Dreptul femeii la vot

La sfârşitul secolului XIX, două treimi din bărbaţii adulţi aveau dreptul de vot la alegerile parlamentare. Femeile, ca şi puşcăriaşii, pacienţii clinicilor de psihiatrie şi cei mai săraci bărbaţii nu aveau dreptul de vot.

Prima femeie care a votat în alegeri parlamentare a fost Lily Maxwell din Manchester, în 1867. Dar, acesta nu a fost decât o scăpare legală, în nici un caz o evoluţie a gândirii. Din cauza faptului că doamna Maxwell era plătitoare de taxe a fost plasată în registrul electoral din greşeală, ceea ce a însemnat că îşi putea exprima votul în Manchester. În timpul alegerilor generale, din anul următor, greşeala a fost îndreptată şi votul femeilor a fost declarat ilegal. În 1880, parlamentul Insulei Man a devenit primul parlament care a sancţionat votul femeilor cu câteva excepţii: văduvele şi doamnele în vârstă necăsătorite şi cu avere imobiliară puteau să-şi manifeste dorinţele electorale prin vot şi să participe la alegerile generale din 1881. În 1883, Noua Zeelandă devine prima ţară în care s-a admis fără restricţii votul femeilor, iar primul stat european a fost Finlanda în 1907.

În anul 1903, Emeline Pankhurst şi fiicele acesteia Christabel, Silvia şi Adella au fondat în Manchester Consiliul Feminină Social şi Politic (CFSP). Lozinca CFSP era „Acţiune, nu cuvinte”. Familia Pankhurst împreună cu acele persoane care le-au susţinut, au fost ferm hotărâţi să obţină cu orice preţ dreptul de vot. Au dezvoltat noi strategii, organizându-şi susţinătorii într-un grup de presiune, mergând la marşuri de protest, chiar legându-se cu lanţuri de gardurile clădirilor publice pentru a-şi populariza cauza. În 1918, după o campanie lungă şi înverşunată, femeilor cu vârste de peste 30 de ani li s-a dat dreptul la vot în Anglia. În 1920, fiecare femeie britanică cu vârsta de peste 21 de ani primeşte dreptul la vot.

În Statele Unite, sufragiul feminin a fost prevăzut în mod serios pentru prima oară în Declaraţia generală cu privire la drepturile femeilor(1848), elaborată de către Elisabeth Cady Stanton, Lucretia Mott şi altele. Mai târziu, în 1890, doua organizaţii, Asociaţia Naţională a Femeilor Sufragiste şi Asociaţia Femeilor Americane Sufragiste, s-au unificat în Asociaţia Naţională Americană a Femeilor Sufragiste. Mişcarea şi-a concentrat toate eforturile asupra obţinerii dreptului de vot ca atare. Câteva state şi regiuni (începând cu Wyoming în anul 1869) au garantat dreptul de vot femeilor în limitele hotarelor acestora. În anul 1913, când în 12 dintre aceste state deja existau legi cu privire la dreptul de vot al femeilor, Partidul Naţional al Femeilor, condus de către Allice Pol şi Lucy Barns, a hotărât să aplice dreptul de vot al femeilor recent emancipate, luptând pentru adoptarea legii corespunzătoare de către legislaţia de stat. În anul 1920, e asigurat dreptul de vot tuturor femeilor din SUA.

Primul Război Mondial şi urmările acestuia au accelerat emanciparea femeilor în ţările europene şi nu numai. În timpul războiului, femeile au luat asupra lor rolul bărbaţilor din casă şi au demonstrat că nu sunt chiar atât de slabe şi neajutorate De fapt, acestea şi-au conştientizat potenţialul şi au început să revendice drepturi echitabile şi egale. În perioada anilor 1914-1939

femeile din 28 de ţări au obţinut drepturi de vot egale cu ale bărbaţilor, sau dreptul de vot la alegerile naţionale. Printre aceste ţări au fost şi Rusia Sovietică (1917), Canada (1918), Germania, Australia, Polonia şi Cehoslovacia (1919), SUA şi Ungaria (1920), Marea Britanie (1918 şi 1920), Birma – în prezent Mayanmar (1922), Ecuador (1929), Africa de Sud (1930), Brazilia, Uruguay şi Thailanda (1932), Turcia şi Cuba ( 1934) şi Insulele Filipine (1937). În unele dintre aceste ţări femeilor le-a fost conferit dreptul de vot pentru alegerile municipale sau alte alegeri locale, posibil pentru alegerile provinciale; şi numai după aceasta le-a fost conferit dreptul de vot la alegerile naţionale.

Al Doilea Război Mondial, le-a adus dreptul de vot femeilor din alte ţări – Italia, România, Iugoslavia şi China. Precum şi celor din India, în anul 1949, şi Pakistan, în anul 1956. Spre sfârşitul anilor 1960, femeile din peste o sută de ţări au primit drept de vot, în timp ce în Elveţia femeile nu aveau dreptul de vot pe deplin asigurat până în anul 1971, iar în Siria până în anul 1973.

Situaţia femeilor s-a ameliorat treptat datorită modificărilor constituţiilor naţionale şi prin elaborarea unor declaraţii şi documente internaţionale. În multe ţări au fost desfiinţate limitările juridice, astfel încat femeile au căpătat acces la educaţie, la sistemul sanitar şi au putut sa participe viaţa politică. Prima femeie parlamentar a fost aleasă în Finlanda în 1907, iar prima femeie ministru a fost în 1917 Aleksandra Kollontai din Rusia, apoi, în 1924, ea devenind prima femeie ambasador.

Astăzi, cele care luptă pentru drepturile femeilor încearcă să vină în întâmpinarea întregii diversităţi de necesităţi feminine care rezultă atât din multitudinea de tradiţii culturale cât şi din diferitele realităţi socio-economice şi politice. Din pricina nivelului de dezvoltare diferit, femeile din ţările industriale occidentale au ales să pună cu totul alte accente în lupta împotriva discriminării decât femeile din ţările în curs de dezvoltare şi din statele dictatoriale. Feministele din ţările industriale occidentale şi-au îndreptat la început atenţia asupra drepturilor politice şi civile. Cele din ţările în curs de dezvoltare şi-au pus baza pe dobândirea de drepturi (economice) egale şi a solidarităţii. În timp ce femeile occidentale de astăzi se interesează astăzi mai ales de modurile în care poate fi obţinut un consens între statutul de mamă şi cel de femeie activă cu o slujbă şi de desfiinţarea statutului preferenţial al bărbaţilor în domeniul social şi profesional, femeile din majoritatea celorlalte ţări luptă încă pentru obţinerea dreptului la educaţie elementară, la participare la viaţa publică şi la protejare a vieţii şi trupurilor lor.

O misiune importantă a mişcării feministe de astăzi este impunerea drepturilor femeii ca o componentă stabilă a drepturilor universale ale omului şi popoarelor. Drepturile femeii trebuie să se ridice deasupra tradiţiilor religioase şi culturale. Mai mult, trebuie să se aplice sancţiuni internaţionale împotriva statelor care nu respectă drepturile femeii.