1

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE ACADEMIA DE POLIŢIE

“ALEXANDRU IOAN CUZA”

COLEGIUL NAŢIONAL DE AFACERI INTERNE

Disciplina

DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

TITULAR, Prof.univ.dr. NICOLETA DIACONU

„Omul este măsura tuturor lucrurilor”

PROTAGORAS

2

CUPRINS CAPITOLUL 1. - IMPORTANŢA RESPECTĂRII DREPTURILOR

FUNDAMENTALE ALE OMULUI 1. Uniunea Europeană – campion internaţional al drepturilor

fundamentale ale omului 2. Importanţa respectării drepturilor fundamentale ale omului 3. Programul de la Stockholm – o Europă deschisă şi sigură în serviciul

cetăţenilor şi pentru protecţia acestora

CAPITOLUL 2. -EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR UNIUNII EUROPENE PRIVIND PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

1. Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene 2. Actul Unic European (17 şi 28 februarie 1986); 3. Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) 4. Tratatul de la Amsterdam (2 oct. 1997) 5. Tratatul de la Nisa şi Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene 6. Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007) 7. Dreptul derivat al Uniunii Europene 8. Relaţia dintre Uniunea Europeană şi Consiliul Europei cu privire la protecţia drepturilor omului CAPITOLUL 3. - CORELAŢIA DINTRE REGLEMENTĂRILE

INTERNE ŞI REGLEMENTĂRILE INTERNAŢIONALE/ EUROPENE PRIVIND PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI

1. Aspecte generale 2. Raportul dintre dreptul naţional şi dreptul internaţional public în ansamblu 3. Raportul dintre dreptul naţional şi dreptul protecţiei drepturilor omului 4. Raportul dintre dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene

5. Importanţa principiilor generale de drept în Uniunea Europeană CAPITOLUL 4. - DREPTURILE CETĂŢENILOR UNIUNII

EUROPENE 1. Cadrul juridic comunitar privind libera circulaţie a persoanelor 2. Reglementarea cetăţeniei Uniunii Europene 3. Conţinutul liberei circulaţii a persoanelor CAPITOLUL 5. –INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ 1. Evoluţia relaţiilor României cu Uniunea Europeană 2. Acordul European de Asociere între România şi Comunităţile Europene 3. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană 4. Relaţiile actuale ale României cu Uniunea Europeană

3

CAPITOLUL 1. IMPORTANŢA RESPECTĂRII DREPTURILOR FUNDAMENTALE

ALE OMULUI

1. Uniunea Europeană – campion internaţional al drepturilor fundamentale ale omului1

Premiul Nobel pentru Pace acordat Uniunii Europene în anul 2012 reprezintă o

recunoaştere incontestabilă a rolului jucat de UE în zbuciumata istorie postbelică şi a faptului că reprezintă un model de succes, în folosul europenilor şi al lumii întregi.

Acordarea Premiului Nobel pentru pace reprezintă un semn de recunoaştere a comunităţii internaţionale cu privire la contribuţia Uniunii Europene, pe parcursul a peste şase decenii, la promovarea păcii, reconcilierii, democraţiei şi drepturilor omului în Europa.

Acordarea Nobelului pentru Pace este, în acelaşi timp “o mare onoare pentru toţi cei 500 de milioane de cetăţeni ai Europei”, cât şi recunoaşterea faptului că „Uniunea Europeană este o sursă de inspiraţie” şi un câştig cu adevărat important, care trebuie preţuit “pentru binele europenilor şi pentru binele întregii lumi”, conform afirmaţiilor preşedintelui Barroso. Este un moment bun pentru a ne reaminti ceea ce a făcut Uniunea Europeană, a spus preşedintele Comisiei Europene, într-o declaraţie făcută la Oslo cu o zi înainte de decernarea premiului: “A adus o pace de durată între foştii adversari, care au luptat multe războaie devastatoare de pe continent, inclusiv cele două războaie mondiale. A adus libertatea de durată, justiţie şi democraţie pentru 500 de milioane de oameni, inclusiv pentru aceia, atât de mulţi, care au trăit sub dictatură şi regimuri totalitare. Şi face toate aceste lucruri într-un mod unic, prin crearea unui sistem politic care ne aduce împreună dincolo de frontierele naţionale”, a spus Barroso.

La rândul lui, preşedintele Uniunii Europene, Herman van Rompuy, a arătat că “acordarea Premiului Nobel pentru Pace e un tribut pentru realizările din trecut şi o încurajare pentru viitor (...) UE e cea mai mare instituţie de menţinere a păcii creată vreodată în istoria omenirii”. Acest premiu este “o dovadă a voinţei politice şi a imaginaţiei şi nu doar un tribut adus realizărilor din trecut, ci şi un apel comun de a continua să ne modelăm viitorul (…). Ne dorim ca Europa să devină un simbol al speranţei”, a spus preşedintele UE, într-o declaraţie făcută cu o zi înainte de decernarea premiului.

Liderii Uniunii Europene au decis, că banii (Premiul Nobel pentru Pace e însoţit de o diplomă, o medalie de aur şi un cec de 8 milioane de coroane suedeze, adică aproximativ 927.000 de euro): vor fi alocaţi unor proiecte care sprijină copiii afectaţi de războaie şi conflicte.

„Premiul Nobel pentru pace reprezintă simbolul reconcilierii în întreaga lume. De banii primiţi cu această ocazie ar trebui să beneficieze cei care reprezintă prima speranţă pentru viitor şi care sunt totodată primele victime ale conflictelor prezente şi trecute: copiii”, a explicat preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso.

Cei trei lideri ai UE, preşedintele Barroso şi preşedinţii Van Rompuy şi Schulz au decis să doneze banii unor proiecte destinate copiilor aflaţi în zone de război şi conflict.

1http://ec.europa.eu/romania/news/articole_si_dialoguri/10122012_sase_decenii_de_constructie_europeana_pasnica_nobel_pentru_ue_ro.htm

4

2. Importanţa respectării drepturilor fundamentale ale omului

Într-o perioadă de profunde transformări internaţionale înregistrate pe toate

planurile vieţii sociale, ca cea pe care o traversăm în prezent, marcată de manifestarea unei crize economice fără precedent, de amplificarea infracţionalităţii internaţionale şi intensificarea pericolului terorist, problematica drepturilor fundamentale ale omului este mai actuală decât oricând.

În noile condiţii istorice, aflate sub influenţa fenomenului globalizării, societatea internaţională trebuie să găsească soluţii pentru ca drepturile fundamentale ale omului să nu fie complet lipsite de conţinut, să nu reprezinte doar simple lozinci, fără suporturi de garantare concrete privind manifestarea lor.

Problemele economice mondiale, cauzate de criza economică, au condus implicit, la încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului la nivel naţional, în special în ceea ce priveşte drepturile economice şi sociale. Această situaţie reclamă cunoaşterea cadrului juridic naţional şi internaţional de protecţie a drepturilor fundamentale ale omului.

Problematica drepturilor fundamentale ale omului a depăşit stadiul unei discipline de specialitate, reprezentând, în prezent, o problemă de interes general, aflată în atenţia fiecărui om în parte.

Cadrul juridic naţional şi internaţional cuprinde reglementări care permit manifestarea plenară a drepturilor fundamentale ale omului. De asemenea, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, s-au constituit sisteme de garanţii instituţionale care asigură o aplicare adecvată a reglementărilor adoptate în domeniu.

Invocarea respectării drepturilor fundamentale ale omului reprezintă ultima „redută”, pentru care fiecare om trebuie să depună eforturi de recunoaştere, însă, pentru aceasta este nevoie de informare privind cadrul juridic şi instituţional de protecţie.

Dincolo de cunoaşterea şi apărarea drepturilor omului, intervine şi necesitatea promovării informaţiilor privind protecţia juridică a drepturilor fundamentale ale omului.

Această sarcină revine juriştilor, cadrelor didactice, specialiştilor din domeniu şi cercetătorilor care şi-au propus să analizeze problema drepturilor fundamentale ale omului atât sub aspect teoretic, cât şi sub aspect practic.

În ceea ce priveşte realizarea efectivă a drepturilor fundamentale ale omului, se impune coordonarea eforturilor factorului politic cu factorul juridic. Factorului politic îi revine sarcina de a adopta reglementările cele mai adecvate privind garantarea drepturilor fundamentale ale omului, pornind de la analiza realităţilor politice specifice fiecărei perioade istorice, în timp ce factorului juridic ţi revine sarcina de a corela şi interpreta reglementările interne cu cele internaţionale în vederea realizării unei protecţii efective, cu caracter universal, a drepturilor fundamentale ale omului.

Reglementările internaţionale adoptate în domeniu au vizat aspecte privind:

definirea acestor drepturi; stabilirea conţinutului lor; crearea unui sistem de garanţii privind respectarea acestor drepturi; asigurarea cadrului instituţional de aplicare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

În acest sens, în cadrul ONU a fost adoptat un cadru juridic internaţional de protecţie a drepturilor omului, cât şi un sistem instituţional care să monitorizeze şi să garanteze respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

În ceea ce priveşte cadrul juridic, putem menţiona:

5

- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (din 1948), care, deşi nu are doar caracter enunţiativ, fără să conţină şi un mecanism de control şi sancţionare în cazul încălcării drepturilor enunţate, - a fost preluată în Constituţiile naţionale a statelor membre;

- Cele două Pacte Internaţionale adoptate în 1966 (privind drepturile civile şi politice şi privind drepturile economice, sociale şi culturale);

- Convenţii adoptate pe domenii specifice. Sistemul instituţional de protecţie a drepturilor omului în cadrul ONU

cuprinde ansamblul comisiilor şi comitetelor subordonate Consiliului Economic şi Social (ECOSOC) – ca de exemplu: Comisia pentru drepturile omului; comisia pentru drepturile femeii; comisia pentru drepturile copilului, etc.

Pe plan european, respectul drepturilor omului este garantat de numeroase documente adoptate în cadrul Consiliului Europei, Uniunii Europene, Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, etc.

În acest sens, menţionăm: - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Carta Socială Europeană –

adoptate în cadrul Consiliului Europei, - ca documente regionale corespondente celor două pacte adoptate în cadrul ONU;

- Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene – care din 2009 dobândeşte forţă juridică;

- Alte reglementări adoptate în domenii specifice, prin instrumente juridice specifice organismelor europene regionale.

În ceea ce priveşte mecanismele de protecţie - trebuie subliniat faptul că mecanismele de protecţie instituite la nivel european sunt mai eficiente decât cele stabilite în cadrul ONU, fiind mecanisme cu caracter jurisdicţional – respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Strasburg) şi Curtea Europeană de Justiţie (Luxemburg).

La nivel naţional, - respectarea drepturilor omului a devenit un element

central al întregii politici naţionale având în vedere calitatea României de stat membru al structurilor internaţionale şi europene care promovează drepturile fundamentale.

Pornind de la acest aspect, preocupările la nivel naţional au avut în vedere adoptarea unei legislaţii corespunzătoare, crearea unui sistem instituţional adecvat, precum şi a unor mecanisme procedurale de protecţie a drepturilor omului.

Astfel, întregul ansamblu legislativ, începând cu Constituţia, are la bază protecţia drepturilor fundamentale ale omului, ca valori supreme ce trebuie protejate.

În acest sens, conform art. 20 din Constituţie;”Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Într-o societate democratică, organele cu atribuţii în aplicarea legii îndeplinesc trei funcţii principale:

- protejează drepturile omului, aşa cum sunt ele enunţate în Constituţie şi în alte acte normative;

- intervin în apărarea drepturilor omului; - apără ordinea publică şi siguranţa naţională.

6

3. Programul de la Stockholm – o Europă deschisă şi sigură în serviciul cetăţenilor şi pentru protecţia acestora2

SINTEZĂ3

Programul de la Stockholm stabileşte priorităţile Uniunii Europene (UE) pentru spaţiul de justiţie, libertate şi securitate pentru perioada 2010-2014. Pe baza realizărilor programelor de la Tampere şi Haga, acest program vizează abordarea provocărilor viitoare şi continuarea consolidării spaţiului de justiţie, a libertăţii şi a securităţii, prin acţiuni axate pe interesele şi nevoile cetăţenilor.

Pentru a asigura o Europă sigură, în care drepturile fundamentale şi libertăţile cetăţenilor sunt respectate, programul de la Stockholm se concentrează asupra următoarelor priorităţi:

a) Europa drepturilor Cetăţenia europeană trebuie transformată dintr-o idee abstractă într-o realitate

concretă. Aceasta trebuie să confere resortisanţilor UE drepturile şi libertăţile fundamentale definite în Carta Drepturilor Fundamentale a UE şi în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cetăţenii UE trebuie să îşi poată exercita aceste drepturi atât pe teritoriul UE, cât şi în afara acestuia, ştiind că le este respectată viaţa privată, în special în ceea ce priveşte protecţia datelor cu caracter personal. Europa drepturilor trebuie să fie un spaţiu în care:

- cetăţenii şi familiile acestora îşi pot exercita pe deplin dreptul la liberă circulaţie;

- diversitatea este respectată, iar grupurile de persoane cele mai vulnerabile (copiii, minorităţile precum romii, victimele violenţei etc.) sunt protejate, în acelaşi timp fiind abordată problema rasismului şi a xenofobiei;

- drepturile persoanelor suspectate şi acuzate sunt protejate în cadrul procedurilor penale;

- cetăţenia UE promovează participarea cetăţenilor la viaţa democratică a UE prin transparenţa procesului decizional, accesul la documente şi buna administrare, garantând totodată cetăţenilor dreptul la protecţie consulară în afara UE.

b) Europa justiţiei În întreaga UE trebuie creat un spaţiu european al justiţiei. Trebuie facilitat

accesul cetăţenilor la justiţie, pentru ca drepturile acestora să fie aplicate mai bine în UE. În acelaşi timp, trebuie dezvoltate în continuare cooperarea dintre autorităţile judiciare şi recunoaşterea reciprocă a deciziilor instanţelor în cadrul UE, atât în materie civilă, cât şi în materie penală. În acest scop, ţările UE trebuie să utilizeze e-justiţia (tehnologiile informaţiei şi ale comunicării din domeniul justiţiei), să adopte norme minime comune pentru armonizarea standardelor de drept penal şi drept civil şi să consolideze încrederea reciprocă. UE trebuie, de asemenea, să urmărească realizarea coerenţei cu ordinea juridică internaţională, în vederea creării unui mediu juridic caracterizat prin securitate pentru interacţionarea cu ţările terţe.

c) O Europă care protejează Programul de la Stockholm recomandă dezvoltarea unei strategii de securitate

internă pentru UE, pentru a spori protecţia cetăţenilor şi lupta împotriva crimei 2 Jurnalul Oficial C 115 din 4.5.2010 3http://europa.eu/legislation_summaries/human_rights/fundamental_rights_within_european_union/jl0034_ro.htm

7

organizate şi a terorismului. În spiritul solidarităţii, strategia va viza consolidarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, precum şi cooperarea în ceea ce priveşte gestionarea frontierelor, protecţia civilă şi gestionarea dezastrelor. Strategia de securitate internă va consta dintr-o abordare proactivă, orizontală transversală, cu o împărţire clară a sarcinilor pentru UE şi ţările din cadrul Uniunii. În atenţie va fi lupta împotriva criminalităţii transfrontaliere, cum ar fi:

-traficul de fiinţe umane; -abuzul sexual, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă; -criminalitatea informatică; -criminalitatea economică, corupţia, contrafacerea şi pirateria; -drogurile. În lupta împotriva criminalităţii transfrontaliere, securitatea internă este în mod

necesar legată de securitatea externă. De aceea, trebuie să se ţină cont de strategia de securitate externă a UE şi trebuie întărită cooperarea cu ţările terţe.

d) Accesul în Europa UE trebuie să continue să îşi dezvolte gestionarea integrată a frontierelor şi

politicile de acordare a vizelor, pentru a eficientiza accesul resortisanţilor ţărilor terţe în Europa, asigurând totodată securitatea propriilor cetăţeni.

Sunt necesare controale stricte la frontieră pentru a combate imigraţia ilegală şi criminalitatea transfrontalieră. În acelaşi timp, trebuie să se garanteze accesul celor care necesită protecţie internaţională şi grupurilor de persoane vulnerabile, cum ar fi minorii neînsoţiţi.

Rolul Frontex (agenţia pentru frontierele externe ale Europei) trebuie consolidat, astfel încât agenţia să poată reacţiona mai eficient faţă de provocările prezente şi viitoare. Sistemul de informaţii Schengen de a doua generaţie (SIS II) şi Sistemul de informaţii privind vizele (VIS) sunt şi ele esenţiale pentru consolidarea sistemului de controale la frontierele externe, fiind deci necesar ca acestea să devină complet funcţionale. De asemenea, trebuie să continue lucrările pentru dezvoltarea politicii de vize comune şi pentru intensificarea cooperării consulare regionale.

e) O Europă a solidarităţii Pe baza Pactului european privind imigraţia şi azilul, UE trebuie să dezvolte o

politică flexibilă şi cuprinzătoare privind migraţia. Această politică trebuie să se axeze pe solidaritate şi responsabilitate şi să ţină cont atât de nevoile ţărilor UE, cât şi de cele ale migranţilor. Politica trebuie să ia în calcul nevoile pieţei muncii din ţările UE, reducând totodată la minimum exodul de creiere din ţările terţe. Trebuie aplicate, de asemenea, politici de integrare viguroase, care să garanteze drepturile migranţilor. Mai mult, o politică comună privind migraţia trebuie să includă o politică de returnare eficientă şi durabilă, fiind în acelaşi timp necesară continuarea lucrărilor pentru prevenirea, controlul şi combaterea imigraţiei ilegale. Trebuie consolidate, de asemenea, dialogul şi parteneriatele cu ţările terţe (atât de tranzit, cât şi de origine), în special prin dezvoltarea în continuare a abordării globale a migraţiei.

Sunt necesare eforturi pentru instituirea Sistemului european comun de azil (SECA) până în 2012. În această privinţă, este esenţială dezvoltarea Biroului European de Sprijin pentru Azil. Oferind o procedură comună privind azilul pentru ţările din UE şi un statut uniform al celor cărora li s-a acordat protecţie internaţională, SECA ar crea un spaţiu al protecţiei şi al solidarităţii în cadrul UE.

f) Europa într-o lume globalizată Dimensiunea externă a politicii UE trebuie şi ea luată în calcul în spaţiul

justiţiei, al libertăţii şi al securităţii. Acest lucru va facilita abordarea provocărilor interconectate cu care se confruntă UE în prezent, întărind totodată şansele de

8

cooperare cu ţările terţe. Acţiunile UE din acest domeniu trebuie să adere la următoarele principii:

-menţinerea unei politici unice de relaţii externe pentru UE; -cooperarea în parteneriat cu ţările terţe (inclusiv cu cele candidate, cu ţările

vecine şi cu ţările din cadrul SEE/Schengen, cu Statele Unite ale Americii şi cu Federaţia Rusă);

-promovarea standardelor şi a valorilor europene şi internaţionale, precum şi ratificarea convenţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite, ale Consiliului Europei şi ale Conferinţei de la Haga de drept internaţional privat;

-schimbul de informaţii privind activităţile bilaterale şi multilaterale; -acţionarea în spiritul solidarităţii, al coerenţei şi al complementarităţii; -utilizarea eficientă a tuturor instrumentelor şi resurselor disponibile; -monitorizarea, evaluarea şi informarea asupra acţiunilor în dimensiunea externă

a justiţiei şi a afacerilor interne; -utilizarea unei abordări proactive în cadrul relaţiilor externe. Programul de la Stockholm este pus în practică printr-un plan de acţiune care va

fi adoptat până în iunie 2010.

9

CAPITOLUL 2.

EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR UNIUNII EUROPENE PRIVIND PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE

OMULUI

1. Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene Protecţia drepturilor omului în cadrul Comunităţilor Europene /Uniunii

Europene s-a realizat iniţial pe cale jurisprudenţială, drepturile omului fiind protejate de către judecătorul comunitar ca principii generale ale dreptului comunitar.4

Pentru a ajunge la integrarea pieţelor într-un larg spaţiu economic, care să se poată exercita activitatea mod liber, beneficiul comun al tuturor partenerilor, în vederea dezvoltării armonioase a economiei de ansamblu a statelor membre, Tratatul CEE prevedea un număr de patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a serviciilor şi, în sfârşit, libera circulaţie a capitalurilor. Recunoaşterea acestor libertăţi reprezintă, de fapt, o modalitate de promovare a drepturilor omului cadrul Uniunii Europene.

Libertăţile fundamentale au fost realizate, în cea mai mare parte a lor, în cursul perioadei de tranziţie, potrivit Tratatului, prin dispoziţii de procedură şi prin acţiuni de restricţii ori interdicţii. Aproape toate dispozitiile procedurale de realizare a acestor patru libertăţi nu mai sunt de actualitate (având vedere că perioada de tranziţie pentru Piaţa Comună a expirat la 31 decembrie 1969), dar Tratatul garantează continuare aceste libertăţi şi pentru noile state membre.

Libera circulaţie a bunurilor este prelungită de libertatea de stabilire a celor care produc (industrial, comercianţi), denumiţi nesalariaţi. În ceea ce priveşte libertatea de circulaţie a persoanelor, Tratatul de la Roma precizează că acesta este unul dintre obiectivele fundamentale care trebuie atins în vederea realizării pieţei comune.

Procesul de integrare urmărit prin Tratat este favorizat, printre altele, de structurile economice, de compatibilitatea valorilor socio-culturale şi economico-politice ale statelor membre. Particularitatea modelului de integrare faţă de celelalte deja existente în mediul internaţional este determinată de o strategie funcţională - în care politicul se susţine prin economic - şi de o schemă instituţională bazată pe ideea supranaţionalităţii5.

Dintre tratatele iniţiale, Tratatul CEE conţine principiul liberei circulaţii a persoanelor, (art. 3, litera c – numerotarea iniţială), prima parte, intitulată ,,Principii", prin care se stabileşte eliminarea între statele membre a obstacolelor ce împiedică libera circulatie a persoanelor. Totuşi, trebuie menţionat ca Tratatul CEE nu consacră acestui principiu un conţinut şi o semnificaţie precisă în cadrul articolului respectiv şi nici nu stabileşte ce condiţii trebuie îndeplinite pentru punerea lui practică sau care sunt persoanele în măsură să o facă. Din cauza acestor omisiuni, precizarea conţinutului şi a subiectelor a rămas la latitudinea legislatorului comunitar, facilitând, de asemenea, dezvoltarea sa în funcţie de voinţa politică a statelor membre. Menţionarea acestui principiu în Tratatul CEE subliniază importanţa atribuită realizării liberei circulaţii a

4 Raluca Miga Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, 2008, p.78. 5 P. Soldatos, ,,Le systeme institutionnel et politique des Communautees Europeennes dans un monde en mutation", 1996, Bruxelles, p. 115.

10

persoanelor prin crearea unei pieţe comune şi prin armonizarea politicilor economice a statelor membre, acesta fiind unul din obiectivele prioritare ale Comunităţii/Uniunii.

Obiectivele menţionate articolul 2 din Tratatul CEE au avut, primul rând, un caracter economic; în acest fel, îi revenea Comunităţii misiunea de a promova o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în totalitatea lor, o expansiune continuă şi echilibrată, precum şi o stabilitate creştere.

Pe lângă dezvoltarea economică, Uniunea urmăreşte şi progresul social, implicit prin obiectivele deja menţionate, misiunea sa de a promova o creştere accelerată a nivelului de trai6.

Pe lângă obiectivele cu caracter economic şi social, Uniunea are şi vocaţia protejării drepturilor fundamentale ale omului. Acest obiectiv politic apare în primul plan al introducerii Tratatului de la Roma, care conţine rezoluţia ,,punerii bazelor unei legături din ce ce mai strânse între popoarele Iumii europene".

Obiectivele imediate ale nu pot fi apreciate mod corect dacă nu se ţine seama analiză de vocaţia politică, prezentă încă din momentul creării sale7. În acest sens, tripla natură a Comunităţii/Uniunii, economică, socială şi politică, este un element fundamental în realizarea studiului privind principiul liberei circulaţii a persoanelor prevăzut în Tratatul CEE. Libera circulaţie a persoanelor se concretizează printr-o serie de drepturi subiective, a caror efectivitate este garantată prin mecanismele de protecţie pe care le conţine propriul ordin comunitar8.

În ceea ce priveşte Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), prin specificul domeniului său de reglementare, Tratatul a avut încă de la început implicaţii în ceea ce priveşte problematica protecţiei mediului şi, implicit, în asigurarea unuidâcadru juridic favorabil garantării drepturilor fundamentale ale omului.

Încă din Preambulul Tratatului rezultă preocuparea statelor membre de a răspunde îngrijorărilor legitime generate de producerea şi utilizarea acestei energii. Astfel, s-a convenit "stabilirea condiţiilor de securitate care îndepărtează pericolele pentru viaţă şi sănătatea populaţiei". În consecinţă, în capitolul III din Tratat - art. 30-39 - a fost consacrat principiul protecţiei sanitare a populaţiei şi muncitorilor contra radiaţiilor ionizante.

Comisia era dotată cu o putere generală de control în materie de protecţie sanitară, iar Consiliul era abilitat sa stabilească "norme de bază pentru protecţia populaţiei şi a lucrătorilor"9, care urmau să fie revizuite periodic. Primele norme de acest gen au fost emise februarie 1959, dar nu întotdeauna s-au dovedit suficiente pentru a preveni accidentele nucleare ori limita efectele acestora. Articolul 31 al Tratatului Euratom constituie baza juridică pentru directivele şi regulamentele privind securitatea nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor.

6 Camelia Stoica,,Libera circulatie a persoanelor Uniunea Europeans", Editura Oscar Print, Bucuresti, 2001, p. 34. 7 P. Pescatore, ,,Les objectifs de la Communaute Europfeenne comme principes interpretation de la jurisprudence de la Cour de justice", Editura Miscellanea W. J. Ganshof van der Meersch, Bruxelles, 1972, p. 327. 8 Camelia Stoica, op. cit, p. 34. 9 A se vedea, art. 30-32 din Tratat.

11

2. Actul Unic European (17 şi 28 februarie 1986)10;

Necesitatea unei reforme instituţionale care să corespundă evoluţiilor politice, economice şi sociale înregistrate în Europa se resimţea puternic. În acest context, în 1984, la Consiliul European de la Fontainbleau, s-a constituit, sub preşedinţia senatorului irlandez J. Dooge - fost ministru de externe al Irlandei - Comitetul pentru problemele instituţionale, după modelul Comitetului Spaak, cel care a redactat Tratatele de la Roma. Raportul Comitetului, numit Raportul Dooge, afirma nevoia unui salt calitativ, în sensul creării "între statele europene a unei entităţi politice adevarate, adică a unei Uniuni Europene".

