1.DEF DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL -Dreptul comerțului internațional este constituit din ansamblul normelor care reglementează raporturile patrimoniale cu caracter de comercialitate și internaționalitate, încheiate între persoane fizice sau juridice române și străine – care întrunesc calitatea de subiecte ale dreptului comerțului internațional (înclusiv între asemenea persoane și stat) – raporturi în care părțile se află pe poziție juridică de egalitate. 2.RAPORTUL JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL.COMERCIALITATEA- este atributul raportului juridic de a fi comercial. În concret comercalitatea se definește în dreptul intern al fiecărei țări, ea fiinddeterminată în raport cu criteriile stabilite în sistemul de drept respectiv. De aceea caracterul comercial al raportului juridic se analizea ză în raport cu legea română, care potrivit normelor de drept internațional privat constituie lex causae. În dreptul român caracterul comercial se identifică în antiteză cu raportul de natură civilă, din care s-a desprins. Pentru a delimita caracterul comercial în general se folosesc două elemente de distincție: calitatea subiectului de drept implicat (concepția subiectivă) și actele sau faptele juridice săvârșite în mod concret (concepția obiectivă). Concepția subiectivă, devenită tradițională pleacă de la premisa că dreptul comercial este un drept profesional (jus mercantorium) iar calitatea de comerciant a celui care săvârșește un anumit act sau fapt juridic determină prin ea însăși calitatea acelui act sau fapt. Legislațiile care califică comerciale actele și faptele pe baza calității de comerciant a celui care le săvârșește instituie o prezumție de comercialitate. Concepția comercială are ca dificultate determinarea profesiilor comerciale precum și împrejurarea că în concret nu toate actele sau faptele unui comerciant sunt de natură comerciale. Concepția obiectivă face abstracție de calitatea celui care săvîrșește actele sau faptele, acestea fiind apreciate ca și comerciale în funcție de aptitudinea lor de a servi comerțului, activiății comerciale. Astfel nu se reglementează categorii de persoane care sunt comercianți ci categorii de acte care au un caracter comercial. Caracterul comercial al raporturilor juridice se definește prin prisma izvorului lor. Astfel sunt raporturi comerciale cele care izvorăsc din acte sau fapte de comerț (exterior). Codul comercial român folosește noțiunea de fapte de comerț în sens larg, aceasta cuprinzând atât actele de comerț cât și faptele de comerț propriu zise. 3.RAPORTUL JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL . CARACTERUL INTERNAȚIONAL Caracterul internațional este dat de existența unor elemente de extraneitate specifice în cadrul raportului juridic. În dreptul român sunt reglementate două criterii de definire a caracterului internațional al raporturilor juridice din dreptul comerțului internațional: - un criteriu subiectiv, respectiv ca părțile raportului juridic să aibă domiciliul sau sediul în state diferite (elementul de extraneitate este legat de sediu sau domiciliu) - un criteriu obiectiv, respectiv ca marfa, lucrarea, serviciul sau bunul obiect al raportului juridic să se afle în circuitul internațional, adică să treacă cel puțin o frontieră (elementul de extraneitate este locul situării bunului) 4.RAPORTUL JURIDIC DE COMERȚ INTERNTIONAL. NOȚIUNEA SI CLASIFICAREA SUBIECTELOR Pornind de la criteriul apartenenței lor la statul român sau la un stat străin avem subiecte de naționalitate română și subiecte de naționalitate străină. Alături de aceste subiecte există o categorie distinctă de subiecte – societățile transnaționale (multinaționale) care nu aparțin ordinii interne a unei țări, dar care dobândesc în ce privește statutul lor particularități ale fiecărei țări în care își desfășoară activitatea. De asemenea există și o categorie de subiecte cu caracter guvernamental formată din statele și organizațiile internaționale de state. Statul, deși este o entitate juridică distinctă, finalmente este o

persoană juridică – care participă prin Ministerul Finanțelor Publice la raporturile de dreptul comerțului internațional. Organizațiile internaționale de state (sau organizațiile interguvernamentale) se nasc dintr-o convenție internațională, semnată cu intenția de a da ființă unui subiect de dreptul comerțului internațional. Subiectele de naționalitate română ale raporturilor juridice de comerț internațional la rândul lor cuprind: - comercianții persoane fizice - societățile comerciale (comercianții persoane juridice) Comercianții persoane fizice Toate aceste categorii de persoane sunt reglementate de dreptul intern. Potrivit codului comercial dobândesc calitatea de comercianhți, persoanele fizice care fac acte și fapte de comerț, având comerțul ca o profesie obișnuită – care îi conferă calitatea de comerciant (art 7 c.com). Odată dobândită această calitate de comerciant, funcționează o prezumție legală (art 4 c. com) potrivit căreia orice acte și fapte ale acelei persoane – altele decât cele obiective – sunt comerciale, cu excepțiile prevăzute de lege. Capacitatea de a efectua acte și fapte de comerț internațional izvorește din principiul liberei participări a subiectelor de drept române la comerțul internațional, prevăzut de art 135 alin 2 lit a din Constituție, și reglementată distinct prin OUG 44/2008. Dobândirea calității de comerciant este legată de exercitarea de acte și fapte de comerț cu titlu de profesiune obișnuită. OUG nr 44/2008 reglementează desfășurarea de activități comerciale de către persoanele fizice fie individual și independent ca persoană fizică autorizată, fie ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale, fie ca membrii ai unei întreprinderi familiale. Orice asemenea activitate presupune o autorizare prealabilă, existența unui sediu profesional și înregistrarea la registrul comerțului. Societățile comerciale În marea majoritate raporturile de comerț internațional se derulează între societăți comerciale din diferită tări, care acționează în condiții de egalitate juridică. Apartenența juridică la un anumit stat a subiectelor colective de drept (cum sunt societățile comerciale) se întemeiază pe criterii variate. În general, pentru determinarea naționalității, sunt utilizate două criterii: un criteriu obiectiv și un criteriu subiectiv. Potrivit criteriului obiectiv, societatea dobândește naționalitatea statului pe teritoriul căruia s-a înregistrat sau și-a stabilit sediul social principal. Criteriul subiectiv, denumit și criteriul controlului, conferă societății naționalitatea asociaților care dețin controlul societății. În general se folosesc critetii mixte. Astfel în România regula de identificare a naționalității persoanei juridice este sediul ei principal (art 40 alin 1 Legea nr 105/1992). Rezultă că statutul juridic al societății este cel al legii unde este situat sediul. În cazul existenței mai multor sedii pe teritoriu mai multor state se are în vedere sediul real. Participarea societăților comerciale la raporturi de comerț internațional pune problema recunoașterii internaționale a personalității juridice. Legea română recunoaște de plin drept persoanlitatea juridică a societăților străine (art 43 din Legea nr 105/1992). Persoana juridică beneficiază de toate drepturile recunoscute de legea statutului ei organic (art 44 din Legea nr 105/1992) urmând a desfășura activități comerciale în condițiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea comerțului. Prin recunoașterea personalității juridice a societății comerciale străine nu trebuie să se creeze un regim mai favorabil acestui subiect de drept comparativ cu alte subiecte de drept existente. În consecință prin efectul recunoașterii societatea străină nu poate dobândi mai multe drepturi decât i le conferă legea statutului său organic (lex societatis). De asemenea societatea străină nu poate dobândi drepturi pe care legea nu le acordă societăților comerciale de drept intern. Statutul organic al societăților comerciale străine este supus legii străine. Dacă societatea străină înțelege să înființeze o sucursală atunci sucursala va fi supusă legii stgrăine, întrucât sucursala nu are personalitate juridică. Dacă societatea străină înființează o filială atunci statutul filialei va fi reglementat de legea statului unde a fost înființată (în cazul nostru de legea română), deoarece filialele au personalitate juridică.

