drept+comercial.+unitatea+i

8/17/2019 Drept+comercial.+Unitatea+I

1/10

1.1.1. Natura specifică a raporturilor dintre profesioniştii comercianţi

rămân definitorii elementele ce conferă specificitate dreptului comercial,

respectiv: rolul diminuat al persoanei comercianţilor; celeritatea operaţiunilorcomerciale; instituţia aparenţei; importanţa şi securitatea creditului.

:

a) rolul diminuat al persoanei contractanţilor în raporturile de drept comercial (dirijismul contractual).

b) celeritatea operaţiunilor comerciale a imprimat multor instituţii din dreptulcomercial un caracter aparte, adaptate la această necesitate.

c) importanţa aparenţei în dreptul comercial

d) importanţa creditului în dreptul comercial, coroborat cu securitatea

operaţiunilor comerciale.1.2. Încheierea contractelor comerciale

1.2.1. Principiul libertăţii contractuale

Astfel, principiul libertăţii contractuale are anumite consecinţe pentruraporturile contractuale la care participă comercianţii:

a) Libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului. Orice contract,în sensul de operaţiune juridică (negotium), se încheie în mod valabil prinsimplu act de voinţă, indiferent de forma de manifestare a voinţei părţilorcontractante.

b) Libertatea probelor în litigiile comerciale. În conformitate cu dispoziţiile art.46 C. com. (încă în vigoarea până la intrarea în vigoare a noului Cod de

procedură civilă) obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cumijloacele de probă admise în dreptul comun (în unele situaţii, chiar fărărestricţiile impuse în dreptul comun), precum şi prin mijloacele de probăspecifice (facturi acceptate, corespondenţă comercială, registrele comercialeetc.).

c) Libertatea părţilor de a alege o cale amiabilă de soluţionare a diferendelorsau de a opta pentru soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului comercial,inserând în contractele pe care le încheie o clauză de mediere (de conciliere)sau, în cazul arbitrajului, o clauză compromisorie.

d) Libertatea privind exclusivitatea, specifică contractelor de distribuţie de produse, transfer de tehnologie sau de know-how etc.

e) Libertatea privind loialitatea sau confidenţialitatea, specifică contractelor privind producţia, comercializarea sau distribuţia unui produs şi contractelor de prestare de servicii. Această clauză poate să fie numită şi clauza deneconcurenţă.

1.2.2. Încheierea contractelor prin corespondenţă

Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prinîntâlnirea ofertei cu acceptarea ei. În aceste condiţii, acordul de voinţă este uşor


2/10


3/10


4/10

Determinarea preţului între profesionişti este reglementată în art. 1.233:

„Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică omodalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat inmod obişnuit in domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate in condiţii comparabile

sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil ”.

Preţul este definit ca suma de bani pe care cumpărătorul dintr -un contract devânzare-cumpărare se obligă să o plătească vânzătorului în schimbul bunuluicumpărat.

Caracterele preţului sunt:

- să fie stabilit în bani;- să fie serios; - să fie determinat sau determinabil.

Preţul se stabileşte de către părţile contractante sau de un terţ (art. 1232 alin.

(1) noul C. civ.).Potrivit art. 1662 alin. (1) şi (2) din noul C. civ., preţul poate fi determinat şi decătre una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor .

Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului,la cererea părţii interesate, preşedintele judecătoriei de la locul încheieriicontractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheieredefinitivă, un expert pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului se

plăteşte în cote egale de către părţi.

Art. 1664 alin. (3) din noul C. civ. dispune: „ În lipsă de stipulaţie contrară ,vânzarea unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate este

presupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheieriicontractului pe piaţa cea mai apropiat ă de locul încheierii contractului. Dacă aceast ă zi a fost nelucr ătoare, se ţine seama de ultima zi lucrătoare”.

1.3.2. Locul plăţii

Art. 1.494 din noul Cod civil stabileşte că în lipsa unei stipulaţii contrare oridacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul

contractului, al practicilor stabilite între părţi ori al uzanţelor:

a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediulcreditorului de la data plăţii;

b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în loculîn care bunul se afla la data încheierii contractului;c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitoruluila data încheierii contractului.

Din compararea art. 1494 din noul Cod civil cu art. 59 C.com. observăm cătextele sunt similare singura diferenţă adusă prin Noul Cod civil priveşteexecutarea obligaţiilor băneşti, diferenţă care este în favoarea creditorului,inversându-se prezumţia statornicită de art. 1104 alin. 3 C. civ. din 1864 care


5/10

prevedea că plata este cherabilă, iar nu portabilă; aşadar, această modificareeste în avantajul creditorului.

