1

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative Craiova

Departamentul Ştiinţe juridice şi administrative

Programul de studii DREPT

Disciplina DREPT PROCESUAL CIVIL II

Capitolul I

Judecata în faţa primei instanţe

Generalităţi

După cum s-a arătat în partea generală a cursului1, procesul civil parcurge, de regulă,

două faze: judecata şi executarea silită. Faza judecăţii cuprinde judecata în primă instanţă şi

judecata în căile de atac şi parcurge trei etape: etapa scrisă, etapa dezbaterilor, etapa

deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti.

I.1. Etapa scrisă

În cadrul etapei scrise, părţile se încunoştinţează reciproc prin intermediul cererii de

chemare în judecată, respectiv a întâmpinării şi cererii reconvenţionale, asupra pretenţiilor şi

apărărilor, precum şi în legătură cu probele ce urmează a fi administrate în vederea dovedirii

susţinerilor acestora.

I.2. Reguli generale privind cererile în justiţie

Există două feluri de proceduri: contencioasă şi necontencioasă.

Specific procedurii contencioase este existenţa unui diferend între părţi ce trebuie

tranşat de instanţă – art.192 alin.(1) C.pr.civ.

În procedura necontencioasă, prin cererea adresată instanţei nu se urmăreşte obligarea

părţii adverse la o anumită prestaţie, acţiune sau inacţiune, după caz. – art.527 C.pr.civ.

Regulile generale privind cererile adesate instanţelor judecătoreşti sunt înscrise în

art.148-152 C.pr.civ. şi vizează:

a. Forma cererilor şi elementele pe care acestea trebuie să le cuprindă;

b. Numărul de exemplare în care se întocmesc cererile;

c. Aspecte privitoare la înscrisurile anexate cererilor;

d. Situaţia în care cererea este formulată prin reprezentant;

e. Situaţia în care cererea este greşit denumită.

În măsura în care nu se prevede altfel, aceste reguli sunt aplicabile şi în cadrul

procedurii necontencioase2.

În art.148 C.pr.civ. sunt stabilite o serie de condiţii generale în ce priveşte forma

cererilor şi elementele pe care acestea trebuie să le conţină.

Potrivit art.148 alin.(1) C.pr civ., orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie

să fie formulate în scris şi să cuprindă anumite elemente.

1 Vezi M. Condoiu, Drept procesual civil – note de curs, vol. I, Ed. Fundaţiei România de mâine, p.9.

2 M.Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol.II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.6.

2

Forma scrisă a cererilor constituie regula, însă atunci când a vrut să se deroge de la

regulă, legiuitorul a prevăzut-o în mod expres, precum în cazul art.148 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.148 alin.(2) C.pr.civ., cererile adresate instanţelor judecătoreşti pot fi

formulate şi prin înscris în formă electronica.3

Conform art.148 alin.(6) C.pr.civ., cererile adresate instanţelor judecătoreşti se

timbrează, dacă legea nu prevede altfel.4

În cuprinsul art.149 alin.(1) C.pr.civ., se prevede numărul de exemplare în care se face

cererea, respectiv în atâtea exemplare câte părţi sunt, plus un exemplar pentru instanţă, în

afară de cazul în care legea prevede altfel.

Dispoziţiile precedente sunt valabile şi în ce priveşte forma scrisă şi numărul de

exemplare a susţinerilor, apărărilor ori concluziilor părţilor sau a altor acte de procedură

adresate instanţelor judecătoreşti.

Potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol, dispoziţiile alin.(1) sunt aplicabile în mod

corespunzător şi în cazul prevăzut la art.148 alin.(2), caz în care grefierul de şedinţă este ţinut

să întocmească din oficiu copiile de pe încheiere, necesare pentru comunicare.

Alin.(3) al art.149 C.pr.civ., arată că, dacă obligaţia prevăzută la alin.(1) nu este

îndeplinită, instanţa va putea îndeplini din oficiu sau va putea pune în sarcina oricăreia dintre

părţi îndeplinirea acestei obligaţii, pe cheltuiala părţii care avea această obligaţie.

Potrivit art.200 alin.(1) şi (2) C.pr.civ., completul căruia I s-a repartizat aleatoriu

clauza va verifica, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele

prevăzute de art.194-197 C.pr.civ., iar atunci când nu îndeplineşte aceste cerinţe,

reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în cel mult 10 zile de la

primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea

anulării cererii.

Conform art.149 alin.(4) C.pr.civ., dacă cererea a fost comunicată prin fax sau poştă

electronica, grefierul de şedinţă este ţinut să întocmească din oficiu copii de pe cerere, pe

cheltuiala părţii care avea această obligaţie.

Copiile făcute în aceste condiţii nu trebuie certificate că sunt conforme cu originalul.

Potrivit art.150 alin.1 C.pr.civ., la fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe

înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces, iar potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol,

copiile vor fi certificate de parte pentru conformitate cu originalul.

Certificarea trebuie să fie făcută până cel mai târziu la momentul fixat de instanţă prin

încheierea de încuviinţare a probelor.5

Conform art.150 alin.(4) C.pr.civ., când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină,

ele se depun în copie certificată, însoţite de traducerea legalizată efectuată de un traducător

autorizat.

Când cererea este formulate prin reprezentant, conform art.151 alin.(1) C.pr.civ., se va

alătura procura în original sau în copie legalizată.

Potrivit art.151 alin.(2) C.pr.civ., avocatul şi consilierul juridic vor depune

împuternicirea lor, potrivit legii.6

Conform art.151 alin.(3) reprezentantul legal va alătura o copie legalizată d epe

înscrisul doveditor al calităţii sale, iar potrivit alin.(4) al aceluiaşi articol, reprezentanţii

persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care

este menţionată împuternicirea lor.

3 A se vedea art.4 pct.2 din Legea nr.455/2001.

4 A se vedea OUG nr.80/2013.

5 M.Tăbârcă, op.cit., p.12

6 Adică în condiţiile legii de exercitare a avocaturii nr.51/1995, respectiv cea a profesiei de consilier juridic

nr.514/2003.

3

Potrivit art.151 alin.(5) C.pr.civ., organul de conducere sau, după caz, reprezentantul

desemnat al unei asociaţii, societăţi ori alte entităţi fără personalitate juridică, înfiinţată

potrivit legii, va anexa, în copie legalizată, extrasul din actul care atestă dreptul său de

reprezentare în justiţie.

Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil

făcută chiar dacă poartă o denumire greşită – art.152 C.pr.civ.

I.3. Procedura prealabilă.

Sesizarea instanţei de judecată se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri

prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii

prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată – art.193 alin.(1) C.pr.civ.

Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât, prin

întâmpinare, sub sancţiunea decăderii – art.193 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.193 alin.(3) C.pr.civ. la sesizarea instanţei dezbaterea procedurii

succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la

verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil, neîndeplinirea procedurii

prealabile putând fi invocată de instanţă, din oficiu, sau de către pârât.

I.3.1. Procedura prealabilă prevăzută de Legea nr.554/2000.

Art.7 alin.(1) – (3) din Legea nr.554/2004, a contenciosului administrativ prevede că,

înainte de a se adresa instanţei competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept

al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrative unilateral, trebuie să solicite

autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea,

în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic

superior, dacă acesta există. Aceste prevederi sunt aplicabile şi în ipoteza în care legea

specială prevede o procedură administrativ-jurisdicţională, iar partea nu a optat pentru

aceasta. Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al

său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui

subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în

limitele termenului de 6 luni prevăzut de art.7 alin.(3).

I.3.2.Participarea la şedinţa de informare privind medierea.

Potrivit art.2 alin.(1) din Legea nr.192/2006, dacă legea nu prevede altfel, părţile sunt

obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii.

Acest text de lege a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr.266/2014 a Curţii

Constituţionale începând cu 10.08.2014

I.3.2. Somaţia în procedura ordonanţei de plată.

În condiţiile art.1014 alin.(1) C.pr.civ., creditorul îi va comunica debitorului prin

intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi

confirmare de primire, o somaţie, prin care îi va pune în vedere să plătească suma datorată în

termen de 15 zile de la primirea acesteia.

I.4. Cererea de chemare în judecată

I.4.1. Noţiune

4

În afara unor situaţii de excepţie, activitatea judiciară nu se declanşează din oficiu, ci

presupune o iniţiativă din partea persoanei interesate în salvgardarea unui drept subiectiv.

Această iniţiativă se concretizează în formularea de către partea interesată a unei

cereri.

Potrivit art.192 C.pr.civ., oricine pretinde un drept împotriva altei persoane, trebuie să

facă o cerere înaintea instanţei competente. Cererea de chemare în judecată reprezintă actul de

procedură prin care partea interesată se adresează instanţei pentru a invoca aplicarea legii la

un caz determinat, manifestarea de voinţă a celui interesat de a-şi afirma o pretenţie şi de a-şi

exercita dreptul său de a reclama, punerea în mişcare a acţiunii civile şi de aceea este actul

iniţial al procesului civil7.

Este de reţinut că cererea de chemare în judecată nu se confundă cu acţiunea civilă, ea

reprezentând una din formele ei de manifestare, respectiv aceea de a învesti instanţa. Deşi

uneori sesizarea instanţei reprezintă un act procedural distinct de cerere, adeseori cererea de

chemare în judecată îndeplineşte şi funcţia de sesizare a instanţei8.

Formularea cererii de chemare în judecată se justifică prin două principii, anume:

nimeni nu-şi poate face singur dreptate şi instanţa nu poate să judece până ce nu va fi investită

de partea interesată. Prin intermediul cererii de chemare în judecată, persoana interesată

(fizică sau juridică) supune judecăţii o pretenţie, declanşând, în această situaţie, procesul civil.

Întreaga activitate de soluţionare a litigiului se va derula în limitele pretenţiilor determinate de

reclamant prin cererea de chemare în judecată9.

Potrivit art.193 C.pr.civ., sesizarea instanţei de judecată se poate face numai după

îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta, dovada

îndeplinirii procedurii prealabile urmând a fi anexată la cererea de chemare în judecată.

Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin

întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, cu excepţia cazului prevăzut de art.193 alin.(3)

C.pr.civ.

I.4.2. Cuprinsul cererii de chemare în judecată

Potrivit art.194 C.pr.civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă

următoarele elemente:

a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane juridice,

denumirea şi sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde şi codul numeric personal sau,

după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare

în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale

reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente

de identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant.

Dispoziţiile art.148 alin.(1) teza a II-a sunt aplicabile. Dacă reclamantul locuieşte în

străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate

comunicările privind procesul;

Astfel, cererea de chemare în judecată trebuie indicate atât numele şi domiciliul

reclamantului, cât şi numele şi domiciliul sau reşedinţa pârâtului. În cazul în care reclamantul

cheamă în judecată mai multe persoane, trebuie să arate domiciliul sau sediul fiecărui pârât.

În ceea ce priveşte numele, este de observat că textul de lege menţionat nu impune şi

arătarea prenumelui, însă, potrivit art.1 din O.G. nr.41/2003 privind dobândirea şi schimbarea

7 V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol.II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p.24

8 I. Leş, „Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol.II, Ed. Lumina Lex, 1999, p.7.

9 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Ed. Servo Sat, Ediţia a IV-a, 2004, p.256

5

pe cale administrativă a numelui persoanelor fizice, aprobată prin Legea nr.323/2003, numele

cuprinde numele de familie şi prenumele.

Referitor la celălalt atribut de identificare a persoanei – domiciliul – interesează sub

aspect procedural nu atât domiciliul în sensul de locuinţă statornică sau principală, ci locul

unde persoana poate fi găsită pentru a i se comunica actele de procedură.

În cazul în care persoana are şi domiciliu şi reşedinţă, ceea ce legitimează alegerea

uneia sau actualitatea acesteia, adică coincidenţa dintre desfăşurarea procesului la un moment

dat şi faptul de a locui atunci într-un anume loc10

.

În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea

actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei

asemenea persoane, la domiciliul părţii.

Din dispoziţia legală menţionată reiese că domiciliul indicat de parte în cerere poate fi

nu numai cel real, ci şi unul ales în vederea comunicării actelor de procedură.

Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde

urmează a i se face toate comunicările privind procesul.

Schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa

neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii

potrivnice prin scrisoare recomandată a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată

cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea domiciliului. Dacă partea nu se

conformează obligaţiei menţionate, ea va fi citată în continuare la vechiul domiciliu, astfel

încât schimbarea de domiciliu nu va fi luată în considerare.

Altfel spus, pedeapsa neluării în seamă constă în aceea că partea va fi citată la vechiul

domiciliu şi după schimbarea acestuia, iar procedura de citare îndeplinită în această situaţie

este considerată valabilă.

Dacă reclamantul nu cunoaşte domiciliul pârâtului, el va trebui să precizeze această

situaţie în cerere şi, totodată, să dovedească faptul că a făcut tot posibilul în vederea aflării

domiciliului pârâtului. În acest caz, pârâtul va fi citat prin publicitate-art.167 alin.(1) C. pr.

civ.

Trimiterea la art.148 alin.(1) teza a II-a C.pr.civ., înseamnă că cererea va cuprinde,

dacă este cazul, şi adresa electronica sau numărul de telefon, de fax sau altele asemenea.

În ceea ce priveşte persoanele juridice, identificarea se va face prin denumire, sediu,

număr de înregistrare în registrul comerţului sau, după caz, numărul de înscriere în registrul

persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar.

Şi în acest caz sunt aplicabile dispoziţiile art.148 alin.(1) teza a II-a C.pr.civ.

b) numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul

reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul profesional. Dispoziţiile

art.148 alin.(1) teza a II-a sunt aplicabile în mod corespunzător. Dovada calităţii de

reprezentant, în forma prevăzută la art.151, se va alătura cererii11

;

În cazul în care cererea de chemare în judecată este făcută de reprezentantul titularului

dreptului, în cerere se va arăta numele şi domiciliul mandatarului (reprezentantului) şi se va

preciza că cererea este făcută în numele titularului dreptului.

Cererea de chemare în judecată va fi semnată de reprezentantul titularului dreptului

dedus judecăţii la care se vor anexa înscrisurile din care să rezulte calitatea de reprezentant

(convenţional sau legal).

În ipoteza în care reclamantul introduce cererea atât în nume propriu cât şi ca

reprezentant al altei persoane, va trebui să menţioneze că acţionează în ambele calităţi.

10

V. M. Ciobanu, op. cit., vol.II, p.26. 11

M.Tăbârcă, op. cit.,p.33

6

Dacă reprezentantul nu îşi arată această calitate în cererea pe care o face el, se

prezumă că acţionează în nume propriu. Consecinţa neprecizării calităţii de reprezentant al

titularului dreptului dedus judecăţii este respingerea cererii ca fiind introdusă de o persoană

fără calitate procesuală activă.

c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este

evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori,

cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile, se aplică în mod corespunzător

dispoziţiile art. 104. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea şi judeţul, strada şi

numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, precum şi, când imobilul este înscris

în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul cadastral sau topografic, după caz. La

cererea de chemare în judecată se va anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului

înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia

este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa

un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt;

Prin obiect al cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia concretă a

reclamantului, cum ar fi: anularea unui contract, revendicarea unui bun, desfacerea căsătoriei,

restituirea unei sume de bani etc.

Obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să fie identificat de către reclamant cu

exactitate, deoarece în funcţie de natura lui se determină:

- competenţa generală, materială şi teritorială;

- taxa de timbru;

- admisibilitatea ori inadmisibilitatea unor probe.

Obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să fie licit, adică să nu contravină legii;

- să fie posibil, adică reclamantul să nu solicite instanţei obligarea pârâtului la ceva ce

nu se poate realiza;

- să fie determinat sau determinabil, deoarece în faţa instanţei se rezolvă o neînţelegere

concretă, nu o problemă de principiu. Obiectul cererii poate fi unic, deci se poate concretiza şi

într-un capăt de cerere principal şi în capete de cerere accesorii12

.

Reclamantul nu este ţinut de obiectul iniţial al cererii de chemare în judecată, el poate

să îl întregească sau să îl modifice în condiţiile art.204 alin.(1) și (3) C.pr.civ.13

.

d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

Arătarea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul cererii de chemare în judecată

contribuie la determinarea cadrului în care se va desfăşura întreaga activitate de soluţionare a

litigiului14

.

Reclamantul trebuie să arate în cerere împrejurările de fapt din care rezultă pretenţia sa

dedusă judecăţii.

Faţă de faptul că împrejurările faptice constituie izvorul pretenţiei reclamantului

rezultă că motivele de fapt trebuie prezentate într-o formă clară şi precisă.

În ceea ce priveşte motivele de drept, nu este obligatoriu ca reclamantul să indice chiar

textele de lege, deoarece judecătorul va face el încadrarea juridică cu ajutorul obiectului şi al

motivelor de fapt.

De asemenea, judecătorul nu este ţinut de temeiul juridic invocat de reclamant, ci chiar

are obligaţia de a da cererii de chemare în judecată calificarea juridică corectă.

În aplicarea principiului contradictorialităţii şi a principiului dreptului de apărare

schimbarea temeiului juridic trebuie pusă în discuţia părţilor.

12

V. M. Ciobanu, op. cit., p.29. 13

M.Tăbârcă,op. cit.,p.35 14

I. Leş, Comentariile Codului de procedură civilă, vol. II, Ed. All Beck, 2004, p.632.

7

e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face

prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art.150. Când reclamantul

doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul

pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În

cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi

ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele,

prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art.148 alin.(1) teza a II-a fiind aplicabile în mod

corespunzător;

Susţinerile reclamantului în cererea de chemare în judecată nu pot conduce automat la

admiterea acesteia de către judecător. Aceste susţineri trebuie să fie dovedite, după cum

urmează:

- când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi

sunt, mai mult câte o copie de pe fiecare înscris, pentru instanţă; copiile vor fi certificate de

reclamant că sunt la fel cu originalul;

- se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricină, rămânând ca

instanţa să dispună la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime;

- dacă înscrisurile sunt scrise în limbă străină sau cu litere vechi se vor depune

traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte;

- când reclamantul voieşte să-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii

sale prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia.

f) Semnătura.

Acest element este indiscutabil necesar, deoarece tocmai semnătura constituie

certificarea manifestării de voinţă a reclamantului15

.

Cererea de chemare în judecată va trebui semnată de către reclamant sau

reprezentantul său, la sfârşitul redactării ei, deoarece numai în această situaţie constituie o

atestare integrală a conţinutului. Dacă în locul semnăturii cererii de chemare în judecată este

trecut doar numele reclamantului, condiţia impusă de dispoziţiile C.pr.civ. nu este îndeplinită.

Cererea este însă valabilă dacă, alături de numele reclamantului, semnează şi avocatul

sau mandatarul care îşi dovedesc această calitate cu înscrisuri corespunzătoare.

Potrivit art.196 C.pr.civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele

reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura va fi declarată nulă. Din dispoziţia

legală menţionată reiese că în cazul lipsei numelui, obiectului sau semnăturii, nulitatea este

expresă, astfel încât vătămarea este prezumată. Totuşi, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot

cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel

mai târziu la primul termen, iar când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost

invocată nulitatea.

Dacă, la depunerea cererii de chemare în judecată, se constată că lipsesc numele şi

prenumele sau, după caz,denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii,motivele de fapt ale

acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului ei, în aplicarea dispoziţiilor art.200

C.pr.civ., judecătorul va impune regularizarea cererii, sub sancţiunea anulării.

Lipsa elementelor neesenţiale ale cererii de chemare în judecată conduce la nulitatea

cererii, dar numai dacă este dovedită vătămarea, conform art.174 alin.(1) C.pr.civ.

I.4.3. Introducerea cererii de chemare în judecată

I.4.3.1. Înregistrarea şi verificarea cererii

15

I. Deleanu, Tratat ..., (2001), vol.I, p. 156.

8

Potrivit art.199 alin.(1) C.pr.civ., cererea de chemare în judecată, depusă personal sau

prin reprezentant, sosită prin poştă, curier, fax sau scanată şi transmisă prin poştă electronică,

se înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de intrare.

În condiţiile art.93 alin.(1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor

judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr.387/2005 a Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii, actele de sesizare a instanţei se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, după

stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, număr din

aplicaţia ECRIS şi dată certă.

După stabilirea numărului din aplicaţia ECRIS, dosarele se predau personalului

responsabil cu efectuarea repartizării aleatorii, având ataşate dovezile privind modul în care

au fost transmise.

Conform art.195 C.pr.civ., cererea de chemare în judecată se va face în numărul de

exemplare stabilit la art.149 alin.(1), adică în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru

comunicare, în afară de cazurile în care pârâţii au un reprezentant comun sau partea figurează

în mai multe calităţi juridice, în toate cazurile fiind necesar şi un exemplar pentru instanţă.

Art.199 alin.(2) C.pr.civ. prevede că, după înregistrare, cererea şi înscrisurile care o

însoţesc, la care sunt ataşate, când este cazul, dovezile privind modul în care acestea au fost

transmise către instanţă, se predau preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta,

care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată,

potrivit legii. Un conţinut asemănător are şi art. 53 alin. (1) din Legea nr.304/2004.

Potrivit art.200 alin.(1) C.pr.civ., completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza

verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute de

art.194-197 C.pr.civ.16

Pentru fixarea primului termen de judecată, completul care ar urma să judece cererea

verifică dacă aceasta are cuprinsul impus de art.194 C.pr.civ., dacă a fost făcută în numărul de

exemplare necesar comunicării, dacă are ataşate copii de pe înscrisurile de care reclamantul

înţelege să se folosească în proces, dacă are ataşat interogatoriul la care pârâtul va răspunde

în scris şi dacă este timbrată.

Potrivit art.200 alin.(2) C.pr.civ., dacă cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe,

reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea ca, în cel mult 10 zile de la

primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse17

, sub sancţiunea

anulării cererii.18

Art.200 alin.(3) C.pr.civ. prevede că, dacă obligaţiile privind completarea sau

modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin.(2), prin încheiere, dată în

camera de consiliu, se dispune anularea cererii. Oricum, rămân aplicabile dispoziţiile art.177

alin.(3) C.pr.civ.

Conform art.200 alin.(4)-(7), împotriva încheierii de anulare reclamantul va putea

face numai cerere de reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra măsurii anulării.

Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii de

anulare. Cererea se soluţionează prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, cu

citarea reclamantului, de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare

aleatorie, care va putea asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă

neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin.(2). În caz de admitere,

cauza se va retrimite completului iniţial învestit.

I.4.3.2. Constituirea, înregistrarea şi repartizarea dosarului.

16

M. Tăbârcă, op. cit., p.48 17

G.C. Frenţiu, D.L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2013, p.408 18

A se vedea şi M. Tăbârcă, op.cit., p.51

9

În condiţiile art.93 alin.(1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor

judecătoreşti, actele de sesizare a instanţei, depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin

poştă, curier ori fax sau în orice al mod prevăzut de lege, se depun la registratură, unde, în

aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege,

număr din aplicaţia ECRIS, şi dată certă.

Sub acest număr se vor înregistra toate cererile depuse ulterior, precum şi

corespondenţa în legătură cu dosarul respectiv – art.83 alin.(1) pct.1 din Regulament.

Numărul unic al dosarului este format din: numărul din registrul generale electronic/

numărul identificator al instanţei/anul înregistrării dosarului.

Numărul unic dat de prima instanţă se păstrează fără modificări, pe tot parcursul

soluţionării dosarului, până la executarea hotărârii.

Cererea de chemare în judecată, este înregistrată în mai multe registre ale instanţei,

respectiv: opisul alfabetic, care se ţine pe secţii, dacă este cazul – art.83 pct.2 din Regulament;

registrul informativ, care se ţine pe secţii, dacă este cazul – art.83 pct.3 din Regulament;

registrul de termene al arhivei, care se ţine pe secţii, dacă este cazul.

La judecătorii se ţine şi un registru privind persoanele ocrotite – art.83 pct.24 din

Regulament.

După înregistrarea cererii în aceste registre, se face înregistrarea statistică şi se

formează dosarul. Pe coperta dosarului se va menţiona denumirea instanţei, secţia, completul

de judecată, numărul dosarului, numele părţilor, obiectul pricinii, termenele de judecată,

numărul şi data hotărârii, iniţialele judecătorului desemnat cu redactarea hotărârii, indicele

statistic şi poziţia din registrul de executări – art.102 alin.(1) din Regulament.

Înainte de a fi puse la dispoziţia justiţiabililor sau predate pentru şedinţa de judecată,

dosarele trebuie să aibă toate filele cusute şi numerotate – art.102 alin.(2) din Regulament.

În cazul în care dosarul urmează a fi înaintat la instanţa de apel sau de recurs ori la altă

autoritate sau se depune în conservare, se va proceda la şnuruirea definitivă şi aplicarea

ştampilei, iar pe faţa interioară a ultimei coperte arhivarul va certifica numărul filelor în cifre

şi, în paranteză, în litere – art.102 alin.(3) din Regulament.

Potrivit art.53 alin.(1) din Legea nr.304/2004, repartizarea cauzelor pe complete se

face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Conform alin.(2) al aceluiaşi articol, cauzele

repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile

prevăzute de lege.

Prevederi similare conţine şi art.1031 alin.(1) din Regulament.

Prin excepţie de la prevederile art.93 alin.(2) din ROI, alin.(3) prevede că, în cazul în

care repartizarea în sistem informatic nu se poate aplica din motive obiective, repartizarea

cauzelor se efectuează prin metoda sistemului ciclic.

În art.95 alin.(4) –(10) din Regulament se regăsesc regulile comune în privinţa

repartizării aleatorii.

I.4.3.3 Reprezentarea judiciară a părţilor în caz de coparticipare procesuală.

Potrivit art.202 alin.(1) C.pr.civ., în procesele în care, în condiţiile art.59, sunt mai

mulţi reclamanţi sau pârâţi, judecătorul, ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de

necesitatea de a asigura desfăşurarea normală a activităţii de judecată, cu respectarea

drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, va putea dispune, prin rezoluţie, reprezentarea

lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor de procedură numai pe

numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia.

Reclamanţii sau pârâţii pot să-şi aleagă mai muţi mandatarii, însă judecătorul va putea

să procedeze în sensul art.202 alin.(3) teza a II-a C.pr.civ., în sensul că va numi, prin

10

încheiere, un curator special, în condiţiile art.58 alin.(3), care va asigura reprezentarea

reclamanţilor, sau, după caz, a pârâţilor şi căruia i se vor comunica actele de procedură.

Măsura numirii curatorului se comunică părţilor, care vor suporta cheltuielile privind

remunerarea acestuia.

Reclamanţii trebuie să depună dovada mandatului în termen de 10 zile de la primirea

adresei prin care sunt înştiinţaţi în acest sens.

În cazul pârâţilor, trebuie să alăture la întâmpinare dovada mandatului, iar termenul în

care sunt datorii să-şi aleagă mandatarul începe să curgă de la primirea adresei de înştiinţare,

transmisă odată cu copia cererii de chemare în judecată – art.201 alin.(1) C.pr.civ.

La expirarea termenul în care trebuie făcută dovada mandatului, judecătorul apreciază

dacă cerinţele art.202 alin.(1) şi (2) C.pr.civ., au fost respectate sau nu.

Dacă cerinţele nu au fost respectate, judecătorul va numi, prin încheiere un curator

special dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă

judecătorească, curatorul având toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru

reprezentantul legal, părţile urmând a fi înştiinţate în legătură cu numirea acestuia şi cu faptul

că vor suporta cheltuielile privind remunerarea acestuia.

Potrivit art.58 alin.(4) C.pr.civ., remunerarea provizorie a curatorului se fixează de

instanţă, prin încheiere, stabilindu-se şi modalitatea de plată19

.

I.4.3.4 Fixarea primului termen de judecată şi luarea de măsuri pentru

pregătirea judecăţii.

Potrivit art.201 C.pr.civ., de îndată ce judecătorul constată că sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluţie,

comunicarea acesteia către pârât, punându-i în vedere că are obligaţia de a depune

întâmpinare, sub sancţiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de

zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art.165 alin.(1) C.pr.civ.

Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care este obligat să depună răspuns

la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare, pârâtul urmând să ia cunoştinţă de

răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei.

În termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul va fixa,

prin rezoluţie, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei,

dispunând citarea părţilor.

În cazul în care pârâtul nu a depus întâmpinare în termenul stabilit sau, după caz,

reclamantul nu a comunicat răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut de lege, la data

expirării termenului corespunzător judecătorul va fixa, prin rezoluţie, primul termen de

judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.

În procesele urgente termenele prevăzute de lege pot fi reduse de judecător în funcţie

de circumstanţele cauzei, iar în cazul în care pârâtul domiciliază în străinătate, judecătorul va

fixa un termen mai îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările cauzei, citarea urmând să

se facă cu respectarea dispoziţiilor art.159 alin.(6) C.pr.civ.

Dispoziţii asemănătoare se regăsesc şi în art.97 din ROI.

Potrivit art.157 alin.(1) lit.d) C.pr.civ., citaţia trebuie să cuprindă anul, luna, ziua dar şi

ora înfăţişării.20

Potrivit art.203 C.pr.civ., judecătorul, sub rezerva dezbaterii al primul termen de

judecată, dacă s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, va putea dispune citarea

pârâtului la interogatoriu, alte măsuri pentru administrarea probelor, precum şi orice alte

19

A se vedea protocolul nr.113.928/2008 încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din

România. 20

M.Tăbârcă, op.cit., p.71

11

măsuri necesare pentru desfăşurarea procesului potrivit legii – alin.(1). În condiţiile legii, se

vor putea încuviinţa, prin încheiere executorie, măsuri asigurătorii, precum şi măsuri pentru

asigurarea probelor – alin.(2).

Potrivit art.54 alin.(11) lit.e) şi g) din ROI, ţine de pregătirea judecăţii şi activitatea

grefierului de şedinţă, stabilit pentru completul căruia i s-a repartizat aleatoriu dosarul, de

întocmire a citaţiilor şi de ducere la îndeplinire a celorlalte măsuri pentru pregătirea judecăţii.

I. 4. 4. Efectele cererii de chemare în judecată

Fiind acea formă de manifestare a acţiunii prin care se declanşează procesul civil,

cererea de chemare în judecată produce odată cu introducerea ei următoarele efecte juridice21

:

- cererea de chemare în judecată investeşte instanţa cu soluţionarea cauzei la care se

referă; după ce a fost înregistrată cererea de chemare în judecată, între părţi se naşte un raport

procesual care guvernează drepturi şi obligaţii atât pentru părţi cât şi pentru instanţă. Astfel,

părţile trebuie să exercite cu bună credinţă drepturile procesuale şi potrivit scopului în vederea

căruia au fost recunoscute, iar instanţa are obligaţia legală de a soluţiona pricina exercitându-

şi rolul activ în vederea lămuririi tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale acesteia;

- cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual referitor la părţile

litigante şi obiectul litigiului; potrivit art.78 C.pr.civ., a fot limitat principiul disponibilităţii,

dându-se instanţei dreptul de a introduce forţat în cauză, din oficiu, alte persoane. Cât priveşte

obiectul, instanţa este ţinută de pretenţiile deduse judecăţii, în sensul că nu poate acorda mai

mult decât s-a cerut, mai puţin, sau altceva decât s-a cerut.

- în cazul competenţei teritoriale alternative, prin introducerea cererii de chemare în

judecată de către reclamant se concretizează opţiunea acestuia pentru una din instanţele

deopotrivă competente, după exprimarea acestei opţiuni;

- introducerea cererii de chemare în judecată operează punerea în întârziere a pârâtului

ceea ce înseamnă că încetează buna-credinţă a posesorului22

;

- dreptul ce se valorifică prin cererea de chemare în judecată devine litigios şi poate

forma obiectul cesiunii;

- dacă cererea de chemare în judecată prin care se valorifică un drept strict personal nu

poate să fie introdusă decât de titularul dreptului, în anumite cazuri prevăzute de lege, odată

exercitată, ea poate să fie continuată de moştenitori;

- promovarea cererii de chemare în judecată întrerupe prescripţia dreptului la acţiune,

chiar dacă este introdusă la o jurisdicţie necompetentă.

Cursul prescripţiei nu este întrerupt atunci când acţiunea este respinsă ca inadmisibilă

pentru că este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau este respinsă pentru

că este de competenţa unei instanţe străine.

I.4.5. Modificarea cererii de chemare în judecată.

Potrivit art.204 alin.(1) C.pr.civ., reclamantul poate să-şi modifice cererea şi să

propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii numai până la primul termen la care acesta este

legal citat. În acest caz, instanţa va dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii de

modificare pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care sub sancţiunea decăderii, va fi

depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de către reclamant

la dosarul cauzei.