ActuI Unic European a reprezentat încununarea efortului de a suprima ultimele obstacole din calea liberei circulaţii, lărgirea câmpului de intervenţii comunitare, special în domeniul social, cel al mediului, al cercetării şi dezvoltării tehnologice.

ActuI Unic European, printre alte obiective pe care le înscrie în domeniul lărgirii competenţelor comunitare, a relansat şi a ridicat la rangul de preocupări prioritare şi pe cele de protecţie a mediului11. Prin ActuI Unic European, politica de mediu a devenit o componentă a politicilor comunitare12.

Titlul III al Actului Unic se referă la cooperarea europeană în domeniul politicii externe. Este continuarea procesului început prin Acordul Davignon, din 197013.

Actul Unic European, prin Titlul III, reprezintă un acord de drept internaţional, o codificare a cooperarii în politica externă. El a permis integrarea în tratate a unor evoluţii instituţionale şi politici în vederea consolidării procesului comunitar.

În concluzie, Actul Unic European a marcat un moment deosebit de important al evoluţiei Comunităţilor Europene prin:

- extinderea votului cu majoritate calificată ; - consolidarea puterilor Parlamentului, Comisiei şi Consiliului; - extinderea competenţelor Curţii de Justiţie; - oficializarea Consiliul European; - deschiderea cooperării noi domenii de activitate - cercetare, economie,

finanţe, politică socială, mediu. Obiectivul esenţial al Actului Unic rămâne însă, realizarea unui spaţiu fără

frontiere - permiţand libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor14.Extinderea competenţelor Comunităţii a reprezentat, implicit, şi o extindere a preocupărilor comunitare privind protecţia drepturilor fundamentale ale

10 Jurnalul Oficial L 169 din 29 iunie 1987. 11 Preocupari în aceasta privinţă datau de mai mult timp. Se adoptaseră mai multe "programe de acţiune în materie de mediu" - în fapt, cinci astfel de programe: în 1973, 1977, 1983, 1987 şi 1993 -care vizau îmbunătătirea calităţii şi a modului de viaţă prin prevenirea degradării mediului. 12 În speţă, această politică are în vedere coordonarea acţiunilor de conservare, protejare şi ameliorare a calităţii mediului, de protecţie a sănătăţii oamenilor, de utilizare raţională a resurselor naturale - loana Marinache, ,,Politica Uniunii Europene domeniul mediului", revista ,,Drepturile omului", nr. 2/1997, IRDO, Bucuresti, pag. 32-34. 13 Raportul a fost întocmit de direcţia politici din ministerele afacerilor externe ale celor şase ţări membre. El poartă numele preşedintelui Comisiei, Etienne Davignon (Belgia) şi a fost supus Consiliului de Ministri la 20 iulie 1970 şi adoptat la 27 octombrie din acelaşi an. Se indica în acest document că trebuie depuse eforturi maxime pentru realizarea obiectivului dorit în domeniul organizarii în comun a politicilor externe ale ţărilor membre. - Pentru detalii suplimentare cu privire la acest subiect, a se vedea, Irina Moroianu Zlatescu, Radu C. Demetrescu, ,,Drept institutional european", Editura Olimp, Bucuresti, 1999, p. 178-179. 14 Charles Zorgbibe, op. cit., p. 310 şi urm.

12

omului. Scopul fiecărei politici comunitare consta în crearea unor condiţii favorabile pentru fiinţa umană în general.

3. Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992)15;

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene a codificat jurisprudenţa

comunitară în materie, afirmând că Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, ca şi principii generale de drept.

Tratatul aduce completări şi modificări celor trei tratate încheiate anterior (CECO-1951, CEE-1957 şi EURATOM-1957), pe linia reformei începute de Actul Unic European.

Tratatul de la Maastricht a fost cel care prin dispoziţiile cuprinse în art. G a introdus în Tratatul CE un nou set de articole dedicate ,,cetăţeniei unionale". Prin urmare, în urma modificării Tratatului Comunităţilor Europene, a fost introdusă Partea a II (art. 8-8E), intitulată « Cetăţenia Uniunii ». S-a instituit o cetăţenie a Uniunii, stipulându-se că, este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru16.

Cetăţenii Uniunii se bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile prevăzute de tratate.

Astfel, cu anumite condiţii, orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula liber. De asemenea, orice cetăţean al Uniunii, rezident într-un stat membru şi care nu este cetăţean al acestuia, are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile Parlamentului European în statul membru în care îşi are reşedinţa, fără nicio discriminare faţă de cetăţenii acelui stat17.

Toţi cetăţenii Uniunii beneficiază de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru. Totodată, trebuie amintit că fiecare cetăţean al Uniunii are dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, sau se poate adresa Ombudsman-ului.

Ca un corolar al ,,cetăţeniei unionale", toţi cetăţenii Uniunii, se bucură de toate aceste drepturi fără nicio discriminare, dar, desigur, cu anumite rezerve instituite prin dispoziţiile tratatelor.

Tratatul de la Maastricht conţine referiri concrete privind necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale omului în Uniunea Europeană.

Astfel, în primul paragraf din art. 6 (F) al Tratatului Uniunii Europene se menţiona că Uniunea are la bază principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi statului de drept, principii comune statelor membre, în timp ce al doilea paragraf al articolului sublinia că: Uniunea va respecta drepturile fundamentale garantate de Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, semnat la Roma pe 4 noiembrie 1950, drepturi izvorâte din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar. Curtea de Justiţie a reafirmat în repetate rânduri această obligaţie a Uniunii Europene.

15 Jurnalul Oficial C 191 din 29 iulie 1992. 16 Art. 8 pet. 1 din TCE. 17 Art. 8A şi 8B TCE.

13

4. Tratatul de la Amsterdam (2 oct. 1997)18

Tratatul de la Amsterdam a stabilit patru mari obiective, ce aveau menirea de

a consolida cei trei ,, piloni" pe care se bazează Uniunea19: - plasarea preocupărilor privind ocuparea şi drepturile cetăţenilor în

competenţa Uniunii; - suprimarea oricăror obstacole din calea liberei circulaţii şi întărirea

securităţii; - creşterea gradului de reprezentativitate a Uniunii Europene pe plan

internaţional; - creşterea eficacităţii arhitecturii instituţionale a Uniunii în vederea

viitoarelor extinderi. Reafirmând responsabilitatea statelor membre în domeniul ocupării forţei de

muncă, Tratatul de la Amsterdam pune în prim plan necesitatea de a acţiona împreună, prin elaborarea unor orientări politice comune şi a unor linii directoare pentru fiecare ţară.

În mod concret, la Amsterdam guvernele s-au angajat ceea ce priveşte: - corelarea politicilor privind ocuparea forţei de muncă cu politica

economică a Comunităţii; - promovarea unei mâini de lucru calificate şi capabile de adaptare, cât şi a

pieţei muncii care să se adapteze rapid schimbărilor economice.

5. Tratatul de la Nisa şi Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

În cadrul Consiliului European de la Koln din 3-4 iulie 1999 s-a hotărât

elaborarea unei Carte Europene a Drepturilor Fundamentale. Carta privind Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată cadrul summit-ului de la Nisa, din decembrie 2000. În acelaşi timp s-a adoptat un set de concluzii care se refereau în mod special la: securitatea europeană şi politică de apărare, Agenda Socială Europeană, siguranţa alimentelor şi transporturi.

Summit-ul Uniunii Europene s-a desfăşurat printr-o Conferinţă Europeană la care au luat parte şi ţările candidate la intrarea Uniunea Europeana valul din 2004 (este vorba de 10 state a caror dată pentru integrare Uniunea Europeana fusese stabilită ca fiind 2004, cadrul summit-ului UE de la Copenhaga, din dec. 2002).

Preşedintele Consiliului Uniunii Europene (Ministrul Afacerilor Externe al Franţei din acea vreme, Hubert Vedrine), preşedintele Parlamentului European (Nicole Fontaine) şi preşedintele Comisiei Europene (Romano Prodi) au proclamat Carta Uniunii Europene privind Drepturile Fundamentale la 7 decembrie, în cadrul Consiliului European de la Nisa.

Carta adoptată la Nisa nu a avut forţă juridică, având natura juridică a unui acord interinstituţional (între Parlamentul Europea, Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene), aceste instituţii obligându-se să respecte drepturile incluse în acest document.

18 Jurnalul Oficial C 340 din 10 noiembrie 1997. 19 Pentru detalii, a se vedea, Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, op. cit, pag. 40 şi urm.

14

Carta a consolidat preocuparea privind constituirea „ordinii publice europene”, deşi iniţial, caracterul său a fost preponderent politic, dispoziţiile sale fiind lipsite de valoare juridică.

Textul, împărţit în cinci capitole - demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie - avea vedere prevederile Convenţiei Europene cu privire la drepturile omului, drepturile sociale şi economice din Carta Drepturilor Fundamentale ale Muncitorilor din 1989, precum şi drepturile cetăţenilor punctate în Tratat.

Cu aceeaşi ocazie s-a stabilit şi faptul ca noul document nu va fi inclus în Tratatul de la Nisa, tratat care s-a negociat în cadrul aceleaşi Conferinţe20, însă includerea Cartei va fi discutată, pe viitor, pentru un nou Tratat.

În Cartă, drepturile, libertăţile şi principiile fundamentale sunt împărţite în şase titluri, un al şaptelea titlu definind dispoziţiile generale.

Astfel, în Titlul I, intitulat „Demnitatea” sunt înscrise următoarele: demnitatea umană (art. 61); dreptul la viaţă (art. 62); dreptul la integritatea persoanei (art. 63)21; interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (art. 64); interzicerea sclaviei şi muncii forţate (art. 65).

În Titlul II, intitulat „Libertăţile” sunt reglementate următoarele drepturi: dreptul la libertate şi la securitate (art. 66); respectarea vieţii particulare şi de familie (art. 67); protecţia datelor cu caracter special (art. 68); dreptul la căsătorie şi dreptul de întemeierea uni familii (art. 69); libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă (art. 70); libertatea de exprimare şi de informare (art. 71); libertatea de întrunire şi de asociere (art. 72), libertatea artelor şi ştiinţelor (art. 73), dreptul la educaţie (art. 74), libertatea profesională şi dreptul la muncă (art. 75), libertatea de a desfăşura o activitate comercială (art. 76); dreptul de proprietate (art. 77), dreptul la azil (art. 78); protecţia caz de evacuare, expulzare sau extrădare (art. 79).

În Titlul III intitulat „Egalitatea” sunt prevăzute următoarele: egalitatea drepturi (art. 80); nediscriminarea (art. 81), diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică (art. 82); egalitatea între bărbaţi şi femei (art. 83), drepturile copilului (art. 84); drepturile persoanelor vârstă (art. 85); integritatea persoanelor cu handicap (art. 86).

În Titlul IV intitulat „Solidaritatea”, sunt consemnate următoarele: dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare cadrul întreprinderii (art. 87); dreptul la negocieri şi la acţiuni colective (art. 88); dreptul la acces la serviciile de plasament (art. 89); protecţia cazul concedierii nejustificate (art. 90); condiţii de lucru corecte şi echitabile (art. 91); interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă (art. 92); viaţa de familie şi viaţa profesională (art. 93); securitatea socială şi asistenţa socială (art. 94); asistenţa medicală (art. 95); accesul la serviciile de interes economic general (art. 96); protecţia mediului (art. 97); protecţia consumatorilor (art. 98).

Titlul V al Cartei, este consacrat mod special prezentării drepturilor cetăţenilor Uniunii Europene. Cetăţenia Uniunii Europene a fost instituită prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, care a introdus Tratatul C.E. Partea a II-a intitulată „Cetăţenia Uniunii”, cuprinzând art. 8(17) – 8E(22).

Drepturile care decurg din calitatea de cetăţean sunt următoarele:

20 Tratatul de la Nisa a intrat vigoare incepând cu 1 februarie 2003. 21 Potrivit căruia cadrul medicinei şi biologiei, trebuie respectate special: consimţământul liber şi cunoştinţă de cauză al persoanei implicate, interzicerea practicilor eugenetice, special a acelora care au ca scop selecţia persoanelor, interzicerea utilizării corpului uman şi a părţilor sale ca atare, ca sursă de profit, interzicerea clonării umane scopul reproducerii.

15

1. Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European (art. 99). Potrivit acestei dispoziţii, orice cetăţean sau cetăţeană a Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat. Membrii Parlamentului sunt aleşi prin vot universal, direct, liber şi secret.

2. Dreptul de a vota şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale (art. 100). Orice cetăţean sau cetăţeană a Uniunii are dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat.

4. dreptul la buna administrare (art. 101). Orice persoană are dreptul de a beneficia de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil, din partea instituţiilor, organismelor şi agenţiilor Uniunii, în ceea ce priveşte problemele sale. Acest drept implică, în special: dreptul fiecărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să o afecteze în mod nefavorabil; dreptul de acces al fiecărei persoane la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional; obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile. De asemenea, orice persoană are dreptul la despăgubire din partea Uniunii pentru daunele cauzate de instituţiile, organismele sau agenţii acesteia aflaţi exerciţiul funcţiunii, conform principiilor generale comune şi drepturilor statelor membre.

4. Dreptul de acces la documente (art. 102). 5. Mediatorul European (art. 103)22. Orice cetăţean sau cetăţeană a Uniunii şi

orice persoană fizică sau juridică cu reşedinţa sau sediul social într-unul din statele membre are dreptul de a sesiza mediatorul European cu privire la unele cazuri de prostată administrare activitatea instituţiilor, organismelor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii Europene de Justiţie şi a Tribunalului General, exercitarea funcţiilor jurisdicţionale ale acestora.

6. Dreptul la petiţie (art. 104) . 7. Libertatea de circulaţie şi de şedere (art. 105). Potrivit acestei dispoziţii

orice cetăţean sau cetăţeană a Uniunii, are dreptul de circulaţie şi şedere liberă pe teritoriul statelor membre. Libertatea de circulaţie şi şedere poate fi acordată, potrivit Constituţiei, resortisanţilor unei ţări terţe cu reşedinţa teritoriul unui stat membru.

8. Protecţia diplomatică şi consulară (art. 106). Orice cetăţean sau cetăţeană a Uniunii beneficiază pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru al cărui cetăţenie o are, nu este reprezentat, de protecţia autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricăruia dintre statele membre, în aceeaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv. Această listă de drepturi decurgând din cetăţenia Europeană nu este restrictivă, deoarece şi alte astfel de drepturi se regăsesc într-o secţiune a Tratatului de la Lisabona, dedicată „Vieţii democratice a Uniunii”. Respectiva secţiune se referă printre altele la: dreptul fiecărui cetăţean sau cetăţeană de a participa la viaţa democratică a Uniunii, deciziile urmând a fi luate în mod cât mai deschis şi la un nivel cât mai apropiat de cetăţean (art. 46); posibilitatea cetăţenelor, cetăţenilor şi asociaţilor reprezentative de a-şi face cunoscut şi de a schimba, în mod public, opiniile în toate domeniile de acţiune ale Uniunii (art. 47 par. 1), dreptul la iniţiativă a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre, adresată Comisiei Europene, care poate fi

22 Mediatorul European ales de către Parlamentul European primeşte plângerile cu privire la cazurile de administrare defectuoasă cadrul instituţiilor, organelor, organismelor sau agenţiilor Uniunii condiţiile prevăzute de Constituţie, le anchetează şi întocmeşte un raport cu privire la acestea. Mediatorul European îşi exercită funcţiile deplină independenţă

16

invitată să facă o propunere corespunzătoare referitoare la chestiuni pentru care cetăţenii respectivi consideră că este necesar un act juridic al Uniunii .

În Titlul VI al Cartei denumit „Justiţia”, sunt evidenţiate următoarele: 1. Dreptul de a apela efectiv şi de acces la o instanţă imparţială (art. 107).

Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul de a apela efectiv la o instanţă. Orice persoană are dreptul de a i se analiza cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prealabil prin lege. De asemenea, orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentantă. Asistenţa juridică gratuită se acordă acelora care nu dispun de resurse suficiente în măsura în care acest ajutor ar fi necesar pentru a asigura în mod efectiv accesul la justiţie.

2. Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare (art. 108). 3. Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor (art.

109). Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul care a fost comisă, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau dreptului internaţional. De asemenea, nu se aplică nicio pedeapsă mai mare decât cea care era aplicată în momentul în care infracţiunea a fost comisă. Pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune.

4. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune (art. 110).

În partea finală a Cartei sunt prezentate dispoziţiile generale care reglementează interpretarea şi aplicarea sa. Astfel, Carta nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competenţelor Uniunii, nu creează nicio competenţă şi nicio responsabilitate nouă pentru Uniune şi nu modifică competenţele sau responsabilităţile stabilite celelalte părţi ale tratatului.

Orice limitare a exercitării drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Cartă, trebuie să fie prevăzute prin lege şi să respecte conţinutul esenţial al drepturilor şi libertăţilor menţionate. Respectând principiul constituţionalităţii, pot fi aduse limitări numai dacă sunt necesare şi dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune şi cerinţei de protecţie a drepturilor şi libertăţilor persoanei.

Nicio dispoziţie a Cartei nu trebuie să fie interpretată ca limitând sau aducând atingere câmpul lor de aplicare, drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute de dreptul Uniunii Europene, de dreptul internaţional şi de Convenţiile internaţionale la care sunt părţi Uniunea, sau toate statele membre, special Convenţia Europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin Constituţiile statelor membre.

De asemenea, nicio dispoziţie a Cartei nu trebuie să fie interpretată ca implicând un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau îndeplini un act ce are ca obiectiv distrugerea de drepturi sau libertăţi recunoscute prin Cartă, sau de a aduce drepturilor şi libertăţilor limitări mai ample faţă de cele prevăzută Cartă.

Atenţia deosebită acordată de Uniunea Europeană problematicii drepturilor fundamentale ale omului rezultă şi din condiţiile de fond şi cele de natură politică stabilită, care trebuie îndeplinite de orice stat care doreşte să adere la această organizaţie internaţională.

6. Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007) În cadrul Consiliului european de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007 s-a ajuns

la un compromis diplomatic privind viitorul Uniunii Europene.

17

Prin concluziile Consiliului European din iunie 2007 s-a revenit la modalitatea anterioară de luare a deciziilor: cele două tratate vor fi negociate la nivelul Conferinţei Interguvernamentale - un pas înapoi care va genera fără îndoială mărirea distanţei dintre interesele cetăţenilor şi cele ale şefilor de stat şi de guvern din statele membre.

Deşi, de jure, se renunţă la simbolurile europene, totuşi, de facto, steagul pe fond albastru cu 12 steluţe galbene va crea pe plan cutumiar legătura cu Uniunea Europeană. De asemenea, ziua de 9 mai ne va duce cu gândul la ziua Europei, la fel ca şi Oda Bucuriei.

Principalele câştiguri ale summit-ului de la Bruxelles constau în realizarea unei politici externe unitare a Uniunii şi a unui sistem de adoptare a deciziilor cu acordul a 55% din statele membre, care să reprezinte 65% din populaţia Uniunii.

Participanţii au convenit că un viitor tratat ar trebui să promoveze o "comunitate a valorilor" şi că prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale ar trebui să fie constrângătoare din punct de vedere juridic. Carta a constituit unul din motivele pentru care tratatul constituţional a fost ratificat de 18 State Membre.

Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeana si Tratatul instituind Comunitatea Europeana, a fost semnat la 13 decembrie 2007 la summitul de la Lisabona, Portugalia.

Consiliul European reunit la Bruxelles în iunie 2007 a hotărât redactarea unui nou tratat care sa înlocuiască textul Constituţiei respinse. Acest tratat, numit iniţial “Tratatul de Reformă”, urma, nu să înlocuiască (aşa cum s-ar fi întâmplat in cazul adoptării Constituţiei), ci sa amendeze atât Tratatul instituind Comunitatea Europeana cat si Tratatul privind Uniunea Europeana. Mai mult, s-a hotărât ca in Tratatul de Reforma sa fie inclusa numai o prevedere în legătura cu Carta Drepturilor Fundamentale care sa transforme acest document intr-un instrument cu aceeaşi valoare legala ca si Tratatele, spre deosebire de Constituţie care urma sa înglobeze in textul sau Carta.

Tratatul de la Lisabona păstrează toate modificările instituţionale pe care statele membre le-au inclus in Constituţia Europeană, precum înfiinţarea funcţiei de preşedinte al Consiliului European, a celei de ministru de externe (numit oficial Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe si politica de securitate), păstrarea aceleaşi distribuţii a locurilor în Parlament, acordarea personalităţii juridice Uniunii Europene şi posibilitatea unui stat de a se retrage din Uniunea Europeană.

Modificările propuse prin textul Tratatului de la Lisabona pun accentul pe întărirea respectării drepturilor omului şi a democraţiei în ansamblu. Modificările propuse sunt de natură să răspundă mai bune intereselor cetăţenilor europeni.

Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatului instituind Comunitatea Europeană, a fost semnat la 13 decembrie 2007 la summitul de la Lisabona, Portugalia23.

Tratatul de la Lisabona cuprinde modificările operate asupra celor două tratate de bază ale Uniunii Europene, respectiv asupra Tratatului privind Uniunea Europeană şi asupra Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, fiind completat cu o serie de protocoale şi declaraţii anexate tratatelor.

Tratatul de la Lisabona cuprinde reglementări deosebit de importante privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului.

Faţă de menţiunile Tratatului Constituţional, trebuie remarcat faptul că textul Cartei nu mai este inclus în textul propriu-zis al tratatului, fiind anexată acestuia printr- 23 Consiliul European reunit la Bruxelles în iunie 2007 a hotărât redactarea unui nou tratat care să înlocuiască textul Constituţiei respinse. Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.

18

o declaraţie anexată Actului final al Conferinţei interguvernamentale care a semnat Tratatul de la Lisabona.

Pe parcursul evoluţiei comunitare, drepturile omului şi principiile democratice au reprezentat condiţii de bază ale cooperării dintre statele membre şi obiective majore urmărite procesul de integrare comunitară.

Tratatul de la Lisabona ridică pe o treaptă superioară preocupările comunitare domeniul protecţiei juridice a drepturilor omului, prin:

A) - Întărirea forţei juridice a Cartei privind drepturile fundamentale ale Uniunii Europene;

Tratatul conferă forţă juridică Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene24. În acest sens, în art.6 par.1 TUE (varianta consolidată) se menţionează că Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007 la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.

Dispoziţiile Cartei nu extind în nici un fel competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate. Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii.

În Declaraţia cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, anexată Tratatului de la Lisabona, se menţionează că - Carta, care are forţă juridică obligatorie, confirmă drepturile fundamentale garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre. De asemenea, în declaraţie se precizează că Carta nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competenţelor Uniunii, nici nu creează vreo competenţă sau sarcină.

Carta a fost iniţial inclusă proiectul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa. Ulterior, prin Tratatul de la Lisabona, textul Cartei a fost inclus într-o declaraţie anexă, urmând să aibă aceeaşi valoare juridică ca şi tratatul. Marea Britanie, Polonia şi Cehia au obţinut o serie de derogări de la aplicarea cartei.

Conform textului Declaraţiei, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care are forţă juridică obligatorie, confirmă drepturile fundamentale garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre.

B) - Precizarea poziţiei Uniunii Europene faţă de Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului. La Lisabona s-a stabilit posibilitatea aderării la Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Ulterior, în cadrul Seminarului dedicat drepturilor fundamentale contextul aderării Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, desfăşurat la 2-3 febr. 2010 la Madrid, a fost analizat impactul aderării Uniunii Europene la această convenţie, sub diferite aspecte.

Problematica protecţiei drepturilor omului trebuie analizată la nivel european din două perspective: din punctul de vedere al reglementărilor existente şi din punct de vedere instituţional.

În acest sens, art.6 par.2 TUE se menţionează că Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar în par.3 al aceluiaşi articol se precizează că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin 24 Marea Britanie, Polonia şi Cehia au obţinut derogări de la aplicarea acestui document.

19

Convenţie şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

C.) Stabilirea principiilor democratice ale Uniunii Tratatul de la Lisabona introduce în Tratatul Uniunii Europene Titlul II (art.9-

12) cuprinzând „Dispoziţii privind principiile democratice”, conform cărora: - În toate activităţile sale, Uniunea respectă principiul egalităţii cetăţenilor săi,

care beneficiază de o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru.

- Cetăţenia Uniunii se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta.

- Funcţionarea Uniunii se întemeiază pe principiul democraţiei reprezentative. Cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor. Orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis şi la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţean. Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conştiinţei politice europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii.

- Instituţiile acordă cetăţenilor şi asociaţiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-şi face cunoscute opiniile şi de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acţiune ale Uniunii. În acest sens, instituţiile Uniunii menţin un dialog deschis, transparent şi constant cu asociaţiile reprezentative şi cu societatea civilă.

În vederea asigurării coerenţei şi a transparenţei acţiunilor Uniunii, Comisia Europeană procedează la ample consultări ale părţilor interesate.

La iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.

- Parlamentele naţionale contribuie în mod activ la buna funcţionare a Uniunii:

a) prin faptul că sunt informate de către instituţiile Uniunii şi prin primirea de notificări privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene;

b) prin respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu procedurile prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;

c) prin participarea, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spaţiu, în conformitate cu articolul 70 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, şi prin implicarea în controlul politic al Europol şi în evaluarea activităţilor Eurojust, în conformitate cu articolele 88 şi 85 din respectivul tratat;

d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor,; e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune; f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele

naţionale şi cu Parlamentul European, în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene.

20

7. Dreptul derivat al Uniunii Europene Legislaţia secundară a Uniunii Europene cuprinde numeroase reglementări

adoptate de instituţiile Uniunii Europene, prin care se urmăreşte promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului, ca de exemplu:

- Prin dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 168/2007 al Consiliului 15 februarie 2007 a fost înfiinţată Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (care înlocuieşte Observatorul european al fenomenelor rasiste şi xenofobe, înfiinţat în 1997), având atribuţii privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului în Uniunea Europeană;

- Prin dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 1889/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului s-a stabilit instituirea unui instrument de finanţare pentru promovarea democraţiei şi drepturilor omului la scară mondială, în scopul acordării asistenţei pentru:

- consolidarea drepturilor fundamentale ale omului, democraţiei şi statului de drept în ţările membre;

- sprijinirea cadrului internaţional şi regional pentru protecţia şi monitorizarea drepturilor omului.

8. Relaţia dintre Uniunea Europeană şi Consiliul Europei

cu privire la protecţia drepturilor omului * Din perspectiva reglementărilor existente la nivel european Din această perspectivă, trebuie să se ţină cont, pe de o parte, de

reglementările juridice adoptate în cadrul Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului, protecţia drepturilor şi libertăţilor fiind, de altfel şi principalul obiectiv al acestei organizaţii europene, iar pe de altă parte, de instrumentele juridice adoptate în cadrul Uniunii Europene, care se implică din ce ce mai mult în acest domeniu. Acest lucru ni-l demonstrează, în primul rând proclamarea, în decembrie 2000, a Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului, document distinct de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată de Consiliul Europei încă din 195025 şi, pe de altă parte, în includerea acestei Carte, în prevederile Tratatului de la Lisabona.

