenţilor gestionate de organismele care creează moneda (Banca Centrală, Băncile comerciale, Trezoreria). Agregatele M1 şi M2 formează, deci, masa monetară, adică disponibilităţile gestionate de sistemul bancar. În economia modernă, aceasta se află sub două forme: moneda manuală (care trece dintr-o mână în alta şi este utilizată în mod curent ca bani cash sau bani gheaţă) şi moneda scripturală.

Al treilea agregat monetar (M3) include pe M2 şi, în plus, diferitele averi în devize, plasamentele pe termen nelimitat, cum sunt bonurile de casă şi de economii, certificatele de depuneri emise de societăţile financiare şi deţinute de agenţii nonfinanciari, titlurile pieţei monetare emise de instituţii prestatoare de servicii.

Al patrulea agregat monetar (M4) cuprinde pe M3 şi, în plus, economiile contractuale şi diferite alte lichidităţi pe termen, negocia-bile, cum sunt titlurile de pe pieţele monetare emise de creditorii nonbancari şi de agenţii economici nonfinanciari.

Departajarea instrumentelor de schimb şi de plată pe cele patru agregate monetare se face în funcţie de gradul de lichiditate al componentelor (de uşurinţa cu care sursele monetare se pot utiliza pentru efectuarea plăţilor, direct sau după transformări în mijloace directe de plată şi schimb, fără înregistrarea de pierderi). M1 are gradul cel mai mare de lichidităţi, iar M4, cel mai mic. Prin ceea ce conţine,

249

ultimul agregat se află cel mai departe de regulile circulaţiei monedei propriu-zise.

Cele patru agregate monetare s-au autonomizat în toate ţările cu economie de piaţă modernă. Instrumentele concrete de schimb şi de plată, ca şi încadrarea lor într-unul sau altul din agregatele prezentate, denumirile şi prevederile lor diferă însă de la o ţară la alta.

10.2. PIAŢA MONETARĂ. CEREREA ŞI OFERTA DE MONEDĂ

Piaţa monetară este ansamblul tranzacţiilor cu monedă, aşa

cum rezultă el din confruntarea cererii şi ofertei. În funcţionarea mecanismelor acestei pieţe sunt implicaţi următorii agenţi economici:

a) Statul, care, pe baza suveranităţii sale, conferă putere liberatorie monedei şi stabileşte coordonatele politicii monetare;

b) Banca Centrală (de emisiune), care emite moneda şi exercită controlul asupra monedei aflate în circulaţie;

c) Sistemul bancar, care face legătura între agenţii privaţi, pune în circulaţie moneda legală, acordă credite şi creează o formă specifică de monedă, cea bancară.

d) Întreprinderile (firmele) şi gospodăriile populaţiei, care pot oferi sau solicita disponibilităţi băneşti, prin intermediul băncilor sau al altor agenţi de schimb.

• Cererea de monedă

Cererea de monedă depinde de volumul operaţiunilor, al tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate efectiv de către monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia. Viteza de rotaţie a monedei relevă numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară o mijloceşte într-o perioadă dată. Masa monetară (M) este direct proporţională cu cantitatea bunurilor şi serviciilor supuse tranzacţionării la un anumit preţ (PT) şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a monedei:

M =PTV

250

În condiţiile actuale, o problemă fundamentală a oricărei economii este asigurarea unui raport adecvat între cantitatea de bani aflată în circulaţie şi cantitatea de bunuri economice aduse pe piaţă. Acest raport determină valoarea banilor sau puterea lor de cumpărare, respectiv cantitatea de bunuri ce se poate procura cu o unitate monetară, ori o cantitate dată de bani.

Cererea de monedă este determinată şi de amploarea creditului de consum, de raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile efectuate în contul creditelor ajunse la scadenţă, în perioada corespunzătoare.

Cererea de monedă nu depinde numai de factorii amintiţi, ea este mult mai cuprinzătoare. Astfel, J.M.Keynes2 considera că moneda are un rol activ în economie, ea nu este un simplu mijlocitor al schimbului de bunuri şi servicii. La baza cererii de monedă lichidă (în numerar) din partea agenţilor economice stau cel puţin patru motive (mobiluri), şi anume: mobilul venitului, mobilul afacerilor (împreună formează mobilul tranzacţiilor), mobilul precauţiei şi mobilul speculaţiei.

Cantitatea de monedă cerută de către agenţii economici pentru primele trei mobiluri se modifică o dată cu creşterea veni-tului; orice majorare a acestuia se traduce printr-o creştere a monedei lichide necesare pentru amintitele destinaţii. Suma de bani necesară pentru satisfacerea mobilului tranzacţiilor şi a mobilului precauţiei este, în condiţii normale, o rezultantă a activităţii generale a sistemului economic, fiind influenţată în măsură neglijabilă de rata dobânzii.

Cererea de monedă pentru scopuri speculative depinde, însă, de nivelul dobânzii: când creşte nivelul dobânzii scade cererea şi invers.

Stocul de monedă existent la un moment dat în societate, moneda existentă la agenţii economici, precum şi moneda folosită într-un anumit orizont de timp se măsoară prin lichiditatea monetară, care se exprimă în mărimi absolute şi relative. Mărimea relativă sau rata lichidităţii este raportul între nivelul mediu normal al masei monetare şi volumul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă. Ea serveşte ca indicator de fundamentare a politicii monetare şi de apreciere a eficienţei acesteia.

2 J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi

a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 212-215.

251

• Oferta de monedă

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economice şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar. Ţinând seama de diversificarea instrumentelor monetare, de complexitatea sistemului bancar, problema principală care se pune este cum se creează moneda, sau prin ce mecanisme sunt puse în circulaţie diferite forme de monedă. Pentru a îndeplini funcţia de monedă, biletele de bancă, la fel ca şi orice element component al masei monetare, trebuie să intre în circulaţie, ceea ce în economia de piaţă se realizează prin mai multe canale:

În primul rând, biletele de bancă intră în circulaţie pentru alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului. În vederea obţinerii resurselor financiare necesare acoperirii deficitului bugetar, statul, prin Banca Centrală, emite bonuri de tezaur, care sunt subscrise (cumpărate) de către bănci. Băncile pot să revândă Băncii Centrale toate sau o parte din aceste bonuri. Răscumpărarea bonurilor de tezaur emise anterior de către Banca Centrală se realizează prin punerea în circulaţie de monedă scripturală sau în numerar.

În al doilea rând, biletele de bancă sunt puse în circulaţie pentru plata devizelor străine, procurate de la alte ţări, de către agenţii economici care au efectuat exporturi în orizontul de timp dat. Volumul masei monetare puse în circulaţie este determinat de valoarea devizelor preschimbate şi de cursul valutar.

În al treilea rând, biletele de bancă intră în circulaţie prin intermediul supraîmprumuturilor băncilor comerciale la Banca Naţio-nală în scopul acoperirii nevoilor suplimentare de lichidităţi, impuse de volumul mai mare al retragerilor din conturile clienţilor faţă de depunerile acestora. Pe această cale se creează, anual, 80-90 la sută din cantităţile suplimentare de bilete de bancă şi alte instrumente monetare.

Cu toată ponderea mare a banilor în cont şi a cecurilor la purtător, există situaţii în care agenţii economici preferă ca plăţile să se efectueze în bilete de bancă. De aceea, agenţii bancari trebuie să fie în măsură să ofere aceste bilete clienţilor lor. Stocul acestora nu reprezintă decât cca. 10 la sută din totalul depozitelor clienţilor.

Cea mai mare parte a monedei este creată de băncile comerciale, prin ceea ce se cheamă piaţa interbancară. În mare, lucrurile se

252

petrec astfel: atunci când o bancă acordă credit unei întreprinderi, aceasta preferă, în loc să livreze debitorului echivalentul în bilete de bancă, să dea clientului său dreptul să-şi deschidă conturi în cecuri pentru suma în cauză. Astfel, printr-o simplă inscripţie în cont, banca adaugă moneda.

Crearea de monedă de către bănci este limitată de o serie de mecanisme spontane care contribuie la echilibrarea cererii şi ofertei de monedă.

Cererea de credit este prima limită. Pentru ca o bancă să deschidă linii de credit şi să creeze monedă este necesar ca, în prealabil, să primească cereri de la clienţii săi. Volumul creditului solicitat depinde de ritmul afacerilor, de rata dobânzii şi de perspectiva de a se obţine profituri. Compensarea reciprocă a obligaţiunilor de plată şi a drepturilor de încasat ale clienţilor de către bănci este o altă limită. La aceste două limite se adaugă riscul. Bancherii sunt oameni prudenţi. Pentru a acorda un împrumut, ei cer garanţii şi vor explicaţii, agenţii economici trebuind să demonstreze că afacerea pe bază de credit este profitabilă.

10.3. TEORII REFERITOARE LA VALOAREA BANILOR ŞI LA CANTITATEA DE MONEDĂ ÎN CIRCULAŢIE Problema valorii banilor şi a cantităţilor de monedă necesare a

fost amplu dezbătută în literatura de specialitate. În condiţiile circulaţiei banilor din metale preţioase sau a semnelor băneşti convertibile în aur s-au remarcat teoria metalistă şi teoria nominalistă a banilor. Partizanii teoriei metaliste considerau că valoarea monedei este dată de cantitatea şi valoarea mărfii – metal preţios. Mărimea preţurilor mărfurilor depinde, deci, de cantitatea de metal preţios monetar şi valoarea lui, pe de o parte, şi de suma valorilor bunurilor schimbate, pe de altă parte. Teoria nominalistă susţinea că valoarea monedei este legată doar de puterea ce i-a fost legal atribuită de emitent, acesta având rolul determinant în dimensionarea cantităţii de monedă în circulaţie.

O dată cu generalizarea exprimării preţurilor în monedă, s-a impus teoria cantitativă a banilor, formulată de I. Fisher. Conform acestei teorii, o mărire a cantităţii de monedă în circulaţie determină o

253

creştere proporţională a nivelului general al preţurilor şi apoi o diminuare a valorii monedei, dacă ceilalţi factori rămân constanţi.

Irving Fisher a exprimat această teorie printr-o ecuaţie, care îi poartă numele şi care este ecuaţia schimbului:

MV = PT, în care: M = cantitatea de monedă existentă în medie într-un interval de timp V = viteza de circulaţie a monedei P = nivelul preţurilor T = volumul bunurilor şi serviciilor supuse tranzacţiilor

Deci, cantitatea de bani în circulaţie se poate afla prin raportarea cantităţii bunurilor cumpărate, înmulţită cu nivelul preţurilor, la viteza de circulaţie a monedei:

M =P.TV

La rândul lui, PT reflectă soldul acelor tranzacţii de piaţă care presupun prezenţa efectivă a monedei ca mijloc al schimbului.

Conform ecuaţiei de mai sus, cantitatea de monedă multiplicată cu viteza medie de circulaţie a monedelor este egală cu nivelul general al preţurilor, care se potenţează cu volumul bunurilor cumpărate în perioada de referinţă.

Teoria cantitativă a banilor a fost supusă, încă de la început, unei atente analize critice. Astfel, Bertrano Nogare atrage atenţia asupra faptului că autorii teoriei cantitative a banilor identificau nejustificat cantitatea de monedă disponibilă (M’) cu cea cheltuită (M”) şi cantitatea de mărfuri destinate vânzării cu cea efectiv vândută. Austriacul Von Wieser şi francezul Aftalion au reevaluat entităţile M, M’ şi M” prin luarea în consideraţie a unor elemente psihologice.

Pentru Von Wieser, de exemplu, factorul predominant nu mai este masa monetară totală, ci, mai ales, acele sume băneşti care sunt considerate de către deţinătorii lor ca venituri ce pot fi cheltuite în perioada dată. În acest caz, M se personalizează şi devine R, ecuaţia schimburilor luând forma:

R = PQ, unde: R = venitul total în bani Q = cantităţile de produse P = preţul mediu

254

Dacă M este o mărime globală cu determinare obiectivă, R este un dat parţial şi subiectiv. Deci, prin înlocuirea lui M cu R, ecuaţia schimburilor cuprinde un element uman, un „comportament”.

Raportul dintre cantitatea de monedă şi mărimea preţurilor a fost abordat şi de Şcoala de la Cambridge, J.M. Keynes formulând o ecuaţie proprie a schimburilor, cunoscută ca ecuaţia de la Cambridge. Aceasta se prezintă astfel:

n = y(k + rk' ); y =n

(k + k' ) în care: y = nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vieţii n = volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scripturale k = cererea publică de încasări în moneda lichidă k’ = moneda scripturală exprimată în unităţi de consum r = rata rezervei monetare

Pornind de la această ecuaţie, economistul englez explică anu-mite fluxuri macroeconomice reale, arătând că „o dată ce folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice încercare de a mări în continuare investiţiile va declanşa o tendinţă de creştere a preţurilor curente, oricare ar fi înclinaţia marginală spre consum, adică ne vom afla într-o situaţie de inflaţie autentică”3.

În ultimele decenii, s-au făcut eforturi deosebite pentru explica-rea cantităţii de monedă în circulaţie, creându-se o teorie modernă, integratoare şi dinamică despre bani şi rolul lor în economia de piaţă.

Economistul american Milton Friedman susţine că mişcarea preţurilor şi evoluţia venitului bănesc nominal sunt provocate prin variaţiile ofertei de monedă. Dar, continuă el, „noi am insistat întot-deauna asupra faptului că banii au o importanţă considerabilă pentru înţelegerea nivelului şi dinamicii mărimilor nominale, dar nu şi pentru mărimile reale, privite într-o perspectivă mai îndelungată”. El a introdus noţiunea de putere de cumpărare a monedei, care provine din compararea, nu totdeauna conştientă, între mărimile disponibile curente şi cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfaro-băneşti.

O altă teorie modernă privitoare la cantitatea de bani în circulaţie este cea a lui M. Allais, aceasta fiind sintetizată prin trei

3 J.M.Keynes, op. cit., p. 145.

255

iniţiale: H.R.L. (héréditaire, relativiste, logistique). Conform acestei teorii, există „o dependenţă funcţională (ereditară) între volumul cererii de monedă la un moment dat şi nivelurile observate anterior ale ratei de creştere a venitului naţional în expresie nominală; ea este relativistă în sensul că această dependenţă se formulează utilizându-se un punct de referinţă temporal pe baze psihologice; este logistică, în sensul că ea conduce la o funcţie logistică pentru încasările dorite (relative) în funcţie de reflectarea psihologică a conjuncturii”. M. Allais pune accentul pe cererea de monedă verificată statistic, lăsând pe al doilea plan relaţiile cantitative tradiţionale.

10.4. BĂNCILE. SISTEMUL BANCAR CONTEMPORAN

Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloa-

cele de plată şi acordă credite. Ele joacă un rol hotărâtor, în condiţiile economiei de piaţă moderne, devenind un agent economic autonom.

Activitatea lor iniţială se limita la păstrarea valorilor ce le erau încredinţate de particulari şi la efectuarea de plăţi la ordinul clienţilor. Zarafii genovezi din secolul al XII-lea, menţionează economistul român Virgil Madgearu, nu se ocupau numai cu schimbul monedelor, ci primeau, în acelaşi timp, de la particulari, depozite de bani pentru păstrare, acordau împrumuturi sub forma aşa numitelor cambii maritime şi executau plăţi pe baza depozitelor.

Forma modernă de organizare bancară îşi are originea în Banca din Amsterdam, creată în 1609, şi Banca Angliei, creată în 1694. O dată cu dezvoltarea transportului maritim şi îndeosebi a industriei, are loc o perfecţionare a modului de organizare a băncilor.

Pe teritoriul ţării noastre, în secolul XIX, au luat fiinţă Banca Naţională a Moldovei, cu sediul la Iaşi, în 1857, şi Banca României, cu sediul la Bucureşti, în 1866.

Activitatea bancară reprezintă o afacere ca oricare alta. Banca oferă clienţilor săi – deponenţi şi împrumutători – servicii diverse, în schimbul cărora primeşte o plată (o sumă de bani). Ea încearcă să obţină profit pentru proprietarii săi. Bilanţul oricărei bănci evidenţiază că aceasta dispune de importante active, de un însemnat capital propriu, de numeroase şi voluminoase obligaţii. Trăsătura caracteris-tică esenţială a bilanţului unei unităţi bancare (comparativ cu cel al

256

unei întreprinderi producătoare) este aceea că o mare parte a pasivului băncilor constă din depozitele clienţilor lor (soldurile conturilor curente ale acestora). Ele lucrează, deci, într-o foarte mare măsură cu mijloacele atrase.

• Funcţiile băncilor

Ca unităţi economice al căror rol de bază este de a colecta, de a transfera şi de a plasa disponibilităţile financiare, băncile pun în legătură, pe baze comerciale, unităţile economice care se află în căutare de fonduri cu cele care caută plasamente. Băncile au funcţii active şi pasive.

Principala funcţie activă a băncilor şi a celorlalte instituţii de credit constă în acordarea de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de bonitate financiară. Împrumuturile se acordă fie pe seama capitalurilor proprii ale băncilor, fie pe seama soldului lor activ, rezultat din diferenţa dintre depunerile clienţilor şi solicită-rile de restituire din partea acestora.

O altă funcţie activă a băncilor constă în păstrarea elasticităţii mijloacelor de plată; ea revine băncii de emisiune, care adaptează cantitatea de bilete de bancă la fluctuaţiile nevoilor de mijloace de plată ale vieţii economice (aceste nevoi oscilează în funcţie de sezon, de ciclicitatea dezvoltării economice etc.).

Pentru a asigura funcţionarea normală a sistemului bancar, Banca Centrală recurge, când este necesar, la restricţionarea creditului prin fixarea corespunzătoare a scontului, influenţând astfel mărimea ratei dobânzilor bancare şi, prin intermediul acesteia, dinamica volu-mului de credite.

Funcţiile pasive ale băncilor se concretizează în primirea depunerilor pe care le fac clienţii: depuneri spre fructificare şi depuneri pentru executarea de plăţi din ordinul acestora.

Băncile şi alte instituţii specializate actuale oferă clienţilor lor o foarte mare varietate de servicii. Ele gestionează conturile deponen-ţilor, transmit ordine bursei, propun programe de economii, pentru construcţii de locuinţe, deschid librete de economii, gestionează şi susţin conturile de economii în acţiuni, plasamente variate în societăţi comerciale naţionale şi multinaţionale. Băncile schimbă devize,

257

stabilesc instrucţiuni pentru diferite case specializate, dispun de case de păstrare a banilor.

În perioada contemporană, băncile au dobândit alte două funcţii economice fundamentale: gestiunea plăţilor şi selecţionarea şi susţine-rea proiectelor de dezvoltare. Reuşind să concentreze o parte considera-bilă a economiilor din ţară, având la dispoziţie mecanisme şi tehnici prin care suplimentează instrumentele monetare, cunoscând foarte bine situaţia economică a întreprinderilor şi a guvernului, băncile exercită, în prezent, un mare rol în orientarea dezvoltării de ansamblu a economiei naţionale.

• Tipuri de bănci

Amploarea rolului băncilor, ca şi diversificarea funcţiilor înde-plinite de ele au impus, încă din timpuri îndepărtate, specializarea activităţii bancare şi constituirea diferitelor forme de bănci. Cea mai generală grupare a băncilor constă în bănci de emisiune şi bănci comerciale.

Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin operaţiuni de rescont, şi de a coordona întreaga politică monetară a statului. În general, ele sunt organizaţii de stat cu participare importantă a statului la capitalul lor social.

Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de care au nevoie de pe piaţă prin strângerea de depozite, care sunt capitaluri depuse de bănci pe termen scurt. Aceste bănci se împart, la rândul lor, în bănci de depozit propriu – zise, care primesc depuneri la vedere şi pe termen şi care, drept urmare, nu fac împrumuturi decât pe termen scurt, şi bănci de afaceri, care dispun de capitaluri proprii însemnate şi, în plus, îşi pot procura mijloacele necesare pentru finanţarea întreprinderilor prin emisiunea de obligaţiuni şi de acţiuni.

Băncile specializate sau instituţiile financiare care acordă credite speciale anumitor genuri de activitate cuprind: case de credit agricol, bănci de credit financiar, bănci de credit naţional, bănci de comerţ exterior etc.

