DUHUL SFÂNT ÎN OPERA LUI LUCA

GEORGE Augustin, "L`Esprit saint dans l`oeuvre de Luc", RB 85,1978, p. 500-542; trad. pr. Isidor Chinez. Luca este acela dintre sinoptici care numește cel mai des pe Duhul Sfânt, și îi dă locul cel mai larg, cu un rol nou în cartea sa Faptele Apostolilor. I. DENUMIRILE DUHULUI SFÂNT Cuvântul grec pneuma pe care îl folosește în general Luca, ca și LXX, pentru a desemna pe Duhul Sfânt, însemna la origine, ca și echivalentele sale ebraic (ruah) și latin (spiritus), suflu, vânt, respiraţie... de unde și aplicarea sa la puteri și realităţi mai puţin materiale. În NT este folosit de 379 de ori: 19 în Mt, 23 în Mc, 36 în Lc, 24 în In, 70 în Fap, 139 în Paul, 7 în scrisorile pastorale. II. MANIFESTARILE DUHULUI ÎN VIATA BISERICII Întrucât Luca se prezintă pe el însuși ca un povestitor al "evenimentelor care au avut loc printre noi", cea mai bună manieră de a ne apropia de concepţia sa despre Duh pare să fie examinarea relatărilor unde el arată intervenţiile acestui Duh în viaţa concretă a Bisericii și în experienţa creștinilor. Aceste intervenţii sânt foarte diverse: se referă la grupuri sau la indivizi, modul lor este excepţional sau uzual, momentan sau durabil, "fizic" sau "spiritual"... Vom studia relatările din Fapte, mai întâi manifestările coercitive ale acţiunii Duhului, apoi manifestările individuale. A. MANIFESTARILE COLECTIVE Notăm chiar de la început o trăsătură comună a acestor manifestări: toate se află în Faptele Apostolilor. Evanghelia nu ne oferă niciuna. a. Evenimentul Rusaliilor (Fap 2) - este prima dintre aceste manifestări. Pentru a-l descrie, Luca dispune în mod evident de tradiţii și de diverse materiale literare: în 2,9-10 ("lista popoarelor"), 2,14-40 (discursul lui Petru cu argumentele sale biblice diverse de v. 16-21 (Ioel, 3,1-5), 25-31 (asupra Ps 26,8-8-11), 34-35 (Ps 60,1), 39 (Is 57,19) și formularea kerigme în v. 22-24. 33.36.38). Toate aceste date diverse au fost elaborate și organizate de Luca pentru a constitui "deschiderea" cărţii Faptelor (după cum Luca a construit Lc 4,16-30 ca deschidere la evanghelia sa, adunând trăsăturile esenţiale ale predicii lui Isus și a primirii sale de către Israel). Aici Rusaliile arată cum venirea Duhului trezește predica din care se naște Biserica și care se va întinde la toate popoarele. Evenimentul are loc la Ierusalim în cursul unei adunări a ucenicilor (2,1). Relatarea nu precizează dacă ei sunt în rugăciune ca în 1,13-14.

2

"Venirea" Duhului le-a fost anunţată (Lc 24,49; Fap 1,4-5.8), dar ea este spontană și momentană în manifestarea sa. Constă într-un "zgomot de vânt violent" (2,2), apariţia limbilor de foc (2,3): acestea sunt de altfel trăsăturile clasice în reprezentările ebraice ale teofaniilor. Faptul că toţi încep să vorbească în limbi sub acţiunea Duhului Sfânt (2,4) își găsește paralelisme în mărturiile NT (Fap 10,46; 19,6; 1Cor 12-14). Vorbirea în limbi pare aici un limbaj inteligibil într-o limbă străină (2,6-11). Însă cele mai multe indicii sugerează că Luca interpretează liber aici un fapt de glosolalie, limbaj extatic atestat pe larg în Fapte (10,46; 19,6) și la Paul (1Cor 12,10.28.30; 13,1; 14,1-25.26-28) în timp ce în NT nu se mai întâlnește alt caz de vorbire sub influenţa Duhului în limbi străine (poate Mc 16,17). Aceste indicii sânt: în capitolul 2 reacţia necredincioșilor care văd aici beţie (2,13; cf. 1Cor 14,23), referinţa din 2,17-18 la vestirea lui Ioel a profeţiei extatice; în 10,47; 11,15; 15,8 comparaţia între glosolalia lui Corneliu și evenimentul Rusaliilor. E vorba de un fapt "de entuziasm" colectiv în care adunarea celebrează în limbaj extatic "minunăţiile lui Dumnezeu" (2,11). Dar acţiunea Duhului are pentru Luca două efecte majore care vor fi urmărite de-a lungul întregii sale cărţi: - pe de o parte, pe plan individual, luarea cuvântului apostolilor pentru a proclama evanghelia la toate popoarele pământului (Petru este aici purtătorul lor de cuvânt, cf. 2,14.37); - pe de altă parte, nașterea Bisericii care realizează împlinirea profeţiei lui Ioel prin constituirea unui popor cu totul inspirat de Duhul (2,17-18). Concluzia scenei în 2,42-47 arată efectele acestei inspiraţii: 1) ascultarea cuvântului (credinţa), 2) comuniunea (caritatea), 3) frângerea pâinii (ordinul sacramental; cf. botezul în Duhul în 2,38), 4) rugăciunea. Astfel tabloul iniţial al Rusaliilor cuprinde toate aspectele prezentării lucane a darului Duhului: vestirea sa în VT (2,16-21), izvorul său în înălţarea pascală a lui Isus (2,33-36), manifestarea sa în Biserică, în predicarea evanghelică (2,22-41) ca și în rugăciunea carismatică (2,4-13.17-18), consecinţele sale în viaţa de credinţă și de caritate ca și în practica sacramentală (2,42-47.38). b. Darul Duhului comunităţii din Ierusalim pentru vestirea cuvântului (4,24-31). Aici Duhul este dăruit ca răspuns la o rugăciune a comunităţii1. Întrucât sinedriul a interzis lui Petru și Ioan să "vorbească în numele lui Isus" (4,17-18), adunarea cere de a putea "să spună cuvântul cu toată încrederea"(4,29)2. Atunci s-a produs intervenţia momentană a Duhului. Ea s-a manifestat prin semnul "fizic", escatologic, a cutremurului de pământ (cf. 2,2-3), și prin semnul "spiritual" al siguranţei predicatorilor (4,31). Scopul său esenţial este să asigure predicarea Evangheliei care apărea astfel ca o sarcină a Bisericii și nu numai a celor Doisprezece. c. Darul Duhului celor botezaţi din Samaria (8,15-18). Când predica lui Filip în Samaria, întărită de semnele pe care le făcea, obţine credinţa multor oameni și femei, aceștia se botează (8,5-8.12). Apostolii de la Ierusalim trimit la faţa locului pe Petru și pe Ioan, aparent pentru a simboliza

1 J.DUPONT, Notes sur les Actes des Apotres, RB, LXII, 1955, pp. 45-59, cf. mai ales p. 45-47.

2 Cf. G. HAYA-PRATS, L ‘Esprit, force de l’Eglise, Paris, 1975, pp. 51-52. O nouă plenitudine a Duhului este dăruită pentru anunţarea cuvântului lui Dumnezeu cu încredere deplină, și nu pentru a împlini fapte minunate (cf. 4,29 și 4,31).

3

comuniunea comunităţii noi cu cea de la Ierusalim. Aici Luca notează într-un mod curios că "Duhul sfânt nu venise peste nici un Samaritean, deși ei fuseseră botezaţi în numele Domnului Isus. E greu să admitem că pentru Luca botezul creștin nu le-ar fi conferit darul Duhului (cf. Fap 2,38; 9,17 și opoziţia pe care el o stabilește între botezul cu apă al lui Ioan Botezătorul și botezul creștin în Duhul: Lc 3,16; Fap 1,5; 11,16). De altfel formularea lui Luca ne face să ne gândim că impunerea mâinilor apostolilor produce un efect deosebit: Duhul Sfânt "cade" acum asupra Samaritenilor (ca asupra lui Corneliu în 10,44; 11,15), vrea să spună că s-a manifestat într-un mod vizibil (8,18) și momentan, printr-un entuziasm extatic și colectiv analog celui de la Rusalii sau de la Corneliu. În contextul general al acestui episod, acest dar al Duhului înseamnă unitatea credincioșilor din Ierusalim și din Samaria în Biserică. Și această unitate este asigurată prin ministerul apostolilor. d. "Mângâierea" bisericilor3 (9,31). Micul cuprins care urmează primei relatări a convertirii lui Paul (9,1-30) și precede tabloul activităţii misionare a lui Petru (9,32-11,18) are toate șansele să fi fost redactat de Luca4. Poate deci să ne dea un aspect original al gândirii sale despre Duhul. Aici, într-o vedere generală optimistă asupra Bisericii din Iudeea, Galileea și Samaria, Luca o arată în pace, trăind în frica de Domnul, umplută de mângâierile Duhului Sfânt. Adică acţiunea acestui Duh asupra Bisericii în totalitatea și unitatea sa (cf. darul Duhului oferit poporului lui Dumnezeu în Fap 2). Iar efectul acestei acţiuni este cu totul interior și profund, "spiritual", fără nici o trăsătură "fizică", extatică; pe de altă parte, este durabil. e. Convertirea lui Corneliu (10,1-11,18) este un episod capital în cartea Faptelor, o întoarcere decisivă a misiunii, întrucât arată accesul primului păgân la Evanghelie. Duhul joacă aici un rol important: el îl invită pe Petru să răspundă chemării lui Corneliu (10,19; 11,12), el mai ales este cel care manifestă că păgânii sânt admiși în poporul Duhului (10,44-45; 11,15). Această manifestare momentană constă într-un fapt de glosolalie colectivă: toţi cei prezenţi celebrau măreţia lui Dumnezeu (10.46) iar Petru compară acest fapt cu Rusaliile (10,47; 11,15.17; 15,8-9). Aici încă acţiunea Duhului se manifestă printr-o exaltare extatică, o rugăciune comunitară; ea înseamnă primirea păgânilor în poporul mesianic. f. La sfârșitul predicii lui Paul și Barnaba la Antiohia Pisidiei (13,14-29), Luca arată pe misionari alungaţi din cetate (13,50-51), și _ucenicii plini de bucurie și de Duhul Sfânt" (13,52). Această scrută notaţie, desigur lucană, arată că bucuria este un rod al Duhului (cf. Lc 10,21 și poate Fap 2,26 după contextul său, fără a vorbi de scenele de glosolalie). Aici este o atitudine a comunităţii, în ciuda necredinţei care o înconjoară și a persecuţiei care o ameninţă: o atitudine profundă, cu totul "spirituală", durabilă. g. Întâlnirea lui Paul la Efes cu doisprezece Ioaniţi (19,1-7) constituie o bună paralelă cu venirea lui Petru și Ioan în Samaria pentru a impune mâinile celor convertiţi de Filip (8,15-19). De o parte și de alta, convertiţii sânt botezaţi mai întâi în numele Domnului Isus, apoi darul Duhului n-a fost manifestat în ei decât la