Cererea modificatoare va fi comunicată pârâtului chiar în etapa de regularizare a

cererii de chemare în judecată, iar nu după fixarea primului termen de judecată, astfel încât să

21

V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 51-53. 22

M.Tăbârcă, op.cit., p.76

12

se procedeze conform art.204 alin.(1) teza a II-a C.pr.civ., urmând să i se pună în vedere

pârâtului să depună întâmpinare la cererea modificatoare în termen de 25 de zile de la

primirea ei, iar nu în termenul stabilit pentru cererea de chemare în judecată iniţială.

S-a stabilit că modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută până la primul

termen la care reclamantul este legal citat şi nu până la primul termen de judecată, pentru că

reclamantul nu primeşte termen în cunoştinţă la depunerea cererii.23

Potrivit art.204 alin.(3) C.pr.civ., modificarea cererii de chemare în judecată peste

termenul prevăzut la alin.(1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor.

Pentru ca părţile să nu fie lipsite de grade de jurisdicţie, reclamantul îşi poate modifica

cererea de chemare în judecată numai în faţa primei instanţe, nu şi în căile de atac, acest lucru

reieşind şi din dispoziţiile art.478 alin.(3) C.pr.civ.

Cererea modificată în termen se comunică numai pârâtului, în schimb, dacă

modificarea nu este făcută în termen, situaţie în care este necesar acordul tuturor părţilor,

cererea modificată trebuie comunicată tuturor părţilor.

Conform art.204 alin.(2) C.pr.civ., cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece

în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când:

- se îndreaptă greşelile material din cuprinsul cererii;

- reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii;

- se solicită contravaloarea obiectului cererii pierdut sau pierit în cursul procesului;

- se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers,

atunci când cererea în constatare este inadmisibilă.

I.5. Întâmpinarea

I.5.1. Scop şi cuprins

Întâmpinarea, la fel ca şi cererea de chemare în judecată, este un act procedural care

face parte din etapa scrisă a procesului civil24

.

Întâmpinarea este actul de procedură prin intermediul căruia pârâtul răspunde la

cererea de chemare în judecată arătând apărările sale faţă de pretenţiile reclamantului.

Întâmpinarea este reglementată prin art.205 –art.208 C.pr.civ.

I.5.2 Conţinutul întâmpinării şi depunerea întâmpinării

Potrivit art.205 alin.(2) C. pr.civ., întâmpinarea cuprinde:

a) numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa pârâtului

ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul, precum şi, după caz, codul unic de

înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului

ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, dacă reclamantul nu le-a

menţionat în cererea de chemare în judecată. Dispoziţiile art.148 alin.(1) teza a II-a sunt

aplicabile în mod corespunzător. Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul

ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

b) excepţiile procesuale pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului.

Prin întâmpinare vor fi invocate acele excepţii în legătură cu cerinţele extrinseci sau

intrinseci ale cererii de chemare în judecată pe care pârâtul le-a cunoscut sau trebuia să le

cunoască la data depunerii întâmpinării.

Textul are în vedere atât excepţiile de procedură cât şi excepţiile de fond.

23

M.Tăbârcă, op.cit., p.80 24

În legătură cu istoricul reglementării întâmpinării la noi, vezi R. Codreanu, „Întâmpinarea în condiţiile

ultimelor modificări aduse Codului de procedură civilă”, Pandectele Române nr.1/2005, p.215-216.

13

c) răspunsul la toate pretenţiile şi motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în

judecată, ceea ce constituie de fapt, apărarea de fond a pârâtului.

d) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, dispoziţiile art.194

lit.e) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Este necesară arătarea dovezilor pe care pârâtul îşi formulează apărarea deoarece într-

un proces echitabil este normal ca şi reclamantul să le cunoască.

Dovezile vor fi indicate de către pârât în întâmpinare, în condiţii asemănătoare ca şi

cele prevăzute de dispoziţiile legale pentru cererea de chemare în judecată.

Art.206 alin.(2) teza I C.pr.civ., prevede că la întâmpinare se vor alătura acelaşi număr

de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină, precum şi un rând de copii pentru

instanţă.

e) semnătura.

Dacă întâmpinarea nu este semnată, aceasta va fi anulată în condiţiile art.175 alin.(1)

C.pr.civ.

I.5.3 Procedura întâmpinării

Art.208 alin.(1) C.pr.civ., prevede că întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile

în care legea prevede în mod expres altfel.25

Dacă întâmpinarea nu este obligatorie nu înseamnă că pârâtul nu poate depune acest

act de procedură, instanţa trebuind să o primească, dar fără a urma toată procedura prevăzută

pentru situaţia în care aceasta este obligatorie.

Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă întâmpinarea trebuie depusă în

termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, sub sancţiunea

decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii.

Dispoziţiile Codului de procedură civilă privind numărul de exemplare şi numărul de

copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină referitoare la cererea de chemare în

judecată se aplică, în mod corespunzător şi întâmpinării.

În procedura ordonanţei de plată nedepunerea întâmpinării poate avea şi semnificaţia

recunoaşterii pretenţiilor reclamantului – art.1019 alin.(3) C.pr.civ.

Decăderea intervine dacă: pârâtul nu depune deloc întâmpinare; pârâtul depune

întâmpinare dar nu respectă termenul stabilit de legiuitor pentru săvârşirea acestui act de

procedură. Decăderea intervine şi în cazul în care întâmpinarea este depusă în termen, dar

pârâtul nu a solicitat administrarea de probe în combaterea cererii de chemare în judecată sau

nu a invocat excepţii procesuale relative.

Faţă de dispoziţiile art.263 C.pr.civ., partea decăzută din drepturi de a administra o

probă va putea, totuşi, să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a

dovezilor părţii potrivnice.

Potrivit art.201 alin.(2) C.pr.civ. întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului

care este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare,

pârâtul urmând să ia cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei.

Întâmpinarea se comunică numai dacă a fost depusă în termen, decăderea pârâtului

având drept consecinţă şi înlăturarea acestei obligaţii a instanţei.

În vederea comunicării întâmpinării, aceasta trebuie să fie depusă într-un număr

suficient de exemplare, potrivit art.206 alin.(2) C.pr.civ., dispoziţiile art.149 alin.(1), (3) şi (4)

şi ale art.150 C.pr.civ. fiind aplicabile.

În condiţiile art.207, când sunt mai mulţi pârâţi, aceştia pot răspunde împreună, toţi

sau numai o parte dintre ei, printr-o singură întâmpinare.

25

M.Tăbârcă, op.cit., p.88 -89

14

I.5.4. Fixarea primului termen de judecată

Codul de procedură civilă, în cadrul dispoziţiilor art.201, reglementează fixarea

primului termen de judecată după cum urmează:

Alin.(3)- în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare,

judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile

de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.

Alin.(4) - în cazul în care pârâtul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la

alin.(1) sau, după caz, reclamantul nu a comunicat răspuns la întâmpinare în termenul

prevăzut la alin.(2), la data expirării termenului corespunzător, judecătorul fixează prin

rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei,

dispunând citarea părţilor.

Alin.(5)- în procesele urgente, termenele prevăzute la alin.(1)-(4) pot fi reduse de

judecător în funcţie de circumstanţele cauzei.

Alin.(6)- în cazul în care pârâtul domiciliază în străinătate, judecătorul va fixa un

termen mai îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările cauzei. Citarea se va face cu

respectarea dispoziţiilor art.156.

I.6. Cererea reconvenţională

În procesul civil sunt situaţii frecvente când pârâtul renunţă la poziţia defensivă, de

apărare, adoptând o atitudine agresivă, invocând pretenţii proprii împotriva reclamantului.

Potrivit art.209 C.pr.civ., dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea

reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională26

.

Cererea reconvenţională este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul

urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de reclamant27

.

Cererea reconvenţională este o cerere incidentă, formulată de pârât în replică la

cererea reclamantului, având faţă de acesta pretenţii proprii. Rezultă că cererea

reconvenţională nu este o simplă apărare, ci dimpotrivă, o veritabilă acţiune.

Prin cererea reconvenţională, pârâtul poate urmări:

- neutralizarea obligaţiei care va fi pronunţată împotriva sa;

- atenuarea acestei obligaţii;

- obţinerea unei obligaţii la plata reclamantului, în acest din urmă caz instanţa putând

admite atât acţiunea, cât şi cererea reconvenţională şi proceda la o compensare a obligaţiilor

băneşti reciproce28

. Astfel, în cazul în care pârâtul urmăreşte alături de respingerea cererii

reclamantului şi valorificarea unui drept propriu faţă de acesta, atunci el trebuie să introducă o

cerere reconvenţională.

Cererea reconvenţională, în principiu, are un caracter facultativ, adică pârâtul are

posibilitatea fie să valorifice un drept propriu împotriva reclamantului pe cale incidentală, fie

pe calea unei cereri principale care să declanşeze un nou proces civil.

Valorificarea pretenţiilor pârâtului pe cale incidentală prezintă anumite avantaje, şi

anume: asigură soluţionarea celor două litigii într-un singur cadru procesual; determină

26

Cum pârâta a invocat pretenţii în legătură cu cererea sau mijloacele de probă ale reclamantei, trebuia să

formuleze o cerere reconvenţională, care, pentru a fi admisibilă, în speţă, trebuia să urmărească o compensaţie

judiciară a datoriilor reciproce ale celor două părţi – I.C.C.J., secţia comercială, Decizia nr.1694/13.05.2004,

Buletinul casaţiei nr.2/2005, p.75. 27

Ioan Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol.II, Ed. Lumina Lex, 1999, p.31. 28

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1977, p.462.

15

realizarea unei economii de timp şi cheltuieli; asigură îndeplinirea condiţiilor pentru o

judecată mai bună, deoarece instanţa judecătorească este pusă în situaţia de a fi încunoştinţată

de complexitatea raporturilor juridice dintre părţi; elimină posibilitatea pronunţării unor

hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Legătura între pretenţiile deduse judecăţii prin cererea principală şi prin cererea

reconvenţională constituie o condiţie pentru admisibilitatea cererii reconvenţionale.

În aplicarea principiului disponibilităţii, pârâtul nu este obligat să formuleze cererea

reconvenţională în contradictoriu cu toţi reclamanţii, ci numai în contradictoriu cu cei pe care

îi consideră obligaţi în raportul juridic pe care el îl deduce judecăţii.

Potrivit art.209 alin.(2) C.pr.civ., în cazul în care pretenţiile formulate prin cerere

reconvenţională privesc şi alte personae decât reclamantul, acestea vor putea fi chemate în

judecată ca pârâţi.

Cererea reconvenţională se comunică reclamantului şi, după caz, persoanelor

prevăzute la alin.(2) al art.209, pentru a formula întâmpinare – art.209 alin.(5) C.pr.civ.

Conform art.209 alin.(7) C.pr.civ., reclamantul nu poate formula cerere

reconvenţională la cererea reconvenţională a pârâtului iniţial.

I.6. 1. Condiţiile de admisibilitate a cererii reconvenţionale

Cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate cerinţele cererii de chemare în

judecată – art.209 alin.(3) C.pr.civ.

De vreme ce trebuie să îndeplinească cerinţele pentru cererea de chemare în judecată,

înseamnă că şi cererea reconvenţională poate fi anulată în aceleaşi condiţii ca şi cererea de

chemare în judecată.

Alături de condiţiile generale, trebuie ca cererea reconvenţională să aibă legătură cu

acţiunea reclamantului. Rezultă că cererea reconvenţională este admisibilă dacă are legătură

cu cererea de chemare în judecată, textul de lege menţionat neimpunând condiţia ca pretenţia

pârâtului să derive din acelaşi raport juridic29

.

Atunci când este cazul, cererea reconvenţională trebuie să fie timbrată în acelaşi

condiţii în care ar fi fost timbrată dacă pretenţia era dedusă judecăţii pe cale principală.

Dacă cererea reconvenţională nu respect cerinţele art.194 – 197 C.pr.civ., pârâtului i se

vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea

comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării

cererii. Dacă obligaţiile dispuse nu sunt îndeplinite, prin încheiere data în camera de consiliu

se va dispune anularea cererii.

I.6. 2. Procedura de soluţionare a cererii reconvenţionale

Fiind o cerere incidentală, cererea reconvenţională se soluţionează de către instanţa

competentă să judece cererea principală30

.

29

A se vedea în acest sens V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept pocesual civil, Curs selectiv, teste grilă, Ed. All

Beck, Bucureşti, p.201. 30

În arbitraj, limitele instanţei arbitrale sunt trasate de convenţia arbitrală, ceea ce explică corecta investire a

tribunalului arbitral cu judecarea cererii reconvenţionale, iar temeiul pretenţiilor îl constituie o hotărâre

judecătorească, deşi acţiunea principală derivând din alt raport juridic are la bază contractul de vânzare-

cumpărare. În măsura în care atât acţiunea arbitrală cât şi cererea reconvenţională au acelaşi izvor juridic,

generat de convenţia arbitrală privind soluţionarea litigiilor, rezultă că investirea tribunalului arbitral cu ambele

cereri nu poate fi pusă în discuţie – I.C.C.J., secţia civilă, Decizia nr2910/04.06.2003, Curierul judiciar

nr.9/2004.

16

Potrivit art.209 alin.(4) C.pr.civ., cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea

decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai

târziu la primul termen de judecată.

Dispoziţiile art.201 C.pr.civ. se aplică în mod corespunzător.

Potrivit art.209 alin.(6) C.pr.civ. cererea reconvenţională se va depune până la un

termen ce sa va încuviinţa în acest scop, reclamantul neputând formula cerere reconvenţională

la cererea reconvenţională a pârâtului iniţial.

Dacă cererea reconvenţională este depusă peste termenul prevăzut de lege, ea va

putea fi judecată împreună cu cererea principală însă numai cu acordul reclamantului. În cazul

în care părţile nu sunt de acord, sancţiunea ce intervine depunerii de către pârât peste termen a

cererii reconvenţionale este judecata separată a acesteia, şi nicidecum respingerea ei ca

tardivă31

.

Art.135 C.pr.civ. dispune că, cererea reconvenţională şi introducerea unei alte

persoane în judecată care nu se vor fi făcut înăuntrul termenului prevăzut de lege, se vor

judeca deosebit, afară de cazul în care amândouă părţile consimt să se judece împreună.

În doctrină există unele puncte de vedere diferite cu privire la introducerea cererii

reconvenţionale şi în cadrul rejudecării cauzei cu trimitere la prima instanţă.

Astfel, unii autori consideră că cererea reconvenţională poate fi introdusă şi în cadrul

rejudecării fondului după casare cu trimitere, însă numai când s-a casat cu trimitere la prima

instanţă (soluţia ar putea fi primită cel puţin în cazul casării totale)32

.

Dimpotrivă, alţi autori au manifestat rezerve, căci, spun ei, “într-o atare situaţie

continuarea procesului s-ar face dincolo de cadrul stabilit prin actele preliminare scrise

(cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională)”33

.

Art.210 C.pr.civ. dispune că cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea

principală alin.(1).

Când însă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa o poate

judeca deosebit (alin.2).

În cazul în care soluţionarea cererii reconvenţionale este strâns legată de soluţionarea

sau pronunţarea asupra cererii principale, nu poate interveni disjungerea.

Cererea reconvenţională trebuie să fie soluţionată chiar dacă reclamantul face acte de

dispoziţie (renunţare la judecată sau renunţare la dreptul subiectiv pretins) ori intervin în

cursul judecăţii anumite incidente (după ce cauza a fost disjunsă cererea de chemare în

judecată s-a perimat).

CAPITOLUL II

Citarea şi comunicarea actelor de procedură.

II.1. Noţiune şi scop. Reguli generale.

Citarea şi comunicarea actelor de procedură sunt reglementate în art.153-173 C.pr.civ.

Citarea este actul de procedură prin care participanţii la procesul civil sunt înştiinţaţi

cu privire la existenţa procesului, a termenului şi locului unde se va desfăşura judecata, a

necesităţii îndeplinirii unei obligaţii prevăzute de lege sau fixate de judecător.

Se citează părţile, martorii, experţii, interpreţii, traducătorii precum şi alte categorii de

participanţi la judecată.34

31

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, dec. nr.1514/1999, în Culegere de practică judiciară pe anul

1999, Ed. Rosetti, p.241. 32

V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p.202. 33

O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil (la instanţele de fond), ed. a III-a, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2000, p.149.

17

Comunicarea este tot un act de procedură, care constă în transmiterea altui act de

procedură îndeplinit de către oricare dintre participanţii la procesul civil.

Prin citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură se asigură respectarea

principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

La citaţie trebuie alăturate şi actele de procedură sau înscrisurile în raport cu care

partea citată să-şi poată pregăti apărarea.

Potrivit art.153 C.pr.civ., instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au

fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin

lege se dispune altfel – alin.(1). Instanţa va amâna judecata şi va dispune să se facă citarea ori

de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute

de lege, sub sancţiunea nulităţii – alin.(2).

Normele care reglementează citarea au caracter imperativ.

Pe parcursul judecăţii, într-o anumită etapă procesuală, lipsa procedurii de citare poate

să fie invocată de oricare dintre părţi, de către procuror sau instanţă din oficiu.

Potrivit art.160 alin.(3) C.pr.civ., în lipsa părţii nelegal citate, neregularitatea privind

procedura de citare a acesteia poate fi invocată şi de celelalte părţi ori din oficiu, însă numai la

termenul la care ea s-a produs.

O parte nu poate invoca, în căile de atac, nelegala citare a adversarului său pentru

ultimul termen de judecată, o asemenea cerere fiind lipsită de interes.35

Potrivit art.160 alin.(2) C.pr.civ., orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi

luată în considerare în cazul în care, potrivit alin.(1), nu s-a cerut amânarea procesului,

precum şi în cazul în care partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a

invocat-o la termenul următor producerii ei, dacă în acest termen ia a fost prezentă s-au legal

citată.

Nici instanţa de control judiciar nu poate invoca, din oficiu lipsa procedurii de citare în

etapa procesuală finalizată cu hotărârea atacată.

În materia citării există următoarele reguli generale:

- Judecata în procesul civil se face cu citarea părţilor, în afară de cazurile în care legea

prevede altfel;

- În procesul civil, părţile nu sunt obligate să se înfăţişeze la judecată.

II.2. Procedura citării şi comunicării actelor de procedură.

II.2.1. Citaţia. Cuprins.

Citarea părţilor şi a altor participanţi la proces se face printr-un act de procedură numit

citaţie.

Potrivit art.157 alin.(1) C.pr.civ., citaţia va cuprinde:

a) denumirea instanţei, sediul ei şi, când este cazul, alt loc decât sediul instanţei unde

urmează să se desfăşoare judecarea procesului;

b) data emiterii citaţiei;

c) numărul dosarului;

d) anul, luna, ziua şi ora înfăţişării;

e) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a celui citat, precum şi locul

unde se citează;

f) calitatea celui citat;

g) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a părţii potrivnice şi obiectul

cererii;

34

M.Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol.II, Ed .UNIVERSUL JURIDIC, Bucureşti, 2013, p.106-107. 35

Curtea de .Apel .Cluj, Secţia Civilă, Decizia nr.1519/2000, Buletinul .Jurisprudenţei/2000, Vol.I, p.267.

18

h) indicarea, dacă este cazul, a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar datorate

de cel citat;

i) menţiunea că, prin înmânarea citaţiei, sub semnătură de primire, personal ori prin

reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea

corespondenţei pentru un termen de judecată, cel citat este considerat că are în cunoştinţă şi

termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată;

j) alte menţiuni prevăzute de lege sau stabilite de instanţă;

k) ştampila instanţei şi semnătura grefierului.

În caz de coparticipare procesuală dacă unul dintre coparticipanţi nu este legal citat,

instanţa nu poate să analizeze nici o cerere a coparticipanţilor legal citaţi.

Atunci când întâmpinarea este obligatorie, pârâtului i se pune în vedere, prin citaţie să

depună întâmpinare, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie i se va atrage atenţia să-şi

pregătească apărarea pentru primul termen de judecată.

De asemenea, pârâtului trebuie să i se atragă atenţia asupra sancţiunii decăderii din

dreptul de a administra dovezi şi de a invoca excepţii procesuale relative.36

Celui care primeşte citaţia i se atrage atenţia că, prin semnarea dovezii de înmânare,

partea ar putea fi considerată că are cunoştinţă şi de termenele de judecată următoare, astfel

încât să nu mai fie necesară citarea acesteia în tot cursul judecăţii din etapa procesuală

respectivă.

În citaţie trebuie să se indice faptul că pârâtul care locuieşte în străinătate are obligaţia

de a-şi alege un domiciliu în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind

procesul.

În lipsa unui text care să prevadă altfel, în citaţie nu trebuie să se arate ce aspecte

urmează să fie puse în discuţie la termenul pentru care a fost emisă citaţia.37

Potrivit art.157 alin.(2) C.pr.civ., în citaţie se menţionează, când este cazul, orice date

necesare pentru stabilirea adresei celui citat, precum şi dacă citarea se face cu chemarea la

interogatoriu sau dacă cel citat este obligat să prezinte anumite înscrisuri ori dacă i se

comunică odată cu citaţia alte acte de procedură.

Conform art.157 alin.(3) C.pr.civ., cerinţele de la alin.(1) lit.a), c), d), e) şi k) sunt

prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

II.2.2. Înmânarea citaţiei şi a altor acte de procedură.

Codul de procedură civilă stabileşte o serie de reguli privitoare la locul unde urmează

să se deplaseze agentul procedural pentru înmânarea citaţiei.

Potrivit art.155 alin.(1), vor fi citaţi:

- statul, prin Ministerul Finanţelor Publice sau alte organe anume desemnate în acest

scop de lege, la sediul acestora – pct.1;

- unităţile administrativ teritoriale şi celelalte persoane juridice de drept public, prin

cei însărcinaţi să le reprezinte în justiţie, la sediul acestora - pct.2;38

- persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau,

atunci când este cazul la sediul dezmembrământului lor – pct.3;

- asociaţiile, societăţile şi alte entităţi fără personalitate juridică constituite potrivit

legii, prin reprezentantul desemnat, la sediul sau domiciliul acestuia – pct.4;

- cei supuşi procedurii insolvenţei, precum şi creditorii acestora, la domiciliul sau,

după caz, la sediul acestora; după deschiderea procedurii, citarea va fi efectuată potrivit legii

special – pct.5;

36

M.Tăbârcă, op.cit., p.118. 37

Tribunalul Suprem, Secţia Civilă, Decizia nr.2032/1974, Revista română de drept, nr.7/1975, p.67. 38

A se vedea şi M.Tăbârcă, op.cit., p.121-122.

19

- persoanele fizice, la domiciliul lor; în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea

se va face la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi

făcută la locul cunoscut unde îşi desfăşoară permanent activitatea curentă – pct.6;

- incapabilii sau cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, prin reprezentanţii sau

ocrotitorii lor legali, la domiciliul ori sediul acestora, după caz; în caz de numire a unui

curator special, potrivit art. 58, citarea se va face prin acest curator, la sediul său profesional –

pct.7;

- bolnavii internaţi în unităţi sanitare, la administraţia acestora – pct.8;

- militarii încazarmaţi, la unitatea din care fac parte, prin comandamentul acesteia –

pct.9;

- cei care fac parte din echipajul unei nave maritime sau fluviale, alta decât militară,

dacă nu au domiciliul cunoscut, la căpitănia portului unde este înregistrată nava – pct.10;

- deţinuţii, la administraţia locului de deţinere – pct.11;

- personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi cetăţenii români trimişi să

lucreze în cadrul personalului organizaţiilor internaţionale, precum şi membrii de familie care

locuiesc cu ei, cât timp se află în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe; alţi cetăţeni

români, aflaţi în străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii familiilor care îi însoţesc,

prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află unitatea care i-a trimis

în străinătate – pct.12;

- persoanele care se află în străinătate, altele decât cele prevăzute la pct. 12, dacă au

domiciliul sau reşedinţa cunoscută, printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu

conţinut declarat şi confirmare de primire, recipisa de predare a scrisorii la poşta română, în

cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă a îndeplinirii

procedurii, dacă prin tratate sau convenţii internaţionale la care este parte România ori prin

acte normative speciale nu se prevede altfel. Dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în

străinătate nu este cunoscut/cunoscută, citarea se face potrivit art. 167. În toate cazurile, dacă

cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat numai acesta din urmă –

pct.13;

- cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, potrivit art. 167 – pct.14;

- moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, printr-un curator special numit de

instanţă, la domiciliul acestuia – pct.15.

În condiţiile art.162 alin.(1) C.pr.civ., înmânarea citaţiilor şi a tuturor actelor de

procedură în cazurile prevăzute la art.155 alin.(1) pct.1-5 şi pct.12 sau atunci când actul

urmează să fie înmânat unui avocat, notar public ori executor judecătoresc, se poate face

funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, care va semna dovada. În

lipsa acestora înmânarea citaţiei sau a actelor de procedură se va face administratorului

clădirii, iar, în lipsă, paznicului sau agentului de pază, care va semna procesul verbal întocmit

în acest scop de către agent, după ce acesta din urmă a certificat în prealabil identitatea şi

calitatea sa.

Potrivit art.162 alin.(2) C.pr.civ., în cazurile prevăzute la art.161 alin.(4) –(7), unitatea

unde se află cel citat îi va înmâna, de îndată, acestuia citaţia ori, după caz actul de procedură

comunicat sub luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-

a putut obţine semnătura lui. În acest din urmă caz se va proceda potrivit alin.(1). Dovada se

va preda agentului ori va fi trimisă direct instanţei, dacă înmânarea citaţiei nu s-a putut face de

îndată.

Atunci când sunt citate persoanele care se află într-una dintre situaţiile de la art.161

alin.(4) – (7), agentul însărcinat cu predarea citaţiei sau a altui act de procedură îl predă, sub

semnătură, funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei din cadrul unităţii unde se

află cel citat, iar funcţionarul este cel care va face efectiv înmânarea.

20

În condiţiile art.167 alin.(1) C.pr.civ., când reclamantul învederează, motivat că, deşi a

făcut tot ce i-a stat în putinţă nu a reuşit să afle domiciliul pârâtului sau a altui loc unde ar

putea fi citat potrivit legii, instanţa va putea încuviinţa citarea acestuia prin publicitate.

Pentru a se recurge la procedura citării prin publicitate nu este suficient ca reclamantul

să afirme că nu cunoaşte domiciliul pârâtului sau un alt loc unde acesta ar putea fi citat,

potrivit legii39

, ci trebuie să învedereze împrejurări concrete din care să rezulte că, deşi a

depus toată diligenţa necesară, nu a reuşit să afle asemenea elemente, el dovedindu-şi

susţinerile prin probe corespunzătoare.

În cazul persoanei juridice se va depune adresă de la oficiul registrului comerţului40

,

dacă pârâtul este societate comercială; extras din Registrul naţional al persoanelor juridice

fără scop lucrativ; extras din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în condiţiile OG nr.26/2000.

Potrivit art.167 alin.(2) – (3), citarea prin publicitate se face afişându-se citaţia la uşa

instanţei, pe portalul instanţei de judecată competente şi la ultimul domiciliu cunoscut al celui

citat. În cazurile în care apreciază că este necesar, instanţa va dispune şi publicarea citaţiei în

Monitorul Oficial al României sau într-un ziar central de largă răspândire. Odată cu

încuviinţarea citării prin publicitate, instanţa va numi un curator dintre avocaţii baroului,

potrivit art.58, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului.

Cât priveşte termenul pentru afişarea sau publicarea citaţiei, în condiţiile art.167

alin.(4) , procedura se socoteşte îndeplinită în a 15 zi de la publicarea citaţiei, potrivit

dispoziţiilor alin.(2).

Potrivit art.167 alin.(5) C.pr.civ., dacă cel citat se înfăţişează şi dovedeşte că a fost

citat prin publicitate cu rea credinţă, toate actele de procedură ce a urmat încuviinţării acestei

citări vor fi anulate, iar reclamantul care a cerut citarea prin publicitate va fi sancţionat

potrivit dispoziţiilor art.187 alin.(1) pct.1 lit.c) C.pr.civ.

În conformitate cu dispoziţiile art.158 alin.(1) C.pr.civ., în caz de alegere de domiciliu

sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de

procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea

menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art.155 sau art.156 C.pr.civ.

Dacă alegerea de domiciliu sau sediu nu este făcută de persoanele care se află în

străinătate, acestora le vor fi comunicate actele de procedură prin scrisoare recomandată,

recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce

se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinirea procedurii.

Alegerea de domiciliu sau sediu este valabil făcută şi dacă partea indică o căsuţă

poştală unde să-i fie comunicate toate actele de procedură – art.158 alin.(2) C.pr.civ.

Alegerea de domiciliu sau sediu reglementată de art.158 C.pr.civ., produce consecinţe

numai cât priveşte comunicarea actelor de procedură însă nu şi sub aspectul competenţei

atunci când în lege se prevede că o anumită acţiune poate să fie introdusă la instanţa

domiciliului reclamantului.

În condiţiile art.172 C.pr.civ., dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat

locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând locul unde va fi

citată la termenele următoare, precum şi partea adversă, prin scrisoare recomandată, a cărei

recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa

despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoştinţare,

procedura de citare pentru aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.

Dispoziţiile art.172 C.pr.civ. sunt aplicabile numai atâta timp cât judecata se află în

primă instanţă, în apel şi recurs, deoarece, după ce hotărârea a rămas definitivă, părţile sunt

îndreptăţite să considere că nu se vor mai exercita căi de atac41

.

39

D.A.P.Florescu ş.a., excepţiile în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.235. 40

A se vedea art.4 alin.(2) din Legea nr.26/1990. 41

M.Tăbârcă, op.cit., p.142-143.

21

Textul nu stabileşte în cât timp de la schimbarea adresei trebuie făcută înştiinţarea,

însă, în respectarea dispoziţiilor art.12 C.pr.civ., comunicarea noii adrese ar trebui făcută de

îndată.

Pentru ca părţile să-şi poată pregăti apărarea, legiuitorul a impus ca citaţia sau celelalte

acte de procedură să fie comunicate în timp util.

Potrivit art.159 C.pr.civ., citaţia şi celelalte acte de procedură, sub sancţiunea nulităţii,

vor fi înmânate părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. În cazuri urgente sau

atunci când legea prevede în mod expres judecătorul poate dispune scurtarea termenului de

înmânarea citaţiei sau actului de procedură, despre aceasta făcându-se menţiune în citaţie sau

în actul de procedură.

Atunci când legea prevede în mod expres un termen mai scurt de înmânarea citaţiei,

judecătorul nu mai are nici un drept de apreciere sub acest aspect42

. Şi în acest caz trebuie să

se facă menţiune în citaţie despre reducerea termenului de înmânare.

Potrivit dispoziţiilor art.171 C.pr.civ., când comunicarea actelor de procedură se face

prin agenţi procedurale, ei nu vor putea instrumenta decât în zilele lucrătoare între orele 700

–

2000

, iar în cazuri urgente şi în zilele nelucrătoare sau de sărbători legale, dar numai cu

încuviinţarea preşedintelui instanţei.

Nesocotirea dispoziţiilor art.171 C.pr.civ., va atrage nulitatea comunicării,

condiţionată de vătămare.

Aspectele privitoare la comunicarea citaţiei sunt valabile şi pentru comunicarea

oricărui alt act de procedură, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Potrivit art.160 alin.(1) C.pr.civ., dacă partea prezentă în instanţă, personal sau prin

reprezentant, nu a primit citaţia sau a primit-o într-un termen mai scurt decât cel prevăzut la

art.159 sau există o altă cauză de nulitate privind citaţia ori procedura de înmânare a acesteia,

procesul se amână, la cererea părţii interesate.

De asemenea, dacă partea nu este prezentă la termenul pentru care nu a fost legal

citată, va trebui să invoce neregularitatea procedurală la primul termen la care este prezentă

sau, după caz, este legal citată, chiar dacă, în acest ultim caz lipseşte – art.160 alin.(2)

C.pr.civ.

Potrivit art.160 alin.(3) C.pr.civ., în lipsa părţii nelegal citate, neregularitatea privind

procedura de citare a acesteia poate fi invocată şi de celelalte părţi ori de procuror sau de

instanţă, din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs.

II.2.3. Procedura propriu zisă de comunicare.

Organele competente să comunice citaţiile şi toate celelalte acte de procedură în

România43

sunt arătate în art.154 C.pr.civ.:

(1) Comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin

agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori

salariaţi ai altor instanţe în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul.