Tipurile de bănci, diversitatea formelor acestora, ca şi relaţiile dintre ele se află într-o legătură strânsă cu condiţiile economice şi social-

258

politice din fiecare ţară. În ansamblul lor, ele îndeplinesc, în primul rând, funcţii naţional – economice; fiecare tip de bancă acoperă cu o reţea adecvată, mai întâi, economia naţională pe temeiul căreia a apărut.

Există, însă, şi bănci specializate în operaţiuni internaţionale, cum sunt: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.), Banca Reglementărilor Internaţionale (B.R.I.) etc.

În România, trecerea la economia de piaţă a impus şi restructu-rarea sistemului bancar. A fost creat cadrul legislativ necesar prin Legea privind activitatea bancară, Legea Băncii Naţionale a României şi Legea privind societăţile comerciale. Pe baza prevederilor acestor legi, sistemul bancar din ţara noastră este organizat pe două nivele: Banca Naţională a României – ca bancă de emisiune de monedă, de reglementare a sistemului monetar şi de credit şi de supraveghere a tuturor societăţilor bancare – şi băncile comerciale, a căror activitate urmăreşte, în principal, atragerea disponibilităţilor băneşti de la agenţii economici şi populaţie, acordarea de credite şi efectuarea tuturor operaţiunilor specifice sistemului bancar. Prin acest sistem se asigură poziţia independentă a Băncii Naţionale în politica monetară şi de credit şi autonomia societăţilor comerciale cu caracter bancar şi efectuarea de servicii bancare.

10.5. DOBÂNDA. ECHILIBRUL PIEŢEI MONETARE Gestionând fluxurile monetare în ansamblul lor, transformând

depunerile la vedere ale clienţilor în surse de creditare, băncile exercită un important rol de orientare economică, de modificare a structurilor economice ale unei ţări.

• Definire, forme

Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselor băneşti împrumutate, băncile pretind şi încasează dobândă sau comision, după caz. Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a mijloacelor băneşti împrumutate. Dacă se are în vedere faptul că obiectul tranzacţiei de împrumut îl constituie banii priviţi ca lichiditate, atunci se poate spune că dobânda reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă

259

împrumutul, sau preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împru-mută pentru procurarea lichidităţii. Fiind un surplus plătit proprietarului, peste mărimea capitalului folosit, dobânda reprezintă o formă de venit care se poate realiza numai într-o activitate economică caracterizată prin eficienţă.

Dobânda reflectă numeroase aspecte din activitatea economică, schimbările şi tendinţele din cadrul acesteia.

Creşterea şi diversificarea creditului cu destinaţie economică productivă, în condiţiile economiei de piaţă moderne, au determinat multiplicarea formelor dobânzii. Avem astfel:

a) dobânda de pe piaţa monetară, aplicată în general creditelor pe termen scurt intervenite între băncile comerciale, între acestea şi banca centrală;

b) dobânda bancară de bază, pentru certificatele de depozit sau bonurile de trezorerie;

c) dobânzile aplicate de bănci şi alte instituţii financiare, pentru întreprinderi;

d) dobânda de pe piaţa obligaţiunilor, caracteristică plasamen-telor pe termen lung;

e) dobânda practicată de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru construcţii de locuinţe etc.

Indiferent de forma sub care se manifestă, dobânda are o mărime care se determină în funcţie de cererea şi oferta de capital, de conjunctura pieţii interne şi internaţionale, de comportamentul agen-ţilor economici, de climatul social-politic etc.

• Masa şi rata dobânzii (anuale)

Mărimea dobânzii se exprimă prin masa şi rata dobânzii. Masa dobânzii reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătită la suma totală împrumutată; mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale, este raportul procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat:

d =DC

x100;r

rezultă că D =d • C100

în care: d = rata anuală a dobânzii D = masa dobânzii anuale C = capitalul împrumutat

260

Mărimea ratei dobânzii este în funcţie de durata pentru care se acordă creditul, de riscul pe care îl comportă şi de încrederea pe care o prezintă debitorul, de tipurile de credit (pentru consum, ipotecar etc.), de tipul de piaţă de pe care se obţine (monetară, financiară), de rapor-tul dintre cererea şi oferta de lichiditate.

Rata dobânzii poate fi: rată nominală, adică rata plătită de debitor necorectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei), şi rata reală, adică rata nominală corectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei).

În cazul inflaţiei, rata reală se calculează după formula: r = d-i, în care: d = rata nominală a dobânzii i = rata inflaţiei Rata reală este: pozitivă, atunci când d › i; negativă, atunci când

d ‹ i; nulă, atunci când d = i. În cazul deflaţiei, rata reală - întotdeauna pozitivă - se calculează

după formula: r = d+a în care: a = rata deflaţiei, a aprecierii banilor. Rata dobânzii poate fi abordată şi ca rată brută, făcând

abstracţie de rata impozitelor plătite, şi ca rată netă (rata brută corectată cu rata impozitelor).

Rata dobânzii diferă de la o ţară la alta, fapt ce provoacă deplasarea capitalurilor disponibile în căutarea celor mai bune plasamente şi reorientarea fluxurilor de capital pe ţări, de la un moment dat la altul.

Din punct de vedere al modului de calcul, dobânda este de două feluri: simplă (de care ne-am ocupat), când se calculează numai asupra sumei împrumutate iniţial, şi compusă, când dobânda se calculează nu numai asupra datoriei iniţiale, ci şi asupra sumei capitalizate a dobânzilor deja percepute pentru perioadele anterioare. Dobânda compusă intervine în ipoteza în care împrumutul contractat şi dobânda se achită de debitor la scadenţa finală.

Masa dobânzii compuse sau mărimea sa absolută se calculează astfel: Dc = Sn - C, unde:

Sn = C (1+d)n,

261

în care: Sn = Suma obţinută de proprietarul capitalului, acumulată după n ani d = rata dobânzii anuale n = numărul de ani C = capitalul împrumutat Preţul tranzacţiei cu monedă diferă în funcţie de numeroşi factori

care influenţează comportamentul agentului economic deponent şi creditor. Aceşti factori acţionează fie în direcţia creşterii, fie în direcţia reducerii ratei dobânzii. Creşterea costului serviciilor, inclusiv al serviciilor bancare, migrarea capitalurilor flotante şi a celor speculative, creşterea înclinaţiei spre investiţii, ca urmare a apariţiei de noi nevoi economice, convulsiile sociale şi conflagraţiile militare etc. determină adesea creşterea ratei dobânzii. Pe de altă parte, sporirea generală a economiilor, diminuarea relativă a productivităţii capitalului, politicile antiinflaţioniste, creşterea gradului de autofinanţare a activităţii econo-mice pe baza profitului acţionează în sensul reducerii ratei dobânzii.

Acţiunea cumulată a acestor factori, în contextul dat al con-juncturii economico-sociale, determină distribuirea şi ajustarea masei monetare într-o anumită perioadă.

• Echilibrul pieţei monetare

La un anumit nivel al ratei dobânzii – celelalte condiţii fiind date –, evoluţia cererii şi ofertei de monedă asigură realizarea echilibrului pe piaţa monetară. Piaţa monetară se află în stare de echilibru când, la un anumit nivel al ratei dobânzii (d’), cantitatea de monedă oferită (M0) este egală cu cantitatea de monedă cerută (Mc).

Creşterea cererii de monedă are ca efect sporirea cantităţii de monedă pe piaţă şi creşterea ratei dobânzii. Reducerea cererii de monedă va determina scăderea atât a cantităţii de monedă, cât şi a ratei dobânzii.

Creşterea ofertei de monedă duce la scăderea ratei dobânzii şi la creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă; scăderea ofertei de monedă determină sporirea ratei dobânzii şi diminuarea cantităţii de monedă tranzacţionate.

Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, el este determinat de particularităţile mecanismului de corelare a cererii şi ofertei de monedă, prin intermediul sistemului bancar, care manevrează rata dobânzii în funcţie de interesele proprii şi ale clienţilor acestuia.

262

În economiile contemporane, echilibrul pieţei monetare are un rol tot mai important, datorită semnificaţiei crescânde pe care o are moneda în ansamblul societăţii.

Sistemul monetar întemeiat pe hârtia monedă nu are altă securitate, alt mijloc de a aşeza în relaţie normală cererea şi oferta de monedă decât înţelepciunea şi prudenţa cu care bancherii şi agenţii economici, în genere, se raportează la realităţi. Moneda şi creditul reprezintă o singură medalie cu două feţe. Acest adevăr permite să se înţeleagă atât rolul pozitiv al monedei, cât şi riscul pe care-l incumbă excesul de instrumente monetare. Pentru ca sistemul să funcţioneze bine, creditul, care exercită influenţa decisivă asupra masei monetare, trebuie să fie bine utilizat şi rambursat la timp. Aceasta impune şi ca întreprinderile să lucreze cu rezultate cât mai bune.

10.6. POLITICI MONETARE: OBIECTIVE

ŞI INSTRUMENTE Politica monetară – componentă a politicii economice – poate

fi definită ca o acţiune exercitată de autorităţile monetare (Banca Centrală, Trezoreria) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu. Politica monetară constă în ansamblul de reglementări (reguli) pe care Banca Centrală le impune celorlalte bănci, în vederea realizării obiectivelor generale ale economiei naţionale.

Obiectivele urmărite prin politica monetară de către agenţii financiari – bancari pot fi grupate în două categorii. În primul rând, acestea constau în organizarea activităţii bancare de aşa manieră, încât să se asigure protecţia deponenţilor, evitarea riscului şi gestiunea corespunzătoare a resurselor. În al doilea rând, prin politica monetară se urmăreşte ca volumul masei monetare şi condiţiile creării ei să concură la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie să favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agenţilor specializaţi în operaţiuni băneşti riscante. O politică monetară sănătoa-să trebuie să-şi propună, deci, concilierea stabilităţii puterii de cumpărare a monedei (nu stabilitatea masei băneşti) cu expansiunea economică.

263

Politica monetară, prin numeroasele sale aspecte, contribuie la realizarea obiectivelor generale ale politicii economice. Pe plan intern, menirea politicii monetare este, înainte de toate, să regleze cererea şi oferta de monedă, iar pe plan extern, să asigure echilibrul balanţei de plăţi.

• Instrumente ale politicii monetare

Aceste instrumente sunt: manevrarea taxei rescontului; cumpă-rările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă (open market); variaţiile cotelor rezervelor obligatorii etc.

Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul rescontării portofoliilor de cambii de la băncile comerciale. În funcţie de modul şi sensul ratei de rescont (crescător sau descrescător), se modifică volumul creditului, ca şi costul lui. De pildă, dacă rata rescontului scade de la 4,5 la 3 procente, au loc încurajarea creditului şi sporirea investiţiilor; invers, în situaţia când aceasta ar spori de la 4,5 la 5,5 procente. Rata dobânzilor acordate sau încasate de băncile comerciale urmează dinamica ratei rescontului, ceea ce înseamnă că instituţia de emisiune influenţează costul creditului în ansamblul lui.

Cumpărarea şi vânzarea titlurilor pe open market reprezintă un instrument de politică monetară folosit tot mai des în prezent. Întrucât pe piaţa interbancară rezultă adesea un excedent sau un deficit global de lichidităţi, Banca de emisiune intervine fie pentru a „reteza” acest excedent, fie pentru a „completa” insuficienţa constatată. În primul caz, ea lansează pe piaţa monetară o fracţiune din efectele publice (creanţe asupra Trezoreriei) sau din cele private (creanţe asupra economiei), hârtii de valoare pe care le deţine în portofoliul său. În cazul secund, aceasta achiziţionează pe piaţă o parte a efectelor publice sau private deţinute de băncile comerciale.

Practica variaţiilor cotelor obligatorii de rezervă s-a genera-lizat în aproape toate ţările cu economie de piaţă, fenomen ce se explică prin avantajele acestei practici. Variaţia procentajelor rezervelor este foarte eficace, întrucât afectează imediat dinamica creditului. Această politică este utilă mai ales în ţările unde predomină moneda scripturală.

264

Multiplicatorul creditului pune în evidenţă cantitatea de monedă scripturală ce se poate crea folosind mecanismul creditului. Disponibilităţile din sistemul bancar pe baza depunerilor clienţilor se folosesc de bănci pentru a acorda credite. Dacă sumele împrumutate sunt redepozitate la bănci, se măresc disponibilizările acestora şi devin bază pentru acordarea de noi credite. Are loc astfel expansiunea creditului.

Raportul dintre disponibilităţile suplimentare (noile depozite) şi rata rezervei obligatorii este multiplicatorul banilor. Acesta se determină prin formula: M = D/r, în care: M = multiplicatorul banilor, r = rata rezervei, iar D = disponibilitatea suplimentară.

Dacă disponibilităţile suplimentare sunt de 100 UM, iar rata rezervei obligatorii este de 20%, atunci multiplicatorul creditului este de 100/20=5. Suma maximă a creditelor ce pot fi acordate din disponibilităţile existente va fi de 100x5=500 UM.

Mecanismul de multiplicare a banilor poate funcţiona şi în sens invers, producându-se în acest fel o scurgere de numerar prin schimbul bancar. Scurgerea numerarului va antrena reducerea masei de cont de 1/n ori mai mare.

În practică, suma banilor în circulaţie creşte mai repede decât cea a creditelor acordate, datorită tendinţei agenţilor economici de a păstra o cantitate de bani efectivi pentru cheltuieli neprevăzute.

Prin variaţia lor, rezervele obligatorii permit băncilor să contro-leze structura masei monetare şi fluxurile sau refluxurile capitalurilor străine. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, în care se manifestă plenar libera iniţiativă a întreprinzătorului, forţa motrice a circulaţiei băneşti o constituie concurenţa. Subordonată ideii de rentabilitate, activitatea băncilor şi instituţiilor financiare constituite într-un agent autonom al economiei moderne de piaţă reprezintă un factor de raţionalitate economică şi de eficienţă a întregii activităţi economice.

Concepte de bază

• Piaţa monetară • Cererea de monedă • Oferta de monedă • Echilibrul monetar • Masa monetară

265

• Disponibilităţi băneşti • Agregate monetare • Taxa rescontului • Multiplicatorul banilor (de cont) • Bancă (de emisiune, comercială) • Depozit bancar • Dobândă • Masa dobânzii • Rata dobânzii • Politica monetară Probleme de reflecţie, întrebări

• Ce este moneda? Ce funcţii îndeplineşte moneda în condiţiile economiei contemporane?

• Ce sunt agregatele monetare? • Ce este piaţa monetară? • Cererea de monedă. Factorii care determină mărimea cererii de

monedă • Oferta de monedă; procesele prin care diferite bănci oferă monedă • Ce reprezintă masa monetară ca stoc şi ca flux? • Multiplicatorul banilor de cont (multiplicatorul creditului) • Dobânda. Dobânda simplă şi dobânda compusă • Echilibrul pieţei monetare • Băncile şi rolul lor. Sistemul bancar contemporan • Politica monetară; conţinut, instrumente şi funcţii Bibliografie • J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi

a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 237-256. • Costin Kiriţescu. Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 209-211; 212-218. • Denis Flauzat, Economie contemporaine. Les phenomenes monetaires,

tom 2, Presse Universitaires de France, Paris, 1974, p. 180.184, 186-187. • Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 67-73. • Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999.

266

Capitolul 11

PIAŢA CAPITALULUI Obiectivele temei:

– înţelegerea semnificaţiei capitalului şi a modalităţilor de trans-formare în capital a unei părţi din veniturile diverselor pături sociale;

– analiza cauzelor care impun o diversitate de titluri de valoare şi creşterea acestei diversităţi, o dată cu dezvoltarea economiei şi sporirea necesarului de capital;

– cunoaşterea specificului acţiunii legii cererii şi ofertei pe piaţa primară şi pe cea secundară ale capitalului.

11.1. SCURTĂ INTRODUCERE

Piaţa capitalului sau piaţa titlurilor de valoare apare încă în

secolul al XVI-lea; ea s-a dezvoltat continuu şi furnizează mijloace financiare sporite întreprinderilor şi instituţiilor cu ajutorul cărora ele îşi procură factori de producţie necesari creării de bunuri şi servicii (cu deosebire în ramurile care, prin natura lor, impun capitaluri de proporţii). Piaţa capitalului lărgeşte, în consecinţă, baza economică a creşterii producţiei, alături de profit, utilizându-se în acest sens şi o parte din salarii, pensii şi alte venituri ale populaţiei, mobilizate prin intermediul emisiunii şi vânzării de titluri de valoare.

Concomitent, piaţa capitalului are o contribuţie decisivă la ex-tinderea capitalului privat asociat, aparţinând mai multor persoane, a cărui pondere sporeşte în ansamblul capitalului ţărilor, o dată cu evoluţia economiei de piaţă, în detrimentul greutăţii specifice a capitalului privat individual. Se diversifică, astfel, formele de proprie-tate, iar proprietatea asupra capitalului se separă tot mai mult de conducerea efectivă a producţiei, fiind încredinţată pe scară largă unor persoane neposesoare ale mijloacelor cu care operează întreprinderile.

267

Piaţa capitalului introduce modificări şi în repartiţia venitu-rilor. Persoanele salariate deţinătoare de titluri de valoare, de exemplu, primesc, în afară de salariu, şi un venit suplimentar, care nu provine nemijlocit din munca prezentă, ci din fructificarea unei părţi din rezultatele muncii anterioare. Din această cauză, psihologiei specifice muncii i se adaugă şi laturi ale psihologiei deţinătorilor de capital. Mobilul speculaţiei, aşa cum susţinea J.M. Keynes, ataşat organic comportamentului omului de afaceri, se extinde la un număr tot mai însemnat de muncitori salariaţi, cu urmări nu totdeauna favorabile asupra funcţionării economiei naţionale.

11.2. TITLURILE DE VALOARE

Titlurile de valoare sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care

dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix. O dată cu creşterea veniturilor populaţiei, în patrimoniul

familiilor creşte ponderea deţinută de titlurile de valoare. În principiu, cu cât o ţară este mai dezvoltată economic, cu atât mai ridicată este ponderea titlurilor de valoare în ansamblul patrimoniului.

În Franţa anului 1975, numai principalele titluri aveau o pondere de 19,6% din patrimoniul familiilor. În 1984, această pondere ajungea la 26% (fig. 1).

Fig. 1. Patrimoniul menajelor; repartiţia pe tipuri de bunuri

(Franţa, 1975 şi 1984)1

1 J. Bernard et colab., Initiation économique et sociale, Paris, 1990, p. 165.

268

Componentele clasice ale titlurilor de valoare sunt: acţiunile, obligaţiunile, obligaţiunile ipotecare, titlurile de rentă şi bonurile de tezaur. În perioada postbelică, alături de ele, au apărut şi alte titluri de valoare: obligaţiuni cu rată variabilă a dobânzii, obligaţiuni indexate, acţiuni cu venit anual relativ fix etc.

Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit anual variabil (de regulă), numit dividend. El reprezintă o parte din profitul unităţii care a emis acţiunile, distribuită deţinătorilor acestora.

Acţiunile se clasifică în acţiuni nominative, care au înscrise pe ele, în afară de alte date, şi numele deţinătorului, şi acţiuni la purtă-tor, care nu poartă niciun nume. Ele se mai grupează şi în acţiuni ordinare, care conferă posesorilor drepturi obişnuite, şi acţiuni privi-legiate, care conferă drepturi speciale.

Între drepturile obişnuite figurează: dreptul de a solicita infor-maţii asupra mersului activităţii întreprinderii; dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor (direct ori prin reprezentanţi) şi a vota, atunci când se constituie echipa de conducere sau se iau decizii privind activitatea unităţii (puterea de a influenţa aceste decizii depin-de de cota-parte pe care o persoană o deţine din capitalul total); dreptul de a dobândi, cu prioritate, acţiuni nou emise de întreprinderea în funcţiune; dreptul de a primi gratuit câteva acţiuni, nou emise, dacă o asemenea procedură se foloseşte; dreptul de a primi o parte din capitalul întreprinderii când aceasta dă faliment.

Între drepturile preferenţiale, ale posesorilor de acţiuni cu acelaşi nume, întâlnim: dreptul de a încasa anual un dividend fix, indiferent de profitul obţinut de întreprindere în anul expirat; dreptul de a primi cu prioritate o fracţiune din capitalul societăţii, în caz de faliment

Pentru a dezvălui mai bine specificitatea acţiunii, adăugăm: posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul unei întreprinderi, ori ai mai multora; durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend sunt egale cu durata de viaţă a întreprinderii; acţiunea este neram-bursabilă, deţinătorii ei neputând cere întreprinderilor emitente banii plătiţi cu prilejul achiziţionării lor; acţiunea este negociabilă, adică se poate vinde la bursă, banii avansaţi pentru dobândirea ei nefiind, deci, imobilizaţi; dividendul încasat de acţionari este variabil, întrucât

269

profitul obţinut de întreprindere oscilează de la un an la altul, iar nevoia de a face investiţii din profit este şi ea diferită în timp.

Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii ori de stat, care dă dreptul deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit dobândă.

Fixitatea venitului anual nu echivalează cu un nivel egal al dobânzii plătite pentru toate obligaţiunile, indiferent de persoanele emitente. La obligaţiunile emise de stat, dobânda este uneori mai redu-să decât la cele emise de întreprinderi, căci riscul împrumutului acordat celor din urmă este mai însemnat. Dobânda diferă, apoi, şi de la o întreprindere la alta, în funcţie de profiturile realizate şi de sigu-ranţa funcţionării lor. Cu cât riscul este mai ridicat, cu atât dobânda plătită este mai mare.

Deţinătorii de obligaţiuni, numiţi obligatari, sunt creditori ai unităţilor care au emis aceste titluri de valoare. Ca urmare, obligaţiu-nea este rambursabilă. Rambursarea se face dintr-o dată, la scadenţa finală (după 5 ani, de exemplu) sau în tranşe anuale, care pot fi la rândul lor egale ori inegale. Obligaţiunile sunt şi negociabile la bursă; ele pot fi vândute înainte de scadenţă, de expirarea duratei împrumutului.

Între acţiuni şi obligaţiuni nu sunt numai deosebiri, ci şi asemănări (dreptul de a încasa un venit anual, negociabilitatea etc.). Acestea se accentuează, pentru că, în timp, emisiunile clasice de astfel de titluri suferă modificări. În prezent, de exemplu, se emit şi obligaţiuni perpetue, cu durată de viaţă nelimitată, ca şi acţiunile.

Obligaţiunile ipotecare sunt titluri de valoare, emise de bănci (ipotecare şi urbane), cu scopul acordării de împrumuturi agenţilor economici, care le garantează cu terenuri sau imobile.

Suma împrumutului solicitat de la bancă nu se acordă direct, în numerar ori prin deschiderea unui cont, ci indirect, prin înmânarea unei obligaţiuni ipotecare, vândută ulterior, la bursa de valori, de către posesorul ei. La scadenţă, împrumutul se stinge, prin cumpărarea de la bursă, de către debitor, a unei obligaţiuni ipotecare, având o valoare egală cu creditul primit; ea se restituie băncii. Debitorii (beneficiarii împrumuturilor) plătesc şi o dobândă. Aceasta este relativ ridicată, pentru că trebuie să permită atât remunerarea băncii, cât şi a deţină-torilor de obligaţiuni ipotecare, a celor care le-au cumpărat la bursă, ei fiind creditorii nemijlociţi.

270

Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la dispoziţia sa sume de bani necesari acoperirii unor cheltuieli. În calitate de debitor, statul plăteşte, la intervale de timp stabilite (anual), pe o perioadă nedeterminată, o sumă fixă de bani, deţinătorilor de titluri de rentă. Cumulate, aceste sume asigură creditorilor amortizarea (restituirea) împrumutului şi o dobândă.

Titlurile de rentă nu sunt rambursabile, dar sunt negociabile la bursă, se pot vinde şi cumpăra. Prin negociere, dreptul de a încasa anual o sumă de bani se transferă de la o persoană la alta.

Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministe-rul finanţelor, ori administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii. Prin emisiunea lor, statul împrumută pe termen scurt, de la populaţie, întreprinderi, bănci etc., sume de bani având ca destinaţie acoperirea unor goluri bugetare.

Bonurile de tezaur sunt purtătoare de dobândă, rambursabile la scadenţă şi negociabile la bursă. Când cerinţele statelor sunt urgente şi însemnate, se recurge la emisiunea pe scară largă a acestor titluri, cu dobândă relativ ridicată. O astfel de dobândă poate avea uneori, ca punct de sprijin, un puseu inflaţionist apărut ulterior emisiunii bonurilor de tezaur; acesta reduce drastic puterea de cumpărare a împrumutului recuperat şi dobânda reală, încasată de deţinătorii bonurilor, care nu au anticipat scăderea puterii de cumpărare a banilor.

11.3. PIAŢA CAPITALULUI

Piaţa capitalului este o totalitate de tranzacţii al cărei obiect îl

constituie titlurile de valoare. Îndreptăţirea denumirii de piaţă a capi-talului, conferită ansamblului tranzacţiilor amintite, are un triplu temei:

- persoanele fizice şi juridice care cumpără titluri de valoare (nou emise) urmăresc deliberat înmulţirea banilor, specifică oricărui avans de capital;

- întreprinderile şi instituţiile care recurg la emisiunea titlurilor de valoare au în vedere formarea capitalului bănesc necesar organi-zării sau dezvoltării unor afaceri; statele emit şi ele adesea astfel de titluri, pentru realizarea de investiţii publice de capital;

- comercializarea la bursă a titlurilor de valoare, anterior emise, ţinteşte şi ea, nemijlocit, obţinerea unui câştig din diferenţele de cursuri.

271

În baza acestor argumente, se poate susţine că întregul schimb al titlurilor de valoare, indiferent de durata lor de viaţă, aparţine pieţei capitalului.

Piaţa capitalului se scindează în piaţa primară şi piaţa secundară. Piaţa primară cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou emise. Spre deosebire de aceasta, piaţa secundară include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de valoare emise şi plasate anterior.

Pe piaţa capitalului, în genere, se vând şi se cumpără, cu deose-bire, acţiuni şi obligaţiuni, adică titluri de valoare pe termen lung. Nu lipsesc, însă, nici tranzacţiile cu titluri de valoare, pe termen scurt.

11.3.1. PIAŢA PRIMARĂ A CAPITALULUI

Această piaţă este servită, de regulă, de bănci; ele preiau sarcina

plasării acţiunilor şi obligaţiunilor nou emise, atât pentru construirea unor întreprinderi, cât şi pentru dezvoltarea celor existente. Tot băncile organizează reclama, cu scopul difuzării cât mai largi a titlurilor de valoare, în măsură să satisfacă cerinţele financiare ale emitenţilor. Pentru serviciile lor, băncile încasează un comision.

Uneori, băncile, sau alte instituţii, achiziţionează ele însele titluri, pentru a le vinde ulterior publicului larg. În acest caz, ele nu mai sunt simpli executanţi ai comenzilor emitenţilor, ci comercianţi propriu-zişi, care realizează tranzacţii, cu scop speculativ, obţinând câştiguri din diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de livrare.

Marile firme deja constituite îşi plasează adesea singure, direct la burse, acţiunile emise, în scopul creşterii capitalului şi lărgirii sferei afacerilor.

În ţările cu o veche tradiţie industrială şi a pieţei capitalului, organisme specializate studiază şansele de reuşită ale noilor societăţi pe acţiuni, starea financiară a întreprinderilor existente care emit acţiuni, gradul de risc pe care îl prezintă cumpărarea titlurilor prove-nind de la diverse unităţi. Prin difuzarea rezultatelor la care au ajuns în urma studiilor, publicul se poate orienta mai bine când ia deciziile de investire a banilor disponibili în titlurile emise de o firmă sau alta.

Ca orice tranzacţii, şi cele cu titluri de valoare se derulează la un preţ anumit, purtând numele de curs. Pentru titlurile nou emise, cursul

272

este ferm şi egal, de regulă, cu valoarea nominală a acestora. Uneori, obligaţiunile se vând, însă, la un curs inferior valorii nominale, spre a se mări cererea şi cantitatea de „mărfuri” vândute. La un astfel de curs se apelează când rata dobânzii obligaţiunilor este inferioară ratei dobânzii bancare, ori foarte apropiată de ea, deşi superioară. Şi în această alternativă, însă, rambursarea obligaţiunilor se efectuează tot la valoarea lor nominală.

Indiferent de modul în care se plasează titlurile de valoare nou emise şi de cursul la care ele sunt vândute, scopul urmărit îl constituie – aşa cum am arătat – formarea şi creşterea capitalului necesar întreprinderilor sau instituţiilor şi constituirea unor resurse băneşti la dispoziţia statului.

Emisiunea şi plasarea titlurilor de valoare au cunoscut o extensie considerabilă după cel de-al doilea război mondial. În unele ţări, capitalul format pe asemenea căi este neobişnuit de mare şi are o greutate specifică însemnată în totalul capitalului social şi al întreprinderilor gigant*).

*) În S.U.A., muncitorii salariaţi reprezintă, în ansamblu, cel mai important deţinător de capital, sub forma fondurilor pentru pensii, care depăşesc în volum „capitalul capitaliştilor”. Casele de pensii ale salariaţilor din industrie şi comerţ – la care cotiza majoritar „clasa muncitoare”– deţineau încă în 1976, după 35 de ani de contribuţie, un sfert din capitalurile învestite în acţiuni şi obligaţiuni de pe piaţa S.U.A. La acest procent se adaugă fondurile de pensii ale funcţionarilor, personalului din învăţământ şi profesiilor libere, reprezentând circa 10% din capitalurile investite. Muncitorii din toate sectoarele economiei posedă, în prezent, o parte importantă din capitalurile folosite de o mie de întreprinderi americane, dintre cele mai mari. Paralel, lista celor 50 dintre cele mai mari întreprinderi americane şi lista întreprinderilor care numără cei mai mulţi acţionari se suprapun în bună măsură. Acţiunile lui General Motors sunt difuzate între un milion de acţionari, iar ale societăţii American Telephone and Telegraph între 3.198.000 de acţionari. I.B.M. numără şi el 793.000 de acţionari, Ford Motor 285.000, iar General Electric 520.000. Acţionariatul popular este răspândit şi în Japonia. În anul 1981, peste 19,5 milioane de acţionari persoane fizice deţineau fiecare ceva mai puţin de 50.000 acţiuni. Aceştia reprezentau circa 99% din numărul total al acţionarilor, estimaţi la 19.590.000; ei erau posesori a 25% din totalul capitalurilor a 1737 de întreprinderi cotate la bursa din Tokio. În Europa Occidentală, gradul de difuzare a acţiunilor este mai scăzut, dar în creştere vizibilă. Cert este că o dată cu înaintarea în timp se constată răspândirea

273

Pe piaţa primară a capitalului (ca şi pe cea secundară), se confruntă cererea şi oferta, cele două forţe prezente în orice schimb indiferent de obiectul lui.

11.3.1.1. CEREREA DE TITLURI DE VALOARE

(ACŢIUNI ŞI OBLIGAŢIUNI) Pe piaţa primară, purtătorii cererii de titluri de valoare sunt

familiile, întreprinderile, băncile, alte instituţii. Cererea este funcţie de mai multe variabile: veniturile cumpărătorilor şi preţul de vânzare; ran-damentul banilor investiţi în titluri şi rata dobânzii bancare; riscul investiţiilor; câştigul obţinut din vânzarea titlurilor de valoare la bursă etc.

• Venitul cumpărătorilor şi preţul titlurilor de valoare

Referindu-ne, aici, doar la cererea familiilor, observăm că ea depinde de nivelul veniturilor şi de economii. Cu cât veniturile unei familii sunt mai ridicate şi cu cât este mai mare distanţa dintre venituri şi consumul de bunuri curente, cu atât este mai însemnată tentaţia acesteia de a-şi constitui un portofoliu de titluri de valoare. La o sumă dată de venituri şi economii, mărimea cererii de titluri depinde, însă, şi de înclinaţia populaţiei spre lichiditate. Când această înclinaţie este slabă, cererea primeşte un impuls suplimentar şi invers.

Preţul, respectiv valoarea nominală a acţiunilor şi obligaţiunilor, sensibilizează, de asemenea, cererea. Veniturile, economiile şi încli-naţia spre lichiditate fiind date, cererea totală de titluri este cu atât mai importantă, cu cât preţul este mai mic. Având în vedere costul redus al „producerii” şi distribuirii titlurilor, emitenţii lor stabilesc, în regulă generală, valori nominale mici ale acestora, aşa încât să fie accesibile

tot mai largă a acţiunilor. În 1983, existau în S.U.A. 42.360.000 de acţionari faţă de numai 6.490.000 în 1952. Într-un interval de circa 30 de ani, numărul acţionarilor a sporit, deci, de circa 4,5 ori. Procentul deţinătorilor de acţiuni este inegal, însă, în funcţie de starea socială a diferitelor persoane. În 1983, între deţinătorii de acţiuni din S.U.A., 3% aveau un venit sub 10.000 de dolari, 25% un venit între 10.000 şi 25.000 de dolari, iar 40% un venit între 25.000 şi 50.000 de dolari (Vezi Mattei Dogan, Dominique Péllasy, Economia mixtă, Editura Alternative, Bucureşti, 1992, p. 218-225).

274

inclusiv păturilor mai puţin favorizate ale populaţiei. Preţul titlurilor nu reprezintă, ca urmare, o limită în calea cererii. Pe de altă parte, fiind unic, pe toată durata plasării titlurilor nou emise, preţul dă răgaz şi celor care n-au venituri imediat disponibile să procure titluri de valoare într-o etapă ulterioară, recurgând în acest scop şi la credite bancare.

Veniturile disponibile ale întreprinderilor şi instituţiilor, precum şi preţul titlurilor de valoare influenţează şi ele cererea acestora. Pentru astfel de cumpărători, contează însă adesea, decisiv, încercarea de a controla (prin dobândirea de acţiuni şi obligaţiuni) activitatea emitenţilor, a altor întreprinderi producătoare de bunuri materiale ori a băncilor, dorinţa de a dobândi un loc privilegiat în ramură, ori posturi în consiliile de administraţie ale instituţiilor financiare, soldate cu posibilităţi largi de a obţine credite avantajoase. Asemenea obiective sunt realizabile, însă, şi dacă titlurile se procură de pe piaţa secundară a capitalului.

• Randamentul banilor investiţi şi rata dobânzii bancare

Atunci când decid să cumpere titluri de valoare, posesorii de venituri disponibile ţin seama de fluxul de venituri viitoare pe care-l pot obţine. Pentru că un astfel de flux este realizabil şi prin formarea de depozite bancare, înainte de plasarea banilor, într-un mod ori altul, deţinătorii lor compară randamentul acţiunilor şi obligaţiunilor (rata dividendului pentru acţiuni şi rata dobânzii pentru obligaţiuni) cu rata dobânzii bancare. Din comparare poate să rezulte că:

– randamentul titlurilor este mai mare decât rata dobânzii bancare (R>d);

– randamentul titlurilor este mai mic decât rata dobânzii bancare (R<d);

– randamentul titlurilor este egal cu rata dobânzii bancare (R=d). Principial abordând problema, un investitor raţional utilizează

banii pentru aproprierea de titluri atunci când R>d. În acest caz, el obţine, cu o sumă dată de bani, un câştig mai mare decât în ipoteza recurgerii la depozitul bancar. În cazul al doilea, investiţia de titluri de valoare este neavenită, căci ea produce un câştig inferior. În ultimul caz, investitorului îi este indiferent cum plasează banii, dacă nu ia în calcul şi alţi factori.

275

Cum se calculează, însă, randamentul titlurilor de valoare, care trebuie comparat cu rata dobânzii?

Pentru obligaţiuni:

100PCR o ×=

în care: Ro = randamentul obligaţiunilor sau rata dobânzii obligaţiunii

C = cuponul sau dobânda totală anual încasată P = preţul cu care se cumpără obligaţiunea

Pentru acţiuni: 100PWR a ×=

în care: Ra = randamentul acţiunii sau rata anuală a dividendului W = dividendul total, estimat a se încasa anual P = preţul cu care se cumpără acţiunea

Optând pentru achiziţia de titluri de valoare, investitorul alege, de fapt, o variantă optimă de frunctificare a banilor, din care rezultă fluxul viitor al veniturilor, cel mai mare posibil. Acest flux, repre-zentând valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează cu ajutorul unor formule care diferă în funcţie de felul titlului de valoare şi de modul de rambursare a împrumutului (în cazul obligaţiunilor).

Pentru obligaţiuni rambursabile la scadenţă (dintr-o dată): ( )dVnVV 00n ⋅+=

în care: Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri V0 = valoarea prezentă (nominală) a obligaţiunii n = durata de viaţă în ani a obligaţiunii d = rata dobânzii obligaţiunii Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe anuale egale (şi

anuităţi inegale):

n3210n V.....VVVVV +++++= în care: V1, V2, ….. ,Vn = sunt venituri sau anuităţi inegale.

Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe inegale (şi anuităţi egale):

nAVn ⋅=

276

în care: A = anuitatea, calculată după formula

( )n

0

d111

dVA

+−

⋅=

nAVn ⋅= devine

( ) ⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

+−

⋅=

n

0n

d111

dVnV

Deşi nu face parte din tema noastră, redăm şi formula de calcul a fluxului viitor de venituri pentru depozite bancare, în care dobânda şi împrumutul se rambursează la scadenţă:

( )n0n d1VV +=

în care: V0 = suma iniţială depusă la bancă d = rata dobânzii bancare n = durata în ani a depunerii

În abordări mai pretenţioase, decizia de a investi în titluri de valoare se întemeiază pe actualizare, adică pe determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri. Dacă valoarea actuală este mai mare sau, la limită, egală cu preţul de cumpărare a titlului de valoare, atunci investiţia este profitabilă.

Necesitatea depăşirii preţului de către valoarea actuală se justifi-că prin adevărul conform căruia valoarea banilor prezenţi este mai mare decât valoarea banilor viitori, presupunând că puterea lor de cumpărare este constantă.

O sumă de bani în prezent este mai importantă decât în viitor, căci, dispunând azi de ea, poţi să o transformi imediat în bunuri necesare satisfacerii trebuinţelor. Sau, poţi să o investeşti într-un mod oarecare, pentru a obţine un venit suplimentar; dacă, la 1 ianuarie 2007, investeşti o sumă de bani, vei poseda peste 10 ani o avere lichidă mai mare decât în cazul în care o dobândeşti şi o investeşti peste 5 ani (în 2012).

Calculul valorii actuale a veniturilor viitoare generate de titlurile de valoare se face în baza formulei2:

2 Xavier Joly, Pratiques de la décision d’investir, Les Editions

d’organization, Paris, 1998, p. 157.

277

( )∑= +

=n

1ttp d1

VtV

în care: Vp = valoarea actuală a sumei totale a veniturilor viitoare Vt = venitul anual încasat ca dobândă ori dividend d = rata dobânzii bancare (considerată constantă) n = numărul anilor

Formula de mai înainte se scrie desfăşurat astfel:

( ) ( ) ( ) ( )nn

33

221

p d1V.....

d1V

d1V

d1VV

+++

++

++

+=

Termenii V1, V2, V3, etc. au o încărcătură diferită, dependentă de

felul titlului de valoare ori de modul de rambursare a valorii (în cazul obligaţiunilor).

Pentru obligaţiunile rambursabile dintr-o dată, toţi V-urii, în afară de ultimul, includ doar dobânda anuală, ca venit fix, în vreme ce ultimul include, în afară de dobânda aferentă ultimului an, şi valoarea nominală a obligaţiunii. Pentru obligaţiunile a căror rambursare se face eşalonat, în tranşe anuale, egale ori inegale, toţi V-urii fără excepţie cuprind dobânda anuală (variabilă de această dată) şi rata scadentă a împrumutului. De reţinut că V-urii se pot cunoaşte dinainte, încă în momentul cumpărării obligaţiunii.