5. UZANTELE COMERCIALE INTERNAȚIONALE . UZANȚELE NORMATIVE SI UZANȚELE CONVENȚIONALE. Uzanțele normative conțin - un element obiectiv și anume o practică socială bine conturată, cu o anumită vechime, continuitate și

repetabilitate precum și - un caracter de colectivitate și generalitate - și un element subiectiv care le conferă caraxcterul de normă juridică – este vorba despre convingerea fermă a celor care aplică uzanța că ea trebuie respectatăca o obligație juridică, deoarece în caz contrar poate fi impusă prin aplicarea de sancțiuni juridice. Sentimentul de obligativitate juridică este o condiție necesară dar nu și suficientă ca o uzanță să dobândească caracter de normă juridică. Este necesar să fie îndeplinită și o condiție legală și anume ca sistemul de drept care constituie lex causae să recunoască forța normativă a acestor uzanțe. Rolul juridic al uzanțelor normative. - de a reglementa raporturi de drept neprevăzute de lege - de a interpreta (completa) dispozițiile legii - de a se aplica împotriva unor dispoziții legale care nu sunt de ordine publică Forța juridică a uzanțelor normative este de principiu – în sistemele de drept care le recunosc, similară celei conferite unei legi supletive speciale. Sunt admise ca uzanțe normative spre exemplu: solidaritatea pasivă a codebitorilor în operațiunile comerciale, punerea de drept în întârziere a debitorului comerciant (adică curgerea de drept a dobânzilor la scadență), oblgația părților de a coopera pentru limitarea pierderilor 2.3.5.4. Uzanțele convenționale Uzanțele convenționale au primele două elemente definitorii ale tuturor uzanțelor (elementul obierctiv și caracterul colectiv) dar spre deosebire de cele normative nu constituie izvor de drept. Temeiul autorității acestor uzanțe este acordul de voință al părților. Acordul pentru aplicarea unei uzanțe convenționale poate fi expres, exprimat printr-o clauză de trimitere prevăzută în contract sau poate fi tacit prin încoporarea contractuală a uzanțelor, acestea aplicându-se cu titlu de clauză contractuală. Rolul uzanțelor comerciale este de a determina în mod specific drepturile și obligațiile părților 6. STATUL ROMAN CA SUBIECT DE COMERȚ INTERNAȚIONAL . Statul român acționează în raporturile juridice internaționale de natură economică în două moduri: - de regulă acționează ca putere suverană, ca subiect al dreptului internațional public - în unele raporturi de drept privat acționează ca subiect de drept privat adică pe poziție juridică de egalitate cu cealaltă parte Statul român atunci când participă în nume propriu la raporturile comerciale internaționale acționează prin MFP, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ prin care statul acționează. Astfel în situațiile privitoare la datoria publică statul este reprezentat de BNR iar în cazul tranzacțiilor cu instrumente financiare, bancare sau de asigurări prin intermediul EXIMBANK. Formele de manifestare ale statului ca subiect de dci sunt forme contractuale: - acorduri internaționale care ulterior sunt supuse ratificării - contracte propriu zise, cum sunt contractele de concesiune, sau de închiriere a unor servicii sau bunuri aparținând domeniului public Alte modalități de manifestare sunt: - Contractarea de împrumuturi externe este prevăzută de OUG nr 64/2007 privind datoria publică. Împrumuturile externe sunt instrumente ale datoriei publice guvernamentale externe, directe. Împrumutul de stat este obligația generată de iun contract prin care statul în calitate de împrumutat obține fonduri financiare de la o persoană fizică sau juridică și se angajează să le ramburseze la scadență împreună cu dobânda și celelalte costuri aferente.

-Emisiunea de titluri de stat pe piețele financiare externe – constituie un alt instrument al datoriei publice guvernamentale. Titlurile de stat sunt instrumente financiare care atestă datoria publică sub formă de bonuri de tezeur, certificate de trezorerie, obligațiuni sau alte instrumente financiare și care constituie împrumuturi ale statului în lei sau valută pe temren scurt mediu sau lung. Titlurile de stat pot fi emise în formă dematerializată sau materializată – nominative sau la purtător și pot fi negociabile sau nenegociabile. Pot fi utilizate de deținători drept garanții pentru împrumuturi. 7. CLASIFICAREA CONTRACTELOR COMERCIALE DUPĂ CRITERII SPECIFIC COMERCIALE ( INTERNAȚIONALE ) b.1. după natura operațiunilor comerciale există - contracte comerciale internaționale propriu zise - contracte de cooperare economică internațională Din prima categorie, fac parte contractele clasice, al căror obiect îl formează operațiunilor de export sau import de mărfuri, lucrări și servicii. Cea de-a doua categorie cuprinde contractele specifice epocii moderne, al căror obiect îl formează operațiunile de cooperare economică internațională, care nu presupun neapărat o legătură directă cu marfa, ci dau expresie unei relații de conclucrare între părțile contractante pentru desfășurarea unor operațiuni conexe celor de comerț propriu zise, în vederea obținerea de avantaje reciproce. b.2 după structura sau complexitatea contractelor - contracte unitare, care implică, prin natura lor, un singur acord de voință (vânzare, mandat, depozit,

transport) - contracte complexe, în a căror structură intră două sau mai multe acorduri de voință (în sensul de

negotium) care sunt legate între ele printr-o cauză juridică unică, constând într-o finalitate economică comună, chiar dacă sunt consemnata într-un înscris unic sau în înscrisuri separate.