Având în vedere aceste aspecte, o primă distincţie trebuie reţinută între cele două instrumente juridice amintite anterior: - Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului (Uniunea Europeană) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cadrul Consiliului Europei).

Conţinutul Cartei este extins faţă de Convenţia Europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dacă această convenţie se limitează numai la drepturile civile şi politice, Carta, acoperă şi drepturile economice şi sociale enunţate de Carta Comunitară a drepturilor sociale ale lucrătorilor, adoptată 1989, precum şi drepturile culturale.

Rezultă că, din perspectiva reglementărilor existente, Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene asigură o protecţie suplimentară faţă de Convenţia Europeană a drepturilor omului. Chiar dacă la nivelul Consiliului Europei sunt adoptate reglementări distincte relative la drepturile economice, sociale şi culturale, acestea nu conţ mecanisme de garantare cu caracter jurisdicţional, similare mecanismului reglementat prin Convenţia Europeană. 25 Guy Isaac, Blanquet M. , Droit de communautaire general, Paris, Masson, 2001,pag. 205.

21

* Din perspectivă instituţională Din perspectivă instituţională trebuie făcute mai multe distincţii: - între Consiliul Europei, pe de o parte şi Consiliul European şi Consiliul

Uniunii Europene, pe de altă parte; - între Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii

Europene. Consiliul Europei - ca organizaţie interguvernamentală cu caracter regional,

acţionează favoarea unităţii europene prin: ocrotirea şi întărirea democraţiei pluraliste şi a drepturilor omului; definirea de soluţii comune pentru problemele societăţii; înţelegerea şi punerea valoare a identităţii culturale europene – în timp ce Consiliul European şi Consiliul Uniunii Europene, sunt instituţii ale Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte relaţia instituţională dintre cele două Curţi (CEDO - Strasbourg şi CJUE - Luxemburg), trebuie făcute precizări suplimentare cu privire la sfera atribuţiilor concrete ce revin fiecăreia dintre cele două instituţii jurisdicţionale, având vedere specificul fiecăreia dintre ele.

- În acest sens, în funcţie de treapta jurisdicţională la care poate să intervină fiecare instanţă, se va ţine seama de faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului este considerată o instanţă de recurs, în timp ce Curtea Europeană de Justiţie este o instanţă ce exercită competenţe de atribuire. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care funcţionează în noua formulă de la 1 noiembrie 1998, reprezintă un mecanism european de control privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

- De asemenea, la stabilirea relaţiei dintre cele două instanţe trebuie să se ţină seama de competenţa materială diferită a celor două instanţe; în timp ce CEDO are ca competenţă exclusivă protecţia drepturilor fundamentale, CJUE are o competenţă generală, conferită de tratate, mai amplă decât protecţia drepturilor fundamentale ale omului.

Conform dispoz.art.19 TUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (care cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate), asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Competenţa ce revine Curţii nu este o competenţă de drept comun, ci o competenţă de atribuire26 deoarece este mod expres prevăzută în tratat.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele: a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de

persoane fizice sau juridice; b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu

privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii; c) în celelalte cazuri prevăzute tratate. Se pune întrebarea dacă se constată existenţa unui eventual conflict de

competenţă între Curtea de Justiţie şi Curtea pentru Drepturile Omului de la Strabourg. Conform dispoz.art. 52 alin3 din Cartă, în măsura în care acest instrument

juridic conţine drepturi ce corespund unor drepturi generate prin Convenţie, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca cele prevăzute de Convenţie, însă această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă. Totuşi, nici Carta, nici Tratatul de la Lisabona, nu extind competenţa Curţii de Justiţie la materii care sunt de competenţa Curţii de la Strasbourg.

Curtea de Justiţie va putea să acţionează în calitate de instanţă de control privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului doar dacă este sesizată de o

26 L. Cartou – Communautes Europeennes, Dalloz, Paris, 1991. pag. 146.

22

persoană fizică sau juridică printr-o acţiune al cărei obiect este anularea unui act al instituţiilor Uniunii care o priveşte mod direct.

Aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale presupune că cetăţenii europeni vor putea să se adreseze direct Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), independent de mecanismele existente în cadrul Uniunii Europene. De asemenea, nu vor mai exista standarde duble de apreciere şi interpretare a drepturilor fundamentale afirmate cele două instrumente juridice.

În mod cert, aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale va conduce la creşterea nivelului de garantare a respectării drepturilor omului la nivel european.

23

CAPITOLUL 3.

CORELAŢIA DINTRE REGLEMENTĂRILE INTERNE ŞI REGLEMENTĂRILE INTERNAŢIONALE PRIVIND PROTECŢIA

DREPTURILOR OMULUI27

1. Aspecte generale Problema delimitării dreptului protecţiei juridice a drepturilor omului de alte ramuri de

drept reprezintă o necesitate bazată pe raţiuni teoretice şi practice. Sub aspect teoretic, delimitarea faţă de alte ramuri de drept este impusă de asemănările

dintre raporturile juridice ce formează obiect al unor ramuri de drept diferite. Sub aspect practic, apartenenţa unui raport juridic la o anumită ramură de drept

reprezintă o problemă de calificare juridică, determinând o aplicare corectă a legii. Prin încadrarea unui raport juridic în obiectul de studiu al unei ramuri de drept se determină care sunt normele juridice aplicabile în speţă.

Pentru a stabili dacă dreptul protecţiei juridice a drepturilor omului reprezintă o ramură de sine stătătoare a dreptului, trebuie analizate criteriile care stau la baza împărţirii sistemului de drept în ramuri de drept28.

Dreptul protecţiei juridice a drepturilor omului se impune ca o ramură de sine stătătoare în cadrul sistemului de drept român, având un obiect propriu de reglementare (raporturile juridice ce au ca obiect protecţia drepturilor fundamentale ale omului).

Raporturile juridice sunt complexe, putând prezenta în unele situaţii caracteristici specifice mai multor ramuri de drept. Sub acest aspect, ramurile de drept nu se exclud reciproc, ci interferează, putând fi aplicate fie separat, fie concomitent, în funcţie de materia reglementată.

Dreptul protecţiei juridice a drepturilor omului reprezintă o ramură de drept desprinsă parţial din dreptul internaţional public, între cele două ramuri de drept existând un raport specific relaţiei general-particular. Aşa cum am prezentat anterior, dreptul protecţiei juridice a drepturilor omului reuneşte o componentă internaţională şi o componentă naţională.

În ceea ce priveşte componenta internaţională, dreptul protecţiei juridice a drepturilor omului reuneşte elementele specifice dreptului internaţional public, în sensul că, din conţinutul său fac parte normele juridice de drept internaţional public, prin care sunt definite, ierarhizate şi protejate drepturile fundamentale ale omului.

Reglementările internaţionale ce intră în sfera dreptului protecţiei drepturilor omului includ atât norme juridice vizând manifestarea drepturilor omului în timp de pace (adică acea subramură a dreptului internaţional public definită de unii autori ca fiind dreptul internaţional al drepturilor omului), cât şi norme juridice relative la manifestarea drepturilor omului în timp de conflict armat (adică acea subramură a dreptului internaţional public definită ca drept internaţional umanitar).

Pe de altă parte, dreptul protecţiei drepturilor omului prezintă şi o componentă naţională, care reuneşte reglementările cu caracter naţional relative la drepturile fundamentale ale omului.

Includerea tuturor aspectelor privind drepturile omului în cadrul unei singure discipline de studiu permite o abordare coordonată a preocupărilor în domeniu, o coordonare a preocupărilor naţionale şi internaţionale, precum şi o coordonare la nivel internaţional a

27 Material extras din lucrarea „Protecţia juridică a drepturilor omului”, Autori: Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Editura Universul Juridic, 2011, pag.51-61. 28 Pentru studiul acestor criterii – Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1987, p. 328-330

24

preocupărilor privind reglementarea unitară a drepturilor omului în timp de pace şi de conflict armat.

Eforturile pentru promovarea şi ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti au depăşit, în timp, limitele şi graniţele tradiţionale, ca o cerinţă firească a cursului istoric care omenirea s-a angajat, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, în încercarea de a se pune capăt exploatării şi violenţei, rasismului şi discriminării rasiale, inegalităţii dintre oameni.

Evoluţia acestei instituţii este permanentă, ea implicând eforturi continue ale oamenilor şi ale statelor, tendinţa generală spre mai bine.

În lumea contemporană continuă să existe serioase pericole la adresa libertăţilor cetăţeneşti, cum ar fi: foamea, terorismul, legislaţia represivă, utilizarea formelor de detenţie fără judecată, răpirile, asasinatele, tortura şi tratamentul umilitor şi degradant.

Preocupările pentru promovarea drepturilor omului pe plan mondial s-au concretizat în documente de mare valoare, dintre care menţionăm: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare Europa de la Helsinki, 1975; Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la C.S.C.E. (1989), Carta de la Paris (1990) ş.a.

S-au adoptat şi alte documente - convenţii, declaraţii, protocoale - prin care se realizează reglementări în anumite domenii sau pentru anumite categorii de persoane (femei, copii, refugiaţi, prizonieri etc.).

De asemenea, au fost adoptate şi unele convenţii regionale, precum Convenţia europeană asupra drepturilor omului din 1950; Convenţia interamericană din 1969, Carta africană din 1981 documente asupra cărora ne-am oprit pe larg ţn lucrarea de faţă.

Aceste instrumente juridice internaţionale au stabilit o serie de proceduri şi mecanisme juridice prin care se asigură promovarea şi protecţia drepturilor omului.

* Marea problemă teoretică şi practică o reprezintă corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne în acest domeniu.

Pactele, convenţiile, declaraţiile şi alte asemenea acte adoptate pe plan internaţional pun în valoare realitatea în sensul căreia aplicarea convenţiilor relative la drepturile omului trebuie făcută ţinând seama de necesitatea permanentă a armonizării cerinţelor cooperării internaţionale în acest domeniu cu principiul suveranităţii statelor, deoarece procedurile care ar nesocoti acest raport ar constitui un amestec afacerile interne ale statelor.

Instrumente internaţionale au ca principal mijloc pentru executarea lor asumarea de către statele părţi a obligaţiei de a lua măsurile legislative şi de altă natură pentru asigurarea realizării drepturilor prevăzute ele.

Stabilindu-se că tendinţa majorităţii statelor, conformă cu principiile stabilite de Carta ONU, constă în formularea acestor drepturi şi libertăţi pe calea unor convenţii internaţionale, urmând ca realizarea lor să aibă loc prin reglementări de drept intern, se poate conchide că se merge, deci, pe ideea realizării şi garantării drepturilor omului, prin măsuri legislative interne.

De altfel, chiar Convenţia europeană a drepturilor omului este considerată a nu urmări să se substituie sistemelor naţionale de control în domeniul drepturilor omului, ci numai de a furniza o garanţie internaţională suplimentară.

Mecanismul internaţional de control nu intervine - aşa cum am arătat atunci când am analizat pe larg aceste convenţii - decât cazul eşecului garanţiilor naţionale.

25

Analizând corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne în domeniul drepturilor omului, se argumentează pe larg teza în sensul căreia încercările de a atribui exclusiv individului calitatea de subiect de drept internaţional, de a acredita ideea că el are acum aptitudinea şi capacitatea de a se adresa mai întâi şi direct organelor internaţionale pentru anumite drepturi sau revendicări nu au nimic comun cu colaborarea internaţională 29.

De altfel, art.35 din Protocolul nr.11 la Convenţia europeană stabileşte: „Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum este stabilit conform principiilor de drept internaţional general recunoscute şi într-un termen de şase luni, începând cu data deciziei interne definitive”. Aşa cum se arată literatura de specialitate, asemenea proceduri au un caracter limitat şi derogator.

Extrem de interesantă este constatarea potrivit căreia sistemul jurisdicţional internaţional a cunoscut o influenţă crescândă, prin pătrunderea sa directă dreptul intern al statelor, dar şi prin exemplele şi efectele sale.

Se poate constata că drepturile omului sunt efective măsura care prin legislaţiile interne sunt declarate ca drepturi fundamentale ale cetăţenilor şi garantate exerciţiul lor, cadrul raporturilor concrete dintre cetăţeni şi stat.

Sporirea preocupărilor şi reglementărilor internaţionale nu schimbă şi nu diminuează rolul determinant al legislaţiei interne promovarea şi garantarea drepturilor cetăţeneşti.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti pot fi reale numai în măsura în care, prin constituţiile statelor, sunt proclamate şi garantate. Încurajarea şi promovarea drepturilor omului implică o permanentă perfecţionare a reglementărilor juridice interne acord cu reglementările internaţionale acest domeniu. Aceasta motivează şi prevederile Constituţiei României, care reglementează corelaţia dintre aceste reglementări, într-o viziune nouă, modernă şi eficientă.

Principiile constituţionale în acest domeniu sunt cuprinse în art.11 şi 20. Astfel, art.11 consacră angajamentul României de a îndeplini întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, statuând că tratatele ratificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern.

2. Raportul dintre dreptul naţional

şi dreptul internaţional public în ansamblu În conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 590 din 22 decembrie

2003 privind tratatele30, se supun spre ratificare prin lege următoarele categorii de tratate:

a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al acestora; tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea politică sau care implică angajamente cu caracter politic; tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea cu caracter militar; tratatele la nivel guvernamental care se referă la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic la frontierei de stat, precum şi la zonele asupra cărora România exercită drepturi suverane şi jurisdicţie;

b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; tratatele la nivel guvernamental care se referă la participarea calitate de membru la organizaţii internaţionale interguvernamentale; tratatele la nivel guvernamental care se referă la asumarea unui angajament financiar care au impuse sarcini suplimentare la bugetul de stat; tratatele la 29 Ioan Muraru, op.cit., pag.173. 30 Publicată M.Of. nr. 23 din 12 ianuarie 2004.

26

nivel guvernamental ale căror dispoziţii fac necesară, pentru aplicarea, adoptarea unor noi dispoziţii normative având forţă juridică de lege ori a unor legi noi sau amendarea legilor vigoare şi cele care prevăd mod expres cerinţa ratificării lor.

În sistemul Constituţiei României din 2003 nu poate fi vorba de o supremaţie a tratatelor internaţionale asupra dreptului intern, după cum nu se poate spune că prevederile lor ar dobândi valoare constituţională.

În ceea ce priveşte raporturile dintre tratatele internaţionale şi legea internă, există prevederi clare şi într-o serie de Constituţii ale altor state31. Aşa de pildă, art.15 alin.4 din Constituţia Rusiei din 1993 dispune că „dacă printr-un tratat internaţional ratificat de Federaţia Rusă se stabilesc alte reguli decât cele prevăzute de lege, atunci se aplică regulile din tratatul internaţional”; Constituţia Cehă din 1993 dispune şi ea în art.10 că „tratatele internaţionale ratificate şi aprobate, cu privire la drepturile omului, la care Republica Cehă s-a angajat, au forţă obligatorie directă şi prioritate asupra dreptului intern”.

Unele Constituţii moderne, cum sunt Constituţia Republicii Croaţia din 1993 sau Constituţia Republicii Slovacia din 1992, prevăd proceduri speciale pentru aprobarea tratatelor privind intrarea lor în vigoare.

De la regula că tratatul internaţional, odată ratificat, dobândeşte o valoare juridică echivalentă cu legea prin care a fost ratificat, Constituţia României din 2003 se abate în cazul dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Trebuie menţionat, mai întâi, faptul că înscrierea unei dispoziţii constituţionale exprese în acest sens a fost apreciată de membrii Adunării Constituante ca fiind absolut necesară pentru a se evita situaţii de genul celor existente în trecut, când statul român - deşi semnase anumite acorduri, la Madrid şi Viena - nu a dat curs aplicării prevederilor acestora, în ţara noastră.

Îndepărtându-se de soluţia tradiţională a aplicării convenţiilor internaţionale pe plan intern prin intermediul legilor adoptate în temeiul lor, prevederile art.20 din Constituţie au consacrat principiul „self executing” conform căruia aceste convenţii sunt direct aplicabile, fără a mai avea nevoie de ecranul legii32.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care, prin Decizia nr.69/199333, a stabilit că „o convenţie internaţională, odată ratificată de Parlament, face parte din dreptul intern şi este aplicabilă. În acest sens, Convenţia cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr.18/1990, în temeiul art.11 din Constituţie, face parte din dreptul intern şi este aplicabilă direct, în temeiul art.20 din Constituţie.”.

3. Raportul dintre dreptul naţional şi dreptul protecţiei drepturilor omului

Dispoziţiile cuprinse în art.20 din Constituţie, cuprind două reguli de mare

importanţă şi actualitate, care privesc transpunerea practică a dispoziţiilor constituţionale privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

a) Prima regulă constă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

31 Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, op.cit., 1997, pag.60. 32 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Studii constituţionale, Editura „ACTAMI”, Bucureşti, 1995, pag.203. 33 Publicată în M.Of. nr.49 din 25 februarie 1994.

27

Explicaţia exprimării folosite de art.20 din Constituţie, dă expresie ataşamentului pe care România îl proclamă explicit faţă de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi faţă de Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul relativ la drepturile civile şi politice, motiv pentru care pentru a se marca respectul faţă de acestea, textul articolului s-a menţionat şi cuvântul „pactele”.

b) A doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor cuprinse în tratatele ratificate de România, situaţia care s-ar ivi anumite nepotriviri, contradicţii, conflicte, neconcordanţe între ele şi reglementările interne.

Este evident că punctul 2 al art.20 din Constituţie are ca obiect neconcor-danţele dintre pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului, pe de o parte, şi legile organice şi ordinare, pe de altă parte.

Textul constituţional stabileşte şi o excepţie, în sensul că au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Consecinţele juridice ale primatului pactelor şi tratatelor internaţionale cu privire la drepturile omului faţă de legile interne - organice şi ordinare - ar fi urmă-toarele:

- Ori de câte ori o lege organică sau ordinară, anterioară intrării vigoare a unui tratat internaţional, conţine o dispoziţie contrară acestuia, ratificarea tratatului va avea ca efect abrogarea dispoziţiei respective.

- Atunci când o dispoziţie contrară dintr-o lege organică sau ordinară intră vigoare ulterior ratificării unui pact sau unui tratat internaţional privitor la drepturile omului, Curtea Constituţională va fi drept să o declare neconstituţională, în temeiul primatului această materie, a reglementărilor internaţionale34. Această prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, deci ea nu este aplicabilă altor domenii.

- O altă interpretare este imposibilă faţă de redactarea fără echivoc a textului şi faţă de plasarea sa în Capitolul I, care cuprinde dispoziţii comune numai pentru Titlul II. Soluţia constituţională dată de art.20 exprimă nu numai ataşamentul faţă de reglementările internaţionale ci şi marea receptivitate faţă de dinamica posibilă şi previzibilă. În domeniul drepturilor omului mai sunt încă multe lucruri de înfăptuit, care presupun colaborarea între state şi care se va realiza prin tratate internaţionale.

Deschiderea disponibilităţii României spre comunitatea internaţională este, astfel, garantată, sub aspect constituţional, prin dispoziţiile cuprinse în art.20.

Unul dintre principalele aspecte care rezultă din conţinutul art.20 din Constituţie, îl reprezintă nominalizarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care îi transformă acesteia natura, dintr-una pur politică, într-una juridică. Acest articol transformă Declaraţia dintr-o regulă de morală, de politică, într-una de drept, juridică, ceea ce este foarte important din perspectiva asigurării garantării libertăţilor România. Art.20 din Constituţie conferă Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului valoare juridică. Astfel, articolele sale nu mai invită, la ora actuală, ci ele obligă autorităţile, demnitarii şi funcţionarii, oamenii obişnuiţi, cetăţenii la respectarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale35.

Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr.139/199436 a hotărât că „documentele de la Helsinki, Madrid şi Viena, referitoare la securitatea şi cooperarea

34 Tudor Drăganu, op.cit., pag.88. 35 Ioan Muraru, Actualitatea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului pentru România, „Analele Universităţii Bucureşti” – Drept, 1998, pag.5. 36 Publicată în M.Of. nr.353/1994.

28

europeană nu au semnificaţia unor tratate sau pacte privind drepturile omului, ci numai Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care a fost încorporată, prin art.20 alin.1 din Constituţie dreptul intern, în sensul că orice prevedere legală trebuie interpretată şi aplicată concordanţă cu prevederile sale”.

Prin Decizia nr.3/199437 a dispus că „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice sunt obligatorii în interpretarea dreptului intern sau când există un conflict cu acesta”.

De asemenea, instanţa constituţională a mai statuat prin Decizia nr.78/199638 că „interpretarea prevederilor constituţionale în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului priveşte exclusiv legile adoptate sub regimul constituţional actual deoarece Declaraţia a fost încorporată în legislaţia naţională doar în art.20 din Constituţia din 1991”.

Din examinarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale se poate constata că există unele decizii ale acesteia, funcţie de speţa concretă, care s-au aplicat direct prevederi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului39.

Această soluţie este modernă şi se regăseşte şi în Constituţiile altor state.40 Art.20, nu numai că proclamă prioritatea reglementărilor internaţionale asupra

celor interne, dar conţine, de asemenea, dispoziţii deschise spre o protecţie juridică largă. Aceste dispoziţii permit cetăţenilor români accesul juridic la libertăţile si, mai ales, la regulile de garantare şi protecţie a libertăţilor. Art.20 din Constituţie obligă autorităţile, mai ales justiţia, implicit cea constituţională, la respectarea libertăţilor constituţionale41.

Dispoziţiile art.20 din Constituţia României, în perspectiva aplicării lor, implică două consecinţe majore. O primă consecinţă priveşte legiuitorul, care va trebui întotdeauna şi în mod obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă răspund cerinţelor în domeniu cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte. A doua consecinţă priveşte autorităţile publice competente în a negocia, încheia şi ratifica tratatele internaţionale, autorităţi care vor trebui să manifeste o atenţie sporită în observarea corelaţiei dintre prevederile documentului internaţional şi dreptul românesc, iar în situaţiile mai dificil de depăşit să se folosească de procedeul rezervelor sau declaraţiilor.

O problemă care se poate ridica în legătură cu art.20 este aceea de a şti care este soluţia în cazul în care unele reglementări internaţionale ar contraveni Constituţiei. Sub acest aspect, art.20 din Constituţia României nu dă nicio soluţie. Este clar, însă, că supremaţia Constituţiei, nu permite ratificarea unui tratat internaţional care ar contraveni prevederilor sale. Dispoziţiile tratatelor internaţionale nu pot fi situate, sub aspectul forţei lor juridice, deasupra prevederilor Constituţiei. Aceasta şi datorită faptului că ele sunt ratificate prin legi si, ca atare, nu pot avea o forţă juridică superioară acestora. De aici rezultă obligaţia constituţională, pentru autorităţile competente 37 Publicată în M.Of. nr.145/1994. 38 Publicată în M.Of. nr.172/1996. 39 Dintre acestea, le putem menţiona pe următoarele: Decizia nr.30/1994, Decizia nr.108/1995, Decizia nr.249/1997, Decizia nr.219/1998, Decizia nr.13/1999. 40 Astfel, Constituţiile portugheză şi spaniolă conţin unele dispoziţii similare cu cele ale art.20 alin.1 din Constituţia României. Art.16 al Constituţiei portugheze prevede că „regulile constituţionale şi legale referitoare la drepturile fundamentale trebuie să fie interpretate şi integrate conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”. Art.10 alin.2 al Constituţiei spaniole dispune că: „normele referitoare la drepturile fundamentale şi la libertăţile pe care Constituţia le recunoaşte, vor fi interpretate în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu tratatele şi cu convenţiile internaţionale privitoare la acelaşi domeniu, ratificate de către Spania” (A.Humbert, Drept constituţional şi drepturile omului Constituţia României, „Revista română de drepturile omului”, nr.14/1997, Bucureşti, pag.21) 41 Ioan Muraru, Actualitatea Declaraţiei ..., pag.6.

29

negocierea şi încheierea tratatelor internaţionale de a observa concordanţa lor cu Constituţia.

În cazul în care unele tratate internaţionale conţin asemenea prevederi, ratificarea lor se poate face fie cu rezervele corespunzătoare, fie numai după ce Constituţia este revizuită potrivit prevederilor art.150 - 152.

Art.20 stabileşte în mod clar şi definitiv superioritatea tratatelor internaţionale în faţa normelor interne de ordin legislativ.

Respectiva dispoziţie se înscrie pe linia protecţiei drepturilor fundamentale, idee care se află la originea justiţiei constituţionale. Dispoziţia analizată pare să constituie prima formulare expresă a principiului supunerii legiuitorului în faţa drepturilor fundamentale, care până acum era înţeles în mod implicit, prin intermediul existenţei controlului constituţional.

Desigur, această subordonare nu este exprimată în mod explicit decât în privinţa tratatelor internaţionale vizate în art.20 din Constituţie, şi nu faţă de întregul ansamblu normativ. Dar, este vorba aici de o completare a controlului de constitu-ţionalitate, care supune în mod expres legiuitorul drepturilor apărate pe plan constituţional.

Plecând de la această constatare, se poate susţine ipoteza potrivit căreia aceste dispoziţii instituie un sistem de protecţie a drepturilor omului în raport cu puterea legislativă, definind în mod clar obligaţia expresă a legiuitorului de a respecta aceste drepturi, oricare ar fi natura lor (judiciară, constituţională sau convenţională).

În legătură cu problema analizată mai trebuie arătat că, în conformitate cu prevederile art.60 al Convenţiei europene a drepturilor omului, prioritatea tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului, la care România este parte, faţă de dreptul intern, nu mai operează ori de câte ori, acesta din urmă este mai favorabil titularului dreptului. De asemenea Constituţia cedează pasul altor convenţii internaţionale la care România este parte, atunci când regimul juridic instituit de ea este mai puţin favorabil pentru drepturile individului, decât cel stabilit prin aceste convenţii.

Prioritatea constituţională a reglementărilor internaţionale privind drepturile omului le conferă, cadrul sistemului juridic, o poziţie intermediară între Constituţie şi lege, o valoare infralegislativă, întrucât legea, înţeles larg de ansamblu a dispoziţiilor legale, trebuie să fie conformă acestor reglementări.

Curtea Constituţională, în practica sa jurisdicţională, s-a întemeiat în nume-roase decizii pe prevederile Pactelor şi convenţiilor internaţionale privind drepturile omului, principiul de bază consacrat fiind acela al priorităţii reglementărilor internaţionale referitoare la drepturile omului în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, cât şi privind conflictul dintre o lege internă şi aceste reglementări42. De asemenea, principiul priorităţii reglementărilor internaţionale privind drepturile omului a fost invocat fie pentru fundamentarea unor soluţii legislative, constatându-se constituţionalitatea lor, fie pentru infirmarea altora, constatându-se caracterul lor neconstituţional43.