Pentru acţiuni, V reprezintă dividendul mediu anual posibil de încasat (ori anticipat), el fiind nerambursabil. Redusă la forma ei cea mai simplă şi concisă, formula de calcul a valorii viitoare a fluxurilor generate de o acţiune este:

dVVpa =

în care: V = dividendul mediu anual (estimat)

Recurgând la un calcul concret al valorii actuale a fluxului viitor de venituri, în cazul obligaţiunilor rambursabile dintr-o dată (la scadenţă), putem presupune:

Vi (valoarea iniţială) a obligaţiunii = 100.000 V (venitul anual sau cuponul) = 10.000 n = 5 ani d = 8% (adică 0,08)

278

În baza acestor date:

V =10.0001+ 0,08

+10.000

(1+ 0,08)+

10.000(1+ 0,08)

+10.000

(1+ 0,08)+

10.000 +100.000(1+ 0,08)

V =10.000

1,08+

10.0001,166

+10.0001,259

+10.0001,359

+110.0001,469

V = 9.259,26 + 8.576,33 + 7.942,81+ 7.359,35 + 74.880,87 = 108.017,62

p 2 3 4 5

p

p Valoarea actuală a fluxului viitor de venituri (108.017,62) este

superioară, în exemplul nostru, preţului de cumpărare (100.000) al obligaţiunii. Este normală această relaţie, căci veniturile anuale sunt determinate pe baza unei rate de 10% a dobânzii, iar rata dobânzii bancare, care figurează la numitorul fiecăreia din cele cinci fracţii, este de numai 8%. Diferenţa dintre valoarea actuală şi preţul de cum-părare ar fi fost şi mai mare dacă ultimul era inferior valorii nominale a obligaţiunii. Egalitatea dintre preţ şi valoarea actuală ar fi posibilă atunci când rata dobânzii bancare (rata de actualizare) ar avea aceeaşi mărime ca şi rata dobânzii obligaţiunii.

Pentru calculul valorii viitoare a fluxului de venituri generat de o acţiune, considerăm că dividendul (venitul anual) este egal cu 10.000 (produs de 100.000, preţul iniţial al acţiunii), iar rata dobânzii bancare de 8%.

Aplicând formula dVVpa = obţinem 000.125

08,0000.10

=

Preţul de 100.000, fiind inferior valorii actuale, decizia de a investi apare raţională, ca şi în exemplul referitor la obligaţiune.

• Riscul investiţiilor Determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri a plecat

de la premisa siguranţei acestora şi a ratei dobânzii; s-a făcut abstracţie de risc, de posibilitatea apariţiei unor împrejurări care pot să modifice mărimile luate în calcul, să provoace reduceri de venituri nete şi de capital chiar. Întrucât viaţa economică este incertă prin excelenţă, iar veniturile sunt oscilante, cumpărătorii de titluri de valoare trebuie să ţină seama şi de risc, să anticipeze mai multe variante posibile ale veniturilor şi să aprecieze, totodată, gradul în care

279

acestea au şansa de a deveni efective. În acest scop, se face apel la teoria probabilităţilor şi la agregarea valorilor posibile, într-o valoare medie3. Procedând astfel, decizia de a investi se ia comparând preţul de cumpărare al titlului cu valoarea medie rezultată din calcul. Pentru ca investiţia să fie profitabilă, primul termen trebuie să aibă o valoare mai mică decât al doilea.

Spre exemplificare, considerăm că se anticipează trei variante posibile ale fluxului de venituri, având grade inegale de probabilitate (de a deveni reale) (tabelul 1):

Valoarea medie a fluxului viitor de venituri Tabelul 1

Oscilante sunt în viaţa economică nu doar veniturile nominale

produse de titlurile de valoare şi rata dobânzii. De la o perioadă la alta se modifică şi puterea de cumpărare a banilor şi, deci, şi a veniturilor. Chiar dacă presupunem că veniturile nominale sunt certe şi promiţătoare, inflaţia poate eroda veniturile reale. De aceea, pentru investitorul în titluri de valoare este foarte important să anticipeze şi valoarea reală actuală a fluxului viitor de venituri, să includă în factorii de risc şi fenomenele inflaţioniste.

Având în câmpul vizual inclusiv riscul falimentului posibil al unităţilor emitente, doritorii de titluri de valoare calculează şi durata reîntoarcerii banilor investiţi în acţiuni.

În acest scop se utilizează formula: D = C/dv,

în care: D = durata reîntoarcerii investiţiei în număr de ani C = cursul acţiunii dv = dividendul anual anticipat

3 Economia politică. Economics, Editura Eficient, Bucureşti, 1992, p.255.

280

Riscul se poate aproxima nu doar pentru un titlu de valoare emis de o întreprindere, instituţie sau de stat, ci şi pentru un portofoliu de titluri deţinut de o persoană fizică sau juridică. Riscul portofoliului, adică al totalităţii titlurilor deţinute, depinde de: numărul titlurilor, numărul ramurilor emitente şi de viabilitatea întreprinderilor şi ra-murilor care au plasat acţiunile şi obligaţiunile. Contează, de aseme-nea, în stabilirea riscului, ponderea titlurilor provenind de la diverse întreprinderi şi ramuri.

Ţinând seama de inegalitatea veniturilor posibile ale întreprinderilor şi ramurilor, de evoluţia lor adesea contradictorie, un portofoliu de titluri are un grad mai redus de risc dacă este mai „pestriţ”, iar titlurile diferite au ponderi relativ egale în valoarea de ansamblu a portofoliului4.

• Câştigul obţinut din vânzarea titlurilor la bursă

Atunci când se cumpără titluri de valoare de pe piaţa primară se ia în calcul şi câştigul ce se poate obţine prin vânzarea lor, la o dată viitoare, pe piaţa secundară. Câştigul potenţial, rezultat din diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare (mai mic),trebuie adăugat – pentru a determina gradul de valorificare a banilor investiţi – la fluxul de venituri încasat până în momentul vânzării.

Admiţând că cel ce cumpără recurge la actualizare, aceasta trebuie să fie făcută în baza sumei fluxului viitor de venituri şi a câştigului anticipat. Ultimul poate fi luat în calcul şi când se determină rentabilitatea titlurilor de valoare, folosind formula:

0

01

PPPVR −+

=

în care: V = dividendul ori dobânda încasată P1 = preţul de vânzare al titlului pe piaţa secundară P0 = preţul de cumpărare al titlului Dacă acţiunea sau obligaţiunea se vinde la un an de la cumpă-

rare, V este venitul primului an, iar dacă se vinde după doi sau trei ani, V reprezintă o valoare medie anuală. Ambele mărimi sunt certe pentru obligaţiune şi anticipate, deci posibile, pentru acţiune.

4 Gabriela Anghelache, Nicolae Dardac, Ion Stancu, Pieţe de capital şi burse de valori, Adevărul S.A., Bucureşti, 1992, p. 114.

281

11.3.1.2. OFERTA DE TITLURI DE VALOARE Pe piaţa primară a capitalului, oferă titluri de valoare întreprin-

derile, băncile, alte instituţii şi statul. Prin vânzarea titlurilor oferite, unităţile cu scop lucrativ procură banii necesari dezvoltării activităţii sau redresării acesteia în cazuri de regres al afacerilor.

Oferta de titluri de valoare este, deci, o sursă de finanţare alături de profit şi creditele bancare. Ea poate fi şi mijlocul de a dobândi capital necesar pentru a construi o nouă unitate economică. Întrucât o întreprindere emite adesea şi acţiuni şi obligaţiuni, de reală importanţă este asigurarea echilibrului, a optimului, între valoarea primelor şi valoarea celor secunde, ţinând seama de avantajele şi dezavantajele lor, de riscul specific.

În principiu, este mai riscantă emisiunea de obligaţiuni dacă avem în vedere oscilaţiile producţiei. În perioadele de criză ori declin, profiturile scad sau dispar pentru o serie de întreprinderi, iar plata necondiţionată a dobânzii, ca venit fix, independent de rezultate, face deosebit de vulnerabile unităţile care recurg la oferta exagerată de obligaţiuni. Pe de altă parte, în aceleaşi perioade, plata dobânzii micşorează vizibil sau anulează dividendul cuvenit acţionarilor. Când întreprinderea recurge precumpănitor la oferta de acţiuni, efectele negative amintite sunt mai slabe.

Privită atent, oferta de titluri de valoare este cerere de capital bănesc, derivată din cererea de factori de producţie, care, la rândul ei, rezultă din cererea de bunuri de consum şi trebuinţele populaţiei. Pentru întreprinderi, această ofertă este oportună numai în măsura în care mişcarea reală a producţiei asigură realizarea unui anumit profit. Acesta trebuie să depăşească nu numai rata dobânzii bancare, ci şi rata dobânzii obligaţiunilor (în cazul emisiunii de obligaţiuni). În ipoteza opusă, întreprinderea distribuie obligatarilor întregul profit obţinut, rămânând fără resurse necesare dezvoltării.

Oferta de titluri trebuie, în această lumină, să fie precedată de calcule laborioase privind rata posibilă a profitului şi de compara-rea ei cu rata dobânzii bancare şi veniturile distribuite deţinătorilor de titluri. Anticiparea şi determinarea riscului sunt obligatorii nu doar pentru purtătorii cererii de titluri, ci şi pentru ofertanţii acestora; „... dacă o afacere este riscantă – preciza Keynes – va fi nevoie de o diferenţă mai mare între randamentul scontat de cel ce ia bani cu

282

împrumut şi rata dobânzii la care el consideră că merită să contracteze împrumutul”5. „... În perioadele în care afacerile prosperă, riscul poate fi minimalizat. Într-o perioadă de avânt estimarea predominantă a ambelor riscuri, atât a riscului celui care ia bani cu împrumut, cât şi a celui care dă bani cu împrumut, poate să ajungă la un nivel neobişnuit de scăzut, care să dea naştere pericolului unor imprudenţe”6.

Oferta de titluri de valoare (de obligaţiuni şi bonuri de tezaur) porneşte şi de la stat sau de la instituţii ale colectivităţilor locale: municipii, oraşe etc. şi se întemeiază pe calcule de oportunitate, dar devine evident necesară, mai ales când conjunctura economică generală este nefavorabilă şi scad impozitele şi taxele care se scurg în bugetele locale şi bugetul central.

Indiferent din care punct porneşte, oferta de titluri se poate adresa atât persoanelor din ţara proprie, cât şi celor din alte ţări. Capitalul mobilizat astfel nu se mărgineşte la capitalul autohton.

Atunci când statul recurge la împrumuturi contractate în interior, se formează datoria sa internă. Aceasta are tendinţa să crească în numeroase ţări ale lumii, reprezentând un procent tot mai mare din PIB.

11.3.2. PIAŢA SECUNDARĂ A CAPITALULUI

Parte integrantă a pieţei capitalului, piaţa secundară se şi

aseamănă, dar se şi deosebeşte de cea primară. Se aseamănă întrucât pe ambele pieţe se confruntă cererea şi oferta, obiectul tranzacţiilor îl constituie aceeaşi marfă şi, concomitent, ţelul urmărit de purtătorii tranzacţiilor este comun: obţinerea unui venit net. Piaţa secundară se detaşează totuşi, sub multiple aspecte, de cea primară. Ne ocupăm doar de câteva din ele.

a) Piaţa secundară este servită, în principal, de bursele de valori mobiliare, în vreme ce piaţa primară, de bănci.

Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat; ea are ca scop încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase.

5 John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a

dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 168. 6 Idem.

283

Supravegherea de către stat a burselor de valori mobiliare se realizează printr-o direcţie specializată din Ministerul Finanţelor Publice, care aprobă crearea burselor (particulare şi de stat), regulamentul lor de funcţionare, numeşte sau revocă agenţii de schimb şi stabileşte moda-lităţile de acoperire a riscului pentru operaţiunile la termen.

De regulă, bursele se constituie ca societăţi pe acţiuni, dar pot să apară şi ca asociaţii comerciale sau camere de comerţ. Membrii fondatori – în număr limitat – sunt persoane fizice ori juridice specializate în afacerile cu titluri de valoare, valute şi metale preţioase. Acţiunile emise şi plasate pentru formarea capitalului necesar funcţionării bursei se numesc certificate şi nu dau dreptul la încasarea de dividend; posesorii lor pot participa, însă, la tranzacţiile efectuate în localul bursei.

Conducerea bursei revine unui consiliu de administraţie, condus de oameni de afaceri cu experienţă îndelungată, iar activităţile curente, zilnice ale bursei cad în sarcina administraţiei bursei.

Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare se efectuează nemijlocit de agenţii de schimb. Ei sunt de două feluri: brokeri agenţi, care acţionează în numele şi pe contul clienţilor, şi brokeri specialişti (denumiţi jobberi în Anglia, curtieri în Franţa şi dealeri în SUA). Aceştia primesc ordinele de vânzare şi de cumpărare de la brokerii agenţi (care le-au colectat în prealabil de la diverse persoane fizice şi juridice), le centralizează, participă la stabilirea cursurilor şi execută ordinele de cumpărare-vânzare. Brokerii specialişti pot să încheie tranzacţii şi în numele lor; ei au la dispoziţie un portofoliu propriu de acţiuni şi obligaţiuni şi sume de bani, pe care le folosesc pentru a menţine stabilitatea (relativă) a titlurilor pe care le gestionează.

În ţara noastră, în prezent, vânzarea şi cumpărarea de acţiuni se efectuează prin Societăţile de Valori Mobiliare (SVM), respectiv de brokerii acestora. Aceştia primesc comenzile de la clienţi, ce comple-tează suma minimă la care doresc să fie făcută vânzarea, şi vând acţiunile la bursa de valori sau la RASDAQ. Banii obţinuţi în urma vânzării se trimit clientului prin poştă sau se depun în contul acestuia de la bancă.

Pentru serviciul efectuat de către brokeri, SVM-urile reţin un comision (după vânzarea, respectiv cumpărarea titlului), care nu poate depăşi, conform legii, 8% din valoarea tranzacţiei. Clientul poate negocia, însă, un comision mai mic.

284

b) Operaţiunile efectuate pe piaţa secundară, prin mijlocirea burselor, nu sunt omogene, ca acelea realizate pe piaţa primară, ci diferenţiate. Ele se împart în operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen.

Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transmiterea titlurilor de valoare, de la vânzător la cumpărător, şi plata acestora se realizează fără amânare (într-o singură rundă), la cursul zilei.

Operaţiunile la termen se efectuează în două runde. În prima rundă, partenerii convin asupra numărului de titluri ce se vor livra în viitor şi asupra cursului (preţului). În runda a doua, au loc transmiterea efectivă a titlurilor şi plata lor, la preţul anterior fixat. Uneori, se achită de vânzător sau cumpărător (după caz) doar diferenţa dintre cursul zilei (din T1) şi cursul stabilit în T0, fără a se mai transmite titlurile.

De regulă, operaţiunile la termen au caracter speculativ, ele urmărind câştigul care rezultă din inegalitatea cursurilor între cele două momente amintite ale tranzacţiei. Câştigul pentru unul din parteneri este inevitabil, însă, o pierdere pentru celălalt. Vânzătorul câştigă dacă între T0 şi T1, cursul a scăzut, iar cumpărătorul, dacă sensul cursului a fost opus.

Operaţiunile la termen se mai deosebesc de operaţiunile la vedere şi prin faptul că vânzătorul nu trebuie să aibă obligatoriu la dispoziţie, în T0, titlurile de valoare pe care le transmite cumpără-torului, în T1. El (vânzătorul) le poate cumpăra în aceeaşi zi în care le vinde efectiv, adică în T1.

Cursul titlurilor de valoare scade între T0 şi T1 Tabelul 2

În ipoteza noastră (tabelul 2), în T1, vânzătorul poate cumpăra, dacă nu are la dispoziţia sa, 10 titluri, la cursul zilei (800), pe care le plăteşte cu 8.000 u.m.; el le transmite apoi cumpărătorului, primind 10.000 u.m., deoarece tranzacţia se face la preţul de 1.000, convenit în T0.

285

Vânzătorul obţine astfel un câştig de 2.000 u.m. Cumpărătorul pierde aceeaşi sumă, căci plăteşte 10.000 u.m. pe titluri a căror valoare totală, la cursul zilei, este doar de 8.000 u.m. Dacă doreşte să vândă imediat titlurile, el poate încasa doar ultima sumă.

Dacă s-a convenit iniţial, ori cei doi parteneri acceptă ad-hoc, cumpărătorul plăteşte vânzătorului 2.000 u.m. fără a mai primi titlurile.

Cursul titlurilor de valoare creşte între T0 şi T1

Tabelul 3

În această ipoteză (tabelul 3), în T1, vânzătorul poate cumpăra 10 titluri, la cursul zilei (1.000), pe care le plăteşte cu 10.000 u.m.; el le transmite apoi cumpărătorului, primind 8.000 u.m. Cumpărătorul poate vinde cele 10 titluri la cursul zilei (1.000), încasând astfel 10.000 u.m. El câştigă 2.000 u.m. pe care le pierde, în schimb, vânzătorul.

Ca şi în prima ipoteză, şi în a doua, se poate achita câştigătorului diferenţa de 2.000 u.m., fără ca titlurile să se mai transmită de la vânzător la cumpărător.

c) Preţul de vânzare-cumpărare al titlurilor de valoare pe piaţa secundară – aşa cum reiese din analiza de la punctul b) – este oscilant şi nu ferm, ca acela practicat pe piaţa primară.

Pe aceasta din urmă, fiind ferm, preţul nu poate modifica, odată stabilit, relaţiile dintre cerere şi ofertă. În cadrul pieţei secundare, mobilitatea preţului influenţează, deopotrivă, cererea şi oferta, privite în mod absolut, şi relaţiile dintre ele. La rândul lor, acestea acţionează asupra preţului.

În spatele preţului oscilant, care modifică cererea şi oferta, se ascund, însă, numeroşi factori conectaţi cu mişcarea economică reală, între ei un rol de seamă având: venitul prezent al titlurilor de valoare, venitul viitor al acestora şi rata dobânzii bancare.

286

Când veniturile acţiunilor sunt însemnate şi au tendinţa de creştere – ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi –, cererea creşte şi, o dată cu ea, şi cursul acţiunilor. În pofida creşterii cursului, cererea creşte în continuare un timp anume, pentru că, mizând pe noi creşteri ale cursului, cumpărătorii se grăbesc să dobândească acţiuni, iar posesorii acestora îşi limitează livrările.

Când veniturile acţiunilor sunt scăzute şi au tendinţa de scădere în continuare, cererea se reduce şi, o dată cu ea, şi cursul. Paradoxal, scăderea cursului este însoţită, o perioadă, de creşterea ofertei, pentru că posesorii de acţiuni, mizând pe noi reduceri de curs, se grăbesc să le vândă. La un moment dat, însă, reducerea cursului poate fi însoţită de o creştere însemnată a cererii din partea celor care speră în redresarea viitoare a situaţiei unităţilor emitente şi a cursului.

Rata dobânzii bancare reprezintă şi ea o cauză hotărâtoare a mişcării cererii şi ofertei de titluri de valoare.

Creşterea ratei dobânzii atrage după sine reducerea cererii şi sporirea ofertei, mai ales pentru obligaţiuni, şi, concomitent, scăderea cursului. Scăderea ratei dobânzii antrenează creşterea cererii de titluri, reducerea ofertei şi ridicarea cursului.

Referindu-se doar la obligaţiuni, literatura de specialitate ne furnizează şi o formulă de calcul al cursului acestora:

100×=dDP

în care: P = cursul obligaţiunii D = dobânda anuală a obligaţiunii (cuponul) d = rata dobânzii bancare

Pentru ilustrare, presupunem două situaţii: prima, în care rata dobânzii creşte, şi a doua, în care rata dobânzii scade.

Prima situaţie: Dacă D = 1000 şi în T0 şi în T1, iar d = 5% în T0 şi 10% în T1,

în T0, ,000.201005

1000=×=P

iar în T1, 10.00010010

1000P =×=

287

A doua situaţie: Dacă D = 1.000 şi în T0 şi în Ti, iar d = 10% în T0 şi 5% în T1,

în T0 , 000.1010010000.1

=×=P ,

iar în T1, 000.201005000.1

=×=P

Dublarea ratei dobânzii a provocat scăderea la jumătate a cursului obligaţiunii (în prima situaţie); scăderea la jumătate a ratei dobânzii a avut ca efect dublarea cursului obligaţiunii (în a doua situaţie).

Mişcarea cursului fiecărui titlu de valoare are urmări asupra stării economice a unităţilor emitente; ele se propagă, însă, indirect. Scăderea cursului reduce încrederea clienţilor şi furnizorilor (inclusiv a băncilor) faţă de unitatea emitentă; paralel, imaginea deteriorată a întreprinderilor le micşorează şansa de a emite noi titluri în vederea creşterii capitalului. Ridicarea cursului are urmări opuse.

d) Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte influenţează indicele general al pieţei bursiere, care se calculează de către toate bursele.

Cel mai edificator indice determinat de bursele de valori mobiliare este indicele Dow-Jones. Numele său vine de la compania care a iniţiat „producerea lui”, constituită prin unirea a două firme: Dow şi Jones. Acest indice este considerat drept un barometru al mişcării cursurilor pe principala bursă din Wall Street: „New York Stock Exchange”.