b.3 după calitatea subiectelor din contracte - contracte obișnuite, încheiate între participanți aparținând ordinii juridice interne a statelor - contracte mixte („State Contracts”) – la care una din părți este un stat acționând pe poziție de

egalitate juridică cu cealaltă parte 8. FORMA CONTRACTULUI DE COMERȚ INTERNAȚIONAL . Si contractelor comerciale internaționale le este pe deplin aplicabil principiul consensualismului. Excepția de la regula consensualismului, respectiv cerința formei ad solemnitatem (ad validitatem) este expres și limitativ prevăzută de lege. Astfel în cazul societăților comerciale, actul constitutiv al acestora va îmbrăca forma autentică în următoarele cazuri: - când printre bunurile aduse ca aport social se află un teren - când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă - în cazul societății pe

acțiuni care se constituie prin subscripție publică – în acest ultim caz prospectul de emisiune se întocmește în formă autentică. În cazul modificîrii actului constitutiv este de asemenea cerută forma autentică ad validitatem în următoarele cazuri:

- majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui teren - modificarea formei juridice a societății – într-o societate în nume colectiv sau în comandită

simplă - majorarea capitalului social prin subscripție publică În cazul societății cu răspundere limitată contractele dintre această societate și persoana fizică sau juridică asociat unic se încheie în formă scrisă sub sancțiunea nulității absolute (fără a fi necesară însă forma înscrisului autentic) – art 15 din Legea nr 31/1990 De asemenea este necesară forma scrisă ad validitatem si în următoarele cazuri

- în cazul contractului de înrolare a echipajului navei – art 532 cod comercial - în cazul contractului de împrumut marin – art 601, 602 cod comercial Există situații în care forma

scrisă este cerută ad probationem . Astfel - contractul de asociere în participațiune – art 256 cod comercial - contractul de garanție reală mobiliară – art 14 al 2 Legea nr 99/1999 - contractul de consignație – Legea nr 17871934 - contractul privind construirea, înstrăinarea, închirierea și gajarea vaselor comerciale – art 491,

493,495, 557 cod comercial Deși legea nu impune condiția formei scrise de regulă în practică părțile încheie contractele în formă scrisă. Acest formalism convențional este necesar pentru următoarele motive: - forma scrisă permite o bună preccizare a conținutului contractului, care este de regulă complex - delimitează obligațiile contractuale asumate de negocierile precontractuale - considerente de ordin probator, atât în cazul unor litigii ulterioare, dar și considerente de ordin

formal – cum sunt formalitățile vamale, financiare, valutare impun forma scrisă - interpretarea și proba contractului este mai ușoară În ce privește limba contractului, în practică se obișnuiește ca exemplare contractului cu conținut identic să fie redactate în limbi diferite, fie în limbile părților fie alături de acestea și într-o limbă de circulație internațională, acesta constituind exeplarul de referință în caz de neînțelegere între părți. 9. CONDIȚIILE DE VALABILITATE A OFERTEI Oferta fiind o manifestare a consimțământului trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale acestuia. Astfel: - oferta trebuie să fie fermă (adică dată cu intenția de a se angaja juridic, de a produce efecte) in caz contrar oferta este fără angajament, fiind denimită ofertă publicitară sau prospectivă – reprezentând doar o invitație la viitoare negocieri - oferta trebuie adresată uneia sau mai multor persoane determinate - propunerea adresată publicului poate lua forma anunțurilor în ziare sau reviste de specialitate, la radio, televiziune sau pe internet sau expunerea la târguri și expoziții internaționale ori prezentarea de filme documentare nu constituie o ofertă propriu zisă ci o ofertă fără angajament; de asemenea constituie ofertă publicitară și trimiterea către firmele de profi a unor prospecte, mostre, cataloage, tarife cu prețuri, facturi pro forma -oferta trebuie să fie completă și precisă, adică să conțină toate elementele esențiale ale viitorului contract, astfel încât o acceptare pură și simplă să fie suficientă pentru încheierea contractului. 10. REVOCAREA OFERTEI Problema revocării ofertei se pune în cazul contractelor încheiate prin corespondență, deoarece în acest caz între momentul emiterii ofertei și cel al ajungerii acceptării la cunoștința ofertantului, adică al încheierii contractului – se scurge în mod necesar o perioadă de timp. Există două situații distincte: prima în care oferta nu a ajuns încă la destinatar, caz în care oferta poate fi revocată fără nicio consecință pentru ofertant (în acest caz vorbim despre retragerea ofertei și nu despre revocarea acesteia). În cea de-a doua situație oferta a ajuns deja la destinatar. Există în acest caz două situații distincte după cum oferta privește încheierea unui contract sinalagmagtic sau aunuia unilateral. Revocarea ofertei în cazul contractului sinalagmatic Art 37 cod comercial stabilește ca regulă că atâta timp cât contractul nu este încheiat, oferta este revocabilă. Revocarea ofertei produce două efecte principale: - o acceptare a ofertei revocate nu determină încheierea contractului

- deși revocarea împiedică încheierea contractului, dacă ea a ajuns la cunoștința acceptantului după ce acesta a întreprins executarea, cel ce