(2) Comunicarea se face în plic închis, la care se alătură dovada de înmânare/procesul-

verbal şi înştiinţarea prevăzute la art. 163. Plicul va purta menţiunea "PENTRU JUSTIŢIE. A

SE ÎNMÂNA CU PRIORITATE".

(3) Instanţa solicitată, când i se cere să îndeplinească procedura de comunicare pentru

altă instanţă, este obligată să ia de îndată măsurile necesare, potrivit legii, şi să trimită

instanţei solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii.

42

De exemplu, în condiţiile art.125 alin.(4) din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

copilului, părţile sunt legal citate dacă citaţia le-a fost înmânată cel puţin cu o zi înaintea judecării. 43

M.Tăbârcă, op.cit., p.148 -149.

22

(4) În cazul în care comunicarea potrivit alin.(1) nu este posibilă, aceasta se va face

prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire, în plic

închis, la care se ataşează dovada de primire/procesul-verbal şi înştiinţarea prevăzute la art.

163.

(5) La cererea părţii interesate şi pe cheltuiala sa, comunicarea actelor de procedură se

va putea face în mod nemijlocit prin executori judecătoreşti, care vor fi ţinuţi să îndeplinească

formalităţile procedurale prevăzute în prezentul capitol, sau prin servicii de curierat rapid, în

acest din urmă caz dispoziţiile alin.(4) fiind aplicabile în mod corespunzător.

(6) Comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură se poate face de grefa instanţei

şi prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului

şi confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanţei datele corespunzătoare în acest

scop. În vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de procedură, va comunica un formular

care va conţine: denumirea instanţei, data comunicării, numele grefierului care asigură

comunicarea şi indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu

data primirii, numele în clar şi semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei şi

va fi expediat instanţei prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace.

(7) Instanţa va verifica efectuarea procedurilor de citare şi comunicare dispuse pentru

fiecare termen şi, când este cazul, va lua măsuri de refacere a acestor proceduri, precum şi

pentru folosirea altor mijloace ce pot asigura înştiinţarea părţilor pentru înfăţişarea la termen.

(8) În scopul obţinerii datelor şi informaţiilor necesare realizării procedurii de

comunicare a citaţiilor, a altor acte de procedură, precum şi îndeplinirii oricărei atribuţii

proprii activităţii de judecată, instanţele au drept de acces direct la bazele de date electronice

sau la alte sisteme de informare deţinute de autorităţi şi instituţii publice. Acestea au obligaţia

de a lua măsurile necesare în vederea asigurării accesului direct al instanţelor la bazele de date

electronice şi sistemele de informare deţinute.

De menţionat faptul că între Ministerul Justiţiei şi Ministerul Administraţiei şi

Internelor a fost încheiat Protocolul de Cooperare privind accesul la bazele de date aflate în

administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, valabil până la data de 31 decembrie

2011, cu posibilitatea prelungirii tacite, pe perioade succesive de 1 an, dacă niciuna dintre

părţi nu notifică celeilalte, cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului, voinţa de

încetare a aplicabilităţii acestuia.

Pentru a afla informaţii în legătură cu sediul persoanei juridice parte în proces, poate

să fie accesată baza de date a Registrului Comerţului.

Cât priveşte verificarea procedurii de citare şi de comunicare a actelor de procedură, în

Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti, se fac referiri la atribuţiile

grefierului de şedinţă în art.1032 alin.(3) precum şi în art.110

3, atât în cadrul activităţii

premergătoare şedinţei de judecată, cât şi în cadrul activităţii din timpul şedinţei de judecată.

De asemenea în art.241 alin.(3) C.pr.civ., se reia o parte din prevederile art.154

alin.(7) C.pr.civ.

Situaţiile ce pot apărea la comunicarea citaţiei sau a altui act de procedură sunt arătate

în art.163 C.pr.civ.:

(1) Comunicarea citaţiei se va face persoanei în drept să o primească, care va semna

dovada de înmânare certificată de agentul însărcinat cu înmânarea.

(2) Dacă destinatarul primeşte citaţia, dar refuză să semneze dovada de înmânare ori,

din motive întemeiate, nu o poate semna, agentul va întocmi un proces-verbal în care va arăta

aceste împrejurări.

(3) Dacă destinatarul refuză să primească citaţia, agentul o va depune în cutia poştală.

În lipsa cutiei poştale, va afişa pe uşa locuinţei destinatarului o înştiinţare care trebuie să

cuprindă

a) anul, luna, ziua şi ora când depunerea sau, după caz, afişarea a fost făcută;

23

b) numele şi prenumele celui care a făcut depunerea sau, după caz, afişarea şi funcţia

acestuia;

c) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui

înştiinţat;

d) numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea instanţei pe

rolul căreia se află dosarul, cu indicarea sediului acesteia;

e) arătarea actelor de procedură despre a căror comunicare este vorba;

f) menţiunea că după o zi, dar nu mai târziu de 7 zile de la afişarea înştiinţării ori, când

există urgenţă, nu mai târziu de 3 zile, destinatarul este în drept să se prezinte la sediul

instanţei de judecată pentru a i se comunica citaţia. Când domiciliul sau reşedinţa ori, după

caz, sediul acestuia nu se află în localitatea unde instanţa de judecată îşi are sediul, înştiinţarea

va cuprinde menţiunea că pentru a i se comunica citaţia destinatarul este în drept să se

prezinte la sediul primăriei în a cărei rază teritorială locuieşte sau îşi are sediul;

g) menţiunea că, în cazul în care, fără motive temeinice, destinatarul nu se prezintă

pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului de 7 zile sau, după caz, al termenului de 3

zile prevăzut la lit. f), citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;

h) semnătura celui care a depus sau a afişat înştiinţarea.

(4) Menţiunile de la alin. (3) lit. c) - g) se completează de către grefa instanţei.

Termenele prevăzute la alin. (3) lit. f) şi g) se calculează zi cu zi.

(5) Despre împrejurările arătate la alin. (3) agentul va întocmi un proces-verbal, care

va cuprinde menţiunile arătate la art. 164, acesta făcând dovada până la înscrierea în fals cu

privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.

(6) Dacă destinatarul nu este găsit la domiciliu ori reşedinţă sau, după caz, sediu,

agentul îi va înmâna citaţia unei persoane majore din familie sau, în lipsă, oricărei alte

persoane majore care locuieşte cu destinatarul ori care, în mod obişnuit, îi primeşte

corespondenţa.

(7) Când destinatarul locuieşte într-un hotel sau într-o clădire compusă din mai multe

apartamente şi nu este găsit la această locuinţă a sa, agentul îi va comunica citaţia

administratorului, portarului sau celui care, în mod obişnuit, îl înlocuieşte. În aceste cazuri,

persoana care primeşte citaţia va semna dovada de primire, agentul certificându-i identitatea şi

semnătura şi încheind un proces-verbal cu privire la aceste împrejurări. Dispoziţiile alin. (2)

se aplică în mod corespunzător.

(8) În cazul în care lipsesc persoanele prevăzute la alin. (6) şi (7), precum şi atunci

când acestea, deşi prezente, refuză să primească actul, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (3) -

(5).

(9) În cazurile prevăzute la alin. (3) şi (8), agentul are obligaţia ca, în termen de cel

mult 24 de ore de la depunerea sau afişarea înştiinţării, să depună citaţia, precum şi procesul-

verbal prevăzut la alin. (5), la sediul instanţei de judecată care a emis citaţia ori, după caz, la

cel al primăriei în raza căreia destinatarul locuieşte sau îşi are sediul, urmând ca acestea să

comunice citaţia.

(10) Când părţii sau reprezentantului ei i s-a înmânat citaţia de către funcţionarul

anume desemnat în cadrul primăriei, acesta are obligaţia ca, în termen de cel mult 24 ore de la

înmânare, să înainteze instanţei de judecată dovada de înmânare prevăzută la alin. (1), precum

şi procesul-verbal prevăzut la alin. (5).

(11) Când termenul prevăzut la alin. (3) lit. f) s-a împlinit fără ca partea sau un

reprezentant al ei să se prezinte la primărie pentru a i se înmâna citaţia, funcţionarul anume

însărcinat din cadrul primăriei va înainta instanţei de judecată, de îndată, citaţia ce trebuia

comunicată, precum şi procesul-verbal prevăzut la alin. (5).

(12) Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi la comunicarea sau notificarea oricărui

alt act de procedură.

24

Potrivit art.166 C.pr.civ., când comunicarea actelor de procedură nu se poate face

deoarece imobilul a fost demolat, a devenit nelocuibil sau de neîntrebuinţat ori destinatarul

actului nu mai locuieşte în imobilul respectiv sau atunci când comunicare nu poate fi făcută

din alte motive asemănătoare, agentul va raporta cazul grefei instanţei spre a înştiinţa din timp

partea care a cerut comunicarea despre această împrejurare şi a-i pune în vedere să facă

demersuri pentru a obţine noua adresă unde urmează a se face comunicarea.

Potrivit art.164 alin.(1) C.pr.civ., dovada de înmânare a citaţiei sau a altui act de

procedură ori, după caz, procesul-verbal va cuprinde:

a) anul, luna, ziua şi ora când dovada a fost luată sau procesul-verbal a fost întocmit;

b) numele, prenumele şi funcţia agentului, precum şi, dacă este cazul, ale

funcţionarului de la primărie;

c) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, şi domiciliul ori sediul

destinatarului, cu arătarea numărului etajului, apartamentului sau camerei, dacă cel citat

locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje ori apartamente sau în hotel, precum şi dacă actul

de procedură a fost înmânat la locuinţa sa, depus în cutia poştală ori afişat pe uşa locuinţei.

Dacă actul de procedură a fost înmânat în alt loc, se va face menţiune despre aceasta;

d) numele, prenumele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea, în cazul în care

actul de procedură a fost înmânat altei persoane decât destinatarului;

e) denumirea instanţei de la care emană citaţia ori alt act de procedură şi numărul

dosarului;

f) semnătura celui care a primit citaţia sau alt act de procedură, precum şi semnătura

agentului sau, după caz, funcţionarului de la primărie care o certifică, iar în cazul în care se

întocmeşte proces-verbal, semnătura agentului, respectiv a funcţionarului primăriei.

Potrivit art.164 alin.(3) C.pr.civ., cerinţele de la alin.(1) lit.a), c), d), e) şi f) sunt

prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Nulitatea intervine şi pentru lipsa elementului de la litera b), însă, în acest caz, cel care

invocă nulitatea trebuie să facă dovada vătămării.

Potrivit art.164 alin.(2) C.pr.civ., procesul-verbal va cuprinde şi arătarea motivelor

pentru care a fost întocmit.

Art.164 alin.(4) C.pr.civ., prevede că menţiunile din procesul-verbal privitoare la

faptele constatate personal de cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura

înscrierii în fals.

Dovada de înmânare a citaţiei sau procesul-verbal se ataşează la dosarul cauzei –

art.93 alin.(4) ROI.

Potrivit art.165 C.pr.civ., procedura se socoteşte îndeplinită după cum urmează:

1. la data semnării dovezii de înmânare ori, după caz, a încheierii procesului-verbal

prevăzut la art. 164, indiferent dacă partea a primit sau nu citaţia ori alt act de procedură

personal;

2. în cazul citării ori comunicării altui act de procedură efectuate prin poştă sau

curierat rapid, potrivit art. 154 alin. (4) şi (5), procedura se socoteşte îndeplinită la data

semnării de către parte a confirmării de primire ori a consemnării, potrivit art. 163, de către

funcţionarul poştal sau de către curier a refuzului acesteia de a primi corespondenţa;

3. în cazul citării sau comunicării altui act de procedură efectuate potrivit art. 154 alin.

(6), procedura se socoteşte îndeplinită la data arătată pe copia imprimată a confirmării

expedierii, certificată de grefierul care a făcut transmisiunea.

Conform art.169 C.pr.civ., după sesizarea instanţei, dacă părţile au avocat sau consilier

juridic, cererile, întâmpinările ori alte acte se pot comunica direct între aceştia. În acest caz,

cel care primeşte cererea va atesta primire pe însuşi exemplarul care urmează a fi depus la

instanţă sau, după caz, prin orice alte mijloace care asigură îndeplinirea acestei proceduri.

25

În condiţiile art.170 C.pr.civ., partea prezentă în instanţă personal, prin avocat sau prin

alt reprezentant este obligată să primească actele de procedură şi orice înscris folosit în

proces, care i se comunică în şedinţă. Dacă se refuză primirea, actele şi înscrisurile se

consideră comunicate prin depunerea lor la dosar, de unde, la cerere, partea le poate primi sub

semnătură – alin.(1). Partea are dreptul să ridice şi între termene, sub semnătură, actele de

procedură şi înscrisurile prevăzute la alin.(1) – alin.(2).

II.2.4. Termenul în cunoştinţă

Potrivit art.229 alin.(1) C.pr.civ., partea care a depus cererea personal sau prin

mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un termen

de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convenţional, chiar neîmputernicit cu

dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă,

considerându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziţii îi sunt

aplicabile şi părţii căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convenţional ori prin

funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat citaţia pentru

un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată

ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată44

.

În condiţiile alin.(2) al art.229 C.pr.civ., dispoziţiile alin.(1) nu se aplică:

1. în cazul reluării judecăţii, după ce a fost suspendată;

2. în cazul când procesul se repune pe rol;

3. când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost prezentă la

încuviinţarea lui, când s-a stabilit şi termenul pentru luarea acestuia;

4. când, pentru motive temeinice, instanţa a dispus ca partea să fie citată la fiecare

termen;

5. în cazul în care instanţa de apel sau de recurs fixează termen pentru rejudecarea

fondului procesului după anularea hotărârii primei instanţe sau după casarea cu reţinere.

Potrivit art.229 alin.(3) C.pr.civ., militarii încazarmaţi sunt citaţi la fiecare termen.

Art.229 alin.(4) C.pr.civ., prevede că deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen.

Termenul de judecată nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice, din

oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi. Completul de judecată învestit cu judecarea cauzei

hotărăşte în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Părţile vor fi citate de îndată pentru noul

termen fixat. Dispoziţiile art.241 alin.(3) C.pr.civ., sunt aplicabile – art.230 C.pr.civ.

Dispoziţii privind preschimbarea termenului de judecată se regăsesc şi în art.99

alin.(8) din ROI.

Capitolul III

Judecata în primă instanță

Etapa dezbaterilor

III.1. Noţiuni introductive

Prin dezbatere se înţelege discutarea unei cauze în faţa instanţei de judecată de către

părţile unui proces45

.

Într-o altă46

accepţiune prin dezbatere judiciară se înţelege modalitatea practică şi

obligatorie de expunere, în cadrul şedinţei de judecată, de către părţi a pretenţiilor şi apărărilor

44

M.Tăbârcă, op.cit., p.174 – 177. 45

V.Breban, Dicţionar general al limbii române, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, 1987, p.283.

26

lor; ea reprezintă cadrul procesual necesar pentru realizarea justiţiei cu respectarea principiilor

fundamentale care guvernează activitatea de judecată47

.

Etapa dezbaterilor se desfăşoară în şedinţa de judecată, de regulă la mai multe termene

de judecată.

În această etapă părţile, în cadrul şedinţei de judecată au posibilitatea să îşi susţină în

contradictoriu pretenţiile şi apărările, să administreze probe, să depună concluzii.

Deoarece dezbaterea cauzei are ca obiectiv stabilirea situaţiei de fapt şi a normelor

juridice aplicabile, ea reprezintă una dintre cele mai importante etape ale procesului civil.

În cadrul dezbaterilor judecătorul are posibilitatea să-şi exercite rolul activ în vederea

stabilirii adevărului în cauza supusă judecăţii şi să asigure respectarea altor principii

fundamentale care guvernează procesul civil (principiul contradictorialităţii, principiul

dreptului de apărare, principiul legalităţii, principiul publicităţii, principiul oralităţii, principiul

nemijlocirii).

Activitatea de soluţionare a cauzei în şedinţă publică parcurge unele momente

procesuale importante începând cu activitatea de pregătire a şedinţei de judecată,

administrarea probelor, rezolvarea excepţiilor procesuale şi până la dezbaterea cauzei în

fond48

.

Dezbaterea în fond este partea finală a judecăţii în care părţile au posibilitatea de a-şi

expune în şedinţă publică pretenţiile şi apărările lor solicitând fiecare pronunţarea unei

hotărâri favorabile; dezbaterea în fond are loc cu prilejul ultimei şedinţe de judecată după ce

la termenele anterioare au fost administrate probele încuviinţate cu privire la toate

împrejurările cauzei49

.

III.2. Principii generale privitoare la desfăşurarea şedinţei de judecată.

Potrivit art.211 C.pr.civ., completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează

activitatea de cercetare şi dezbatere a fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor şi

garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia.

Activitatea judiciară are un caracter complex şi impune îndeplinirea unei multitudinii

de acte procedurale. Această activitate se realizează în condiţiile strict determinate de lege, ea

parcurgând mai multe momente procesuale importante, începând cu activitatea de pregătire a

şedinţei de judecată, cu încercarea de conciliere a părţilor, administrarea probelor, rezolvarea

excepţiilor de procedură şi dezbaterea cauzei în fond50

.

În conformitate cu prevederile art.212 C.pr.civ., judecarea procesului are loc la sediul

instanţei, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Cu titlu de exemplu de excepţie de la principiul potrivit căruia procesul se judecă la

sediul instanţei este procedura de cercetare la faţa locului (art.345-347) şi audierea unui

martor la locul unde se află, atunci când nu se poate prezenta (art.314).

Potrivit dispoziţiilor art.213 alin.(1) C.pr.civ., în faţa primei instanţe cercetarea

procesului se desfăşoară în camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel.

Această reglementare vizează restrângerea publicităţii pentru public, dar nu şi pentru

părţi.

46

M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1983, p.191. 47

Ibidem. 48

I.Leş, Tratat...,p.381. 49

M.Duţu, Dicţionar de drept privat, ed. a II-a, Ed. Monden, Bucureşti, 2002, p.312, M.Costin, I.Leş,

M.St.Minea; D.Radu, op.cit.,p.191. 50

I.Leş, Tratat de Drept procesual civil. Vol.I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.652-653.

27

Domeniul de acţiune a textului este cantonat la etapa cercetării procesului în faţa

primei instanţe dar şi cercetarea procesului în căile de atac este guvernată de acelaşi principiu

în ce priveşte publicitatea pentru părţi (art.240 alin.2 C.pr.civ.).51

Dezbaterea în fond a procesului are loc în şedinţă publică, deoarece limitarea

prevăzută de art.213 alin.(1) C.pr.civ., vizează numai etapa cercetării procesului.

Potrivit art.213 alin.(2) C.pr.civ., în cazurile în care dezbaterea fondului în şedinţă

publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a

părţilor ori intereselor justiţiei, instanţa poate dispune ca numai o parte sau întreaga dezbatere

să aibă loc fără prezenţa publicului.

Enumerarea persoanelor care pot participa la dezbateri este determinată de art.213

alin.(3) C.pr.civ., fiind vorba de persoanele a căror prezenţă este indispensabilă pentru

garantarea unor drepturi procesuale fundamentale (părţile şi apărătorii lor) sau de persoanele a

căror prezenţă este necesară pentru soluţionarea cauzei (martori, experţi etc.).

Potrivit art.214 alin.(1) C.pr.civ., membrii completului care judecă procesul trebuie să

rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii, acest articol transpunând în practică principiul

fundamental prevăzut de art.19 C.pr.civ.

Actualul Cod de procedură civilă sancţionează cu nulitatea schimbarea judecătorului

stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei, fără respectarea normelor aplicabile, pe parcursul

judecăţii, precum şi pronunţarea hotărârii de către un alt judecător decât cel care a luat parte la

dezbaterea pe fond a procesului – art.488 alin.(1) pct.2.

Schimbarea membrilor completului de judecată este admisă de lege numai în mod

excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al

instanţelor judecătoreşti.

III.3. Activitatea premergătoare şedinţei de judecată

Potrivit art.215 alin.(1) C.pr.civ., instanţa are obligaţia de a întocmi pentru fiecare

şedinţă de judecată o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi, listă care se afişează cu cel

puţin o oră înainte de începerea şedinţei pe portalul instanţei şi la uşa sălii de şedinţă.

Potrivit art.103 din Regulament52

grefierul de şedinţă preia dosarele de la arhivă, sub

semnătură în registru de termene, afişează lista cauzelor cu o zi înaintea termenului de

judecată sau cel mai târziu cu o oră înainte de începerea şedinţei la instanţele la care

activitatea se desfăşoară în 2-3 timpi. Grefierul de şedinţă completează condica de şedinţă53

,

verifică dacă au sosit la instanţă şi s-au ataşat la dosare dovezile de înmânare sau de

comunicare a citaţiilor şi a celorlalte acte de procedură, precum şi relaţiile şi actele solicitate

de preşedinte sau de instanţa de judecată. De asemenea, grefierul de şedinţă verifică

legalitatea îndeplinirii procedurilor de citare sau de comunicare ataşate la dosar şi informează

preşedintele completului de judecată despre deficienţele constatate pentru a se lua eventualele

măsuri. Dosarele se predau completelor de judecată.

Preşedintele instanţei asigură procurorului de şedinţă, părţilor şi celorlalte persoane

prevăzute de lege posibilitatea consultării din timp a dosarelor.

51

I.Deleanu, Consideraţii generale şi unele observaţii cu privire la proiectul Codului de procedură civilă, RRDP

nr.2/2009, p.34. 52

La data intrării în vigoare a Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr.387 din 22 sept.2005, a fost

abrogată Hotărârea C.S.P. al Magistraturii nr.159/2004 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară a

instanţelor judecătoreşti cu modificările şi completările ulterioare, publicate în Monit.Of. al României, Partea I

nr.881 din 27 sept 2004; în continuare vom folosi termenul de Regulament. 53

În condica se şedinţă se trec dosarele din şedinţa respectivă, separat de complete, în ordinea înscrisă pe lista

cauzelor, noul termen de judecată în caz de amânare a judecăţii, hotărârile pronunţate şi numărul acestora

precum şi numele judecătorului ce le va redacta.

28

III.4. Desfăşurarea judecăţii

Şedinţa de judecată constituie o fază hotărâtoare în desfăşurarea procesului civil

deoarece în cadrul ei se lămuresc faptele care au generat litigiul dintre părţi şi prin

administrarea, verificarea şi cercetarea întregului material probator se stabilesc adevăratele

raporturi dintre părţi, drepturile încălcate sau contestate cu privire la care instanţa va trebui

prin aplicarea dispoziţiilor legale să pronunţe hotărârea de reintegrare a ordinii de drept

încălcate54

.

Dispoziţiile art.52 alin.(2) din Legea nr.304/2004 prevăd că, completul de judecată

este prezidat prin rotaţie de unul dintre membrii acestuia55

.

Şedinţele de judecată vor fi publice, afară de cazurile când prin lege se dispune

altfel56

.

Dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi,

instanţa poate să dispună ca dezbaterea să se facă în şedinţă secretă însă pronunţarea hotărârii

se va face tot în şedinţă publică.

Legea determină şi unele priorităţi în soluţionarea cauzelor stabilite pentru ziua

respectivă. Astfel, cauzele declarate urgente, cele rămase în divergenţă şi cele care au primit

termen în continuare57

se vor dezbate înaintea celorlalte.

O altă categorie de excepţii priveşte cauzele în care partea sau părţile sunt reprezentate

sau asistate de avocat, respectiv consilier juridic.

Părţile pot solicita schimbarea rândului de pe listă, dar numai pentru motive temeinice.

Atribuțiile președintelui completului de judecată sunt prevăzute în art. 216 C.pr.civ.,

unde se arată că președintele completului este cel care conduce ședința de judecată, el având

atribuția de a deschide, suspenda sau ridica ședința.

Dezbaterea fiecărei cauze începe cu apelul părților, care se face de grefier, care va

referi și la obiectul pricinii, stadiul procesului și la legalitatea procedurii de citare-art. 104

alin.(10) din R.O.I.

Președintele va da cuvântul mai întâi reclamantului și apoi pârâtului. Celelalte părți

vor lua cuvântul după pârât. Reprezentantul Ministerului Public va vorbi cel din urmă, afară

de cazul în care a pornit acțiunea. Alte persoane sau organe care participă la proces vor avea

cuvântul în limita drepturilor pe care le au în proces. Dacă președintele apreciază necesar,

poate acorda părților și celorlalți participanți cuvântul, în aceeați ordine, de mai multe ori.

Președintele are posibilitatea de alimita în timp cuvântul părților.

Judecătorii și părțile pot pune întrebări celorlalți participanți numai prin intermediul

președintului completului de judecată. Acesta poate încuviința ca judecătorii și părțile să

adreseze direct întrebările.

Potrivit art. 217 C.pr.civ., preşedintele exercită poliţia şedinţei, putând lua măsuri

pentru păstrarea ordinei şi bunei credinţe.

Textul de lege are o importanţă deosebită deoarece îi conferă preşedintelui de complet

puteri adecvate în vederea realizării în bune condiţii a actului de justiţie58

.

În acelaşi articol sunt prevăzute şi alte reguli privind conducerea şedinţei de către

preşedintele completului de judecată precum şi măsurile pe care acesta le poate dispune.

54

I.Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generală...,p.466. 55

Art.22 alin.1 lit.c din Regulament prevede că, Colegiul de Conducere stabileşte compunerea completelor de

judecată la începutul anului urmărind asigurarea continuităţii acestora. 56

Aşa cum am arătat atunci când am analizat principiul publicităţii acesta este consacrat atât în

Constituţie(art.126) cât şi în Codul de procedură civilă (art.121 alin.1) şi în L.304/2004 (art.11). 57

I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, 2013, Vol.I, p.923. 58

I.Leş, Comentariile Codului..., vol.I, p.352.

29

Astfel, dacă nu mai este loc în sala de şedinţă, preşedintele completului de judecată

poate înlătura pe cei care ar veni mai târziu sau pe cei ce depăşesc numărul locurilor.

În sala de şedinţă nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme, afară numai dacă le poartă

în vederea serviciului ce îndeplineşte în faţa instanţei.

Preşedintele completului de judecată poate dispune îndepărtarea din sală a minorilor şi

a persoanelor care au o ţinută necuviincioasă.

Persoanele care participă la şedinţa de judecată sunt obligate să aibă o purtare

cuviincioasă iar cei care vorbesc instanţei trebuie să stea în picioare, dacă preşedintele nu

încuviinţează altfel.

Orice persoană care tulbură mersul dezbaterilor poate fi chemată la ordine de

preşedintele de complet. Dacă această chemare rămâne fără rezultat el poate obliga pe cel care

tulbură şedinţa să părăsească şi, la nevoie, va da ordin să fie scos din sală. Preşedintele de

complet poate să dispună îndepărtarea tuturor persoanelor din sală dacă altfel nu se poate

păstra ordinea.

Dacă printre cei îndepărtaţi din sală ar fi vreuna din părţi, înainte de deschiderea

dezbaterilor, aceasta va fi chemată în sală şi, sub pedeapsa nulităţii, i se vor pune în vedere

toate faptele importante petrecute în lipsa sa, precum şi declaraţiile celor ascultaţi.

O astfel de măsură nu mai este necesară atunci când avocatul care a reprezentat partea

a rămas în sala de judecată, acestuia revenindu-i obligaţia să aducă la cunoştinţă părţii despre

cele întâmplate. Această obligaţie de a aduce la cunoştinţa părţii despre cele petrecute în sala

de judecată în lipsa sa este o obligaţie care ţine de deontologia profesională, iar nu o obligaţie

impusă printr-o normă procedurală59

.

În ipoteza în care cel care tulbură liniştea şedinţei este însuşi apărătorul părţii,

preşedintele îl va chema la ordine şi, dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea dezbaterilor nu

mai este cu putinţă, procesul se va amâna, aplicându-se amenda judiciară prevăzută la art.187

alin.(1) pct.2 C.pr.civ., iar cheltuielile ocazionate de amânare vor fi trecute în sarcina sa, prin

încheiere executorie.

În scopul realizării disciplinei necesare activităţii de înfăptuire a justiţiei, instanţele

dispun, conform art.130 din Constituţie şi de poliţie pusă în serviciul lor.

Art.218 C.pr.civ., îi conferă preşedintelui completului de judecată dreptul de a

constatat săvârşirea unei infracţiuni în cursul şedinţei şi de a-l identifica pe făptuitor.

Procesul-verbal întocmit în aceste condiţii se trimite procurorului, pentru a proceda în

conformitate cu prevederile legii penale şi procesual penale. Legea îi conferă instanţei şi

dreptul de a-l reţine pe făptuitor. Măsura trebuie adoptată de instanţă cu respectarea

dispoziţiilor legislaţiei penale.

În acelaşi timp Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor,

instituie norme privitoare la răspunderea disciplinară a magistraţilor printre care şi unele care

se raportează la modul de îndeplinire a obligaţiilor de serviciu, dar şi la respectarea normelor

de procedură60

.

Potrivit art.219 alin.(1) C.pr.civ., instanţa este ţinută să verifice identitatea părţilor, iar

dacă ele sunt reprezentate sau asistate, va verifica şi împuternicirea sau calitatea celor care le

reprezintă ori le asistă.

Dacă părţile nu răspund la apel, instanţa va verifica dacă procedura de citare a fost

îndeplinită şi, după caz, va proceda, în condiţiile legii, la amânarea, suspendarea ori la

judecarea procesului.

La începutul dezbaterilor preşedintele completului este obligat să verifice dacă au fost

respectate cerinţele privitoare la plata taxelor judiciare de timbru.

59

Ibidem, p.354 60

I.Leş, Tratat de drept procesual civil. Vol.I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.662.

30

Conform art.220 C.pr.civ., părţile pot cere instanţei, la începutul şedinţei, amânarea

cauzelor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Când

completul de judecată este alcătuit din mai mulţi judecători, această amânare se poate face şi

de un singur judecător.

Amânarea judecăţii în temeiul învoielii părţilor nu se poate încuviinţa decât o singură

dată în cursul procesului – art.221 alin.(1) C.pr.civ.

Conform art.221 alin.(2) C.pr.civ., după o amânare prin acordul părţilor, dacă acestea

nu stăruiesc în judecată, cauza va fi suspendată şi repusă pe rol numai după plata taxelor

judiciare de timbru, potrivit legii.

Amânarea judecăţii poate fi dispusă şi pentru lipsă de apărare, în condiţiile art.222

C.pr.civ.

Motivele pentru care se solicită amânarea judecăţii, pentru lipsa de apărare, nu trebuie

să fie imputabile părţii sau reprezentantului ei.61

Pentru ipoteza respingerii cererii de amânare, legată de lipsa apărătorului, legea

dispune că într-o asemenea împrejurare, instanţa va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în

vederea depunerii de concluzii scrise.

Această prevedere reprezintă o garanţie a dreptului la apărare, iar nerespectarea acestei

garanţii poate fi sancţionată cu nulitatea hotărârii.

Lipsa uneia dintre părţi la judecarea cauzei nu împiedică instanţa să desfăşoare

activităţile sale privind stabilirea adevărului şi la exercitarea unui rol activ (art.223 alin.1),

aceasta trebuind să cerceteze toate lucrările de la dosar, să asculte susţinerile părţii prezente şi

să se pronunţe pe temeiul dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii

care lipseşte – art.223 alin.(2) C.pr.civ.

Soluţia este aplicabilă şi în cazul în care la judecată lipsesc ambele părţi – art.223

alin.(3) C.pr.civ., aceasta cu condiţia ca cel puţin una dintre părţi să fi solicitat judecarea

cauzei în lipsă, deoarece în caz contrar, procesul se suspendă în baza art.411 alin.(1) pct.2

C.pr.civ.

Potrivit art.224 C.pr.civ., instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia

părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de

ele, potrivit legii sau invocate din oficiu.

Acest text consacră un aspect al rolului activ al judecătorului, având conotaţii şi în ce

priveşte principiul contradictorialităţii, al dreptului la apărare precum şi al dreptului la un

proces echitabil.62

În cazul în care una dintre părţi sau dintre persoanele care urmează să fie ascultate nu

cunoaşte limba română, instanţa va folosi un traducător autorizat. Dacă părţile sunt de acord,

judecătorul sau grefierul poate face oficiul de traducător. În situaţia în care nu poate fi

asigurată prezenţa unui traducător autorizat, se vor aplica prevederile art.150 alin.(4) C.pr.civ.

În cazul în care una dintre persoanele prevăzute la art.225 alin.(1) C.pr.civ., este mută,

surdă sau surdo-mută ori, din orice altă cauză nu se poate exprima, comunicarea cu ea se va

face în scris, iar dacă nu poate citi sau scrie, se va folosi un interpret – art.225 alin.(2)

C.pr.civ.