De asemenea, din practică jurisdicţională a Curţii Constituţionale44 rezultă, că nu numai prevederile pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte pot fundamenta constituţionalitatea sau, după caz, neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale, ci şi recomandările, cu singura deosebire că ele, nefiind obligatorii, au exclusiv

42 Dintre acestea, se pot enumera: Decizia nr.6/1993, Decizia nr.108/1994, Decizia nr.114/1994, Decizia nr.72/1995, Decizia nr.74/1996, Decizia nr.113/1996, Decizia nr.258/1997, Decizia nr.66/1998. 43 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Studii constituţionale..., pag.206. 44 Decizia Curţii constituţionale nr. 99/1 noiembrie 1994, publicată M.Of. nr. 384/1994

30

(ca şi doctrina, de exemplu) valoarea pe care o reprezintă forţa ideilor pe care le cuprind.

Recomandarea, prin ea însăşi, nu poate justifica sau infirma constituţiona-litatea unui text de lege, dar poate contribui la lămurirea înţelesului unei dispoziţii constituţionale de care depinde stabilirea legitimităţii constituţionale a acelui text45.

Acest apel la documente internaţionale privind drepturile omului, independent de calitatea sau lipsa calităţii lor de tratat internaţional ratificat de România, apare ca o atitudine încurajatoare faţă de respectarea drepturilor omului.

Sporirea preocupărilor şi reglementărilor internaţionale nu diminuează rolul major al legislaţiei interne în proclamarea şi garantarea drepturilor cetăţeneşti, a drepturilor omului în general. Încurajarea, promovarea şi garantarea drepturilor omului implică o permanentă perfecţionare a reglementărilor interne, în acord cu reglementările internaţionale acest domeniu.

4. Raportul dintre dreptul naţional

şi dreptul Uniunii Europene O situaţie distinctă, diferită faţă de aspectele anterior prezentate vizând

raportul dintre reglementările interne şi reglementările internaţionale o reprezintă problema dreptului Uniunii Europene.

Raportul dintre dreptul comunitar european şi dreptul naţional al statelor membre este guvernat de principiul aplicabilităţii directe şi imediate a dreptuluii comunitar, precum şi de principiul primordialităţii dreptului comunitar raport cu dreptul intern al statelor membre. Deci, ceea ce priveşte dreptul comunitar european, apreciem că nu există dubii privind forţa obligatorie a dispoziţiilor comunitare adoptate domeniul drepturilor fundamentale ale omului. Principiul aplicabilităţii directe a dreptului Uniunii Europene are implicaţii atât asupra statelor membre ale comunităţilor, cât şi asupra persoanelor particulare şi a judecătorilor naţionali.

- Statele membre sunt puse situaţia de a nu putea schimba dispoziţiile comunitare care le sunt adresate, acestea având un caracter obligatoriu pentru respectivele state (evident ţinând seama de categoria normelor juridice respective, aşa cum au fost ele analizate mai sus).

- Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând ordinea juridică internă dreptul comunitar, condiţiile statuate de reglementările comunitare.

- Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar,dar atunci când judecătorii sunt faţa unei situaţii care necesită stabilirea competenţei pe plan intern, vor aplica dreptul fiecărui stat. cazul care judecătorul naţional solicită un recurs prejudicial, Curtea poate indica acestuia elementele de drept comunitar pe baza căruia să rezolve cazul.

Se recunoaşte o aplicabilitate directă verticală (invocarea dispoziţiilor comuni-tare faţă de stat şi organele sale) şi aplicabilitatea orizontală (între persoane private).

Tratatele de instituire a comunităţilor nu conţin reglementări exprese privind primordialitatea dreptului comunitar european asupra celui intern al statelor. Împreună cu efectul direct, primordialitatea constituie cei doi stâlpi ai ordinii juridice comunitare. Problema primordialităţii dreptului comunitar european faţă de dreptul intern al statelor membre, poate fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern46. Conform teoriei şi practicii în acest domeniu,

45 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Studii constituţionale..., pag.206. 46 Penelope Kent, European Community Law, MAE Handbook 1992, pag. 37

31

există două doctrine privind raportul dintre cele două sisteme: doctrina monistă şi doctrina dualistă.

Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional public, în sistemul de drept comunitar, statele membre sunt obligate să recunoască primordialitatea dreptului comunitar european asupra dreptului intern.

Fundamentul acestei situaţii îl constituie acordul statelor de a fi membre ale Uniunii Europene şi de a accepta jurisdicţia specială creată în conformitate cu tratatele constitutive, care au fost negociate şi faţă de care s-a exprimat consimţământul fiecărui stat conform prevederilor tratatului şi a reglementărilor interne, respectiv prin referendum, în ultimă instanţă.

Admiţând principiul integrării normelor juridice comunitare în dreptul intern al fiecărui stat şi faptul că de aici decurg drepturi şi obligaţii pentru orice subiect de drept, orice situaţie în care se pune problema recunoaşterii jurisdicţionale a acestor drepturi şi obligaţii, instanţa judecătorească va trebui să decidă chiar atunci când tratatele nu conţin dispoziţii exprese, fiind obligată să hotărască între aplicarea dreptului comunitar european şi a celui naţional.47

Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este considerat o precauţie de natură politică a iniţiatorilor Comunităţilor europene prin care s-ar menaja sentimentele anti-federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut să nu accepte caracterul condiţional al construcţiei comunitare48.

S-a dovedit că practica a ridicat o serie de probleme cărora Curtea de Justiţie a trebuie să le dea o soluţionare (multe situaţii ca urmare a solicitărilor instanţelor naţionale). A revenit, deci, Curţii de Justiţie rolul de a stabili primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern.

Paleta legislativă a dreptului comunitar european în domeniul protecţiei drepturilor omului este destul de amplă, cuprinzând norme comunitare diverse, cum ar fi:

- norme juridice privind politicile comunitare (de exemplu, normele comunitare relative la realizarea pieţei interne, care reglementează libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, a capitalurilor şi forţei de muncă, stabilesc standarde şi privind drepturile fundamentale ale omului; acelaşi lucru îl constatăm cazul politicii comunitare privind mediul, cultura, sănătatea, protecţia consumatorilor, etc. Practic, toate politicile comunitare cuprind o componentă relativă la drepturile fundamentale ale omului);

- norme juridice privind instituirea cetăţeniei europene şi prerogativele calităţii de cetăţean european. Cetăţenia europeană nu înlocuieşte cetăţenia statelor membre, ci o completează, conferind o protecţie juridică suplimentară şi drepturi noi pentru cetăţenii europeni;

- norme juridice cu caracter specific, adoptate în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, care sunt cuprinse în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Deşi la nivelul Uniunii Europene, principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului a reprezentat încă de la începutul consituirii Comunităţii Europene un principiu de bază, totuşi, legislaţia comunitară nu a conţinut, iniţial, o reglementare proprie care să definească şi să ierarhizeze drepturile fundamentale ale omului protejate la nivelul Uniunii. Prin dispoziţiile cuprinse în Preambulul Tratatului de la Maastricht se preciza că Uniunea recunoaşte şi protejează drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt definite Convenţia europeană a drepturilor omului adoptată la 47 V.Marcu, N.Diaconu, Drept comunitar general, p 32 48 J.Boulouis, op. cit., pag. 247; P. Manin, op. cit., pag. 258

32

Roma, 1950, în cadrul Consiliului Europei. Acest neajuns a fost depăşit ulterior, prin adoptarea, în 2000, a Cartei Drepturilor Fundamentale Uniunii Europene.

Având vedere caracterul direct şi prioritar al normelor de drept comunitar european în ordinea juridică a statelor membre, acestea vor fi aplicabile în măsura în domeniul de referinţă este acoperit cu astfel de norme juridice. În cazul în care nu sunt norme juridice comunitare care să se aplice cu prioritate, urmează a fi aplicabile normele juridice ale dreptului internaţional privat, prin metodele specifice acestei ramuri de drept.

Principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene în juridică a statelor membre a fost consacrat la nivel comunitar pe cale cutumiară sau jurisdicţională.49

Nici Tratatul de la Lisabona nu conţine dispoziţii exprese cu privire la principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene, însă în cadrul „Declaraţiei cu privire la supremaţie”, Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior. În plus, Conferinţa a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează documentul 11197/07 (JUR 260), să fie anexat actului final:

În „Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007” - din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate (hotărârea din 15 iulie 1964, cauza 6/64, Costa/ENEL50), supremaţia nu era menţionată în tratat. Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în tratat nu va schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie.

5. Importanţa principiilor generale de drept în Uniunea Europeană

În literatura de specialitate s-a apreciat că principiile generale de drept se

suprapun pricipiilor dreptului jurisprudenţial, în ceea ce priveşte conţinutul, deşi diferă ca denumire. Astfel, unii autori consideră jurisprudenţa Curţii de Justiţie ca sursă a dreptului comunitar, deşi acceptă că, în general, jurisprudenţa nu este considerată ca un veritabil izvor de drept51. În esenţă însă, se referă la aplicarea de către Curtea de Justiţie a unor principii generale de drept. Pe de altă parte, alţi autori recunosc faptul că aplicarea principiilor generale este în ultimă instanţă o problemă care revine practicii Curţii de Justiţie52. Între cele două situaţii, problema trebuie deci să fie rezolvată mai ales sub aspectul denumirii categoriei respective, având în vedere faptul că nu sunt deosebiri substanţiale de conţinut.

Între principiile generale de drept şi hotărârile judecătoreşti – chiar dacă acestea sunt pronunţate de o instanţă supranaţională – prioritatea trebuie acordată în favoarea principiilor generale de drept. În sprijinul acestei opinii sunt şi dispoz. art. F. din Tratatul de la Maastricht, care recunoaşte ca având calitatea de principii generale şi cele care nu sunt prevăzute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie.

Principiile generale nu sunt prevăzute în tratatul CECO ca surse ale dreptului comunitar. Tratatele următoare au prevăzut însă posibilitatea Curţii de a putea recurge 49 Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, 2009, p.66. 50 „Reiese (…) că, izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu ar putea, dată fiind natura sa specifică originală, să i se opună din punct de vedere juridic un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus discuţie fundamentul juridic al Comunităţii însesi.” 51 P.Manin, op.cit.pag. 205 52 P.Manin, op.cit. pag. 223

33

la principii generale comune ale statelor membre pentru a stabili unele responsabilităţi ale membrilor Comunităţii care nu erau prevăzute în tratate, extinzându-se şi la alte domenii, dar diferenţiindu-se de “drepturile fundamentale”.

În acelaşi timp, Curtea a suplinit unele lacune ale reglementărilor comunitare, în vederea evitării cazurilor de denegare de justiţie, apelând la principiile generale de drept pentru întemeierea unor soluţii. Principiile generale de drept au un conţinut mai complex, fiind diferenţiate în funcţie de apartenenţa lor la sistemele juridice clasice, la sistemele de drept comune statelor membre, sau la principiile proprii comunităţilor europene.

Cât priveşte clasificarea principiilor s-au conturat mai multe opinii. Astfel s-a considerat53 că principiile pot fi clasificate în:

- principii rezultate din natura Comunităţilor, - principii de drept internaţional; - principii deduse din dreptul statelor membre. În altă opinie54, principiile se clasifică în: - principii referitoare la repartiţia competenţelor, la echilibru instituţional, la

alegerea bazei legale, - principii generale ale dreptului din care fac parte principiile inerente ale

oricarui sistem juridic organizat, - principii generale comune sistemelor naţionale de drept ale statelor membre

(acestea reprezentând categoria cea mai substanţială de principii generale care se sprijină pe dreptul statelor membre),

- principiile deduse din natura Comunităţilor.

a) . Principiile clasice ale dreptului Aceste principii au fost impuse de către Curtea de Justiţie, îndeosebi în ceea ce

priveşte dreptul de apărare, corecta administrare a justiţiei, neretroactivarea actelor administrative, recunoaşterea drepturilor dobândite, principiul bunei credinţe sau principiul echităţii55.

b) . Principiile generale comune dreptului statelor membre Principiile generale comune dreptului statelor membre sunt respectate sunt

prevăzute şi în tratatele de la Roma în ceea ce priveşte responsabilitatea extracontractuală, însă sunt recunoscute şi pe cale cutumiară de către statele membre. În general, aceste principii sunt aplicate doar în cazurile în care reglementările comunitare sunt deficitare, sau când se impun pentru mai buna argumentare a interpretărilor Curţii. Trebuie remarcat faptul că nu se impune ca aceste principii să fie comune tuturor legislaţiilor statelor membre, fapt care este de altfel imposibil, ci este necesar ca ele să fie respectate doar în unele state membre. O altă condiţie este ca aceste principii să fie în concordanţă cu ordinea juridică comunitară. Curtea a statuat că sunt aplicabile în ordinea juridică comunitară principiile privind: egalitatea faţă de reglementările economice, îmbogăţirea fără just temei, responsabilitatea extracontractuală pentru daunele cauzate de actele normative, confidenţialitatea corespondenţei între avocat şi client, dreptul la apărare, secretul afacerilor întreprinderilor etc.

53 P.Manin., op.cit. p.223. 54 J.Boulouis, op.cit. p-208. 55 J.Boulouis, op. cit., pag. 208-209

34

c) . Principiile privind natura Comunităţilor/Uniunii Europene În ceea ce priveşte principiile privind natura Comunităţilor/Uniunii Europene,

practica jurisdicţională a Curţii a statuat, în aplicarea dispoziţiilor tratatelor, principii cum ar fi:

- principiul solidarităţii statelor în ceea ce priveşte informarea cu privire la comportamentul lor, atât în relaţiile comunitare, cât şi în cele cu statele terţe;

- principiul nediscriminării sau al egalităţii de tratament; - principiul general al proporţionalităţii; - principiul preferinţei comunitare. Pe parcursul evoluţiei Comunităţilor/Uniunii Europene s-au conturat mai multe

categorii de principii specifice Uniunii, cum ar fi: a) - principiile ce stau la baza repartizării atribuţiilor între instituţiile Uniunii

Europene, acestea fiind: - principiul atribuirii de competenţe; - principiul echilibrului instituţional; - principiul autonomiei instituţionale relative: b) - principiile ce stau la baza raportului dintre dreptul Uniunii Europene şi

dreptul naţional al statelor membre, acestea fiind: - principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene; - principiul aplicării directe a dreptului Uniunii Europene. c) - principiile care stau la baza repartizării competenţelor între Uniunea

Europeană şi statele membre, acestea fiind: - principiul proporţionalităţii; - principiul subsidiarităţii.

35

CAPITOLUL 4.

DREPTURILE CETĂŢENILOR UNIUNII EUROPENE56

1. Cadrul juridic comunitar privind libera circulaţie a persoanelor Aderarea la Uniunea Europeană implică anumite drepturi de care beneficiază

cetăţenii statelor membre. Astfel, fiecare politică promovată de Uniunea Europeană urmăreşte realizarea

unor drepturi în beneficiul cetăţenilor europeni. În cadrul obiectivelor de realizare a Pieţei Interne, se exercită libera circulaţie

a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi capitalurilor. Temeiul juridic general al liberei circulaţii a persoanelor îl constituie un

ansamblu de dispoziţii cuprinse în mai multe reglementări ale Uniunii Europene, după cum urmează:

Dispoziţii cuprinse în Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene (TFUE), după cum urmează:

- art.26 TFUE (ex.art.14 TCE), care stabileşte piaţa internă, aceasta incluzând şi libera circulaţie a persoanelor;

- art.20-25 TFUE (ex.art.17 – 22 TCE), care reglementează cetăţenia Uniunii Europene;

- art.45 TFUE (ex.art.39TCE) privind libera circulaţie a forţei de muncă; - art.77 – 79 TFUE (ex.art.62-63 TCE) relative la „Politicile privind controlul

la frontiere, dreptul de azil şi imigrarea”; art.45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale; Acordul Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la

frontierele comune (din 14 iunie 1985); Convenţia de Aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea

graduală a controalelor la frontierele comune (19 iunie 1990). Prevederile tratatului sunt completate cu un ansamblu de reglementări

cuprinse în dreptul derivat al Uniunii Europene.

2. Reglementarea cetăţeniei Uniunii Europene 2.1. Instituirea cetăţeniei europene Cetăţenia Uniunii Europene a fost instituită prin dispoziţiile Tratatului de la

Maastricht, care a introdus în Tratatul CE partea a doua intitulată „Cetăţenia Uniunii”, cuprinzând art.20 -25 TFUE (ex.art.17 – 22TCE).

Astfel, conform dispoziţiile art.20 par.1 TFUE (ex.art.17 par.1 TCE), se instituie o cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoană având naţionalitatea unui stat membru. Art.20 par. 2 TFUE dispune că cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi sunt supuşi îndatoririlor prevăzute de tratat.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene57 reglementează în Capitolul V intitulat „Cetăţenie” – drepturile ce decurg din calitatea de cetăţean

56 Material extras din lucrarea „Dreptul Uniunii Europene – Tratat”, Nicoleta Diaconu, Editura Lumina Lex, 2011, pag.376-390. 57 Textul Cartei a fost inclus într-o anexă a Tratatului de la Lisabona. Conform Declaraţiei cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, anexată Tratatului de la Lisabona, „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care are forţă juridică obligatorie, confirmă drepturile fundamentale

36

european. Textul Cartei a fost inclus într-o anexă a Tratatului de la Lisabona. Conform Declaraţiei cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, anexată Tratatului de la Lisabona, „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care are forţă juridică obligatorie, confirmă drepturile fundamentale garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre.

Drepturile care decurg din calitatea de cetăţean european, reglementate în Cartă, sunt următoarele:

- dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European (art.39);

- dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile municipale (art.40); - dreptul la o bună administrare (art.41); - dreptul de acces la documente (art.42); - mediatorul (art.43); - dreptul de petiţie (art.44); - libertatea de circulaţie şi de şedere (art.45); - protecţia diplomatică şi consulară (art.46)58.

garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre. 58 Conţinutul acestor reglementări este următorul: Articolul 39 - Dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European 1. Orice cetăţean şi orice cetăţeancă ai Uniunii au drept de vot şi de a fi aleşi la alegerile pentru Parlamentul European în statul – membru în care el sau ea îşi au domiciliu în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat. 2. Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal direct, liber şi secret. Articolul 40 – Dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile municipale Orice cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii au drept de vot şi de a fi ales la alegerile municipale în startul – membru în care îşi au domiciliu în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat. Articolul 41 – Dreptul la o bună administrare 1. Orice persoană are dreptul ca treburile sale să fie tratate imparţial, echitabil şi într-un timp rezonabil de instituţiile şi organele Uniunii. 2. Acest drept comportă îndeosebi: - dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte ca o măsură individuală, care o afectează defavorabil, să fie adoptată împotriva sa; - dreptul de acces al oricărei persoane la un dosar care o priveşte, cu respectarea intereselor legitime de confidenţialitate şi a secretului profesional şi de afaceri; - obligativitatea pentru administraţie de aşi motiva deciziile. 3. Orice persoană are dreptul la repararea din partea Comunităţii a daunelor cauzate de instituţii sau de către agenţii lor aflaţi în exerciţiul funcţiunilor lor, în conformitate cu principiile generale comune drepturilor statelor – membre. 4. Orice persoană poate să se adreseze instituţiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor şi trebuie să primească un răspuns în aceiaşi limbă. Articolul 42 – Dreptul de acces la documente Orice cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică care locuieşte sau îşi are reşedinţa statutară într-un stat-membru are dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului sau ale Comisiei. Articolul 43 – Mediatorul Orice cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică, care locuieşte sau îşi are reşedinţa statutară într-un stat – membru are dreptul de a-l sesiza pe mediatorul Uniunii în caz de proastă administrare în activitatea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de primă instanţă, în exercitarea funcţiilor lor jurisdicţionale. Articolul 44 – Dreptul de petiţie Orice cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică care locuieşte sau îşi are reşedinţa statutară într-un stat-membru are dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European. Articolul 45 – Libertatea de circulaţie şi de şedere 1. Orice cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii are dreptul să circule liber pe teritoriul statelor-membre. 2. Libertatea de circulaţie şi de şedere poate fi acordată conform Tratatului de constituire a Uniunii Europene, resortisanţilor statelor-terţe ce locuiesc legal pe teritoriul unui stat-membru. Articolul 46 – Protecţia diplomatică şi consulară

37

2.2. Prerogativele calităţii de cetăţean european Drepturile ce decurg din calitatea de cetăţean european, pot fi clasificate în

următoarele categorii: drepturi politice, libertăţi cu caracter economic şi drepturi-garanţii59.

Din categoria drepturilor politice fac parte: - dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile locale – prevăzut în art.21 par.1

TFUE (ex.art.art.18 par. 1 TCE); - dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European -

prevăzut în art.22 par.2 TFUE (ex.art.19 par. 2 TCE). Din categoria libertăţilor cu caracter economic fac parte: - dreptul la libera circulaţie şi dreptul de sejur - prevăzut în art.21par.1 TFUE

(ex.art.18 par. 1 TCE); - libera circulaţie a lucrătorilor şi accesul liber la locurile de muncă salariate -

prevăzut în art.45 TFUE (ex.art.39TCE); - libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune

accesul la activităţile nesalariate precum şi înfiinţarea şi administrarea întreprinderilor - prevăzut în art.49 alin.2 TFUE(ex.art.43 alin. 2 TCE).

Din categoria drepturilor – garanţii fac parte: - dreptul de petiţionare - art.24 alin.2 TFUE (ex.art.21 alin.1 TCE); - dreptul de a se adresa mediatorului european - prevăzut în art.24 alin.3

TFUE (ex.art.21 alin. 2 TCE); a) Dreptul la vot şi dreptul de a fi ales la alegerile locale este reglementat prin

dispoziţiile art.22 par.1 TFUE (ex.art.19 par. 1 din Tratatul CE). Conform acestor dispoziţii, orice cetăţean al Uniunii rezidând într-un stat

membru fără să fie un resortisant al statului respectiv are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor municipale din statul membru în care rezidenţiază, în aceleaşi condiţii ca resortisanţii acestui stat.

Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităţilor adoptate de către Consiliu, statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei şi după consultarea Parlamentului European; aceste modalităţi pot prevedea dispoziţii derogatorii atunci când problemele specifice ale unui stat membru o justifică60.

b) Dreptul la vot şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European este

consacrat prin dispoziţiile art.22 par.2 TFUE (ex.art.19 par. 2 din Tratatul CE).

Orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei terţe ţări unde statul membru al cărui resortisant nu e reprezentat, de protecţia misiunilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii acestuia. 59 Ovidiu Ţinca – Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 72 60 Aceste modalităţi au fost reglementate prin Directiva nr. 94/80/CE a Consiliului, din 19 decembrie 1994 (modificată prin Directiva 2006/106/CE a Consiliului din 20 noiembrie 2006 de adaptare a Directivei 94/80/CE de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales la alegerile locale pentru cetăţenii Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin, având în vedere aderarea Bulgariei și a României).

38

Conform acestor dispoziţii, orice cetăţean al Uniunii rezidând într-un stat membru fără să fie un resortisant al statului respectiv are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European ale statului membru în care rezidenţiază, în aceleaşi condiţii ca resortisanţii acestui stat.

Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităţilor care vor fi stabilite de către Consiliu, statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei şi după consultarea Parlamentului European; aceste modalităţi pot prevedea dispoziţii derogatorii atunci când problemele specifice ale unui stat membru o justifică61.

c) Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară este consacrat prin

dispoziţiile art.23 TFUE (ex.art.20 din Tratatul CE). Conform acestor dispoziţii, orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul

unei terţe ţări în care statul membru al cărui resortisant este nu dispune de reprezentare, de protecţia autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca naţionalii statului respectiv.

Statele membre vor stabili între ele regulile necesare şi vor angaja negocierile internaţionale cerute în vederea asigurării acestei protecţii62.

Din analiza textului de lege rezultă următoarele aspecte: - beneficiar al acestui drept poate fi orice cetăţean al Uniunii aflat pe teritoriul

unei alte ţări decât cea c cărui resortisant este; - statul al cărui resortisant este cetăţeanul respectiv nu dispune de reprezentare

pe teritoriul ţării în care se află cetăţeanul; - protecţia poate fi acordată de autorităţile diplomatice şi consulare ale

oricărui stat membru care dispune de reprezentare în statul pe teritoriul căruia se află cetăţeanul. Din redactarea textului rezultă că alegerea autorităţilor unui anumit stat membru pentru a acorda protecţie este lăsată la latitudinea cetăţeanului beneficiar;

- conţinutul dreptului la protecţie diplomatică şi consulară este acelaşi ca în cazul drepturilor acordate propriilor cetăţeni de autorităţile sesizate.

În principiu, protecţia se referă la: asistenţa socială în caz de deces, asistenţa sanitară în caz de accident sau boală gravă, asistenţa juridică în caz de arestare, repatrierea, etc.

d) Dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European este consacrat ca

principiu în art.24 par.2 TFUE (ex.art.21 par.1 din Tratatul CE), conform căruia orice cetăţean al Uniunii are drept de petiţionare către Parlamentul European conform art.227 TFUE (ex.art.194 TCE).

Conform art.227 TFUE, orice cetăţean al Uniunii ca şi orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a prezenta, cu titlu individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni sau persoane, o petiţie Parlamentului European asupra unui subiect ţinând de domeniile de activitate ale Uniunii şi care îl sau o privesc direct.

Din analiza dispoziţiilor art.227 TFUE, rezultă următoarele aspecte: - beneficiar al drepturilor de petiţionare poate fi orice cetăţean al Uniunii, ca şi

orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul statutar într-un stat membru63;

61 Modalităţile concrete de exercitare a acestui drept au fost stabilite prin Directiva nr. 93/109/CE a Consiliului din 6 decembrie 1993. 62 Conţinutul concret şi procedura de exercitare a acestui drept au fost stabilite prin dispoziţiile Deciziei nr. 95/553/CE a Consiliului din decembrie 1995.

39

- petiţia poate fi individuală sau de grup; - obiectul petiţiei trebuie să privească un subiect legat de domeniile de

activitate ale Comunităţii; - obiectul petiţiei trebuie să îl privească în mod direct pe autorul său. e) Dreptul de a se adresa mediatorului european este consacrat prin

dispoziţiile art. 24 par.2 TFUE (ex.art.21 par.2 din Tratatul CE - introdus prin Tratatul de la Maastricht), conform căruia orice cetăţean al Uniunii poate să se adreseze mediatorului conform dispoziţiilor art. 228 TFUE (ex.art.195 TCE).