revocă oferta poate fi obligat la daune interese Răspunderea ofertantului pentru revocarea intempestivă a ofertei se fundamentează pe ideea răspunderii civile delictuale pentru abuzul de drept. Există două excepții de la regula revocabilității ofertei. Dacă ofertantul a stabilit un termen de acceptare – oferta este irevocabilă pe durata acestui termen. În cazul în care nu s-a stabilit un termen pentru acceptare, oferta este irevocabilă pe timpul necesar pentru ca destinatarul să o poată exprima și ca răspunsul său să ajungă la ofertant, conform uzanțelor existente între părți sau uzanțelor comerciale internaționale. După expirarea acestui termen oferta devine revocabilă. Revocarea ofertei în cazul contractelor unilaterale – în care se obligă numai ofertantul, oferta este irevocabilă (adică obligatorie) de îndată ce ajunge la destinatar Atunci când ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei iar acest termen a expirat fără ca în cadrul său acceptarea să ajungă la cunoștința ofertantului, oferta devine caducă. Sau dacă oferta fiind fără termen a expirat termenul necesar în mod normal pentru acceptarea ei, iar acceptarea nu s-.a produs. Efectele ofertei chiar irevocabile încetează când refuzul ei ajunge la cunoștința ofertantului. 11. ACCEPTAREA OFERTEI Acceptarea ofertei constituie cea de-a doua latură a consimțământului. Acceptarea poate îmbrăca două forme: expresă (atunci când rezultă expres din declarația destinatarului ofertei că este de acord cu oferta) sau poate fi tacită când se prezintă sub forma oricărui fapt juridic care poate fi considerat echivalent acceptării exprese, adică din care rezultă neîndoielnic voința destinatarului de a accepta oferta. Acceptarea tacită sub forma executării contractului trebuie să îndeplinească două condiții: - ofertantul să fi cerut executarea imediată a contractului - un răspuns prealabil de acceptare să nu fi fost cerut și nici necesar după natura contractului În cazul în care ofertantul solicită destinatarului un mod special de acceptare acesta trebuie să îl respecte. Cu toate acestea va fi considerată nulă orice clauză a ofertei care prevede că tăcerea destinatarului valorează acceptare. Rezultă așadar că regula în dreptul român este că tăcerea nu poate produce efecte juridice, deoarece tăcerea prin ea însăși nu constituie exteriorizarea unui consimțământ precis. Deoarece ofertantul ia inițiativa proprunând încheierea contractului, persoana căreia i se face ofera este liberă inclusiv să ignore oferta. De la regula că tacerea nu valoarează acceptare există și unele excepții: - atunci când însuși legea recunoaște anumite efecte juridice tăcerii - când părțile prin voința lor explicită conferă forță juridică tăcerii - când tăcerea are o asemenea forță în temeiul uzanțelor comerciale internaționale 12. CONDIȚIILE DE VALIDARE A ACCEPTĂRII OFERTEI Pentru a produce efecte acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții: - să emane de la destinatarul ofertei sau de la un reprezentant al său - să fie conformă cu oferta - să ajungă la cunoștința ofertantului în termenul de acceptare

- acceptarea treebuie să fie pură și simplă, adică perfect concordantă cu conținutul ofertei; acceptarea care cuprinde condiționări, limitări sau rezerve se consideră un refuz al ofertei și devine contraofertă, adică o nouă ofertă Termene de acceptare

dacă ofertantul a impus destinatarului un termen pentru acceptare, atunci acceptarea expresă este valabilă atunci când ajunge la cunoștința ofertantului în temrneul stabilit. Dacă acceptarea este tacită, ea este valabilă numai atunco când faptul echivalent are loc în termenul stabilit de ofertant. In cazul unei oferte făcută fără termen de acceptare atunni acceptarea trebuie să ajungă la cunoștința ofertantului în timpul necesar după natura contractului. Timpul necesar sau termenul necesar este reprezentat de perioada de timp suficientă pentru ca destinatarul să examineze oferta iar răspunsul său să ajungă la ofertant. Calculul termenului de acceptare este diferit în funcție de modalitatea de comunicare folosită și în cazul în care nu există un mod de calcul indicat. Dacă termenul de acceptare este pe zile, având în vedere că este un termen de drept material, substanțial se va calcula pe zile pline (ziua de pornire și cea de împlinire intră în calcul). Acceptarea tardivă Acceptarea expresă este tardivă atunci când ajunge la cunoștința ofertantului după expirarea termenului de acceptare fixat sau în lipsă a termenului necesar. Ca regulă acceptarea tacită este lipsită de efecte, adică nu duce la încheierea contractului. De la această regulă există o excepție – atunci când ofertantul poate primi totuși ca bună și o acceptare ajunsă peste termenul hotărât cu condiția să înștiințeze de îndată pe acceptant despre acest lucru. Negocierea contractelor cu rea credință poate angaja răspunderea pentru pierderile cauzate celeilalte părți. De asemenea există o obligație de confidențialitate în cursul negocierilor, informațiile obținute în cursul negocierilor nu pot fi dezvăluite sau nu pot fi folosite necorespunzător pentru scopurile sale proprii. 13. CLAUZE SPECIFICE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE . ENUMERARE 1. Clauze asiguratorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare 2. clauze privind răspunderea contractuală 3. clauze privind preîntâmpinarea și soluționarea litigiilor 4. clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractului 5. clauze cu privire la licențe sau alte autorizații legale 6. clauza de confidențialitate 7. clauza de exclusivitate 8. clauza de neconcurență 9. clauza specifice obligațiilor de a face 10.clauze pentru modificarea și încetarea efectelor contractului 11.clauze prestabilite 14. CLASIFICAREA RISCURILOR CONTRACTUALE IN COMERȚUL INTERNAȚIONAL. Riscurile care pot afecta contractul comercial internațional se clasifică în două mari categorii: A. Riscuri comerciale (economice); B. Riscuri necomerciale. A. Riscurile comerciale sunt la rândul lor de două feluri: a) valutare; b) nevalutare. a) Riscurile valutare –constau în variația cursului de schimb al monedei de plată, în care se exprimă prețul contractual față de o monedă de referință moneda de calcul) sau alt element de

referință, variația ce are loc între momentul încheierii contractului și momentul executării contractului. b) Riscurile nevalutare – pot îmbrăca forma unor evenimente economice din cele mai variate, cum ar fi: schimbări semnificative în prețul materiilor prime, materialelor, energiei, salariilor, tarifelor de transport, primelor de asigurare, comisioanelor, dobânzilor bancare, raportul dintre cerere și ofertă, riscul tehnic. B. Riscurile necomerciale se impart la rîndul lor în riscuri politico – administrative și evenimente naturale: a) Riscuri politico-administrative – țin de ingerința autorităților statului în contractele comerciale internaționale sau în existența statului (conflictele armate, embargoul, blocada economică, modificările regimului politic, grevele sau alte tulburări civile, interdicții în eliberarea licențelor, interdicții de transfer valutar, luarea unor măsuri restrictive vamale, exproprierea și alte măsuri similare); b) Evenimente naturale – sunt împrejurări independente de voința omului, care pot avea efecte asupra contracteelor - exemplu: cutremure, inundații, secetă, catastrofe aviatice, feroviare, marine. Mijloacele prin care părțile pot preveni riscurile sau pot atenua efectele lor negative se împart în două categorii. Pe de o parte părțile pot insera în contract clauze specifice, cum sunt clauele asiguratorii, sau pot insera pacte comisorii sau clauze de dezicere. Pe de altă parte părțuile pot acoperi efectele negative ale riscurilor prin încheierea cu terțe persoane de contracte de asigurare sau de contracte de garanție bancară împotriva riscurilor. Pentru ca părțile să evite consecințele nefavorabile pe care aceste riscuri le pot avea asupra contractului, ele trebuie să insereze în contract, așa numitele clauze asiguratorii împotriva riscului. 15. CLASIFICAREA CLAUZELOR ASIGURATORII DUPĂ FELUL RISCULUI LA CARE SE REFERĂ . I) Criteriul felului riscului la care se referă: 1. Clauza asiguratorie împotriva riscurilor valutare: clauza aur, clauzele valutare, clauza de opțiune a monedei liberatorii și altele; 2. Clauza asiguratorie împotriva riscurilor nevalutare: clauza de revizuire a prețului, clauza de post-calculare a prețului, clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai favorizat, clauza de impreviziune (clauza de hardship) ș.a.; 3. Clauza de forță – majoră: acoperă riscurile politico-administrative și calamitățile naturale. Efectul acestei clauze nu este de adaptare a contractului ci de exonerare de răspundere a părții care suferă situația de forță majpră (a creditorului oblgiației imposibil de executat) 16. CLASIFICAREA CLAUZELOR ASIGURATORII DUPĂ OBIECTUL LOR . După obiectul lor:

1. Clauzele de menținere a valorii contractului – au un obiect mai restrâns; 2. 2. Clauza de adaptare a contractului. 3. 1. Clauza de menținere a valorii contractului - Privește numai prestația pecuniară din contract

(prețul, tarifeel serviciilor,l dobânzile, primele de asigurare) și urmăresc menținerea acesteia. Scopul acestei clauze este acela de a proteja contractul împotriva riscurilor valutare sau nevalutare. Exemplu: clauza aur, clauzele valutare, clauza de opțiune a monedei

4. eliberatorii, clauza de revizuire a prețului, clauza de post-calculare a prețului. Clauzele de menținere a valorii contractului pot fi la rândul lor clasificate în două categorii: clauze pur monetare, care au ca scop evitarea fluctuațiilor valorii de schimb a monedei de plată față de

moneda de referință (clauza aur, clauzele valutare, clauza de opțiune a monedei eliberatorii) și clauze de menținere a puterii de cumpărare a monedei de plată, care urmăresc corelația dintre cuantumul obligației pecuniare a părții și prețul real al bunurilor și serviciilor de pe o anumită piață (clauzele de revizuire a prețului și clauzele de postcalculare a prețului).

5. 2. Clauzele de adaptare a contractului – au un obiect mai larg, ele nu privesc numai prestația monetară, ci întreaga economie a contractului (pot privi și prestația celeilalte părți). Intră în această categorie: clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai favorizat, clauza de impreviziune, clauza de forță majoră.

17. CLAUZA MONOVALUTARA a)Clauzele monovalutare sunt clauzele prin care părțile stabilesc că prețul mărfii sau serviciilor, exprimat în moneda de cont (euro, chf, dolar SUA), se va plăti în moneda de plată (ron) la cursul de la data plății. În cazul în care la momentul executării contractului moneda de plată a cunoscut o devalorizare, prețul mărfii sau serviciilor se va mări în mod corespunzător și invers. Prin clauza monovalutară părțile arată că prețul mărfii sau al serviciului exprimat în moneda de cont (euro) se va plăti sau factura în moneda de plată (leul), la cursul de schimb dintre cele două valute de la data plății (contravaloarea euro in lei la cursul BNR din ziua plății) Efectul clauzei monovalutare: -Variațiile de curs ale monedei de plată nu afectează valoarea reală a prestației pecuniare primite de creditor, pentru că debitorul va plăti în toate cazurile cantitatea de unități monetare corespunzătoare sumei exprimate în moneda de cont. Astfel riscul valutar este eliminat, păstrându-se raportul marfă – preț stabilit în contract. Întrucât în prezent monedele occidentale folosite ca și monede de cont sunt fluctuante și există o instabilitate a cursurilor de schimb a principalelor valute, clauza monovalutară a devenit ea însăși riscantă. Așa se explică de ce au apărut clauzele plurivalutare. 18. CLAUZELE DE OPȚIUNE A LOCULUI DE PLATA SI A MONEDEI LIBERATORII . În unele cazuri clauza monovalutară este dublată și de o clauză prin care părțile, care au stabilit prețul contractual într-o monedă de cont, precizează că acest preț va fi plătit în unul din locurile de plată menționate în contract, la alegerea creditorului (de regulă), situație în care debitorul va plăti în funcție de cursul de schimb al acelei monede de plată. Opțiunea locului de plată nu constituie o modalitate de evitare a riscului valutar, deoarece nu modifică prin ea însăși valoarea prestației monetare, ci numai schimbă locul și în acest fel moneda de plată. Clauza de opțiune a monedei de plată este cunoscută să sub denumirea de clauza de monedă multiplă. Prin această clauză părțile care au exprimat prețul contractual în două sau mai multe monede, având în vedere cursul de schimb dintre aceste monede, la scadență creditorul (de regulă) poate alege în care dintre monedele respective să i se facă plata. 19. CLAUZA DE REVIZUIRE A PREȚULUI DE INDEXARE NEVALUTARA . a) Clauzele de revizuire a prețului (de indexare nevalutară) Aceste clauze urmăresc păstrarea prețului contractual în cazul în care ar exista fluctuații la nivelul unor elemente nevalutare, considerate elemente de referință. Ex.:prețul materiei prime, tariful energiei electrice, tarifele de transport, nivelul salariilor, nivelul primelor de asigurare etc. De regulă, clauzele nevalutare se includ în contractele pe termen lung de vânzări de mașini, utilaje, instalații. Indexarea este un procedeu juridic general de raportare a unui element contractual (de