Potrivit art.226 C.pr.civ., dacă, potrivit legii, urmează să fie ascultat un minor,

ascultarea se va face în camera de consiliu. Ţinând seama de împrejurările procesului, instanţa

hotărăşte dacă părinţii, tutorele sau alte persoane vor fi de faţă la ascultarea minorului.

Conform art.436 C.pr.civ., părinţii şi copilul vor fi citaţi în toate cauzele privitoare la

filiaţie, chiar şi atunci când nu au calitatea de reclamant sau pârât. Există şi alte situaţii în care

ascultarea minorului este obligatorie (art.396, 401, 404, 495 C.pr.civ. etc).

61

I.Leş, op.cit., p.665. 62

I.Leş. op.cit., p.667.

31

În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le

îndrumările necesare potrivit legii. În acest scop, el va solicita înfăţişarea personală a părţilor,

chiar dacă acestea sunt reprezentate. Dispoziţiile art.241 alin.(3) C.pr.civ. sunt aplicabile –

art.227 alin.(1) C.pr.civ.

Obligaţia judecătorului de a încerca împăcarea părţilor are un caracter general, în

sensul că vizează toate instanţele, indiferent de ierarhia lor în cadrul sistemului judiciar.63

Procedura de împăcare nu se poate realiza în procesele care au ca obiect drepturi

asupra cărora părţile nu pot tranzacţiona.

Medierea este considerată un mod informal de rezolvare, de către un terţ, a conflictelor

care, în mod obişnuit, ar trebui să fie soluţionate, în formele prevăzute de lege, de către un

judecător.64

Legea nr.192/2006, defineşte medierea ca fiind o modalitate de soluţionare a

conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de

mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul

consimţământ al părţilor.

Termenele stabilite pentru soluţionarea procesului trebuie respectate cu stricteţe,

deoarece ele au menirea de a conduce la soluţionarea cu celeritate a litigiului dintre părţi.

Potrivit art.230 C.pr.civ., termenul de judecată nu poate fi preschimbat decât pentru

motive temeinice, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi. Completul de judecată

învestit cu judecarea cauzei, hotărăşte în cameră de consiliu, fără citarea părţilor. Părţile vor fi

citate de îndată pentru noul termen fixat. Dispoziţiile art.241 alin.(3) C.pr. civ., sunt

aplicabile.65

Conform art.231 C.pr.civ., grefierul de şedinţă este obligat să consemneze dezbaterile

în cadrul notelor pe care le întocmeşte. Notele întocmite la fiecare şedinţă de judecată trebuie

să fie vizate de către judecător, după ce acesta va verifica conţinutul lor.

O prevedere asemănătoare cuprinde şi ROI în art.104 alin.(15).

Legea recunoaşte părţilor dreptul de a solicita citirea notelor de şedinţă şi, dacă este

cazul, corectarea lor.

Potrivit art.231 alin.(2) C.pr.civ., este obligatorie înregistrarea dezbaterilor. Această

obligaţie rezultă şi din cuprinsul dispoziţiilor art.13 din Legea nr.304/2004, privind

organizarea judiciară.

Înregistrările pot fi transcrise ulterior, la cererea părţii interesate. Transcrierile vor fi

semnate de preşedinte şi de grefier, ele având puterea doveditoare a încheierilor de şedinţă.

Conform art.232 alin.(1) C.pr.civ., grefierul are obligaţia de a redacta încheierea de

şedinţă, în termen de cel mult 3 zile de la data şedinţei, pe baza notelor de şedinţă, iar dacă

este cazul şi a înregistrărilor efectuate.

III.4.1. Încheierea de şedinţă.

Încheierea de ședință reprezintă actul procedural în care se consemnează conținutul

dezbaterilor din cadrul unei ședințe de judecată66

. Ea realizează o sinteză fidelă a activității

desfășurate de toți participanții la procesul civil.

Încheierile de ședință au caracterul unor hotărâri judecătorești.

63

I.Leş, Medierea şi împăcarea părţilor în concepţia noului cod de procedură civilă, Curierul Judiciar nr.11/2011,

p.583. 64

I.Leş, Tratat de drept procesual civil. Vol.I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.671. 65

A se vedea şi decizia Curţii Constituţionale nr.178/2 martie 2006. 66

V. Pătulea, Natura, caracterul și regimul juridic ale încheierilor de ședință în procesul civil, Dreptul nr. 2/2004,

p. 108-117.

32

Codul de procedură civilă nu definește încheierea de ședință, dar instituie obligația

redactării ei pentru fiecare ședință de judecată – art. 223 alin. (1).

Potrivit art. 424 C. pr. civ. alin. final, arată că toate celelalte hotărâri date de instanțe

(în afară de sentințe și decizii) se numesc încheieri, dacă legea nu dispune altfel.

Încheierile de ședință precedă hotărârea finală, de aceea ele se numesc încheieri

premergătoare – art. 235 C. pr. civ.

Există unele încheieri care sunt ulterioare hotărârii finale, cum este cazul încheierii de

îndreptare a greșelilor materiale (art. 442 alin. 2), al încheierii de lămurire a hotărârii

judecătorești (art. 443 alin. 2) și al încheierii de încuviințare a executării silite (art. 665 alin.

2).

Codul de procedură civilă distinge între încheierile preparatorii și încheierile

interlocutorii, definind numai pe cele interlocutorii67

.

Încheierile preparatorii sunt acelea prin care instanța adoptă unele măsuri în vederea

soluționării cauzei, fără ca prin acestea să anticipeze asupra deciziei finale. Instanța nu este

legată de măsurile adoptate prin ele, putând reveni, motivat, asupra măsurilor luate.

Încheierile interlocutorii sunt acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra

procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni

litigioase. Prin aceste încheieri se adoptă măsuri decisive pentru soarta procesului, fapt ce le

conferă și calitatea de a anticipa decizia finală. Asupra acestor încheieri, instanța nu mai poate

reveni.

Aceste încheieri prejudecă fondul, bucurându-se de trăsăturile caracteristice autorității

lucrului judecat68

.

Sunt încheieri interlocutorii: încheierea de admitere în principiu a intervenției

voluntare, încheierea de admitere în principiu a acțiunii de partaj, încheierea prin care instanța

respinge excepția autorității lucrului judecat, excepția de prescripție a dreptului la acțiune etc.

Întocmirea unei încheieri este obligatorie pentru fiecare ședință de judecată, instanța

fiind dispensată de această obligație numai în cazul în care hotărârea s-a pronunțat la termenul

la care a avut loc și dezbaterea cauzei în fond – art. 233 alin. 3) C. pr. civ.

Elementele pe care trebuie să le cuprindă o încheiere de ședință sunt precizate de art.

233 alin. 1) C. pr. civ.:

a) denumirea instanţei şi numărul dosarului;

b) data şedinţei de judecată;

c) numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, precum şi

numele şi prenumele grefierului;

d) numele şi prenumele sau, după caz, denumirea părţilor, numele şi prenumele

persoanelor care le reprezintă sau le asistă, ale apărătorilor şi celorlalte persoane chemate la

proces, cu arătarea calităţii lor, precum şi dacă au fost prezente ori au lipsit;

e) numele, prenumele procurorului şi parchetul de care aparţine, dacă a participat la

şedinţă;

f) dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită;

g) obiectul procesului;

h) probele care au fost administrate;

i) cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum şi a

concluziilor procurorului, dacă acesta a participat la şedinţă;

j) soluţia dată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept;

k) calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, atunci când, potrivit legii,

încheierea poate fi atacată separat;

67

V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practice de procedură civilă, vol II, p, 113. 68

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013, Vol I, p. 932.

33

l) dacă judecarea a avut loc în şedinţă publică, fără prezenţa publicului ori în camera

de consiliu;

m) semnătura membrilor completului şi a grefierului.

De asemenea, încheierea trebuie să arate cum s-a desfășurat ședința, cuprinzând, dacă

este cazul mențiuni despre ceea ce s-a consemnat în procese verbale separate – art. 233 alin.

2) C. pr. civ.

Elementele definitorii ale încheierii de ședință trebuie să fie adaptate la specificul fazei

procesuale și al obiectului cererii asupra căruia s-a statuat. Considerentele unei încheieri nu

trebuie să fie ample, ele trebuie să fie concise, dar redactate de așa natură încât să-i confere

instanței de controlo judiciar posibilitatea de a aprecia asupra desfășurării în condiții legale a

procesului civil69

.

Potrivit art. 233 alin. (1) lit. k), încheierea trebuie să cuprindă mențiuni privitoare la

calea de atac și a termenului de exercitare numai în cazul în care, potrivit legii aceasta poate

fii atacată în mod separat.

Încheierea de ședință trebuie semnată de judecători și grefieri, lipsa acestor semnături

atrăgând nulitatea încheierii.

Încheierile de ședință pot fi rectificate sau lămurite în condițiile art. 442-443 C. pr.

civ., din oficiu sau la cererea uneia dintre părți.

Potrivit art. 234 alin. 1) C. pr. civ., dispozițiile privitoare la deliberare, opinie separată,

precum și orice alte dispoziții referitoare la hotărârile prin care instanța se dezînvestește de

judecarea fondului cererii se aplică în mod corespunzător și încheierilor.

În cazul încheierilor preparatorii nu este obligatorie întocmirea unei minute, aceasta

fiind obligatorie doar în cazul încheierilor de dezînvestire70

.

Potrivit art. 234 alin. 2) C. pr. civ., în cazul în care încheierile pronunțate de instanță

pe parcursul judecății sunt supuse apelului sau, după caz, recursului separat de hotărârea de

fond, dosarul se înaintează instanței superioare în copie certificată de grefa instanței a cărei

hotărâre se atacă.

Conform art. 234 alin. 3) C. pr. civ., în cazul în care se declară apel sau, după caz,

recurs împotriva unei încheieri cu privire la care există o chestiune ltigioasă asupra

admisibilității atacării pe cale separată a încheierii, cererea de exercitare a căii de atac se

înaintează instanței superioare împreună cu o copie de pe încheierea atacată, certificată de

grefa instanței. Dacă instanța de control judiciar constată admisibilitatea căii de atac, va cere

instanței care a pronunțat încheierea atacată să înainteze dosarul cauzei, în condițiile alin. 2).

III.5. Cercetarea procesului

III.5.1 Scopul si conţinutul cercetării procesului

Cercetarea procesului este una dintre cele mai importante etape ale judecății în fața

primei instanțe. Ea este o etapă subsecventă etapei scrise, pregătitoare și care precede

dezbaterea în fond a cauzei.

Un proces civil parcurge 3 etape: etapa scrisă pregătitoare, cerecetarea procesului și

dezbaterea cauzei în fond; deliberarea și pronunțarea hotărârii judecătorești.

Fiecare etapă procesuală implică îndeplinirea unor acte și activități procesuale diferite,

unele dintre acestea putând lipsi. De exemplu, procesul civil nu implică invocarea și

soluționarea unor excepții procesuale, cât timp procedura se derulează cu respectarea formelor

și cerințelor impuse de lege71

.

69

I. Leș, Tratat de drept procesual civil. Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 681. 70

I. Leș, op. cit., p. 683. 71

I. Leș, op. cit., p. 686.

34

Administrarea probelor și soluționarea excepțiilor de procedură reprezintă unele dintre

momentele procesuale cele mai importante ale procedurii judiciare, fiind principalele activități

procesuale care sunt destinate să pregătească dezbaterea cauzei în fond și pronunțarea deciziei

finale.

Scopul cercetării procesului civil este acela de a pregăti dezbaterea cauzei în fond.

În etapa de cercetare a procesului se indeplinesc, in conditiile legii, acte de procedura

la cererea partilor ori din oficiu, pentru pregatirea dezbaterii in fond a procesului, daca este

cazul – art 237 alin. 1) C. pr. civ.

Potrivit art. 237 alin. (2) C. pr. civ., în vederea realizarii scopului prevazut la alin. (1),

instanta:

1. va rezolva exceptiile ce se invoca ori pe care le poate ridica din oficiu;

2. va examina cererile de interventie formulate de parti sau de terte persoane, in

conditiile legii;

3. va examina fiecare pretentie si aparare in parte, pe baza cererii de chemare in

judecata, a intampinarii, a raspunsului la intampinare si a explicatiilor partilor, daca este

cazul;

4. va constata care dintre pretentii sunt recunoscute si care sunt contestate;

5. la cerere, va dispune, in conditiile legii, masuri asiguratorii, masuri pentru

asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situatii de fapt, in cazul in care aceste masuri

nu au fost luate, in tot sau in parte, potrivit art. 203;

6. va lua act de renuntarea reclamantului, de achiesarea paratului sau de tranzactia

partilor;

7. va incuviinta probele solicitate de parti, pe care le gaseste concludente, precum si pe

cele pe care, din oficiu, le considera necesare pentru judecarea procesului si le va administra

in conditiile legii;

8. va decide in legatura cu orice alte cereri care se pot formula la primul termen de

judecata la care partile sunt legal citate;

9. va dispune ca partile sa prezinte dovada efectuarii verificarilor in registrele de

evidenta ori publicitate prevazute de Codul civil sau de legi speciale;

10. va indeplini orice alt act de procedura necesar solutionarii cauzei, inclusiv

verificari in registrele prevazute de legi speciale.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a statuat că dispozițiile Codului de procedură civilă (Legea nr.

134/2010), privind cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului în camera de

consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1.01.2016 – art. XII alin. 1).

În procesele declanșate începând cu data de 15.02.2013 și pâna la data de 31.12.2015,

cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului se va desfășura în ședință publică, dacă

legea nu prevede altfel – art. XII alin. 2).

III.5.2. Estimarea duratei cercetarii procesului

Dreptul la un proces echitabil este legat și de imperativul soluționării procesului într-

un termen optim și previzibil – art. 6. C. pr. civ.

Pentru concretizarea acestor dispoziții legiuitorul a instituit obligația judecătorului de

a estima durata cercetării procesului.

Estimarea duratei cercetării procesului este un act de pură administrare a justiției,

legea neprevăzând vreo sancțiune pentru nerespectarea termenului în care trebuie făcută

estimarea duratei cercetării procesului

Potrivit art. 238. alin. (1) C. pr. civ., la primul termen de judecata la care părțile sunt

legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea

procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încat procesul să fie soluționat într-un

35

termen optim și previzibil. Durata astfel estimata va fi consemnata în încheiere. Această

încheiere are un caracter preparatoriu72

Pentru motive temeinice, ascultand partile, judecatorul va putea reconsidera durata

prevazuta la alin. (1) – alin. 2) al art. 238 C. pr. civ.

III.5.3. Alegerea procedurii de administrare a probelor

Potrivit art. 239. judecatorul, la primul termen de judecata la care părtile sunt legal

citate, pune în vedere acestora, dacă sunt reprezentate sau asistate de avocat, că pot să convină

ca probele să fie administrate de către avocații lor, in condițiile art. 366-388. Dispozițiile art.

238 sunt aplicabile.

Tot la primul termen la care părțile sunt legal citate, judecătorul trebuie să se

conformeze și obligației impuse de art. 238 privitoare la estimarea duratei cercetării

procesului.

Dispozițiile art. 239 sunt aplicabile și în cazul în care părțile sunt reprezentate de

consilierii juridici.

III.5.4. Locul cercetarii procesului

Codul de procedură civilă consacră principiul potrivit căruia întreaga activitate de

cercetare a procesului se realizează în fața judecătorului.

Potrivit art. 240 alin. (1), cercetarea procesului are loc în fața judecătorului, în camera

de consiliu, cu citarea parților.

Această dispoziție legală arată și faptul că cercetarea procesului se realizează cu

citarea părților.

Dispozițiile art. 154 sunt aplicabile, cu referire la organele și modalitățile de

comunicare a actelor de procedură

În căile de atac cercetarea procesului, dacă este necesară, se face în ședinta publică –

alin. 2) al art. 240.

III.5.5. Asigurarea celerităţii

Codul de procedură civilă determină măsurile pe care instanța trebuie să le întreprindă

și obligațiile pe care le poate stabili în sarcina părților.

Potrivit art. 241 alin. (1), pentru cercetarea procesului, judecătorul fixează termene

scurte, chiar de la o zi la alta. Dispozițiile art. 229 (referitoare la prezumția de luare la

cunoștință a terrnenului de judecată) sunt aplicabile.

Daca exista motive temeinice, se pot acorda si termene mai îndelungate decât cele

prevăzute la alin. (1) – art. 241 alin. 2).

Potrivit art. 241 alin. (3), judecătorii vor dispune verificarea efectuării procedurilor de

citare și comunicare dispuse pentru fiecare termen. Când este cazul, instanța va ordona luarea

măsurilor de refacere a acestor proceduri. În afara de aceste măsuri, instanța va putea dispune

ca încunoștințarea părților să se facă și telefonic, telegrafic, prin fax, poștă electronică sau prin

orice alt mijloc de comunicare ce asigură, după caz, transmiterea textului actului supus

comunicării ori înștiințarea pentru prezentarea la termen, precum și confirmarea primirii

actului, respectiv a

72

I. Leș, op. cit., p. 690.

36

înștiințării, dacă părțile au indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop. Dacă

încunoștințarea s-a făcut telefonic, grefierul va întocmi un referat în care va arăta modalitatea

de încunoștințare și obiectul acesteia73

Judecătorul poate stabili pentru părţi, precum și pentru alți participanți în proces

îndatoriri în ceea ce privește prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relații scrise, răspunsul scris

la interogatoriul comunicat potrivit art. 355, asistarea și concursul la efectuarea în termen a

expertizelor, precum și orice alte demersuri necesare soluționării cauzei – art. 241 alin. (4)

Potrivit art. 241 alin. (5), când este necesar pentru îndeplinirea îndatoririlor prevăzute

la alin. (4), părţile, experții, traducătorii, interpreții, martorii și orice alți participanți în proces

pot fi încunoștințați potrivit alin. (3). III.5.6. Suspendarea judecaţii cauzei Conform art. 242. alin. 1), când constată că desfăşurarea normală a procesului este

împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate. Dispoziţiile art. 189 sunt aplicabile.

La cererea părţii, judecata va fi reluată dacă obligaţiile la care se referă alin. (1) au fost îndeplinite şi, potrivit legii, aceasta poate continua – alin. 2) al art. 242.

III.5.7. Împrejurări care pun capăt procesului

Potrivit art. 243, în cazul în care, în cursul cercetării procesului, reclamantul renunţă la

judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, intervine învoiala părţilor sau

sunt admise cereri ori excepţii care pun capăt în întregime procesului, fără a mai fi necesară

dezbaterea asupra fondului în camera de consiliu sau în şedinţă publică, judecătorul se va

pronunţa asupra cauzei prin hotărâre.

III.5.8. Terminarea cercetării procesului

Etapa cercetării procesului se încheie în momentul în care instanța se consideră

lămurită, în urma administrării probelor pe care le-a considerat necesare pentru justa

soluționare a cauzei.

Potrivit art. 244 alin. (1), când judecătorul se socoteşte lămurit, prin încheiere, declară

cercetarea procesului încheiată şi fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă

publică.

Pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părţilor să redacteze note

privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit

potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula concluzii orale – art.

244 alin. (2).

Potrivit art. 244 alin. (3), părţile pot fi de acord ca dezbaterea fondului să urmeze în

camera de consiliu, în aceeaşi zi sau la un alt termen.

Cererea de judecată în lipsă presupune că partea care a formulat-o a fost de acord şi ca

dezbaterea fondului să aibă loc în camera de consiliu, în afară de cazul în care partea a

solicitat expres ca aceasta să aibă loc în şedinţă publică – art. 244 alin. (4).

73

A se vedea și I. Leș, op. cit., p. 693.

37

III.6. Excepţiile procesuale74

III.6.1. Noţiune. Definirea excepţiilor procesuale Excepția este o categorie juridică importantă a dreptului judiciar, iar reglementarea ei

nu poate lipsi dintr-o legislație modernă. Se poate aprecia că aproape nu există proces în care,

pe parcursul desfășurării sale, să nu se fi invocat vreo excepție procesuală75

.

Pentru ca procesul civil să constituie un mijloc de apărare, de-a lungul timpului au fost

create şi perfecţionate instrumentele cu ajutorul cărora să se poată asigura, în sensul cel mai

larg, apărarea. Aceste instrumente care au fost stocate în coduri sau legi speciale şi devenite

norme de procedură, constituie totalitatea formelor pe care cetăţenii trebuie să le urmeze

pentru a obţine dreptatea, iar tribunalele pentru a o da76

.

În termeni generali, apărarea exprimă toate mijloacele, procedeele care permit

pârâtului să reacţioneze împotriva atacului pe care reclamantul l-a pornit împotriva lui77

.

În anumite situaţii, dimpotrivă, reclamantul se află în situaţia de a se apăra împotriva

atacului pârâtului, şi anume atunci când acesta formulează cerere reconvenţională.

Aşadar, mijloacele de apărare sunt: apărările de fond, excepţiile procesuale şi cererea

reconvenţională. În procedura altor ţări cum ar fi, Franţa, Belgia, Canada, finele de neprimire

(les fines de non-recevoir) fac parte din mijloacele de apărare78

.

Cu alte cuvinte pentru definirea excepţiilor procesuale se porneşte de la noţiunea de

apărare79

.

În accepţiunea sa laică, noţiunea de excepţie desemnează o situaţie de abatere de la

regulă, ceea ce nu se conformează unei reguli generale şi provine de la verbul latin

„excipiore”, care înseamnă „a lua din”, „a împuţina” sau în termeni juridici „a anihila” o

pretenţie formulată de reclamant în acţiunea sa80

.

În dreptul roman, în procedura formulară, prin excepţie se înţelege orice mijloc prin

care pârâtul, fără a combate cererea reclamantului, invocă anumite fapte de natură să

paralizeze acele pretenţii81

.

Pentru definirea excepţiilor procesuale trebuie precizate anumite elemente şi anume82

:

- excepţia constituie o formă de manifestare a acţiunii, ceea ce presupune existenţa

unui proces civil în curs de soluţionare83

.

- fiind prin natura sa un mijloc procesual de apărare, excepţia este folosită, de regulă,

de către pârât, dar prin abatere de la regulă, excepţiile absolute pot fi invocate de orice parte

interesată, de procuror sau de instanţă, din oficiu;

74

Pentru o cercetare monografică vezi M. Tăbârcă, „Excepţiile procesuale în procesul civil”, Ed. Rosetti,

Bucureşti, 2002. 75

I. Leș, op. cit., p. 696. 76

Garsonet, Traite theorique et practique de procedure civile, II, ed.II, p.158 citat în E.Dan, Codul de procedură

civilă adnotat, Ed. Librăriei Socec & Comp Societate anonimă, 1921, p. XVII; M. Tăbârcă, Excepţiile

procesuale, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2002, p.13-14. 77

M. Tăbârcă, Excepţiile...., p.14. 78

Ibidem. 79

V. Lozneanu, Excepţiile de fond în procesul civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.9. 80

A. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.8. 81

Gaius, 4.121 în E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993,

p.73. 82

V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p.128-129, V. Lozneanu, op.cit.,p.13-16. 83

Acest element al excepţiei procesuale poate fi uneori în opoziţie cu excepţia de neexecutare a contractului

deoarece invocarea acestei excepţii (ca mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului

sinalagmatic) are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se pronunţe instanţa. Pentru amănunte în acest sens

vezi C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1993, p.80-81.

38

- excepţia este un mijloc procesual tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de

drept material sau procesual, norme care pot fi imperative sau dispozitive; prin excepţie nu se

pune în discuţie fondul dreptului, iar, de principiu, excepţia trebuie soluţionată înainte de

dezbaterea fondului;

- admiterea excepţiei nu afectează, în principiu, dreptul reclamantului iar hotărârea

pronunţată nu are putere de lucru judecat în ce priveşte fondul dreptului.

Astfel, excepţia procesuală poate fi definită ca fiind unul dintre mijloacele prin care, în

condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă, fără a pune în

discuţie fondul dreptului, dar şi fără a-l contesta, neregularităţi procedurale sau neîndeplinirea

condiţiilor prescrise de lege privitoare la punerea în funcţiune a dreptului la acţiune, urmărind

întârzierea sau împiedicarea judecăţii84

.

În subtextul acestei definiţii a instituţiei excepţiei procesuale rezidă şi cauza sa,

respectiv scopul de a evita o judecată inutilă sau efectuarea unor acte de procedură care apoi

ar trebui refăcute la altă instanţă.

Codul de procedură civilă, în art. 245, prevede că excepţia procesuală este mijlocul

prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în

discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau

constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare

la dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea

unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.

Temeiul legal care asigură o mai mare operativitate procesului civil prin invocarea

excepţiilor procesuale se află în art. 248, alin. 1) C. pr. civ, care obligă instanţa să se pronunţe,

înainte de a intra în fondul dezbaterilor, asupra excepţiilor de procedură, precum şi a celor de

fond care fac de prisos în tot mai mare parte, cercetarea în fond a pricinii.

Potrivit art. 248, alin. 4) C. pr. civ., excepţiile vor putea fi unite cu fondul numai în

mod excepţional şi anume atunci când pentru soluţionarea lor trebuie să se administreze

dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

Între excepțiile de procedură și apărările de fond există următoarele deosebiri:

a) Prin apărarea de fond se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată sau,

după

caz, a unei intervenții principale etc., pe când prin excepție partea care o invocă urmărește

doar temporizarea sau suspendarea judecății;

b) Apărările de fond pot fi puse în discuția instanței pe tot parcursul judecății

procesului,

doareece vizează temeinicia unei pretenții, pe când excepțiile pot fi invocate numai în anumite

condiții;

c) Hotărârea pronunțată în urma unei apărări de fond dobândește autoritate de lucru

judecat, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, pe când consecințele admiterii unei

excepții sunt grave pentru una dintre părți, întrucât ele pot avea un efect dilatoriu sau chiar

peremptoriu asupra judecății și, implicit, asupra posibilităților de restabilire grabnică a

raporturilor juridice contestate.

Apărarea pe cale de excepție este corelativă dreptului la acțiune.

84

V. Lozneanu, op.cit.,p.16.

39

Problema naturii juridice a excepției este aceea de a știi dacă excepția este un atribut al

dreptului subiectiv sau ea este o putere autonomă de a acționa în justiție85

.

Excepția nu este, prin ea însăși, dreptul substanțial, ci o componentă esențială a

dreptului procesual la apărare, adică puterea juridică recunoscută pârâtului de a se opune

pretenției formulate de reclamant în fața organelor de jurisdicție.

III.6.2. Clasificarea excepţiilor procesuale

Excepţiile procesuale pot fi clasificate după mai multe criterii şi anume: obiectul lor,

efectul pe care tind să-l realizeze, caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate86

.

a) După obiectul asupra căruia poartă, excepţiile procesuale se împart în excepţii de

procedură şi excepţii de fond.

Excepţiile de procedură au în vedere încălcarea regulilor de procedură referitoare la

compunerea instanţei, competenţei acesteia şi procedura de judecată; exemple: excepţia de

necompetenţă, incompatibilitatea, abţinere, conexitate, a lipsei de citare.

Excepţiile de fond vizează lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune;

exemple: excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei capacităţii procesuale87

, excepţia lipsei

calităţii procesuale. Strâns legate de exercitarea dreptului la acţiune sunt prescripţia şi

autoritatea de lucru judecat.

Strânsa legătură dintre apărările de fond şi excepţiile de fond a determinat doctrina să

oscileze în privinţa determinării concrete a excepţiilor de fond, pe de o parte, şi a apărărilor de

procedură , pe de altă parte.

Excepţiile de fond se referă , în general, la lipsuri privitoare la exerciţiu dreptului la

acţiune, ele vizează, însă, şi alte neregularităţi determinate de neîdeplinirea unor condiţii

prealabile sesizării, cum este cazul lipsei prealabile a reclamaţiei administrative, lipsa altor

proceduri prealabile sau inadmisibilitatea acţiunii în constatare cât timp partea poate cere

realizarea dreptului88

.

Deseori, unele mijloace juridice, deşi sunt apărări de fond, sunt calificate , impropriu,

ca excepţii de fond.

Noul Cod de procedură civilă foloseşte, destul de des, categoria procesuală de

inadmisibilitate(art. 47 alin. 2 şi 3, art. 146, art. 457 alin. 3, art. 459 alin.2 etc.), cu toate

acestea , inadmisibilităţile nu sunt o specie diferită de excepţii procesuale, ci o consecinţă a

valorificării excepţiilor în procesul civil, fiind o veritabilă sancţiune.89

b) După efectul pe care tind să îl realizeze excepţiile procesuale sunt excepţii dilatorii

şi excepţii peremptorii/dirimante90

.

85

I. Leș., op. cit., p. 700-701. 86

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria Generală, p.264-265; I. Deleanu, Procedura civilă vol. I, Ed. Fundaţiei

„Chemarea”,Iaşi, 1993, p.108-109, V.M. Ciobanu, op.cit., vol. II, p.116-121;V. Lozeanu, op.cit., p.17-21. 87

Deşi excepţia lipsei capacităţii procesuale este tratată sub titlul „Excepţiile de procedură şi excepţia puterii de

lucru judecat” nu poate fi considerată ca o excepţie de procedură deoarece capacitatea procesuală – de folosinţă

şi de exerciţiu este una dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile. A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu,

op.cit., vol. II, p.117. 88

I.Leş, op. cit.,p.704 89

I. Leş, op. Cit., p.707 90

Unii autori (v. în acest sens I. Leş, Tratat ... ,p.395, V. Lozneanu, op.cit., p.21) reţin şi a treia categorie de

excepţii şi anume excepţiile declinatorii, adică, acelea care determină trimiterea cauzei la o altă instanţă

competentă a stagna asupra pretenţiei deduse judecăţii.

40

Excepţiile dilatorii sunt acele excepţii care duc la amânarea judecăţii, declinarea

competenţei sau refacerea unor acte; fac parte din această categorie: excepţia de

incompatibilitate, excepţia de recuzare, excepţia de necompetenţă, excepţia de litispendenţă

etc.

Excepţiile peremptorii/dirimante sunt acele excepţii care duc la respingerea sau

amânarea cererii; intră în această categorie: puterea lucrului judecat, lipsa calităţii procesuale,

perimarea, lipsa capacităţii procesuale, etc.

Trebuie precizat faptul că sunt şi excepţii peremptorii care încep prin a avea un efect

dilatoriu, de pildă în cazul lipsei capacităţii de exerciţiu sau a lipsei dovezii calităţii de

reprezentat, situaţii în care instanţa nu anulează în mod automat cererea, ci amână judecata,

acordând un termen pentru implicarea lipsei.

În alte cazuri aceeaşi excepţie produce efecte diferite, în raport cu ceea ce se invocă

prin intermediul ei. De exemplu, excepţia de necompetenţă este calificată, de regulă, ca o

excepţie dilatorie deoarece, dacă se admite, duce la amânarea judecăţii prin declinarea

competenţei, dacă în această situaţie se învederează că soluţionarea cererii este de competenţa

unei alte instanţe sau a unui organ cu activitate jurisdicţională. Dacă, însă, excepţia invocată

se sprijină pe faptul că soluţionarea cererii este de competenţa unui organ al statului fără

activitate jurisdicţională sau a unei instanţe străine, efectul admiterii excepţiei este de

respingere a cererii, ca inadmisibilă, sau de respingere a cererii ca nefiind de competenţa

instanţelor române.

c) După caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate, excepţiile procesuale

se împart în excepţii absolute şi excepţii relative.

Excepţiile absolute privesc încălcarea unor norme de ordine publică (art. 246 alin. 1) şi

pot fi invocate de oricare dintre părţi şi de instanţă din oficiu în orice fază a procesului chiar şi

în faţa instanţei de recurs. Sunt excepţii absolute: excepţia prescripţiei dreptului la acţiune,

excepţia de incompatibilitate, excepţia de necompetenţă generală, materială sau teritorială

exclusivă, etc.

Excepţiile relative privesc încălcarea unor norme dispozitive şi pot fi invocate numai

de partea interesată şi numai într-un anumit termen (art. 246 alin. 2). Sunt excepţii relative:

excepţia necompetenţei teritoriale (când nu are caracter exclusiv), excepţia de recuzare, etc.

III.6.3. Procedura de soluţionare a excepţiilor

Potrivit art. 248, alin 1 C.pr.civ., instanţa de judecată este obligată să se pronunţe mai

întâi asupra excepţiilor de procedură sau de fond care fac de prisos, în tot sau în parte,

cercetarea în fond a cauzei.

Din redactarea textului de lege menţionat reiese, în primul rând, că, în privinţa

soluţionării excepţiilor legiuitorul pune pe acelaşi plan excepţiile de procedură cu excepţiile

de fond, iar în al doilea rând, regula de bază în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor.