Parlamentul European numeşte un mediator, abilitat să primească plângerile emanând de la orice cetăţean al Uniunii sau orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul statutar într-un Stat membru şi relative la cazuri de proastă administrare în acţiunea instituţiilor sau organelor, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a tribunalului de primă instanţă în exerciţiul funcţiunilor lor jurisdicţionale. Conform misiunii sale, mediatorul efectuează anchetele pe care le consideră justificate, fie din proprie iniţiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost prezentate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, afară de cazul în care faptele respective fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicţionale. În cazul în care mediatorul a constatat un caz de proastă administrare, sesizează instituţia în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a lua măsuri. Mediatorul transmite apoi un raport Parlamentului European şi instituţiei în cauză. Persoana de la care emană plângerea este informată de rezultatul acestor anchete. În fiecare an, mediatorul prezintă un raport Parlamentului European asupra rezultatelor anchetelor sale. Mediatorul este numit după fiecare alegere a Parlamentului European pentru durata legislaturii. Mandatul său poate fi reînnoit. Mediatorul poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiţie, la cererea Parlamentului European, dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare funcţionării sale sau dacă a comis o greşeală gravă. Mediatorul îşi exercită funcţiunile în deplină independenţă. În îndeplinirea îndatoririlor sale, el nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la nici un organism. Pe durata funcţiunilor lui, mediatorul nu poate exercita nici o activitate profesională, remunerară sau nu. Parlamentul European fixează statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiunilor mediatorului după avizul Comisiei şi cu probarea Consiliului statuând cu majoritate calificată.

f) Dreptul de comunicare cu instituţiile şi organele comunitare a fost introdus în art.24 par4 TFUE (ex.art.21 par.3 TCE, introdus prin Tratatul de la Amsterdam). Conform acestei reglementări fiecare cetăţean european poate să se adreseze în scris oricărei instituţii sau organ comunitar şi să primească un răspuns de la acestea.

Dreptul de comunicare este prevăzut şi în art. 41 par. 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Conform acestor dispoziţii, orice persoană poate să se adreseze instituţiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor şi să primească un răspuns în aceeaşi limbă.

3. Conţinutul liberei circulaţii a persoanelor

63 Dreptul de petiţionare era reglementat anterior adoptării Tratatului de la Maastricht prin dispoziţiile art. 128 din Regulamentul interior al Parlamentului European. În formularea art. 227 TFUE (ex..194 din Tratatul CE -introdus prin Tratatul de la Maastricht) se lărgeşte sfera beneficiarilor acestui drept, incluzând şi persoane fizice rezidente sau persoane juridice cu sediu statutar într-un stat membru. Vechea reglementare viza doar cetăţenii statelor membre.

40

Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia aceştia se află şi îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre care se află şi muncesc pe teritoriul aceluiaşi stat. Aceste discriminări pot să privească condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu privind aceste aspecte, se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.

Libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului mai cuprinzător – Piaţa Internă – care nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei persoanelor.

Sensul conceptului de liberă circulaţie a persoanelor a evoluat mult de la apariţia sa, odată cu evoluţia reglementărilor comunitare (ajungând de la persoana privită doar ca agent economic la noţiunea de cetăţean al Uniunii).

3.1. Evoluţia reglementărilor generale privind libera circulaţie a

persoanelor Primele dispoziţii referitoare la libera circulaţie a persoanelor sunt

menţionate în Tratatul de la Roma, care stabilea eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului şi statua că este interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate.

Semnarea Acordului de la Schengen, la 14 iunie 1985 (de Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi R.F.Germania), a constituit un salt calitativ în calea realizării ulterioare a liberei circulaţii a persoanelor.

Prin semnarea acordului, părţile contractante şi-au propus “ în materie de circulaţie a persoanelor, să suprime controalele la frontierele comune şi să le transfere la frontierele externe.”

În 1990 părţile contractante ale acordului semnează Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen, imprimând o nouă dimensiune eforturilor de realizare a liberei circulaţii a persoanelor. Ulterior, Convenţia a fost semnată de majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene la acea dată, cu excepţia Marii Britanii şi Irlandei : Italia (27 noiembrie 1990), Spania şi Portugalia (25 iunie 1991), Grecia (6 noiembrie 1992), Austria (28 aprilie 1995), Danemarca, Suedia şi Finlanda (19 decembrie 1996)64. Norvegia şi Islanda, fiind în afara spaţiului comunitar, au încheiat acorduri de cooperare privind acquis-ul Schengen.

Prin Actul Unic European (intrat în vigoare în 1987) libera circulaţie a persoanelor capătă o nouă calificare, fiind definită drept una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne. Acest nou statut a condus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulaţie privind noi categorii de persoane, cum ar fi studenţi, pensionari, persoane care nu desfăşoară activităţi economice dar au resurse suficiente de trai.

64 Statele membre ale ale Uniunii Europene România, Bulgaria şi Cipru, respectiv statele care sunt doar membre ale Tratatului de la Schengen, dar nu ale UE, Elveţia şi Liechtenstein, nu au început încă să aplice prevederile tratatului, dar urmează să o facă în viitor. România şi Bulgaria au semnat pe 25 ian.2008 o declaraţie privind aderarea la spaţiul Schengen în anul 2011.

41

Prin Tratatul de la Maastricht (1993) a fost introdus conceptul de „cetăţenie europeană,” prin intermediul căreia s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii Europene tuturor cetăţenilor statelor membre. În plus, Tratatul a inclus în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, trecerea frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie (incluzând în al treilea Pilon al Uniunii Europene – Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne).

Tratatul de la Amsterdam (1997) a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (relativ la vize, azil, imigranţi şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor) şi a prevăzut o perioadă de 5 ani pentru aplicarea procedurilor comunitare şi în aceste domenii65.

Libera circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de măsuri de securitate şi justiţie, pentru a crea un cadru favorabil de exercitare a acesteia în beneficiul tuturor. Această cerinţă a fost înscrisă în Tratatul de la Amsterdam sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate şi justiţie.

* În cadrul Reuniunii Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000) Consiliul, Parlamentul European şi Comisia Europeană au semnat „Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene”. Prin acest document sunt reunite într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale – consacrate într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale.

Din punct de vedere a sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţenii care se află în mod legal pe teritoriul comunitar. În acest sens, în art.15 alin. 1 din Cartă este reglementat dreptul oricărui cetăţean al Uniunii de a avea libertatea să caute serviciu, să lucreze, să se stabilească sau să furnizeze servicii în orice stat membru. Alin. 3 al aceluiaşi articol dispune că rezidenţii ţărilor părţi care sunt autorizaţi să muncească pe teritoriul statelor membre, au dreptul la condiţii de muncă echivalente cu acelea de care beneficiază cetăţenii sau cetăţenele Uniunii Europene.

Conform dispoziţiilor art.45 pct.1 din Cartă, orice cetăţean al Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul statelor membre.

Libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fie acordată, în conformitate cu Tratatul instituind Uniunea Europeană, cetăţenilor unor terţe ţări care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru (conf.art.45 pct.2 din Cartă).

Protejarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă unul dintre principiile de bază ale dreptului comunitar, însă nici Tratatul de la Roma şi nici Tratatul de la Maastricht nu conţineau o codificare a acestor drepturi fundamentale.

Obiectivul principal privind respectarea drepturilor omului în Uniune a fost acela de a asigura protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea şi interpretarea legislaţiei comunitare.

Pe parcursul evoluţiei domeniilor de competenţă a Uniunii Europene, Curţii de Justiţie i-a revenit rolul de a stabili compatibilitatea între drepturile fundamentale recunoscute şi protejate prin constituţiile statelor membre şi o serie de drepturi calificate la nivel comunitar ca fiind fundamentale. Prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale au fost înlăturate aceste neajunsuri.

65 Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca participă doar la măsurile referitoare la politica de vize.

42

Carta cuprinde şi importante elemente de supra-naţionalitate, în special în legătură cu cetăţenia europeană şi consecinţele sale. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Amsterdam, se recunoaşte dreptul de vot oricărui cetăţean al Uniunii Europene, în oricare stat membru al Uniunii, în aceleaşi condiţii ca şi rezidenţii acelui stat. De asemenea, toţi cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să circule liber în spaţiul european, să aibă acces la documente şi să se adreseze Mediatorului European pentru exercitarea dreptului de petiţionare.

Tratatul de la Lisabona conţine în anexe şi Protocolul (nr.19) privind Acquis-ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene.

Reglementările Uniunii Europene cu caracter general sunt completate cu norme juridice adoptate de instituţiile Uniunii Europene în exercitarea atribuţiilor ce le revin conform tratatelor.

3.2. Modalităţi de prezentare a liberei circulaţii a persoanelor Libera circulaţie a persoanelor se poate prezenta în una din următoarele

forme: a) dreptul de liberă circulaţie şi dreptul de sejur pe teritoriul celorlalte state

membre; b) dreptul de liberă circulaţie a lucrătorilor şi accesul liber la locurile de

muncă salariate; c) libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru, care presupune

accesul la activităţile nesalariate, la constituirea şi gestionarea întreprinderilor. *

a) Dreptul de liberă circulaţie şi dreptul de sejur este consacrat prin dispoziţiile art.21 par.1 TFUE (ex.18 par.1 din Tratatul CE), care arată că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.

Consiliul poate da dispoziţii privind exercitarea acestor drepturi, în afară de cazurile în care tratatul dispune în mod expres altfel, Consiliul statuează la luarea acestor măsuri în unanimitate, pe baza propunerii Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului European.

b) Dreptul de liberă circulaţie a lucrătorilor şi accesul liber la locurile de

muncă salariate este reglementat prin dispoziţiile art.45TFUE (ex.art.39 din Tratatul CE).

Textul reglementează următoarele aspecte: asigurarea exercitării liberei circulaţii a forţei de muncă în interiorul

Uniunii (libera circulaţie a forţei de muncă este asigurată în interiorul Comunităţii); abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitatea privind angajarea,

remunerarea şi alte condiţii de muncă (libera circulaţie a forţei de muncă implică abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate în privinţa angajării, remunerării şi a celorlalte condiţii de muncă);

conţinutul dreptului şi limitările impuse de raţiuni de ordin public, de securitate publică sau de sănătate publică (libera circulaţie a forţei de muncă cuprinde , sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, de securitate publică sau de sănătate publică:

- dreptul de a răspunde angajărilor oferite efectiv, - dreptul de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;

43

- dreptul de sejur în unul din statele membre cu scopul de a ocupa un loc de muncă conform dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative care se aplică angajării forţei de muncă naţionale,

- dreptul de a rămâne, în condiţiile care vor face obiectul regulamentelor de aplicare stabilite de Comisie, pe teritoriul unui stat membru după ocuparea unui loc de muncă în acel stat.

exceptarea exercitării dreptului privind posturile din administraţia publică (aceste dispoziţii nu se aplică posturilor din administraţia publică).

c) Libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru este reglementat

prin dispoziţiile art.49-54 TFUE (ex.art.43 – 48 din Tratatul CE). Conform dispoziţiilor art.49 alin.1 TFUE (ex.art.43 alin.1 TCE), restricţiile

asupra libertăţii de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru sunt interzise. Această interdicţie se întinde de asemenea asupra restricţiilor de creare de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul unui alt stat membru.

Dispoziţiile art.49 alin.2 TFUE (ex.43 alin. 2 TCE) stabilesc că libertatea de stabilire cuprinde accesul la activităţile nesalariale şi exercitarea lor ca şi constituirea şi gestionarea întreprinderilor în condiţiile definite de legislaţia ţării gazdă pentru proprii ei resortisanţi.

Prin dispoziţiile art.50-53 TFUE (ex.art.44-47 din Tratatul CE) sunt stabilite mijloacele procedurale prin care Consiliul şi Comisia îşi exercită funcţiile privind dreptul de stabilire.

Pentru a realiza libertatea de stabilire într-o anumită activitate, Parlamentul European şi Consiliul acţionând conform procedurii legislative ordinare, după consultarea Comitetului Economic şi Social, statuează prin directive.

Consiliul şi Comisia exercită funcţiile care le sunt atribuite, în special: - tratând, în general, cu prioritate activităţile în care libertatea de

stabilire constituie o contribuţie deosebit de utilă la dezvoltarea producţiei şi schimburilor,

- asigurând o strânsă colaborare între administraţiile naţionale competente în vederea cunoaşterii situaţiilor particulare din interiorul Uniunii a diferitelor activităţi în cauză,

- eliminând acele proceduri şi practici administrative decurgând fie din legislaţia internă, fie din acorduri încheiate anterior între statele membre, a căror menţinere ar împiedica libertatea de stabilire,

- veghind ca forţa de muncă salariată din unul din statele membre angajată pe teritoriul altui stat membru să poată rămâne pe acest teritoriu pentru a întreprinde o activitate nesalarială atunci când satisface condiţiile prin care ar trebui să le satisfacă dacă ar veni în acest stat în momentul în care doreşte să acceadă la acea activitate,

- făcând posibilă achiziţionarea şi exploatarea proprietăţilor funciare situate pe teritoriul unui stat membru de resortisantul unui alt stat membru, în măsura în care nu aduce atingere principiilor stabilite de Tratat privind realizarea politicii agricole comune,

- aplicând suprimarea progresivă a restricţiilor asupra libertăţii de stabilire, în fiecare ramură de activitate luată în considerare, pe de o parte condiţiilor de creare pe teritoriul unui stat membru de agenţii, sucursale, sau filiale şi, pe de altă parte, condiţiilor de intrare a personalului stabilimentului central în organele de gestionare sau de supraveghere a acestora,

44

- coordonând, în măsura necesităţilor şi cu scopul de a le face echivalente, garanţiile cerute în statele membre de societăţi, pentru a proteja atât interesele asociaţilor cât şi pe cele ale terţilor,

- asigurându-se că condiţiile de stabilire nu sunt distorsionate de ajutoare acordate de statele membre.

Prin reglementările art.54 TFUE (ex.48 TCE) se realizează o calificare legală a noţiunii de „societăţi” pentru a determina sfera de aplicare a dispoziţiilor tratatului privind dreptul de stabilire.

Astfel, conform art.54 alin.2TFUE (ex.48 alin. 2 TCE), prin societăţi se înţeleg societăţile de drept civil sau comercial, inclusiv societăţile cooperative, şi celelalte persoane morale ţinând de dreptul public sau privat, cu excepţia societăţilor care nu urmăresc un scop lucrativ.

Art.54 alin.1 TFUE (ex.art.48 alin.1 TCE) dispune că societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi avându-şi sediul statutar, administraţia centrală sau stabilimentul principal în interiorul Uniunii sunt asimilate, pentru aplicarea dispoziţiilor tratatului, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.

3.3. Beneficiarii liberei circulaţii a persoanelor Pe parcursul evoluţiei Comunităţilor Europene domeniul de aplicare a liberei

circulaţii a persoanelor a fost extins. a) Iniţial, de această libertate a beneficiat doar individul având calitatea de

lucrător sau furnizor de servicii. Astfel, art.45 par.1 TFUE (ex.art.39 par.1 TCE) a stabilit că libera circulaţie a

forţei de muncă este garantată în interiorul Uniunii. Ea implică abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate a forţei de muncă din statele membre în privinţa angajării, remunerării şi a celorlalte condiţii de muncă - conform art.45 par.2 TFUE (ex.39 par. 2 din Tratatul CE).

Pentru a beneficia de această libertate era necesar faptul ca lucrătorul să aibă naţionalitatea unuia dintre statele membre.

Condiţiile pentru acordarea naţionalităţii erau stabilite în mod suveran de fiecare stat membru în parte.

Conform dispoziţiilor art.45 par.3 TFUE (ex.art.39 par.3 TCE), conţinutul libertăţii de circulaţie a lucrătorilor cuprinde, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, de securitate publică sau de sănătate publică, dreptul lucrătorilor:

- de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă; - de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre; - de şedere într-unul din statele membre, în scopul exercitării unei activităţi

salarizate conforme cu dispoziţiile legislative, de reglementare şi administrative care se aplică angajării forţei de muncă;

- de a rămâne pe teritoriul unui stat membru, după ce a fost angajat în acel stat, în condiţiile ce vor face obiectul regulamentelor de aplicare stabilite de Comisie.

Potrivit legislaţiei comunitare, beneficiari ai libertăţii de circulaţie sunt lucrătorii salariaţii, precum şi membrii de familie ai acestora.

45

Noţiunile de „activitate salarială” şi „lucrător” au fost interpretate de Curtea de Justiţie, într-o accepţiune cuprinzătoare. În acest sens, s-a considerat că se consideră activitate salariată atunci când activitatea este efectivă şi remunerată, iar noţiunea de lucrător desemnează persoana care desfăşoară activităţi reale şi efective, care nu pot fi caracterizate ca fiind accesorii.

Caracteristica esenţială a relaţiei de muncă este aceea că o persoană îndeplineşte, într-un anumit timp, în favoarea altuia şi sub conducerea sa, prestaţii în schimbul cărora ea obţine o remunerare66. Calificarea noţiunii de “lucrător” de către Curtea de Justiţie sau de Consiliu (prin dispoziţiile Regulamentului nr 1612/6867) are la bază criteriul obiectiv al relaţiei de muncă, respectiv prestarea unei activităţi economice de către o persoană în favoarea altei persoane, în subordonarea căreia se află, în schimbul primirii unei remuneraţii.

În privinţa liberei circulaţii a lucrătorilor, Tratatul CE reglementează şi măsurile de securitate socială, ca o garanţie a realizării efective a acestei libertăţi.

Astfel, art. 48 alin1 TFUE68 (ex.42 alin.1 din Tratatul CE) dispune că Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă în domeniul securităţii sociale măsurile necesare pentru asigurarea liberei circulaţii a lucrătorilor. În acest scop, ia măsuri pentru a asigura lucrătorilor migranţi şi succesorilor lor în drepturi:

- cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de diferitele legislaţii naţionale pentru a dobândi calculul acestor drepturi;

- plata prestaţiilor către persoanele rezidente pe teritoriul statelor membre. Prin dreptul comunitar derivat au fost ulterior adoptate o serie de reglementări

comunitare care completează şi detaliază drepturile de securitate socială a lucrătorilor. Scopul acestor reglementări este ca măsurile naţionale de reglementare a

securităţii sociale să nu constituie o piedică în calea liberei circulaţii a persoanelor pe teritoriul comunitar.

b) Ulterior, de libera circulaţie a persoanelor au beneficiat şi resortisanţii unui

stat membru care nu desfăşoară o activitate salarială pe teritoriul altui stat membru, dar dispun de mijloace suficiente de trai.

Dreptul general de sejur a fost reglementat iniţial prin Directiva nr.90/364/CEE a Consiliului69.

c) Dreptul de a rămâne permanent pe teritoriul unui stat membru este

recunoscut lucrătorilor salariaţi sau independenţi migranţi, care au ocupat un loc de muncă în acest stat.

Acest drept este reglementat iniţial prin dispoziţiile Regulamentului nr. 1251/70/CEE al Consiliului din 29 iunie 197070.

Programul Haga, adoptat de Consiliul European din noiembrie 2004, invită Comisia Europeană „să prezinte un plan de politici privind migraţia legală, inclusiv proceduri de admisie capabile să răspundă prompt cererii fluctuante de lucrători migranţi pe piaţa muncii, înainte de sfârşitul anului 2005”. Ca urmare, Comisia Europeană a adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind o abordare a UE pentru 66 O.Manolache, op. cit., p. 194 67 Modificat prin Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliuluidin 29 aprilie 2004. 68 Noile dispoziţii privind procedura de adoptare a măsurilor necesare în domeniul securităţii sociale reprezintă o extindere a procedurii legislative ordinare în acest domeniu, prin implicarea Parlamentului European. Iniţial, în acest domeniu exercita competenţe legislative doar Consiliul. 69 Abrogată prin Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004. 70 În prezent dreptul de şedere permanentă este reglementat prin Directiva 2004/38/CE.

46

gestionarea migraţiei economice. Documentul71 urmărea stimularea de dezbateri publice asupra necesităţii de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene pentru gestionarea fluxurilor de lucrători migranţi, precum şi a regulilor ce ar trebui adoptate la nivel comunitar privind condiţiile de intrare şi

rezidenţă pentru cetăţenii statelor terţe care se deplasează din motive economice.

Urmând tendinţele actuale, declinul ce se va înregistra între anii 2010 şi 2030 în privinţa vârstei populaţiei active din Uniunea Europeană va determina o scădere a numărului de persoane angajate până la circa 20 milioane de persoane. Astfel de evoluţii vor avea un impact semnificativ asupra creşterii economice generale a Statelor Membre, asupra funcţionării pieţei interne şi competitivităţii întreprinderilor europene.

În acest sens, migraţia economică poate ajuta la încurajarea antreprenoriatului, sporirea competitivităţii şi îndeplinirea obiectivelor economice şi de ocupare a forţei de muncă stabilite de Strategia Lisabona. De asemenea, Uniunea Europeană trebuie să ia în considerare şi faptul că majoritatea regiunilor dezvoltate din lume concurează în atragerea de imigranţi pentru a-şi acoperi nevoile economice. Din aceste motive, este important să se asigure o politică de migraţiune economică a Uniunii Europene, care să ofere un statut legal sigur şi un set de drepturi garantate pentru sprijinirea integrării imigranţilor admişi.

d) Dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru

cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora Acest drept este reglementat prin dispoziţiile Directivei 2004/38/CE din 29

aprilie 2004 a Parlamentului European şi a Consiliului privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora .

Dreptul de liberă circulaţie este recunoscut oricărui cetăţean al Uniunii care se deplasează sau îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum şi membrilor familiei sale, care îi însoţesc sau li se alătură.

Cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nici o altă condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil.

Toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioada mai mare de trei luni in cazurile în care:

a) sunt lucrători care desfăşoară activităţi salariate sau activităţi independente in statul membru gazdă sau

b) dispun de suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât sa nu devină o sarcină pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în cursul şederii şi deţin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau

c) - sunt înscrişi intr-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către statul membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională şi

- deţin asigurări medicale complete în statul membru gazdă şi asigură autoritatea naţională competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere; sau

d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătura unui cetăţean al Uniunii care îndeplineşte el însuşi condiţiile menţionate la literele (a), (b) sau (c). 71 www.europa.eu.int

47

Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru se confirma prin eliberarea unui document intitulat „Permis de şedere de membru de familie pentru un cetăţean al Uniunii”, în termen de cel mult şase luni de la data la care aceştia prezintă cererea.

Permisul de şedere este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, în cazul în care această perioadă este mai mică de cinci ani.

Cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani, dobândesc dreptul de şedere permanentă pe teritoriul acestuia.

Odată dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul membru gazdă pe o perioada care depăşeşte doi ani consecutivi.

3.4. Limitarea dreptului la libera circulaţie a persoanelor Prin dispoziţiile Tratatului CE sunt prevăzute şi câteva situaţii de limitare a

liberei circulaţii a persoanelor: a) O primă situaţie, prevăzută prin dispoziţiile art.45 par.3 TFUE (ex.art.39

par.3 TCE) presupune că libera circulaţie a lucrătorilor poate fi exercitată, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, de securitate publică sau de sănătate publică72.

Determinarea în mod concret a motivelor de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică rămân la latitudinea statului membru care aplică măsurile de îngrădire a dreptului de liberă circulaţie a persoanelor pe teritoriul său.

Uneori pot fi constatate situaţii în care statul membru în cauză aplică restricţia pentru motive care nu justifică limitarea libertăţii de circulaţie.

În acest sens, pentru a limita constatarea unor astfel de situaţii apreciate ca abuzive din partea statului membru care aplică restricţia, Curtea de Justiţie a interpretat conceptul de „ordine publică” în mod strict, astfel încât sfera sa să nu poată fi determinată unilateral de fiecare stat membru fără nici un control din partea instituţiilor comunitare.

Din analiza jurisprudenţei comunitare rezultă că prin aplicarea dreptului comunitar pot fi aduse corecţii reglementărilor naţionale privind interpretarea motivelor ce ar justifica aplicarea restricţiilor impuse liberei circulaţii a persoanelor.

b) O altă situaţie de limitare a dreptului la libera circulaţie a persoanelor, prevăzută prin dispoziţiile art. 45 par.4 TFUE (ex.art.39 par. 4TCE) interzice angajările în posturile din administraţia publică.

Curtea de Justiţie a justificat aplicarea restricţiei prin faptul că „astfel de posturi prezumă în fapt din partea celor care le ocupă existenţa unei legături speciale de loialitate faţă de stat şi reciprocitatea drepturilor şi îndatoririlor care constituie fundamentul obligaţiei de naţionalitate”73.

72 Această limitare a fost reglementată iniţial prin Directiva nr. 64/221 a Consiliului – abrogată ulterior, prin Directiva 2004/38/CE; de asemenea restricţia este prevăzută şi în art. 2 par. 2 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune (Schengen – 19 iunie 1990). 73 CJCE– Hot. Prov. din 17 decembrie 1980 (Comisia c Belgiei)

48

Având în vedere faptul că angajările în posturile din administraţia publică se realizează prin reglementări naţionale, Curţii de Justiţie i-a revenit sarcina să interpreteze pentru situaţii concrete, dacă ocuparea unor posturi condiţionate de naţionalitatea statului membru angajator este sau nu discriminatorie. În acest sens, Curtea a statuat că, dacă din natura atribuţiilor de exercitare a unor posturi nu rezultă că acestea ar constitui o angajare în administraţia publică, atunci nu se justifică aplicarea restricţiei prevăzute de art.45 par.4 TFUE (ex.39 par.4 TCE)74.

c) O altă excepţie de la exercitarea libertăţii de circulaţie a persoanelor este prevăzută în art.51 alin.1 TFUE (ex.art.45 alin.1 din Tratatul CE), care dispune că sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor privind libertatea de stabilire, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile participând în acest stat, chiar cu titlu ocazional, la exercitarea autorităţii publice.

d) De asemenea, art.51 alin.2 TFUE (ex.45 alin.2 TCE) dispune că Consiliul, statuând cu majoritate calificată pe baza propunerii Comisiei, poate excepta anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor privind dreptul de stabilire.75 Textul nu oferă alte detalii privind natura activităţilor ce pot fi exceptate, lăsând la latitudinea instituţiilor comunitare implicate aprecierea situaţiilor concrete în care s-ar impune exceptări.

e) O altă limitare poate fi apreciată ca fiind impusă prin reglementările naţionale privind accesul la exercitarea unor activităţi non-salariale.

Conform dispoziţiilor art.53 par.1 TFUE (ex.art.47 par.1 din TCE), cu scopul de a facilita accesul la activităţile non-salariale şi exercitarea lor, Consiliul emite directive vizând recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri similare. De asemenea Consiliul emite directive în vederea coordonării reglementărilor naţionale privind accesul la exercitarea activităţilor non-salariale.