1.3.3. Solidaritatea obligaţiilor

Două sunt interpretările posibile: - fie prezumţia se aplică tuturor codebitorilor, inclusiv debitorilor ce îşiasumă obligaţia în afara exerciţiului activităţii unei întreprinderi;

- fie prezumţia se aplică doar profesioniştilor (noţiune în care nu sunt incluşidoar „comercianţii”).

Aşadar, concluzia ce se desprinde cu privire la compararea sferei deaplicabilitate a prezumţiei de solidaritate potrivit noului Cod civil faţă de Codulcomercial din 1887, observăm o lărgire a acesteia şi la alte persoane fizice şi

juridice decât cei ce puteau fi calificaţi ca şi comercianţi în viziunea Coduluicomercial (Sauleanu, 2011).

1.3.4. Regimul juridic al dobânzilor

Cu privire la regula statornicită de art. 43 C.com. privind curgerea de drept adobânzilor, observăm în noul Cod civil menţinerea acestei reguli art. 1.535alin. (1) potrivit căruia în cazul în care o sumă de bani nu este plătită lascadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până lamomentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut delege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu (Sauleanu, 2011).

Cu privire la regimul dobânzilor se impun următoarele precizări:

- cum contractul este supus legii în vigoare la momentul încheierii sale întot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şiîncetarea, astfel că şi clauzele penale urmează a fi supuse aceste reguli;

- clauza penală convenită după intrarea în vigoare a Codului civil produceefectele prevăzute de acesta, indiferent de data naşterii obligaţiei

principale (art. 115 din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil).

1.3.5. Punerea în întârziere a debitorului

Cu privire la punerea în întârziere a debitorului art. 1.523 alin. (1) prevedecă debitorul este de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simplaîmplinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect(deci fără a se face diferenţiere între profesionişti şi neprofesionişti), iar alin.(2) menţionează cazurile în care debitorul este de drept în întârziere, printrecare la lit. d): „dacă nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani,asumată în exerciţiul unei întreprinderi”.

1.3.6. Cumulul penalităţii cu executarea în natură

În ceea ce priveşte cumulul penalităţii cu executarea în natură, art. 1.539stabileşte că un creditor nu poate cere atât executarea în natură, cât şi plata

penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentruneexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest caz, creditorul


6/10

poate cere atât executarea contractului, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă laacest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.

1.3.7. Termenul de graţie şi retractul litigios

În schimb, instituţia termenului de graţie şi cea a retractului litigios nu maisunt avute în vedere de către legiuitor în noul Cod civil. Totuşi, în cadrul

procedurii punerii în întârziere a debitorului este reglementată (art. 1522) posibilitatea debitorului de a-şi executa obligaţia într -un termen rezonabil,ținând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări.

O singură remarcă găsim cu privire la termenul de graţ ie (Sauleanu, 2011) înart. 1.619: „Termenul de gra ţ ie acordat pentru plata uneia dintre datorii nuîmpiedică realizarea compensaţiei”.

Art. 1101 alin. (1) din Codul civil din 1864, ce reglementa termenul de graţie,nu a mai fost preluat în noul Cod civil (deşi alin. (1) al art. 1101 privind plata

parţială a fost preluat în art. 1.490). Dimpotrivă, art. 1.495 din noul C. civ.stabileşte că în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul

contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţiatrebuie executată de îndată. În mod excepţional, alin. (2) prevede că instanţa

poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează săse facă plata o impune; a se observa că acest text nu se referă la acordarea unuitermen de plată după anumite împrejurări („în considerarea poziţieidebitorului” – art. 1101), ci la stabilirea acestuia atunci când un astfel determen nu a fost prevăzut şi nici nu rezultă din practicile statornicite ori dinuzanţe; aşadar, acest art. 1.495 alin. (2) nu reglementează termenul de graţie.

1.4. Probele în materie comercială

1.4.1. Consideraţii introductive

Deci, obligaţiile comerciale pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise dedreptul civil, dar trebuie făcută sublinierea că, în privinţa lor, judecătorul are omai mare libertate de apreciere. De asemenea, este de observat că, pe lângămijloacele de probă consacrate de legea civilă, Codul comercial prevede şiunele mijloace de probă specifice, impuse de natura operaţiilor comerciale.