3 A bisericilor (la plural) cf. BJ (vezi nota), despre Biserică: cf. TOB.

4 Cuprinsurile în Fapte sunt obișnuit de redactare lucană.

4

impunerea mâinilor apostolului. Aici această manifestare constă în glosolalie și "profeţie". Întâlnirea acestor doi termeni, ca în Fap 2,4-11 și 17-18, ne face să vedem aici o exaltare extatică colectivă. Ea înseamnă probabil trecerea comunităţii ioanee la unica Biserică, care trăiește din Duh. B. MANIFESTARI INDIVIDUALE Relatarea din Fapte prezintă adesea experienţele "spirituale" ale indivizilor, dar se limitează să le noteze cu un cuvânt, fără să intre vreodată într-o descriere psihologică. - La Rusalii, Luca vede aparent un rod al Duhului în proclamarea de către Petru a învierii lui Isus, ceea ce sugerează Fap 1,8; dar n-o spune în mod explicit. - El notează dimpotrivă că martorii lui Isus sunt "umpluţi de Duhul Sfânt" (expresie tipic lucană) în momentul în care ei îl mărturisesc pe Domnul (Fap 4,8; 5,32; 7,55; cf. In 25, 26-27). Arată de asemenea împlinirea promisiunii lui Isus (Lc 12,12). Aceste intervenţii ale Duhului sunt momentane. - Luca atribuie de mai multe ori Duhului valorile "spirituale", profunde și durabile ale ucenicilor: înţelepciunea (6,3-10), credinţa (6,5; 11,24), așa cum o face și pentru experienţele colective așa cum am văzut. Formula "plin de Duh și de înţelepciune, sau de credinţă" pare a fi proprie lui Luca. Se poate vedea mai ales în 6,5. Aici arată un interes deosebit pentru această acţiune a Duhului. - În mai multe rânduri Duhul se exprimă momentan prin profeţi, totdeauna în prezicere (11,28; 20,22-23; 21,4.11; cf. 15,32). - O serie întreagă de note mult mai puţin stereotipe prezintă intervenţiile punctuale ale Duhului în conduita misiunii. Uneori un singur cuvânt arată misionarului atitudinea pe care trebuie să o ia (8,29; 10,19; 11,12). Însă Duhul intervine și el pentru a-l "ridica" pe Filip și a-l transporta departe (8,39) ca odinioară Ilie (1Re 18,12; 2Re 2,16), Ezechiel (Ez 3,12; 8,3; 11,1; 43,5) sau Daniel, prin intermediul îngerului (Dan 14,36): o reprezentare pe care Luca pare să o ia dintr-o sursă palestiniană. La Antiohia Duhul Sfânt ia cuvântul în timpul unui serviciu cultual al comunităţii, fără îndoială prin vocea unui profet, pentru a trimite pe Barnaba și Paul în misiune (13,2.4). La Paphos, când magul Elymas se împotrivea cuvântului lui Dumnezeu pe care-l anunţau cei doi misionari, Paul "plin de Duhul Sfânt" îi vestește o pedeapsă imediată și temporară (13,9-11). Mai târziu, în cursul misiunii lui Paul și Sila, Duhul îi conduce pe cale de mai multe ori: "îi împiedică să predice cuvântul în Asia... nu le-a permis să meargă în Bithynia" (16,6-7) (în 1Tes 2,18 Satana îl împiedică). Ar fi interesant să știm mai mult în ce mod se manifesta Duhul aici. Trebuie să recunoaștem totodată că aceste formule sânt originale, că e dificil să le atribuim doar redactării lui Luca. - Evanghelia lui Luca care nu prezintă din experienţa colectivă a Duhului relatează mai multe intervenţii ale Duhului asupra persoanelor individuale. Însă aceste intervenţii sunt strict localizate. - În relatarea copilăriei Luca atribuie, ca și Matei, concepţia virginală a lui Isus acţiunii Duhului Sfânt (Mt 1,18-20; Lc 1,35). De altfel, fără nici o paralelă la Marcu și Matei, Duhul suscită profeţi care recunosc și celebrează evenimentul mântuirii mesianice în Isus. Sânt Elisabeta (Lc 1,41-45), Zaharia (1,67-79), Simeon (2,25-35), Ana (2,36-38). Zaharia și Simeon vestesc mai mult misiunea lui Ioan și cea a lui Isus (1,26-77; 2,30-35). Acestea sânt redactări lucane. - În momentul începerii misiunii lui Isus Luca arată, ca și Marcu și Matei, că Duhul venind peste Isus la botez (Mt 3,16//Mc 1,10//Lc 3,22), l-a condus apoi în

5

deșert pentru a fi ispitit (Mt 4,1//Mc 1,12//Lc 4,1). El precizează sensul acestei acţiuni a Duhului în 4,14.18. Însă nu dă nici un detaliu asupra acestei experienţe și a modului său. E o acţiune momentană care marchează investitura lui Isus. - Luca este singurul care prezintă o intervenţie a Duhului asupra lui Isus în cursul misiunii sale. Pentru a introduce rugăciunea minunată a Fiului care-l recunoaște pe Tatăl de partea sa pentru toţi cei mici, el spune: "tresări de bucurie în Duhul Sfânt" (Lc 10,21). Această notaţie, fără corespondent în paralela cu Mt 11,25, evocă datele din Fapte despre rugăciunea "în Duh" (Fap 2,11; 10,46) și despre bucuria legată de Duh (Fap 13,52). Se poate vedea aici o interpretare lucană a Evangheliei plecând de la experienţa eclezială.

C. PRINCIPALELE TRASATURI ALE MANIFESTARILOR DUHULUI LA LUCA

Dacă încercăm să adunăm rezultatele anchetei precedente, se pot observa mai multe fapte. Numeroasele date ale lui Luca par să provină la fel de bine din izvoarele sale decât din redactarea sa. Aceasta din urmă se poate distinge prin limbajul său ("plin de Duhul Sfânt"), prin caracterul său general (Fap 9,31; 13,52), și prin elaborarea sa literară (Evanghelia copilăriei - relatarea Rusaliilor), prin "spiritualitatea" sa (Fap 6,3.5.10; 9,31; 11,24; 13,52). Această muncă a lui Luca este considerabilă. Această redactare se inspiră desigur din documentaţia sa, dar trebuie să sublinieze mai cu seamă aspectele la care el este mai sensibil. Cu excepţia profeţilor și a lui Ioan Botezătorul în relatările copilăriei, Duhul nu este dăruit în Evanghelie decât lui Isus însuși: pentru conceperea virginală (Lc 1,35; Mt 1,18.20) și pentru începerea misiunii sale (la botez: Mt 3,16//Mc 1,10//Lc 3,22; înaintea ispitirii în pustiu: Mt 4,1//Mc1,12//Lc 4,1). Luca adaugă câteva trăsături la acest din urmă punct (Lc 4,14-18; cf. Fap 10,38). Va arăta mai departe Duhul ca izvor al rugăciunii lui Isus (Lc 10,21=/Mt 11,25). Doar în timpul Bisericii ucenicii îl primesc pe Duhul Sfânt. Asupra acestui punct, Luca e de acord cu tăcerea din Marcu și din Matei asupra darului Duhului ucenicilor în timpul lui Isus, implicit cu Paul (1Cor 15,44-49; 2Cor 3,17-18; Rom 8,17; cf. Ef 4,7-13), explicit cu Ioan (In 7,39; 14,26; 15,26; 16,7.13-14; 20,22). Duhul intervine peste tot: la Ierusalim, în Samaria, la Cezarea, la Antiohia în Siria, la Antiohia Pisidiei, la porţile Asiei și ale Bitiniei, la Efes, la Tyr... și în mediile religioase cele mai diverse: asupra iudeo-creștinilor, a eleniștilor, a samaritenilor (8,17), a celor ce se tem de Dumnezeu (10,4.44-46), a păgânilor (10,46), a ucenicilor lui Ioan Botezătorul (19,1-5). Paul atestă darurile Duhului la Tesalonic, la Corint, în Galaţia; le vorbește despre aceasta Romanilor. Aceasta ne face să gândim că experienţa Duhului este o trăsătură comună a tuturor bisericilor din acel timp. Manifestările colective ale Duhului au mereu loc în adunări. Ocaziile sunt diferite: adunarea comunităţii (Fap 2), rugăciune (Fap 4,23-31), impunerea mâinilor (Fap 8,15-17; 19,6), vestirea Evangheliei (Fap 10,34-48//11,15-17). Ele sunt încă și mai variate pentru inspiraţiile personale: pentru ca martorii lui Isus să ia cuvântul în faţa sinedriului (Fap 4,8l 5,32; 7,55) sau profeţii în adunare (Fap 11,28; 21,4.11), în serviciul liturgic (Fap 13,1-2), în relaţiile interpersonale (Fap 6,3.5; 11,24), în discuţiile cu iudeii (Fap 6,10; 13,9-11), în diferitele circumstanţe ale misiunii (8,29.39; 10,19//11,12; 16,6.7). "Venirea" Duhului asupra unui grup este descrisă din "exterior" mai curând decât din "interior", ea se manifestă uneori printr-o exaltare fizică colectivă,

6

momentană, "vorbirea în limbi", "profeţie" (Fap 2,4-11; 10,46ș 19,6; cf. 8,17-19). Acest limbaj extatic are un sens: Luca înţelege aici celebrarea minunăţiilor lui Dumnezeu (Fap 2,11; 10,46). Acestea sunt fapte rare. Luca prezintă mai adesea acţiunea Duhului asupra comunităţilor ca asupra indivizilor în calitatea lor profundă, "spirituală", durabilă: pentru comunităţi în siguranţa vestirii cuvântului (Fap 4,31), bucuriei lor (Fap 9,31), "mângâierii" lor (Fap 13,52); pentru indivizi în înţelepciunea lor (Fap 6,3.10) și credinţa lor (Fap 5,5; 11,24). III. ROLUL DUHULUI IN ISTORIA MINTUIRII Pentru a duce mai departe acest studiu asupra acţiunii Duhului la Luca, trebuie să studiem acum totalitatea menţionărilor Duhului și mai ales să examinăm rolul pe care-l joacă în Biserică. H. Conzelmann a arătat importanţa pe care Luca o atașează la prezentarea istoriei. Sunt deci șanse ca examinând rolul pe care Luca îl dă Duhului în fazele succesive ale istoriei mântuirii, și întâlnim o schemă caracteristică și originală a gândirii sale. A. ACTIUNEA DUHULUI IN VECHIUL TESTAMENT Luca nu arată explicit pe Duhul Sfânt la lucru în timpul Vechiului Testament decât în trei texte din Fapte5: - Fap 1,16.20: Duhul a vestit dinainte, prin gura lui David, necesitatea înlocuirii lui Iuda (= Ps 69,26; 109,8). E o Scriptură care trebuie să se împlinească. - Fap 4,25-28: Dumnezeu a vestit prin Duhul și prin David coaliţia lui Irod și a lui Pilat, păgâni și a lui Israel contra lui Dumnezeu și a lui Isus (Ps 2,1-2). - Fap 28,25-27: Duhul a vestit prin profetul Isaia refuzul Evangheliei din partea lui Israel (Is 6,9-10). La aceste texte care citează explicit VT, trebuie adăugat Fap 7,51 unde se amintește că rezistând Duhului Sfânt, adversarii lui Stefan sunt ca și părinţii lor care i-au persecutat pe profeţii care-l vesteau pe Cel Drept. Conform acestor texte, Duhul a vorbit în VT pentru a anunţa diferite evenimente din Evanghelie: eliminarea lui Iuda, atitudinea ucigașă a Israelului și a păgânilor împotriva lui Mesia, refuzul lui Isus de către Israel. Fără a-l numi pe Duh, Luca îi dă implicit același rol în VT când face să fie vestite de către "profeţi", în mod individual sau în bloc, evenimentele NT, într-o serie de texte care îi sunt proprii. Aceste evenimente sunt: - Venirea lui Mesia în casa lui David (Lc 1,70, vestit de "profeţi"). - Misiunea profetică a lui Isus (Lc 4,18-19 = Is 61,1-2). - Pătimirea lui Cristos, anunţată de "profeţi" (Lc 24,25-27; Fap 3,18; 13,27), de Is 53, 7-8 (= Fap 8,28-35). - Învierea lui Isus, vestită prin "profetul David" (Fap 2,25-31.34-35 = Ps 16,8-11; 60,1). - Patima și învierea vestite în mod solidar prin "profeţi" în Lc 18,31(=/ Mt 20,18//Mc 10,33); Lc 24, 44; Fap 24,22-23. - Darul Duhului poporului mesianic vestit prin "profetul Ioel" (Fap 2,16-21 = Ioel 3,1-5).

5 N-o face deloc în evanghelia sa, chiar nici în Lc 20,42 (diferit de Mc 12,36//Mt 22,43). Dar se va vedea că aceasta nu are nici o consecinţă.