Determinat ca o medie a preţului titlurilor de valoare emise de principalele 30 de companii americane cotate la bursa din Wall Street, indicele Dow-Jones reflectă (aproximativ) evoluţia activităţii ramu-rilor în care funcţionează aceste companii. În cazul în care companiile emitente ale titlurilor tranzacţionate la bursa amintită au dificultăţi, indicele Dow-Jones scade; în ipoteza opusă, a unor afaceri cu randament bun şi foarte bun, indicele creşte, adesea, sensibil. El este îndeaproape urmărit de agenţii economici din toate ţările, întrucât experienţa a demonstrat că o scădere însemnată a acestui indice a fost urmată de declanşarea unor crize sau fenomene de criză7.

7 Al. Puiu, Management în afacerile economice internaţionale. Tratat,

ediţia a II-a, Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1997, p. 494.

288

Înrâurit de mişcările cursului diverselor titluri de valoare, indicele general al pieţei bursiere antrenează, la rândul lui, modificări în preţul fiecărui titlu, emis de o întreprindere sau instituţie; când indicele general este crescător, majoritatea titlurilor înregistrează aceeaşi mişcare şi invers. Pentru unele acţiuni – ne referim doar la ele – cursul creşte sau scade mai rapid decât indicele general al pieţei bursiere. Convenţional, acest curs se poate denumi elastic. Pentru alte acţiuni, cursul creşte sau scade mai puţin decât indicele general; cursul este, deci, inelastic. Pentru o a treia categorie de acţiuni, cursul creşte ori scade în acelaşi ritm cu indicele general; cursul are, în acest caz, elasticitate unitară. (Elasticitatea cursului se poate măsura, însă, într-un interval de timp dat, şi prin ritmul în care acesta se modifică, indi-ferent de raportul dintre el şi dinamica indicelui general al pieţei).

Elasticitatea cursului depinde de natura mărfurilor create cu capitalul dobândit prin emisiunea de acţiuni. Lucrările de profil susţin că un curs elastic are valabilitate pentru acţiunile emise de ramuri ce produc bunuri având sensibilitate ridicată în raport cu comportamentul cumpărătorilor, al populaţiei. Din ele fac parte ramuri producătoare de produse chimice, sticlărie, echipamente electrice şi electronice, apara-tură de uz casnic, automobile. Cursul inelastic se asociază, în schimb, acţiunilor care provin de la întreprinderile de material rulant, unităţile constructoare de locuinţe, societăţile de asigurare. Al treilea curs, cu elasticitate unitară, apare, îndeosebi, pentru acţiunile întreprinderilor de construcţii industriale, de textile, acţiunile băncilor, societăţilor de credit, societăţilor de tip holding etc.8

e) Piaţa secundară a capitalului este precumpănitor dominată de optica pe termen scurt şi de dorinţa participanţilor la tranzacţii de a obţine venituri, nu sub formă de dividende sau dobândă, ci din operaţiuni comerciale, din diferenţele care apar între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al titlurilor.

În plus, pe piaţa secundară nu se formează capital pentru unităţile economice emitente ale titlurilor, ci se redistribuie doar între diverse persoane capitalul existent, titlurile vândute pe piaţa primară. Redistri-buirea titlurilor, a proprietăţii asupra lor este însoţită şi de redistribuirea

8 Gabriela Anghelache, Nicolae Dardac, Ion Stancu, op. cit., p. 102, 110, 114.

289

averilor între participanţii la tranzacţii, fără ca averea lor totală să crească. Aceste procese nu au urmări asupra integrităţii fizice a unităţilor care au lansat acţiuni sau obligaţiuni, indiferent dacă titlurile se dispersează sau se concentrează. Proprietarii se schimbă, dar întreprinderea rămâne nedivizată fizic, ceea ce reprezintă una din marile calităţi ale formării capitalului asociat, pe baza emisiunii de titluri. Schimbarea proprietarilor poate modifica, însă, grupul de persoane având un cuvânt greu de spus asupra strategiei şi tacticii întreprinderilor.

Pe de altă parte, tranzacţiile bursiere sustrag o parte din capitalul productiv al societăţii, plasându-l în sfera speculaţiilor. Atrase de perspectiva unor câştiguri uşor realizabile în termene relativ scurte, întreprinderile pot să investească sume de bani importante nu pentru progresul activităţii lor, ci în operaţiuni bursiere. Scurgerea de capital efectiv ori potenţial din sfera producţiei în cea a afacerilor de la bursă are efecte negative cu atât mai însemnate, cu cât ţara se află pe o treaptă mai joasă de evoluţie economică, cu cât stocul ei total de capital este mai redus.

De aici nu reiese că piaţa secundară a capitalului este economic inutilă şi predominant păgubitoare. Ea reprezintă, într-un sens, o condiţie de existenţă a pieţei primare, în proporţiile necesare formării capitalului cerut de unităţile productive. Piaţa bursieră permite posesorilor de titluri să-şi redobândească sumele de bani plătite (cu prilejul cumpărării acestora), înainte de scadenţă, şi să le utilizeze în vederea satisfacerii trebuinţelor lor sau a reinvestirii în noi titluri, mai rentabile. Altfel spus, aria tranzacţiilor efectuate pe piaţa primară ar fi incomparabil mai mică în absenţa pieţei secundare. În plus, specula bursieră însăşi îngăduie concentrarea de capitaluri susceptibile a fi orientate spre producţii care au nevoie de fonduri (în momente prielnice) de mari dimensiuni.

Concepte de bază

• Titluri de valoare • Acţiune • Obligaţiune • Piaţa primară a capitalului • Piaţa secundară a capitalului

290

• Bursa de valori • Agenţi bursieri • Cursul titlurilor de valoare • Operaţiuni la vedere • Operaţiuni la termen • Randamentul titlurilor de valoare • Cuponul obligaţiunii • Anuitate • Valoare actuală a fluxului viitor de venituri Probleme de reflecţie, întrebări

• Ce sunt titlurile de valoare, în genere, şi ce este fiecare titlu de valoare, în parte?

• De ce patrimoniul familiilor include, începând cu un punct al dezvoltării economice, titluri de valoare?

• Cauzele care determină ponderea diferită a titlurilor de valoare în ansamblul patrimoniului familiilor

• De ce este necesară şi existenţa pieţei secundare a capitalului, alături de cea primară?

• Presupunând că nu ar exista piaţa secundară a capitalului, cumpărarea de titluri de valoare ar avea o arie de cuprindere mai mare sau mai mică?

• Care este factorul cel mai important care influenţează cursul titlurilor de valoare?

• Poate avea bursa de valori şi consecinţe negative asupra economiei naţionale (poate determina apariţia şi agravarea unor dezechilibre economice)?

• Ce efecte pozitive şi negative are specula care caracterizează operaţiunile la termen?

• Urmările de ordin psihic şi comportamental pe care le are deţinerea de titluri de valoare de către lucrătorii salariaţi

Bibliografie • John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a

dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 168-169; 212; 222-223; 239-240.

291

• Costin Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 17; 72; 223-224.

• Mattei Dogan, Dominique Pellassy, Economia mixtă, Editura Alternativa, Bucureşti, p. 219-225.

• Xavier Joly, Pratiques de la décision d’investir, Les Editions d’organisation, Paris, 1998, p. 56-72.

• Gabriela Anghelache, Nicolae Dardac, Ion Stancu, Pieţe de capital şi burse de valori, Adevărul S.A., Bucureşti, 1992, p. 5-16; 26-63; 103-106; 113-118.

• Al.Puiu, Management în afacerile economice internaţionale. Tratat, ediţia a II-a, Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1997, p.490-495.

• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 19-20; 78; 329; 346-347.

292

Capitolul 12

PIAŢA VALUTARĂ Obiectivele temei:

– înţelegerea necesităţii şi rolului pieţei valutare în circulaţia internă şi internaţională a mărfurilor;

– cunoaşterea factorilor care înrâuresc dimensiunile pieţei valutare şi cursul valutelor;

– evidenţierea urmărilor pe care le are modificarea cursului valutar asupra exportului şi importului de mărfuri şi asupra situaţiei debitorilor şi creditorilor;

– introducerea studenţilor în problemele complexe ale datoriei externe şi balanţei de plăţi.

12.1. CONCEPTUL DE VALUTĂ; CLASIFICAREA VALUTELOR

Valuta este moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor

persoane fizice şi juridice străine. Dolarii, lirele sterline, alte monede străine, care există la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice din România, reprezintă, prin urmare, valute. Pentru aceste persoane, monedele amintite se constituie în titluri de drept asupra unei părţi din avuţia existentă în statele emitente, titluri cu care ele pot procura, prin comerţ exterior sau în calitate de turişti, mărfuri şi servicii din SUA, Marea Britanie etc. Valuta implică, astfel, prezenţa unor raporturi juridice, întemeiate pe reglementări statale şi internaţionale sau pe uzanţe, între posesorii de valută şi ţările emitente. Din definiţia dată valutei mai rezultă că aceiaşi bani reprezintă simple monede pentru cetăţenii statelor de origine şi valută – pentru cetăţenii altor state, în ipoteza în care se află la dispoziţia lor.

Ca oricare monedă, valuta are două forme de existenţă, şi anume: forma numerar, numită şi valută efectivă, şi forma scripturală,

293

atunci când ea există ca disponibil în contul bancar al deţinătorului din ţara proprie ori alte ţări.

Cea mai mare cantitate de valută apare sub formă scripturală, întrucât imensa majoritate a valutei este deţinută de agenţii economici şi de bănci ori alte instituţii financiare, care prin mijlocirea conturilor bancare îşi asigură şi securitatea banilor şi fructificarea lor (încasarea de dobândă). Valuta efectivă, în monedă, se foloseşte, de regulă, cu ocazia deplasărilor în străinătate în interes de serviciu sau în scopuri turistice. Şi în asemenea situaţii, însă, pentru comoditate şi siguranţă se utilizează „înlocuitori ai valutei”, cum sunt cecurile de călătorie sau tichetele de credit1.

Valutele se mai pot grupa şi în valute convertibile şi valute neconvertibile.

Valutele convertibile, teoretic abordând problema, sunt în prezent valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fără restricţii vizând sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul. Atunci când circulaţia internă şi internaţională de mărfuri era deservită de monede de aur, valutele convertibile se puteau preschimba şi în acest metal preţios.

Valutele convertibile funcţionează ca mijloace de plată interna-ţionale pe plan regional sau în întreaga lume. În prezent, monedele prin-cipale utilizate în decontările internaţionale sunt dolarul SUA şi Euro. După 1960, în raporturile economice dintre state s-au utilizat pe scară crescândă şi valutele multor ţări europene, precum şi yenul japonez.

Valutele neconvertibile sunt valutele ce se pot schimba pe alte valute doar în cantităţi limitate şi în condiţii strict reglementate. Parţial, şi aceste valute sunt folosite ca mijloace de plată internaţionale; de regulă, însă, numai în interiorul ţării emitente de către turiştii străini şi personalul ambasadelor. Spunem, de regulă, întrucât o monedă necon-vertibilă poate fi întrebuinţată şi de persoane din ţara emitentă, pentru a procura mărfuri din oraşele de graniţă ale ţărilor vecine.

Statutul de valută neconvertibilă al unei ţări nu este dat odată pentru totdeauna; aceasta poate deveni convertibilă dacă economia naţională realizează succese însemnate în dezvoltarea producţiei, în

1 Costin C. Kiriţescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 35.

294

creşterea venitului naţional şi în extinderea relaţiilor sale internaţio-nale. Privind lucrurile în perspectivă, nu este exclus ca, într-un anumit orizont de timp, monedele tuturor ţărilor să devină convertibile. O asemenea stare de lucruri este nu doar posibilă, ci şi necesară, dacă avem în vedere că existenţa valutelor neconvertibile se constituie într-o frână în extinderea relaţiilor economice dintre ţări şi într-o limită a dezvoltării producţiei, inclusiv în statele cu valută convertibilă.

Condiţiile care pregătesc treptat convertibilitatea unei mo-nede sunt multiple; câteva, au, însă, o importanţă aparte:

- producerea bunurilor de bază ca bunuri competitive în privinţa calităţii şi preţului, atât în planul pieţei interne, cât şi al pieţei externe. Posesorii unei monede străine devenite valută conver-tibilă au astfel siguranţa că pot transforma oricând sumele disponibile în mărfuri create de ţara emitentă, ale căror calitate şi preţ corespund exigenţelor actuale;

- practicarea pe piaţa internă a preţurilor libere, echivalentă cu formarea lor pe temeiurile cheltuielilor de producţie şi rela-ţiilor dintre cerere şi ofertă. Se impune, în consecinţă, eliminarea procesului de intervenţie masivă a statului în stabilirea preţurilor, care adesea nu ţine seama nici de condiţiile interne de producţie şi desfa-cere şi nici de concurenţa internaţională. Convertibilitatea se corelea-ză, astfel, cu funcţionarea economiei naţionale pe principiile pieţei libere, presupunând, între altele, şi prezenţa în ţară a burselor de mărfuri şi de valori mobiliare;

- crearea treptată a unor rezerve monetare suficiente la dispoziţia băncii naţionale, formate din valutele convertibile ale altor ţări, aur, linii de credit externe etc., ceea ce impune un comerţ exterior însemnat şi eficient, realizarea de balanţe comerciale echilibrate pe termen mediu şi lung.

Când se creează premisele necesare convertibilităţii, moneda naţională se schimbă relativ neîngrădit cu monedele altor state şi, concomitent, se utilizează măcar parţial pentru plata mărfurilor impor-tate, cu urmări favorabile asupra întregii vieţi economice a ţării. Efect al creşterii producţiei şi productivităţii muncii naţionale, converti-bilitatea este, la rândul ei, un mijloc al sporirii în continuare a acestora. Economia naţională devine un sistem mai deschis, comunică mai bine şi mai mult cu exteriorul prin fluxul de valori materiale şi

295

spirituale. Evident, ea este şi în grad mai ridicat expusă proceselor perturbatoare ale pieţei mondiale. Dar această „şansă” obligă ţara respectivă, o constrânge să creeze o reţea mai solidă de apărare în raport cu exteriorul, nu prin măsuri administrative, ci prin restructurări sectoriale continue şi înscrierea în tendinţele moderne.

Convertibilitatea monedei creează, prin însăşi creşterea masei monetare (neinflaţioniste), generată de sporirea producţiei, un element suplimentar care antrenează extinderea comerţului exterior, deoarece o parte a sporului banilor este direct transformabilă în bunuri de consum şi de producţie străine. Apare, astfel, o productivitate specifică a bani-lor naţionali.

Un surplus de bani, utilizabil în comerţul exterior, poate să apară şi prin economisirea banilor, graţie creşterii vitezei lor de rotaţie, presupunând dată avuţia anual creată. Economia de bani realizată pe piaţa internă devine, deci, potenţial, o sursă de creştere a importului.

Convertibilitatea monedei naţionale şi înscrierea sa în schimbul valutar deschid orizonturi noi şi pentru că ţara respectivă fructifică mai prompt ocaziile de a procura banii străini, în condiţii avantajoase (când ele apar). Mobilul precauţiei şi cel al speculaţiei, şi nu doar motivul tranzacţiei, devin mai uşor realizabile, în relaţiile cu exteriorul. Capacitatea ţării de a participa la operaţiunile cu titluri de valoare, cu acţiuni şi obligaţiuni, se ridică şi ea pe o treaptă superioară. În alţi termeni, capitalul naţional se distribuie bine între componentele lui, dintre care unele servesc nemijlocit producţia, iar altele mijlocit. Într-o lume în care totul se mişcă prin bani, şi în care banii sunt şi surse directe de venit, ţările cu monedă convertibilă lucrează cu două braţe, iar celelalte cu unul – şi acela de redusă vigoare.

Dacă nu sunt coapte condiţiile economice, convertibilitatea forţat introdusă are efecte negative, deloc neglijabile. Creşterea datoriei externe, nedublată de un spor de factori fizici capabil să propulseze forţele de producţie ale ţării, sporirea preţurilor, reducerea uneori drastică a producţiei, determinată inclusiv de concurenţa larg deschisă agenţilor economici străini, sunt doar câteva consecinţe posibile, în ipoteza amintită.

Neavenită este şi amânarea convertibilităţii când sunt întrunite condiţiile ei. O astfel de amânare reprezintă un blocaj artificial creat în fructificarea resurselor ţării date. Există, prin urmare, un moment

296

optim al realizării convertibilităţii. Nerespectarea lui, concretizată în convertibilitatea prematură, ori tardivă, creează dereglări mai mari sau mai mici în viaţa economică.

12.2. PIAŢA VALUTARĂ

12.2.1. ASPECTE GENERALE

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de

vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval de timp determi-nat, al căror obiect îl constituie valutele. Adesea, ea este înţeleasă şi ca loc ori centre în care se desfăşoară tranzacţiile cu valută. Se vorbeşte, de aceea, de principalele pieţe valutare ale lumii, cum ar fi piaţa Londrei, a New-York-ului, a Parisului etc. În asemenea centre, agenţii economici pot schimba monedele lor naţionale pe monede aparţinând statelor străine, sau monede ale unor state străine cu monede ale altor state străine.

Piaţa valutară este impusă, înainte de toate, de comerţul mondial de mărfuri şi servicii şi reflectă dinamica acestuia. Valoarea tranzac-ţiilor cu valute creşte, totuşi, incomparabil mai rapid decât valoarea comerţului internaţional, inegalitatea de ritm fiind determinată de marele volum al monedelor naţionale care se schimbă în scopuri speculative. La începutul anilor ‘90, numai la Londra, New York şi Tokyo, se negociau zilnic 200.000.000.000 de dolari, adică mai mult de un trilion de dolari pe săptămână, dintre care 10% erau asociate cu comerţul mondial, restul de 90% reprezentând valoarea operaţiunilor speculative2. Această stare a lucrurilor dovedeşte autonomizarea pieţei valutare, desprinderea ei de nevoile reale ale producţiei şi circulaţiei acesteia, într-o perioadă în care majoritatea ţărilor lumii (cuprinzând partea covârşitoare a populaţiei globului) duce lipsă acută de capitaluri necesare producerii bunurilor vitale.

O dată cu sporirea numărului de ţări cu dezvoltare medie şi superioară cresc mulţimea valutelor convertibile şi, concomitent, volumul schimburilor acestora. Se modifică totodată, în timp, ponde-rea deţinută de fiecare valută în ansamblul tranzacţiilor, funcţie de

2 Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Oradea, 1995, p. 64.

297

schimbările intervenite în cota-parte ce revine statelor în produsul mondial brut şi în comerţul internaţional. Numărul de centre în care se fac tranzacţii valutare creşte şi el, o dată cu dezvoltarea producţiei şi circulaţiei mondiale de mărfuri.

În cadrul pieţelor valutare, un rol de seamă îl are, în condiţiile actuale, piaţa eurovalutelor, apărută în jurul anului 1957. Eurova-lutele sunt constituite, în principal, din dolari depuşi în conturi la băncile care funcţionează dincolo de graniţele SUA., înainte de toate în Europa, dar şi în Asia şi alte continente. Surprinzător, sunt eurovalute, respectiv eurodolari, şi dolarii din conturile băncilor din Japonia, Singapore, Brazilia, Bahamas etc. Eurovalutele cuprind, de asemenea, monedele naţionale ale ţărilor din Europa, aflate în conturi la băncile străine.

Piaţa eurovalutelor include atât operaţiunile interbancare, cât şi operaţiunile efectuate între bănci, pe de o parte, şi instituţii nebancare, pe de altă parte. Ea conţine astfel şi un segment de piaţă monetară, a creditului, întrucât numeroase operaţiuni efectuate de bănci vizează acordarea de împrumuturi, respectiv restituirea acestora. Odată apărută, piaţa eurovalutelor a crescut rapid3.

Evoluţia rapidă a pieţei eurovalutelor (care, repetăm, cuprinde în principal dolari) se explică prin câteva motive:

- Tranzacţiile pe această piaţă nu se supun nici reglementărilor în vigoare din ţările emitente şi nici reglementărilor în vigoare din ţările în care eurovalutele circulă. De aici rezultă o mai mare libertate de mişcare a eurovalutelor în raport cu moneda naţională. Eurovalutele pot eluda, ca urmare, normele legale privitoare la rezervele obligatorii, la limitarea sau restrângerea creditului etc.

- Depunerea dolarilor în bănci din afara SUA s-a soldat, în anu-mite intervale de timp, cu dobânzi mai mari decât cele acordate în SUA.