1.4.2. Probele specifice dreptului comercial

Din analiza prevederilor art. 46 C. com., care enumeră mijloacele de probă în

materie comercială, se pot desprinde următoarele două idei:- din faptul că este făcută o enumerare prin art. 46 C. com., care include totuşi

şi mijloacele probatorii admise în civil, nu se poate deduce o autonomie înaceastă privinţă, normele privitoare la probe din Codul comercial neputândfi despărţite de acelea ale dreptului civil;

- deosebirea dintre poziţia Codului comercial şi cea a Codului civil estenumai de ordin cantitativ (legea comercială admiţând proba testimonială fără limite; pe de altă parte, Codul comercial sporeşte numărul mijloacelorde probă, consacrând noi procedee, necunoscute dreptului civil, cum sunt:telegrama, facturile acceptate, corespondenţa etc.).

În articolele 47 - 52 C. com. legiuitorul stabileşte valoarea probantă atelegramei şi a registrelor comerciale.


7/10

a. Facturile acceptate

Factura reprezintă un înscris care cuprinde elementele esenţiale ale uneivânzări comerciale: identificarea părţilor, cantitatea de marfă, calitatea, preţulmărfurilor, condiţii de livrare etc.

b. Corespondenţa comercială

În sens comercial, prin corespondenţă se înţelege orice fel de scrisori,telegrame etc., schimbate între comercianţi şi între aceştia şi clientela lor, adicăexpediate şi primite.

c. Telegramele

Telegramele reprezintă un mijloc modern, prin care se realizează, cu marerapiditate, operaţiunile comerciale, iar legiuitorul îi atribuie, în această materie,rolul de mijloc de probă (art. 47 - 49 C. com.). Telegrama este o comunicare aunei manifestări de voinţă, transmisă la distanţă, prin telegraf, de către o

persoană (expeditorul) altei persoane (destinatarul), prin intermediul oficiuluitelegrafic.

d. Mijloacele moderne de comunicare. Comunicările prin telex, telefax şie-mail

Telexul reprezintă un sistem mixt de telefonie şi telegrafie în teleimprimator,care foloseşte prin comutare acelaşi circuit de transmisiune. Telefaxul constituie o metodă de transmitere a textelor, desenelor şi fotografiilor peliniile de comunicaţie telefonice.

Înscrisurile în formă electronică sunt reglementate prin Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 pct. 2 din lege, înscrisul în forma electronicăreprezintă o colecţie de date în formă electronică, între care există relaţii logiceşi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţieinteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau alaltui procedeu similar.

e. Registrele comerciale

Codul comercial instituie pentru comercianţi, persoane fizice şi juridice (cuexcepţia micilor comercianţi), obligaţia de a ţine anumite registre.

Registrele comerciale se bucură de o anumită forţă probantă, celeritatea încomerţ implicând, nu de puţine ori, încheierea de acte juridice, fără să seîntocmească un înscris, lipsa acestuia putând fi suplinită, în anumite limite, încaz de litigiu, prin înregistrările făcute în aceste registre.

Cât priveşte modalităţile de folosire a registrelor comerciale ca mijloc de probă, Codul comercial reglementează două modalităţi de folosire acestora:înfăţişarea registrelor şi comunicarea registrelor comerciale. În reglementareacelor două modalităţi, se are în vedere realizarea unei duble finalităţi: pe de o

parte, satisfacerea nevoilor de probă ale părţii interesate şi, pe de altă parte, protejarea secretului activităţii comerciantului căruia îi aparţin registrele.

Înfăţişarea registrelor comerciale presupune ca, în cursul unei contestaţii şioricare ar fi natura ei, judecătorul, la cererea unei părţi sau chiar din oficiu, va

putea ordona înfăţişarea registrelor spre a extrage dintr -însele numai ceea ceeste privitor la litigiu, în condiţiile art. 32 din Codul comercial.


8/10

Comunicarea registrelor comerciale constă în punerea la dispoziţia părţiiinteresate a registrelor comerciale pentru a fi examinate în întregul lor. Aceastăexaminare se realizează, potrivit hotărârii instanţei judecătoreşti, la domiciliul

1.5. Prescripţia extinctivă

1.5.1. Reglementarea şi termenele prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă constă în pierderea dreptului creditorului de a obţine ohotărâre judecătorească în temeiul căreia să se poată proceda la executareasilită a obligaţiilor, în urma neexercitării acţiunii în justiţie, în intervalul

prevăzut de lege.