De la această regulă, legiuitorul a prevăzut şi o excepţie, şi anume, excepţiile nu vor

putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi

în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

Prin urmare, nu orice excepţie poate fi unită cu fondul, ci numai excepţia pentru a

cărei soluţionare sunt necesare aceleaşi probe ca şi pentru soluţionarea fondului91

.

Chiar dacă legiuitorul a permis unirea excepţiei cu fondul cauzei nu trebuie uitat că

aceasta are un caracter excepţional, fapt pentru care instanţele de judecată trebuie să manifeste

91

M. Tăbârcă, Drept ... , vol. I,2004, p.400.

41

deosebită precauţie în adoptarea acestei măsuri căci altfel se ajunge cu uşurinţă la tergiversări

inutile ale judecăţii92

.

Deşi art. 247 alin.(1) C.pr.civ. se referă la posibilitatea invocării excepţiilor absolute

doar de către părţi şi de către instanţă, considerăm că şi procurorul are o astfel de posibilitate,

faţă de prevederile art. 245 C.pr.civ.93

Acelaşi text de lege prevede că excepţiile absolute pot fi ridicate înaintea instanţei de

recurs numai dacă, pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi înafara

înscrisurilor noi.

Excepţiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la

primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării

procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond-art.247 alin.(2).

Potrivit art. 247 alin.(3), cu toate acestea, părţile sunt obligate să invoce toate

mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. În caz

contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189 - 191

fiind aplicabile94

.

Potrvit art. 248 alin.(1), instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de

procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de

probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina

ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc-art.248 alin.(2). În soluţionarea excepţiilor, fie ele de fond, fie de procedură, prioritatea trebuie

acordată celor legate de învestirea instanţei, fiind firesc a se acorda mai întâi prioritate

excepţiilor legate de nulitatea cererii de chemare în judecată, deoarece dacă instanţa a fost

legal învestită printr-o cerere care nu îndeplineşte cerinţele legale, nu este îndreptăţită să

soluţioneze alte incidente procedurale; urmează excepţia de necompetenţă, excepţia puterii

lucrului judecat, excepţia de prescripţie95

.

Dacă instanţa nu se poate pronunţa de îndată asupra excepţiei invocate, va amâna

judecata şi va stabili un termen scurt în vederea soluţionării excepţiei-art 248 alin.(3).

În urma deliberării, dacă instanţa constată că excepţia este întemeiată o va admite şi va

pronunţa, după caz, o încheiere, când se amână judecata pentru un alt termen sau o hotărâre,

când se pronunţă asupra declinării competenţei, respingerii, anulării, perimării cererii; atunci

când excepţia invocată este neîntemeiată, instanţa o va respinge printr-o încheiere

interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul. Spre deosebire de aceasta,

hotărârea prin care s-a admis excepţia poate fi atacată cu calea de atac prevăzută de lege

pentru hotărârea ce urma să se pronunţe asupra fondului, dacă dispoziţiile legale nu prevăd

altfel.

III.6.4.Principalele excepţii de procedură

III.6.4.1.Excepţia de litispendenţă

Litispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe

de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă.96

92

I. Leş, Tratat ... , p.397. 93

I. Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile procesuale în contextul prevederilor proiectului noului Cod de

procedură civilă,p.37. 94

I. Leş,Tratat de drept procesual civil. Vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.710 95

I. Leş, op.cit., p.713. 96

I. Leş, op.cit., p. 716

42

Potrivit art. 138 alin. (1) C.pr.civ.,nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi

cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar

înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri distincte.

Excepţia litispendenţei poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice

stare a procesului în faţa instanţelor de fond-alin. (2).

Conform alin.(3), când instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia se invocă înaintea

instanţei sesizate ulterior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei

instanţe învestite.

Când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de grad

inferior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanţei de fond mai înalte în

grad-alin.(4).

Potrivit alin. (5), încheierea prin care s-a soluţionat excepţia poate fi atacată numai

odată cu fondul.

Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanţelor de fond,

acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului-alin.(6).

Potrivit alin.(7), dispoziţiile alin. (2), (3) şi (5) se aplică în mod corespunzător şi

atunci când procesele identice se află pe rolul aceleiaşi instanţe.

III.6.4.2.Excepţia de conexitate

Conexitatea reprezintă o instituţie destinată a servi, alături de litispendenţă, la o mai

bună administrare a justiţiei, prin evitarea posibilităţilor virtuale de pronunţare a unor hotărâri

judecătoreşti contradictorii.97

Potrivit art.139 alin.(1) C.pr.civ., pentru asigurarea unei bune judecăţi, în primă

instanţă este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleaşi părţi sau chiar

împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.

Excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul

termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa

asupra excepţiei. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul-alin. (2).

Potrivit alin.(3), dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestite, în afară de cazul în

care reclamantul şi pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanţe. Dacă instanţele

sunt de grad diferit, conexarea dosarelor se va face la instanţa superioară în grad.

Când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se face

la acea instanţă. Dispoziţiile art. 99 alin. (2) sunt aplicabile-alin. (4).

Conform alin.(5),în orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse şi judecate

separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată.

III.6.4.3.Excepţia autorităţii de lucru judecat

Sintagma lucru judecat ceea ce s-a judecat sau soluţionat98

.

Există distincţie între autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă o calitate ataşată hotărârii de la momentul

adoptării ei şi până la expirarea termenului de exercitare a căilor de atac de reformare sau de

retractare ori, după caz, până la respingerea acestora.

Puterea de lucru judecat reprezintă o calitate ataşată hotărârii care nu mai poate fi

reformată sau retractată.

Potrivit art.431 alin.(1) C.pr.civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în

aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

97

I. Leş, op. cit., p.720-725 98

E. Florian, Puterea lucrului judecat în materie civilă, Ed. All, Bucureşti, 1997.

43

Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are

legătură cu soluţionarea acestuia din urmă-alin. (2).

Elementele lucrului judecat sunt:

a.identitatea de părţi;

b.identitatea de cauză99

;

c.identitatea de obiect.

Potrivit art. 432 C.pr.civ., excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de

instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al

admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea

din hotărârea atacată.

Este de remarcat faptul că acest text de lege consacră o excepţie de la principiul non

reformatio in peius, părţii putându-i-se crea, în propria cale de atac, o situaţie mai grea decât

aceea din hotărârea atacată.

CAPITOLUL IV

Probele

IV.1. Consideraţii generale. Definirea noţiunii de probă. Clasificarea probelor

Administrarea probelor reprezintă o operaţie complexă şi foarte importantă în

desfăşurarea procesului civil. Foarte rar procesul civil se poate soluţiona fără să fie necesară

administrarea unor probatorii.

Prin mijlocirea probelor ce se administrează în faţa instanţei, părţile stabilesc faptele

din care izvorăsc drepturile ce le sunt contestate şi din realitatea cărora judecătorii desprind în

cele din urmă existenţa drepturilor în litigiu100

. Probele se află în strânsă legătură cu adevărul,

iar stabilirea adevărului este esenţială în formarea intimei convingeri a judecătorului101

Formarea convingerii intime a judecătorului cu privire la realitatea stării de fapt, pe

care trebuie să o stabilească şi pe baza căreia trebuie să-şi întemeieze hotărârea ce o va

pronunţa, depinde atât de corecta şi completa desfăşurare a probaţiunii cât şi de valoarea

probelor administrate102

.

În literatura juridică noţiunea de probă este folosită în mai multe sensuri103

.

Într-un prim sens, sau într-un sens mai larg, prin probă se înţelege acţiunea de stabilire

a existenţei sau inexistenţei unui anumit fapt, mijlocul legal prin care se poate stabili faptul

care trebuie dovedit, rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de probă.

Într-un al doilea sens sau într-un sens mai restrâns, prin probă se înţelege fie mijlocul

legal prin care în cauzele supuse judecăţii se poate ajunge la dovedirea unui fapt, fie faptul

probator, adică un fapt material care odată ce a fost dovedit printr-un mijloc de probă este

folosit la rândul său pentru a dovedi un alt fapt determinant în soluţionarea cauzei.

Sub aspect terminologic, sinonimul termenului „probă” este „dovadă”.

99

A se vedea I.Leş, op.cit., p729-732 100

A .Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p.5. 101

S. Cristea, „Proba dreptului. Sisteme probatorii”, Buletinul Casaţiei nr.4/2005, Ed. All Beck, p.66. 102

Ibidem. 103

V.Negru, D.Radu, Drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.133; V.M.Ciobanu,

op.cit.,vol.II, p.147; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit.p.334; A.Pop, Gh.Beleiu, Drept civil, Teoria generală a

dreptului civil, Bucureşti, 1980, p.517.

44

Probele pot fi clasificate în mai multe categorii şi după diferite criterii104

:

- după criteriul naturii lor, probele se împart în probe personale şi probe materiale.

Probele personale sunt declaraţii ale omului pe care acesta le face în diferite forme cum ar fi:

înscrisurile părţilor (ex. înscrisuri autentice, înscrisuri sub semnătură privată), înscrisurile

altor persoane (ex. rapoartele de expertiză, registre publice), mărturisirea judiciară a uneia sau

alteia dintre părţi, explicaţiile părţilor şi a terţilor participanţi la procesul civil, depoziţiile

martorilor.

De asemenea sunt probe persoanele şi unele fapte negative sau unele abţineri (ex:

ascunderea sau distrugerea de către părţi a unui înscris, lipsa la interogatoriu). Probele

materiale sunt acele lucruri care prin înfăţişarea sau starea lor, prin însuşirile sau

particularităţile pe care le prezintă, pot dovedi sau contribui la dovedirea raportului juridic

dedus judecăţii.

- după cum legătura dintre probă şi faptul generator de drepturi în litigiu este

nemijlocită sau dimpotrivă mijlocită printr-un alt fapt, probele se împart în probe directe şi

probe indirecte. Probele directe sunt acelea care dovedesc prin ele însele raportul juridic

dedus judecăţii. Probele indirecte sunt cele care dovedesc numai un fapt vecin şi

conex,existenţa raportului juridic dedus judecăţii rezultând din cunoaşterea acestuia;

- după modul în care judecătorul percepe faptele, probele se clasifică în probe

care constau în rezultatul perceperii personale a faptelor de către judecător (ex.

cercetarea la faţa locului) şi probe care constau în rezultatul perceperii faptelor de către

alte persoane (de ex: înscrisuri, depoziţii de martor);

- după caracterul original sau derivat, probele se clasifică în probe primare şi

probe secundare. Se înscriu în categoria probelor primare înscrisul original, depoziţia unui

martor asupra unor fapte la care a asistat el, iar din categoria probelor secundare fac parte,

depoziţia unui martor care a auzit faptele de la o terţă persoană, copia de pe înscris, etc.

- după cum probele se efectuează în faţa instanţei de judecată sau în afara ei,

probele se clasifică în judiciare (de ex: depoziţiile martorilor, cercetarea la faţa locului, etc.)

şi extrajudiciare (de ex: înscrisurile încheiate între părţi înaintea ivirii procesului, probele

administrate într-o altă cauză, etc.).

IV.2. Subiectul, obiectul şi sarcina probei

Subiectul probei este judecătorul, deoarece probele se administrează în proces tocmai

pentru ca acesta să-şi formeze convingerea intimă.

Intima convingere a judecătorului în materia probelor din cadrul procesului civil

constă în îndatorirea legală a acestuia de a afla adevărul obiectiv prin aplicarea metodei

dialectice în cercetarea probelor.

Unii autori105

spun că aducerea probelor este sinonimă cu convingerea judecătorului

asupra existenţei faptei respective, proba fiind astfel legată de condiţia judecătorului, ea

reprezentând în ultimă instanţă un fenomen subiectiv, o credinţă. Însă, o asemenea credinţă nu

poate fi arbitrară, o pură manifestare a încrederii, ci ea trebuie să se sprijine pe indicii

exterioare pe baza cărora se construieşte un raţionament de tip dialectic, întrucât proba se

discută în contradictoriu.

În procesul ideal care îl conduce pe judecător de la „indiciu” la convingere o mare

„greutate” au retorica avocaţilor şi experienţa judecătorului dându-se experienţei un înţeles

larg, respectiv: experienţă umană, cunoştinţe culturale, ideologice precum şi experienţă

judiciară. Aceasta reprezintă locul incertitudinii majore a justiţiei deoarece este locul

104

A.Ionaşcu, op.cit.p.62-67, V.M.Ciobanu, op.cit.vol.II, p.148. 105

R.Martin, R.Martin, Theorie generale du Proces (Droit processuel), Ed. Juridiques & Tehniques, Semur-en-

Anxois, p.177.

45

omenescului, iar dacă apare unul din elementele iraţionale în mod conştient sau nu,

raţionamentul are de suferit106

.

Obiectul probei constă în anumite fapte afirmate de parte şi care urmează să fie

investigate pentru a se putea constata dacă sunt sau nu reale. Cu alte cuvinte obiectul probei

poartă denumirea de fapt de dovedit sau altfel spus fapt pretins în sprijinul cererii formulate

de către solicitant107

.

Este de reţinut că obiectul probei care înglobează o mare diversitate de fapte nu

include nici dreptul subiectiv invocat de persoana interesată nici dispoziţiile legale care îl

guvernează108

.

Faptele care trebuie dovedite sunt fie materiale (care sunt exteriorizate) fie psihologice

(care nu se exteriorizează decât prin rezultatele lor, cum ar fi dolul sau eroarea, reaua-

credinţă, etc.)109

.

Dreptul probator nu face distincţie între faptele pozitive şi negative susţinându-se

uneori că numai faptele pozitive pot fi dovedite; în realitate dovada faptelor negative

(determinate) se poate face dovedindu-se faptul pozitiv contrar110

.

Judecătorul nu poate să judece după cunoştinţele sale personale şi particulare ce le

poate avea asupra cauzei supuse judecăţii şi pe care le-a dobândit în afara funcţiei sale, adică

în afara procesului, ca om, iar nu ca judecător111

.

Anumite fapte, însă, nu trebuie dovedite, deoarece fie sunt cunoscute de un număr

mare de persoane (faptele notorii), fie că legea însăşi le consideră existente (faptele

constatate).

Potrivit art.255 alin(2) C.pr.civ., dacă un fapt este de notorietate publică sau

necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este

necesară dovedirea lui. Ca atare, în privinţa faptelor de notorietate publică, judecătorul are o

marjă de apreciere, fiind îndreptăţit să ordone probe pentru dovedirea acestora112

.

Nu fac parte din obiectul probei nici dreptul subiectiv invocat deoarece acesta este

consecinţa aplicării unei norme de drept, unei stări de fapt113

şi nici dreptul obiectiv, adică

dispoziţia normativă aplicabilă în speţă având în vedere că, cunoaşterea legii de către orice

persoană beneficiază de prezumţia nemo censetur ignorare legem şi cu atât mai mult legea

trebuie să fie cunoscută de judecător114

.

De la această regulă fac excepţie litigiile cu elemente de extraneitate115

.

Sarcina probei revine, în mod firesc, reclamantului, care este cel care invocă în

sprijinul pretenţiilor sale o anumită stare de fapt.

Încă din dreptul roman a fost consacrat principiul potrivit căruia, cel ce afirmă o

pretenţie în justiţie trebuie să o dovedească. Această regulă este exprimată în adagiul latin ei

incumbit probatio qui dicit non qui negat116

.

Potrivit art.249 C.pr.civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o

dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

106

Ibidem. 107

P.Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I, partea generală, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti,

1989,p.289. 108

Ibidem. 109

I.Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p.335. 110

Ibidem. 111

G.Tocilescu, op.cit., p.a-III-a, p.415. 112

I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Vol I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.745 – 746. 113

M.Eliescu, Curs de drept civil. Teoria generală a probelor, Bucureşti, 1951, p.19. 114

P.Cosmovici (coordonator), op.cit. p.271. 115

Vezi în acest sens, I.Nestor, principiul iura novit curia în cazul aplicării legii străine de către instanţele din

R.P.R., în S.C.J., nr.2, 1965, p.239-252; I.Filipescu, Drept internaţional privat, vol. I, T.U.B., 1982, p.193-199. 116

A se vedea şi V.Hanga, Adagii juridice latineşti, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.36.

46

După ce reclamantul a făcut dovada faptului generator al dreptului invocat, pârâtul va

trebui să iasă din pasivitate şi să se apere, paralizând dreptul reclamantului117

.

În cazul în care pârâtul invocă excepţii procesuale sau formulează cerere

reconvenţională sarcina probei îi revine.

Cu alte cuvinte în cursul procesului sarcina probei se deplasează de la o parte la alta în

funcţie de cine a invocat pretenţia/excepţia.

Nu este lipsit de importanţă a se aminti că procesul civil este guvernat de principiul

disponibilităţii ceea ce înseamnă că şi materia probelor, propunerea acestora rămâne la

latitudinea părţilor, însă în anumite situaţii, judecătorul trebuie să manifeste un rol activ,

putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se

împotrivesc.

Judecătorul nu trebuie să se refugieze în spatele insuficienţei probei pentru a respinge

cererea, ci el trebuie să tranşeze în funcţie de elementele probatorii de care dispune118

.

Există şi cazuri în care pârâtul, deşi îşi păstrează această calitate, are primul sarcina

probei. Astfel, cu titlu de exemplu, arătăm că în cazul unui proces având ca obiect partajarea

bunurilor comune, sarcina probei îi revine pârâtului dacă contestă că un bun sau mai multe,

supuse partajării, nu sunt bunuri comune119

; în cazul unui proces referitor la soluţionarea

conflictelor de muncă, sarcina probei revine angajatorului120

-art.272 din Codul muncii.

Prevederi asemănătoare se găsesc şi în legislaţia privind protecţia consumatorilor:

art.24 alin.(1) din OG nr.85/2004; art.24 din OG nr.130/2000; art.11 din Legea nr.363/2007.

IV.3. Reguli privind admisibilitatea, administrarea şi

aprecierea probelor

În procesul civil probele, de regulă sunt propuse de către părţi însă instanţa trebuie mai

întâi să analizeze admisibilitatea lor.

După ce probele au fost admise urmează administrarea probelor iar în final aprecierea

lor.

Pentru ca instanţa să încuviinţeze proba propusă, trebuie ca aceasta să îndeplinească

cumulativ următoarele condiţii121

:

- proba să fie legală, adică să nu contravină legii materiale sau procesuale;

Această cerinţă are două componente: proba solicitată să constituie un mijloc de

dovadă prevăzut de lege şi proba să nu fie prohibită de lege.

- proba să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte reale;

Mai precis, proba solicitată nu trebuie să contrazică legile naturale universal

recunoscute122

.

- proba să fie utilă, proba este inutilă când tinde la dovedirea unor fapte incontestabile;

- proba să fie pertinentă, ceea ce înseamnă că proba propusă trebuie să aibă legătură

cu obiectul procesului. O probă este pertinentă atunci când ea se referă la fapte care trebuie să

117

I.Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generală, p.339. 118

R.Martin, op.cit., p.179. 119

Art.134 din Codul familiei prevede că, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre părţi sunt de

la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă, calitatea de bun comun nu

trebuie dovedită. 120

Art.287 din Codul muncii dispune că, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind

obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare. 121

V.M.Ciobanu, op.cit.,vol. II, p.157; Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa”S.R.L.,

Bucureşti, 1992, p.101; A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., op.cit.p.522-523. 122

G.C.Frenţiu, D.L.Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, p.480

47

fie demonstrate în sprijinul pretenţiilor sau apărărilor formulate de părţi. Faptele afirmate

trebuie să fie de natură a genera, modifica sau stinge un raport juridic123

;

- proba să fie concludentă, cu alte cuvinte proba trebuie să aibă aptitudinea de a ajuta

la rezolvarea pricinii de către instanţa de judecată.

Această cerinţă este expres prevăzută de art.255 alin.(1) C.pr.civ.

Între proba pertinentă şi cea concludentă există următorul raport: orice probă

concludentă este şi pertinentă însă, nu orice probă pertinentă este concludentă.

Administrarea probei implică propunerea probei, încuviinţarea ei şi administrarea

propriu-zisă124

.

Legea nu admite folosirea probelor în faţa instanţei decât în anumite condiţii strict

determinate. Principalele dispoziţii referitoare la propunerea, încuviinţarea şi administrarea

probelor sunt cuprinse în art.254, 256 -263 C.pr.civ.

Propunerea probelor se face atât de către reclamant cât şi de către pârât.

Potrivit art.254 alin.(1) C.pr.civ., probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către

reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea

nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege.

În baza art.194 lit.d) C.pr.civ., reclamantul trebuie să arate în cererea de chemare în

judecată, dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, iar potrivit art.205 lit.d)

C.pr.civ., întâmpinarea va cuprinde dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt

de cerere; când va cere dovada cu martori pârâtul va arăta numele şi locuinţa lor. În cazul în

care pârâtul formulează cererea reconvenţională, el trebuie să precizeze şi dovezile pe care se

sprijină fiecare capăt deoarece art.209 alin.(3) C.pr.civ., prevede că cererea reconvenţională

trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.

Potrivit art.204 alin.(1) C.pr.civ., reclamantul are posibilitatea de a-şi modifica cererea

de chemare în judecată şi de a propune noi dovezi, până la primul termen la care acesta este

legal citat.

De la regula generală, în art.254 alin.(2) C.pr.civ. sunt enumerate unele excepţii.

Potrivit acestui text, dovezile care nu au fost solicitate în condiţiile alin.(19 nu vor mai putea

fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, cu excepţia cazurilor când:

1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;

2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi parte nu o putea

prevedea;

3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune

în termen probele cerute;

4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;

5. există acordul expres al tuturor părţilor.

În toate situaţiile de excepţie, partea adversă are dreptul la contra probă, numai asupra

aceluiaşi aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată – art.254 alin.(3) C.pr.civ.

Potrivit art.254 alin.(4) C.pr.civ., în cazul amânării, pentru motivele prevăzute la

alin.(2), partea este obligată, când se cere proba cu martori, să depună lista acestora în termen

de cinci zile de la încuviinţarea probei, iar dacă s-a încuviinţat proba cu înscrisuri, trebuie să

depună copii certificate de pe înscrisurile invocate, cu cel puţin cinci zile înainte de termenul

fixat pentru judecată, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a administra proba încuviinţată.

Dispoziţii asemănătoare sunt stabilite şi în privinţa depunerii interogatoriului şi a dovezii

plăţii cheltuielilor necesare pentru efectuarea unei expertize.

Decăderea poate fi invocată numai de către partea căreia i se opune acea probă,

instanţa neputând refuza administrarea unei dovezi, pentru considerente de tardivitate, câtă

vreme partea adversă nu a invocat sancţiunea decăderii125

.

123

I.Leş, op. cit., p.749 124

I.Deleanu, op.cit.,vol.I, 2004, p.715-716; V.Negru, D.Radu, op.cit., p.140-143.

48

Sancţiunea decăderii se răsfrânge numai asupra posibilităţilor de administrare a

dovezii neinvocate in limine litis. Potrivit art.263 C.pr.civ., partea decăzută din dreptul de a

administra o probă va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia

susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice.

Potrivit art.257 alin.(1) C.pr.civ., partea care a invocat un mijloc de dovadă poate să

renunţe la acesta, însă cealaltă parte poate să-şi însuşească dovezile respective.

Conform art.257 alin.(2) C.pr.civ., instanţa poate să dispună administrarea din oficiu a

probei la care s-a renunţat.

Încuviinţarea probelor de către instanţă, se poate dispune numai cu respectarea

condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art.255 C.pr.civ. De la această regulă art.258 alin.(1)

C.pr.civ., instituie o excepţie, pentru ipoteza în care ar exista pericol ca probele să se piardă

prin întârziere.

Art.255 instituie următoarele condiţii de admisibilitate a probelor: (1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului;

(2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea

decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui;

(3) Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate,

în condiţiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie

dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei;

(4) La cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în

termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate.

O situaţie particulară o reprezintă cea privitoare la asigurarea dovezilor, instituţie ce

permite conservarea unei probe atunci când există pericol ca ea să se piardă prin întârziere. În

asemenea situaţii, probele asigurate vor fi cercetate de instanţă, la judecarea procesului, sub

aspectul admisibilităţii şi concludenţei lor – art.363 alin.(1) C.pr.civ.

Instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii probelor printr-o încheiere. În încheiere

se vor face menţiuni privitoare la faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă

încuviinţate, precum şi obligaţiile ce le revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.

Legea îi permite instanţei de judecată de a aprecia dacă, după administrarea unor

probatorii, mai este necesară şi administrarea dovezilor deja încuviinţate. Această hotărâre nu

se poate adopta decât după ascultarea părţilor.

Dacă administrarea probei încuviințate necesită cheltuieli, partea este obligată să

depună la grefă, de îndată sau la termenul fixat de instanță, dovada achitării sumei stabilite

pentru acoperirea lor. Nedepunerea acesteia în termenul fixat de instanță atrage decăderea

părții din dreptul de a administra dovada încuviințată în fața acelei instanțe. Depunerea sumei

se va putea face, însă, și după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână judecata.

În cazurile în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în

procesul pornit de acesta în condiţiile prevăzute la art. 92 alin. (1), instanţa va stabili, prin

încheiere, cheltuielile de administrare a probei şi partea care trebuie să le plătească, putându-

le pune şi în sarcina ambelor părţi-art.262 alin.(2) C.pr.civ

Art.16 C.pr.civ. consacră principiul nemijlocirii, dispunând că probele se

administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea

dispune altfel.

Administrarea probei se face în condiţiile art.260 C.pr.civ.

Potrivit alin.(1), administrarea probelor se va face în ordinea stabilită de instanţă.

Probele se vor administra, când este posibil, chiar în şedinţa în care au fost încuviinţate.

125

I.Leş, op.cit., p.753.

49

Pentru administrarea celorlalte probe se va fixa termen, luându-se totodată măsurile ce se

impun pentru prezentarea martorilor, efectuarea expertizelor, aducerea înscrisurilor şi a

oricăror alte mijloace de probă-alin. (2).

Conform alin.(3), probele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra

fondului, dacă legea nu prevede altfel.

Dovada şi dovada contrară vor fi administrate, atunci când este posibil, în aceeaşi

şedinţă-alin.(4).

Potrivit alin.(5), dacă s-a dispus o cercetare la faţa locului, aceasta se va efectua, când

este cazul, mai înainte de administrarea celorlalte probe.

Când proba cu martori a fost încuviinţată în condiţiile prevăzute la art. 254 alin. (2),

dovada contrară va fi cerută, sub sancţiunea decăderii, în aceeaşi şedinţă, dacă amândouă

părţile sunt de faţă-alin.(6).

Conform alin. (7), partea care a lipsit la încuviinţarea dovezii este obligată să ceară

proba contrară la şedinţa următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen când se

înfăţişează.

În ce privește locul administrării probelor, art.261 C.pr.civ. prevede următoarele:

Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în camera de

consiliu, dacă legea nu dispune altfel126

alin.(1).

Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara

localităţii de reşedinţă a instanţei, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către

o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o

instanţă de acelaşi grad. În cazul în care felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa

care administrează proba poate fi scutită de citarea părţilor-alin.(2).

Când instanţa care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei

urmează a se face în circumscripţia altei instanţe, va înainta, pe cale administrativă, cererea de

comisie rogatorie instanţei competente, comunicând aceasta instanţei de la care a primit

însărcinarea-alin.(3).

Instanţa însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea probelor în

prezenţa părţilor sau, chiar în lipsă, dacă au fost legal citate, având aceleaşi atribuţii ca şi

instanţa sesizată, în ceea ce priveşte procedura de urmat-alin.(4).

După ce s-a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanţa sesizată,

dacă este cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetării procesului sau, după

caz, pentru dezbaterea fondului-alin.(5).

Aprecierea probelor constă în operațiunea mintală pe care o face judecătorul pentru a

determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor

împreună127

.

Potrivit art. 264 alin.(1), instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în

parte şi pe toate în ansamblul lor.

În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele

au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de

cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare-alin.(2) al art. 264.

Convențiile asupra probelor reprezintă acordurile de voință prin care părțile derogă

de la normele legale privind probațiunea judiciară, fie anterior unui process, fie în cursul

acestuia.

Potrivit art.256 C.pr.civ., convenţiile asupra admisibilităţii, obiectului sau sarcinii

probelor sunt valabile, cu excepţia celor care privesc drepturi de care părţile nu pot dispune, a

celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz,

contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.

126

A se vedea și dispozițiile art.XII alin. (1) din Legea nr. 2/2013. 127

G.Boroi,M.Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.415

50

Pentru a fi valabile, convențiile asupra probelor trebuie să îndeplinească următoarele

condiții, cumulativ128

: 1.să privească drepturi de care părțile pot dispune;

2.să nu facă imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice;

3.să nu contravină ordinii publice și bunelor moravuri.

IV.4.Asigurarea probelor129

Potrivit art. 359 alin. 1 C. pr. civ., oricine are interes să constate de urgenţă mărturia

unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mişcătoare sau nemişcătoare, sau să

dobândească recunoaşterea unui înscris, a unui fapt ori a unui drept va putea cere

administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de

administrat în viitor. Cererea de asigurare poate fi făcută chiar dacă partea nu este în

primejdie de întârziere, însă numai dacă pârâtul îşi dă consimţământul - art. 359 alin. 2 C. pr.

civ130

.

Astfel, condiţia fundamentală a formulării cererii de asigurare a probelor este urgentă

şi constă tocmai în pericolul de dispariţie a dovezilor sau în dificultăţile ce s-ar putea ivi în

viitor în legătură cu administrarea lor131

.

Legea vorbind de urgenţă reiese că este vorba şi de primejdia de dispariţie a probei sau

de greutatea în administrarea ei în viitor. Această primejdie trebuie să existe atât în timpul

procesului principal cât şi înainte ca el să se fi declanşat. Deci, urgenţa, primejdia de pierdere

a probei, de ameninţare ca ea să devină mai grea, constituie elementele componente ale

noţiunii de „anchetă în viitor” şi în acelaşi timp şi condiţiile de admisibilitate132

.

Cererea de asigurare a probelor trebuie să cuprindă pe lângă elementele obişnuite ale

cererii de chemare în judecată şi dovezile a căror administrare o doreşte, faptele ce voieşte să

dovedească, precum şi starea de urgenţă, sau după caz, faptul că pârâtul este de acord cu

cererea de asigurare a probelor formulată de reclamant. Cererea de asigurare a probelor se

face fie pe cale principală, deci înainte de a exista un litigiu asupra fondului, fie pe cale

incidentală, în timpul judecăţii, dacă nu s-a ajuns la momentul administrării probelor. În acest

din urmă caz, cererea de asigurare a probelor poate să o facă atât reclamantul, cât şi pârâtul

din procesul în care se judecă fondul litigiului. În cazul în care cererea se face înainte de

judecată, competenţa de a o soluţiona revine judecătorului în circumscripţia căreia se află

martorul sau obiectul cercetării, iar în timpul judecăţii la instanţa care judecă procesul - art.

360 alin. (1) C. pr . civ.

Potrivit art.360 alin.(2), partea va arăta în cerere probele a căror administrare o

pretinde, faptele pe care vrea să le dovedească, precum şi motivele care fac necesară

asigurarea acestora sau, după caz, acordul părţii adverse.

128

G.Boroi, M.Stancu, op. Cit., p.416 129

Originea „anchetei în viitor” (asigurarea dovezilor) se găseşte în dreptul canonic; canoniştii s-au străduit să

întemeieze această instituţie pe texte din dreptul roman. „Ancheta în viitor” se mărginea la început numai la

ascultarea martorilor, această probă fiind dovada generală deoarece prin martori se aproba şi dovada bunurilor.

Ordonanţa din Blois-1379- a instituit expertiza cerând învoiala părţilor sau dispoziţia judecătorului. Instituţia

anchetei în viitor nu a fost preluată de Codul francez de procedură civilă, iar la noi se găsea în timpul de refacere

a procedurii civile din 1900 în P.Vasilescu, op.cit.,p. a III, vol. II, 771, 772, 776. 130

Neavând caracter contencios, cererea de asigurare a dovezilor nu reprezintă o cauză de întrerupere a

prescripţiei extinctive, nefiind asimilată unei cerinţe de chemare în judecată şi nefiind considerată ca o

recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie – I.C.C.J., secţia comercială, Decizia nr.415/29.01.2003,

Curierul Judiciar nr.7-8/2004, p.79. 131

I.Leş, Comentariile Codului..., p.528. 132

P.Vasilescu, op.cit., p. a III-a, p.777.

51

Instanţa va dispune citarea părţilor şi va comunica părţii adverse copie de pe cerere.

Aceasta nu este obligată să depună întâmpinare-alin.(3).

Conform art.360 alin.(4), instanţa va soluţiona cererea în camera de consiliu, prin

încheiere.