- Securitatea şi comoditatea sunt mai mari în cazul eurodolarilor. Pentru un deţinător de dolari din Europa poate fi mai sigur depozitul care nu se află sub jurisdicţia autorităţilor americane şi totodată mai comod, pentru că este mai aproape de domiciliul său.

3 Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 19.

298

Înainte de 1957, depunerile în conturi bancare se făceau, de regulă, numai în ţara emitentă a monedei ce forma obiectul transfe-rului banilor lichizi în bani scripturali. Un rezident din Franţa sau Germania nu putea deschide un cont în dolari la o bancă franceză, respectiv germană; contul trebuia deschis obligatoriu la o bancă din SUA. Existau şi anumite excepţii, dar ele erau neînsemnate. După 1957, restricţia amintită dispare. Instituţiile bancare din Europa puteau deschide, deci, conturi şi în monede străine4.

Apariţia şi extensia eurovalutelor au avut consecinţe pozitive, dar şi negative. Ele au contribuit la dezvoltarea schimburilor şi extinderea creditului, dar şi la apariţia unor dereglări monetare şi economice. „Enorme rezerve de eurodolari se pot acumula în Belgia, Germania sau Bahamas, provocând necazuri economiei locale, politicienilor, experţilor care încearcă să-i administreze. Ei pot submina moneda naţională, pot provoca inflaţia, modifica balanţa de plăţi, prin zborul dintr-un loc în altul”5.

12.2.2. CURSUL VALUTAR ŞI FACTORII CARE

ÎL INFLUENŢEAZĂ Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ deter-

minat. Acest raport cantitativ, în care o valută se schimbă cu alta, se numeşte curs valutar. El se poate defini şi ca preţ al unei monede naţionale, exprimat în altă monedă.

O valută oarecare apare în raporturi de schimb şi de valoare cu un număr mare de alte valute. De aceea, cursul unei valute se exprimă într-un şir întreg de alte valute, limitat în ultimă instanţă doar de numărul monedelor naţionale, diferite de ea. Se poate scrie în consecinţă:

x valută A = y valută B x valută A = z valută C x valută A = v valută D

Seria ecuaţiilor reale ale unei valute, a valorilor ei de schimb depinde nu doar de numărul total al valutelor existente, ci şi de

4 Costin Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 151-153.

5 Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 18.

299

preferinţa agenţilor economici faţă de o monedă ori alta, de cerere; ea este, deci, înrâurită, la rândul ei, de poziţia ţării emitente în ansamblul relaţiilor mondiale.

Cursul valutar se poate exprima în două moduri diferite (numite metode de cotare): direct şi indirect.

În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda unei ţări străine, iar în dreapta ecuaţiei, numărul corespunzător de unităţi din monedele proprii, naţionale, care asigură echivalenţa.

În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda naţională, iar în dreapta ecuaţiei, numărul corespunzător de unităţi din monedele străine, care asigură echivalenţa.

În SUA se practică şi cotarea directă şi cea indirectă; prima pentru operaţiunile valutare care au loc între băncile SUA, iar a doua pentru operaţiunile efectuate cu valute europene.

Indiferent de modul în care se exprimă, cursul valutar este oscilant, fiind influenţat de mai mulţi factori.

După 1970, când nicio ţară nu mai utilizează bani convertibili în aur, cursul valutar nu mai depinde hotărâtor de conţinutul în metal galben al monedelor naţionale, ci de puterea lor de cumpărare pe piaţa internă.

Aşa cum remarcă mulţi specialişti, schimbul unei valute pe alta, într-un raport cantitativ determinat, trebuie să asigure o putere de cumpărare relativ egală pentru fiecare partener la tranzacţie, pe piaţa naţiunii a cărei monedă a cumpărat-o.

Cursul valutar se defineşte deci – într-o primă abordare – pe baza parităţii puterii de cumpărare.

Cursul valutar depinde de capacitatea de cum-părare a monedelor naţionale care se schimbă între ele, raportată însă nu la un singur set (coş) de bunuri, ci la mai multe. Aceste seturi luate în calcul fac parte din gama bunurilor care formează obiectul comerţului exterior dintre ţările ale căror monede naţionale se compară una cu alta. De aceea, în stabilirea cursului valutar se ţine seama şi de ponderea pe care o are fiecare set (coş) de bunuri în comerţul exterior al ţărilor partenere.

Cererea şi oferta. Atunci când pe piaţa valutară dintr-o ţară sporeşte cererea de dolari, de exemplu, cursul dolarului creşte, iar cel al

300

monedei naţionale scade. Pe un dolar se plăteşte, deci, o sumă mai mare de bani proprii. Dacă cererea se reduce, atunci scade cursul dolarului şi creşte cursul monedei naţionale (am considerat oferta constantă).

Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sinteti-zează, la rândul ei, rezultatul acţiunii multor variabile. Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită situaţia balanţei comerciale. Balanţa activă a unei ţări (valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi, corespunzător, un excedent de ofertă de dolari tind să scadă cursul dolarului şi să crească cursul monedei naţionale. Balanţa comercială pasivă (valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea importurilor) provoacă modificări opuse.

Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara x decât în ţara y reduce cursul monedei primei ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări. Cauza o constituie, în ultimă analiză, modificarea raportului dintre puterile de cumpărare ale monedelor naţionale pe piaţa internă.

Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului dobânzii (tot reale) din altă ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii, măsurat în moneda celeilalte ţări. Într-o asemenea stare de lucruri - dacă nu intervin alţi factori –, în prima ţară se poate înregistra un aflux de capital străin, iar în a doua, o retragere de capital, o migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în căutarea de plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu sporeşte oferta de valută şi creşte cursul monedei naţionale în ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce oferta de valută şi cursul monedei naţionale în ţara având situaţie opusă.

Factori psihologici. Creşterea încrederii populaţiei, a agenţilor economici într-o valută oarecare antrenează ridicarea cursului acesteia, întrucât apare o cerere suplimentară pentru ea. Dar creşterea încrederii apare pe fondul proceselor economice şi se corelează, de regulă, cu însănătoşirea lor în ţara care a emis moneda mai mult solicitată. Starea de spirit opusă a populaţiei şi agenţilor economici, cu efecte contrare asupra cursului valutei, izvorăşte tot din motive de ordin economic.

Evoluţia încrederii, creşterea sau reducerea ei, într-o valută, pot să apară însă şi dintr-o evaluare incorectă a dinamicii unei economii naţionale şi a cursului monedei sale, ori a unor informaţii care vin în contradicţie cu adevărul, propagate spontan sau conştient de grupuri interesate.

301

Influenţat de o serie de factori fluctuanţi, care parţial se între-pătrund, cursul valutar este în mod necesar – aşa cum am arătat – o mărime variabilă. Gradul de variabilitate este inegal în diverse perioa-de, inclusiv în funcţie de reglementările care stau la baza funcţionării sistemului valutar internaţional, „dirijate” şi ele de adâncurile vieţii economice productive, de frământările sale interioare, adesea dificil de descifrat.

După cel de-al doilea război mondial, prin crearea noului sistem monetar internaţional graţie acordurilor încheiate la Bretton Woods (SUA), ratele de schimb ale dolarului cu alte valute erau practic „îngheţate”, adică puteau să se modifice doar în proporţie de plus sau minus unu la sută. Paralel, dolarul era asociat cu un preţ fix al aurului (35 de dolari uncia, egală cu 31 grame aur fin), iar SUA au consimţit să convertească dolarii în aur la acest preţ. Relaţiile valutare interna-ţionale erau, din aceste motive, suficient de stabile, având consecinţe favorabile asupra circuitului economic mondial.

Treptat, puterea economică şi monetară a SUA, care îngăduia în fond această stabilitate, s-a redus relativ şi ratele de schimb au devenit la un moment dat flotante. După 1950, încep să se dezvolte economiile ţărilor din Vestul Europei şi Japonia, iar în SUA se iau o serie de măsuri, inclusiv de politică externă, care, adăugate ascensiunii noilor state dinamice, le slăbesc forţa financiară. Între acestea, două sunt decisive: a) marile investiţii făcute peste graniţă (în 1950, suma lor era de 12 miliarde de dolari, iar în 1968 depăşise 65 de miliarde şi b) costul foarte ridicat al războiului din Vietnam6. Prin 1965, totalul obligaţiilor SUA în alte ţări era mai mare decât rezervele sale de aur7. Aceasta însemna că, în cazul în care băncile din străinătate – centrale şi particulare – şi-ar fi cerut simultan plata în aur, SUA şi-ar fi epuizat întreaga rezervă a metalului galben, iar dolarul s-ar fi prăbuşit.

Convertibilitatea dolarului în aur devine pas cu pas imposibilă şi, ca urmare, la 15 august 1971, SUA anunţă oficial că nu mai pot livra aur, la preţul de 35 dolari uncia, nici unei bănci centrale, agenţii internaţionale sau vreunui guvern. Peste numai 4 luni de zile, statele dezvoltate au fost constrânse să lase ratele valutelor lor să floteze

6 Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 20. 7 Alvin Toffler, op. cit., p. 23-24.

302

liber, limita anterior stabilită, de plus sau minus unu la sută, fiind suprimată. Din acest motiv, fluxurile economice externe cunosc perturbări mai însemnate, căci preţurile de vânzare ale mărfurilor erau de acum influenţate nu doar de costurile de producţie, de relaţiile dintre cerere şi oferă, ci şi de modificările frecvente ale cursului valutelor*.

12.2.3. CATEGORII DE OPERAŢIUNI VALUTARE

ŞI OPERATORI PE PIAŢA VALUTARĂ Operaţiunile valutare (schimburile de valută) se efectuează

autorizat, de către unităţile bancare şi casele de schimb valutar. Şi unele şi celelalte se numesc operatori valutari.

Băncile, în calitate de principali operatori pe piaţa valutară, efectuează:

– operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (populaţia, întreprinderile din industrie, agricultură, construcţii, insti-tuţiile de învăţământ superior, de cercetare, de ocrotire a sănătăţii etc.);

– operaţiuni pe cont propriu; – operaţiuni între ele.

* Câteva exemple edificatoare ale modificării cursului valutar în diferite

perioade ne oferă Pierre Bezbakh în Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 151.

Relaţia marca vest-germană – dolar 1 dolar = 4 mărci - între 1962 – 1968 1 dolar = 2,2 mărci - în 1968

Relaţia dolar – yenul japonez 1 dolar = 360 yeni - între 1969 – 1970 1 dolar = 174 yeni - în aprilie 1986

Relaţia dolar – lira sterlină 1 dolar = 0,35 lire - între 1960 – 1966 1 dolar = 0,66 lire - în aprilie 1986

Relaţia dolar – francul francez 1 dolar = 5 fr. fr. - între 1960 – 1968 1 dolar = 7,2 fr. fr. - în aprilie 1986

303

Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont) şi sunt de trei feluri: operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip hedging.

a) Operaţiunile la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 de ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului. O operaţiune contractată marţi, de pildă, se finalizează joi, ultima zi fiind numită ziua valutei. Aceste operaţiuni includ şi cumpărarea şi vânzarea de valută de către publicul non bancar. Cumpărarea de valută se face, în principal, pentru achitarea mărfurilor procurate de pe piaţa internă sau din import.

Întrucât băncile apar în calitate atât de vânzători, cât şi de cumpărători de valută, ele fixează cursuri pentru ambele operaţiuni. Cursurile pentru cumpărare sunt mai mici decât cele pentru vânzare, băncile apropriindu-şi diferenţa numită comision; pe seama lui, ele îşi asigură acoperirea cheltuielilor prilejuite de operaţiunile valutare efectuate şi un venit net. În fixarea cursurilor, băncile ţin seama de situaţia prezentă şi de evoluţiile viitoare posibile ale cursurilor valutelor. Se ia, astfel, în calcul şi riscul operaţiunilor.

Cursurile practicate de bănci sunt oscilante (chiar pe parcursul aceleiaşi zile), în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de valută. Când la cursul fixat cererea este relativ însemnată, banca îl poate ridica; ea încasează, ca urmare, sume mai mari de bani şi frânează cererea. Când, la cursul fixat, cererea este insuficientă, pentru a vinde mai mult, banca reduce cursul.

b) Operaţiunile la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv, într-un interval de timp care depăşeşte 48 de ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului. Acest interval poate fi de o lună, două, trei etc. Specificitatea operaţiunilor la termen constă în aceea că transferul valutei (la scadenţa fixată) se face nu la cursul zilei, ci la cursul iniţial stabilit prin contract.

De regulă, aceste operaţiuni sunt speculative, adică urmăresc un profit rezultat din diferenţa dintre cursul zilei şi cel iniţial. Profitul încasat de unul din partenerii tranzacţiei reprezintă, fireşte, o pierdere pentru celălalt. Ca şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu titluri de valoare, şi în cazul operaţiunilor (la termen) cu valută, vânzătorul câştigă când cursul scade între T0 şi T1, iar cumpărătorul – când cursul creşte.

304

Scop speculativ pot avea şi unele operaţiuni la vedere. Un agent economic poate achiziţiona valută (convenabil) la vedere, în luna mai de exemplu, urmărind vânzarea ei, peste două, trei luni, dacă anticipează creşterea cursului.

c) Operaţiunile valutare de tip Hedging (Hedging, înseamnă, între altele, a se pune la adăpost de riscuri). Ele urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri. În scopul prevenirii riscurilor, al evitării unor pierderi, care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor se procură abia la scadenţă, marii impor-tatori efectuează, într-o zi anume (înainte de această dată), o dublă tranzacţie: cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen. Întrucât vânzarea înseamnă revenirea la starea de lipsă a mijlocului de achitare a mărfurilor, la scadenţă, importatorul e obligat să cumpere iarăşi valuta necesară.

Vânzarea la termen a valutei cumpărate la vedere se face pornind de la prezumţia scăderii cursului ei, între T0 şi T1. Dacă anticiparea se dovedeşte corectă, la termen, importatorul încasează pe valuta vândută o sumă mai mare de bani decât cea folosită pentru a plăti – tot la termen – valuta cerută de onorarea facturii; el evită, astfel, riscul şi are la dispoziţie un plus de bani, în raport cu ipoteza în care nu ar fi efectuat operaţiunea valutară.

Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii, operaţiuni pur comerciale pe cont propriu, în scopul realizării de profit. Acestea se numesc operaţiuni de arbitraj valu-tar. Profitul încasat de bănci, din asemenea operaţiuni, provine din câteva surse:

– diferenţa de curs al aceleiaşi valute pe două pieţe diferite; – diferenţa de curs al unei valute pe aceeaşi piaţă, la date diferite; – diferenţa de curs între două valute şi două pieţe diferite8.

Cea mai simplă operaţiune de arbitraj valutar este arbitrajul direct, ea reducându-se la vânzarea unei valute pe piaţa la care cursul este cel mai ridicat şi cumpărarea ei concomitentă pe piaţa la care cursul ei este cel mai scăzut. În acest mod, băncile se înscriu în practica generală a comerţului, redată în expresia: „Cumpără pe piaţa cea mai ieftină şi

8 Costin Kristescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1978, p. 84-85.

305

vinde pe piaţa cea mai scumpă”, rămasă în economia politică de la întemeietorii şcolii liberale.

Operaţiune de arbitraj valutar este considerată, uneori, şi tranzac-ţia făcută de băncile comerciale pentru clienţii lor, în cazul în care banca alege, la dispoziţia clienţilor săi, calea cea mai bună de efectuare a operaţiunilor de vânzare-cumpărare a valutelor aflate în cont.

Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swap înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale, în temeiul unor convenţii sau aranjamente.

Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb manual. Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective, implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă valută în numerar.

Operaţiuni cu valute efective realizează, însă, şi băncile. Ele nu se limitează la schimbul cu valutele de cont (numit şi schimb tras).

Şi la casele de schimb, ca şi la bănci, se practică un curs la cumpărare (mai mic) şi altul la vânzare (mai mare). Cursul practicat de aceste case este şi el schimbat, chiar în decursul unei zile, în funcţie de cerere şi oferă.

La operaţiunile valutare, participă şi intermediarii din comerţul exterior (brokerii şi comisionarii), precum şi speculatorii, ei acţionând fie ca persoane juridice, fie ca persoane fizice.

12.2.4. CONSECINŢE ALE MODIFICĂRII

CURSULUI VALUTAR Cursul valutar se modifică pentru fiecare monedă naţională,

sub acţiunea exercitată de multiple cauze, dintre care o parte au fost succint analizate. La rândul lui, cursul valutar oscilant influenţează starea economiilor naţionale, evoluţia exporturilor şi importurilor, turismul internaţional, situaţia creditorilor şi debitorilor externi etc.

Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favo-rizează exportul şi defavorizează importul ţării care a emis moneda respectivă (dacă nu intervin alţi factori cu acţiune mai puternică).

306

Aşa cum se ştie, exportul unei ţări este, concomitent, import pentru alte ţări. Când moneda ţării exportatoare se depreciază, exportul ei este favorizat, întrucât importul din această ţară devine mai ieftin (presupunem că preţul mărfii exprimat în moneda depreciată este fix ori scade în mai mică măsură decât s-a devalorizat moneda).

Ieftinirea importului din ţara cu monedă depreciată stimulează ţările cu valute nedepreciate să cumpere, de la prima, mai multe mărfuri, sporind astfel încasările valutare ale acesteia.

Deprecierea cursului are un efect contrar asupra importului ţării respective, adică îl frânează.

Favorizarea exportului şi defavorizarea importului pentru ţara cu monedă depreciată se înscriu în principiile generale ale cererii şi ofertei. Scăderea cursului monedei naţionale – echivalentă cu reduce-rea preţurilor la mărfurile exportate – sporeşte cererea ţărilor importa-toare (cumpărătoare). Aceeaşi scădere a cursului – sinonimă cu creşterea preţurilor mărfurilor importate în ţara respectivă – contractă cererea sa pentru mărfurile cumpărate din celelalte ţări, a căror monedă nu s-a depreciat.

Efectele contrare ale deprecierii monedei naţionale, asupra importului şi exportului unei ţări, pot genera trecerea treptată de la o balanţă comercială deficitară la una echilibrată sau chiar excedentară. Această „substituire” se resimte negativ, însă, în balanţele comerciale ale altor ţări, îndeosebi în situaţia în care ţara a cărei monedă s-a depreciat exportă un volum mare de mărfuri, graţie puterii sale economice însemnate.

Aprecierea cursului monedei naţionale defavorizează exportul, pentru că îl scumpeşte, şi favorizează importul, întrucât îl ieftineşte.

Influenţe similare exercită modificările cursului valutar şi asupra turismului. Deprecierea monedei naţionale a unei ţări favorizează „exportul” şi frânează „importul” ei de turism. Aprecierea mo-nedei naţionale a unei ţări, firesc, acţionează în sens opus asupra turismului extern.

Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau pierderi când se modifică valoarea monedei naţionale în care s-a obţinut şi, respectiv, acordat creditul.

Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei ţări, întrucât ratele scadente ale împrumutului şi

307

dobânda se plătesc în bani devalorizaţi. De aici, tendinţa debitorilor de a amâna restituirea împrumuturilor în cazul deprecierii monedei. Creditorii sunt însă dezavantajaţi; ei recapătă împrumutul acordat şi încasează dobânda, în bani care au o valoare mai redusă decât în momentul lansării împrumutului. În anumite împrejurări, împrumutul restituit împreună cu dobânda pot avea o putere de cumpărare mai redusă decât aveau iniţial banii transferaţi debitorului.

Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Ea avanta-jează pe creditori şi dezavantajează pe debitori. Aceştia achită împrumutul şi dobânda aferentă lui în bani având valoare superioară celor primiţi.

12.3. DATORIA EXTERNĂ

Valutele constituie obiect, nu doar al schimbului, al vânzării şi

cumpărării, ci şi al creditului intern şi internaţional. Creditele interna-ţionale în valută pot fi pe termen scurt (1-3 ani), pe termen mediu (3-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Ele se acordă de diverse firme producătoare de bunuri, de bănci ori alte instituţii financiare interna-ţionale. Beneficiarii acestor credite pot să fie firme private, întreprin-deri de stat, instituţii de drept public, unităţi administrativ – teritoriale şi guverne. Creditele acordate întreprinderilor private au ca efect formarea datoriei externe private, iar creditele acordate celorlalte entităţi amintite – formarea datoriei externe publice.

Împreună, datoria externă privată şi publică se subsumează noţiunii de datorie externă totală.