În materie comercială, prescripţia era reglementată în Codul comercial (Carteaa IV-a, Titlul II), care cuprindea dispoziţii atât în ceea ce priveşte termenulgeneral de prescripţie (art. 947), cât şi anumite termene speciale (art. 949 şi art.956). Caracteristica acestor termene era faptul că ele erau mai scurte decâttermenele de prescripţie reglementate în trecut de Codul civil, ceea ce seexplică prin aceea că cerinţa activităţii comerciale reclamă valorificarea în

termen scurt a drepturilor izvorâte din raporturile comerciale, şi clarificarea cuceleritate a situaţiilor litigioase.

Unele dispoziţii privind prescripţia se găsesc şi în legi comerciale speciale:Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată şi modificată (art.34, care dispune: „ Dreptul la acțiunea în daune se prescrie prin trecerea a 6luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, ahotărârii adunării generale a acționarilor care a decis dizolvareaanticipat ă.”), Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (art.12 prevăzând: „ Dreptul la acţiune prevă zut de art. 9 se prescrie în termen deun an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască

dauna şi pe cel care a cauzat -o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.”) etc.

În stadiul actual al reglementării, normele juridice care formează instituţia prescripţiei extinctive sunt cuprinse, în principal, în Cartea a VI-a din noul Codcivil, intitulată „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculultermenelor”, Titlul I fiind dedicat integral reglementării acestei instituţii.

Ţinându-se seama de cele de mai sus, situaţia termenelor de prescripţiereglementate în materie comercială este următoarea:

Termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut în art. 2517 din noul C. civ.

Termene speciale de prescripţie în materie comercială sunt prevăzute îndispoziţiile art. 2519, 2520 şi 2521 din noul C. civ., precum şi de alte legispeciale (Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată şimodificată, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale etc.).

Cât priveşte momentul începerii cursului prescripţiei, în dreptul comun regulaa fost instituită prin art. 1886 Cod civil, potrivit căruia „ Nicio prescripţie nu

poate începe să curgă mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui modde stingere”. Ea a fost reafirmată prin art. 7 al Decretului nr. 167/1958, caredispune „ Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul laacţiune”.

Prescripţia extinctivă nu mai este reglementată ca o instituţie juridică deordine publică, noile dispoziţii legale conferindu-i caracter de ordineprivată.


9/10

De asemenea, există posibilitatea renunţării la prescripţie (art. 2507 – 2511din noul C. civ.) sau a modificării de către părţi a duratei termenelor.

1.5.2. Suspendarea şi întreruperea prescripţiei

Din momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, cauzele de

suspendare şi de întrerupere a prescripţiei extinctive erau aceleaşi, atât înmaterie civilă, cât şi comercială.

Suspendarea prescripţiei

Suspendarea însemnă oprirea cursului prescripţiei pe timpul cât dureazăcauzele limitativ prevăzute de lege, care îl pun pe titularul dreptului înimposibilitatea de a acţiona.

Suspendarea prescripţiei este prevăzută de dispoziţiile art. 2532 din noul C. civ.care reglementează cazurile generale de suspendare a prescripţiei, astfel:

1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;

2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cucapacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, câttimp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau alunui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfeladministrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şiaprobate;

4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiurestrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afar ă de cazurile în

care există o dispoziţie legală contrar ă;5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datorieisau exigibilitatea acesteia;

6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii oricontractului, să folosească o anumită procedur ă prealabilă, cum sunt reclamaţiaadministrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu acunoscut şi nici nu tre buia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai

mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-astabilit un alt termen;

8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte dinforţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare saude r ăzboi. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţelearmate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului;

9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţiaeste împiedicat de un caz de forţă major ă să facă acte de întrerupere, cât timpnu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporar ă, nuconstituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

10. în alte cazuri prevăzute de lege.


10/10

Cât priveşte efectele suspendării, după încetarea suspendării, prescripţia îşi reiacursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte.

Întreruperea prescripţiei

Întreruperea constă în ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea uneicauze prevăzute de lege că întrerupe prescripţia şi începerea unei noi prescripţii

la încetarea acestei cauze.Sub vechea reglementare, întreruperea prescripţiei intervenea în următoarelesituaţii:

- prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie de către cel înfavoarea căruia curge (debitorul);

- prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiardacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă;

- printr-un act începător de executare.

În cazul obligaţiilor cambiale, întreruperea prescripţiei faţă de un debitor

cambial nu produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori [art. 946 alin. (3) C.com.].

Prescripţia se întrerupe:

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice altmod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosulcăruia curge prescripţia;

2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prinînscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prindepunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţicreditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui

acţiune se prescrie; 3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa

instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul încare despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi

penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituireaca parte civilă;

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus înîntârziere;

5. în alte cazuri prevăzute de lege.

drept+comercial.+unitatea+i

Documents