În ceea ce priveşte profesiunile medicale, paramedicale şi farmaceutice, liberalizarea progresivă a restricţiilor va fi subordonată coordonării condiţiilor de exercitare în diferitele state membre.

În concluzie, din analiza legislaţiei şi jurisprudenţei comunitare, rezultă că excepţiile privind libera circulaţie a persoanelor trebuie interpretate în mod strict, limitele şi scopul aplicării restricţiilor fiind în concordanţă cu principiile generale ale dreptului comunitar (principiile nediscriminării, proporţionalităţii şi protecţiei drepturilor fundamentale).

74 CJCE – Hot. din 26.III. 1982 (Comisia c. Belgiei) 75 Articolul 21 TFUE (ex.18 TCE) CE şi articolul 27 din Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European şi a Consiliului privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora nu se opun unei reglementări naţionale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior din acest stat pentru că se afla acolo în situaţie de „şedere ilegală”, cu condiţia ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o ameninţare reală, prezentă si suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii şi, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să nu depăşească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Îi revine instanţei de trimitere sarcina să verifice dacă acesta este cazul în cauza cu a cărei soluţionare este sesizată.

49

CAPITOLUL 5. INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Evoluţia relaţiilor României cu Uniunea Europeană

România a fost primul stat din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii

oficiale cu Comunitatea Europeană atât în perioada comunistă, cât şi imediat după prăbuşirea acestor regimuri. De asemenea, a fost primul stat din blocul estic care, prin semnarea unor acorduri economice şi de cooperare instituţională, a recunoscut de jure Comunitatea Economică Europeană ca subiect de drept internaţional. Totuşi, în anii '90, pe fondul unei reforme politice şi economice lente, România a pierdut aceste avantaje în relaţiile cu Comunitatea şi succesoarea ei, Uniunea Europeană. Deşi iniţial ar fi trebuit să fie membru al Uniunii până în 2004, neîndeplinirea obligaţiilor asumate a dus la amânarea acestei date. Date fiind efectele procesului de integrare în toate sferele vieţii publice, aceasta nu a fost o decizie exclusiv politică. O aderare prematură putea genera serioase dezechilibre economice şi sociale atât în celelalte state membre ale Uniunii, cât şi pe teritoriul României. Dobândirea statutului de membru în 2007 nu exclude astfel de dezechilibre, de aceea în unele domenii există perioade de tranziţie pentru aplicarea în totalitate a legislaţiei comunitare. Pentru a înţelege mai bine aceste elemente, capitolul de faţă propune trecerea în revistă a celor mai importante momente în evoluţia relaţiilor dintre România şi structura internaţională care în prezent este cunoscută sub numele de Uniunea Europeană.

1.1. Relaţiile dintre Republica Socialistă România şi Comunitatea Europeană

(1967-1990) În 1950, ca urmare a unei propuneri a ministrului francez de Externe, Robert

Schuman, şase state din vestul Europei decideau să înfiinţeze o organizaţie care să administreze independent de statele membre exploatarea şi industria de prelucrare a resurselor miniere. Iniţiativa, care aparţinea de fapt unui cunoscut diplomat şi om de afaceri francez pe nume Jean Monnet, avea drept scop principal rezolvarea unei chestiuni de securitate europeană şi anume evitarea tensiunilor în spaţiul occidental prin cointeresarea R.F. Germania într-un proiect de cooperare economică şi politică. Acesta a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), înfiinţată în 1951, odată cu semnarea la Paris a unui tratat între Belgia, Franţa, R.F. Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.

Spre deosebire de alte organizaţii internaţionale, CECO propunea o structură în general supranaţională. Cea mai importantă şi inovatoare instituţie a sa era Înalta Autoritate, un organism ce avea rolul de a gestiona industria de oţel şi cărbune de pe teritoriul CECO, independent de guvernele statelor participante. Controlul activităţii Înaltei Autorităţi era exercitat în primul rând de un Consiliu de Miniştri ai statelor membre. Acestora li se adăugau o Adunare Parlamentară în care erau reprezentate doctrinele politice şi nu neapărat statele membre, precum şi de o Curte de Justiţie ce avea rolul de a proteja drepturile cetăţenilor, firmelor şi statelor membre CECO, dacă acestea ar fi fost încălcate de Înalta Autoritate.

50

Câţiva ani mai târziu, aceleaşi şase state înfiinţau două organizaţii similare - una cu vocaţie strict economică şi una în domeniul gestionării energiei atomice. Acestea erau Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piaţa Comună) şi, respectiv, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM). Deşi dispuneau de puteri supranaţionale diminuate faţă de CECO, noile structuri continuau în mare parte proiectul început în 1951.

Structura instituţională era similară CECO, având cu aceasta comune Adunarea Parlamentară (redenumită Parlament European) şi Curtea de Justiţie. Iniţial, Comisiile CEE şi EURATOM (organisme similare Înaltei Autorităţi a CECO) şi Consiliile de Miniştri ale celor două erau separate, însă în 1967 şi instituţiile de decizie au devenit comune tuturor celor trei organizaţii. Din acel moment există o singură Comisie şi un singur Consiliu de Miniştri. Aceasta a permis ca, informal, să se poată vorbi şi de o singură organizaţie, cunoscută sub numele de Comunitatea Europeană.

Tot în anii '60, ca reacţie la apariţia CEE, Marea Britanie a iniţiat un acord economic la care au fost de acord să participe state occidentale care nu erau membre ale Comunităţilor (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb - AELS). Acesta nu a fost însă în măsură să satisfacă aşteptările membrilor săi, iar Danemarca, Irlanda, Marea Britanie şi Norvegia au decis să depună cereri oficiale de aderare la cele trei Comunităţi.

După o perioadă de câţiva ani în care Franţa s-a opus participării Marii Britanii la Piaţa Comună, în principal din motive economice, în 1973 are loc prima extindere a organizaţiei. Dintre cele patru state candidate doar Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie s-au alăturat statelor fondatoare, populaţia Norvegiei respingând prin referendum ratificarea tratatului de aderare semnat de guvernul său.

Relaţiile dintre România şi Comunitate încep în această perioadă de reconfigurări instituţionale şi deschidere către cooperare cu alţi actori internaţionali.

Primele contacte au loc în 1967, când R.S. România şi CEE iniţiază negocieri în vederea încheierii unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind produse agro-alimentare76. Doi ani mai târziu, CEE stabileşte un regim vamal comun aplicabil importurilor din Europa de Est, inclusiv din România. în 1970, mai multe întreprinderi româneşti au posibilitatea pentru prima dată să desfacă produse în spaţiul CEE fără suprataxe vamale. Primul document ce atestă acest fapt este Reglementarea CEE 58/70 privind exportul de ouă pe piaţa comunitară. Acestora li se adaugă ulterior şi alte produse agro-alimentare.

În 1972, mai multe state membre ale Comunităţii solicită sancţionarea unor state din blocul comunist, printre care şi R.S. România, pentru practicarea unor preţuri de dumping la îngrăşăminte chimice. în acel an au loc la Bucureşti discuţii tehnice între reprezentanţii CEE şi ai României în legătură cu aceste acuzaţii şi, în cele din urmă, România nu este sancţionată.

La scurtă vreme R.S. România devine primul stat din blocul comunist care solicită acordarea de către CEE a regimului preferinţelor vamale generalizate (SPG), pe care îl şi obţine (1974). Participarea la acest tip de acorduri a însemnat eliminarea taxelor vamale la exportul anumitor produse industriale, precum textilele, încălţămintea, îngrăşămintele chimice, mobila, aparatele radio şi TV şi unele produse chimice şi siderurgice. De asemenea, au fost reduse cu aproape jumătate taxele la exportul produselor agricole prelucrate pe piaţa comunitară.

În următorii ani sunt încheiate acorduri sectoriale cu privire la exportul unor produse româneşti pe piaţa CEE, iniţial pentru produse textile şi apoi şi pentru produse siderurgice. Acestea au fost şi primele acorduri sectoriale încheiate de CEE cu 76 Ghica L., „România şi Uniunea Europeană”, Ed. Meronia, Bucureşti, 2006, pag.33

51

un stat din Europa de Est. în 1981 intră în vigoare Acordul privind înfiinţarea Comisiei Mixte R.S. România-CEK (încheiat în 1980), Acordul privind comerţul cu produse industriale (altele decât cele textile şi siderurgice), Acordul pentru produse siderurgice şi Acordul pentru produse textile. Prin acestea, R.S. România este primul stat din blocul comunist care recunoaşte de jure CEE drept subiect de drept internaţional.

Între timp, extinderea proiectului comunitar a continuat odată cu aderarea Greciei în 1981 şi, cinci ani mai târziu, a Spaniei şi Portugaliei. După aceste extinderi succesive, Comunitatea a început să joace un rol tot mai important pe scena internaţională. Aceasta se întâmplă şi ca urmare a reformelor instituţionale şi a redactării unei strategii de dezvoltare, în special datorită implicării crescute a Comisiei şi a Parlamentului European în acest proces, începând cu a doua jumătate a anilor '80, după adoptarea primului document major de modificare a tratatelor fondatoare (Actul Unic European), are loc o dezbatere instituţională privind procesul de integrare a statelor membre şi este propusă crearea unei uniuni politice a acestora, precum şi a unei uniuni economice şi monetare.

În timp ce în interiorul Comunităţii existau tot mai multe demersuri în vederea integrării, România se îndepărta din ce în ce mai mult de această organizaţie, din cauza situaţiei politice şi economice instabile. În 1984 România începuse negocierile în vederea încheierii unui acord privind cooperarea economică şi comercială cu CEE, dar în 1988 acestea sunt întrerupte. În luna martie a anului 1989, Spania, în calitate de deţinătoare a Preşedinţiei Comunităţii, cere României să-şi respecte angajamentele asumate în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), iar Parlamentul European solicită Comunităţii reexaminarea relaţiilor cu România din cauza politicii interne a acesteia. În aprilie, Consiliul şi Comisia Europeană suspendă convorbirile cu România din cauza nerespectării drepturilor omului de către autorităţile române. În fine, în decembrie, miniştrii de Externe ai statelor membre condamnă public regimul Ceauşescu şi represaliile guvernului contra demonstranţilor de la Timişoara.

1.2. Relaţiile dintre România şi Comunitatea Europeană (1990-1993) La scurtă vreme după prăbuşirea regimului comunist, în martie 1990, România şi

Comunitatea Europeană stabilesc relaţii diplomatice. O lună mai târziu, la Bruxelles îşi începe activitatea primul ambasador român pe lângă Comunităţile Europene, iar în iunie este deschisă Delegaţia Permanentă a Comisiei Europene la Bucureşti.

Tot la începutul anului 1990 sunt încheiate negocierile începute în 1984 pentru semnarea unui acord comercial şi de cooperare între cele două părţi. Totuşi, aceasta este amânată din cauza evenimentelor legate de venirea minerilor în Capitală. în cele din urmă, acordul este semnat în octombrie 1990 şi intră în vigoare în mai 1991, după ce a fost ratificat de Parlamentul român şi de cel european.

În 1992, statele membre ale Comunităţii Europene decid oficial reformarea acestei organizaţii sub numele oficial de „Uniunea Europeană”, precum şi etapele pentru realizarea uniunii economice şi monetare. Totuşi, din punct de vedere legal cele trei Comunităţi rămân entităţi internaţionale separate care îşi păstrează personalitatea juridică, Uniunea nedispunând încă de acest atribut77. Tot din 1992, doar Comunitatea Economică Europeană (CEE) este cunoscută oficial sub numele de „Comunitatea Europeană” (CE). Aceste modificări sunt înscrise într-un tratat şi acte conexe semnate la Maastricht (Olanda).

77 Ghica L., op. cit., pag.35

52

În acelaşi timp, noul context european creat după prăbuşirea regimurilor comuniste a permis un dialog politic şi economic din ce în ce mai intens cu statele din Europa Centrală şi de Sud-Est. La 30 ianuarie 1991, Comisia Europeană acordă României statutul de invitat special pe lângă Comunitatea Europeană şi România este inclusă în programul de asistenţă PHARE, creat iniţial pentru Polonia şi Ungaria. În acelaşi an, încep negocierile în vederea încheierii unui acord de asociere la Comunităţi, amânate pentru câteva luni din cauza venirii minerilor din Valea Jiului la Bucureşti şi căderea guvernului Petre Roman. În anul imediat următor, Comunitatea Economică Europeană acordă României un împrumut de 80 de milioane de ECU pentru susţinerea balanţei de plăţi.

1.3 Relaţiile dintre România şi Uniunea Europeană (1993-2006) La 1 februarie 1993 este semnat Acordul European instituind o asociere între

România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte. Este încheiat şi un Acord interimar privind asocierea României la CEE (ratificat prin Legea 16/1993). Până la intrarea în vigoare a Acordului European, acest acord interimar va fi principalul cadru legislativ de dialog între România şi Comunităţi. Scopul acestor tratate era de a promova relaţiile economice (în special comerciale) cu fostele state comuniste, precum şi de a permite un dialog politic instituţionalizat în regiune. Obiectivul lor principal a fost totuşi pregătirea aderării la Comunitate (ulterior Uniune).

Primele state care au încheiat Acorduri Europene au fost Ungaria şi Polonia (1991), dar în scurt timp astfel de documente au fost semnate de toate fostele state comuniste din Europa Centrală şi de Est (cu excepţia statelor din Balcanii de Vest şi fostele state sovietice, mai puţin statele baltice). România a fost printre primele state care au încheiat un Acord European, însă, datorită reformei economice şi administrative lente, precum şi datorită instabilităţii politice, începerea negocierilor de aderare a fost amânată până la sfârşitul anilor '90. Totuşi, începând din 1995, interesul pentru aderare la Uniunea Europeană devine din ce în ce mai vizibil. Astfel, Guvernul României adoptă un act normativ (HG 111/1995) prin care este înfiinţată o Comisie pentru elaborarea strategiei de integrare europeană, instituţie subordonată premierului. Cu această ocazie este creat şi un Comitet Interministerial pentru integrare europeană. În acelaşi an intră în vigoare Acordul European, are loc la Luxemburg prima sesiune a Consiliului de Asociere România-UE şi se constituie Comitetul parlamentar mixt România - Uniunea Europeană.

În scurt timp Comisia pentru elaborarea strategiei de integrare europeană redactează Strategia Naţională de Pregătire a Aderării care este semnată în iunie 1995 la Snagov de către toate partidele politice parlamentare. Acest act stabilea etapele procedurale şi acţiunile ce urmau să fie întreprinse în procesul de apropiere de structurile comunitare.

La 22 iunie 1995 România prezintă Uniunii Europene cererea oficială de aderare, împreună cu Strategia Naţională. La sfârşitul acelui an are loc la Madrid reuniunea şefilor de stat şi de guvern ai statelor membre (Consiliul European), la care este decisă începerea, în 1998 a negocierilor cu 11 ţări, printre care şi România, precum şi procedura pentru începerea negocierilor. Din acest moment România devine stat candidat la aderare la Uniunea Europeană.

Criteriile pe care un stat trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru fuseseră decise cu doi ani înainte la Consiliul European de la Copenhaga. Potrivit acestora, România, la fel ca orice alt stat candidat, trebuie să aibă: (1) instituţii stabile

53

care să garanteze democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor; (2) o economie de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale ale pieţei interne a Uniunii Europene; şi (3) capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru, inclusiv cele privind obiectivele uniunii politice, economice şi monetare ale Uniunii Europene. De asemenea, pentru îndeplinirea acestor obiective, alături de o serioasă reformă politică, economică şi instituţională, statele candidate trebuie să transpună legislaţia Uniunii Europene (acquis-ului comunitar) în legislaţia naţională şi să o aplice prin structuri administrative şi juridice adecvate.

Pentru a sprijini statele candidate în procesul de aderare, în decembrie 1994, la Consiliul European de la Essen, au fost pentru prima dată invitate să fie prezente şi fostele state comuniste, inclusiv România. Tot aici a fost adoptată o Strategie globală de preaderare78. La sfârşitul anului 1995, cu ocazia Consiliului European de la Madrid, UE stabileşte că fiecare stat candidat va fi tratat în funcţie de progresele sale, iar procedura de începere a negocierilor va fi următoarea:

1) pe baza unui chestionar adresat guvernului statului candidat, Comisia elaborează un raport şi un aviz privind cererea de aderare şi progresele realizate, în funcţie de Criteriile de la Copenhaga;

2) pornind de la acest aviz, Consiliul decide asupra oportunităţii începerii negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat în parte, începând cu martie-iunie 1996. Această procedură este cunoscută şi sub numele de Criteriile de la Madrid.

În 1996 Uniunea Europeană liberalizează unilateral, în avans, schimburile comerciale cu România, respectând astfel prevederile Acordului de Asociere a României la CEE. Totuşi, în 1997 Comisia Europeană recomandă neincluderea României în primul val al extinderii Uniunii Europene din cauza întârzierilor în reforma economică şi administrativă. Raportul Comisiei Europene demonstra faptul că România nu avea o economie de piaţă funcţională capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale din interiorul UE. De aceea, Consiliul European de la Luxemburg de la sfârşitul anului 1997 decide deschiderea negocierilor de aderare doar cu Cehia, Estonia, Polonia, Slovacia şi Ungaria. Acestea, chiar dacă nu satisfăceau toate criteriile, puteau să îndeplinească pe termen mediu toate condiţiile de aderare. Cu aceste state, ulterior numite grupul Luxemburg, negocierile de aderare au demarat în martie 1998, moment în care au fost lansate şi Parteneriatele de aderare, documente ce fixau priorităţile pentru fiecare candidat în parte şi permiteau acestora familiarizarea cu politicile şi procedurile Uniunii prin participare la programe comunitare.

România primeşte primul Parteneriat pentru Aderare în 1998, beneficiind astfel de asistenţă financiară în trei direcţii: fondul destinat sectorului agricol (SAPARD), fondul structural destinat dezvoltării infrastructurilor de transport şi protecţiei mediului înconjurător (ISPA) şi fondul pentru investiţii şi consolidare instituţională şi administrativă (PHARE). Parteneriatul pentru Aderare a coordonat asistenţa financiară acordată României de către Uniunea Europeană şi a fost actualizat de mai multe ori (1999, 2002, 2003), luându-se în considerare evoluţia situaţiei din România. Raportul Comisiei Europene din primul an în care s-a acordat acest sprijin arăta că România, deşi îndeplineşte criteriul politic de la Copenhaga, dispunând de instituţii democratice funcţionale, nu avea încă o economie de piaţă funcţională, ea nefiind capabilă, pe termen mediu, să înceapă negocierile de aderare.

În 1999 Guvernul României înaintează Comisiei primul Program Naţional de Aderare la Uniunea Europeană. La începutul lunii decembrie Parlamentul European 78 Ghica L.,op. cit., pag.38

54

adoptă o rezoluţie prin care arată că începerea negocierilor de aderare cu România este prematură, aceasta necesitând accelerarea reformelor, în special economice. Cu toate acestea, Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) decide deschiderea negocierilor de aderare cu toate statele candidate, inclusiv România.

Acestea sunt deschise oficial în februarie 2000, la Bruxelles, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale pentru Aderare la Uniunea Europeană. O lună mai târziu sunt deschise negocierile privind capitolele 16 (întreprinderi mici şi mijlocii) şi 17 (Ştiinţă şi cercetare) din acquis-ul comunitar. Primul capitol deschis este şi primul închis, la mai puţin de trei luni de la începerea negocierilor. Procesul avea însă să dureze mult mai mult din cauza neîndeplinirii la timp a obligaţiilor asumate. De pildă, în primul an de negocieri, România a deschis negocierile pentru 9 capitole şi a închis provizoriu negocierile doar pentru 6 capitole. De asemenea, în acel an Comisia Europeană adoptă Raportul anual privind progresul înregistrat de România, insistând din nou asupra problemelor economice şi a necesităţii reformării agriculturii.

La începutul anului 2001, sunt înfiinţate Ministerul Integrării Europene (HG 14/2001), precum şi instituţia ministrului delegat (negociator-şef) pentru aderarea României la Uniunea Europeană, membru al guvernului şi înlocuitor de drept al ministrului Integrării Europene. Sunt deschise şi închise noi capitole, iar Guvernul României adoptă Programul Economic de Pre-Aderare al României.

Aceste progrese politice şi economice nu sunt resimţite direct de populaţie decât în anul următor, când cetăţenii României pot călători pentru prima dată fără viză în spaţiul Schengen (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania şi Suedia). în următoarele luni România reuşeşte să aibă deschise toate capitolele de negociere, însă până la sfârşitul anului nu închisese decât 16. Totuşi, Raportul Comisiei Europene (2002) menţionează pentru prima dată anul 2007 ca dată estimativă pentru aderarea României şi Bulgariei, iar Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002) confirmă această dată, prezentând, de asemenea, foile de parcurs pentru România şi Bulgaria. în aceste documente, prin care Consiliul îşi exprimă sprijinul pentru aderarea României şi Bulgariei la Uniune, sunt prevăzute obligaţiile care trebuie îndeplinite până la momentul aderării de cele două state, punându-se accent pe îmbunătăţirea capacităţii administrative şi judiciare. În plus, Consiliul a decis să mărească progresiv sprijinul financiar acordat României cu 20% în 2004, cu 30% în 2005 şi 40% în 2006, fondurile de preaderare atingând în acest ultim an nivelul de 1 miliard Euro, iar România devenind astfel beneficiarul celui mai mare sprijin oferit vreodată de UE unui stat din afara sa.

La sfârşitul anului 2003 Consiliul European de la Bruxelles a remarcat progresele României şi Bulgariei şi îşi exprimă dorinţa ca cele două state să devină membre ale UE în 2007. La câteva săptămâni după ce România devenise membru NATO (martie 2004), Uniunea Europeană a decis însă instituirea unei clauze de amânare pentru România şi Bulgaria. Aceasta prevede amânarea cu un an a aderării dacă nu sunt atinse obiectivele propuse în foile de parcurs. Pentru activarea clauzei este necesară o decizie unanimă a Consiliului. Clauze similare (de salvgardare) au fost incluse în toate tratatele de aderare şi au drept scop evitarea dezechilibrelor pe care o aderare prematură le-ar putea produce, fiind în acelaşi timp instrumente politice de impulsionare a reformelor. în plus, României îi mai este aplicată o clauză specială referitoare la capitolele de negociere privind Concurenţa şi Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Concret, dacă România nu duce la îndeplinire angajamentele luate, Consiliul poate adopta, cu 72,2.7% din voturi (reprezentând cel puţin 62% din populaţia Uniunii), o decizie care să amâne aderarea acestui stat79. 79 Ghica L.,op. cit., pag.41

55

Totuşi, Consiliul European de la Bruxelles (iunie 2004) a reconfirmat calendarul prevăzut pentru aderarea României. în luna decembrie 2004, la un nou Consiliu European la Bruxelles, România şi Bulgaria au încheiat oficial negocierile de aderare la Uniunea Europeană, fiind recomandate semnarea tratatului de aderare în 2005 şi aderarea efectivă la 1 ianuarie 2007.

Între timp, în interiorul Uniunii reforma instituţională ajunge din nou pe primul loc pe agendă ca urmare a aderării a trei state în 1995 (Austria, Finlanda şi Suedia), precum şi a celei mai mari extinderi din istoria organizaţiei ce avea să aibă loc în 2004 cu zece state (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, R. Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria). Din acest motiv aveau să fie semnate două tratate de modificare a tratatelor fondatoare ale Comunităţii şi Uniunii Europene (la Amsterdam, în 1997, şi la Nisa, în 2001). În acelaşi scop, în 2002, statele membre decid să pună capăt Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Această decizie era conformă prevederilor tratatului de înfiinţare a organizaţiei, considerându-se că din punct de vedere politic şi economic menţinerea acesteia nu mai era necesară.

În aceeaşi perioadă au început şi dezbaterile pentru adoptarea unui singur document major care să reformeze instituţional Uniunea Europeană şi să-i confere personalitate juridică proprie. Acest document, în prezent în curs de ratificare, este Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Tratatul a fost semnat la Roma în 2004 de cele 25 de state deja membre, precum şi de statele candidate, printre care şi România, care a contribuit la procesul de dezbatere publică iniţiată în acest scop şi coordonată de o Convenţie Europeană pentru viitorul Europei.

La 22 februarie 2005 Comisia Europeană a avizat favorabil semnarea Tratatului de Aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Două luni mai târziu, Parlamentul European adoptă cu 497 voturi pentru, 93 împotrivă şi 71 de abţineri rezoluţia referitoare la aderarea României la Uniunea Europeană. Tratatul de Aderare (Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord ,state membre ale Uniunii Europene, şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană) a fost semnat în data de 25 aprilie 2005, la Luxemburg. Din acest moment, România are statut de observator activ pe lângă instituţiile UE (este stat aderent). În această calitate participă la lucrările instituţiilor europene, însă nu are drept de vot.

În perioada 2005-2006, Tratatul a fost ratificat de Parlamentul European, de Parlamentul României şi al Bulgariei şi de statele membre ale UE, conform procedurilor interne. De asemenea, în octombrie 2005, precum şi în mai şi septembrie 2006 Comisia Europeană a publicat Rapoarte comprehensive de Monitorizare pentru România, acte prin care se confirmau progresele realizate în pregătirea internă a României şi erau prezentate măsurile ce urmează să fie luate în continuare pentru asigurarea aderării la 1 ianuarie 2007. Până la aderarea efectivă, România trebuie însă să continue pregătirile interne, conform angajamentelor asumate în timpul negocierilor, concentrându-se asupra domeniilor sensibile, în special Concurenţă şi Afaceri interne, capitole strâns legate de clauza de amânare inclusă în pachetul de negociere.

56

1.4. Asistenţa acordată României în perioada 1980-2007 Între Comunitatea Europeană şi România a fost încheiat un acord de natură

comercială încă din 1980, fiind ulterior suspendat de către Comunitate din cauza gravelor încălcări ale drepturilor omului din perioada regimului comunist80.

După debutul ratat, începând cu anul 1990, relaţiile României cu Uniunea Europeană cunosc, treptat, îmbunătăţiri.

În anul 1991 intră în vigoare Acordul de Comerţ şi Cooperare, care va fi înlocuit cu Acordul Interimar, acesta fiind înlocuit, la rândul său, la 1 februarie 1995, cu Acordul European de Asociere.

La 1 august 1996 a intrat în vigoare Protocolul Adiţional la Acordul European de Asociere, semnat la 30 iunie 1995, privind deschiderea programului Uniunii Europene către România. În vederea supravegherii modului de implementare a Acordului European de Asociere, precum şi pentru pregătirea procesului de aderare, au fost create mecanisme româno-comunitare şi anume:

Consiliul de Asociere - la nivelul ministerelor; Comitetul de Asociere - la nivel guvernamental; Comitetul Interparlamentar de Asociere.

