Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Săptămâna a IV-a din Post: Duminică: Evr 4, 14-16; 5, 1-6; Mc 8, 34-38; 9, 1 - Sf. Mc. Hrisant și Daria. Luni: Is 14, 24-32 - Sf. Ier. Nichita Mărturisitorul, episcopul Apoloniadei.

Marţi: Is 25, 1-9; Fc 8, 21 - 9, 7; Pr 11, 19 - 12,6 - Sf. Ier. Mărt. Iacob Studitul Miercuri: Is 26,21 - 27,7; Fc 9, 8-17; Pr 12, 8-22 -Sf. Sf. Mc. Vasile din Ancira Joi: Is 28, 14-22; Fc 9, 18 - 10, 1; Pr 12, 23 - 13, 10 - Sf. Sf. Mc. Nicon preotul. Vineri: Is 29, 13-23; Fc 10, 32 - 11, 9; Pr 13, 19 - 14, 6 - Sf. Cuv. Zaharia. Sâmbătă: Evr 2, 11-18; Lc 1, 24-38 - Sf. Mc. Chirinie, de la Roma.

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Buna Vestire Sărbătoarea Buna Vestire este prăznuită pe 25 martie. Buna

Vestire înseamnă veste bună, anume înștiințarea Maicii Domnului de către Arhanghelul Gavriil, că Dumnezeu a ales-o ca Fiul Său să se întrupeze din ea pentru mântuirea neamului omenesc. Este cea mai importantă veste din istorie, pentru că vestește că umanitatea nu este pentru moarte. Cuvântul îngerului nu este vestirea unui fapt împlinit, el doar a înștiințat-o pe Fecioara și a așteptat credința și învoirea ei. Maica Domnului rămâne uimită în fața cuvintelor

rostite de înger, pentru că ceea ce urma să se petreacă cu ea, era mai presus de legea firii. Din acest motiv întreabă: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?". Însă, după ce îngerul îi comunică modul zămislirii minunate - "Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri", Fecioara a grăit: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Luca 1:38). În acel moment a avut loc zămislirea directă a lui Hristos prin puterea și lucrarea Preasfântului Duh. Așadar, venirea la existență a Fiului lui Dumnezeu ca om are loc numai după obținerea consimțământului cu totul liber al Sfintei Fecioare. Având în vedere că zămislirea s-a făcut de la Duhul Sfânt și nu prin legătura trupească, Maica Domnului a rămas Fecioară înainte de naștere, în naștere și după naștere, adevăr exprimat în iconografie prin cele trei stele pe care iconarul le zugrăvește totdeauna pe frunte și pe cei doi umeri ai Fecioarei.

Sf. Liturghie, sâmbătă, 25 martie, h 9:00 (Buna Vestire). Și anul acesta contribuția financiară anuală este de 50 euro. Rugăm pe toți membrii parohiei noastre să ajute, și în acest fel, buna desfășurare a misiunii pastorale din cadrul familiei noastre duhovnicești de la La Rustica.

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An X, Nr. 10 (19 martie 2017)

is-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi

va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea

să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

Duminica a III-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

Apostol: Evrei 4, 14-16; 5, 1-6

Fraţilor, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci, ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă, şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit. Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie

îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru păcate. Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta ci, dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut». În alt loc se zice: «Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec».

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34).

Cu acest cuvânt dumnezeiesc începe Sfânta Evanghelie ascultată astăzi. Şi cel dintâi gând pe care ni-l inspiră icoana unei vieţi vii, în mers. Mântuitorul spune: „Cel ce voieşte să vină după Mine". Cum le spusese şi ucenicilor: „Veniţi după Mine". Viaţa în Hristos este cale; e mersul nostru împreună cu El, către acelaşi ţel.

Şi Biserica numeşte zilele, săptămânile pe care le parcurgem în acest timp, „calea Postului”. Iar în această cale a rânduit popasuri, răspântii, pe care înaintăm, suim duhovniceşte, ca pe nişte „temeiuri şi trepte”, cum zice Sfântul Andrei Criteanul. Şi, în şiragul acestor popasuri duminicale, Biserica ne cheamă să medităm la Cruce, temă fundamentală a vieţii creştine. Să cugetăm la Cruce împreună cu Mântuitorul, cu cuvintele Lui. Căci creştinul gândeşte, vorbeşte, poartă Crucea în Hristos, împreună cu El.