regulă prețul) la un anumit etalon, cu scopul menținerii valorii celui dintâi. În cazul clauzei de revizuire a prețului, indexarea este nevalutară, adică nemonetară, etalonul fiind o altă referință decât cursul valutar. În funcție de etalonul utilizat, clauzele nevalutare se subclasifică în 3 categorii: i) clauze cu indexare unică (sau specială) ii) clauze cu indexare cumulativă (sau complexă) iii) clauze cu indexare generală i) În cazul clauzelor cu indexare unică prețul contractual e raportat la o unitate de măsură uzuală, a unui produs determinat. (ex.: prețul tonei de cărbune, prețul unui KW/h de energie electrică) ii) În cazul clauzelor cu indexare cumulativă prețul contractual e legat de valoarea mai multor elemente de referință. (ex.: prețul materiilor prime și al forței de muncă ) iii) În cazul clauzelor cu indexare generală prețul contractual se raportează la valoarea întregului ansamblu de bunuri și servicii ce pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care e exprimat prețul, într-o zonă geografică determinată. Elementul de referință constituie un indice sintetic privind evoluția prețului la nivelul unei țări, a unui oraș etc.( ex.: rata inflației). 20. CLAUZA DE POSTCALCULARE A PREȚULUI . b) Clauze de postcalculare a prețului Ca și clauza de revizuire a prețului și clauza de postcalculare a prețului are aceeași finalitate și anume ca prețul mărfii să reflecte eventualele modificări care au loc între momentul încheierii și cel al executării contractului. Clauza de postcalculare dă dreptul furnizorului de a stabili prețul după executarea integrală a contractului, dacă acesta a fost prevăzut numai estimativ la încheierea contractului. Dintre clauzele de postcalculare, cea mai frecventă este clauza cost+fee (preț de producție+cheltuieli) contractele care conțin o asemenea clauză fiind denumite contracte cu costuri rambursabile. În acest caz prețul definitiv este alcătuit din două elemente principale: cheltuieli materiale (de producție) și alte cheltuieli (salariile). 21. CLAUZA DE CONFIDENTIALITATE . Obligația de confidențialitate poate privi informațiile obținute în timpul negocierii contractului, sau se poate referi la cele rezultate din executarea contractului. Prin clauza de confidențilaitate părțile se obligă (unilateral sau bilateral), ca atunci când unele informații sunt oferite cu caracter de confidențialitate să nu dezvăluie aceste informații terților sau să nu le folosească pentru propriile scopuri fără acordul celeilalte părți. Părțile vor trebui să stabilească informațiile cu caracter confidențial. Se pot utiliza și definițiile negative, în sensul că se indică toate informațiile care nu sunt confidențiale în contract. Este necesara indicarea persoanelor care au acces la informațiile confidențiale (organe de conducere, angajați, filiale, sucrsale) precum și durata obligației de confidențialitate. Această durata cuprinde durata executării contractului dar poate cuprinde și o perioadă ulterioară executării contractului. Se vor insera și sancțiunile în cazul neîndeplinirii obligației de condfidențialitate, de regulă sub forma unei clauze penale, întrucât prejudiciul ca și cuantium este greu de dovedit. 22. CLAUZA DE EXCLUSIVITATE . Clauzele de exclusivitate apar de regulă în contractele deprestări de servicii cum sunt contractele de agent, contractele de concesiune exclusivă sau de distribuție ori con tractele de franciză. Exclusivitatea, în cazul contractului de agent constă în monopolul care este conferit agentului de a

negocia și încheia contracte comerciale, fie într-un anumit domeniu de activitatre, fie într-un anumit teritoriu dfie față de o anumită clientelă. Exclusivitatea poate fi relativă sau absolută (în ultimul caz nimieni nu poate efectua aceleași operațiuni comerciale) și de regulă există pentru agent obligația de a realiza o cifră minimă de afaceri sub anumite sancțiuni. În cazul contractului de distribuție (sau de concesiune exclusivă) exclusivitatea poate fi inserată în favoarea concesionarului fiind numită și exclusivitate de vânzare – când concedentul se obligă să-și vândă mărfurile sale numai prin intermediul concesionaruliui sau în favoarea concedentului (exclusivitate de cumpărare) – atunci când concesionarul se obligă să se aprovizioneze numai de la concedent. Contractul de franciză poate conține o obligație de exclusivitate potrivit căreia francizorul nu poate încheia un alt contract de franciză având același obiect pe o anumită zonă geografică și pentru o anumită perioadă. 23. CLAUZA DE HARDSHIP. DEFINIȚIE . NATURA JURIDICA . . Clauza de impreviziune (clauza de hardship/clauza de duritate) În ceea ce privește temeiul juridic al clauzei, aceasta este un produs al practicii, conținutul ei fiind configurat conform voinței părților. Prevederile legislative lipsesc în majoritatea sistemelor de drept. O reglementare a acestei clauze o întâlnim în Principiile UNIDROIT, iar Camera Internațională de Comerț de la Paris a elaborat un model de clauză de hardship. Definitie: Clauza de hardship este clauza contractuală prin care se prevede obligația părților de a proceda la negocieri în vederea adaptării contractului sau de a recurge în subsidiar la un terț (eventual arbitru) în acest scop, dacă pe parcursul executării contractului se produc anumite evenimente de orice natură, independente de culpa oricăreia dintre părți, evenimente ce afectează grav echilibrul contractual, producând o îngreunare substanțială a executării contractului pentru cel puțin una dintre părți și care ar fi inechitabil să fie suportată exculsiv de partea afectată. Natura juridica a clauzei de hardship 1. constituie o aplicație a clauzei rebus sic stantibus, din domeniul tratatelor internaționale, potrivit căreia o schimbare fundamentală a circumstanțelor în considerarea cărora unt ratat a fost încheiat poate atrage, conform voinței părților, încetarea, modificarea, revizuirea sau suspendarea lui. Preluarea în domeniul dreptului privat, al contractelor comerciale, a acestei instituții de drept internațional public se explică prijn existența unor factori de risc care afectează în egală măsură domeniulo public și doemniul privat. 2. constituie o excepție convențională de la principiul forței obligatorii a contractului sau alfel spus o aplicație convențională a teoriei impreviziunii. Principiul forței obligatorii a contractului pierde teren în fața principiului adaptării contractului la noile împrejurări. 24. ETAPELE PROCEDURII DE RENEGOCIERE A CONTRACTULUI CÂND APARE SITUAȚIA DE HARDSHIP . Etape ale procedurii de renegociere: I. Notificareadecătreparteaafectatăaintențieiderenegociereacontractului; această notificare

trebuie să intervină în termenul prevăzut în contract sau într-un termen rezonabil; II. Negocierea propriu-zisă - două situații: 1. cocontractantul recunoaște existența situației de hardship și părțile convin asupra readaptării contractului → contractul se va readapta și executa în noii termeni stabiliți; 2. cocontractantul fie refuză să recunoască existența situației de hardship, fie, deși recunoaște existența ei, refuză readaptarea contractului În funcției de prevederile contractului există două subsituații:

a) Oricare din părți se poate adresa unui terț, acest terț va constata fie că nu există situație de hardship și atunci cererea de adaptare va fi respinsă, fie poate constata existența situației de hardship și atunci, potrivit altor prevederi în contract, se poate dispune: - adaptarea contractului la noile împrejurări prin balansarea pierderilor; - rezilierea contractului în cazul în care salvarea acestuia nu mai e posibilă; - suspendarea efectelor