7

- Iertarea păcatelor promisă prin "toţi profeţii" "la tot omul care crede în" Cristos (Fap 10,43). - "Restaurarea universală" și "aceste zile" ale mântuirii pascale anunţate de "sfinţii profeţi" sau prin "toţi profeţii" (Fap 3,21.24). - Necredinţa Israelului, vestită "în profeţi", de fapt prin Hab 1,5 (Fap 13,40-41). - Mântuirea oferită păgânilor în "cuvintele profeţilor", de fapt în Am 9,11=12 (Fap 15,15-17). - Mântuirea lui Dumnezeu manifestată la "tot trupul" după Is 40, 5 (Lc 3,6 =/ Mt 3,3//Mc 1,3)6. Numărul acestor notaţii, proprii lui Luca, este considerabil. El permite să sesizăm numeroasele caracteristici ale concepţiei lucane despre Duh: - Duhul asigură continuitatea între VT și NT prin profeţie. Schema "promisiune-împlinire" desigur este comună tuturor autorilor NT, însă Luca dăruiește mai mult decât o parte Duhului în promisiune cum nu fac ceilalţi autori. - Mai profund el subliniază în mod constant că Duhul lucrează prin cuvântul profeţilor (așa cum o va arata în NT pentru Evanghelia purtată de cuvântul martorilor lui Isus). Pentru el, profeţia este cuvântul oamenilor mai mult decât Scriptură. - Printre textele profetice pe care le citează, Luca dă o mare importanţă împlinirii celor două vestiri ale darului Duhului: la începutul Evangheliei (Lc 4,18-19 = Is 61,1-2) și la cele din Fapte (Fap 2,16-21 = Ioel 3,1-5). El deschide și una și alta din cărţile sale prin darul Duhului lui Isus, mesia profet, apoi Bisericii, popor al Duhului. B. DUHUL SI ISUS Cele mai vechi materiale ale tradiţiei sinoptice prezintă câteva date asupra raporturilor dintre Isus și Duh. Tripla tradiţie prezintă loghion-ul despre botezul "în Duh" care-l va face "mai puternic" decât cel dat de Ioan Botezătorul (Mt 3,11//Mc 1,8//Lc 3,16); ea prezintă venirea Duhului peste (în) Isus la botezul său (Mt 3,16//Mc 1,10//Lc 3,22), impulsul Duhului îl poartă în deșert pentru a fi ispitit (Mt 4,1//Mc 1,12//Lc 4,1); această tradiţie situează în diverse atacuri împotriva lui Isus loghion-ul despre blasfemia împotriva Duhului (Mt12,31-32//Mc 3,28-30//Lc 12,10). - Matei și Luca se întâlnesc în relatările copilăriei asupra rolului Duhului Sfânt în conceperea virginală a lui Isus (Mt 1,18-20; Lc 1,35). - Matei adaugă Mt 12,18.28 și 28,19 care îi sunt proprii. Cea mai mare parte a acestor texte prezintă o acţiune a Duhului asupra lui Isus, însă Mc 1,8// și Mt 12,28 arată mai degrabă că Duhul este la dispoziţia lui Isus. Luca în textele care îi sunt proprii prezintă câteva date suplimentare asupra raporturilor între Isus și Duh. In aceste texte ca și în redactările paralele lui Marcu și Matei el definește aceste raporturi cu mai multă precizie; urmând o perspectivă

6 Se poate stabili o legătură cu VT (mai degrabă decât cu NT) datorită rolului celor inspiraţi în relatările copilăriei. Aceștia sunt mereu bătrâni care constată împlinirea, dar sunt și vestitori: - Elisabeta (Lc 1,41-45) binecuvântează pe Maria și pe Fiul său. - Zaharia (Lc 1,67-79) cântă mântuirea mesianică și vestește misiunea lui Ioan Botezătorul. - Simeon (Lc 2,25-35) cântă mântuirea mesianică și vestește misiunea lui Isus. - Ana (Lc 2,36-38) aduce mulţumiri și vestește eliberarea Ierusalimului. De altfel e valabil și pentru Maria care primește pe Duhul pentru a da naștere lui Isus: e NT și nu mai este profeţie. Duhul dăruit lui Ioan Botezătorul este de asemenea o legătură între el și acești vestitori. Cf. 1,15.17 (cf. 2 Re 2,9.15). In 1,80 e vorba de duhul copilului și nu de cel al lui Dumnezeu.

8

caracteristică operei sale el le arată foarte diferite în timpul lui Isus când Duhul acţionează asupra lui Isus și în timpul Bisericii când Domnul înviat dispune de Duh7. 1. Acţiunea Duhului asupra lui Isus Luca tratează această acţiune în trei momente. a. Conceperea lui Isus (Lc 1,35) este atribuită aceste acţiuni la Luca ca și la Matei și deci cu multă probabilitate plecând de la o tradiţie comună (Is 7,14). Dar ce înseamnă pentru el această intervenţie a Duhului? Se discută încă. Iar această semnificaţie poate fi diferită la nivelul lui Luca, Matei și a tradiţiei de care ei sunt dependenţi. - Plecând de la VT se poate face o legătură cu tema Duhului, izvor de viaţă sau aceea a Duhului, părtaș la creaţie și deci a noii creaţii escatologice (cf. Ez 37)8. La Luca, cele două trăsături din Lc 1,35 pot ajuta să sesizăm rolul pe care-l dă Duhului. Pe de o parte acest verset atribuie conceperea lui Isus paralel Duhului și Puterii. Aceasta din urmă este de obicei la Luca principiul miracolelor9, în timp ce Duhul este izvorul mesajului evanghelic. Luca, cu toată probabilitatea, sugerează astfel că Isus a fost conceput în mod miraculos (Puterea) și că el constituie prin fiinţa sa chiar mesajul mântuirii (Ioan va spune Cuvântul). Pe de altă parte, Luca încheie vestirea Duhului în 1,35 prin: "De aceea copilul va fi sfânt, se va numi Fiul lui Dumnezeu". Nu vrea să spună că acţiunea Duhului Sfânt îl face chiar divin, în mod tainic unit cu Dumnezeu? b. Încă mai mult decât Marcu și Matei, Luca notează cu totul aparte acţiunea Duhului asupra lui Isus la începutul misiunii sale: Duhul a venit asupra lui la botez, apoi l-a condus în pustiu. Luca o prezintă ca și paralele sale, dar cu câteva nuanţe: în 3,22 venirea Duhului se produce în cursul unei rugăciuni a lui Isus; nu se spune că Isus vede Duhul, dar sub care formă acesta era vizibil; în 4,1 se precizează că Isus este "plin de Duhul Sfânt" (vocabular folosit de Luca când subliniază astfel permanenţa acţiunii Duhului) și că "el este condus în Duh în deșert", ceea ce pare să arate libertatea sa mai bine decât Mc 1,12 unde "Duhul îl alungă în pustiu" sau Mt 4,1 ("A fost dus în deșert de către Duh"), pentru că verbul pasiv arată mai curând acţiunea lui Dumnezeu și "în Duh" modul acestei acţiuni divine. Tocmai în acest context, Luca aduce două date noi, convergente. In 4,14, el adaugă la Mc 1,14//Mt 4,12 că Isus revine în Galileea "în puterea Duhului". Si singura consecinţă a acestei puteri noi pe care el o prezintă este că Isus "învăţa în sinagoga lor" (4,15). Imediat după aceea, mai precis, Isus ia cuvântul în sinagoga din Nazaret. Aceasta pentru a comenta toate menţiunile precedente despre Duh (3,16-22; 4,1-14) cu referinţă la Is 61,1-2: "Duhul Domnului este peste mine". Acest text dă două sensuri acţiunii Duhului peste Isus: ungerea mesianică îl trimite să poarte celor săraci vestea cea bună a eliberării și a timpului harului Domnului. Astfel Isus este "profetul-servitor" vestit de Is 61,1-2 mai degrabă decât "regele-profet" din Is 11,1 ș.u. Duhul

7 SCHWEIZER E., în Esprit, Geneva, 1971, pp. 143-145 refuză să vadă în Luca această acţiune a Duhului asupra lui Isus.

8 G.HAYA-PRATS, L`Esprit, force de l`Eglise, Paris, 1975, pp. 170-172 a rezumat câteva interpretări ale lui Lc 1,35.

9 De remarcat în Lc 11,20 cum se face apel la expresia "degetul lui Dumnezeu" cu privire la exorcisme.

9

face din el purtătorul mesajului mântuirii. Marea scenă din Lc 4,16-30 a fost pe larg construită și redactată de Luca plecând de la elementele tradiţiei pentru a constitui deschiderea Evangheliei în asemănare cu temele esenţiale: misiunea profetică a lui Isus în serviciul Vestei celei Bune, reacţia Israelului care cere semne, deschiderea spre păgâni, protestul poporului care încearcă să oprească prin moarte această predică. E remarcabil că Luca face aici un loc așa de larg Duhului în misiunea lui Isus. În Fap 10,38 Luca va reveni asupra acestei deschideri a misiunii lui Isus prin darul Duhului. Petru descrie într-un cuvânt evenimentul, la adresa lui Corneliu: "Isus din Nazaret, pe care Dumnezeu l-a uns cu Duh și cu Putere, care a trecut făcând bine..." Așa cum în Lc 4,18 Duhul este aparent izvorul mesajului profetic; Puterea, principiul miracolelor (cf. Mt 12,18). c. În cursul misiunii lui Isus Luca adaugă încă o menţiune la acţiunea Duhului asupra lui Isus în Lc 10,21. Textul este, ca și în Mt 11,25 o laudă adresată Tatălui pentru revelaţia pe care el o acordă celor mici. Contextul din Matei opune celor mici cetăţile care au refuzat această revelaţie (Mt 11,20-24). Contextul din Luca este mai optimist, întrucât prezintă succesele misiunii celor 72 de ucenici (Lc 10,17-20). Dar mai ales Luca introduce strigătul de laudă a lui Isus prin "în acel moment, el tresări de bucurie în Duhul Sfânt". Așa cum o va arăta de mai multe ori în Fapte, Luca face din Duh izvorul rugăciunii și bucuriei, pentru Isus ca și pentru ucenici. In toate aceste texte Duhul Sfânt exercită o acţiune divină permanentă asupra lui Isus considerat ca un om care-l posedă în toată plenitudinea: el îi dăruiește viaţa, îl sfinţește prin acţiunea misterioasă a lui Dumnezeu; el conduce misiunea sa de profet, el inspiră predica Evangheliei, el animă rugăciunea sa în bucurie10. 2. Acţiunea lui Isus asupra Duhului Una dintre caracteristicile gândirii lui Luca este că el face din darul Duhului oferit ucenicilor un act al lui Isus Domnul, înălţat în gloria sa pascală. Arată clar acest aspect în relatările Paștelui și la începutul Faptelor. Dar lasă deja să se întrevadă în prezentarea a două loghia ale tradiţiei sinoptice. a. Două loghia sinoptice (Lc 3,16; 12,10). - Cele patru evanghelii concordă în a prezenta un cuvânt al lui Ioan Botezătorul care opune botezul său, botezul apei, botezului (în) Duhul Sfânt care-l va da "cel care vine după (el)" (Mt 3,11//Mc 1,8//Lc 3,16//In1,26-33). Acest loghion provine fără îndoială dintr-o tradiţie foarte veche, escatologică la originea sa. Probabil că cele patru evanghelii includ aici și o aluzie la botezul creștin. In orice caz, toate par că atribuie darul Duhului lui Isus. Însă Luca este singurul care fixează un timp pentru acest dar când reia cuvântul lui Ioan Botezătorul în Fapte: o singură dată pe buzele lui Isus vestind apostolilor Rusaliile (Fap 1,5), o dată pe buzele lui Petru, amintind acest cuvânt al învăţătorului, cu ocazia venirii Duhului peste Corneliu (Fap 11,16). El marchează astfel în mod clar, spre deosebire de celelalte evanghelii, caracterul pascal al darului Duhului. - În dificilul loghion al lui Isus cu privire la blasfemia împotriva Duhului, de neiertat (Mt 12,31-32//Mc 3,28-3-//Lc 12,10), formula lui Luca este destul de

10 Duhul nu este izvorul miracolelor, ceea ce diferenţiază pe Luca de Matei (cf. 12,28.31-32) și de Paul (1Tes 1,5; 1Cor 2,4; 12,8-1).28-30; 2Cor 12,12; Gal 3,5; Rom 15,18-19.