Şi a zis Mântuitorul: „Oricine voieşte să vină după Mine”. Cuvântul Lui cheamă, nu sileşte: deşi El se descoperă pe Sine: „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Face apel însă la voinţă, la conştiinţă. De altfel, fără conştiinţa şi voia noastră, umblarea pe această cale nu ar avea, spiritual, valoare, rod; nu ar fi un „mers”, o înaintare.

Iisus Hristos ne arată calea prin cuvântul şi prin pilda vieţii Lui, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine”. „Greu e cuvântul acesta”, spunem şi noi adesea, împreună cu unii dintre ucenicii Lui (Ioan 6, 5). Să te lepezi de „sine", când atâţia dintre noi nimic nu iubim mai mult decât acest „sine". Cuvântul Mântuitorului se adresează însă celor ce voiesc să-I urmeze şi trebuie pătruns, înţeles în duhul lui, în duhul în care a fost conceput, grăit şi împlinit de Domnul însuşi. Iar în acest duh şi înţeles dumnezeiesc, să mă lepăd de mine înseamnă: să mă lepăd de acea „iubire de sine” egoistă, care face din „şinele meu” idol. „Eu însumi idol m-am făcut”, zice iarăşi Sfântul Andrei Criteanul. Ceea ce înseamnă, nu jertfire de sine pentru alţii, ci jertfirea altora pentru sine. O inversiune şi pervertire a jertfei adevărate. Altfel

spus, lepădarea de sine înseamnă izbăvirea de adorarea de sine, de egocentrism, această boală a existenţei noastre, care e izvor şi reazem a tot păcatul: lăcomie, desfrâu, trândăvie sau pizmuire, mânie, nedreptate... şi mai ales mândrie, slavă deşartă, care mă închide în mine, în sinea mea, mă îndepărtează de semeni şi aşa mă osândeşte la izolare, opacitate spirituală, nerodire, sărăcie sufletească. „Mândria e dovada unei minţi sărace”, zice Sfântul Ioan Hrisostomul. Într-adevăr, făcând un pas şi mai adânc în înţelegerea lepădării de sine, observăm: când eu mă văd, mă preocup numai de mine, când sunt plin de mine, nu mai las loc să pătrundă în suflet, în inima mea nici o rază din lumina şi iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor mei. În schimb, când eu reuşesc să mă golesc de mine, „să mă lepăd”, cum zice Mântuitorul, golul acesta nu înseamnă vid, ci un negrăit plin; e deschidere şi plinire nesfârşită din plinătatea lui Dumnezeu şi bogăţia zidirii. Aceasta e taina şi dezlegarea, cel puţin în parte, a chemării la lepădarea de sine. în esenţă: plin de mine, rămân gol de restul celorlalţi, rest infinit; gol de mine, mă umplu din plinătatea tuturor. Apostolul era fericit să spună: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 6, 2).

Dar, se înţelege, pilda, icoana acestei „lepădări” ne este Mântuitorul însuşi. El mai întâi s-a lepădat de Sine. Cum învaţă Sfântul Pavel: „Hristos Iisus, care Dumnezeu fiind în chip [...] S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor [...] S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8). Pentru a ne primi cu toate ale noastre, cu firea noastră omenească, fire rănită de păcat; pentru a se face om, mai mult, chip de rob, s-a golit de Sine, s-a smerit pe Sine. N-a venit la noi cu strălucirea, în „lumina neapropiată” a Dumnezeirii Sale, ci s-a apropiat şi s-a unit cu noi, luând chipul nostru smerit, îmbrăcând veşmântul, haina smereniei noastre. De aceea Sfântul Isaac Sirul zice: „Smerenia este veşmântul lui Dumnezeu”. Şi atunci, dacă El, Dumnezeu fiind, s-a golit pe Sine pentru a ne primi pe noi, în chip firesc,

aceasta e şi calea noastră: ne golim, ne lepădăm de noi înşine, pentru a-L primi în noi pe Dumnezeu, pe aproapele nostru, lumea. Acesta e primul pas al celui chemat să vină după Hristos. Dar, în chip firesc, îi deschide calea celuilalt.

Zice Domnul mai departe: „Să-şi ia crucea sa”. Fiecare să-şi ia crucea sa şi chiar „în fiecare zi” (Luca 9, 23). Deodată, cuvântul ne spune că fiecare avem de purtat o cruce proprie, întemeiată pe o chemare şi un dar, pe o nevoinţă şi un rod propriu. Dar totodată creştinul ştie că această cruce a lui e răsădită în Crucea lui Hristos.