contractului în cazul în care hardshipul are un caracter temporar; - oricare altă soluție care apare ca fiind necesară. b) Rezilierea de plin drept a contractului – stabilită de părți, la expirara temremuil prevăzut pentru negocieri. Suntem în prezența unui pact comisoiu, în beneficiul părții care invocă împrejurarea de hardship. 25. CLAUZA PRIMULUI REFUZ ( DE PREEMTIUNE ) . 1. Clauza primului refuz (de preemțiune) Este o clauză prin care promitentul se obligă ca în cazul în care decide să încheie în viitor un anumkit contract, într-un anumit termen, să acorde preferință (preemțiune) celeilalte părți (beneficiar) în condiții egale oferite de terțe persoane aflate într-o situație comparabilă. Ca natură juridică clauza exprimă un antecontract unilateral, afectat de o condiție suspensivă potestativă simplă din partea promitentului. Clauza conține un antecontract unilateral deoarece dă naștere obligației promitentului de a acorda preferință beneficiarului față de alți clienți (obligație de a face). Promisiunea se poate referi la orice operațiune comercială. Promisiunea este afectată de o condiție suspensivă deoarece promitentul se oblgiă să acorde preferință beneficiarului, numai dacă ., în viitor, beneficiarul se va decide să încheie acel contrract. Condiția este potestativă simplă și nu pură deoarece realizarea ei nu depinde exclusiv de voința promitentului ci și de împrejurărirle care l-ar putea determina în viitor să încheie contractul. De aceea deși este din partea debitorului promitent, această condiție este valabilă. Obligația promitentului operează numai dacă beneficiarul îi acordă condiții egale cu cele oferite de un terț. În ce privește efectele clauzei, atâta timp cât condiția nu s-a îndeplinit, obligația promitentului de a acorda preferință nu există. În cazul în care condiuția se realizează, adică promitentul se decide să încheie contractul, el este obligat săp propună acest lucru, îăn primul rând beneficarului. În acest scop promitentul trebuie să îl notifice pe beneficiar. Opțiunea beneficiarului, respectiv dreptul, acestuia de a accepta sau refuza contractul cu promitentul este elementul esențial (care si diferențiază clauze de preemțiune de pactul de preferință). Dacă beneficiarul acceptă, contractul se încheie pentru viitor întocmai ca și în cazul promisiunii unilaterale de a contracta. Refuzul beneficiarului atrage caducitatea clauzei și deschide promitentului posibilitatea de a lansa oferta de a contracta unui terț. 26. NATURA JURIDICA A ARBITRAJULUI COMERCIAL INTERNAȚIONAL . CONCEPȚIA CONTRACTUALA. Potrivit concepției contractuale, arbitrajului comercial internațional se înfățișează ca un ansamblu de acte juridice având natură contractuală. Adepții acestei concepții au fost impresionați da rolul convenției arbitrale asupra întregului proces arbitral, începând cu momentul lui pregătitor, atributiv de competență - încheierea convenției arbitrate, ca veritabil contract cu efecte de lege între părțile contractante, continuând cu libertatea părților de a-și determina condițiile procesuale (legea aplicabilă, regulile procedurale, modul de alegere și recuzare a arbitrilor, componența tribunalului arbitral, local și durata etc.) și finalizând cu a extinde, forțat, natura contractuală și asupra hotărârii arbitrate, a cărei forță juridică ar rezulta din aceeași voință originară a părților de a o duce la îndeplinire, de a o executa.

27. NATURA JURIDICA A ARBITRAJULUI COMERCIAL INTERNAȚIONAL . CONCEPȚIA JURISDICTIONALA . O altă categorie de autori a excelat în a susține natura jurisdicțională a arbitrajului conferită de atributul exclusiv al statului, ca deținător al monopolului legislativ și jurisdicțional, de a delega competențe jurisdicționale în sarcina altor persoane decât judecătorii, în speță arbitrilor. În sprijinul acestei concepții se mai susține că, din moment ce instanțele de drept comun au obligația să se desesizeze din oficiu, atunci când părțile au încheiat o convenție de arbitraj, aceasta înseamnă că ar fi vorba de o adevărată litispendență, care funcționează numai atunci când este vorba despre organe de jurisdicție ce au o natură asemănătoare. De asemenea, caracterul jurisdicțional al arbitrajului este confirmat în această convenție și de asemănările pe care el le prezintă cu activitatea instanțelor judecătorești: - atât arbitrajul cât și instanțele judecătorești desfășoară o activitate de natură jurisdicțională. Atât judecătorii cât și arbitrii au puterea de a statua cu caracter obligatori pentru părțile în litigiu asupra temeiniciei și legalității pretențiilor formulate de reclamant sau de pârât prin acțiunea reconvențională. - anumite căi de atac împotriva sentinței arbitrate sunt de competența exclusivă de soluționare a instanței judecătorești de drept comun, ceea ce apropie sensibil hotărârea arbitrală de hotărârea judecătorească. - în unele sisteme de drept, judecătorul poate interveni în cursul desfășurării procedurii arbitrate, fie spre a desemna un arbitru când una dintre părți nu-și nominalizează arbitrul tergiversând desfășurarea procesului arbitral, fie spre a statua asupra unei cereri de recuzare referitoare la un arbitru deja desemnat. Din punct de vedere al normelor dreptului internațional privat, aplicabile arbitrajului, teza caracterului jurisdicțional conduce la concluzia că lex fori, adică legislația națională a țării pe teritoriul căreia se află sediul arbitrajului are prioritate sau chiar exclusivitate cu privire la procedura la procedura de urmat în fața arbitrajului comercial. La rândul ei, teoria jurisdicțională, potrivit denumirii date de literatura de specialitate „păcătuiește” prin minimalizarea sau chiar ignorarea celeilalte componente (dealtfel pregnante) a arbitrajului, cea contractuală. 28. CLAUZA COMPROMISORIE . DEFINIȚIE . EFECTE . Clauza compromisorie reprezintă acordul părților unui contract principal, exprimat printr-o stipulare inserată în cuprinsul acelui contract sau printr-un înscris separat, de a supune litigiul ce s-ar putea ivi în legătură cu executarea sau mai de grabă cu neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj. După cum rezultă din această definiție, clauza compromisorie este un acord anterior oricărui contencios între părțile contractante. Prin aceasta, clauza compromisorie se deosebește de compromis, care este tot o convenție de arbitraj, ce privește însă litigii deja existente între părți. Clauza compromisorie îndeplinește următoarele funcții mai importante: Produce efecte obligatorii pentru părți, în sensul că, din momentul semnării contractului cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte sentința ce se va da de către organul de jurisdicție desemnat. Înlătură competența instanțelor judecătorești ordinare în problema soluționării litigiului (cel puțin până la pronunțarea sentinței arbitrate). contractante. Conferă arbitrilor putere cu privire la soluționarea litigiului între părțile Permite organizarea unei proceduri care să conducă la pronunțarea unei sentințe susceptibile de executare silită. 29. CUM SE MANIFESTA AUTONOMIA CLAUZEI COMPROMISORII FATA DE CONTRACTUL PRINCIPAL .