În caz de pericol în întârziere, instanţa, apreciind împrejurările, va putea încuviinţa

cererea şi fără citarea părţilor-alin (5).

Potrivit Codului de procedură civilă, încheierea de admitere a cererii de asigurare este

executorie și nu este supusă niciunei căi de atac (art. 361 alin. 1), iar încheierea de respingere

poate fi atacată, separat, numai cu apel în termen de 5 zile de la pronunțare dacă s-a dat cu

citarea părților și de la comunicare dacă s-a dat fără citarea lor.

Administrarea probei ce trebuie asigurată va putea fi făcută de îndată sau la termenul

ce se va fixa în acest scop.

Administrarea probelor asigurate se constată printr-o încheiere, care nu este supusă

niciunei căi de atac-art.362 C.pr.civ.

Probele asigurate în condiţiile prevăzute la art. 362 vor fi cercetate de instanţă, la

judecarea procesului, sub raportul admisibilităţii şi concludenţei lor. În cazul în care găseşte

necesar, instanţa va proceda, dacă este cu putinţă, la o nouă administrare a probelor asigurate.

Probele asigurate pot să fie folosite şi de partea care nu a cerut administrarea lor.

Cheltuielile făcute cu administrarea probelor vor fi ţinute în seamă de instanţa care

judecă pricina în fond-art.363 C.pr.civ.

În cadrul procedurii asigurării dovezilor se poate solicita şi constatarea unei stări de

fapt133

. Astfel, potrivit art.364 alin.(1) C.pr.civ., oricine are interes să constate de urgenţă o

anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea

dovezilor va putea cere instanţei în circumscripţia căreia urmează să se facă constatarea să

delege un executor judecătoresc pentru realizarea cercetării. Constatarea făcută de executorul

judecătoresc se va consemna într-un proces-verbal care va fi comunicat în copie celui

împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă şi are puterea doveditoare a

înscrisului autentic.

Potrivit alin.(2), în cazul în care efectuarea constatării prevăzute la alin.(1) necesită

concursul părţii adverse sau al unei alte persoane, constatarea nu poate fi făcută decât cu

acordul acesteia.

În lipsa acordului prevăzut la alin. (2), partea interesată va putea cere instanţei să

încuviinţeze efectuarea constatării. Instanţa poate încuviinţa efectuarea constatării fără citarea

aceluia împotriva căruia se cere. Dispoziţiile art. 360 - 363 se aplică în mod corespunzător-

alin.(3).

Conform alin.(4), procesul-verbal de constatare va fi comunicat în copie celui

împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă, şi are puterea doveditoare a

înscrisului autentic.

În caz de primejdie în întârziere, administrarea probei şi constatarea prin executorii

judecătoreşti se vor putea face şi în zilele de sărbătoare şi chiar în afara orelor legale, însă, cu

încuviinţarea judecătorului -art. 365 C. pr. civ.

IV.5. Mijloacele de probă

133

I.Leş, Comentariile Codului ... . p.530.

52

Codul de procedură civilă conţine o reglementare cuprinzătoare a mijloacelor de probă

în art.265-365. Textele menţionate cuprind şi dispoziţii particulare cu privire la administrarea

diferitelor mijloace de probă.

IV.5.1. Înscrisurile

Înscrisurile sunt declaraţii ale părţilor, făcute în formă scrisă, cu privire la anumite acte

sau fapte juridice. În mod tradiţional prin înscrisuri se desemnau doar acela consemnări care

se materializau pe hârtie. Într-o accepţie mai largă, care este şi aceea de mijloc de probaţiune,

prin înscris se înţelege orice scriptură, indiferent de obiectul în care se încorporează (hârtie,

cărămidă, bucată de lemn sau de metal, suport electronic etc.)134

.

Art.265 C.pr.civ., defineşte înscrisul ca fiind orice scriere sau altă consemnare care

cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de

modalitatea de conservare şi stocare.

Importanţa înscrisurilor rezidă în aceea că ele se întocmesc înainte de ivirea litigiului

şi sunt folosite, ulterior, pentru dovedirea raporturilor juridice dintre părţi.

Înscrisurile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:

1.După scopul urmărit de părţi înainte de întâlnirea lor, ele pot fi preconstituite

(înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată etc.) şi nepreconstituite (registrele

comerciale, registrele casnice şi scrisorile obişnuite).

La rândul lor înscrisurile preconstituite se împart în înscrisuri originare sau

primordiale (sunt întocmite pentru a constata existenţa unui anumit raport juridic), înscrisuri

recognitive (sunt întocmite cu scopul de a înlocui un înscris originar dispărut) şi înscrisuri

confirmative (au menirea de a ratifica un act anulabil).

2.După cum acestea sunt semnate sau nu, există înscrisuri semnate şi înscrisuri

nesemnate.

3.După subiectul de la care emană există înscrisuri oficiale şi înscrisuri neoficiale.

IV.5.1.1. Înscrisurile autentice135

Potrivit art.269 C.pr.civ, înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit

şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită

de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului

se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la

conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului. Este, de asemenea, autentic orice alt înscris

emis de către o autoritate publică şi căruia legea îi conferă acest caracter. De reţinut că

înscrisurile autentice nu trebuie identificate cu actele notariale, deşi actele juridice în marea

lor majoritate se întocmesc în formă autentică în birourile notarilor publici136

.

Rolul înscrisurilor autentice în probaţiunea judiciară este important, deoarece ele nu au

fragilitatea unor declaraţii testimoniale şi conservă cu mai multă exactitate împrejurări

esenţiale pentru soluţionarea unui eventual litigiu.

Uneori, forma autentică a actului este impusă de lege ca o condiţie de validitate a

operaţiei juridice respective (cazul donaţiilor – art.1011 alin.(1) Cod civil, ipotecile imobiliare

– art.2378 Cod civil etc).

Pentru ca un act să fie considerat înscris autentic ele trebuie să îndeplinească anumite

condiţii:

134

I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Vol.I, Ed, Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.760. 135

Pentru clasificarea înscrisurilor după mai multe criterii, vezi A.Pop, Gh.Beleiu, op.cit.p.525-526. 136

V.M.Ciobanu, op.cit., vol.II, p.165.

53

- actul să fie întocmit de către un notar sau funcţionar public;

- să fie întocmit cu respectarea formelor şi condiţiilor impuse de lege.

O amplă reglementare a formelor prevăzute de lege pentru întocmirea unui act autentic

este conţinută de Legea nr.36/1995 (privind activitatea notarială) în Cap. al V-lea, Secţiunea a

II-a.

Dispoziţii asemănătoare cuprinde şi Legea nr.188/2000 privind executorii

judecătoreşti.

Ceilalţi funcţionari publici, inclusiv magistraţii, acţionează în temeiul unor acte

normative particulare, care prescriu formalităţile ce trebuie îndeplinite.

În ce priveşte puterea doveditoare a unui înscris autentic, art.270 C.pr.civ., prevede

că înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals,

cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile

legii.

Potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol, declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic

fac dovadă, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane.

Puterea doveditoare a înscrisului autentic trebuie circumstanţiată după cum acesta

cuprinde menţiuni referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator şi

declaraţiile propriu zise ale părţilor137

.

Menţiunile înscrisului privitoare la faptele materiale petrecute în faţa organului

instrumentator şi constatate prin propriile sale simţuri, în cadrul şi în limitele atribuţiilor sale,

fac dovadă până la declararea sa ca fals.

Declaraţiile părţilor, trecute într-un înscris autentic, nu fac dovadă decât până la proba

contrară.

Potrivit art.271 alin.(1) C.pr.civ., înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor

prevăzute pentru încheierea sa valabilă ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu

depăşirea competenţei este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu dispune altfel.

Înscrisul prevăzut la alin.(1) face însă deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată,

dacă este semnat de părţi, iar dacă nu este semnat, constituie, între acestea, doar un început de

dovadă scrisă - art.271 alin.(2).

IV.5.1.2. Înscrisurile sub semnătură privată

Înscrisurile sub semnătură privată sunt acele înscrisuri întocmite de părţi fără

intervenţia vreunui organ al statului, semnate de părţile sau de partea de partea de la care

emana. Singura condiţie care se cere, în principiu, pentru valabilitatea înscrisului sub

semnătură privată este semnătura părţilor138

.

Potrivit art.272 C.pr.civ., înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă

semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte

formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege.

Legea nu impune condiţii deosebite cu privire la materializare a înscrisului, sub

semnătură privată, acesta putând fi dactilografiat, litografiat, imprimat139

, dar semnătura

trebuie să fie efectuată de mâna părţilor140

.

Semnătura este o cerinţă esenţială, căci ea exprimă consimţământul părţii la încheierea

actului juridic141

.

137

M.Fodor, Noul cod de procedură civilă comentat şi adnotat.,Vol.I, p.707. 138

G.Boroi, Codul ... , p.370. 139

I.Leş, Tratatul ... , p.443. 140

G.Boroi, op.cit, p.370. 141

I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Vol.I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.768.

54

Codul de procedură civilă nu prevede, în mod expres data ca o condiţie de validitate a

înscrisului sub semnătură privată, însă părţile obişnuiesc să insereze în înscris şi data

încheierii sale, ceea ce este util pentru stabilirea, ulterioară, a momentului în care s-a întocmit

înscrisul.

În afară de semnătura părţilor, anumite înscrisuri sub semnătură privată trebuie să

îndeplinească şi alte condiţii: formalitatea multiplului exemplar şi menţiunea „bun şi aprobat”.

a) Formalitatea multiplului exemplar.

Potrivit art.274 alin.(1) C.pr.civ., înscrisul sub semnătură privată, care constată un

contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare

originale câte părţi cu interese contrare sunt.

Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele având acelaşi

interes – alin.(2).

Potrivit alin.(3), fiecare exemplar original trebuie să facă menţiune despre numărul

originalelor ce au fost făcute. Lipsa acestei menţiuni nu poate fi opusă însă de cel care a

executat, în ceea ce îl priveşte, obligaţia constatată în acel înscris.

Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părţile, de comun acord, au

depus singurul original la un terţ ales de ele - alin.(4).

Din scopul urmărit prin instituirea condiţiei „formalitatea multiplului exemplar” ca şi

din unele dispoziţii legale reiese că există şi situaţii în care această condiţie nu se cere nici

pentru convenţii sinalagmatice, şi anume142

:

- când un înscris este nul ca înscris autentic, el este valabil ca înscris sub semnătură

privată, cu condiţia ca acel înscris să fi fost semnat de părţi;

- convenţiile sinalagmatice comerciale sunt supuse dispoziţiilor speciale referitoare la

raporturile dintre profesionişti, în sensul că aceste convenţii pot fi dovedite prin orice mijloc

de probă;

- în cazul în care una dintre părţi şi-a executat integral obligaţia asumată prin

convenţia sinalagmatică, înainte sau odată cu semnarea înscrisului, cealaltă parte nu mai are

nici un interes să aibă la dispoziţie un exemplar original, drepturile sale fiind pe deplin

realizate;

- în cazul în care părţile recunosc unicul exemplar întocmit pentru constatarea unei

convenţii sinalagmatice;

- în cazul în care convenţia sinalagmatică s-a încheiat prin corespondenţă, respectiv

oferta a fost urmată de acceptare.

Nulitatea înscrisului sub semnătură privată este o nulitate relativă.

b) Menţiunea „bun şi aprobat”, ca o altă condiţie specială a înscrisurilor sub

semnătură privată, rezultă din dispoziţiile art.275 alin.(1) C.pr.civ..

Potrivit textului de lege menţionat, înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură

parte se obligă către o alta să-i plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile,

trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de

semnătură, să fie scris cu mâna sa "bun şi aprobat pentru ...", cu arătarea în litere a sumei sau

a cantităţii datorate.

Potrivit art.275 alin.(2) C.pr.civ., când suma arătată în cuprinsul înscrisului este

diferită de cea arătată în formula "bun şi aprobat", se prezumă că obligaţia nu există decât

pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul şi formula "bun şi aprobat" sunt scrise în

întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedeşte în care parte este greşeală

sau dacă prin lege se prevede altfel.

Neîndeplinirea acestei condiţii conduce la nulitatea înscrisului sub semnătură privată,

însă, nu va afecta valabilitatea actului juridic.

142

A.Pop, Gh.Beleiu, op.cit., p.532; A. Ionaşcu, op.cit., p.121-123.

55

Conform art.276 C.pr.civ., înscrisurile sub semnătură privată pentru care nu s-au

îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 274 şi 275 vor putea fi socotite ca început de dovadă

scrisă.

Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată rezultă din însăşi semnătura

părţilor.

Deşi înscrisul sub semnătură privată nu se bucură de prezumţia de autenticitate, acest

înscris, dacă este recunoscut de partea căreia i se opune sau verificat de către instanţă, are

între părţile care l-au subscris şi între cele care le reprezintă drepturile lor, aceeaşi putere

doveditoare ca şi înscrisul autentic.

Potrivit art.273 alin.(1) C.pr.civ., înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel

căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la

proba contrară.

Menţiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor fac, de

asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte menţiuni, străine de cuprinsul acestui

raport, pot servi doar ca început de dovadă scrisă - alin.(2).

În raporturile dintre părţile înscrisului menţiunea datei are aceeaşi valoare

doveditoare ca şi celelalte menţiuni sau enunţări ale înscrisului până la proba contrarie.

Codul de procedură civilă, în art.278 alin.(1) arată următoarele despre data certă a

înscrisului sub semnătură privată:

(1) Data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor

care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalităţile

prevăzute de lege, respectiv:

1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public,

executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în această privinţă;

2. din ziua când au fost înfăţişate la o autoritate sau instituţie publică, făcându-se

despre aceasta menţiune pe înscrisuri;

3. din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;

4. din ziua morţii ori din ziua când a survenit neputinţa fizică de a scrie a celui care l-a

întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;

5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri autentice

întocmite în condiţiile art.269, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau

pentru facere de inventar;

6. din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în chip

neîndoielnic anterioritatea înscrisului.

(2) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, instanţa, ţinând seama de împrejurări,

poate să înlăture aplicarea, în tot sau în parte, a dispoziţiilor alin.(1) în privinţa chitanţelor

liberatorii.

Potrivit art.8 lit.f) şi art.13 alin.(2) din Legea nr.36/1995 notarul public şi misiunile

diplomatice şi oficiile consulare ale României decid data certă înscrisurilor care li se prezintă

în acest scop. În acelaşi context amintim şi art.3 lit.c) din Legea nr.51/1995143

.

IV.5.1.3. Alte înscrisuri

Potrivit reglementărilor existente înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod de

procedură civilă acestea erau următoarele: răboajele; registrele, cărțile și hârtiile casnice;

mențiunea făcută de creditor pe titlul de creanță; scrisorile; facturile acceptate; corespondența

comercială; telegramele; registrele comerciale; telexul, telefaxul și înregistrările electronice.

143

Potrivit art.3 lit.c din L.51/1995 activitatea avocatului se realizează prin redactarea de acte juridice, atestarea

identităţii părţilor şi a datei actelor prezentate spre autentificare.

56

O primă menţiune trebuie făcută în legăturile cu înscrisurile întocmite de

profesionişti.

Potrivit dispoziţiilor art.277 alin.(1) C.pr.civ., în cazul acestor înscrisuri nu este

necesară pluralitatea de exemplare şi nici formalitatea „bun şi aprobat”.

Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei

întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului

în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic – art.277 alin.(2).

Conform art.277 alin.3 C.pr.civ., înscrisul sub semnătură privată întocmit în exerciţiul

activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său.

În acest caz, data înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de

probă.

Dacă înscrisul prevăzut la alin. (3) nu conţine nicio dată, aceasta poate fi stabilită în

raporturile dintre părţi cu orice mijloc de probă – art.277 alin.(4)144

.

Registrele şi hârtiile domestice, nu cunosc o definiţie legală, cu toate acestea ele pot

fi definite ca documente private care cuprind menţiuni pe care o persoană le face în mod

curent cu privire la anumite fapte sau acte juridice, cum sunt efectuarea de plăţi, vânzări,

cumpărări etc.

Potrivit art.279 C.pr.civ., registrele şi hârtiile domestice nu fac dovadă pentru cel care

le-a scris. Ele fac dovadă împotriva lui:

1. în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită;

2. când cuprind menţiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui arătat

drept creditor, pentru a ţine loc de titlu.

Registrele şi hârtiile domestice nu sunt supuse unor rigori procedurale privitoare la

forma lor, ele având un caracter facultativ, iar nu obligatoriu145

.

Registrele profesioniştilor sunt documente care consemnează operaţiuni cu caracter

patrimonial efectuate de comercianţi146

.

Potrivit art.280 alin.(1) C.pr.civ., registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu

respectarea dispoziţiilor legale, pot face între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele

şi chestiunile legate de activitatea lor profesională.

Registrele prevăzute la alin.(1), chiar neţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, fac

dovadă contra celor care le-au ţinut. Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu

poate scinda conţinutul lor – art.280 alin.(2).

Potrivit art.280 alin.(3) C.pr.civ., în toate cazurile, instanţa este în drept a aprecia dacă

se poate atribui conţinutului registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă

trebuie să se renunţe la această probă în cazul în care registrele părţilor nu concordă sau dacă

trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi.

Legea nu se referă, în mod expres, la efectul probatoriu al registrelor profesioniştilor

împotriva terţelor persoane, astfel că acestea nu pot fi opuse, în principiu, terţilor străini de

raporturile juridice invocate147

.

Menţiunile făcute de creditor sunt reglementate de art.281 C.pr.civ.

Potrivit acestui text de lege, orice menţiune făcută de creditor în josul, pe marginea

sau pe dosul unui titlu care a rămas neîntrerupt în posesia sa face dovada, cu toate că nu este

nici semnată, nici datată de el, când tinde a stabili liberaţiunea debitorului. Aceeaşi putere

doveditoare o are menţiunea făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul duplicatului

unui înscris sau al unei chitanţe, dacă duplicatul sau chitanţa este în mâinile debitorului.

144

I.Leş, op.cit., p.773. 145

M.Fodor, op.cit., p.721. 146

S.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.487-490. 147

I.Leş, op.cit., p.775.

57

Menţiunile făcute de creditor nu pot constitui o probă în favoarea acestuia, deoarece

nimeni nu-şi poate preconstitui, prin voinţa sa exclusivă, un titlu faţă de debitor.

Înscrisul pe suport informatic este acel document care reproduce date susceptibile

de a constitui un mijloc probator, sub condiţia să fie inteligibil şi să prezinte suficiente

garanţii de credibilitate în privinţa conţinutului şi a semnăturii persoanei de la care emană.

Potrivit art.282 alin.(1) C.pr.civ., când datele unui act juridic sunt redate pe un suport

informatic, documentul care reproduce aceste date constituie instrumentul probator al actului,

dacă este inteligibil şi prezintă garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în

privinţa conţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care acesta emană.

Pentru a aprecia calitatea documentului, instanţa trebuie să ţină seama de

circumstanţele în care datele au fost înscrise şi de documentul care le-a reprodus – art.282

alin.(2)

Potrivit art.283 C.pr.civ., înscrierea datelor unui act juridic pe suport informatic este

prezumată a prezenta garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în cazul în

care ea este făcută în mod sistematic şi fără lacune şi când datele înscrise sunt protejate contra

alterărilor şi contrafacerilor, astfel încât integritatea documentului este deplin asigurată. O

astfel de prezumţie există şi în favoarea terţilor din simplul fapt că înscrierea este efectuată de

către un profesionist.

Prezumţia de validitate vizează, în principiu, raporturile dintre părţile actului juridic.

Ea poate fi invocată şi de către terţele persoane, potrivit art.283 C.pr.civ., partea finală148

.

Potrivit art.284 alin.(1) C.pr.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, documentul care

reproduce datele unui act, înscrise pe un suport informatic, face deplină dovadă între părţi,

până la proba contrară.

Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea

documentului, acesta poate servi, după circumstanţe, ca mijloc material de probă sau ca

început de dovadă scrisă art.284 alin.(2).

Regula prevăzută de art.284 alin.(1) vizează puterea doveditoare a documentului

între părţile raportului juridic, nu şi faţă de terţele persoane.

Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea

documentului, acesta poate servi, după circumstanţe, ca mijloc material de probă sau ca

început de dovadă scrisă149

.

Potrivit art.267 C.pr.civ., înscrisurile în formă electronică sunt supuse dispoziţiilor

legii speciale, respectiv Legii nr.455/2001150

.

Conform art.4 pct.2 din această lege, înscrisurile în formă electronică151

reprezintă o

colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau

litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin

intermediul unui program informatic sau a altui procedeu similar.

La rândul său, semnătura electronică este reprezentată de date în formă electronică,

care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă

de identificare – art.4 pct.3 din Legea nr.455/2001.

În legătură cu dispoziţiile art.4 pct.1-4 şi art.7 din Legea nr.455/2001, prin decizia

nr.6/16 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent cu

judecarea recursului în interesul legii, sau stabilit următoarele:

148

I.Leş, op.cit., p.777. 149

M.Fodor, Probele în procesul civil, p.214. A se vedea şi M.Fodor, Noul cod de procedură civilă comentat şi

adnotat, p.726. 150

Monitorul Oficial nr.429/31 iulie 2001. 151

V.Măgureanu, înregistrările electronice, mijloace de probă admisibile în procesul civil, R.D.C. nr.10/2013,

p.56-62.

58

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.17 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001

privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.

180/2002, cu modificările şi completările, raportate la dispoziţiile art.4 pct.1-4 şi art.7 din

Legea nr.455/2001 privind semnătura electronică, republicată, procesele-verbale de constatare

şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute de art.8 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului

nr.15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri

naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.424/2002, cu

modificările şi completările ulterioare, încheiate potrivit art.9 alin.(1) lit.a), alin.(2) şi alin.(3)

din acest act normativ, transmise persoanelor sancţionate contravenţional pe suport de hârtie,

sunt lovite de nulitate absolută în lipsa semnăturii olografe a agentului constatator.

Potrivit art.5 din Legea nr.455/2001, înscrisul în formă electronică, căruia i s-a

încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un

certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul

unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte

condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.

Conform art.8 alin.(1) din aceeaşi lege, înscrisul în formă electronică căruia i s-a

încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia

i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le

reprezintă drepturile. În ipoteza în care una dintre părţi nu recunoaşte înscrisul sau semnătura,

instanţa va dispune, în totdeauna ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de

specialitate.

Regimul duplicatelor şi copiilor de pe înscrisurile autentice sau sub semnătură

privată este reglementat de art.285 -287 C.pr.civ.

Duplicatele reprezintă acela înscrisuri care sunt destinate să înlocuiască un

document original şi să folosească părţilor în valorificarea unor drepturi sau interese

legitime152

.

O definiţie corespunzătoare a duplicatului se regăseşte în cuprinsul art.225 alin.(6)

din Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995, privind activitatea notarială.

Potrivit art.285 C.pr.civ., duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri

autentice, eliberate în condiţiile prevăzute de lege, înlocuiesc originalul şi au aceeaşi putere

doveditoare ca şi acesta.

Duplicatele pot avea ca obiect numai înscrisurile notariale sau alte înscrisuri

autentice.

Copiile sunt reproduceri ale unor înscrisuri originale, indiferent de natura lor,

autentică sau sub semnătură privată.

Potrivit art.286 alin.(1) C.pr.civ., copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic

sau sub semnătură privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul

original.

Părţile pot să ceară confruntarea copiei cu originalul, prezentarea acestuia din urmă

putând fi întotdeauna ordonată de instanţă, în condiţiile prevăzute la art. 292 alin. (2) – art.286

alin.(2).

Potrivit art.286 alin.(3), dacă este imposibil să fie prezentat originalul sau duplicatul

înscrisului autentic ori originalul înscrisului sub semnătură privată, copia legalizată de pe

acestea constituie un început de dovadă scrisă.

Copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare – art.286 alin.(4).

Conform art.286 alin.(5) extrasele sau copiile parţiale fac dovada ca şi copiile

integrale sau copiile asimilate acestora, însă numai pentru partea din înscrisul original pe care

o reproduc; în cazul în care sunt contestate, iar originalul este imposibil să fie prezentat,

152

I.Leş, op.cit., p.779.

59

instanţa are dreptul să aprecieze, în limitele prevăzute la alin. (3) şi (4), în ce măsură partea

din original, reprodusă în extras, poate fi socotită ca având putere doveditoare, independent de

părţile din original care nu au fost reproduse.

Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995, privind activitatea notarială, cuprinde,

în mod riguros, reglementări privind condiţiile în care se eliberează copii legalizate ale

înscrisurilor originale.

Copiile făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice sunt reglementate de

art.287 C.pr.civ.

Potrivit acestui text de lege, datele din înscrisurile autentice sau sub semnătură

privată redate pe microfilme şi alte suporturi accesibile de prelucrare electronică a datelor,

făcute cu respectarea dispoziţiilor legale, au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile în

baza cărora au fost redate.

Înscrisurile recognitive sau reînnoitoare sunt reglementate de art.288 C.pr.civ.

Potrivit acestui text de lege înscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii

preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în drepturi,

dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea este eronată

sau inexactă.

Regimul altor înscrisuri este reglementat de dispoziţiile art.289-290 C.pr.civ.

Potrivit art.289 alin(1) C.pr.civ., contractele încheiate pe formulare tipizate sau

standardizate ori încorporând condiţii generale tip, după caz, sunt considerate înscrisuri

sub semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel.

Dacă legea nu dispune altfel, biletele, tichetele şi alte asemenea documente,

utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite

prestaţii, au forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt semnate -

art.289 alin.(2).

Potrivit art.289 alin.(3), telexul, precum şi telegrama ale căror originale, depuse

la oficiul poştal, au fost semnate de expeditor, fac aceeaşi dovadă ca şi înscrisul sub

semnătură privată.

Conform art.290 C.pr.civ., planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice alte

documente anexate au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile la care sunt alăturate,

dacă au legătură directă cu înscrisul şi poartă semnătura, după caz, a părţii sau a persoanei

competente care a întocmit înscrisul. Aceste înscrisuri poartă denumirea generică de anexe.

Potrivit art.291 C.pr.civ., ştersăturile, radierile, corecturile şi orice alte

modificări, menţiuni sau adăugiri, făcute într-un înscris, nu vor fi luate în considerare

decât dacă au fost constatate sub semnătură de cel competent să îl întocmească sau de partea

de la care emană înscrisul, după caz. Toate aceste activităţi enumerate în cuprinsul art.291

poartă denumirea generică de modificări ale înscrisului.

IV.6. Administrarea probei prin înscrisuri

IV.6.1. Producerea înscrisurilor

Fiecare parte are dreptul să depună înscrisurile de care înțelege să se folosească.

Potrivit art.292 alin.(1) C.pr.civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare parte are

dreptul să depună înscrisurile de care înţelege să se folosească, în copie certificată pentru

conformitate.

60

Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa

originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris-

alin.(2).

Conform art.292 alin.(3) C.pr.civ., dacă partea adversă nu poate să îşi dea seama de

exactitatea copiei faţă cu originalul înfăţişat în şedinţă, judecătorul va putea acorda un termen

scurt, obligând partea să depună originalul în păstrarea grefei153

.

Înscrisurile depuse în original nu vor putea fi retrase decât după ce se vor lăsa copii

legalizate de grefierul instanţei unde au fost depuse-alin.(4).

Potrivit art.292 alin.(5) C.pr.civ.,înscrisurile întocmite în altă limbă decât cea folosită

în faţa instanţei trebuie însoţite de traduceri legalizate.

Înscrisurile depuse în copie la dosar nu pot fi retrase de părţi-alin. (5).

Articolele 293-299 C.pr.civ. reglementează situațiile în care înscrisurile nu se găsesc la

partea care dorește să le folosească.

Potrivit art. 293 alin.(1) C.pr.civ., când partea învederează că partea adversă deţine un

înscris probatoriu, referitor la proces, instanţa poate ordona înfăţişarea lui.

Cererea de înfăţişare va fi admisă, dacă înscrisul este comun părţilor din proces, dacă

însăşi partea adversă s-a referit în proces la acest înscris sau dacă, după lege, ea este obligată

să înfăţişeze înscrisul-alin. (2).

Potrivit art.294 alin. (1) C.pr.civ., judecătorul va respinge motivat cererea de depunere

la dosar a înscrisului, în întregime sau în parte, când:

1. conţinutul înscrisului se referă la chestiuni strict personale privind demnitatea sau

viaţa privată a unei persoane;

2. depunerea înscrisului ar încălca îndatorirea legală de păstrare a secretului;

3. depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penală a părţii, a soţului sau a unei rude ori

afin până la gradul al treilea inclusiv.

Dacă legea nu dispune altfel, incidenţa vreunuia dintre cazurile de mai sus va fi verificată

de judecător, prin cercetarea conţinutului înscrisului. În încheierea de şedinţă se va face o

menţiune corespunzătoare-alin. (2)154

.

Potrivit art. 295 C.pr.civ., dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus

în dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că a

ascuns înscrisul ori l-a distrus sau dacă, după ce s-a dovedit deţinerea înscrisului, nu se

conformează ordinului dat de instanţă de a-l înfăţişa, instanţa va putea socoti ca dovedite

afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris de partea care a cerut înfăţişarea.

Când un înscris, necesar dezlegării procesului, se găseşte la una dintre părţi şi nu poate fi

prezentat fiindcă aducerea ar fi prea costisitoare sau când înscrisurile sunt prea voluminoase

ori numeroase, se va putea delega un judecător în prezenţa căruia părţile vor cerceta

înscrisurile la locul unde se găsesc-art.296 alin.(1) C.pr.civ..

Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate să

ceară doar prezentarea unor extrase sau copii de pe înscrisurile solicitate, certificate de

persoana care le deţine. În asemenea cazuri, dacă este necesar, instanţa poate dispune

verificarea conformităţii extrasului sau copiei cu originalul-art. 296 alin. (2) C.pr.civ..

Potrivit art. 297 alin.(1) C.pr.civ., când se arată că un înscris necesar soluţionării

procesului se află în posesia unui terţ, acesta va putea fi citat ca martor, punându-i-se în

vedere să aducă înscrisul în instanţă.

Când deţinătorul înscrisului este o persoană juridică, reprezentanţii ei vor putea fi citaţi

ca martori-alin (2).

Conform art.297 alin (3) C.pr.civ., terţul poate refuza înfăţişarea înscrisului în cazurile

prevăzute la art. 294.

153

M Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. II, 2013, p.337 154

G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.442

61

Art. 298 C.pr.civ., reglementează obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a prezenta

înscrisul astfel:

Alin. (1); Dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi sau instituţii publice,

instanţa va lua măsuri, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, pentru aducerea lui, în

termenul fixat în acest scop, punând în vedere conducătorului autorităţii sau instituţiei publice

deţinătoare măsurile ce se pot dispune în caz de neconformare.

Alin. (2); Autoritatea sau instituţia publică deţinătoare este în drept să refuze trimiterea

înscrisului când acesta se referă la apărarea naţională, siguranţa publică sau relaţiile

diplomatice. Extrase parţiale vor putea fi trimise dacă niciunul dintre aceste motive nu se

opune. Dispoziţiile art. 252 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Potrivit art.299 alin. (1C.pr.civ.,) instanţa nu va putea cere trimiterea în original a cărţilor

funciare şi a planurilor, a registrelor autorităţilor sau instituţiilor publice, a testamentelor

depuse la instanţe, notari publici sau avocaţi, precum şi a altor înscrisuri originale ce se găsesc

în arhivele acestora. Se vor putea însă cere copii certificate ale acestora.

Cercetarea acestor înscrisuri, dacă este necesară, se va face, cu citarea părţilor, de un

judecător delegat sau, dacă înscrisul se găseşte în altă localitate, prin comisie rogatorie, de

către instanţa respectivă-alin. (2).

Conform art. 299 alin.(3) C.pr.civ., prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), când

procedura verificărilor înscrisurilor o impune, instanţa va putea ordona prezentarea

testamentelor originale sau a altor înscrisuri originale, depuse la instanţe, notari publici sau

avocaţi, pentru efectuarea expertizei grafoscopice în laboratoarele de specialitate dacă

expertiza actului nu se poate efectua la sediul arhivei.

Potrivit art.300 alin. (1) C.pr.civ., la cererea uneia dintre părţi sau chiar din oficiu,

instanţa va putea ordona înfăţişarea registrelor profesioniştilor sau comunicarea lor.

Când înscrisurile sau registrele prevăzute la alin. (1) ce urmează a fi cercetate se află în

altă circumscripţie judecătorească, cercetarea lor se va face prin comisie rogatorie-alin. (2).