10

asemănătoare cu aceea din Mt 12,32, și ne putem gândi că una și cealaltă provin dintr-o tradiţie comună (Q). Însă ele nu au în vedere același timp. Contextul, în Mt 12,22-32 și Mc 3,22-30, arată că Matei și Marcu văd în această "blasfemie" refuzul exorcismelor lui Isus din partea contemporanilor săi. Cel din Luca, probabil o redactare lucană, se referă la timpul Bisericii, când ucenicii vor avea de mărturisit pe învăţătorul lor în faţa oamenilor (Lc 12,8-9) și unde Duhul Sfânt îi va învăţa pe ei ce să spună (Lc 12,11-12). Astfel, pentru Matei, Duhul Sfânt este forţa "în" care Isus alungă pe diavoli (Mt 12,28). Mc 3,22-30 tinde la un sens analog, pentru că înseamnă a blestema împotriva Duhului Sfânt a spune că Isus posedă un spirit necurat când alungă pe diavoli. Însă pentru Luca, funcţia Duhului este de a servi pe Isus susţinând pe purtătorii Evangheliei în faţa tribunalelor acestei lumi11. b. Darul pascal al Duhului. Luca nu prezintă mai puţin de patru pasaje care leagă darul Duhului de Isus în înălţarea sa pascală. Aceste texte au calitatea de a arăta gândirea personală a lui Luca, întrucât ele se află în ultimele rânduri ale evangheliei sale și în primele din Fapte, ca pasaje foarte generale de concluzie și de introduce, în care o mare parte este sub redactarea sa. - În Lc 24,49, mesajul celui înviat către ucenicii săi se termină cu: "Si iată că eu voi trimite peste voi promisiunea Tatălui. Si voi, rămâneţi în cetate până când veţi fi îmbrăcaţi de sus cu putere": e Isus însuși care trimite pe Duhul Sfânt asupra alor săi. - Celelalte sunt adesea divizate pe construcţia din Fap 1,2; în scurtul prolog a cărţii Faptelor, unii leagă dia pneumatos hagiou de enteilamenos, alţii de exelexato. Prima soluţie ne pare mai probabilă, ca urmare a construcţiei frazei și, mai mult încă, a coerenţei gândirii lui Luca. De fapt, în evanghelia sa în Lc 6,13, Luca a raportat alegerea celor Doisprezece la Isus și nu la Duh; pe de altă parte toată cartea Faptelor, ca și toate textele examinate aici, arată că plecând de la Înăl�are, Isus conduce pe apostolii săi în misiunea lor prin Duh. Astfel că expresia dia pneumatos hagiou arată că Duhul este de acum înainte reprezentantul Domnului înălţat la cer. - În Fap 1,8 Isus promite apostolilor că ei vor primi o putere la venirea peste ei a Duhului Sfânt (cf. Lc 24,49). Imediat le arată urmarea: "Voi veţi fi martorii mei la Ierusalim, în toată Iudeea, la Samaria și până la marginile pământului". Acest verset este tipic lucan prin tema Duhului, prin aceea a "mărturiei" care va reapare de-a lungul întregii cărţi; mai e și prin funcţia sa, pentru că arată mersul misiunii de-a lungul întregii cărţi. El arată bine că, pentru Luca, e Duhul cel care va permite apostolilor să fie martorii lui Isus: încă o dată apare ca cel care promovează Evanghelia. - În Fap 2,33, cuvintele lui Petru la Rusalii sunt formularea cea mai explicită și mai completă a darului Duhului oferit de Isus cel înviat. Luca a luat parte fără îndoială la redactarea acestui verset. Se află aici un indiciu în vocabularul său (dexia tou Theou, hupsotheis, epaggelian pentru Duh, execheen pentru Duh) și apoi și în tema sa familiară a darului Duhului prin cel înviat. Aici acest dar este dovedit prin faptul limbilor; e prezentat ca împlinirea promisiunii lui Dumnezeu vestită prin Ioel. Este atribuit lui Isus ca urmare a înălţării sale pascale.

11 Luca a relatat în Lc 1,15 că Ioan Botezătorul va fi umplut de Duhul Sfânt din sânul mamei sale. El vede evident împlinirea acestei vestiri în 1,41 în momentul în care copilul se mișcă în Elisabeta, la sosirea lui Isus purtat de Maria. Însă Luca nu prezintă explicit acest dar al Spiritului lui Isus.

11

c. Duhul Sfânt intervine de mai multe ori pentru a conduce misiunea; în una din aceste ocazii, când nu-i permite lui Paul și Sila să intre în Bitinia, Luca îl numește "Duhul lui Isus" (Fap 15,7). E de remarcat că această menţiune originală apare între o intervenţie analogă a "Duhului Sfânt" (Fap 16,6) și viziunea nocturnă a unui Macedonian care se numește Paul la trecerea în Macedonia (Fap 14,9). Nu este exclus ca Luca să încerce să arate aici diferitele moduri ale intervenţiei divine pentru conduita misiunii. In orice caz, el arată aici că, pentru el, Duhul Sfânt vine de la Isus, pentru a sluji opera Evangheliei sale. d. Se poate lega de cazul precedent un fapt puţin diferit: formularea originală în Lc 21,15 a unui loghion tradiţional al lui Isus. Cei trei sinoptici concordă să prezinte promisiunea Învă�ătorului ucenicilor săi pentru persecuţia viitoare: când vor fi duși în faţa tribunalelor acestei lumi, ei să nu se neliniștească din cauza a ceea ce vor trebui să spună atunci, Duhul Sfânt va avea grijă (Mt 10,19-20//Mc 13,11//Lc 12,12). Luca cunoaște acest loghion; îl redactează în felul său (Duhul nu se va substitui ucenicilor pentru a vorbi în locul lor, dar el îi va învăţa ceea ce ei vor trebui să spună), arătând aici aplicaţia din Fapte (Fap 4,8; 5,32; 7,55). Însă în discursul său escatologic, el prezintă o formulare originală despre aceasta: "eu (Isus) vă voi da o gură și o înţelepciune la care nu vor putea rezista nici contrazice niciunul dintre adversarii voștri" (Lc 21,15). Această formulă prezintă câteva indicii ale redactării lui Luca: contactele sale cu Fap 6,10 (sophia, antistenai) și mai ales substituirea lui Isus prin Duhul. De fapt, textele pe care le-am studiat arată că, pentru Luca, în timpul Bisericii, acţiunea Duhului este tocmai aceea a lui Isus12. Cele două acţiuni inverse a Duhului asupra lui Isus și a lui Isus asupra Duhului sunt deja indicate de Marcu și de Matei, mai ales prima. Faptul este normal pentru că aceste două evanghelii tratează în cea mai mare parte a lor despre misiunea terestră a lui Isus. Luca diferă de paralele sale în ceea ce el vorbește mai des despre raporturile între Duh și Isus, mai curând de darul Duhului prin Isus; mai presus de toate, el leagă foarte clar diferenţa dintre aceste raporturi de diferenţa timpurilor, arătând că acţiunea Duhului asupra lui Isus în timpul lui Isus, acţiunea lui Isus asupra Duhului în timpul Bisericii. Această concepţie nu s-a născut în mod clar dintr-o speculaţie teoretică. Își are izvorul în experienţa eclezială. Dacă, de fapt, ucenicii nu au făcut experienţa Duhului decât în timpul experienţei lor pascale, este normal să distingă rolul Duhului în timpul lui Isus și în timpul Bisericii. In cele din urmă, această distincţie pare legată de stadiile succesive ale înţelegerii lui Isus: ca "profetul-slujitor", apoi ca "Domnul divin". C. ROLUL DUHULUI IN TIMPUL BISERICII. Datele lui Luca asupra acţiunii Duhului în timpul Bisericii se găsesc uneori și în evanghelia sa (tocmai le-am văzut în Lc 3,16; 12,12 la care trebuie adăugat 11,13 (=/ Mt 7,11)). Desigur sunt mult mai numeroase și diferite în Fapte. Se pare că pot fi împărţite în trei tipuri principale după cum Duhul apare ca inspiratorul Cuvântului, animatorul vieţii interne a Bisericii, conducătorul misiunii. Vom studia imediat aceste aspecte diverse.

12 Se află o echivalenţă asemănătoare între Isus și Duh în formula baptismală din Mt 28,19 care îi numește în mod paralel. Cf. și 1Cor 12,4-6; 2Cor 3,17.

12

1) INSPIRATORUL CUVINTULUI.

Duhul animă în Biserică diferitele feluri de cuvânt. a) Predicarea (Evangheliei) (cf. Lc 4,18). - Fap 1,8: numai când Duhul Sfânt va fi venit peste ei apostolii vor putea fi "martorii" lui Isus până la capătul lumii (cf. Lc 24,49). Această mărturie este înainte de toate Evanghelia. - Fap 2 unde Duhul apare ca predicatorul Kerigmei. - Fap 4,29-31: când sinedriul a oprit pe Petru și Ioan să vorbească în numele lui Isus (Fap 4,18), Biserica (care nu se reduce la cei Doisprezece) cere de la Domnul puterea "să spună cuvântul său cu toată încrederea". Duhul atunci îi este dăruit și "ei spuneau Cuvântul lui Dumnezeu cu încredere" (Fap 4,29-31). - Fap 6,10: adversarii lui Stefan "nu puteau rezista înţelepciunii și Duhului cu care vorbea" (cf. 6,3.5). b. Mărturia înaintea tribunalelor. - Cei trei sinoptici au relatat loghion-ul în care Isus promite asistenţa Duhului ucenicilor pentru a vorbi în faţa tribunalelor acestei lumi: Mt 10,20//Mc 13,11//Lc 12,12 (mai curând ca Lc 21,15)13. Faptele arată această promisiune împlinită în următoarele texte: - Fap 4,8: Petru și Ioan după vindecarea paraliticului. - Fap 5,32: cei Doisprezece: "Noi suntem martori ai acestor fapte" (Isus înălţat - convertirea și iertarea oferite Israelului). - Fap 7,55: Stefan plin de Duhul Sfânt în faţa sinedriului14. c. Cuvântul profeţilor. Faptele îi arată pe profeţii inspiraţi de Duh în diferitele biserici. Si totdeauna cu referinţă la o predică. - Fap 11,27-28: la Antiohia, Agabos, profet din Ierusalim, vestește prin Duhul Sfânt (esemainen dia tou pneumatos) o mare foamete. - Fap 20,22-23: la Milet, Paul vestește că, din cetate în cetate, Duhul îi vestește la Ierusalim lanţuri și tulburări. Aceste vestiri se vor preciza: - Fap 21,4: la Tyr, ucenicii îi spun lui Paul dia tou pneumatos de a nu urca la Ierusalim. - Fap 21,10-11: la Cezarea, Agabos, profet venit din Iudea, îl anunţă pe Paul captiv și dat în mâinile păgânilor. Se constată continuitatea lui Luca pe de o parte cu VT.: Duhul animă profeţii, pe de altă parte cu Paul: prioritatea cuvântului în carisme15.

13 În Fap 15,8 Dumnezeu este cel care dă mărturie dăruind pe Duhul Sfânt.

14 De notat că nu este problema Duhului în înfăţișarea lui Paul (Fap 23,1-6; 24,10-21; 26,1-23), căci el nu este propriu-zis martor.

15 Să nu se uite alte două cazuri în care e problema unei legături Duh-profeţi în cartea Faptelor: Fap 13,1 (Duhul se adresează profeţilor și trezește în ei acţiunea); Fap 15,32 cu privire la Iuda și Sila care încurajează și susţin participanţii la adunarea din Antiohia; codexul din Beze adaugă: en prophetes plini de Duhul Sfînt.