Ambele categorii de datorii externe pot să apară prin creditări obişnuite ori prin emisiunea de obligaţiuni exprimate în valută, adică în moneda naţională a altor state. Plasate de către guverne ori de persoane juridice dintr-o anumită ţară, în alte ţări, obligaţiunile se vând la preţ de ofertă, care, de regulă, este inferior valorii nominale a acestora.9

Datoria externă a unei ţări se poate calcula ca sumă absolută (totalul datoriei externe), ca sumă ce revine pe locuitor (suma absolută a datoriei / număr de locuitori) şi ca procent din PIB. De aici poate să

9 Costin C. Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 122-123.

308

reiasă că datorii externe absolute egale, contractate de diferite ţări, sunt compatibile cu datorii externe pe locuitor şi cu procente ale datoriei externe din PIB. cu totul inegale, în funcţie de numărul locuitorilor şi de puterea economică a statelor debitoare. Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenţi în privinţa gradului de îndatorare faţă de străinătate.

Presupunând că două ţări au aceeaşi datorie externă absolută, gradul de îndatorare este mai ridicat în ţara în care sunt mai mari datoria ce revine pe locuitor şi procentul datoriei externe în PIB. În situaţii de excepţie, valabile pentru ţări sărace, ultimul indicator poate să reprezinte 50-90% din PIB.

Datorii externe contractează cu deosebire ţările în curs de dezvoltare; sunt însă şi suficiente împrejurări în care apelează la credite şi ţări dezvoltate. Acestea din urmă apar, de regulă, şi în calitate de debitor, şi în calitate de creditor, ceea ce reprezintă excepţii pentru ţările în curs de dezvoltare, care apar, majoritar, doar ca debitori externi. Atunci când o ţară oarecare este, concomitent, şi creditor şi debitor, pentru cunoaşterea situaţiei sale reale, în raporturile internaţionale, se calculează diferenţa dintre împrumuturile acordate şi cele primite. În urma calculului se pot ivi trei situaţii posibile:

a) situaţia de debitor net (suma împrumuturilor primite este superioară sumei celor acordate);

b) situaţia de creditor net (suma împrumuturilor primite este inferioară sumei celor acordate);

c) situaţia de echivalenţă a sumei împrumuturilor primite cu suma celor acordate.

Prima situaţie este valabilă, practic, pentru ţările în curs de dezvoltare, iar a doua, pentru ţările dezvoltate. Cea de a treia este prin excelenţă teoretică.

Datoria externă (ca şi cea internă) trebuie să fie rambursată într-un anumit interval de timp, circumscris de durata creditului. De obicei, rambursarea ei începe la un anumit număr de ani după contractarea împrumutului. Acest interval, cuprins între momentul primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte perioada de graţie, ea fiind necesară pentru dobândirea resurselor cerute de plata datoriei. Debitorii plătesc, însă, creditorilor externi şi o dobândă anuală, dependentă de suma totală a împrumutului şi de rata dobânzii.

309

Tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală reprezintă serviciul datoriei externe. Dacă dobânda anuală nu se plăteşte la termenul fixat, ea se „transformă” în credit nou (contează drept credit nou) şi începe să se calculeze dobânda la dobândă, situaţie cu consecinţe negative asupra debitorilor.

Capacitatea ţării debitoare de a achita serviciul datoriei externe depinde de evoluţia economiei sale naţionale şi de soldul balanţei comerciale, ambele influenţate, între altele, de modul şi eficacitatea utilizării creditului. Atunci când acesta este folosit raţional, în vederea dezvoltării producţiei interne şi a lărgirii exporturilor, restituirea împrumutului şi achitarea dobânzilor nu sunt o problemă dificilă. În cazul contrar, al întrebuinţării creditului, cu precădere, pentru consumul neproductiv, şi al declinului economic, datoria externă este o povară şi se apelează la noi împrumuturi pentru achitarea celor vechi. Datoria externă poate avea, deci, efecte pozitive sau negative asupra economiei şi nivelului de trai al populaţiei.

Există şi o capacitate diferită a ţărilor lumii de a primi împru-muturi externe. Ea depinde de interesul manifestat de creditori, de gradul de risc al creditului acordat (diferit de la o ţară la alta în funcţie de puterea şi posibilitatea economică a celor ce doresc împrumuturi, de stabilitatea politică etc.), de „culoarea” partidelor de guvernământ şi sistemul social – economic, de felul reformelor pe care statele intenţionează să le promoveze.

Multiple motive se pot conjuga astfel, încât creditul să se îndrepte, prioritar, nu către ţările care au cea mai mare nevoie de el, ci către alte ţări, preferate din raţiuni diverse de statele care au mijloace disponibile pentru acordarea de împrumuturi.

Referindu-ne la unele aspecte ale datoriei externe în perioada postbelică, constatăm că ea a crescut continuu pentru ţările în curs de dezvoltare. În 1992, de pildă, datoria lor externă era de peste 1360 miliarde de dolari, cu 80 de miliarde mai mare decât în 1987. În acest sens, au acţionat, prioritar, încercarea ţărilor amintite de a se industrializa, „şocurile” petrolului din 1973 şi 1979, utilizarea adesea defectuoasă a mijloacelor împrumutate şi „fuga” peste graniţă a unor însemnate capitaluri proprii. Serviciul datoriei publice era şi el, în 1992, de 153,8 miliarde de dolari, deşi scăzuse cu 0,5 miliarde în raport cu 1991 şi cu 10,2 miliarde faţă de 1989. Între 1987-1992, serviciul datoriei publice externe a crescut, deci, mai lent decât suma datoriei.

310

În ciuda acestei mişcări, ţările în curs de dezvoltare nu pot să achite la timp obligaţiunile lor, datoria reeşalonându-se în temeiul unor măsuri de austeritate, de ajustare a politicilor monetare şi bugetare, de devalorizări monetare sau limitare a inflaţiei, de libera-lizare a preţurilor, de creştere a fiscalităţii, „recomandate” adesea de creditori. Raportul mondial asupra dezvoltării umane (pe 1994) semnalează şi o altă latură îngrijorătoare a situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare; este vorba de transferurile financiare nete ale acestora (legate de împrumuturile pe termen lung) în favoarea lumii industria-lizate, care, între 1983-1992, au atins suma de 147 de miliarde de dolari. Intrările de mijloace financiare în prima categorie de ţări au fost mai mici, prin urmare, decât ieşirile.

Starea precară a numeroase ţări în curs de dezvoltare a deter-minat ţările dezvoltate nu doar să reeşaloneze datoriile acestora, ci şi să anuleze o parte din datoriile statelor celor mai sărace. Procedura anulării unei părţi din datorii s-a aplicat, însă, şi unor ţări ca Polonia, Ungaria, Rusia, care au beneficiat de împrumuturi net superioare în raport cu alte ţări aflate în perioada de tranziţie la economia capitalistă, deşi ţările citate nu sunt în curs de dezvoltare.

În perioada postbelică, a apărut şi o situaţie paradoxală în privinţa datoriei externe. Cea mai mare putere industrială a lumii, SUA, a acumulat treptat o datorie, faţă de terţe ţări, de circa 1100 miliarde de dolari, reprezentând două treimi din datoria totală a ţărilor în curs de dezvoltare. Aveau loc, în acest mod, deturnarea unor însemnate resurse financiare disponibile pentru dezvoltarea ţărilor sărace, modificarea cursului normal al exportului de capital10.

Abstracţie făcând de modul în care a fost interpretată, de numeroşi specialişti, poziţia sa de debitor, realităţile demonstrează că SUA au promovat o politică benefică lor. În perioada contractării datoriilor, SUA au devenit prima putere militară a lumii, detaşată vizibil de orice rival; concomitent, starea ei economică actuală este incomparabil mai bună decât cea a creditorilor ei, Germania şi Japonia, a doua, îndeosebi, confruntându-se cu probleme de reală dificultate.

Contractarea de datorii externe nu este, prin ea însăşi, nici benefică, nici nocivă; totul depinde de ceea ce se întreprinde cu

10 Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994, p. 59-60.

311

mijloacele împrumutate, de eficacitatea întrebuinţării lor, înrâurită considerabil de gradul maturităţii economice şi politice a ţărilor îndatorate, de viziunea şi voinţa guvernelor respective.

În afara fluxurilor de valută dintre state, generate de sistemul de credit, există şi fluxuri mai consistente, care se nasc din operaţiunile de comerţ exterior, din investiţiile directe de capital efectuate în străinătate, din donaţii şi alte transferuri unilaterale de valută etc.

Concepte de bază

• Valută • Valută convertibilă • Valută neconvertibilă • Eurovalute • Piaţa valutară • Operatori pe piaţa valutară • Cursul valutar • Deprecierea cursului valutar • Aprecierea cursului valutar • Curs flotant • Operaţiuni valutare la vedere • Operaţiuni la termen • Datoria externă Probleme de reflecţie, întrebări

• Ce este valuta? • Valutele convertibile şi valutele neconvertibile • De ce nu sunt convertibile toate monedele naţionale ale statelor? • Piaţa valutară şi deosebirea dintre ea şi piaţa monetară • Există relaţii economice între ţări, nemijlocite de valute? • Se pot utiliza valutele şi în alte scopuri decât cele vizând

circulaţia internaţională a bunurilor? • Avantajele ţărilor ale căror valute sunt utilizate pe scară largă

în relaţiile comerciale externe • Se poate modifica intenţionat cursul valutelor convertibile în

scopul obţinerii unor avantaje în cadrul relaţiilor economice internaţionale ?

312

Bibliografie • Costin C. Kiriţescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 20-35, 84-85. • Costin Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 151-156, 229-231. • Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Oradea, 1995,

p. 18-19, 64. • Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996,

p. 20-24, 122-123. • Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994, p. 59-60. • Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999.

313

Capitolul 13

EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE

Obiectivele temei:

• analiza unor aspecte privind performanţele sociale ale mecanis-melor pieţei concurenţiale;

• evidenţierea cauzelor şi consecinţelor eşecului pieţelor; • prezentarea conţinutului şi a unor forme de eşec al pieţelor; • relevarea unor modalităţi sau pârghii de diminuare a efectelor

negative ale eşecurilor pieţei; • sublinierea interdependenţei dintre eficienţa economică şi justi-

ţia socială. 13.1. EŞECUL PIEŢELOR: CAUZE ŞI CONSECINŢE Analiza conceptului „eşecul pieţelor” presupune trecerea de la

abordarea prioritar pozitivă a fenomenelor microeconomice şi a mecanismului pieţei la abordarea prioritar normativă a fenomenelor şi proceselor ce se manifestă la nivel microeconomic.

Abordarea normativă a problemelor microeconomice are ca principal scop evaluarea performanţei sociale a mecanismului econo-mic, evidenţierea modului în care rezultatele obţinute răspund opţiunilor sau preferinţelor consumatorului şi măsurarea costurilor şi a şanselor sacrificate ale producătorilor. Ea pune în relief modul în care economia funcţionează, precum şi anumite cerinţe sau norme de comportament necesare.

Principala problemă cu care se confruntă piaţa concurenţială este imposibilitatea alocării eficiente a resurselor, întrucât „mâna invizi-bilă” nu poate asigura concomitent o alocare raţională şi o valorificare maximă a acestora.

Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de valorificare incompletă a resurselor existente, în

314

eficienţă redusă şi dezechilibre. Din această cauză este necesară intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile de eşec şi să favorizeze funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei.

Întrucât piaţa poate fi privită şi ca o instituţie în care se schimbă bunuri, respectiv obiectul proprietăţii, precum şi dreptul de control privind utilizarea acestor bunuri, rezultă că, de regulă, situaţiile de eşec al pieţelor sunt determinate atât de factori care ţin de drepturile de proprietate, cât şi de condiţiile de control şi de costurile de tranzacţionare.

• Cauzele eşecului pieţei

Principalele cauze ale eşecului pieţelor pot fi grupate astfel: a) dificultatea individualizării dreptului de proprietate; b) existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative; c) eşecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos. Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este legată,

în principal, de consecinţele excluziunii imperfecte şi de limitele obiective şi subiective ce pot să apară în legătură cu transferul bunu-rilor sau al controlului asupra acestora.

Excluziunea imperfectă se manifestă, mai ales, atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun economic nu aparţine unui singur subiect economic, ci este deţinut de către un grup de persoane fizice sau chiar juridice. Spre exemplu, un drum public care aparţine unei colectivităţi, fiind destinat spre utilizare tuturor deţinătorilor de vehicule, este greu să fie trecut sub controlul exclusiv al unui singur subiect economic, întrucât acesta trebuie să obţină acordul fiecărui membru al grupului de utilizatori potenţiali. Dificultatea încheierii acestor acorduri explică problemele ce pot apare, în practică, în legătură cu individualizarea drepturilor de control asupra utilizării oricărui bun deţinut de colectivităţi mai mari sau mai mici. Un alt aspect al excluziunii imperfecte constă în dificultatea garantării apărării drepturilor atribuite legal, fapt ce frânează luarea unor măsuri pentru înlăturarea şi sancţionarea celor ce caută şi reuşesc să utilizeze ilegal un anume bun ce nu le aparţine, acţiune prin care se perturbă manifestarea deplină şi liberă a drepturilor obţinute pe cale legală.

Cumpărătorul unui autoturism nu întâmpină dificultăţi deosebite privind utilizarea acestuia în conformitate cu interesele proprii sau ale

315

familiei sale. În schimb, proprietarul unui autobuz este obligat să ia o serie de măsuri pentru a împiedica utilizarea fără plata cuvenită a serviciilor de transport de către persoanele ce au înclinaţia de a se eschiva de la plata unor servicii oferite. În acest sens, problema „pasagerului clandestin” are o concretizare specifică acestui domeniu. Astfel, în transportul în comun, indiferent dacă patrimoniul este public sau privat, se manifestă o anume înclinaţie de eludare a plăţii serviciilor, consumul gratuit fiind preferabil celui cu plată dacă nu se iau măsuri preventive şi coercitive pentru stoparea acestui fenomen.

Ansamblul măsurilor pentru prevenirea, identificarea şi sancţionarea faptelor de utilizare ilegală de către alte persoane a unui bun necesită efectuarea unor cheltuieli care sunt denumite costuri de excluziune. Nivelul şi dinamica acestor costuri depind, în principal, de gradul de dificultate al obţinerii unei excluziuni perfecte. Aceasta presupune că nivelul costurilor de excluziune este cu atât mai ridicat, cu cât dificultatea excluziunii este mai semnificativă şi mai greu de depăşit.

Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că limitarea drepturilor legale de vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele sau tranzacţiile cele mai avantajoase, în primul rând, prin aceea că îi obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri. Din această cauză, cumpărătorul este mai puţin atras şi este obligat să-şi ia anumite măsuri de siguranţă şi, ca atare, oferă mai puţin şi solicită garanţii şi facilităţi suplimentare din partea vânzătorului.

Cu cât gradul de transferabilitate este mai redus, cu atât tranzacţia efectuată necesită mai multe informaţii şi clauze contractuale asiguratorii pentru cumpărător. Toate acestea sporesc costurile informaţionale şi tranzacţionale pe care trebuie să le suporte vânzătorul şi care reprezintă tot atâtea frâne importante în derularea rapidă a schimburilor şi în asigurarea unei alocări eficiente a resurselor prin intermediul pieţelor libere.

Aceste piedici, în manifestarea liberă şi deplină a dreptului de vânzare a unui bun aflat în proprietate, sunt mai evidente în cazul vânzării pământului, ca şi a altor bunuri la care se impune o limitare, sau un control al preţurilor. Asemenea îngrădiri se materializează în diminuarea gradului de transferabilitate a drepturilor de proprietate şi de utilizare a bunurilor respective.

316

Se poate conchide că atât excluziunea imperfectă, cât şi gradul redus de transferabilitate al unor bunuri şi al utilizării acestora nu permit o valorificare a oportunităţilor de schimb şi reprezintă situaţii tipice de eşec al pieţelor.

O altă cauză majoră ce conduce la eşecul pieţelor o reprezintă costurile tranzacţionale semnificative, aşa cum a rezultat şi din situaţiile prezentate anterior. În condiţiile economiei contemporane, un schimb avantajos necesită informaţii pertinente şi operative pe baza efectuării unor studii de piaţă complexe. Pentru a putea realiza schimburile dorite, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul trebuie să efectueze importante cheltuieli pentru căutarea şi cunoaşterea partene-rilor, pentru înţelegerea comportamentului şi performanţelor acestora, pentru testarea şi evidenţierea calităţii mărfurilor ce fac obiectul schimbului, ca şi pentru negocierea unor clauze contractuale cât mai avantajoase etc. Toate aceste costuri şi eforturi sporesc semnificativ în condiţiile diversificării schimburilor şi accentuării competiţiei de piaţă.

Sporirea costurilor tranzacţionale şi informaţionale se constituie într-o frână importantă în desfăşurarea operativă a schimburilor şi în efectuarea unor afaceri reciproc avantajoase, conducând la situaţii de eşec al pieţelor.

Eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprimă faptul că nu s-a ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri. În orice tranzacţie, fiecare participant urmăreşte, prin condiţiile şi clauzele incluse în acord, să-şi atingă propriile obiective şi să obţină pentru sine cât mai multe avantaje; aceasta presupune şi unele concesii şi renunţări reciproce. Dacă în urma negocierilor nu se ajunge la o „înţelegere mutuală”, eşecul are drept principală consecinţă frânarea sau blocarea derulării anumitor schimburi, generând pierderi de eficienţă, risipă de resurse şi degradări ale mecanismelor pieţei.

Dintre cazurile mai frecvente de eşec al pieţelor amintim externalităţile, bunurile publice, bunurile de merit şi bunurile de nemerit, precum şi orice formă de monopol.

317

13.2. EXTERNALITĂŢI; CARACTERIZARE, CLASIFICARE • Definire

Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oamenilor, inclusiv mediul natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se produc, nu sunt evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii economici. Efectele respective sunt suportate şi de alte persoane sau grupuri decât cele care le produc.

Externalităţile sunt generate de către acele activităţi care induc sau provoacă efecte răspândite asupra altor grupuri sau persoane decât cele care le produc sau le consumă.

Externalităţile apar în situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă integral nici costurile, nici beneficiile asociate producţiei sau consumului. Astfel, externalităţile reprezintă acea parte a costurilor şi beneficiilor asociată unei terţe părţi, ce pot avea un caracter extern în raport cu partenerii de bază.

Principalele caracteristici ale externalităţilor sunt: a) derivă din activitatea altor agenţi economici decât cei care le

suportă costurile directe; b) efectele, fiind induse, nu sunt înregistrate în mod direct pe

pieţe şi, ca atare, nu influenţează echilibrul concurenţial. De regulă, în cazul externalităţilor, producţia sau consumul unui

bun de către un agent economic schimbă corelaţiile dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, şi costurile sau beneficiile sociale, pe de altă parte. Externalităţile apar, în principal, datorită faptului că drepturile de proprietate asupra unor resurse sunt fie insuficient protejate, fie incomplet definite.

Dintre resursele vitale, aerul este o resursă fără proprietar. Din această cauză, poluarea este cazul cel mai evident de externalitate. Spre exemplu, agenţii economici pot utiliza gratuit aerul pentru că acesta nu are proprietar şi îl pot polua pentru că nu este suficient protejat. Mai mult chiar, agenţii economici care utilizează aerul curat şi produc poluare nu compensează persoanele afectate de poluarea aerului. Astfel, în cazul unei firme producătoare de oţel, costul aferent utilizării aerului curat rămâne extern producţiei de oţel, nefiind încorporat în preţul acestuia.

318

• Perechi de concepte

Pentru a înţelege mai bine conţinutul şi formele de manifestare ale externalităţilor sunt necesare prezentarea şi difuzarea a două perechi de concepte: a) cost social şi cost privat; b) beneficiu social şi beneficiu privat.

Costul social exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor sacrificate, concretizate în costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi.

Costul privat exprimă numai cheltuielile suportate direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi.

Beneficiul social include, în expresie valorică, toate utilităţile de care beneficiază membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi economice.

Beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea activităţii.

• Clasificare

În funcţie de efectele incluse, externalităţile pot fi: externalităţi pozitive (efecte benefice) şi externalităţi negative (efecte malefice).