IV.6.2. Verificarea înscrisurilor

Procedura verificării înscrisurilor este reglementată de art.301-303. C.pr.civ.

Această procedură intervine în cazul în care se contestă un înscris sub semnătură

privată de către partea căreia i se opune înscrisul respectiv, în sensul că acesta tăgăduiește

scrierea sau, după caz, semnătura sa, precum și atunci când moșteniorii ori alți succesori în

drepturi ai aceluia de la care se pretinde că ar emana înscrisul declară că nu recunosc scrisul

sau semnătura autorului lor155

.

Potrivit atr.301 alin. (1) C.pr.civ., acela căruia i se opune un înscris sub semnătură

privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. Contestarea scrierii

sau semnăturii poate fi făcută, la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancţiunea

decăderii.

Moştenitorii sau succesorii în drepturi ai aceluia de la care se pretinde a fi înscrisul pot

declara că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor-alin. (2).

Conform art 302 alin.(1) C.pr.civ., când una dintre persoanele menţionate la art. 301

contestă scrierea sau semnătura ori declară că nu le cunoaşte, instanţa va proceda la

verificarea înscrisului prin:

1. compararea scrierii şi semnăturii de pe înscris cu scrierea şi semnătura din alte

înscrisuri necontestate;

2. expertiză;

3. orice alte mijloace de probă admise de lege.

155

G. Boroi, M. Stancu, op.cit.,p.443

62

În acest scop, preşedintele completului de judecată va obliga partea căreia i se atribuie

scrierea sau semnătura să scrie şi să semneze sub dictarea sa părţi din înscris. Refuzul de a

scrie ori de a semna va putea fi considerat ca o recunoaştere a scrierii sau semnăturii-alin. (2).

Verificarea înscrisurilor poate avea loc și în cazul înscrisurilor în formă electronică,

deoarece aceste înscrisuri sunt supuse condiției recunoașterii. În acest caz verificarea se va

face doar prin expertiză tehnică de specialitate(art 8 din Legea nr. 455/2001).

Art. 303 C.pr.civ. reglementează procedura de verificare astfel:

Alin. (1); Judecătorul, după compararea înscrisului cu scrierea sau semnătura făcută în

faţa sa ori, dacă este cazul, şi cu alte înscrisuri, se poate lămuri asupra înscrisului.

Alin.(2); Dacă însă, din compararea scrierilor, judecătorul nu este lămurit, va ordona ca

verificarea să se facă prin expertiză, obligând părţile sau alte persoane să depună de îndată

înscrisuri de comparaţie.

Alin. (3) Se primesc ca înscrisuri de comparaţie:

1. înscrisurile autentice;

2. înscrisurile sau alte scrieri private necontestate de părţi;

3. partea din înscris care nu este contestată;

4. scrisul sau semnătura făcut/făcută înaintea instanţei.

Alin.(4); Înscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate de preşedinte, grefier şi

părţi.

Alin.(5); Părţile iau cunoştinţă de înscrisuri în şedinţă.

Art. 304-308 reglementează procedura falsului.

Potrivit art. 304 alin.(1), dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui

înscris folosit în proces una dintre părţi declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau

semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină156

.

Dacă partea care foloseşte înscrisul nu este prezentă, instanţa va ordona ca aceasta să se

prezinte personal pentru a lua cunoştinţă de denunţarea înscrisului ca fals, să depună

originalul şi să dea explicaţiile necesare-alin.(2).

Conform art. 304 alin. (3), judecătorul poate ordona prezentarea părţilor chiar şi înainte

de primul termen de judecată, dacă partea declară, prin întâmpinare, că scrierea sau semnătura

sa este falsificată.

În cazuri temeinic justificate, părţile pot fi reprezentate prin mandatari cu procură

specială-alin. (4).

Potrivit art. 305 alin.(1) C.pr.civ., judecătorul va constata de îndată, prin proces-verbal,

starea materială a înscrisului denunţat ca fals, dacă există pe el ştersături, adăugiri sau

corecturi, apoi îl va semna, spre neschimbare, şi îl va încredinţa grefei, după ce va fi

contrasemnat de grefier şi de părţi.

Dacă părţile nu vor sau nu pot să semneze, se va face menţiune despre toate acestea în

procesul-verbal-alin. (2).

Conform art. 306 alin.(1) C.pr.civ., la acelaşi termen în care înscrisul a fost denunţat ca

fals sau, în cazul prevăzut la art. 304 alin. (2), la termenul următor, judecătorul întreabă partea

care a produs înscrisul, dacă înţelege să se folosească de el.

Dacă partea care a folosit înscrisul lipseşte, refuză să răspundă sau declară că nu se mai

serveşte de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în parte, după caz-alin.(2).

Potrivit art. 306 alin.(3) C.pr.civ., dacă partea care a denunţat înscrisul ca fals lipseşte,

refuză să răspundă sau îşi retrage declaraţia de denunţare, înscrisul va fi considerat ca

recunoscut.

Dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta, deşi denunţarea

ca fals a acestuia nu a fost retrasă, instanţa, dacă este indicat autorul falsului sau complicele

156

G. Boroi, M. Stancu, op. Cit., p.447 ;M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul adnotat, 2009, p.595

63

acestuia, poate suspenda judecata procesului, înaintând de îndată înscrisul denunţat ca fals

parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul-verbal ce se va

încheia în acest scop.

În cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate

continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă.

CAPITOLUL V

Probele. Continuare.

V.1. Proba prin declaraţia martorilor

Martorii sunt persoane care au asistat la facerea actului ce urmează a fi dovedit şi care

atestă sub prestare de jurământ, felul în care faptul s-a întâmplat 157

.

Relatarea făcută de martor în faţa instanţei de judecată cu privire al un fapt trecut,

precis şi pertinent despre care are cunoştinţă, se numeşte depoziţie de martor sau mărturie,

aceasta mai purtând denumirea şi de probă testimonială158

.

Mărturia este unul dintre cele mai vechi şi răspândite mijloace de probă159

fiind

considerată cea mai importantă mai ales în perioada în care ştiinţa de carte era puţin

răspândită160

. Deşi în prezent proba testimonială nu mai este atât de importantă ca în vechiul

drept, ea rămâne un mijloc de probă folosit în multe procese, având importanţă practică

deosebită mai ales în cazurile în care nu se mai pot produce şi alte probe161

.

În dreptul modern, proba testimonială este lăsată, în principiu, în tocmai ca şi celelalte

probe, la libera apreciere a judecătorului162

.

V.1.1 Admisibilitatea probei prin declaraţiile martorilor

Actualul Cod de procedură civilă proclamă regula conform căreia proba cu martori

este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.

Astfel, potrivit art.309 alin.(1) C.pr.civ., proba cu martori este admisibilă în toate

cazurile în care legea nu dispune altfel.

Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai

mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a

oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul

activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă – art.309

alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.309 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care legea cere forma scrisă pentru

validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori.

Potrivit art.309 alin.(4) C.pr.civ., de asemenea, este inadmisibilă proba cu martori

dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:

157

I. Mircescu, Curs de drept civil, Ed. All, Bucureşti, 2000, p.146. 158

G. Boroi, Drept civil, Partea generală, Ed. a II-a, Ed. All Beck, 1999, p.109 159

Al. Cazanciu, Istoricul probei cu martori, J. N. nr.6/1957, p.1040-1050; V. M. Ciobanu, op. cit., vol.II, p.187. 160

G. Boroi, Drept …., p.111. 161

Ibidem. 162

I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Vol.I, Bucureşti, 2014, p.793.

64

1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru

dovedirea actului juridic;

2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;

3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră;

4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de

care ele pot să dispună;

5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate

absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz;

6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.

De asemenea, potrivit art.309 alin.(5) C.pr.civ., proba cu martori nu se admite

niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde

că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă

pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4).

V.1.2 Începutul de dovadă scrisă

Potrivit art.310 alin.(1) C.pr.civ., se socoteşte început de dovadă scrisă orice scriere,

chiar nesemnată şi nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de

la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul

pretins.

Constituie început de dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia

acesta i se opune, dacă a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent care atestă că

declaraţiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană – art.310 alin.(2)

C.pr.civ.

Conform art.310 alin.(3) Cod pr.civ., începutul de dovadă scrisă poate face dovada

între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu

martori ori prin prezumţii.

Condiţiile privitoare la existenţa unui început de dovadă scrisă sunt următoarele:

-Existenţa unei scripturi. Folosirea sintagmei orice scriptură semnifică faptul că

legiuitorul a urmărit să atribuie caracterul unui început de dovadă oricărui fel de scriere,

indiferent de forma şi scopul pentru care a fost făcută163

.

- Scriptura să emane de la partea căreia i se opune sau de la succesorii în drepturi ai

acesteia.

- Scrierea să facă verosimil faptul pretins. Aceasta nu înseamnă că scrierea trebuie să

vizeze în mod nemijlocit faptul pretins. Scrierea se poate referi şi la un fapt conex din care se

pot trage concluzii privitoare la existenţa faptului pretins164

.

V.1.3. Administrarea probei cu martori

V.1.3.1. Persoanele care pot fi ascultate ca martori. Citarea martorilor.

Potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă administrarea probei cu martori se

face după cum urmează:

Când instanţa a încuviinţat dovada cu martori, ea va dispune citarea şi ascultarea

acestora – art.311 alin.(1) C.pr.civ.

163

M.Fodor, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, p.760. 164

I.Leş ,op.cit., p.799.

65

Conform art.311 alin.(2) C.pr.civ., înlocuirea martorilor nu se va încuviinţa decât în

caz de moarte, dispariţie sau motive bine întemeiate, caz în care lista se va depune sub

sancţiunea decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare.

Fiecare parte va putea să se împotrivească la ascultarea unui martor care nu este

înscris în listă sau nu este identificat în mod lămurit – art.311 alin.(3) C.pr.civ.

Potrivit art.311 alin.(4) C.pr.civ., decăderea din dreptul de a administra dovada cu

martori pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 262 se acoperă dacă aceştia se

înfăţişează la termenul fixat pentru ascultarea lor.

De la regula citării martorilor există şi unele excepţii precum cea din cazul proceselor

funciare, când martorii nu vor fi citaţi în vederea audierii, prezentarea lor la termenul de

judecată, fiind în sarcina părţii care i-a propus (măsura a fost dispusă prin Legea nr.247/2005

în vederea accelerării proceselor)165

.

Art.312 C.pr.civ., reglementează ascultarea martorilor necitaţi.

Astfel, potrivit art.312 alin.(1), martorii pot fi ascultaţi chiar la termenul la care proba

a fost încuviinţată.

La termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii

încuviinţaţi chiar fără a fi citaţi – art.312 alin.(2).

Potrivit art.312 alin.(3) dacă partea se obligă să prezinte martorul la termenul de

judecată, fără a fi citat, însă din motive imputabile aceasta nu îşi îndeplineşte obligaţia,

instanţa va dispune citarea martorului pentru un nou termen. Dispoziţiile art. 313 sunt

aplicabile.

Potrivit art.313 alin.(1) împotriva martorului care lipseşte la prima citare, instanţa

poate emite mandat de aducere.

În pricinile urgente, se poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar la primul

termen – art.313 alin.(2).

Conform art.313 alin.(3), dacă, după emiterea mandatului de aducere, martorul nu

poate fi găsit sau nu se înfăţişează, instanţa va putea proceda la judecată.

Martorul care, din cauză de boală sau altă împiedicare gravă, nu poate veni în instanţă

va putea fi ascultat la locul unde se află, cu citarea părţilor – art.314 C.pr.civ.

Potrivit art.315 alin.(1) C.pr.civ., nu pot fi ascultate ca martori următoarele

persoane:

1. rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv;

2. soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul;

3. cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi;

4. persoanele puse sub interdicţie judecătorească;

5. cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.

Părţile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martorii şi persoanele prevăzute

la alin.(1) pct.1-3.

Potrivit art.316 C.pr.civ., în procesele privitoare la filiaţie, divorţ şi alte raporturi de

familie se vor putea asculta rudele şi afinii prevăzuţi la art.315, în afară de descendenţi.

În art.317 alin.(1) C.pr.civ., sunt arătate persoanele scutite de a depune mărturie,

după cum urmează:

1. slujitorii cultelor, medicii, farmaciştii, avocaţii, notarii publici, executorii

judecătoreşti, mediatorii, moaşele şi asistenţii medicali şi orice alţi profesionişti cărora legea

le impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de care

au luat cunoştinţă în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor, chiar şi după încetarea

activităţii lor;

165

I.Leş, op.cit., p.800.

66

2. judecătorii, procurorii şi funcţionarii publici, chiar şi după încetarea funcţiei lor,

asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate;

3. cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înşişi sau ar expune pe vreuna din

persoanele arătate la art. 315 alin. (1) pct. 1 şi 2 la o pedeapsă penală sau la dispreţul public.

Persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1, cu excepţia slujitorilor cultelor, vor putea

totuşi depune mărturie, dacă au fost dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de partea

interesată la păstrarea secretului, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel – art.317

alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.317 alin.(3) C.pr.civ., vor putea, de asemenea, depune mărturie şi

persoanele prevăzute la alin.(1) pct.2, dacă autoritatea sau instituţia pe lângă care funcţionează

ori au funcţionat, după caz, le dă încuviinţarea.

V.1.3.2. Procedura de audiere a martorilor.

Potrivit art.318 alin.(1) C.pr.civ., preşedintele, înainte de a lua declaraţia, va cere

martorului să arate:

a) numele, prenumele, profesia, domiciliul şi vârsta;

b) dacă este rudă sau afin cu una dintre părţi şi în ce grad;

c) dacă se află în serviciul uneia dintre părţi.

Preşedintele va pune apoi în vedere martorului îndatorirea de a jura şi semnificaţia

jurământului - art.318 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.319 alin.(1) C.pr.civ., înainte de a fi ascultat, martorul depune

următorul jurământ: "Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".

În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe Biblie –

art.319 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.319 alin.(3) C.pr.civ., referirea la divinitate din formula jurământului

se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.

Martorului de altă religie decât cea creştină nu îi sunt aplicabile prevederile alin.

(2) – art.319 alin.(4) C.pr.civ.

Conform art.319 alin.(5) C.pr.civ., martorul fără confesiune va depune următorul

jurământ: "Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din

ceea ce ştiu.".

Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor

rosti în faţa instanţei următoarea formulă: "Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi

ascunde nimic din ceea ce ştiu." – art.319 alin.(6) C.pr.civ.

Potrivit art.319 alin.(7) C.pr.civ., persoanele mute şi surdo-mute ştiutoare de carte

vor depune jurământul transcriind formula acestuia şi semnând-o; persoanele hipoacuzice vor

rosti jurământul, iar cele care nu ştiu să scrie vor jura prin semne cu ajutorul unui interpret.

Situaţiile la care se referă alin. (3) - (7) se reţin de către instanţă pe baza

afirmaţiilor făcute de martor – art.319 alin.(8) C.pr.civ.

Conform art.319 alin.(9) C.pr.civ., după depunerea jurământului, preşedintele va

pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie

mincinoasă.

Despre toate acestea se face menţiune în declaraţia scrisă – art.319 alin.(10) C.pr.civ.

Actualul Cod de procedură civilă a prevăzut obligaţia depunerii jurământului de

către martorii ţinând seama de tradiţiile religioase adânc înrădăcinate în unele segmente ale

67

populaţiei, apreciind că luarea jurământului poate fi benefică pentru realizarea justiţiei în

conformitate cu adevărul166

.

Potrivit art.320 C.pr.civ., copiii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei care sunt

lipsiţi de discernământ în momentul audierii, fără a fi puşi sub interdicţie, pot fi ascultaţi, fără

jurământ, însă instanţa le va atrage atenţia să spună adevărul şi va ţine seama, la aprecierea

depoziţiei lor, de situaţia lor specială.

Conform art.321 alin.(1) C.pr.civ., fiecare martor va fi ascultat separat, cei

neascultaţi încă neputând fi de faţă.

Ordinea ascultării martorilor va fi fixată de preşedinte, ţinând seama şi de cererea

părţilor – art.321 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.321 alin.(3) C.pr.civ., martorul va răspunde mai întâi la întrebările puse

de preşedinte, iar apoi şi la întrebările puse, cu încuviinţarea acestuia, de către partea care l-a

propus, precum şi de către partea adversă.

După ascultare, martorul rămâne în sala de şedinţă până la sfârşitul cercetării,

afară numai dacă instanţa hotărăşte altfel – art.321 alin.(4) C.pr.civ.

Conform art.321 alin.(5) C.pr.civ., cu ocazia audierii, martorul va fi lăsat să-şi

facă liber depoziţia, fără să aibă voie să citească un răspuns scris de mai înainte; el se poate

servi însă de însemnări, cu încuviinţarea preşedintelui, dar numai pentru a preciza cifre sau

denumiri.

Codul de procedură civilă, permite şi confruntarea martorilor ori de câte ori

declaraţiile lor sunt neconcordante, aceasta putând constitui temei chiar şi pentru constatarea

mărturiei mincinoase a unui martor.

Astfel, potrivit art.322 alin.(1) C.pr.civ., martorii pot fi din nou întrebaţi, dacă

instanţa găseşte de cuviinţă. De asemenea, martorii ale căror declaraţii nu se potrivesc pot fi

confruntaţi – art.322 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.322 alin.(3) C.pr.civ., dacă instanţa găseşte că întrebarea pusă de parte

nu poate să ducă la dezlegarea procesului, este jignitoare sau tinde a proba un fapt a cărui

dovedire e oprită de lege, nu o va încuviinţa. Instanţa, la cererea părţii, va trece în încheierea

de şedinţă atât întrebarea formulată, cât şi motivul pentru care nu a fost încuviinţată.

Conform art.323 alin.(1) C.pr.civ., mărturia se va scrie de grefier, după dictarea

preşedintelui sau a judecătorului delegat, şi va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de

judecător, grefier şi martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de cuprins. Dacă martorul refuză

sau nu poate să semneze, se va face menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă.

Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate şi

semnate de judecător, de grefier şi martor, sub sancţiunea de a nu fi luate în considerare –

art.323 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.323 alin.(3) C.pr.civ., locurile nescrise din declaraţie trebuie barate cu

linii, astfel încât să nu se poată face adăugiri. Dispoziţiile art.231 alin.(2) se aplică în mod

corespunzător – art.323 alin.(4) C.pr.civ.

V.1.3.3. Aprecierea probei cu martori

Aprecierea declaraţiilor martorilor reprezintă una dintre cele mai delicate şi

complexe probleme cu care este confruntată instanţa în materie de probaţiune167

.

La pronunţarea hotărârii judecătorul este suveran în aprecierea probelor care îl ajută

la formarea convingerii sale intime. În aprecierea probei testimoniale judecătorul trebuie să

rezolve succesiv două probleme: dacă declaraţia martorului este sinceră şi dacă declaraţia lui

166

I.Leş, op.cit., p.805. 167

M.Fodor, Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat, p.776-778.

68

corespunde realităţii obiective168

. În ceea ce priveşte prima problemă, ea este rezolvată cu

ajutorul unor aspecte asupra cărora martorul este interogat de preşedinte înainte de audiere,

cum ar fi gradul lui de rudenie sau de duşmănie sau afecţiune cu una din părţi, interesul

martorului în procesul respectiv, izvorul informaţiilor martorului etc.169

În ceea ce priveşte a doua problemă, adică dacă declaraţia martorului corespunde

realităţii, ştiinţa oferă judecătorilor metode pentru justa ei rezolvare170

. Lămurirea acestui

aspect al problemei este cel mai dificil deoarece presupune atât experienţă profesională cât şi

o pregătire ştiinţifică în legătură cu psihologia martorului171

. Judecătorii, apreciind depoziţiile

martorilor, vor trebui să urmărească fazele succesive prin care trece martorul172

, respectiv

perceperea faptului, memorizarea faptului perceput şi reproducerea faptului perceput şi

memorizat173

.

Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de

observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o

anumită formă (orală sau scrisă), în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de

judecată174

.

Rezultatul aprecierii depoziţiei martorilor poate fi următorul: faptul probat a fost

dovedit şi nu lasă nici o îndoială, sau din contră lasă îndoială asupra realităţii, fiind nesigur şi

în consecinţă va trebui dovedit prin alte mijloace de probă175

.

Potrivit art.324 C.pr.civ., în aprecierea declaraţiilor martorilor, instanţa va ţine seama

de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul

declaraţiei respective.

Dacă, din cercetare, reies bănuieli de mărturie mincinoasă sau de mituire a

martorului, instanţa va încheia un proces verbal şi va sesiza organul de urmărire penală

competent – art.325 C.pr.civ..

Conform art.326 alin.(1) C.pr.civ., martorul are dreptul la rambursarea cheltuielilor

de transport, cazare şi masă dacă este din altă localitate, precum şi dreptul la despăgubiri

pentru acoperirea veniturilor pe care le-ar fi obţinut dacă şi-ar fi exercitat profesia pe durata

lipsei de la locul de muncă, prilejuită de chemarea sa în vederea ascultării ca martor, stabilite

în raport cu starea sau profesia pe care o exercită, precum şi cu timpul efectiv pierdut.

Drepturile băneşti se asigură de partea care a propus martorul şi se stabilesc, la

cerere, de către instanţă, prin încheiere executorie – art.326 alin.(2) C.pr.civ.

V.2. Proba prin rapoartele de expertiză

V.2.1.Noţiuni introductive

Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile pot recurge atunci

când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de specialitate într-un

anumit domeniu de activitate176

.

168

I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit. p.181. 169

Ibidem p.182. 170

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Ed. a II-a, Bucureşti, 1975, p.344. 171

Ibidem. 172

Pentru dezvoltări a se vedea I. Stoenescu, S. Ziberstein Tratat..., p.344-345. 173

În legătura cu “Problematica psihologică a mărturiei judiciare de bună credinţă” a se vedea N. Mitrofan, V.

Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă “Şansa SRL”Bucureşti 1992, p.115-137. 174

E. Stancu, Criminalistica, Ed. Actami, 1995, p.56; pentru amănunte a se vedea „Eveniment judiciar. Element

testinomial. Mărturia – proces psihologic”, P. Buneci, I. T. Butoi, Martorul pe tărâmul justiţiei, Ed. Pinguin,

Bucureşti 2004, p.78-109. 175

V. Negru, D. Radu, op. cit., p.167. 176

I.Leş, op.cit., p.811.

69

Elucidarea faptelor ce formează obiectul unui litigiu sau a legăturii dintre anumite

împrejurări invocate de părţi şi aceste fapte necesită cunoştinţe de specialitate. În această

situaţie legea prevede posibilitatea instanţei de a dispune de efectuarea unei expertize177

.

Prin expertiză se înţelege activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt în

legătură cu obiectul litigiului ce necesită cunoştinţe de specialitate, activitate ce este

desfăşurată de un specialist, numit expert178

. Expertul este desemnat de instanţa de judecată.

De regulă, orice persoană poate dobândi calitatea de expert care îndeplineşte anumite condiţii.

Astfel, potrivit art.10 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2000 privind organizarea activităţii de

expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, calitatea de expert poate fi dobândită de persoana

care îndeplineşte următoarele condiţii: este cetăţean român şi cunoaşte limba română; are

capacitate de exerciţiu deplină; a absolvit studii superioare în specialitatea pentru care se

prezintă la examenul de expert, dovedite cu diplomă; are un stagiu de cel puţin 5 ani în

specialitatea în care a obţinut diploma; este apt din punct de vedere medical pentru

îndeplinirea activităţii de expert; nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie

profesională şi socială; a fost declarat reuşit la examenul organizat în acest scop.

Raportul de expertiză reprezintă înscrisul oficial întocmit şi semnat de către expert sau

experţii desemnaţi de instanţă într-un anumit litigiu, şi care cuprinde constatările şi concluziile

acestora179

.

Expertiza şi raportul de expertiză sunt două noţiuni distincte, însă se află într-o strânsă

interdependenţă deoarece raportul de expertiză este urmarea expertizei iar aceasta din urmă

este activitatea de cercetare pe care se întemeiază tocmai expertiza180

. Din punct de vedere

juridic, mijlocul de probă este raportul de expertiză, şi nu însăşi expertiza.

V.2.2. Admisibilitatea expertizei

Potrivit art.330 alin.1 C.pr.civ., când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt,

instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori

din oficiu, unul sau 3 experţi. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea raportului de

expertiză la instanţă să aibă loc conform dispoziţiilor art. 336.

Reiese că ori de câte ori este nevoie pentru lămurirea unor împrejurări de fapt care

necesită anumite cunoştinţe de specialitate, instanţa poate să dispună efectuarea unei

expertize. Cu alte cuvinte obiectul expertizei îl constituie împrejurări de fapt asupra cărora

expertului i se cere să îşi exprime părerea ca specialist, împrejurări care au legătură cu

obiectul pricinii supuse judecăţii şi ajută la soluţionarea ei181

.

De regulă, efectuarea expertizei este lăsată la aprecierea instanţei, însă în anumite

cazuri expertiza este obligatorie sub sancţiunea nulităţii hotărârii. Asemenea situaţii sunt182

:

-expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie ;

- avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei în cauză, în situaţia

înregistrării tardive a naşterii;

- expertiza preţuitoare în cazul în care, în caz de neplată creditorul doreşte să reţină

bunul gajat în contul datoriei;

177

V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, Curs selectiv, teste grilă, ediţia 3, Ed. All Beck, p.280. 178

Ibidem 281. 179

M. Duţu, op. cit. p.625. 180

V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., ediţia 3, p.281. 181

Ibidem. 182

Ibidem, p.281-282.

70

- expertiza privind stabilirea valorii aportului în natură, dacă se înfiinţează o

societate comercială cu răspundere limitată de către un singur asociat (art.13 alin.3 din

L.31/1990);

- expertiza pentru evaluarea aporturilor în natură, avantajelor rezervate

fondatorilor, operaţiunilor încheiate de fondatori în contul societăţii pe acţiuni ce se constituie

şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, în situaţia în care nu poate fi întrunită în

adunarea constitutivă majoritatea cerută (art.26 şi art.38 alin.1 din L.31/1990).

Deşi nu este prevăzută de o normă legală, astfel încât neefectuarea ei să atragă

nulitatea hotărârii, totuşi, doctrina şi jurisprudenţa au stabilit necesitatea efectuării expertizei

şi în cazul stabilirii paternităţii din afara căsătoriei dacă s-a invocat excepţia plurium

concubentium precum şi în cazul anulării căsătoriei pentru alienaţia sau debilitatea mintală a

unuia din soţi.

Potrivit art.330 alin.(2) C.pr.civ., când este necesar, instanţa va solicita efectuarea

expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate.

În domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la

cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai

multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv – art.330 alin.(3) C.pr.civ.

Conform art.330 alin.(4) C.pr.civ., dispoziţiile referitoare la expertiză, cu excepţia

celor privind aducerea cu mandat, sancţionarea cu amendă judiciară şi obligarea la plata de

despăgubiri, sunt aplicabile în mod corespunzător în cazurile prevăzute la alin.(2) şi (3).

La efectuarea expertizei în condiţiile prevăzute la alin.(1) şi (2) pot participa experţi

aleşi de părţi şi încuviinţaţi de instanţă, având calitatea de consilieri ai părţilor, dacă prin lege

nu se dispune altfel. În acest caz, ei pot să dea relaţii, să formuleze întrebări şi observaţii şi,

dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei – art.330

alin.(5) C.pr.civ.

V.2.3.Administrarea expertizei

Potrivit art.331 alin.(1) C.pr.civ., dacă părţile nu se învoiesc asupra numirii

experţilor, ei se vor numi de către instanţă, prin tragere la sorţi, de pe lista întocmită şi

comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidenţa sa şi

autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize judiciare.

Încheierea de numire a expertului va stabili obiectivele asupra cărora acesta urmează

să se pronunţe, termenul în care trebuie să efectueze expertiza, onorariul provizoriu al

expertului şi, dacă este cazul, avansul pentru cheltuielile de deplasare. În acest scop, instanţa

poate fixa o audiere în camera de consiliu, în cadrul căreia va solicita expertului să estimeze

costul lucrării ce urmează a fi efectuată, cât şi termenul necesar efectuării expertizei. Tot

astfel, instanţa poate fixa un termen scurt pentru când va solicita expertului să estimeze în

scris costul lucrării ce urmează a fi efectuată, cât şi termenul necesar efectuării expertizei.

Poziţia părţilor va fi consemnată în încheiere. În funcţie de poziţia expertului şi a părţilor,

instanţa va fixa termenul de depunere a raportului de expertiză şi condiţiile de plată a

costurilor necesare efectuării expertizei – art.331 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.331 alin.(3) C.pr.civ., dovada plăţii onorariului se depune la grefa

instanţei de partea care a fost obligată prin încheiere, în termen de 5 zile de la numire sau în

termenul stabilit de instanţă potrivit alin.(2). Onorariul poate fi majorat, în condiţiile

prevăzute la art.339 alin.(2).

Expertiza se dispune de instanţa competentă a soluţiona conflictul supus judecăţii,

fapt pentru care ea are un caracter judiciar.

71

Ea poate fi folosită şi în afara unui proces, în diferite sere ale activităţii social

economice, în scopul de a evalua unele prejudicii materiale sau morale, în acest caz aflându-

ne în prezenţa unei expertize extrajudiciare183

.

Conform art.332 alin.(1) C.pr.civ., experţii pot fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi

judecătorii.

Recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă

motivul ei există la această dată; în celelalte cazuri termenul va curge de la data când s-a ivit

motivul de recuzare – art.332 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.332 alin.(3) C.pr.civ., recuzările se judecă cu citarea părţilor şi a

expertului.

Înştiinţarea şi înlocuirea expertului Conform art.333 alin.(1) C.pr.civ., dispoziţiile privitoare la citare, aducerea cu

mandat şi sancţionarea martorilor care lipsesc sunt deopotrivă aplicabile experţilor.

Dacă expertul nu se înfăţişează, instanţa poate dispune înlocuirea lui – art.333

alin.(2) C.pr.civ.

Dacă experţii pot să-şi exprime de îndată opinia, aceştia vor fi ascultaţi chiar în

şedinţă, iar părerea lor se va consemna într-un proces-verbal, dispoziţiile art. 323 aplicându-se

în mod corespunzător – art.334 C.pr.civ.

Potrivit art.335 alin.(1) C.pr.civ., dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la

faţa locului sau sunt necesare explicaţiile părţilor, ea nu poate fi făcută decât după citarea

părţilor prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire, în care li se

vor indica ziua, ora şi locul unde se va face lucrarea. Citaţia, sub sancţiunea nulităţii, trebuie

comunicată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de efectuare a lucrării. Confirmarea

de primire va fi alăturată raportului de expertiză.

Părţile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrării –

art.335 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.335 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care una dintre părţi opune rezistenţă

sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării, instanţa va putea socoti ca dovedite

afirmaţiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt ce face obiectul lucrării,

în contextul administrării tuturor celorlalte probe.

Cheltuielile efectuate cu expertiza până la data refuzului vor fi suportate de partea

care s-a opus efectuării expertizei - art.335 alin.(4) C.pr.civ.

Conform art.335 alin.(5) C.pr.civ., în mod excepţional, când aflarea adevărului în

cauză este indisolubil legată de efectuarea probei cu expertiză tehnică, instanţa va autoriza

folosirea forţei publice în scopul efectuării expertizei, prin încheiere executorie pronunţată în

camera de consiliu, după ascultarea părţilor.

Constatările şi concluziile motivate ale expertului sau ale laboratorului ori ale

institutului specializat căruia i s-a cerut efectuarea expertizei vor fi consemnate într-un raport

scris, care va fi depus cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. În cazuri

urgente termenul pentru depunerea raportului de expertiză poate fi micşorat – art.336 alin.(1)

C.pr.civ.

Conform art.336 alin.(2) C.pr.civ., când sunt mai mulţi experţi cu păreri deosebite

lucrarea trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia.

În cazurile anume prevăzute de lege, depunerea raportului se va face numai după

obţinerea avizelor tehnice necesare ce se eliberează numai de organismele de specialitate

competente – art.336 alin.(3) C.pr.civ.

Potrivit art.337 C.pr.civ., dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de

expertiză ori dacă există o contradicţie între părerile experţilor, instanţa, din oficiu sau la

183

F.G.Păncescu, Expertiza – mijloc de soluţionare a conflictelor?, Curierul juridic nr.10/2009, p.558 -563.

72

cererea părţilor, poate solicita experţilor, la primul termen după depunerea raportului, să îl

lămurească sau să îl completeze.

Pentru motive temeinice, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea

unei noi expertize de către alt expert – art.338 alin.(1) C.pr.civ.