13

2. ANIMATORUL VIETII BISERICII. a) În rugăciune. Multe texte arată această acţiune (deja prefigurată în rugăciunea lui Isus după redactarea lui Luca în Lc 10,21). - Fap 2: In scena inaugurală a Rusaliilor, cei care au primit Duhul (2,4) vorbesc în limbi (2,4) și celebrează minunăţiile lui Dumnezeu (2,11). Comunitatea care a primit Duhul a ca activitate caracteristică asiduitatea în rugăciuni (2,42), unanimitatea în Templu (2,46), lauda lui Dumnezeu (2,47). - Fap 10,46: La Cezarea când "darul Duhului este revărsat peste" Corneliu și tovarășii săi, martorii îi aud "vorbind în limbi și celebrând pe Dumnezeu" (ceea ce Petru compară cu Rusaliile în versetele 46-47). - Fap 19,6: La Efes, când Duhul Sfânt "vine peste" ioaniţii botezaţi, "ei vorbesc în limbi și profetizează". Aceste daruri sunt puţin numeroase. Cu toate acestea locul rugăciunii în tabloul din Fap 2 este semnificativ. Si această sobrietate se explică prin faptul că Faptele Apostolilor este o carte centrată în întregime pe predică și misiune, mai mult decât pe viaţa internă a comunităţilor și rugăciunea lor. Este de remarcat că aceste trei cazuri de rugăciune inspirată prezintă rugăciuni colective. Luca totuși cunoștea o rugăciune inspirată personală: se vede în rugăciunea lui Isus în Lc 10,21; poate fi presupusă în rugăciunea lui Stefan (7,59.60), întrucât acţiunea Duhului asupra lui Stefan a fost notată în 6,3.5.10 și în special în 7,55. E semnificativ că cele trei rugăciuni inspirate din cartea Faptelor sunt laude aduse lui Dumnezeu cu bucurie. La fel ca în Lc 10,21. Luca notează de altfel mai multe cazuri în care Duhul este dat la rugăciune: în evanghelie, implicit în Lc 3,21-22, explicit în 11,13; în Fapte, explicit în 4,23-31 și 8,15-17 (cf. 19,6), implicit în 1,14 și 13,2. Adică dacă Duhul animă rugăciunea Bisericii, credincioșii nu sunt lăsaţi în mod pasiv acţiunii sale, dar că ei îl primesc și-l cheamă. b. Luca notează de mai multe ori intervenţia Duhului în a-i atașa Bisericii pe noii membri. - Cazul este explicit în prezentarea botezului16 la Rusalii (Fap 2,38) și la Paul la Damasc (9,17-18). Cei trei sinoptici gândesc astfel când îl arată pe Isus primind Duhul la botezul său. Aceasta răspunde la o temă tradiţională a "botezului în Duh": Mt 3,11//Mc 1,8//Lc 3,16 - Fap 1,5; 11,16. Este deci probabil că Luca admite același dar al Duhului în botezuri când nu-l menţionează explicit (Fap 8,12.13.16.38; 16,15.33; 18,8; 22,16). Cazul lui Corneliu nu constituie o excepţie, căci dacă darul Duhului precede botezul păgânilor, Petru se grăbește să boteze noi credincioși (Fap 10,47): astfel darul Duhului manifestă iniţiativa suverană a lui Dumnezeu în mântuire, și botezul semnifică integrarea socială în poporul lui Dumnezeu. - Două cazuri paralele par să prezinte o perspectivă diferită: sunt samaritenii botezaţi de Filip (8,12-13) despre care se zice că "ei primesc pe Duhul Sfânt" numai când Petru și Ioan le-a impus mâinile (8,15-17); la fel la Efes, Paul botează ioaniţii, însă Duhul Sfânt nu "vine peste ei" decât atunci când Paul însuși le impune mâinile (19,5-6). In cele două cazuri, botezul păstrează desigur pentru Luca rolul său și valoarea sa de angrenare în poporul Duhului; pe de altă parte, intervenţia apostolilor marchează în mod esenţial unitatea Bisericii formată din comunităţile locale (faptul

16 Să se compare 1Cor 6,11; 12,13; 2Cor 1,22; Ef 1,13; 4,4.

14

este în mod particular clar pentru Samariteni: prin trimiterea lui Petru și Ioan apostolii de la Ierusalim ratifică opera lui Filip); în sfârșit, intervenţia duhului este în aceste două cazuri o manifestare vizibilă; ea arată în ochii tuturor acţiunea Duhului, dar ea a început la botez. c. Mai multe pasaje arată rolul Duhului ca izvor al slujirilor mai mult sau mai puţin durabile în Biserică ("ministerele"). - Pentru apostoli. - Fap 1,2: din primele pagini ale cărţii, Isus înainte de a fi "ridicat": enteilamenos tois apostolois dia pneumatos hagiou (Traducerea ecumenică a Bibliei, NT: "după ce le-a dat, în Duhul Sfânt, (instrucţiile) sale apostolilor"; Biblia de la Ierusalim: "pe care i-a ales sub acţiunea Duhului sfânt": fără suport în Luca-Fapte). - Fap 5,3.9 (text vechi): Petru reproșează lui Anania și Safira că l-au minţit voind să "înșele" și să "ispitească" pe Duhul. Această fraudă desigur atinge în cele din urmă întreaga comunitate, dar mai întâi apostolii la picioarele cărora erau aduse contribuţiile. - Fap 15,28: La sfârșitul întâlnirii de la Ierusalim, apostolii și bătrânii scriu bisericilor din Siria și Cilicia: edoxen gar to pneumati to hagio kai hemin meden pleon epitithesthai humin... ei acţionau ca reprezentanţi inspiraţi de Duhul. În toate aceste cazuri, apostolii exercită o autoritate în numele Duhului. - Pentru profeţi. - Pentru bătrâni. - De văzut Fap 15,28 unde ei sunt asociaţi apostolilor în autoritate spirituală. - Fap 20,28 bătrânilor din Efes li se explică: prosechete heautois kai panti to poimnio, en ho humas to pneuma to hagion etheto episcopous, poimainein ten ekklesian tou Theou. Aici, este atribuită acţiunii Duhului instituirea bătrânilor, perspectivă complementară în Fap 14,23, unde este la iniţiativa apostolilor Paul și Barnaba. Acest dat este mai important căci apare în discursul de adio al lui Paul, ca expresie a "succesiunii apostolice" (mult mai explicit decât în epistolele pastorale). - Se poate crea o relaţie între aceste "instituţii de ministere" și prezentarea alegerii celor șapte la Ierusalim. De fapt, pentru instituirea responsabililor de diakonia la mese, Petru cere adunări să-i găsească șapte oameni plereis pneumatos kai sophias (6,3). Trăsătura cea mai originală aici este că adunării îi revine să discearnă la acești oameni prezenţa Duhului pentru această slujire. Se constată în aceste texte diferite o gândire apropiată celei a lui Paul despre carisme: Duhul este dat pentru binele comun al Bisericii (1Cor 12,7), mai cu seamă în diferitele ministere (1Cor 12,28-29). d. Duhul se manifestă la fel în experienţele "spirituale" ale indivizilor sau grupurilor, cu o insistenţă pe experienţa profundă. 3. CONDUCATORUL MISIUNII. Duhul nu limitează intervenţiile sale la viaţa internă a Bisericii. El intervine în opera misionară la fel pentru marile orientări generale cât și pentru detalii. - Pentru Isus, cf. Lc 4,1.14: pornirea misiunii. - Fap 8,29: Duhul este cel care-i spune lui Filip să-l abordeze pe eunucul reginei Candace, pentru a-l evangheliza, pornind de la Is 53. - Fap 8,39: tot Duhul intervine pentru a-l "ridica" pe Filip și a-l transporta departe.

15

- Fap 10,19-20//11,12: Duhul îl trimite pe Petru să-i întâlnească pe trimișii lui Corneliu (11,12 adaugă: meden diakrinanta). - Fap 13,2.4: la Antiohia Duhul Sfânt se manifestă în cursul unei liturgii, fără îndoială printr-un profet și ca răspuns la rugăciunea misionară, el îi cheamă pe Barnaba și Paul la opera misionară. El este cel care-i trimite în misiune (v. 4), în timp ce Biserica îi delegă. - Fap 13,9: plin de Duhul Sfânt Paul pronunţă sentinţa asupra lui Elimas. - Fap 16,6.7: Duhul Sfânt "împiedică" pe Paul și Sila să vestească cuvântul în Asia; nu le permite să treacă în Bitinia. Relatarea nu spune cum se manifestă voinţa Duhului (profet, cuvânt, viziune... diferă de versetul 9 cu viziunea Macedoneanului), dar e clar că el conduce pe misionari spre Macedonia și Achaia. - (19,1: thelontos de tou Paulou kata ten idian boulen poreuesthai eis Ierosoluma eipen auto to pneuma upostrephein eis ten Asian). De remarcat că cea mai mare parte a intervenţiilor Duhului în misiune vizează evanghelizarea temătorilor de Dumnezeu, apoi a păgânilor. Ele orientează acţiunea spre iniţiative noi. IV. O CONCEPTIE LUCANA DESPRE DUHUL SFÂNT? Am examinat până aici cum Luca prezintă acţiunea Duhului Sfânt, mai întâi în manifestările sale concrete, apoi, mai profund, în ansamblul sarcinilor pe care el le asumă cu privire la poporul lui Dumnezeu, în diversele etape ale istoriei mântuirii. Se poate duce mai departe studiul despre Duhul Sfânt în opera lui Luca și să cercetăm dacă se poate deosebi și descrie o concepţie lucană despre Duhul Sfânt? Răspunsul la această întrebare este dificil. Mai întâi pentru motive generale: concepţia despre Duh s-a format lent din timpul lui Samuel și a primilor profeţi până la conciliile din primele veacuri ale Bisericii; ea este adesea exprimată într-un limbaj concret, mai mult sau mai puţin figurat urmărind epocile și autorii. Este deci totdeauna dificil, în special, a te pronunţa asupra personalităţii Duhului Sfânt. Strictul monoteism al VT interzice cu siguranţă să se vadă în el o persoană divină (la fel ca și pentru înţelepciune), dar poate fi un spirit subaltern în slujirea Domnului. In NT problema personalităţii Duhului nu se pune pentru loghia lui Isus, dar ea începe să se pună în câteva texte din Paul și Ioan. In sfârșit în opera lui Luca, se întâlnesc prezentări foarte diferite ale Duhului Sfânt, care pot proveni din surse diferite (Duhul care provoacă glosolalia, Duhul care "ridică" pe Filip, Duhul care este invocat de apostoli și ia parte la deciziile lor, Duhul care inspiră credincioșilor înţelepciune și credinţă) și când Luca reia limbajul arhaic din sursele sale, nu este totdeauna posibil să sesizezi dacă Luca acceptă concepţiile vechi, le ia pe contul său sau le reinterpretează și le unifică. În mod invers trebuie să ne ferim de anacronisme și să nu-i pretindem în mod a priori doctrina conciliilor ulterioare. Singura metodă posibilă pare să fie de a căuta să recunoaștem trăsăturile cele mai constante și caracteristice ale prezentării Duhului Sfânt. Pentru aceasta vom examina aici sensul pe care-l poate da Duhului divin sub diferitele denumiri pe care el i le aplică, apoi în felul în care el descrie acţiunea sa, în sfârșit în relaţiile pe care el le arată că există între Duh și diferitele persoane care intervin în istoria mântuirii: oameni, Isus, Dumnezeu.

16

A. "DUHUL SFÂNT" CONFORM DENUMIRILOR SALE ÎN LUCA Sub diverse denumiri pe care i le dă Luca, Duhul Sfânt este mai întâi un "suflu" (pneuma), ca de altfel și în LXX și în ebraică (ruah). Aceasta înseamnă că este o forţă activă, interioară, invizibilă17. Acest aspect de forţă este în mod special accentuat la Luca prin diferitele raporturi pe care el le prezintă între Duh și putere: paralele (Lc 1,17; Fap 10,38), identitatea Duh = putere (Lc 24,49) și atribuirea puterii Duhului (Lc 4,14; Fap 1,8). Expresia "Duhul Sfânt" este propriu-zis biblică a faptului notării biblice a sfinţeniei. Totuși nu e prea frecventă în VT18 care vorbește mai curând despre Duhul lui Yahve (LXX: Duhul Domnului) și Duhul lui Dumnezeu. Sinopticii folosesc formulele VT, dar mai ales "Duhul Sfânt". Luca numește Duhul Domnului (Lc 4,18 = Is 61,1; Fap 5,9; 8,39), Duhul lui Dumnezeu (Fap 2,17 = Ioel 3,1 LXX), și mai ales Duhul Sfânt. Conform vocabularului său uzual în care aplică termenul de "sfânt" persoanelor consacrate (Lc 1,35 pentru Isus; Lc 1,70 și Fap 3,21 pentru profeţi), putem gândi că numele de Duhul Sfânt are pentru el o rezonanţă personală.