Pe plan naţional, au fost constituite: Comitetul Interministerial, prezidat de primul ministru, Departamentul pentru Integrare Europeană şi Comisia Parlamentară pentru Integrare, toate având drept scop eficientizarea aplicării Acordului European.

Din anul 2001, a fost creat Ministerul Integrării, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în subordinea Guvernului. Scopul acestui minister îl reprezintă fundamentarea şi coordonarea procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, precum şi conducerea negocierilor pentru aderare.

Consiliul European a adoptat, în decembrie 1994, strategia de pregătire a ţărilor asociate din Europa Centrală în vederea aderării la Uniunea Europeană, iar dialogul ministerial româno-comunitar a fost extins sectorial, luând denumirea de dialog structurat în toate domeniile ce ţin de pregătirea aderării şi respectării Tratatului de la Maastricht şi a celor trei piloni menţionaţi în acest tratat: Politica externă şi de securitate comună (PESC), Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) şi Uniunea Economică şi Monetară. Obiectivul principal al dialogului structurat îl reprezintă identificarea şi găsirea soluţiilor potrivite pentru problemele care apar în procesul de pregătire a aderării.

La 22 iunie 1995, România a depus împreună cu cererea oficială de aderare la Uniunea Europeană şi Strategia naţională de Pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, care încearcă să ofere câteva soluţii privind modul de ridicare la nivelul standardelor europene ale diferitelor sectoare.

La 25 iulie 1996, a fost depus la Bruxelles răspunsul României la chestionarul Comisiei Europene privind pregătirea avizului asupra cererii de aderare la Uniunea Europeană.

România a beneficiat după 1989 la fel ca şi celelalte ţări aflate în tranziţie şi asociate la UE de mai multe instrumente şi forme de asistenţă financiară acordată de UE şi instituţiile financiare internaţionale, cum ar fi:

1. Asistenţa tehnică şi financiară acordată prin programul PHARE; 2. Împrumuturi punctuale pentru proiecte, acordate de către BEI, BERD,

EURATOM, CECO; 80 Fuerea A., op. cit, pag. 171.

57

3. Asistenţă financiară rambursabilă pentru susţinerea stabilităţii macroeconomice, furnizată de Uniunea Europeană în coordonare cu FMI şi Banca Mondială;

4. Ajutoare ocazionale, pentru situaţii de criză, acordate de Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) sau Oficiul de Ajutor Umanitar (ECHO);

5. Instrumente şi forme de asistenţă prevăzute pentru toate ţările asociate în perioada premergătoare aderării (PHARE, ISPA şi SAPARD).

a). Asistenţa acordată României în cadrul programului PHARE Programul PHARE al Uniunii Europene, de asistenţă economică nerambursabilă

pentru reforme economice şi sociale din Europa Centrală şi de Est, a fost extins în România în anul 1991, concentrându-se asupra dezvoltării economice a sectorului privat, dezvoltării politice în domeniul resurselor umane, al ocupării forţei de muncă, reformei instituţionale şi sprijinirii societăţii civile în ansamblu.

Bugetul acordat României a fost de 82 milioane ECU pe perioada 1991-1997, la care s-a adăugat participarea României la programele SAVE, SYNERGY, ECOS-OUVERTURE, JOPP, etc.

La 9 septembrie 1996, au fost semnate alte două documente privind asistenţa PHARE în România: Programul Indicativ Multianual 1996-1999, în valoare de 550 milioane ECU şi Programul Operaţional, ambele destinate îmbunătăţirii infrastructurii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi dezvoltării sociale şi regionale.

b). Asistenţa acordată României în cadrul programului ISPA Uniunea Europeană a decis suplimentarea, începând cu anul 2000, a

instrumentelor financiare de preaderare, prin includerea programelor ISPA şi SAPARD, care să suplimenteze asistenţa financiară nerambursabilă acordată prin programul PHARE statelor candidate.

În perioada 2000-2006, România a beneficiat prin acest instrument de finanţare nerambursabilă de aproximativ 240 milioane euro anual, asigurându-se pentru întreg intervalul de timp un echilibru între măsurile din domeniul infrastructurii de mediu şi transport.

Pentru finanţare prin programul ISPA sunt eligibile doar proiectele cu caracter public81.

c). Asistenţa acordată României în cadrul programului SAPARD SAPARD (Program Special de Pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare

Rurală) reprezintă unul din cele trei instrumente financiare ale Uniunii Europene care sprijină ţările candidate în procesul de pregătire pentru aderarea la UE. Alocarea fondurilor fiecărui stat candidat se realizează în funcţie de următoarele criterii obiective82:

- populaţia din mediul rural; - suprafaţa agricolă; - produsul intern brut/locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare; - situaţia teritorială specifică existentă în fiecare din statele candidate.

81 Cociuban A., „Racordarea Economiei României la Piaţa Unică Europeană”, Ed. Apimondia, Bucureşti, 2001, pag. 172 82 Cociuban A., op. cit., pag. 175

58

Astfel, România a primit 150 milioane euro anual între anii 2000 şi 2006. Responsabilitatea privind implementarea programului SAPARD o poartă Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.

Principalele probleme rezultate ca urmare a aplicării Acordului European de Asociere şi Strategiei pentru Pregătirea Aderării privesc:

• armonizarea legislaţiei româneşti cu cea comunitară şi aplicarea ei în domeniul Pieţei Interne, al mediului înconjurător, al standardelor statistice. Guvernul român a adoptat, în anul 1995, Programul naţional de armonizare legislativă în domeniul Pieţei Interne, înaintând totodată Parlamentului lista cu priorităţile legislative;

• stadiul reformei economice; • pregătirea de specialişti în probleme comunitare, jurişti, specialişti în

administraţia publică comunitară şi economişti. Dacă până la Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, România

făcea parte din „grupul 2”, începând cu anul 2000, România a început negocierile în vederea aderării la Uniunea Europeană.

2. Acordul European de Asociere între România şi Comunităţile Europene

Potrivit articolului 1 al Acordului83,care a fost semnat la 1 februarie 1993 şi

intrat în vigoare la 1 februarie 199584, obiectivele asocierii dintre România şi Uniunea Europeană sunt:

• asigurarea unui cadru adecvat pentru un dialog politic între părţile semnatare;

• promovarea dezvoltării comerţului, precum şi a unor relaţii economice armonioase între părţi, sprijinind astfel dezvoltarea economică în România;

• asigurare premiselor pentru cooperare economică, socială şi culturală; • sprijinirea eforturilor României de dezvoltare a economiei; • desăvârşirea tranziţiei într-o economie de piaţă şi de consolidare a

democraţiei; • crearea unei instituţii necesare realizării concrete a asocierii; • asigurarea unui cadru pentru integrarea graduală a României în Comunitate. În acest scop, România va acţiona pentru îndeplinirea condiţiilor necesare. Acordul este încheiat pe o perioadă nedeterminată, putând fi denunţat unilateral,

printr-o notificare către cealaltă parte, la 6 luni după acest moment acordul încetându-şi efectele.

Acest acord statuează cadrul juridic şi instituţional al raporturilor româno-comunitare, având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României în Uniunea Europeană.

Potrivit prevederilor Acordului European, au fost create următoarele organisme comune, la nivel guvernamental şi parlamentar:

- Consiliul de Asociere, prevăzut de art. 106 din Acordul European; - Comitetul de Asociere, prevăzut de art. 110 din Acordul European; - Comitetul Parlamentar de Asociere, prevăzut de art. 112 din Acordul

European.

83 Acordul European de Asociere. 84 Legea nr. 20/1993, pentru ratificarea Acordului European, instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte.

59

În cadrul reuniunilor anuale ale Consiliului de Asociere România-UE, ale Comitetului de Asociere şi ale Subcomitetelor de Asociere Sectoriale au fost analizate aspecte precum: implementarea prevederilor Acordului European şi evoluţiile înregistrate în procesul de pregătire a aderării.

În februarie 2000, la iniţiativa ambelor părţi, a fost constituit un Comitet mixt economic şi social România-UE, având rol consultativ pentru Consiliul de Asociere România-UE.

Odată cu intrarea în vigoare a Acordului European s-au creat condiţii pentru: • participarea României la dialogul structurat dintre UE şi ţările asociate la

toate nivelurile; • îmbunătăţirea accesului produselor româneşti pe piaţa comunitară prin

alinierea de la 1 ianuarie 1995, a ţării noastre la calendarul liberalizărilor aplicat Poloniei, Ungariei, Cehiei şi Slovaciei.

Începând cu 1 ianuarie 1996, în aplicarea principiului asimetriei din Acordul European, Uniunea Europeană a trecut unilateral, în devans, la liberalizarea schimburilor comerciale cu România.

• includerea ţării noastre în proiectele ce vizează extinderea şi dezvoltarea reţelelor transeuropene de infrastructură (transporturi, comunicaţii, energie);

• participarea României la diverse programe comunitare (cultură, cercetare, educaţie, pregătire profesională, tineret, energie, protecţia mediului, întreprinderi mici şi mijlocii).

Crearea organismelor comune are drept scop facilitarea comunicării, a dialogului politic la nivel parlamentar şi guvernamental între România şi Comunităţile europene.

A. Consiliul de Asociere Sediul materiei se găseşte în Acordul European de Asociere a României la

Comunităţile europene, articolele 106-109 din Titlul 9: ”Prevederi instituţionale, generale şi finale”.

Potrivit dispoziţiilor acordului, Consiliul de Asociere supraveghează realizarea prevederilor Acordului European. El se întruneşte, la nivel ministerial, cel puţin odată pe an sau ori de câte ori este nevoie.

Principala sa atribuţie o constituie examinarea oricărei probleme importante care a apărut în cadrul acordului, precum şi a altor probleme bilaterale sau internaţionale de interes reciproc.

Consiliul este format din membrii desemnaţi de Guvernul României, pe de o parte, şi membrii ai Consiliului Uniunii Europene, pe de altă parte. Membrii Consiliului de Asociere pot stabili să fie reprezentaţi în conformitate cu condiţiile stipulate în regulile sale de procedură. Consiliul îşi stabileşte propriile sale reguli de procedură.

Preşedinţia Consiliului este asigurată, pe rând, de câte un membru al Guvernului României şi câte un membru al Consiliului Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile cuprinse în regulile sale de procedură.

La lucrările Consiliului de Asociere poate să participe, ca observator, şi Banca Europeană de Investiţii.

În vederea atingerii obiectivelor Acordului, Consiliul are dreptul să ia decizii cu privire la domeniile expres prevăzute în acesta. Deciziile luate sunt obligatorii doar pentru părţi. Acestea au obligaţia de a lua toate măsurile necesare în vederea aducerii la îndeplinire a deciziilor luate.

60

În îndeplinirea sarcinilor sale, Consiliul, pe lângă decizii, poate să facă recomandări.

Printre atribuţiile Consiliului se numără şi aceea de soluţionare a diferendelor. Astfel, oricare din cele două părţi poate supune Consiliului orice diferend legat de aplicarea şi de interpretarea Acordului. Soluţionarea litigiului se face printr-o decizie a Consiliului. Părţile sunt obligate să ia măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a acestei decizii. În cazul în care nu este posibilă soluţionarea unui diferend în conformitate cu cele prevăzute mai sus, fiecare poate notifica celeilalte părţi numirea unui arbitru. Cealaltă parte are la dispoziţie 2 luni, timp în care trebuie să numească şi ea un al doilea arbitru. În aplicarea acestei proceduri se consideră că UE şi statele membre constituie o singură parte. Consiliul de Asociere, la rândul său, va numi un al treilea arbitru. Deciziile arbitrilor se vor lua cu majoritate de voturi. Fiecare parte implicată în diferend trebuie să ia măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a deciziilor arbitrilor.

B. Comitetul de Asociere În îndeplinirea sarcinilor sale, Consiliul de Asociere este asistat de un Comitet

de Asociere. Comitetul de Asociere îşi găseşte cadrul normativ în articolele 110 şi 111 din

Acordul European. Astfel, potrivit Acordului, Comitetul este format din reprezentanţi ai Guvernului României, pe de o parte, şi de reprezentanţi ai Consiliului Uniunii Europene şi ai Comisiei Europene, pe de altă parte, de regulă, la nivel de funcţionari superiori.

Prin regulile sale de procedură, Consiliul de Asociere a stabilit atribuţiile Comitetului de Asociere. Printre acestea se regăsesc: pregătirea şedinţelor Consiliului de Asociere şi modul de funcţionare a Comitetului. Consiliul poate delega Comitetului oricare dintre prerogativele sale. În acest caz, Comitetul de Asociere va adopta deciziile sale în conformitate cu condiţiile prevăzute la art. 108 din Acordul European.

C. Comitetul Parlamentar de Asociere Prin Acordul European se înfiinţează un Comitet Parlamentar de Asociere,

conform articolelor 113 şi 114. Comitetul Parlamentar de Asociere reprezintă un forum în care membrii ai

Parlamentului României şi ai Parlamentului European se pot întâlni şi face schimb de idei. Se întruneşte la intervale stabilite de el însuşi, de regulă, semestrial.

Comitetul Parlamentar de Asociere cuprinde membri ai Parlamentului României, pe de o parte, şi membrii ai Parlamentul European, pe de altă parte.

Comitetul îşi stabileşte propriile reguli de procedură. Preşedinţia Comitetului Parlamentar de Asociere este asigurată, pe rând, de

Parlamentul României şi Parlamentul European, în conformitate cu prevederile ce se stabilesc prin regulile sale de procedură.

Acesta poate solicita informaţii cu privire la aplicarea Acordului Consiliului de Asociere, care, în acest caz, i le va furniza.

Reuniunile Comitetului Parlamentar de Asociere se închid prin adoptarea şi semnarea unui document final, cu titlu de recomandare, document cu valoare politică.

D. Aspecte privind armonizarea legislaţiei României cu acquis-ul comunitar85 85 Calinoiu C., note de curs, Centrul de pregătire economică şi administrativă, Universitatea Bucureşti, 2001.

61

Armonizarea legislativă reprezintă procesul prin care legislaţiile ţărilor membre şi ale celor care doresc să adere la Uniunea Europeană se aliniază normelor dreptului comunitar. Scopul său reprezintă buna funcţionare a Pieţei Unice comunitare, a politicilor Uniunii Europene, a economiei statelor membre şi transpunerea în practică a principiilor democraţiei şi statului de drept, care stau la baza edificiului comunitar.

Pentru România, armonizarea legislaţiei reprezintă o necesitate care decurge, în primul rând, din opţiunea sa fundamentală pentru reformă şi constituirea unei economii de piaţă şi, în acelaşi timp, o obligaţie asumată prin Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile europene şi statele membre, pe de altă parte, acord ratificat de ţara noastră prin legea nr. 20/1993.

Potrivit art. 70 al acestei legi, armonizarea legislaţiei se va extinde, în special, în următoarele domenii:

• legea vamală; • legea societăţilor; • legea bancară; • conturile şi taxele societăţilor; • proprietatea intelectuală; • protecţia forţei de muncă şi a locurilor de muncă; • regulile de concurenţă; • protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor, animalelor şi plantelor; • impozitarea indirectă; • legile şi reglementările în domeniul nuclear; • transport şi mediu. Încă de la lansarea oficială a cererii de aderare la Uniunea Europeană, în iunie

1995, România s-a angajat în mod ferm să îndeplinească criteriile stabilite de Uniunea Europeană ca fiind necesare pentru integrarea în structurile europene. Un criteriu fundamental şi absolut obligatoriu pentru aderare, formulat de Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, îl reprezintă capacitatea de asumare a obligaţiilor de membru al Uniunii Europene, care implică obligaţia de a transpune integral acquis-ul comunitar în legislaţia românească până, cel târziu, la data oficială a aderării.

În scopul realizării unei politici coerente în domeniul integrării europene, în România s-a constituit Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană, care funcţionează în baza Hotărârii Guvernului României nr. 14 din 14 ianuarie 2001 şi din care fac parte secretarii de stat pentru integrare europeană din ministere şi responsabilii din celelalte instituţii cu atribuţii în domeniu, sub conducerea ministrului integrării europene.

Pentru activitatea de fundamentare şi coordonare a aderării României la Uniunea Europeană, asigurarea compatibilităţii diferitelor programe şi acţiuni guvernamentale în materie de dezvoltare, restructurare şi reformă cu obiectivele aderării, pentru a conduce negocierile de aderare la Uniunea Europeană, ca şi pentru asigurarea coerenţei acţiunilor desfăşurate la nivel naţional în vederea pregătirii pentru aderare, a fost înfiinţat, prin Hotărârea de Guvern nr. 14/2001, Ministerul Integrării Europene, ca minister de sinteză.

În cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi al prefecturilor, s-au constituit Direcţii pentru integrare europeană subordonate direct miniştrilor, prefecţilor sau conducătorilor instituţiilor respective.

Preocuparea Guvernului României pentru armonizarea legislaţiei cu prevederile instrumentelor comunitare în materie se asociază cu crearea instituţiilor administrative şi a structurilor juridice care să asigure implementarea noii legislaţii. Astfel, prin

62

Ordonanţa Guvernului nr. 15/199886 s-a înfiinţat şi organizat Institutul European din România, instituţie publică cu personalitate juridică, a cărei activitate este coordonată de Ministerul Integrării Europene, în numele Guvernului.

În contextul nou creat, importanţa accelerării ritmului de armonizare legislativă şi a abordării acestui proces într-o manieră coerentă s-a amplificat. România şi-a propus să finalizeze preluarea acquis-ului comunitar şi să îndeplinească criteriile de aderare până la 1 ianuarie 2007.

La 21 iulie 1995, la Snagov, a fost adoptată Strategia Naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană. Strategia de la Snagov este un document de largă amplitudine ce acordă prioritate procesului de armonizare legislativă pentru integrare în Piaţa Internă a Uniunii Europene, ca element de susţinere şi accelerare a procesului de reformă economică.

O componentă de bază a Strategiei Naţionale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană o reprezintă Programul Naţional de armonizare legislativă în domeniul Pieţei Interne. Acest program se elaborează anual şi cuprinde o evaluare a legislaţiei româneşti în raport cu legislaţia comunitară în toate domeniile Pieţei Interne.

Procesul de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană se desfăşoară în cadrul Strategiei Întărite de Pre-Aderare lansată de Agenda 2000 şi adoptată de Consiliul European de la Luxemburg în decembrie 1997. Pe plan intern, strategia de pre-aderare este aplicată începând cu anul 1998 prin Programul Naţional de Aderare a României la Uniunea Europeană (PNAR). Programul are ca obiectiv general îndeplinirea criteriilor pentru aderare şi, ca obiectiv intermediar, îndeplinirea priorităţilor Parteneriatului pentru Aderarea la Uniunea Europeană. Structura PNAR include un program de armonizare legislativă pe termen scurt şi mediu, concentrat pe priorităţile Parteneriatului pentru Aderare România-UE şi cu un calendar bine stabilit, program care asigură o abordare integrată a reformei legislative şi creşterea şi dezvoltarea instituţiilor menite să pună în aplicare legislaţia armonizată. De asemenea, prin actualizarea sa periodică, PNAR asigură continuitatea procesului de apropiere legislativă, includerea noilor priorităţi ale Parteneriatului pentru Aderare în domeniul armonizării legislative şi concentrarea eforturilor pe domeniile deficitare în această privinţă evidenţiate în raportul periodic al Comisiei Europene.

Referitor la urmărirea armonizării legislaţiei române cu reglementările comunitare, aceasta se realizează începând cu anul 1997 pe baza unei metodologii comune pentru toate ţările candidate, elaborate de Biroul de schimb de informaţii asupra asistenţei tehnice (TAIEX) al Comisiei Europene. Această metodologie s-a bazat pe utilitatea bazei de date Armonograma, care conţine informaţii privind transpunerea legislaţiei comunitare, actualizate, de regulă, o dată la 2 luni. Pentru fiecare act normativ comunitar sunt specificate actele normative corespondente, data intrării lor în vigoare, gradul de compatibilitate şi instituţiile responsabile.

Un alt instrument important de monitorizare şi raportare periodică a evoluţiilor în procesul de aliniere la reglementările comunitare este Raportul anual al Guvernului României asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană. Acest raport este înaintat Comisiei Europene, care extrage informaţiile necesare elaborării propriului său raport periodic privind stadiul pregătirilor pentru aderare ale României. Raportul periodic al Comisiei evaluează gradul de armonizare legislativă pe fiecare domeniu tehnic şi face observaţii privind nerealizările şi măsurile de întreprins în continuare, orientând, astfel, eforturile viitoare ale administraţiei române.

86 Modificată prin legea nr. 207/1998 şi O.U.G. nr. 72/2000.

63

Comisia Europeană subliniază, de asemenea, progresele făcute de România în ceea ce priveşte preluarea legislaţiei comunitare şi nominalizarea domeniilor celor mai reprezentative din acest punct de vedere: achiziţiile publice, ajutorul de stat, standardizare şi certificare, sectorul bancar, transporturi, justiţie şi afaceri interne, controlul financiar.

Un element cheie pentru evoluţia viitoare a alinierii legislaţiei româneşti la normele şi standardele Uniunii Europene îl reprezintă instrumentul pe baza căruia se poartă efectiv negocierile de aderare, şi anume, documentul de poziţie. Aceste documente se elaborează pentru fiecare dintre cele 31 de capitole de negociere, pornind de la rezultatele procesului de examinare analitică pentru respectivul capitol de acquis comunitar. În primul rând, documentele de poziţie prezintă situaţia actuală în ceea ce priveşte transpunerea acquis-ului. În al doilea rând, prezintă succint modul cum se vor transpune principalele acte normative comunitare încă neîncorporate în legislaţia română şi solicită eventuale derogări şi perioade de tranziţie pentru transpunerea integrală a acquis-ului. În al treilea rând, indică instituţiile naţionale cu competenţe în adoptarea, aplicarea şi respectarea legislaţiei armonizate şi, de asemenea, instituţiile care trebuie create sau dezvoltate pentru punerea în aplicare a acquis-ului. Prin natura lor, documentele de poziţie prezintă poziţia oficială a României la masa negocierilor de aderare şi angajamentele ferme asumate de ţara noastră în ceea ce priveşte preluarea acquis-ului comunitar şi încheierea cu succes a negocierilor.

3. Tratatul de aderare

a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană

3.1. Elemente generale

Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană este comun cu cel de

aderare a Bulgariei şi reprezintă rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de capitole. Acest tratat a fost elaborat pe baza aceloraşi principii şi după aceeaşi metodă de lucru utilizate la redactarea Tratatului de aderare a celor zece noi state membre.

Spre deosebire de cele zece state membre care au aderat la 1 mai 2004, în cazul României şi Bulgariei, prin Tratatul de aderare se prevede şi posibilitatea aderării la Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, dacă acesta ar fi fost ratificat de către toate statele membre până la data aderării efective a României şi Bulgariei. În consecinţă, având în vedere faptul că Tratatul de aderare a României şi a Bulgariei trebuia să conţină şi adaptările necesare aduse Tratatului de instituire a Constituţiei pentru Europa, s-au redactat în paralel un Act de aderare şi un Protocol de aderare.

În Tratatul de aderare se prevede intrarea în vigoare alternativă a Actului şi a Protocolului, în funcţie intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a Constituţiei pentru Europa. Astfel, în cazul în care Tratatul de instituire a Constituţiei pentru Europa ar fi intrat în vigoare înaintea aderării României şi Bulgariei (1 ianuarie 2007), ar fi intrat direct în vigoare Protocolul de aderare. Având în vedere însă că Tratatul Constituţional nu a intrat în vigoare înainte de data aderării României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, la momentul aderării acestora a intrat în vigoare Actul de aderare. Totuşi, la intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional, Actul de aderare va fi abrogat şi Protocolul va începe să producă efecte juridice.

Actul de aderare cuprinde modificările aduse prin aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană tratatelor constitutive în vigoare în prezent: Tratatul

64

privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Energie Atomice (EURATOM). Protocolul de aderare adaptează Tratatul Constituţional pentru a face posibilă aderarea României şi Bulgariei la acest document. Actul şi Protocolul au, în principiu, conţinut identic (diferă doar referirea la textele din Constituţia Europeană, respectiv Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul privind Uniunea Europeană).

Tratatul face parte din categoria izvoarelor primare ale dreptului Uniunii Europene, alături de tratatele iniţiale şi de tratatele modificatoare ale Comunităţilor/Uniunii Europene.

3.2. Structura Tratatului de aderare

Tratatul de aderare a României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană cuprinde: - Părţile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de

aderare; - Anexele: măsurile convenite în cadrul negocierilor - măsuri permanente şi

măsuri temporare - Declaraţiile. Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state membre, Tratatul României şi

Bulgariei nu conţine în anexă adaptările tehnice aduse acquis-ului comunitar, având în vedere perioada mare între momentul semnării Tratatului şi momentul aderării efective. Adaptările tehnice au fost redactate în paralel cu Tratatul şi au fost convenite la nivel politic în 11 februarie 2005 (odată cu acordul politic asupra textului în limba engleză) şi vor fi adoptate prin acte ale instituţiilor comunitare, respectiv Consiliul şi Comisia.

A. Părţile generale 1. Tratatul de aderare propriu-zis (care cuprinde şase articole) consacră

aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană, precum şi faptul că prin aderare cele două state devin parte la Tratatul de instituire a Constituţiei pentru Europa, în condiţiile reglementate prin Protocolul anexat la acest Tratat. Tratatul conţine o clauză privind intrarea în vigoare alternativă a Actului de aderare şi a Protocolului de aderare.

De asemenea, se precizează data la care Tratatul de aderare va intra în vigoare (data aderării), precum şi faptul că acesta trebuie ratificat de părţile contractante conform procedurilor interne. Instrumentele de ratificare trebuiau depuse până la 31 decembrie 2006

Conform clauzei finale, dacă unul dintre cele două state care aderă nu depune instrumentul de ratificare până la această dată, Tratatul va intra în vigoare pentru celălalt stat, Consiliul urmând să adopte ajustările necesare Protocolului de aderare sau, după caz, Actului de aderare.

Actul de aderare / Protocolul de aderare conţine: * Partea I - Principiile * Partea a II-a - Prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor /

Constituţiei * Partea a III-a - Prevederile permanente (în principal adaptarea acquis-ului) * Partea a IV-a - Prevederile temporare (perioadele de tranziţie) * Partea a V-a - Prevederi legate de implementarea Actului 2. Partea I (Principiile) conţine definiţii şi prevederi privind caracterul

obligatoriu pentru România şi Bulgaria al tratatelor fundamentale şi al actelor adoptate

65

de instituţiile comunitare şi de Banca Centrală Europeană anterior aderării acestora la UE.

Aplicarea dispoziţiilor tratatelor originare şi ale actelor instituţiilor sunt supuse derogărilor convenite în cursul negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. Este statuată obligaţia celor două noi state membre de a adera la convenţiile şi acordurile încheiate de Uniune cu terţe state, convenţiile încheiate între statele membre, precum şi însuşirea acquis-ului Schengen.