În mod obişnuit, când noi vorbim de cruce, înţelegem mai întâi: nevoinţă şi încercări; sau boală, suferinţă, moarte. Dacă însă în toate acestea, care alcătuiesc crucea mea, rămân singur, le port singur, cu puterea şi orizontul meu mărginit, în care dincolo de suferinţă şi moarte nu mai văd nimic decât sfârşitul, atunci, lipsit de „harul şi adevărul” (Ioan I, 17), de lumina şi puterea lui Hristos, lesne mă pătrunde neliniştea, descurajarea, cu întrebări fireşti, ca, de pildă: în lumea aceasta a Ziditorului, în care pentru creştin fapta ziditoare justifică existenţa, viaţa, binele însuşi, ce rost are o suferinţă oarbă? Nu e absurdă, „nebunie”, cum spune Sfântul Pavel (I Cor. I, 18), ce sens ziditor are moartea? Dar când crucea mea e prinsă în Crucea lui Hristos, ca mlădiţa în viţă, ca raza în soare, atunci se luminează întreg sensul şi orizontul ei. În Hristos Crucea nu e punct final, nu e sfârşit, ci cale; cale luminoasă spre înviere. Crucea poartă asupra ei Soarele dreptăţii, pe Hristos. Şi crucea noastră este şi crucea Lui, Care „a luat asupra Sa durerile noastre” (Isaia 53, 4). Şi atunci osteneala, nevoinţa, suferinţa noastră, moartea însăşi, totul e săvârşit, suportat în Hristos. Şi totul devine în El jertfă luminoasă, iubire, dăruire.

Şi, privind astfel, ni se deschide un înţeles tot mai adânc, mai cuprinzător al crucii, al purtării ei. Şi anume, fundamental: crucea este iubire. Nu este numai nevointă, încercare, suferinţă a mea, pentru mântuirea mea. E şi aceasta; dar şi ceva cu mult mai mult. Mântuirea mea este inseparabil legată de Hristos. Iar în Crucea lui Hristos e prezent aproapele

meu. Biserica, lumea. In cruce eu mă întâlnesc deodată cu Hristos, cu semenii mei. Hristos nu poate fi conceput, fără aceştia. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe singurul Său Fiu l-a dat...” (Ioan 3, 16). Pentru ea, pentru noi. Crucea e fapta cea mai revelatoare a iubirii Lui. Aşa cum „cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Ps. 18, 1), crucea spune, descoperă iubirea lui Dumnezeu.

Dar în Hristos şi crucea noastră trebuie să descopere iubirea noastră. Crucea ne vădeşte atunci iubirea, suferinţa noastră din iubire pentru ceilalţi, pentru aproapele, şi manifestată în diverse chipuri: osteneală, purtare de grijă, purtare a poverii lui la nevoie, rugăciune, răbdare pilduitoare, ajutor, salvare, sacrificiu. Acestea şi altele asemenea

acestora poartă pecetea crucii. Şi toate sunt dovada acelei realităţi, că eu nu pot să nu fiu solidar cu semenii, cu aproapele meu, atât timp cât port numele lui Hristos, Cel ce a pătimit pentru el. Iubirea adevărată nu poate fi străină vieţii celuilalt. Altfel nu e iubire.

Cum ai putea suporta căderea cuiva şi să nu simţi răspundere pentru el, când eşti de o obârşie cu el; şi Hristos s-a jertfit şi pentru tine şi pentru el. De aceea Apostolul spune: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab, cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Cor. 11, 24).

Crucea înseamnă schimbul de iubire între Hristos şi mine, între mine şi aproapele; este un schimb de euri, de vieţi, în care îl înţeleg, îl cunosc; simt că trăiesc aspiraţia sau durerea, destinul semenului meu ca pe ale mele, aşa cum simte mama, ca pe ale ei, bătăile inimii, dorurile şi durerile copilului său.

Crucea este revelaţia însăşi a iubirii şi vieţii Prea Sfintei Treimi, în inimile noastre. E locul de întâlnire, comunicare şi unire cu Dumnezeu şi întreolaltă. înainte de pătimirea Sa, Iisus se ruga: „ Părinte, toţi să fie una, după cum Tu eşti întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan 17, 21). Aşa cum ne poartă Dumnezeu în iubirea Lui, şi noi să ne purtăm în inimă, „să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită", cum rostim în Sfânta Liturghie. (fragment, pr. Constantin Galeriu)