B. DUHUL SFÂNT PENTRU LUCA DUPA MANIFESTARILE SALE CONCRETE

1. Vocabularul acţiunii Duhului. Când Luca prezintă intervenţiile concrete ale Duhului, el folosește vocabularul tradiţional al VT, care este extrem de variat. O mare parte din termenii săi sugerează o concepţie materială (despre Spirit) sau spaţială (a acţiunii sale):

Duhul este ca un fluid material: - Se "aruncă în" (baptisein en: Lc 3,16; Fap 1,5; 11,16). - Este "vărsat" (ekcheein: Fap 2,17-18 = Ioel 3,1-2; Fap 2,33; 10,45). - Este "îmbrăcat" (enduesthai: Lc 24,49).

- Este "umplut" (pimplanai: Lc 1,15.41.67; Fap 2,4; 4,8.31; 9,17;13,9 - pleres: Lc 4,1; Fap 6,3.5; 7,55; 11,24 - pleroun: Fap 13,52. - Este "uns" (chriein: Fap 10,38; cf. Lc 4,18 = Is 61,1).

Acţiunea Duhului este prezentată ca spaţială: - "ridică" (și transportă) pe Filip (arpazein: Fap 8,39). - "este peste" Simeon, Isus (einai epi: Lc 2,25; 4,18 = Is 61,1). - este "trimis" (exapostellein: Lc 24,49). - "vine peste" (erchesthai epi: Fap 19,6) - (eperchesthai epi: Lc, 1,35; Fap 1,8). - "cade peste" (epipiptein epi: Fap 8,16; 10,44//11,15). - "coboară peste" (katabainein epi: Lc 3,22).

Însă aceste formulări sunt deja mult metaforice în VT și la Luca unde ele sunt compensate printr-o serie de expresii care dau acţiunii Duhului un caracter personal.

17 Nu spunem "spirituală" în opoziţie cu "materială" din cauza concepţiei din elenism.

18 Cf. Ps 51,13; Is 63,10-11; Dan 4,8.9.18; (LXX) 5,12;6,4; Inţ 1,5; 7,22; 9,17.

17

Duhul vorbește: - lalein: Fap 28,25 (dia Esaiou = Is 6,9-10). - legein: Fap 4,25 (dia... David = Ps 2,1-2); 8,29; 10,19//11,12; 13,2; 21,11; cf. proslegein: Fap 1,16.20 (dia David = Ps 69,26; 109,8). - diamarturesthai: Fap 20,23; cf. martus: Fap 5,32. - chrematizein: Lc 11,26. Duhul judecă, cheamă, poruncește: - agein: Lc 4,1. - dokein: Fap 15,28. - ean (ouk): Fap 16,7. - ekpempein: Fap 13,4. - koluein: Fap 16,6. - proskalein: Fap 13,2. - tithenai: Fap 20,28. Duhul trezește bucuria: Lc 10,21.

Se vede că vocabularul lui Luca, și mai ales în textele care-i sunt proprii, prezintă acţiunea Duhului ca o acţiune personală. Însă această personalitate a Duhului este ea reală pentru Luca sau nu este decât o personificare a acţiunii divine? Va trebui să încercăm o altă cale pentru a putea răspunde la această întrebare. 2. Trăsături tipice lucane în prezentarea manifestărilor Duhului

Am pus împreună aceste trăsături mai sus. Un mare număr de elemente din pasajele studiate provin din izvoare sau din tradiţii prelucane. Însă se pot discerne mai multe caracteristici ale lui Luca datorită vocabularului, stilului, frecvenţei mai mari a unui sau altui aspect. E clar de la început că el prezintă acţiunea Duhului la fel de bine asupra indivizilor ca și asupra comunităţilor. Aceasta sugerează că acţiunea Duhului vizează realizarea unui popor de persoane libere și responsabile, angajate în slujirea unora și a altora: Duhul trezește libertatea. Când Luca prezintă intervenţiile Duhului el este mereu extrem de sobru asupra aspectului lor psihologic (nici un cuvânt asupra raporturilor între pneuma și nous spre deosebire de 1Cor 14,14-19). Face o prezentare "inteligibilă" a "glosolaliei" în Fap 2 și Fap 10,46 (unde are sensul de laudă). Acţiunea Duhului este totdeauna prezentată în efectele sale care se pot constata "din exterior". Luca nu prezintă decât rar fenomene extatice (niciodată la Isus) și foarte sobru (Fap 2 reinterpretat; 10,46; 19,6), mult mai adesea eficacitatea "obișnuită", "zilnică", spirituală a Duhului, în credinţă, încredere, înţelepciune, bucurie, mângâiere... Nu atribuie miracole Duhului (contrar textului din 1 Cor 12; Mt 12,28.31-32). Opera Duhului prin excelenţă este inspiraţia mesajului evanghelic, animarea Bisericii și misiunii la păgâni, în cele din urmă angajarea oamenilor în slujirea operei divine a mântuirii. E însăși opera lui Dumnezeu în împlinirea Creaţiei sale. C. DUHUL SFINT IN RELATIE CU PERSOANELE Pentru a deosebi dacă Luca vede în Duhul Sfânt o persoană, poate fi interesant să examinăm felul în care el prezintă relaţiile sale cu persoanele: oameni, Isus, Dumnezeu.

18

1. Duhul Sfânt și oamenii. Am studiat deja cum Duhul se manifestă în mod concret oamenilor și ce sarcină împlinește printre ei. Dar această acţiune divină li se impune ca o forţă irezistibilă, sau face apel la libera lor acceptare? Luca arată de mai multe ori că omul poate să refuze acţiunea Duhului. In VT, Israelul mereu "s-a opus Duhului Sfânt" persecutând și masacrând profeţii (Fap 7,51-52). Isus însuși le vorbește contemporanilor săi de judecata lui Isaia asupra poporului care refuză mesajul său inspirat (Lc 8,10 = Is 6,9-10). Însă mai ales în Fapte Luca arată refuzul în faţa Duhului: prin Anania și Safira care "mint pe Duhul Sfânt" și îl "pun la încercare" (Fap 5,3.9), prin adversarii lui Stefan care luptă fără succes cu "înţelepciunea și Duhul care vorbea prin el" (Fap 6,10). Isus l-a vestit, și Luca aplică cuvântul său timpului martorilor săi: refuzul Evangheliei este blasfemie împotriva Duhului (Lc 12,10). Înseamnă în același timp că, dacă darurile Duhului se manifestă la credincioși, aceasta pentru că ei le-au primit în mod liber. Luca marchează această libertate în Isus, în cursul misiunii sale terestre, când el este supus acţiunii Duhului: el nu este "alungat de Duh în pustiu" (Mc 1,12), dar "condus de el" (Lc 4,1); și, când se întoarce, Isus dispune de "puterea Duhului" (Lc 4,14). Luca notează de asemenea libertatea ucenicilor lui Isus în faţa Duhului, când le promite asistenţa acestui Duh în faţa tribunalelor acestei lumi. In timp ce în Mt 10,20 și Mc 13,11 el le promite că Duhul îi va înlocui vorbind pentru ei ("nu veţi vorbi voi, ci Duhul..."), Lc 12,12 face apel la libera lor mărturie ("Duhul vă va învăţa în acel moment ce să spuneţi"). Toate actele de altfel pe care Duhul le trezește în oameni, angajarea credinţei, rugăciunea, înţelepciunea, bucuria, încrederea, predicarea, slujirile, mărturia... sunt acte ale libertăţii. Orice creștin face experienţă în această privinţă. Este probabil de asemenea că Luca, cu idealul său grec de om liber, era sensibil la acest aspect. Dacă omul se simte liber în faţa Duhului, el nu poate vedea în acesta o forţă oarbă. E condus să-l considere ca o persoană care intervine în viaţa sa. Însă această intervenţie este pentru credincioșii primelor comunităţi creștine o acţiune a lui Dumnezeu (ca pentru oamenii din VT), o acţiune a lui Isus în condiţie divină (cum e cunoscut după Paști), sau acţiunea unei persoane divine, până aici necunoscută? Singura cale pentru a putea încerca să răspundem la această întrebare este să examinăm modul în care Luca prezintă relaţiile Duhului fie cu Isus, fie cu Tatăl. 2. Duhul și Isus.

În timpul vieţii sale terestre, Isus este sub acţiunea Duhului, aparent cum erau profeţii VT: este condus de Duh (Lc 4,1), își atribui personal declaraţia profetului Is 61,1-2: el este uns de Duh, este trimis de el pentru a proclama vestea cea nouă (Lc 4,18). Loghiile sale fac puţin loc Duhului Sfânt și nu spun mare lucru despre raporturile sale cu el. De asemenea, până la Paști, ucenicii nu par să-și fi făcut despre Duhul Sfânt altă idee decât cea din VT și a iudeilor din timpul lor (mai târziu relatările conceperii virginale și a botezului vor exprima filiaţia divină a lui Isus și prezenţa permanentă a Duhului peste el). Noutatea prin excelenţă a concepţiei creștine despre Duh este noutatea pascală. Luca arată experienţa Paștelui legată de cea a Duhului: el situează prima proclamare a Învierii lui Isus în clipa venirii Duhului Sfânt peste martorii lui Isus. Acest

19

Duh continuă opera lui Isus inspirând predicarea și mărturia alor săi, făcând să trăiască Biserica, conducând misiunea. De asemenea credinţa în înălţarea lui Isus se dezvoltă în același timp cu aceea în acţiunea Duhului. Desigur primii credincioși nu-și puneau de la început problema personalităţii Duhului Sfânt, nu mai mult decât și-au pus-o profeţii VT. Ei interpretează în mod simplu experienţa lor pornind de la noţiunea biblică și ebraică de Duh Sfânt, acţiune a lui Dumnezeu în inima la ai săi. Însă acest Duh inspiră credinţa lor și rugăciunea lor către Isus Domnul, viaţa lor în Biserica sa, predica lor și mărturia lor despre dânsul în faţa ne-credincioșilor; ei pot constata că acest Duh îi situează în faţa lui Isus și deci se distinge de el. Putem să ne gândim de asemenea la paralelele între Isus și Duhul (în Lc 12,12 și 21,15; în Fap 13,1-2 și 9,15//22,17-20). Fără îndoială, pe astfel de căi au ajuns ucenicii să considere pe Duhul Sfânt ca o persoană. Însă va fi nevoie de timp. Si nici un text din Luca nu ne îngăduie să judecăm cu certitudine că el a depășit această concepţie veche a personificării metaforice a Duhului. 3. Duhul și Dumnezeu (Tatăl). Dacă era o noutate propriu pascală și eclezială de a vedea Duhul la dispoziţia lui Isus, vechea concepţie a VT care făcea din Duh o acţiune a lui Dumnezeu mai curând decât o persoană a făurit o mentalitate și un vocabular care se găsește și la Luca. Si el îl prezintă pe Duh ca un fluid material, "revărsat asupra oamenilor, îi băiește, îi îmbracă, umplându-i, ungându-i...", ca un obiect "dăruit" de Tatăl (Lc 11,13) sau de Dumnezeu (Fap 8,20; 11,17; 15,8), "promisiunea Tatălui" (Lc 24,49; Fap 1,4; 2,33). Însă nu trebuie "să realizăm" prea repede metaforele. Din VT Duhul divin a fost perceput ca un suflu, un impuls interior, "spiritual", cu atât mai mult la Luca. Fără îndoială Luca poate să rămână la concepţia veche de acţiune divină impersonală. Însă când arată comunitatea Rusaliilor "celebrând minunăţiile lui Dumnezeu" sub acţiunea Duhului (Fap 2,11), Corneliu și tovarășii săi "proclamând măreţia lui Dumnezeu" în același Duh (Fap 10,46), Luca pare foarte bine să situeze Duhul în faţa lui Dumnezeu și deci ca o persoană (cf. Paul în Gal 4,6; Rom 8,15-17.26-27). Aici este pe calea concepţiei trinitare. Nu se poate spune deci că Luca vede clar Duhul Sfânt ca o persoană divină asemănătoare și egală cu Tatăl și cu Fiul, însă prezentarea Duhului de către el este deschisă spre dezvoltări ulterioare. V. ORIGINALITATEA CONCEPTIEI LUI LUCA Am notat de mai multe ori în acest studiu întâlnirea dintre gândirea lui Luca și cea a altor autori din NT. Am observat de asemenea diferenţe între ele. Si una și alta este interesantă pentru că ne permit să discernem și constantele NT și diferitele sale tendinţe în cursul aprofundării progresive a reflexiei creștine. Poate fi interesant să comparăm aici concepţia lui Luca despre Duhul Sfânt și cea a celorlalţi autori ai evangheliei și mai ales a lui Paul. A. ÎN COMPARATIE CU MARCU ȘI MATEI Marcu și Matei se opresc în esenţă la timpul lui Isus. In ceea ce privește Duhul ei concordă cu Luca în a nota venirea sa asupra lui Isus în momentul botezului său, în momentul luării cuvântului (Lc 3,22//4,1//): ceea ce dă botezului o reală analogie