Lista convenţiilor încheiate între statele membre este anexată Actului/Protocolului. România şi Bulgaria au avut obligaţia de a modifica, până la data aderării, tratatele încheiate cu state terţe, care sunt incompatibile cu dreptul comunitar. În caz contrar, aceste tratate trebuiau denunţate.

Este prevăzut faptul că Uniunea va adapta restricţiile cantitative la oţel şi produse din oţel în relaţia cu statele terţe, în raport cu importurile României şi Bulgariei. De asemenea, restricţiile cantitative aplicate de Uniune importurilor de produse textile şi de îmbrăcăminte vor fi adaptate pentru a ţine cont de aderarea Bulgariei şi a României la Uniune. În ceea ce priveşte acordurile bilaterale privind pescuitul încheiate de România şi Bulgaria înainte de aderare, se prevede că acestea vor fi administrate de Uniune.

România şi Bulgaria vor participa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare, de la data aderării, fiind considerate state cu derogare de la adoptarea monedei unice conform articolului 122 al Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene.

3. Partea a II-a conţine prevederile instituţionale, respectiv participarea României şi Bulgariei la instituţiile Uniunii Europene:

- România deţine 35 de locuri în Parlamentul European, pentru perioada 2007 - 2009. După această dată, numărul locurilor în Parlamentul European va fi stabilit prin Decizie a Consiliului European.

- România deţine 14 voturi în Consiliul Uniunii. - România are dreptul la un judecător la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

şi unul la Tribunalul de Primă Instanţă. Mandatul este de şase ani. La fiecare trei ani, se vor schimba, alternativ, treisprezece sau paisprezece judecători.

- România deţine 15 membri în Comitetul Economic şi Social şi 15 membri în Comitetul Regiunilor.

- România are dreptul de a numi membri în Comitetul Director al Băncii Europene de Investiţii, precum şi în Comitetul Ştiinţific şi Tehnic prevăzut de Tratatul EURATOM.

- Se stipulează că limba română şi limba bulgară devin limbi oficiale ale Uniunii.

4. Partea a III-a (Prevederile permanente) stipulează acceptarea măsurilor negociate permanente (prevăzute într-o anexă), precum şi referirea la mecanismul efectuării adaptărilor tehnice ale acquis-ului adoptat până la 1 octombrie 2004 ("cut-off date"). Este vorba despre actele adoptate de instituţiile Uniunii Europene în diferite domenii care vor fi adaptate în vederea aplicării acestora la România şi Bulgaria

Dintre adaptările tehnice, pot fi menţionate: - etichetarea produselor electrice şi electronice; - lista de specii de plante şi animale protejate în România; - calificări, lista profesiunilor liberale şi a instituţiilor de învăţământ care au

eliberat diplomele în acest sens; - lista punctelor de frontieră; - lista aeroporturilor internaţionale; - ista produselor chimice periculoase;

66

- traducerea în limba română a tuturor termenilor de specialitate în diverse domenii (ex. societate pe acţiuni, societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, taxă de drum, autostrăzi, drumuri naţionale, drumuri judeţene, drumuri comunale etc);

- lista statelor cărora România le solicită viză şi diferitele categorii de viză; - lista instituţiilor din România participante la procesul de achiziţii publice. 5. Partea a IV-a (Prevederile temporare) se referă la măsurile tranzitorii

convenite în cadrul negocierilor (conţinute în anexă), prevederile instituţionale şi prevederile financiare cu caracter temporar.

* Potrivit prevederilor instituţionale cu caracter temporar, România deţine 35 de locuri în Parlamentul European în perioada cuprinsă între data aderării efective la Uniune şi data la care se vor desfăşura noi alegeri pentru Parlamentul European (2009).

România are obligaţia de a desfăşura alegeri pentru Parlamentul European „nu mai târziu de 31 decembrie 2007". Acestea înseamnă că România poate organiza oricând înainte de 31 decembrie 2007 aceste alegeri, inclusiv în intervalul dintre semnarea Tratatului de aderare, care a avut loc la 25 aprilie 2005 şi data aderării. După cum se cunoaşte, alegerile pentru Parlamentul European au fost programate pentru 13 mai 2007.

În ipoteza în care Constituţia Europeană ar fi intrat în vigoare în 2007, până în 2009 ar fi fost menţinut sistemul de vot „Nisa", România având 14 voturi, precum şi numărul de 15 locuri în Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.

* Conform prevederilor financiare cu caracter temporar, România trebuie să contribuie la capitalul subscris Băncii Europene de Investiţii cu 42,3 milioane Euro. Contribuţia României la Fondul de Cercetare pentru Cărbune şi Oţel este de 29,88 milioane Euro.

De asemenea, în perioada de tranziţie, România beneficiază de Facilitatea Schengen având ca scop finanţarea acţiunilor desfăşurate la frontiera externă în vederea implementării acquis-ului Schengen, precum şi de Facilitatea pentru fluxuri monetare (Cash-flow Facility), având ca scop îmbunătăţirea acestora. Alocările pentru România sunt de:

- 297,2 milioane Euro în 2007 - 131,8 milioane Euro în 2008 - 130,8 milioane Euro în 2009. Se stipulează gestionarea de către agenţiile de implementare a fondurilor din

cadrul asistenţei de pre-aderare, acordată prin programul PHARE, programul PHARE - CBC (Cross-border cooperation), programul ISPA, programul SAPARD şi Facilitatea pentru perioada de tranziţie.

Suma totală a alocărilor pentru acţiuni structurale pentru România în perioada 2007-2009 este de:

- 1 399 milioane Euro în 2007 - 1 972 milioane Euro în 2008 - 2 603 milioane Euro în 2009. Tot Partea a IV-a cuprinde şi clauzele de salvgardare. Ca şi în cazul celor zece noi state membre, Tratatul conţine trei clauze

generale de salvgardare: * clauza de salvgardare generală (Dacă, până la sfârşitul a trei ani de la

aderare, vor apărea dificultăţi grave şi persistente într-un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situaţia economică într-un anumit domeniu, România sau Bulgaria pot solicita Comisiei autorizaţia de a lua măsuri de protecţie pentru a ameliora

67

situaţia creată şi a ajusta respectivul sector economic al Pieţei Comune. În aceleaşi circumstanţe, orice stat membru actual poate solicita autorizaţia de a lua măsuri protecţioniste cu privire la unul sau ambele noi state membre).

* clauza de salvgardare privind Piaţa Internă (Dacă în primii trei ani de la aderare, România şi Bulgaria nu îşi îndeplinesc angajamentele asumate în cadrul negocierilor periclitând astfel funcţionarea Pieţei Interne, Comisia Europeană, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate să ia măsurile necesare pentru remedierea acestei situaţii. Această clauză poate fi invocată şi înainte de data aderării celor două state)

* clauza de salvgardare justiţie şi afaceri interne (Dacă în România şi Bulgaria există întârzieri cu privire la transpunerea sau implementarea prevederilor comunitare referitoare la recunoaşterea mutuală în domeniul civil şi penal, Comisia, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, până la sfârşitul a trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, să ia măsurile necesare şi să specifice condiţiile de aplicare a acestora. Aceste măsuri trebuie să fie justificate şi menţinute nu mai mult decât este strict necesar pentru remedierea situaţiei.)

* Faţă de Tratatul celor zece noi state candidate, în cazul României şi al Bulgariei se poate aplica o clauză de amânare a aderării. Consiliul, prin vot în unanimitate, la recomandarea Comisiei, poate lua decizia de a amâna data aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă în urma monitorizării Comisiei se constată că stadiul pregătirii şi implementării acquis-ului de către cele două state demonstrează pregătirea insuficientă a acestora pentru a deveni membre ale Uniunii.

* În plus, în ceea ce priveşte România, Consiliul poate decide, prin vot cu majoritate calificată, amânarea aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă se constată o pregătire insuficientă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi în domeniul concurenţei (există 11 obligaţii menţionate într-o anexă).

În cadrul prevederilor temporare, se stipulează posibilitatea pentru România şi Bulgaria de a adopta măsuri tranzitorii pentru a facilita trecerea la noua politică agricolă comună, precum şi în ceea ce priveşte aplicarea regulilor comunitare în domeniul veterinar, fito-sanitar şi al siguranţei alimentelor.

6. Partea a V-a (Prevederi referitoare la adaptările instituţionale) cuprinde dispoziţii privind adaptările instituţionale care sunt necesare în urma aderării României şi Bulgariei (Titlul I), modalităţile de aplicare a actelor instituţiilor comunitare faţă de Bulgaria şi România (Titlul II) şi prevederile finale (Titlul III).

* Titlul I conţine dispoziţii referitoare la necesitatea adaptării de către instituţiile comunitare (Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene) a regulilor de procedură.

România şi Bulgaria au numit câte un membru al Comisiei Europene, la data aderării, al cărui mandat va expira o dată cu expirarea mandatelor celorlalţi membri ai Comisiei. Comisarii român şi bulgar au fost numiţi de Consiliu, cu majoritate calificată, în acord cu Preşedintele Comisiei şi cu avizul Parlamentului European. Astfel, spre deosebire de Tratatul celor zece, în cazul numirii noilor comisari s-a cerut şi avizul Parlamentului European, pentru a se asigura o mai mare transparenţă a deciziei.

Totodată, România şi Bulgaria au numit câte un judecător la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi la Tribunalul de primă instanţă.

România şi Bulgaria au numit membri la Curtea Europeană de Conturi, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.

* Titlul II prevede obligaţia României şi Bulgariei de a adopta toate măsurile necesare pentru a se conforma, de la data aderării, directivelor şi deciziilor adoptate de instituţii şi comunicate statelor membre. Aceste măsuri includ şi obligaţia de a opera

68

modificările legislative interne necesare. De asemenea, se prevede comunicarea către România şi Bulgaria a unei serii de măsuri (cum ar fi cele referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva radiaţiilor).

Este stipulat, totodată, mecanismul realizării adaptărilor tehnice pentru acquis-ul adoptat după "cut-off date" (1 octombrie 2004), adaptări care nu au fost redactate odată cu Tratatul de aderare. Mecanismul presupunea adoptarea modificărilor necesare de către Consiliu sau Comisie (în funcţie de instituţia care a emis actul), la solicitarea României sau Bulgariei, realizată cel târziu la data aderării. Faţă de Tratatul celor zece, s-a introdus obligaţia vechilor state membre de a lua măsurile necesare pentru a modifica legislaţia lor internă, acolo unde aceste modificări au fost generate de adaptările actelor comunitare ca urmare aderării Bulgariei şi României.

* Titlul III prevede transmiterea României şi Bulgariei unei copii certificate a unor instrumente juridice: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi Tratatul Uniunii Europene, precum şi tratatele internaţionale deţinute în arhivele Secretariatului General al Consiliului.

B. Declaraţii La Tratatul de aderare a fost anexată o serie de declaraţii cu caracter politic,

care nu produc efecte juridice: - Declaraţia comună a statelor membre (UE 25) privind libera circulaţie a

persoanelor. Prin Declaraţia privind libera circulaţie a persoanelor, statele membre îşi exprimă angajamentul de a spori accesul cetăţenilor români la piaţa muncii, în vederea accelerării armonizării cu acquis-ul comunitar.

- Declaraţia comună a UE 25 şi a Comisiei Europene privind pregătirile pentru aderare ale Bulgariei şi ale României; Declaraţia afirmă faptul că UE va continua monitorizarea strictă a aplicării angajamentelor convenite în negocieri, acordând o atenţie deosebită asupra domeniilor justiţiei şi afacerilor interne, concurenţei şi mediului.

- Declaraţia comună a Germaniei şi Austriei privind libera circulaţie a persoanelor;

- Declaraţia Bulgariei privind alfabetul chirilic. - In Declaraţia privind dezvoltarea rurală sunt estimate posibilele alocări

bugetare pentru România în acest sector (2 308 milioane Euro). România a acceptat declaraţiile propuse de statele membre şi nu a solicitat

introducerea unor declaraţii după modelul celor zece noi state membre, respectiv referitoare la libera circulaţie a persoanelor şi la clauza de salvgardare, deoarece prevederile Tratatului în aceste domenii sunt clare şi lipsite de echivoc.

C. Anexa 1 Perioade de tranziţie şi derogări obţinute de România România a obţinut perioade de tranziţie între 1-8 ani pentru transpunerea unor

reglementări comunitare privind următoarele domenii - Capitolul 3 - Libera circulaţie a serviciilo; - Capitolul 4 - Libera circulaţie a capitalurilor; - Capitolul 6 - Concurenţa; - Capitolul 7 - Agricultura; - Capitolul 9 - Politica în domeniul transporturilor; - Capitolul 10 - Impozitarea; - Capitolul 14 - Energia; - Capitolul 22 - Protecţia mediului înconjurător.

69

4. Relaţiile actuale ale României

cu Uniunea Europeană

A. Participarea României la Tratatul de la Berlin

Anul 2007 reprezintă anul aniversării a 50 de ani de la semnarea Tratatului de la

Roma - unul dintre momentele fundamentale ale construcţiei Uniunii Europene. Semicentenarul semnării Tratatului de la Roma a fost celebrat printr-o serie de manifestări cultural-artistice şi de diplomaţie publică organizate de către Ministerul Afacerilor Externe prin intermediul misiunilor diplomatice ale României din marile capitale ale lumii. Printre cele mai importante manifestări dedicate acestui eveniment se numără festivităţile organizate la Roma şi Berlin.

În cadrul acestui eveniment, România a participat cu un stand de prezentare de ţară şi cu un concert de jazz. Pavilionul românesc a cuprins o ofertă bogată de materiale promoţionale destinate a asigura promovarea turistică a României şi o expoziţie menită să promoveze proiectul Sibiu - Capitală culturală europeană 2007.

La Berlin, sub preşedinţia germană a Uniunii Europene, aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma a fost sărbătorită în perioada 24 - 25 martie anul curent. Evenimentul a debutat, în 24 martie, orele 18.00, cu Noaptea Europeană a Frumuseţii, în cadrul căreia muzeele berlineze vor avea porţile deschise şi vor găzdui momente muzicale, literare şi de dans susţinute de artişti din cele 27 ţări ale Uniunii Europene. Manifestarea s-a desfăşurat în perimetrul Porţii Brandenburg şi al Parlamentului Federal al Germaniei, în prezenţa cancelarului german Angela Merkel şi a altor şefi de stat şi de guvern.. În cadrul acestui eveniment misiunea României a organizat un stand de prezentare a ţării noastre, alături de celelalte 26 de state membre UE. România a expus materiale de promovare a imaginii ţării noastre şi a programului Sibiu - Capitală culturală europeană 2007, în cadrul unei expoziţii puse la dispoziţie de Ministerul Culturii şi Cultelor. Participarea României, alături de celelalte state membre ale Uniunii Europene, la sărbătorirea a 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma – un eveniment de succes în istoriei Europei, dobândeşte o semnificaţie aparte în acest an, din perspectiva noului statut al ţării noastre de stat membru al Uniunii Europene şi este menită să transmită angajamentul României de a contribui activ la consolidarea construcţiei europene. Declaraţia de la Berlin, semnată de 27 de state membre ale Uniunii Europene după 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma de către 6 state fondatoare ale Comunităţilor Europene, este cea mai importantă declaraţie politică din istoria UE de la Messina încoace .87 Declaraţia de la Berlin vine tot într-un moment de criză a procesului de integrare europeană, cu Tratatul constituţional european respins în 2005 de populaţiile a două state membre UE. Importanţa Declaraţiei de la Berlin rezidă în primul rând din faptul că este pentru prima dată când un document politic european este semnat de 27 de state membre. Europa s-a extins la est. După al doilea război mondial, pentru prima dată, Europa este reunificată sub semnul valorilor fundamentale europene, înscrise în tratatul UE – libertatea, democraţia şi respectul pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, şi statul de drept. Din această perspectivă, Declaraţia de la Berlin are potenţialul să scoată 87 Diaconu Nicoleta,Partea Generala,pag.221

70

Uniunea Europeană din letargia de după respingerea Tratatului constituţional în referendumurile din Franţa şi Olanda. De altfel, revitalizarea tratatului constituţional şi a procesului de reformă instituţională a UE este unul dintre obiectivele principale ale Preşedinţiei germane a Uniunii Europene. În elaborarea textului Declaraţiei de la Berlin, Preşedinţia germană a UE, a fost în primul rând preocupată să nu scrie textul în jargonul de la Bruxelles. Sondajele efectuate după referendumurile din Franţa şi Olanda, arată că unul dintre principale motive pentru care textul constituţional a fost respins a fost faptul că oamenii nu au înţeles prevederile acestuia. Textul constituţional, ca toate celelalte tratate pe care este fundamentată Uniunea Europeană a fost scris într-un limbaj greoi, birocratic. Declaraţia de la Berlin a fost elaborată de Preşedinţia germană într-un proces de negociere cu toate statele membre ale Uniunii Europene. Uniunea Europeană este în continuare o masă de negocieri între statele membre. De exemplu, datorită faptului că statele membre nu au ajuns încă la un consens în ceea ce priveşte Tratatul Constituţional, unele dintre statele care nu l-au ratificat încă dorind renegocierea textului, în timp ce ţările care l-au ratificat nu mai doresc să schimbe nimic, Declaraţia de la Berlin nu menţionează explicit necesitatea adoptării Tratatului Constituţional. În schimb se face o referinţă la necesitatea reformei instituţionale, până la următoarele alegeri generale europene, care vor avea loc în anul 2009: „trebuie să reînnoim constant arhitectura politică a Europei. Pentru aceasta, astăzi, la 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, suntem uniţi în scopul de a renova fundaţia comună a construcţiei Uniunii Europene, la timp pentru alegerile pentru Parlamentul European din 2009”, se spune în Declaraţie. În logica europeană, reforma instituţională nu poate fi făcută decât o dată cu amendarea Tratatului fundamental. Polonia şi Marea Britanie au fost vocile cele mai vehemente împotriva unei menţiuni a Tratatului Constituţional în Declaraţia de la Berlin.88 Un alt subiect de dispute între statele membre a fost dacă Declaraţia să menţioneze sau nu moneda unică europeană şi extinderea UE drept succese ale blocului comunitar. Euro-ul nu este folosit de toate statele, iar poziţiile statelor membre în ceea ce priveşte extinderea UE, şi mai ales continuarea extinderii, diferă foarte mult. Marea Britanie susţine o viitoare continuare a extinderii, în timp Franţa, de exemplu, a făcut din acest subiect o chestiune de dispută în campania electorală naţională. Succesele istorice ale integrării există iar ele sunt recunoscute în prima parte a Declaraţiei: crearea unei pieţe interne coerente, completată de instituirea monedei unice europene. Declaraţia de la Berlin reafirmă principiile metodei comunitare a procesului decizional, cu accent pe egalitatea statelor membre, transparenţă şi principiul subsidiarităţii. Există de asemenea un paragraf al Declaraţiei care face referire la solidaritatea europeană şi la modelul social european. În privinţa extinderii europene, recunoscute în Declaraţia de la Berlin ca un succes european, se recunoaşte valoarea reunificării Europei, prima dată după al doilea război mondial. Documentul politic recunoaşte meritul popoarelor din Europa Centrală şi de Est de a-şi fi dorit eliberarea. Declaraţia nu menţionează explicit comunismul, cum doreau state ca Polonia. În ultima parte, Declaraţia de la Berlin se referă la ambiţiile viitoare ale Uniunii Europene, cum ar fi lupta împotriva fenomenului de încălzire globală (UE şi-a asumat 88 Mazilu Dumitru,Integrarea Europeana.Drept Comunitar si Institutii Europene-curs.ed.Lumina Lex,2001

71

la ultimul Consiliu European responsabilitatea de a deveni un lider mondial în acest domeniu), politica externă şi de securitate comună, construirea unei zone interne de libertate, securitate şi justiţie şi un mediu politic responsabil din punct de vedere social. În ceea ce priveşte politica externă şi de securitate comună (PESC), merită să reamintim aici faptul că Tratatul constituţional prevede înfiinţarea postului de „Domnul PESC”. Este vorba despre un ministru de externe al Uniunii Europene care va cumula mai multe funcţii comunitare (membru al Comisiei precum şi membru al Consiliului) făcând astfel legătura între Comisia Europeană şi Consiliu în ceea ce priveşte politica externă. Există deja o înţelegere datând din 2004 între statele membre UE, care prevede că la intrarea în vigoare a Tratatului constituţional ministrul de externe al Uniunii Europene va fi numit Javier Solana, actualul Înalt Reprezentant UE pentru PESC. Un astfel de aranjament în cadrul PESC ar conferi coerenţă acţiunii externe a Uniunii Europene. Una dintre ambiţiile viitoare ale Uniunii Europene, menţionată, după cum spuneam, în Declaraţia de la Berlin, este să devină o voce mai puternică pe scena relaţiilor internaţionale, ca actor unic. B. Alegerea reprezentanţilor României la Parlamentul Uniunii Europene Consiliul Uniunii Europene a adoptat, la 1 ianuarie 2007, o serie de decizii, care au intrat în vigoare la aceeaşi dată, prin care se efectuează toate modificările instituţionale ca urmare a aderării României şi Bulgariei la UE.89 Aceste decizii vizează: numirea de noi membri, români şi bulgari, în instituţiile europene, actualizarea cifrelor oficiale ale populaţiei UE şi a listei de exercitare a Preşedinţiilor Consiliului UE (România va exercita Preşedinţia Consiliului UE în perioada iulie-decembrie 2019), precum şi modificarea cifrelor necesare pentru votul prin majoritate calificată. În prezent, pentru adoptarea unei decizii a Consiliului UE prin majoritate calificată este nevoie de 255 de voturi dintr-un total de 345. Voturile trebuie să provină din majoritatea statelor membre şi să reprezinte cel putin 62% din populaţia UE (adică cel puţin 305,5 milioane din cei 492,8 milioane de locuitori ai UE).

Conform Tratatului de la Nisa, României îi revin 14 voturi in cadrul Consiliului UE. Astfel, ca pondere a voturilor, România se află pe locul al 7-lea, după Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania si Polonia. În baza Tratatului de Aderare, România a deţinut şi detine în urma alegerilor din 2009, următoarele poziţii în cadrul instituţiilor europene: -1 comisar european – domnul Leonard ORBAN, căruia i-a fost atribuit portofoliul multilingvismului

- 1 comisar european – domnul Dacian CIOLOŞ, căruia i-a fost atribuit portofoliul agriculturii

- 35 parlamentari europeni La acest moment, aceştia sunt desemnaţi de Parlamentul României, din rândurile membrilor săi (in general prin reconfirmarea in aceasta poziţie a foştilor observatori români la Parlamentul European). România a fost obligată prin Tratatul de Aderare să organizeze alegeri pentru Parlamentul European în decembrie 2007. Parlamentarii europeni aleşi au ocupa această poziţie până în iunie 2009, când au avut loc alegeri europene în toate statele membre pentru desemnarea unui nou Parlament European. - 1 judecător la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene – doamna Camelia TOADER

- 1 judecător la Tribunalul de Primă Instanţă – domnul Valeriu CIUCA 89 Diaconu Nicoleta,Dreptul Uniunii Europene-Partea speciala-Politicile comunitare,ed.Lumina Lex,Bucuresti,2007.

72

- 1 membru în Curtea de Conturi – domnul Ovidiu ISPIR - 15 membri în Comitetul Economic şi Social, dintre care 5 reprezentanţi ai sindicatelor, 5 reprezentanţi ai confederaţiilor patronale şi 5 reprezentanţi ai societăţii civile.

- 15 membri în Comitetul Regiunilor. De asemenea, Banca Naţională a României face parte acum din Sistemul European al Băncilor Centrale, iar guvernatorul acesteia participă ca membru cu drepturi depline la Consiliul General al Băncii Centrale Europene şi la comitetele acesteia. De asemenea, de la data aderării, cetăţenii români au dreptul de a lucra în cadrul instituţiilor comunitare. Procedura standard de obţinere a unui astfel de post este prin concurs. Procedura de selectare prin concurs a personalului în cadrul instituţiilor europene presupune două mari etape: selecţia, organizată de Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO), în urma căreia se redactează listele de rezervă, şi recrutarea propriu-zisă, realizată de instituţiile europene pe baza acestor liste. Orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile cerute de instituţiile comunitare care scot la concurs posturile vacante, se poate prezenta la concursurile organizate periodic de fiecare dintre instituţiile comunitare, având şansa să devină funcţionar comunitar. Comisia Europeană şi-a propus ca până în 2011 să fie angajaţi 1058 noi funcţionari, dintre care 698 de români şi 360 de bulgari.

73

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ - Raluca Miga Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, 2008. - Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu „Protecţia juridică a drepturilor omului”, Editura Universul Juridic, 2011. - Corneliu Bârsan, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole”, Ediţia a II-a, Editura C.H. Bek, Bucureşti 2010. - Nicoleta Diaconu „Dreptul Uniunii Europene – Tratat”, , Editura Lumina Lex, 2011, - Mazilu Dumitru, Integrarea Europeana.Drept Comunitar şi Institutii Europene curs.ed.Lumina Lex,2001. - Mazilu Dumitru - Drepturile omului, Editura Lumina Lex, 2000; - Diaconu Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene-Partea speciala-Politicile comunitare,ed.Lumina Lex,Bucuresti,2007. - P. Soldatos, ,,Le systeme institutionnel et politique des Communautees Europeennes dans un monde en mutation", 1996, Bruxelles. - Camelia Stoica,,Libera circulatie a persoanelor Uniunea Europeans", Editura Oscar Print, Bucuresti, 2001. - P. Pescatore, ,,Les objectifs de la Communaute Europfeenne comme principes interpretation de la jurisprudence de la Cour de justice", Editura Miscellanea W. J. Ganshof van der Meersch, Bruxelles, 1972. - Irina Moroianu Zlatescu, Radu C. Demetrescu, ,,Drept institutional european", Editura Olimp, Bucuresti, 1999 - Guy Isaac, Blanquet M. , Droit de communautaire general, Paris, Masson, 2001. - L. Cartou – Communautes Europeennes, Dalloz, Paris, 1991. - Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987.

- Ioan Muraru, Actualitatea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului pentru România, „Analele Universităţii Bucureşti” – Drept, 1998. - A.Humbert, Drept constituţional şi drepturile omului Constituţia României, „Revista română de drepturile omului”, nr.14/1997, Bucureşti. - Penelope Kent, European Community Law, MAE Handbook 1992, pag. 37 - V.Marcu, N.Diaconu, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, 2004; - Frederic Sudre ş.a. „Marile hotărâri ale C.E.D.O.”, Editura Rosetti Internaţional, Bucureşti, 2011. - Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, 2009, - Ovidiu Ţinca – Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003. - Programul de la Stockholm – „o Europă deschisă şi sigură în serviciul cetăţenilor şi pentru protecţia acestora”.