Această clasificare are un caracter relativ, întrucât o externalitate negativă dintr-un anumit punct de vedere poate fi pozitivă din alt punct de vedere. Spre exemplu, o firmă poate genera, prin poluare, efecte externe negative, dar prin dezvoltarea producţiei poluante, să sporească gradul de ocupare a mâinii de lucru. Din această cauză, includerea într-o categorie sau alta de externalităţi are loc în funcţie de caracterul preponderent al efectelor externe.

În cazul externalităţilor pozitive, beneficiile private sunt mai mici decât beneficiile sociale, acestea din urmă incluzând şi benefi-ciile externe ce revin unor terţe persoane. Acest tip de externalităţi se concretizează în niveluri de producţie şi de consum sub cele corespunzătoare alocării eficiente a resurselor.

Pentru a reprezenta grafic corelaţia dintre diferitele tipuri de beneficii este necesar să precizăm ce se înţelege prin beneficiu marginal şi care este tendinţa de evoluţie a acestuia.

Prin beneficiu marginal se înţelege expresia valorică pe unităţi marginale a consumului; întrucât utilitatea marginală este descres-

319

cătoare, şi beneficiul marginal se înscrie pe o curbă descrescătoare similară curbei cererii.

Piaţa anvelopelor pentru automobile reprezintă un caz tipic de externalitate pozitivă, în sensul că, prin achiziţionarea unei cantităţi sporite de anvelope corespunzătoare calitativ, se reduce riscul acciden-telor rutiere pentru terţe părţi. Siguranţa sporită a traficului rutier reprezintă un beneficiu extern.

Prin adăugarea beneficiului extern (BE) la beneficiul privat marginal (BPM) se obţine beneficiul social marginal (BSM).

Dacă pe ordonată se evidenţiază evoluţia preţurilor (P), iar pe abscisă cantitatea vândută (Q), punctul B corespunde unei alocări eficiente, în timp ce punctul A desemnează o situaţie de eşec al pieţe-lor. Pentru a corecta această situaţie, guvernul ar putea garanta o subvenţie BC şi, în aceste condiţii, preţul efectiv plătit de consumatori s-ar reduce la Po în timp ce producţia ar creşte la Q2 (fig. 1).

BSM

BPMCM

A

B

C

Fig. 1. Externalităţi pozitive Fig. 2. Externalităţi negative Externalităţile negative se caracterizează prin aceea că nivelul

costurilor private este mai redus decât al celor sociale, care includ şi costurile externe suportate de terţi. În această situaţie, nivelul

320

producţiei şi cel al consumului sunt mai mari decât cele corespun-zătoare alocării eficiente a resurselor.

Cazul externalităţii negative poate fi prezentat grafic (fig. 2), luând ca exemplu situaţia unei activităţi poluante. În condiţiile în care sporeşte producţia (Q), creşte şi costul marginal privat (CMP), aceasta determinând şi sporirea costurilor externe (CE); echilibrul care corespunde unei alocări eficiente este dat de P2 şi Q2. Rezultă că, dacă se ţine cont de costurile externe, bunul rezultat dintr-o activitate poluantă devine mai scump. Dimpotrivă, dacă externalitatea negativă este ignorată, se ajunge la situaţia ca utilizatorii bunului respectiv să fie subvenţionaţi de către cei ce suportă costurile poluării.

Întrucât efectele malefice ale externalităţii negative sunt greu de suportat, soluţia radicală a rezolvării situaţiei este internalizarea acestora.

• Internalizarea externalităţilor negative

Aceasta constă în includerea costurilor externe în preţul pieţei; ea presupune ca producătorii să fie constrânşi să ridice costul marginal privat la nivelul costului marginal social. Pentru aceasta este necesar să fie create instituţii şi pârghii adecvate, precum şi să se adopte reguli de conduită prin care producătorul efectelor negative să fie determinat să trateze costurile sociale ca şi cum ar fi costuri private. Dacă avem în vedere poluarea, este necesar ca în costurile de producţie să fie incluse obligatoriu şi costurile ecologice, neincluderea urmând să fie penalizată.

În practică, internalizarea externalităţilor negative nu este uşor de realizat datorită dificultăţilor ce apar în legătură cu măsurarea costurilor externe. Astfel, dacă există posibilitatea măsurării şi urmări-rii directe a efectelor poluării, atunci corectarea externalităţii se poate face printr-un impozit sau o taxă asupra emisiunii de agenţi poluanţi şi, respectiv, prin acordarea de subvenţii celor care suportă efecte negative. În acest sens, un rol deosebit revine intervenţiei corectoare a guvernelor pe pieţele libere.

Aplicarea impozitelor şi a subvenţiilor presupune, potrivit lui A.C.Pigou, un set de măsuri, cum ar fi: a) aplicarea de taxe şi amenzi producătorilor de externalităţi negative; b) acordarea de subvenţii şi

321

facilităţi agenţilor economici care produc externalităţi pozitive; c) stabilirea de impozite şi taxe care să aducă costurile private la nivelul celor sociale; d) punerea producătorului de externalitate negativă în postura de receptor al unui asemenea efect.

Externalităţile negative, la fel ca şi alte situaţii de eşec al pieţelor, pot reprezenta tot atâtea argumente pentru intervenţia guvernamentală în calitate de monitor şi corector al efectelor negative. Există, însă, şi situaţii în care intervenţia guvernamentală poate fi evitată şi ele se referă, în primul rând, la cazul în care numărul agenţilor economici ce determină sau sunt afectaţi de o anumită externalitate este relativ redus. Această situaţie a fost abordată de R.Coase, care oferă o soluţie pertinentă ce poate evita, în anumite situaţii, intervenţia guvernamentală. Soluţia lui Coase porneşte de la ipoteza că poate exista un număr redus de subiecţi afectaţi de externalitate şi că drepturile de proprietate sunt definite cu claritate. Pe această bază, R.Coase subliniază că internalizarea poate fi realizată prin tranzacţii directe între părţi şi încheierea unor tranzacţii a căror aplicare să fie riguros urmărită şi respectată.

Soluţia lui R.Coase are în vedere situaţia în care un crescător de vite şi un cultivator de cereale se află în postura de a negocia modul de compensare a pagubelor pe care vitele le aduc culturilor de cereale. Astfel, dacă în drepturile de proprietate se include şi protecţia împotriva pagubelor cauzate de vite, internalizarea se poate realiza direct prin cuprinderea acestor pagube în costurile crescătorului de vite, iar negocierea, respectiv tranzacţia, se poate reduce doar la estimarea pagubor şi la modalitatea concretă de compensare a lor. Chiar dacă ipotezele lui R.Coase restrâng mult sfera ei de aplicabilitate, o deosebită importanţă are faptul că soluţia propusă atrage atenţia asupra rolului respectării drepturilor de proprietate în prevenirea şi depăşirea unor situaţii de eşec al pieţelor. Principala concluzie este aceea că – prin definirea clară şi riguroasă a drepturilor de proprietate, concomitent cu crearea unui mecanism instituţional de aplicare şi garantare a acestor drepturi şi de impunere a prevederilor contractuale rezultate din tranzacţii – unele probleme economice legate de internalizarea externalităţilor pot fi soluţionate şi fără implicarea autorităţii statale, prin încheierea şi respectarea unor înţelegeri mutuale.

322

Experienţa acumulată în ţările cu economie de piaţă dezvoltată demonstrează că nu există incompatibilităţi între soluţiile de internali-zare legate de intervenţia corectoare a guvernelor pe pieţele libere şi cele realizate prin tranzacţii directe între părţi; dimpotrivă, acestea au un caracter complementar. Astfel, concomitent cu aplicarea impozite-lor şi subvenţiilor Pigou, părţile pot negocia şi direct, în sensul propunerii lui Coase; pe această bază se poate realiza o alocare mai eficientă a resurselor.

13.3. ALTE SITUAŢII DE EŞEC AL PIEŢEI

• Bunuri publice

Natura specială a bunurilor publice constă în faptul că acestea sunt unice şi egale pentru utilizatori, în sensul că fiecare individ poate beneficia de ele. Aceste bunuri sunt destinate consumului colectiv: şosele, autostrăzi, iluminatul public, apărarea naţională, programele TV şi radio, apele râurilor, canalele de navigaţie etc.

Bunurile publice pure au două trăsături fundamentale: a) non-excluziunea şi b) nonrivalitatea.

Nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice şi presupune că nici o persoană nu poate fi eliminată sau exclusă din sfera consumatorilor potenţiali ai bunurilor publice. Aceasta înseamnă că un bun public este nonconcurent în comun, în sensul că nu este mai puţin disponibil pentru o persoană din cauză că aceasta nu ar fi dorit sau nu ar fi contribuit la crearea bunului respectiv.

Un exemplu privind nonexcluziunea îl constituie iluminatul străzilor. Astfel, dacă o stradă este iluminată, lămpile instalate luminează în egală măsură pentru orice trecător, indiferent de statut sau comportament. Important este ca străzile să fie iluminate şi să asigure confortul pentru toţi trecătorii. Nonexcluziunea exprimă posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin aceasta să fie afectată capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru.

Nonrivalitatea înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi este generată de indivizibilitatea ofertei de bunuri publice; ea presupune că, după ce bunul a fost produs, pentru orice consumator adiţional, costul marginal este nul. Aceasta înseamnă că suplimentarea

323

beneficiarilor bunului public nu afectează negativ volumul utilităţilor faţă de beneficiarii iniţiali. Cu alte cuvinte, accesul unei persoane fizice sau juridice la utilizarea unui bun public nu reduce disponibi-litatea acestuia pentru alţi utilizatori.

Manifestarea nonrivalităţii poate fi ilustrată luând drept exemplu lărgirea sferei de cuprindere, respectiv, de transmisie, a posturilor publice de televiziune. Astfel, chiar dacă instalarea sau modernizarea unui releu de retransmisie a fost efectuată la cererea unei singure persoane influente, de efectele acestui bun public vor beneficia, fără discriminare, toate persoanele aflate în zona sa de cuprindere. Nonri-valitatea exprimă faptul că, în utilizarea bunurilor publice, suplimen-tarea beneficiarilor nu presupune diminuarea utilităţilor pentru beneficiarii iniţiali.

În cazul bunurilor publice, indivizibilitatea reprezintă unul dintre elementele esenţiale pentru înţelegerea eşecului pieţelor. În aceste condiţii, nonexcluziunea şi nonrivalitatea sunt perfecte în măsura în care indivizibilitatea cererii şi, respectiv, cea a ofertei sunt, la rândul lor, perfecte. Prin comparaţie, la polul opus bunurilor publice pure se află bunurile private pure, cărora nu le sunt proprii în nici un fel cele două trăsături. În realitatea economică contemporană, între cele două extreme coexistă bunurile publice şi bunurile private ce se diferenţiază în raport cu preponderenţa caracteristicilor enunţate.

Utilizarea majorităţii bunurilor publice (drumuri, parcuri, şcoli, biblioteci etc.) conduce, în anumite momente sau situaţii, la o interfe-renţă a trăsăturilor celor două categorii de bunuri, ceea ce face ca trăsăturile de nonexcluziune şi nonrivalitate să-şi piardă relevanţa într-o măsură mai mult sau mai puţin semnificativă. Astfel, pot să apară situaţii, îndeosebi în cazul activităţilor economice pentru care costurile parţiale sunt relativ ridicate, când indivizibilitatea, respectiv divizibi-litatea, este parţială. Aceasta face ca nivelul costului parţial să devină nesemnificativ, întrucât costul marginal este doar unitar şi doar variabil. Aceste situaţii se manifestă cu preponderenţă în domenii ca: producţia de energie electrică şi gaze naturale, transportul în comun, telecomunicaţii etc., întrucât în aceste activităţi indivizibilitatea nu este suficientă pentru a determina dacă bunurile respective sunt sau nu bunuri publice, iar în unele ţări sunt create sau administrate de firme private.

324

Diferenţierea dintre bunurile publice şi cele private are o importanţă deosebită şi pentru delimitarea sectorului public al economiei. Situaţiile ce pot să apară din perspectiva delimitării sectorului public se concretizează în: a) sectorul public nonpiaţă, ce cuprinde sfera administraţiei publice centrale şi locale; b) sectorul public de piaţă, ce reuneşte unităţile economice cu patrimoniul public.

Sistemul de piaţă liberă este ineficient în a oferi bunuri publice, pentru că decizia privind alocarea de resurse pentru obţinerea acestor bunuri se ia, de regulă, în afara mecanismelor pieţei. În aceste condiţii, pentru acele activităţi ale căror bunuri sunt destinate consumului colectiv, calculaţia preţului şi luarea deciziilor vor conduce economic spre corectarea, pe de o parte, a costurilor private cu costurile sociale, şi, pe de altă parte, a beneficiilor private cu beneficiile sociale.

O soluţie a acestei probleme a fost găsită în ţările dezvoltate economic, unde producerea unor bunuri publice se află în grija unor firme private, care le produc în baza unor contracte cu guvernul sau administraţiile locale care suportă preţul acestora

13.4. EŞECURILE PIEŢEI ŞI TEORIA BUNĂSTĂRII De avantajele economiei moderne de piaţă beneficiază doar cei

care reuşesc să se adapteze exigenţelor acesteia. Dar mecanismele concurenţiale duc şi la excluderea sau limitarea accesului unora de la binefacerile sau bunurile existente pe piaţă. Pornind de la această realitate, s-a dezvoltat şi teoria economică a bunăstării, ce are drept premise o serie de judecăţi de valoare care încearcă să pună de acord sau să coreleze eficienţa economică şi echitatea socială.

Conceptul alocare optimă a resurselor în raport cu eficienţa şi echitatea îşi are sorgintea, în principal, în modul de abordare a „bunăstării” de către V.Pareto. Potrivit lui V.Pareto, alocarea optimă a resurselor presupune că: 1) fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei bunăstări; 2) bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul bunăstării individuale; 3) bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată.

În atare condiţii, mecanismul convenţional de formare şi evoluţie a preţurilor bazat doar pe criterii şi cerinţe ale eficienţei trebuie să fie completat cu criterii şi cerinţe legate de echitatea socială, ceea ce presupune intervenţia guvernamentală pentru o mai bună

325

funcţionare a pieţelor. Raporturile dintre eficienţă şi echitate, dintre bunurile economice şi valorile sociale nu pot fi armonizate în mod automat doar pe bazele concurenţei, fiind necesară crearea unor instituţii şi instrumente adecvate care să garanteze şi să sprijine funcţionarea acestor mecanisme.

În teoria economică contemporană, aspectele legate de realitatea microeconomică sunt privite, într-o măsură tot mai mare, din cel puţin două unghiuri de vedere, în funcţie de scopul sau obiectivul urmărit. Dacă se pun pe prim plan cerinţele şi criteriile microeconomiei pozitive, ale eficienţei economice, se evidenţiază modul în care funcţionează economia, prin prisma asigurării competitivităţii; dacă se urmăresc cu prioritate cerinţele şi criteriile microeconomiei normative, ale echităţii sociale, se relevă modul cum ar trebui să funcţioneze economia pentru a asigura bunăstarea.

Teoria şi practica economică contemporană se îmbogăţesc prin confruntarea de idei dintre doctrinele liberale şi cele social-democrate. Potrivit orientărilor liberale, un anumit nivel de inegalitate şi de polarizare a avuţiilor este preţul inevitabil plătit de societate pentru asigurarea unei creşteri economice eficiente pe baza iniţiativei private. La rândul lor, orientările social-democrate, recunoscând rolul iniţiati-vei private şi al asumării riscului în asigurarea unei economii competitive, raţionale, apreciază că distribuţia veniturilor trebuie să urmărească şi satisfacerea diferitelor nevoi aflate în continuă creştere şi diversificare, fiind necesară corectarea, în acest sens, a mecanismelor pieţei concurenţiale. În acest context capătă relevanţă argumentele aduse de adepţii teoriilor legate de dirijismul economic, care au la bază corelaţiile esenţiale dintre competitivitate şi bunăstare.

Abordarea normativă, printr-un set de reguli şi judecăţi de valoare, a diferitelor aspecte privind eşecurile pieţei, evidenţiază faptul că „mâna invizibilă” duce şi la alocări insuficiente sau neraţio-nale, care, la rândul lor, reprezintă premisa unor pierderi de bunăstare. Toate acestea conduc la existenţa unor categorii defavorizate sau marginalizate, a căror situaţie poate fi ameliorată numai prin intervenţia guvernamentală, de corectare a situaţiilor de eşec al pieţelor.

În teoriile economice privind bunăstarea se susţine că societatea trebuie să intervină, prin instituţii şi instrumente specifice, pentru a corecta consecinţele negative ale externalităţilor şi a corobora

326

diferitele categorii de interese. Societatea trebuie să intervină pentru a decide căile şi modalităţile de asigurare a unei oferte de bunuri publice corespunzătoare şi de stimulare a iniţiativei private şi în acest domeniu, diminuând astfel pierderile sociale determinate de alocarea ineficientă şi inechitabilă a resurselor.

Pentru a ilustra grafic pierderile sociale ce au loc ca urmare a alocării ineficiente a resurselor, se determină externalităţile negative ale unor producţii cu grad diferit de internalizare a efectelor externe (fig. 3.). Astfel, se are în vedere diferenţa dintre costul marginal social şi beneficiul marginal pentru toate unităţile cantitative afectate de internalizarea efectelor externe. În condiţiile în care notăm cu Q0 – producţia superioară internalizării efectelor externe, şi cu Q1 – producţia nesupusă internalizării externe, unităţile de cantitate ce corespund intervalului DQ evidenţiază nivelul pierderilor sociale. Aceste pierderi sunt generate de faptul că unităţile de cantitate situate între Q0 şi Q1 se realizează cu costuri mai mari decât beneficiile aferente.

Pierderile sociale determinate de externalităţile negative (fig. 3) se evidenţiază înscriind pe ordonată beneficiul marginal, iar pe abscisă, pe Q0 şi Q1. Pe această bază se obţin curbele costului marginal privat şi ale costului marginal social şi, respectiv, dimensiunea pierderilor sociale (partea haşurată).

Asigurarea funcţionării efi-ciente şi echitabile a pieţelor reprezintă una dintre cele mai complicate şi controversate pro-bleme cu care se confruntă economia contemporană. Adepţii teoriei moderne a bunăstării abordează într-o viziune optimistă eficacitatea alegerii publice şi a intervenţiei statului, subliniind avantajele ajustării sau corectării efectelor negative ale eşecurilor pieţei. Dimpotrivă, susţinătorii teoriilor de orientare liberală insistă asupra neajunsurilor sau

Fig. 3. Pierderi sociale determinate

de externalităţi negative

327

dificultăţilor procesului privind opţiunea publică, relevând eşecurile statului în asigurarea bunei funcţionări a mecanismelor pieţei.

În ultimă instanţă, se poate aprecia că, pentru buna funcţionare a mecanismelor pieţei, sunt necesare atât asigurarea libertăţii de acţiune a întreprinzătorilor, cât şi găsirea pârghiilor adecvate prin care intervenţia corectoare a statului să diminueze efectele negative ale eşecurilor pieţei şi să realizeze un echilibru raţional între eficienţă economică şi justiţia socială.

Se poate conchide că dacă eficienţa economică, bine înţeleasă, nu intră în contradicţie cu justiţia socială, în schimb, injustiţia socială sapă la rădăcina eficienţei economice. Se pot contrapune doar efi-cienţa economică îngust înţeleasă, sau urmărită cu orice preţ de către agenţii economici privaţi, şi justiţia socială.

Concepte de bază

• eşec al pieţei • excluziune imperfectă • costuri de excluziune • costul social şi privat • beneficiul social şi privat • externalităţi pozitive şi negative • internalizarea externalităţilor negative • bunuri publice, bunăstare, justiţie socială Probleme de reflecţie, întrebări

• Abordarea pozitivă şi normativă a problemelor microeconomice • Conţinutul, cauzele şi consecinţele eşecului pieţelor • Care sunt principalele forme de manifestare a eşecului pieţelor? • Conţinutul şi formele externalităţilor • Conţinutul şi căile internalizării externalităţilor negative • Conţinutul şi trăsăturile bunurilor publice • Modul de funcţionare a economiei şi asigurarea bunăstării

328

Bibliografie • M.Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 423-424, 620-621, 624-629. • N.Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997,

p. 210, 220-224. • J.K.Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,

Bucureşti, 1982, p. 19, 332 • P.Heyne, Modul economic de gândire – mersul economiei de piaţă

liberă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1991, p. 290-292, 453. • V.Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial,

Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1940, p. 400. • P.Samuelson, L’économique, L.Armand Colin, Paris, 1968, p. 83-85. • Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999.