20

cu vocaţia profeţilor. Cei trei sinoptici concordă încă în a vedea în toată opoziţia faţă de Isus o opoziţie faţă de Duh (cf. Lc 12,10 totodată atât de diferit de paralelele sale prin situaţia care sugerează contextul său propriu), în promisiunea că martorii lui Isus vor fi asistaţi de Duhul (Lc 12,12 și //). In sfârșit, de la deschiderea evangheliilor, Ioan Botezătorul vestește că "Cel care vine" va da tuturor botezul în Duhul (Lc 3,16 //). Cu Matei, Lc 1,35 atribuie concepţia virginală lui Isus și acţiunii Duhului Sfânt. Diferit de paralelele sale, Luca dă loc larg în relatările sale despre copilărie intervenţiei Duhului Sfânt asupra ultimilor profeţi ai VT pentru a vesti evenimentul lui Mesia și a prezenta misterul său. El insistă asupra caracterului profetic al lui Isus, inspirat în permanenţă pentru a purta evanghelia săracilor (Lc 4,14.18). Numai el îl arată în rugăciune când primește pe Duhul (3,21-22), tresăltând de bucurie în rugăciunea pe care i-o inspiră Duhul (10,21-22). In sfârșit, și aici este noutatea creștină, el arată că darul Duhului oferit credincioșilor este făcut de Domnul înălţat (Lc 24,49; Fap 2,33), în timpul Bisericii (Lc 11,13; 12,10.12). B. ÎN COMPARATIE CU PAUL. Întâlnirile între Luca și Paul pe tema Duhului se află prin excelenţă în cartea Faptelor, pentru că Paul nu revine niciodată în timpul lui Isus19. 1. Și unul și altul concordă (și e vorba de numeroase și profunde acorduri) în a prezenta intervenţiile Duhului în timpul Bisericii. Îl arată răspândit mult în diferitele biserici, dat atât adunărilor cât și credincioșilor individual, cu ocazia rugăciunii, cuvântului sau în situaţii obișnuite ale vieţii. Descriu aceste daruri atât ca fapte extatice de exaltare colectivă (darul limbilor), cât și ca daruri spirituale personale în viaţa cotidiană ca bucuria (1Tes 1,6; Gal 5,22; Rom 14,17; cf. 12,8), înţelepciunea (1Cor 12,8; Col 1,9; Ef 1,17), credinţa (1Cor 12,9; 13,13; 2Cor 4,13; cf. Gal 5,5; Rom 12,6). Le văd ca daruri ale harului primit și împlinite în libertatea credincioșilor, daruri acordate tuturor membrilor Bisericii, pentru că îi leagă unul de celălalt la botez (1 Cor 6,11; 10,2; 12,13). În cele din urmă, chiar dacă Luca nu folosește niciodată termenul paulin de carismă, el este de acord destul de mult cu Paul asupra concepţiei darurilor Duhului: daruri acordate de Domnul înviat. Participarea la Duh este legată de Kyrios (1Cor 15,42-49; Ef 4,11; 1Cor 6,17; 2Cor 3,17-18) și este dăruită fiecărui credincios pentru a împlini în originalitate personală, pentru a construi Biserica prin slujirile vieţii sale interne ca și prin sarcina misiunii. Astfel Paul ca și Luca prezintă aceeași concepţie a timpului Bisericii: Luca calificând darul Duhului ca cel din "ultimele zile" înainte de "ziua Domnului, marea zi" (Fap 2,17-20 = Ioel 3,1-5), Paul definind Duhul în noi ca arvuna vieţii care va veni (2Cor 1,22; v. 5; Ef 1,14; cf. Rom 8,23), daruri care vor înceta (1Cor 13,8ss). 2. În ciuda atâtor întâlniri între Luca și Paul în gândirea lor despre Duh, trebuie să notăm de asemenea importante diferenţe între ei în acest punct. a) Prima este în enumerarea darurilor Duhului: numărul carismelor în diferitele liste pe care le prezintă Paul (1Cor 12,8-10.28-30; 13, 1-3.8-13; 14,26-29; Rom 12,6-8; Ef 4,11) faţă de sobrietatea din Luca. Desigur, o vom spune, mai mulţi termeni din textele lui Paul răspund de fapt la aceeași carismă sub diverse aspecte. Însă e clar

19 De notat formula enigmatică a lui Paul în 2Cor 5,16.

21

că Luca e departe de a prezenta o enumerare atât de completă și atât de variată a darurilor Duhului. Dacă încercăm să regrupăm diferitele daruri pe care Paul le prezintă ca și carisme, se poate propune clasificarea următoare. Prezentăm imediat ordinea în care ele apar pe listele lui Paul. - "Virtuţile" profunde care poruncesc acţiunea: înţelepciunea, știinţa, credinţa, caritatea (1Cor 13; Gal 5,22; Rom 5,5; 15,30; Col 1,8), speranţa, simplitatea, zelul, bucuria. Trebuie să adăugăm la acestea tot ce Paul prezintă (Gal 5,22-23) ca "rodul Duhului": pacea, răbdarea, serviabilitatea, bunătatea, tandreţea, stăpânirea de sine (adică sfinţirea credincioșilor în care locuiește Duhul). - "Funcţiile" mai mult sau mai puţin durabile în comunităţi: apostolii, profeţii, învăţătorii (didaskalos) (toate trei clasele în frunte în 1Cor 12,28), experţii în a discerne spiritele, interpreţii limbilor, conducătorii ("pilotes"), responsabilii serviciilor, cei care îndeamnă, prezidenţii, evangheliștii, păstorii (se remarcă preponderenţa învăţătorilor cuvântului asupra administratorilor comunităţilor). - Inspiraţii punctuale pentru acea sau acea acţiune: darul vindecărilor, săvârșirea miracolelor, vorbire în limbi (de 6 ori însă totdeauna în 1 Cor), actele de asistenţă, distribuire, exercitarea milostivirii. Se mai poate adăuga referinţele frecvente ale lui Paul la intervenţiile Duhului în rugăciune (1Cor 14,14; Fil 3,3; Gal 4,6; Rom 8,15.26a; Col 2,16; Ef 5,16.17.19)20. Aceste aspecte diferite pot fi întâlnite într-o singură carismă. Paul spune că nici o carismă nu are valoare fără caritate (1Cor 13,1-3). Si cum pot fi apostoli, profeţi, învăţători în ale credinţei, înţelepciunii și carităţii, fără să acţioneze sub Duh, fără să se exprime într-un gen literar apropriat? Luca este departe de prezentarea unei atât de mari mulţimi de daruri ale Duhului. Pentru a compara datele sale cu cele ale lui Paul, pot fi examinate urmând categoriile și în ordinea în care sunt propuse. - Pentru "virtuţi", el atribuie Duhului înţelepciunea, credinţa, bucuria, ca și Paul. Din partea sa adaugă încrederea purtătorilor evangheliei (Fap 4,29.31) și mângâierea bisericilor (Fap 9,31). Insă rămâne departe de bogăţia listelor pauline. Ceea ce uimește cel mai mult este că Luca nu prezintă în nici o parte caritatea ca dar al Duhului. E adevărat că oferă un echivalent în koinonia caracteristică a comunităţii care se naște din darul Duhului (Fap 1,42.44-45; cf. 4,32.34-35). - Pentru ceea ce este "funcţie", Luca este aproape de Paul când îl arată pe Duh acţionând asupra apostolilor (Fap 1,2.5-8; 4,8; 5,3.9.32; 8,15-19; 9,17; 10,9; 11,2; 13,2-4.9; 15,28; 16,6.7) și profeţilor (Fap 11,28; 13,2 ; 20,22-23; 21,4.11). El este mai puţin explicit pentru "învăţătorii" din Fap 13,2, deși îi numește într-un context de profeţie21. Spre deosebire de Paul, acordă o parte Duhului în instituirea celor "Șapte" la Ierusalim (Fap 6,3.5.10) și mai ales în instituirea "Bătrânilor" de la Efes (Fap 20,28 unde îi califică de "episcopes" și, în mod echivalent, de "păstori"). Astfel Luca și Paul concordă în prezentarea carismelor "instituţionale" a funcţiilor. Însă Luca se limitează la câteva, toate în exerciţiu în biserica mamă de la Ierusalim (pentru bătrânii de la Ierusalim: cf. Fap 11,30; 15,2.4.6.23; 21,18). Paul îi enumeră într-un număr mare: el reflectă fără îndoială astfel diversitatea de organizare între bisericile din timpul său.

20 Se află de asemenea moduri de expresie ("genuri literare"). 1Cor 14,26 enumeră: psalmul, învăţătura, revelaţia, discursul în limbi, interpretarea; Col 3,16: psalmii, imnurile și odele spirituale (cf. Ef 5,19).

21 Sunt cuprinși în mod explicit în 13,1 între profeţi.

22

- Ca acte punctuale inspirate de Duh, Luca și Paul prezintă și unul și celălalt cazuri de vorbire în limbi (Fap 2,4-11; 10,46; 19,6) pe care Luca le interpretează mai favorabil decât Paul ca rugăciuni de laudă inspirate22. Dimpotrivă, spre deosebire de Paul Luca nu atribuie niciodată acţiunii Duhului diferitele miracole pe care el le prezintă. Pentru a ne da seama de multitudinea diferenţelor între Luca și Paul în prezentarea darurilor Duhului se poate propune diferite motive. - Mai întâi scopul propriu al scrierilor lor. Luca vrea să prezinte istoria nașterii și a Bisericii și a răspândirii Evangheliei. Nu se oprește asupra vieţii interne a bisericilor (în afară de, schematic, asupra prototipului lor ideal, cea de la Ierusalim). Când vorbește despre intervenţia Duhului, o face pentru a arăta puterea divină care inspiră și susţine cuvântul martorilor lui Isus. Se înţelege că se oprește mai puţin asupra virtuţilor, funcţiilor, faptelor eroice ale acestora, pentru a centra prezentarea sa pe puterea cuvântului lor. Paul, când vorbește despre carisme, o face totdeauna ca păstor, cu grijă de a forma judecata credincioșilor săi și de a-i conduce să trăiască urmând Duhul: de aici insistenţa sa asupra atitudinilor spirituale, funcţiilor miniștrilor, răspunsului la chemările Duhului. - Mai profund, trebuie să recunoaște geniul propriu al lui Paul, luciditatea sa de teolog, profunzimea experienţei sale de "spiritual". Și unuia și alta sânt sensibile în fineţea analizei "virtuţilor" sau a diferitor tipuri de carisme, în înţelegerea carităţii ca anticipare a vieţii veșnice (1Cor 13,8-12) cu același titlu ca dar al Duhului (2Cor 1,22; 5,5; Rom 8,13; Ef 1,14), al cărui prim fruct este (Gal 5,22); mai mult încă, aportul cel mai original al lui Paul este viziunea sa asupra acţiunii Duhului care pătrunde toată viaţa credincioșilor, în atitudinile lor cele mai profunde, funcţiile pe care ei le asumă, actele lor cotidiene... Aici își are originea teologia harului. b) Între toate darurile duhului pe care le prezintă, Luca și Paul dau loc la câteva manifestări fizice extraordinare23. Si unul și celălalt arată faptul vorbirii în limbi ca un limbaj extatic într-un context de entuziasm colectiv: Luca la Ierusalim (Fap 2 unde îl prezintă ca o vorbire în limbi străine și îl interpretează ca o laudă adusă lui Dumnezeu), la Cezarea (Fap 10,46: aceeași interpretare), la Efes (Fap 19,6). Paul nu vorbește despre aceasta decât la Corint, dar foarte pe lung (1Cor 12-14); și dacă recunoaște aici un dar al Duhului, insistă asupra discernământului pe care îl cere și invită pe credincioșii săi să caute daruri superioare. Luca și Paul diferă mai mult în prezentarea profeţiei. Paul o opune mai pe larg vorbirii în limbi și o definește ca un limbaj inteligibil, o exortaţie "spirituală" eficace pentru construirea bisericii, în cele din urmă un cuvânt fără caracter extraordinar în modul său "fizic". Luca prezintă pe de o parte expresii ale profeţilor perfect inteligibile: o exortaţie "într-un discurs lung" (Fap 15,32), mai ales preziceri (Fap 11,28; 20,22-23; 21,4-11), poate directive pentru misiune (Fap 13,2;16,6-7). Pe de altă parte, folosește în două locuri verbul propheteuein în contexte de exaltare colectivă și de vorbire în limbi (Fap 2,17-1824; 19,6). Pare să dea acestui verb un sens diferit de cel al lui Paul în 1Cor (14,1.3.4.5.24.31.39), și mult mai aproape de cel

22 Cf. vezi mai sus b). De notat că în Fapte lipsește aspectul filial al rugăciunii care în schimb în evanghelie se găsește.

