DUMINICĂ, 2 MAI 1943

Când mă gândesc uneori cum trăim noi aici, ajung

adesea la concluzia că, în comparaţie cu ceilalţi evrei care

nu se ascund, noi o ducem ca într- un fel de paradis, dar

mai târziu, când totul va reveni la normal, mă voi minuna

totuși cum noi, care acasă eram așa de curaţi, am, da, sepoate spune așa, „decăzut“ într- atât. Decăzut în ce privește

bunele maniere. De pildă, de când suntem aici, pe masă

avem o mușama care, de atâta folosinţă, nu mai e prea

curată. Încerc deseori, ce- i drept, s- o mai curăţ puţin,

dar, cu o cârpă mai mult găuri decât cârpă, care era nouă

înainte ca noi să ne ascundem – deci cu mult timp în

urmă –, e greu să mai scoţi ceva din masa asta, oricât de

mult ai freca- o. Soţii Van Daan dorm încă de la începutul

iernii pe un cearșaf de flanelă care nu poate fi spălat

aici, fiindcă săpunul luat pe cartelă este mult prea puţin

și, pe deasupra, mult prea prost. Tata umblă cu niște

pantaloni zdrenţuiţi, iar cravata dă și ea semne de uzură. Corsetul mamei a cedat astăzi din motive de bătrâneţe

și nu mai poate fi reparat, iar Margot poartă un sutien

cu două numere prea mic. Mama și Margot au trecut

toată iarna cu trei tricouri purtate cu schimbul, iar ale

mele sunt așa de mici, încât nu- mi ajung nici măcar până

la buric. Sigur, astea toate sunt lucruri peste care se poate

trece, și totuși uneori mă întreb cu groază: cum vom

putea noi, care umblăm acum cu lucruri uzate, de la chiloţii

mei până la pămătuful de bărbierit al tatei, să revenim

mai târziu la starea de dinainte de război?