Autonomia clauzei compromisorii față de contractul principal se manifestă pe mai multa planuri: invalidarea contractului principal nu antrenează invalidarea clauzei compromisorii; de aceea nulitatea contractului principal nu-l împiedică pe arbitrii sesizați să stipuleze și, înainte de toate, să se pronunțe asupra propriei lor competențe. rezoluțiunea sau rezilierea contractului principal nu are nici o influență asupra clauzei compromisorii. legea aplicabilă convenției de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului principal: legea contactului principal guvernează și fondul cauzei, adică pretențiile părților, în timp ce legea aplicabilă convenției de arbitraj guvernează, de regulă, numai procedura arbitrală. Datorită autonomiei clauzei compromisorii, arbitrii au posibilitatea să statueze asupra propriei lor competențe, chiar și atunci când unul dintre contractanți pretinde că este nul contractul principal, în care se află inclusă această clauză. 30. COMPROMISUL . Compromisul este o convenție prin care părțile stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie supus jurisdicției ordinare, ci unui arbitraj, specificând și condițiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat. Actul de compromis trebuie să îndeplinească următoarele condiții: Litigiul să fie actual si să fie menționat ca atare în actul de compromis. Dacă părțile, în cadrul compromisului, s-ar referi la un litigiu care nu s-a născut, atunci actul respectiv nu mai este compromis, ci o clauză compromisorie. Părțile pot încheia însă un compromis valabil în cazul în care s-a produs faptul litigios, deoarece un atare fapt este susceptibil să genereze ulterior un litigiu. Existența unui litigiu fiind de esența contractului de compromis, lipsa acestuia înseamnă lipsa de obiect a contractului, sancționată cu nulitatea actului de compromis, precum și sentinței care ar fi dată în aceste condiții. Arbitrii trebuie să statueze doar asupra cererii cu care au fost sesizați. Dacă ei se pronunță cu privire la un litigiu inexistent statuează ultrapetiția, cu toate consecințele aferenta unei asemenea statuări. Pentru cererile ce constituie accesorii ale cererii principale, arbitrii au competența în aceeași măsură ca și pentru cererea principală. Într-o astfel de situație se află cererile incidente. Cât privește o cerere adițională, aceasta nu este luată în considerare decât în măsura în care obiectul ei cuprins în actul de compromis sau când constituie un accesoriu indispensabil al cererii principale (de exemplu, dobânzile). În caz contrar, pentru a fi supus arbitrajului este nevoie de un nou acord între părți. Cererea reconvențională poate fi menționată în compromis ca unul dintre obiectele acestuia, deoarece compromisul, expresie a voinței părților poate avea mai multe obiecte. Dacă nu este prevăzută în actul de compromis, cererea reconvențională, pentru a fi primită de către arbitrii, trebuie să ia înfățișarea unei apărări față de cererea principală (ca de exemplu, când cererea reconvențională tinde la o compensare legală sau judiciară). Exprimarea voinței părților ca litigiul respectiv să fie supus spre soluționare a arbitrajului, acordul părților trebuie exprimat în așa în cât să rezulte că arbitrii sunt investiți cu puterea de a judeca, fiindcă altfel acordul părților ar putea exprima un alt contract (expertiză, tranzacție), iar nu un compromis, convenție de arbitraj. Desemnarea arbitrului sau arbitrilor ce vor statua asupra litigiului. Această desemnare trebuie făcută prin arătarea numelui lor sau în orice alt mod în care să existe certitudine în privința identității persoanei desemnate. Lipsa desemnării arbitrilor în actul de compromis duce la nulitatea actului, dar cu posibilitatea părților de al completa ulterior, acoperind astfel nulitatea actului de compromis. Acul de compromis trebuie să conțină precizările necesare cu privire la organizarea arbitrajului asupra căruia părțile au convenit, precum și la procedura de arbitrare (când este vorba despre un arbitraj ad-hoc).

Părțile fixează și termenul înăuntrul căruia urmează să aibă loc arbitrajul; acest termen este supus regulilor de drept comun în ce privește calculul său, dar el poate fi prorogat, expres sau tacit, de către părți (de exemplu, constituie prorogare tacită prezentarea părților în fața arbitrului după expirarea termenului prestabilit). Termenul poate fi suspendat ori de câte ori există o chestiune prejudiciară. Expirarea termenului fixat de către părți pentru înfăptuirea arbitrajului nu înrăutățește situația de drept a acestora existentă în momentul împlinirii termenului. Astfel, dacă în actul de compromis există o recunoaștere sau o mărturisire a uneia dintre părți, acestea rămân câștigate cauzei, putând fi opuse ulterior de către cealaltă parte celui care le-a făcut. Chiar în cazul în care ar fi vorba de un act de compromis nul, rămân valabile toate dispozițiile pe care acesta le cuprinde și care sunt independente față de cauza care a provocat nulitatea actului de compromis (și care poate fi, de exemplu, omisiunea de expunere a litigiului obiect al arbitrajului, omisiunea de desemnare a arbitrilor etc.). Actul de compromis este un acord de voințe și produce, ca atare, efectele unui contract, ca de exemplu, cele privind opozabilitatea între părți și inopozabilitatea față de terți; actul de compromis poate fi atacat prin acțiunea în simulație sau prin acțiunea pauliană, când sunt îndeplinite condițiile cerute pentru promovarea acestor acțiuni. Compromisul este totodată un act juridic, producând efecte specifice, între care: întreruperea prescripției acțiunii de referire la care s-a perfectat; suspendarea perimării unui proceduri declanșate între aceleași părți pentru aceeași cauză; împiedicarea părților de a se supune litigiului respectiv unei alte jurisdicții. Este posibil ca în cuprinsul compromisului să se insereze ce clauză prin care arbitrii să fie îndreptățiți să statueze ex aequo et hono. Proba actului de compromis se face prin orice mijloace, fiind vorba de un act consensual, inexistența compromisului poate fi invocată prin inserarea protestului părții interesate în procesul verbal sau în cuprinsul încheierii date de arbitrii. Participarea părților la procedura de arbitrare sau achiesarea lor la sentința arbitrală (expres sau tacit) acoperă lipsa actului de compromis redactat în scris. Actul de compromis trebuie privit și considerat ca fiind un act complementar clauzei compromisorii, subsecvent acesteia, prin care se aduce precizarea conținutului clauzei compromisorii cu datele cazului concret ivit. S-a statornicit ca dacă clauza compromisorie este validă și suficient de bine redactată, ea poate să preia și funcțiile actului de compromis, astfel încât arbitrajul să se poată constitui și funcționa în mod normal. În concluzie, actul de compromis ca și componentă a convenției arbitrate nu este strict necesar decât atunci când clauza compromisorie este defectuos redactată.