23 Folosim această formulă pentru a lăsa la o parte faptele "spirituale", cum este caritatea, care sunt mai extraordinare încă decât miracolele, dar nu sunt perceptibile ca atare fără credinţă.

24 Textul este diferit de cel din Septuaginta.

23

pe care era în relatările VT asupra entuziasmului colectiv din grupele de profeţi bătrâni (2Re 2,3). Pentru a da acestui fapt adevărata sa dimensiune, trebuie să notăm că Luca nu aduce aici nimic nou. Nu diferă de Paul decât în folosirea verbului propheteuein fără îndoială sub influenţa LXX. Mai mult, este de remarcat că Paul atribuie de mai multe ori acţiunii Duhului vindecările și miracolele (1Cor 12,9-10.29-30; cf. 1Cor 2,4-5; Gal 3,2-5; Rom 15,19), în timp ce Luca nu o face în niciunul din numeroasele sale texte referitoare la vindecări și miracole. Acest fapt arată clar că Luca specializează Duhul în slujirea cuvântului, a mesajului profeţilor în Evanghelia lui Isus și a apostolilor. c) Discernământul darurilor Duhului. Una dintre diferenţele cele mai clare între Luca și Paul cu privire la darurile Duhului este că Luca nu pune în nici o parte problema deosebirii (acestor daruri), în timp ce Paul care vorbește despre aceasta din cea mai veche epistolă a sa (1Tes 5,19-21) îi consacră trei capitole în prima scrisoare către Corinteni: 1Cor 12-14. Aici oferă două criterii esenţiale pentru a recunoaște acţiunea Duhului: credinţa Bisericii (1Cor 12,3) și binele său comun sau "construirea" sa (1Cor 12,7; 14,26). Pune într-o ordine ierarhică carismele, plasând totdeauna vorbirea în limbi pe ultimul loc (1Cor 12,10.30; cf. 14,1-25). Invită pe credincioși să caute darurile cele mai bune (1Cor 12,31) și mai ales pe cel al profeţiei, pentru că el este mai eficace decât vorbirea în limbi pentru "construirea" Bisericii (1Cor 14,1-25.39). Toate aceste directive se explică datorită entuziasmului corintenilor de a vorbi în limbi în mod extatic, senzaţional și ușor de imitat, prin practica sa în cultele orgiace păgâne (1Cor 12,2); și mai ales, din punctul de vedere al lui Paul, prin preferinţa pe care o dă înţelegerii faţă de extaz, comuniunii faţă de individualism (1Cor 14,1-19). In toate acestea, Paul reacţionează ca apostol și păstor, preocupat să formeze și să ghideze credincioșii adulţi. Luca nu este lipsit de intenţii "edificatoare". Însă el urmărește în primul rând să prezinte înaintarea triumfală a Evangheliei în lume sub conducerea Duhului. Această vedere optimistă a faptelor nu lasă loc echivocurilor și riscurilor de inspiraţie individuală pe care și le atribuesc corintenii. Desigur Luca îi cunoaște pe iudeii și pe păgânii care se pretind inspiraţi. Ii tratează ca profeţi falși (Fap 13,6) și magi (Fap 8,9; 13,6.8) și le opune de fiecare dată acţiunea Duhului Sfânt asupra și prin apostoli (Fap 8,15-18; 13,9). d) Concepţia despre Duhul Sfânt. Câteva indicii ne permit să sesizăm diferenţele importante între Luca și Paul cu privire la concepţia lor despre Duhul Sfânt. 1. Mai întâi în folosirea cuvântului (to) pneuma fără adjectiv, nici complement. La Luca, după cum am văzut, contextul permite aproape totdeauna să recunoaștem că e vorba de duhul lui Dumnezeu sau de un duh angelic sau uman. Această distincţie este mult mai delicată, și uneori imposibilă în cea mai mare parte a textelor lui Paul25. Motivul este clar: Paul înţelege adesea to pneuma ca principiul acţiunii omului, când divin (Duhul Sfânt), când uman (ceea ce în om simpatizează și colaborează cu acţiunea divină). Mai larg încă, cu gustul său pentru metonimie, Paul înţelege în mod voit prin duh tot domeniul acţiunii pe care harul lui Dumnezeu îl deschide vieţii omului. Acesta pare să fie adesea cazul când el opune duhul cărnii

25 Se poate urmări ezitarea versiunilor franceze actuale între "Duh" și "duh" pentru: Rom 2,29; 7,6; 8,4.5a.6.9.15b; Gal 3,3; 4,29; 5,17.17; 6,8.8; Ef 4,3.

24

(1Cor 3,1; 6,16-17; Gal 3,3; 4,29; 5,16-25; 6,8; Rom 8,4-13)26 sau Legii (Gal 3,2-5.13-14; 4,4-6; 4,4-5.22-23; Rom 7,6; 8,2-4). Aici mai apare diferenţa fundamentală între Luca, povestitorul misiunii evanghelice, și Paul, misticul, teologul, păstorul care invită pe credincioșii săi să se deschidă acţiunii lui Dumnezeu în ei. 2. Distincţia între Isus și Duhul Sfânt este totdeauna clară la Luca, după Paști ca și înainte. Ea pare mai puţin clară în câteva pasaje din Paul, care par să-i identifice, cum este 2Cor 3,17 ("Domnul este Duhul") sau cel puţin să le asimileze funcţiile, ca în 1Cor 6,16-17 ("cine se unește cu o prostituată este (cu ea) un singur trup... cine se unește cu Domnul este (cu el) un singur duh"), 1Cor 15,45 ("primul om Adam a devenit suflet viu, ultimul Adam duh dătător de viaţă"), sau Rom 8,9-10 unde "Duhul în voi" corespunde lui "Cristos în voi". Desigur, textele din Paul care-l numesc și pe Cristos și pe Duh, fiecare cu rolul său propriu, sunt suficiente pentru a înlătura ideea că apostolul confundă pe unul cu celălalt într-o unică persoană. Însă câteva texte, pe care tocmai le-am prezentat arată că dacă Isus, Cristos, Domnul este indiscutabil o persoană pentru Paul, nu este totdeauna la fel pentru el când e vorba de "Duh". De fapt, cum am spus mai spus, când Paul vorbește despre "Duh" el are în vedere adesea mai puţin să definească o persoană decât să deschidă în faţa credincioșilor domeniul vieţii divine în care îi introduce Domnul. Dacă adăugăm gustul lui Paul pentru formule energice până la paradox (1Cor 15,56b; 2Cor 5,21b; Fil 1,21...), putem înţelege de cel el spune: "Domnul este Duhul": nu înţelege desigur să-l confunde pe Isus, Cristos, cu Duhul divin din tradiţia biblică; dar vrea să excludă dintre ei orice opoziţie și să proclame convergenţa, unitatea acţiunii lor pentru viaţa și sfinţenia credincioșilor. 3. Remarcile precedente au făcut să apară că prima grijă a lui Paul este mult mai puţin să definească personalitatea Duhului decât să-i conducă pe credincioși să trăiască "conform Duhului" sau "în Duhul". Aceasta înseamnă că el nu-și pune deloc mai mult decât Luca problema Trinităţii persoanelor divine. Trebuie notat totuși că la el se găsesc formule trinitare destul de explicite (2Tes 2,13-14; 1Cor 12,4-6; 2Cor 1,21-22; 13,13; Ef 2,18-21), mai ales în prezentările rugăciunii carismatice care pot păstra vreo trăsătură a unei apropieri de doctrina trinitară (Gal 4,6; Rom 8,15-17). Desigur, acestea nu sunt formule "dogmatice" riguroase și mai este și gustul retoricii pentru formule bine echilibrate. Aceste texte au jucat un rol important în elaborarea ulterioară a dogmei trinitare. C. COMPARATIV CU IOAN Evanghelia lui Ioan concordă cu cei trei sinoptici în a prezenta la începutul relatării sale botezul lui Isus de către Ioan Botezătorul și cuvântul precursorului prin care opune botezul său cu apă botezului în Duhul Sfânt pe care-l va da Isus (In 1,32-33). Însă deja prezentarea lui Isus ca cel peste care "locuiește" Duhul se apropie de notările lui Luca despre Isus "plin de Duhul Sfânt", având "asupra lui" Duhul (Lc 4,1.18). Ioan îi întâlne�te pe sinoptici când îl arată pe Duh asistând ucenicii în mărturia lor despre Isus în faţa persecutorilor (In 15,26; 16,8-11). El concordă cu Faptele și cu Paul când face din botezul în apă și Duh punctul de plecare a vieţii noi (In 3,3-6); la fel pentru rolul pe care îl dă Duhului în rugăciunea creștină când vestește "cultul în Duh" (In 4,23-24).

26 Această antiteză nu se găsește decât de două ori la Luca: în Lc 24,49 și Fap 2,17 (= Ioel 3,1) și niciodată în acest sens.

25

Se apropie cu totul aparte de Luca când prezintă darul Duhului oferit ucenicilor ca actul celui Înviat (în mod direct în In 7,39 și 20,22; ca promisiune în 15,26; 16,7). Fără îndoială el prezintă în prima scrisoare a lui Ioan acest dar ca al Tatălui (1 In 3,24;4,13). Însă, în secţiunea cea mai elaborată din punct de vedere teologic a discursurilor după Cină, îl arată pe Isus promi�ând alor săi darul Duhului prin Tatăl la cererea sa (In 14,16) sau "în numele său" (In 14,26). In Ioan nu se întâlne�te extazul. Trăsătura cea mai constantă și cea mai originală a gândirii lui Ioan despre Duh este rolul pe care i-l dă în slujirea inteligenţei și a aprofundării credinţei în Evanghelie. Atunci când îl prezintă ca "aducând aminte" și "învă�ând" cuvintele lui Isus (In 14,26), ca "dând mărturie" despre evenimentul său (In 15,26; 1In 5,6-8), ca "introducând la înţelegerea sa deplină" (In 16,13-15; cf. In 2,22; 12,16), el comentează numele său de "Duh al adevărului" (In 14,17; 15,26; 16,13-15; 1In 4,6; 5,6). O astfel de prezentare nu este atât de departe de cea a lui Luca, pentru care Duhul este puterea divină care animă și susţine predicarea Evangheliei; însă ea se centrează mai mult asupra primirii, înţelegerii, punerii în practică a cuvântului lui Dumnezeu, căci Duhul este izvorul vieţii (In 6,63). În sfârșit, ca și Paul, și spre deosebire de Luca, prima epistolă a lui Ioan pune problema deosebirii spiritelor (1In 4,1-6). In faţa doceţilor din timpul său această scrisoare nu pune în valoare pentru acest discernământ decât un singur criteriu: credinţa apostolilor și a Bisericii în "Isus Cristos făcut trup".

"L`Esprit saint dans l`oeuvre de Luc", RB 85,1978, p. 500-542.