Conform art.338 alin.(2) C.pr.civ., o nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub

sancţiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat

obiecţiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecţiuni ori, după caz, a

raportului suplimentar.

Fapta experţilor de a cere sau de a primi o sumă mai mare decât onorariul fixat de

instanţă se pedepseşte potrivit legii penale – art.339 alin.(1) C.pr.civ.

Conform art.339 alin.(2) C.pr.civ., la cererea motivată a experţilor, ţinându-se seama

de lucrarea efectuată, instanţa va putea majora onorariul cuvenit acestora, prin încheiere

executorie, dată cu citarea părţilor, însă numai după depunerea raportului, a răspunsului la

eventualele obiecţiuni sau a raportului suplimentar, după caz.

Expertul are aceleaşi drepturi ca şi martorul în ceea ce priveşte cheltuielile de

transport, cazare şi masă – art.339 alin.(3) C.pr.civ.

Potrivit art.340 C.pr.civ., dacă expertiza se face la o altă instanţă, prin comisie

rogatorie, numirea experţilor şi stabilirea sumelor cuvenite vor fi lăsate în sarcina acestei din

urmă instanţe.

V.2.4. Forţa de probă a expertizei

Asemănător celorlalte mijloace de probă şi concluziile raportului de expertiză

constituie numai elemente de convingere, fiind lăsate la libera apreciere a judecătorului184

.

Însă, pentru a se putea exercita controlul judiciar, indiferent dacă acceptă sau nu concluziile

expertului, este necesar ca soluţia instanţei în această privinţă să fie motivată, mai ales atunci

când, ajungând la alte concluzii, pe baza celor administrate în cauză, instanţa înlătură raportul

de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reţine, deşi una dintre părţi a cerut înlăturarea lui185

.

Există totuşi unele situaţii în care expertiza nu poate fi înlăturată decât printr-un alt

mijloc de probă de o valoare ştiinţifică egală. În cazul în care s-au efectuat mai multe

expertize medico-legale, iar acestea sunt contradictorii, instanţa este datoare să le supună spre

avizare Comisiei superioare medico-legale, neputând să-şi însuşească una dintre ele fără o

asemenea avizare186

.

În cazul în care s-au administrat în aceeaşi pricină două expertize ale căror concluzii

sunt contradictorii, instanţa trebuie să accepte, motivat, una din ele sau să le înlăture pe

amândouă, iar nu să facă o medie aritmetică187

.

Judecătorii sunt legaţi de constatările de fapt ale experţilor, cum ar fi data raportului,

arătarea cercetărilor făcute în prezenţa părţilor şi susţinerea acestora făcute în prezenţa

184

Legea nu face nici o distincţie şi nu acordă nici o valoare prestabilită uneia sau alteia dintre dovezi şi prin

urmare nici judecătorii nu o pot face. Instanţele administrează probele necesare soluţionării cauzei iar la luarea

hotărârii judecătoreşti sunt datori să aibă în vedere fiecare probă. Astfel, în cauză, cele două rapoarte medico-

legale, fişa de observaţie medicală şi depoziţia medicului duc la concluzia că defunctul a avut discernământ.

Curtea de Apel Cluj, Decizia civilă nr.842/10.04.2002, Ministerul Justiţiei, Culegere de practică judiciară 2002,

Ed. All Beck, p.141; În principiu, raportul de expertiză nu are valoarea unui mijloc absolut de probă, dar nici nu

trebuie omis când constatările expertizei nu sunt combătute prin nici o altă probă, iar concluziile sale finale şi

temeiurile pe care au fost fondate fac convingerea că exprimă un punct de vedere corect – Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, secţia contencios administrativ, Decizia nr.2793/01.10.2002, Culegere de decizii pe anul 2002, Ed. All

Beck, p.347-348. 185

V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. Ed.3, p.287.. 186

Ibidem. 187

V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p.212.

73

experţilor. Toate aceste menţiuni din raport fac dovada până la înscrierea în fals, deoarece

experţii au efectuat expertiza în calitate de delegaţi ai instanţei judecătoreşti.188

V.3. Cercetarea la faţa locului

În cazul în care instanţa de judecată va socoti de trebuinţă, va putea încuviinţa ca

unul din judecători sau chiar completul, să meargă la faţa locului spre a se lumina asupra unor

chestiuni care se vor determina prin încheierea care va hotărî cercetarea la faţa locului189

.

Cercetarea la faţa locului sau descindere locală reprezintă mijlocul prin care instanţa

ia cunoştinţă în mod direct de starea unor lucruri, situaţia unui imobil sau despre alte

împrejurări de fapt ce pot avea importanţă pentru soluţionarea litigiului190

.

Potrivit art.345 alin.(1) C.pr.civ., cercetarea la faţa locului se poate face, la cerere sau

din oficiu, când instanţa apreciază că ea este necesară pentru lămurirea procesului.

Încheierea prin care se admite cercetarea va determina împrejurările de fapt ce

urmează să fie lămurite la faţa locului – art.345 alin.(2) C.pr.civ.

Cu toate că este reglementată în partea privitoare la administrarea probelor, unii

autori i-au contestat cercetării locale caracterul de mijloc de dovadă191

. Astfel, s-a considerat

că cercetarea la faţa locului este un act procesual prin care instanţa cercetează unele probe

materiale192

.

Conform art.346 alin.(1) C.pr.civ., cercetarea la faţa locului se face, cu citarea

părţilor, de către judecătorul delegat sau de către întregul complet de judecată. Prezenţa

procurorului este obligatorie când participarea acestuia la judecată este cerută de lege.

Instanţa poate, de asemenea, încuviinţa ca ascultarea martorilor, experţilor şi părţilor

să se facă la faţa locului – art.346 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.347 alin.(1) C.pr.civ., despre cele constatate şi măsurile luate la faţa

locului, instanţa va întocmi un proces-verbal, în care se vor consemna şi susţinerile ori

obiecţiunile părţilor, care va fi semnat de către cei prezenţi.

Desenele, planurile, schiţele sau fotografiile făcute la faţa locului vor fi alăturate

procesului-verbal şi vor fi semnate de către judecător şi de părţile prezente la cercetare –

art.347 alin.(2) C.pr.civ.

V.4. Mărturisirea

V.4.1. Noţiunea, natura juridică şi caracterele mărturisirii

Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care o altă

persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă consecinţe

juridice împotriva autorului ei193

.

Mărturisirea se deosebeşte de explicaţiile pe care părţile le dau instanţei de judecată,

fie din propria lor iniţiativă, fie la cererea acesteia, deoarece explicaţiile părţilor cuprind doar

informaţii cu privire la faptele care formează obiectul procesului şi în nici un caz recunoaşteri

188

I. Stoenescu, S. Zilberstein – Tratat..., p.350-351. 189

P. Vasilescu, Tratat Teoretic şi Practic de Procedură civilă, vol.III, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice

“Eminescu” SA – 1943. 190

I. Les, op. cit., ed.3, p.480-481. 191

I.Leş, Tratat de drept procesual civil. Vol.I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.826 192

M.Tăbârcă, Tratat de drept procesual civil, Vol.II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.422. 193

A.Ionaşcu, op. cit., p.255.

74

de către o parte a unor fapte pe care trebuie să le dovedească cealaltă parte şi care să fie de

natură să producă consecinţe juridice împotriva părţii care face aceste recunoaşteri194

. Cu alte

cuvinte, mărturisirea provine numai de la una din părţi şi ea nu trebuie confundată cu

mărturia, care provine de la martor.

Natura juridică a mărturisirii este mixtă, în sensul că, pe de o parte, mărturisirea

reprezintă un mijloc de probă, iar pe de altă parte, un act de dispoziţie al părţii ce o face, care

însă, în principiu, nu este obligatoriu pentru judecător ci dimpotrivă, trebuie să fie primit de

acesta195

.

Potrivit art.348 alin.(1) C.pr.civ., constituie mărturisire recunoaşterea de către una

dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care

partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea.

Din definiţia şi noţiunea juridică a mărturisirii, rezultă anumite caractere, şi

anume196

:

a) mărturisirea este admisibilă numai în legătură cu drepturile la care o parte poate să

dispună, în consecinţă, drepturile care nu pot fi stinse prin tranzacţia părţilor nu pot fi

influenţate de mărturisire pentru a nu se realiza pe cale ocolită ceea ce legea interzice;

b) mărturisirea este un act unilateral de voinţă constând în recunoaşterea pretenţiei

sau faptului afirmat de partea adversă. În principiu mărturisirea este irevocabilă, adică autorul

recunoaşterii nu mai poate face ulterior acte de retragere a acesteia, cu excepţia cazului pentru

eroare de fapt şi numai după ce autorul recunoaşterii a dovedit acest aspect;

c) constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei şi în favoarea adversarului.

Datorită consecinţelor pe care le are mărturisirea, partea care o face trebuie să aibă capacitate

deplină de exerciţiu necesară pentru efectuarea actelor de dispoziţie;

d) este un act personal, adică mărturisirea nu poate fi făcută decât de către titularul

dreptului sau de un mandatar cu procură specială. Reprezentantul legal poate fi chemat

personal la interogatoriu pentru actele încheiate şi faptele săvârşite de el în această calitate.

e) mărturisirea trebuie să fie expresă, ea neputând fi dedusă din tăcerea părţii. Totuşi,

instanţa poate socoti refuzul nejustificat de a răspunde la interogatoriu sau neprezentarea la

interogatoriu ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii

potrivnice. De fapt, este o prezumţie de mărturisire care poate fi răsturnată prin prezentarea

ulterioară a părţii.

V.4.2. Felurile mărturisirii

Potrivit art.348 alin.(2) C.pr.civ., mărturisirea poate fi judiciară și extrajudiciară.

Conform art.349 alin.(1) C.pr.civ., mărturisirea judiciară face deplină dovadă

împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială.

Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când

cuprinde fapte distincte şi care nu au legătură între ele – art.349 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.349 alin.(3) C.pr.civ., de asemenea, mărturisirea judiciară nu poate fi nici

revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de fapt scuzabile.

Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de

discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoaşterea nu

poate dispune – art.349 alin.(4) C.pr.civ.

Conform art.350 alin.(1) C.pr.civ., mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt

supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probaţiune.

194

Ibidem. 195

V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. Ed.3, p.290. 196

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat...., vol. I, p.355-356; V. M. Ciobanu; op. cit., vol. II, p.201; M. Ttăbircă,

op. cit., vol. I, Ed. U.J., p.585-586

75

Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu

martori nu este admisă – art.350 alin.(2) C.pr.civ.

Mărturisirea, ca toate mijloacele de dovadă, se referă numai la împrejurări de fapt şi

este admisibilă în principiu, în toate materiile. Ca o excepţie prevăzută de lege, interogatoriul

nu poate fi cerut pentru dovedirea motivelor de divorţ. De asemenea, mărturisirea nu este

admisă, când prin admiterea ei s-ar eluda dispoziţiile legale sau s-ar ajunge la pierderea în

totul sau în parte a unui drept la care nu se poate renunţa sau care nu poate face obiectul unei

tranzacţii197

.

V.4.3. Administrarea probei mărturisirii. Interogatoriul

Potrivit art.351 C.pr.civ., instanţa poate încuviinţa, la cerere sau din oficiu, chemarea

la interogatoriu a oricăreia dintre părţi, cu privire la fapte personale, care sunt de natură să

ducă la soluţionarea procesului.

Cel chemat în persoană va fi întrebat de către preşedinte asupra fiecărui fapt în parte

– art.352 alin.(1) C.pr.civ.

Potrivit art.352 alin.(2) C.pr.civ., cu încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre

judecători, procurorul, când participă la judecată, precum şi partea adversă pot pune direct

întrebări celui chemat la interogatoriu.

Partea va răspunde fără să poată citi un proiect de răspuns scris în prealabil. Ea se

poate folosi însă de însemnări, cu încuviinţarea preşedintelui, dar numai cu privire la cifre sau

denumiri – art.352 alin.(3) C.pr.civ.

Conform art.352 alin.(4) C.pr.civ., dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie

să cerceteze înscrisuri, registre sau dosare, se va putea fixa un nou termen pentru

interogatoriu.

Când ambele părţi sunt de faţă la luarea interogatoriului, ele pot fi confruntate –

art.352 alin.(5) C.pr.civ.

Reprezentantul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cel care

asistă persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi chemat personal la interogatoriu

numai în legătură cu actele încheiate şi faptele săvârşite în această calitate – art.353 C.pr.civ.

Potrivit art.354 alin.(1) C.pr.civ., răspunsurile la interogatoriu vor fi trecute pe

aceeaşi foaie cu întrebările. Interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagină de preşedinte,

grefier, de cel care l-a propus, precum şi de partea care a răspuns după ce a luat cunoştinţă de

cuprins. Tot astfel vor fi semnate adăugirile, ştersăturile sau schimbările aduse, sub sancţiunea

de a nu fi ţinute în seamă.

Dacă partea interogată sau cealaltă parte nu voieşte ori nu poate să semneze, se va

consemna în josul interogatoriului – art.354 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.354 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care interogatoriul a fost dispus din

oficiu, precum şi în cazul prevăzut la art. 352 alin. (2), vor fi consemnate în încheierea de

şedinţă atât întrebările, cât şi răspunsurile.

Potrivit art.355 alin.(1) C.pr.civ., statul şi celelalte persoane juridice de drept public,

precum şi persoanele juridice de drept privat vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va

comunica în prealabil, în condiţiile prevăzute la art. 194 lit. e).

Se exceptează societăţile de persoane, ai căror asociaţi cu drept de reprezentare vor fi

citaţi personal la interogatoriu – art.355 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.356 alin.(1) C.pr.civ., dacă prin tratate sau convenţii internaţionale la

care România este parte ori prin acte normative speciale nu se prevede altfel, partea care se

197

A. Ionaşcu, op. cit., p.261-262.

76

află în străinătate şi este reprezentată în proces printr-un mandatar va putea fi interogată prin

acesta.

În acest caz, interogatoriul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune

răspunsul părţii dat în cuprinsul unei procuri speciale şi autentice. Dacă mandatarul este

avocat, procura specială certificată de acesta este suficientă – art.356 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.357 alin.(1) C.pr.civ., instanţa poate încuviinţa luarea interogatoriului la

locuinţa celui chemat la interogatoriu, printr-un judecător delegat, dacă partea, din motive

temeinice, este împiedicată de a veni în faţa instanţei. În acest caz, răspunsurile la întrebări se

vor consemna în prezenţa părţii adverse sau în lipsă, dacă aceasta a fost citată şi nu s-a

prezentat.

Partea care locuieşte în circumscripţia altei instanţe, în cazurile prevăzute la alin. (1),

se va asculta prin comisie rogatorie- art.357 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.358 C.pr.civ., dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la

interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire

deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul. În

acest din urmă caz, atât dovada cu martori, cât şi alte probe, inclusiv prezumţiile, pot fi

admise pentru completarea probatoriului.

V.4.4. Efectele chemării la interogatoriu

Rezultatul interogatoriului se va aprecia în funcţie de următoarele aspecte198

:

- partea chemată la interogatoriu se prezintă şi recunoaşte susţinerile părţii adverse.

În această situaţie, suntem în prezenţa unei mărturisiri care poate fi după caz, simplă,

calificată sau complexă;

- partea chemată la interogatoriu se prezintă şi neagă pretenţiile părţii adverse; în

acest caz, partea adversă trebuie să-şi dovedească pretenţiile invocate cu alte mijloace de

probă;

- partea chemată la interogatoriu nu se înfăţişează sau înfăţişându-se la termenul

stabilit refuză să răspundă. Codul de procedură civilă reglementează în mod expres poziţia pe

care o poate adopta instanţa în aceste împrejurări, şi anume ea le poate socoti ca o mărturisire

deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.

V.4.5. Forţa probantă a mărturisirii

Considerată până în 1950 ca “regină a probelor” în prezent mărturisirea are aceeaşi

valoare probantă ca şi celelalte mijloace de probă, ea putând fi combătută prin dovada

contrară. La rândul său, instanţa poate să înlăture, motivat, recunoaşterea unei părţi dacă din

probele administrate în cauza respectivă, reiese că mărturisirea nu corespunde adevărului.

V.5. Prezumţiile199

V.5.1. Noţiune

Potrivit art.327 C.pr.civ., prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau judecătorul

trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

Prezumţiile200

sunt mijloace de dovadă care nu rezultă din probe directe, ci dintr-un

raport între faptele constatate în proces şi faptele necunoscute ce formează concluzia necesară

198

I. Les, op. cit., ed.3 , p.484-485; M. Tăbircă, op. cit., vol. I, Ed. U. J. , p.592. 199

Pentru o cercetare monografică, vezi I. Deleanu, V. Margineanu, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj –

Napoca 1981.

77

pentru dezlegarea procesului prin folosirea inducţiei şi deducţiei. În cazul prezumţiilor,

instrumentul de cercetare este inteligenţa judecătorului201

, el făcând un dublu raţionament202

.

Astfel, mai întâi din cunoaşterea probelor directe judecătorul induce, printr-un prim

raţionament existenţa în trecut a unui fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi, iar,

apoi, din cunoaşterea faptului vecin şi conex, induce existenţa faptului generator de drepturi,

datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte. În cazul prezumţiilor legale, al doilea

raţionament nu este opera judecătorului ci este impus de lege.

Prezumţiile nu se bazează pe declaraţiile părţilor sau ale unor terţe persoane, ci pe

unele procedee logice cum sunt inducţia şi deducţia203

.

Prezumţiile sunt de două feluri: prezumţii legale şi prezumţii judiciare.

V.5.2. Prezumţiile legale

Potrivit art.328 alin.(1) C.pr.civ., prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în

folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite.

Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut,

vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta.

Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel –

art.328 alin.(2) C.pr.civ.

Prezumţiile legale sunt acelea care sunt determinate special prin lege, precum:

- actele ce legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda dispoziţiilor sale;

- în cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea

unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate;

- puterea ce legea acordă autorităţii de lucru judecat.

În afara prezumţiilor arătate în Codul civil și Codul de procedură civilă există şi alte

numeroase prezumţii legale, fie în codul civil, fie în alte acte normative204

.

Prezumţia legală dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.

Nici o dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei

asemenea prezumţii anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată,

afară numai de cazurile când legea a permis dovada contrarie şi afară de aceea ce se va zice în

privinţa mărturisirii ce ar face o parte în judecată.

Interpretând textul de lege rezultă că prezumţiile legale sunt absolute şi relative.

Prezumţiile legale absolute sunt acelea care, în principiu, nu pot fi combătute prin

nici o probă. În literatura juridică se face distincţie între prezumţiile legale absolute numite şi

irefragabile, care nu pot fi răsturnate prin nici un mijloc de probă şi prezumţii absolute, care

pot fi răsturnate prin proba mărturisirii205

.

Prezumţiile legale relative pot fi răsturnate prin orice mijloc de probă.

În doctrină, s-a conturat şi o categorie mixtă sau intermediară de prezumţii legale206

care se caracterizează prin aceea că, deşi răsturnarea prezumţiei este permisă, totuşi sunt

restrânse posibilităţile probatorii207

.

200

Pentru diferitele opinii care sunt exprimate în literatura de specialitate dacă prezumţiile sunt sau nu mijloace

de probă, vezi M.Fodor, Probele în procesul civil, Ed. Universul Juridic, 2006, p.357-358. 201

P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p.706. 202

A. Ionaşcu, op. cit., p.286. 203

I.Leş, op.cit., p. 842. 204

Pentru exemplificare, a se vedea M. Fodor, op. cit., p.373-378. 205

I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p.201. 206

A. Ionaşcu, op. cit., p.296. 207

I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p 202.

78

Noul Cod civil determină un număr limitat de prezumţii, cum sunt cele privitoare la:

prezumţia de paternitate (art.414), prezumţia de coproprietate a bunului stăpânit în comun

(art.633), prezumţia de coproprietate a despărţiturilor comune (art.660), existenţa cauzei în

materie contractuală (art.1239 alin.2), considerarea plăţii făcute de o persoană ca fiind făcută

cu intenţia de a stinge o datorie (art.1341 alin.3), prezumţia de reprezentare reciprocă a

creditorilor solidari (art.1436 alin.1), prezumţia executării prestaţiei accesorii (art.1501).

V.5.3. Prezumţiile judiciare

Potrivit art.329 C.pr.civ., în cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea

judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte

probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite

dovada cu martori.

Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea

judecătorului208

; judecătorul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii care

să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea; prezumţiile nu sunt permise

judecătorului decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai

dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă.

Prezumția judiciară presupune îndeplinirea a două condiţii şi anume:

- prezumţia folosită să aibă greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea;

- folosirea prezumţiei simple este permisă numai dacă este admisibilă şi proba cu

martori, cu excepţia cazului în care un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau

violenţă.

Prezumţiile simple, denumite şi prezumţii de fapt209

, sunt permise de legiuitor să fie

folosite de instanţa civilă, însă instanţa de control judiciar poate desfiinţa/casa o hotărâre în

care judecătorul de primă instanţă a folosit prezumţii slabe şi neconvingătoare210

.

V.6. Mijloacele materiale de probă

Potrivit art.341 alin.(1) C.pr.civ., sunt mijloace materiale de probă lucrurile care prin

însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea

unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului.

Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele,

discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă

nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri - art.341 alin.(2) C.pr.civ.

Folosirea unor mijloace materiale de probă trebuie făcută cu observarea riguroasă a

normelor interne şi internaţionale cu privire la viaţa privată a persoanei, orice violare a unor

asemenea valori putând să atragă răspunderea penală a persoanelor vinovate. Instanţele de

judecată trebuie să manifeste exigenţă maximă pentru a verifica dacă mijloacele materiale de

probă nu au fost obţinute cu încălcarea legii sau a bunelor moravuri211

.

Potrivit art.342 alin.(1) C.pr.civ., mijloacele materiale de probă puse la dispoziţia

instanţei vor fi păstrate până la soluţionarea definitivă a procesului.

208

În aceeaşi ordine de idei, art.1353 C. Civ francez, prevede că prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt

lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului, iar art.2849 C. civ. Quebec dispune că prezumţiile care nu sunt

stabilite de lege sunt lăsate la aprecierea instanţei. 209

Istrate Mircescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck 2000, p.148. 210

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat …, vol. I, ediţia a II-a, p.366; V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p.216. 211

I.Leş. op.cit., p.839.

79

Dacă aducerea la instanţă a mijloacelor materiale de probă prezintă greutăţi datorită

numărului, volumului sau altor însuşiri ale lor ori locului unde se află, acestea vor fi lăsate în

depozitul deţinătorului sau al altei persoane – art.342 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.343 alin.(1) C.pr.civ., mijloacele materiale de probă, aflate în păstrarea

instanţei, se aduc în şedinţa de judecată.

Dacă mijloacele materiale de probă nu se află în păstrarea instanţei, aceasta poate

ordona, după caz, fie aducerea lor, fie verificarea la faţa locului, dispoziţiile art. 293 - 300

fiind aplicabile în mod corespunzător – art.343 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.343 alin.(3) C.pr.civ., în încheierea sau în procesul-verbal, după caz,

conţinând constatările instanţei, se va face menţiune şi despre starea şi semnele caracteristice

ale mijloacelor materiale de probă verificate.

În cazul în care instanţa a dispus restituirea bunurilor care au servit ca mijloace

materiale de probă şi cei în drept a le primi nu le ridică în termen de 6 luni de la data când au

fost încunoştinţaţi în acest scop, instanţa, în camera de consiliu, citând părţile interesate şi

organul financiar local competent, va da o încheiere prin care aceste lucruri vor fi considerate

ca abandonate şi trecute în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale unde îşi are

sediul instanţa. Încheierea poate fi atacată numai cu apel la instanţa ierarhic superioară –

art.344 C.pr.civ.

CAPITOLUL VI

VI. Dezbaterea în fond a procesului

VI.1. Noţiune şi obiect

Dezbaterea procesului în fond, reprezintă o etapă importantă a judecăţii în faţa primei

instanţe, fiind un moment subsecvent administrării probelor şi rezolvării incidentelor de

procedură ivite în cursul judecăţii.

Dezbaterea în fond se materializează în discutarea în contradictoriu a tuturor

elementelor de fapt şi de drept care sunt relevante pentru soluţionarea raporturilor litigioase

dintre părţi212

.

Potrivit art.389 C.pr.civ., dezbaterile procesului poartă asupra împrejurărilor de fapt şi

temeiurilor de drept, invocate de părţi în cererile lor sau, după caz, ridicate de către instanţă

din oficiu.

Înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanţa, din oficiu sau la solicitarea

părţilor, pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost

soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care, potrivit legii, pot fi invocate în

orice stare a procesului – art.390 C.pr.civ.

Conform art.391 C.pr.civ., instanţa poate proceda la completarea ori refacerea unor

probe, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri.

Dacă părţile declară că nu mai au cereri de formulat şi nu mai sunt alte incidente de

soluţionat, preşedintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părţilor, în

ordinea şi condiţiile prevăzute la art. 216, pentru ca fiecare să îşi susţină cererile şi apărările

formulate în proces – art.392 C.pr.civ.

Potrivit art.393 C.pr.civ., dezbaterile începute vor fi continuate la acelaşi termen până

la închiderea lor, cu excepţia cazului în care, pentru motive temeinice, sunt lăsate în

continuare pentru o altă zi, chiar în afara orelor fixate pentru judecarea pricinilor.

212

I.Leş, Tratat de drept procesual civil. Vol.I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.888-889.

80

Conform art.394 alin.(1) C.pr.civ., când consideră că au fost lămurite toate

împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, preşedintele închide dezbaterile213

.

Dacă va considera necesar, instanţa poate cere părţilor, la închiderea dezbaterilor, să

depună completări la notele întocmite potrivit art. 244. Părţile pot depune aceste completări şi

în cazul în care acestea nu au fost cerute de instanţă – art.394 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.394 alin.(3) C.pr.civ., după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot

depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.

VI.2. Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti

VI.2.1. Consideraţii generale

Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti este una dintre cele mai

importante, deoarece în cadrul acesteia se sintetizează toate operaţiile care determină

elaborarea celui mai important act procedural. Dispoziţiile privitoare la deliberarea şi

pronunţarea hotărârii judecătoreşti sunt aplicabile în mod corespunzător şi în etapa controlului

judiciar.

VI.2.2. Deliberarea judecătorilor

Deliberarea reprezintă operaţia în cadrul căreia judecătorii stabilesc soluţia ce urmează

să fie pronunţată cu privire la litigiul dintre părţi214

.

Când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele va declara dezbaterile închise (art.394

alin.1 C. pr. civ.).

Potrivit art.395 alin.(1) C.pr.civ., după închiderea dezbaterilor, completul de judecată

deliberează în secret asupra hotărârii ce urmează să pronunţe.

La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora au avut loc

dezbaterile. Fiecare dintre membrii completului de judecată are îndatorirea să îşi exprime

opinia, începând cu cel mai nou în funcţie. Preşedintele îşi exprimă opinia cel din urmă –

art.395 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.395 alin.(39 C.pr.civ., judecătorul care a luat parte la judecată este ţinut

să se pronunţe chiar dacă nu mai este judecător al instanţei respective, cu excepţia cazului în

care, în condiţiile legii, i-a încetat calitatea de judecător sau este suspendat din funcţie. În

această situaţie, procesul se repune pe rol, cu citarea părţilor, pentru ca ele să pună din nou

concluzii în faţa completului de judecată legal constituit.

Potrivit art.396 alin.(1) C.pr.civ., în cazuri justificate, dacă instanţa nu ia hotărârea de

îndată, pronunţarea acesteia poate fi amânată pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile.

În cazul amânării prevăzute la alin. (1), preşedintele, odată cu anunţarea termenului la

care a fost amânată pronunţarea, poate stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea

soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei – art.396 alin.(2) C.pr.civ.

Dacă pronunţarea a fost amânată, hotărârea nu poate fi pronunţată mai înainte de data

fixată în acest scop - art.396 alin.(3) C.pr.civ.

Potrivit art.397 alin.(1) C.pr.civ., instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor

cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea

nu prevede altfel.

Dacă cererea are ca obiect pretenţii privitoare la obligaţia de întreţinere, alocaţia

pentru copii, chirie, arendă, plata salariului, rate din preţul vânzării sau alte sume datorate

213

A se vedea şi L.C. Larionescu, G.Trantea, Notele scrise şi principiul contradictorialităţii, Curierul Judiciar

nr.12/2009, p.692 – 699. 214

Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă; I. Leş, Dicţionar de drept civil, p.188.

81

periodic, instanţa îl va obliga pe pârât, la cererea reclamantului, după achitarea taxelor de

timbru, potrivit legii, şi la plata sumelor devenite exigibile după introducerea cererii – art.397

alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.397 alin.(3) C.pr.civ., în cazurile în care instanţa poate da termen pentru

executarea hotărârii, ea va face aceasta prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând şi

motivele pentru care a acordat termenul. Debitorul nu va putea cere termen de plată, dacă

debitorului i s-a acordat un termen rezonabil de plată de către creditor ori a avut posibilitatea

să execute într-un termen rezonabil, calculat de la data comunicării cererii de chemare în

judecată, în conformitate cu prevederile art. 1.522 din Codul civil şi nici dacă la data

pronunţării subzistă vreunul dintre motivele prevăzute la art. 674 alin. (1).

Potrivit art.398 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului

membrilor completului de judecată şi se dă în numele legii.

Adoptarea hotărârii nu ridică probleme deosebite în cazul judecătorului unic, deoarece

deliberarea se produce doar în conştiinţa acestuia, fără să fie necesară consultarea altor

judecători. În cazul în care completul este format din doi sau mai mulţi judecători, pot să

apară şi dificultăţi în legătură cu adoptarea deciziei finale215

.

Când unanimitatea nu poate fi realizată, hotărârea se ia cu majoritatea membrilor

completului de judecată. Dacă din deliberare rezultă mai mult de două opinii, judecătorii ale

căror păreri se apropie mai mult sunt datori să se unească într-o singură opinie – art.398

alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.398 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care majoritatea nu poate fi realizată,

procesul se judecă în complet de divergenţă, constituit prin includerea în completul iniţial şi a

preşedintelui instanţei sau a vicepreşedintelui, a preşedintelui de secţie ori a unui judecător

desemnat de preşedinte216

.

În situaţia prevăzută la art. 398 alin. (3), divergenţa se judecă în aceeaşi zi sau, dacă nu

este posibil, într-un termen care nu poate depăşi 20 de zile de la ivirea divergenţei, cu citarea

părţilor. În pricinile considerate urgente acest termen nu poate fi mai mare de 7 zile.

Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergenţă şi care se anunţă

părţilor în şedinţă, instanţa fiind îndreptăţită, atunci când apreciază că este necesar, să

administreze noi dovezi şi să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege – art.399 alin.(2)

C.pr.civ..

Părţile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în divergenţă – art.399

alin.(3) C.pr.civ..

Conform art.399 alin.(4) C.pr.civ., dispoziţiile art.398 alin.(2) se aplică în mod

corespunzător, judecătorii având dreptul de a reveni asupra părerii lor care a provocat

divergenţa.

Când divergenţa nu priveşte soluţia ce trebuie dată întregii cauze, după judecarea

chestiunilor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea

continua judecarea cauzei – art.399 alin.(5) C.pr.civ.

Potrivit art.400 C.pr.civ., dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare

probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor.

După ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de îndată o minută care va cuprinde

soluţia şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în

minoritate – art.401 alin.(1) C.pr.civ.

Minuta, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, se va semna pe fiecare pagină de către

judecători şi, după caz, de magistratul-asistent, după care se va consemna într-un registru

special, ţinut la grefa instanţei. Acest registru poate fi ţinut şi în format electronic – art.401

alin.(2) C.pr.civ.

215

I.Leş, Tratat de drept procesual civil. Vol. I , Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.897. 216

A se vedea şi I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Vol.II, p.26.

82

Potrivit art.402 C.pr.civ, sub rezerva dispoziţiilor art.396 alin.(2), hotărârea se va

pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau

de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând şi

calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii.

Data hotărârii este aceea la care minuta este pronunţată potrivit legii – art.403 C.pr.civ.

Potrivit art.404 alin.(1) Cpr.civ., partea prezentă la pronunţarea hotărârii poate

renunţa, în condiţiile legii, la calea de atac, făcându-se menţiune despre aceasta într-un

proces-verbal semnat de preşedinte şi de grefier.

Renunţarea se poate face şi ulterior pronunţării, chiar şi după declararea căii de atac,

prin prezentarea părţii înaintea preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta ori,

după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanţei, atât timp cât dosarul nu a

fost înaintat la instanţa competentă, dispoziţiile alin.(1) aplicându-se în mod corespunzător –

art.404 alin.(2) C.pr.civ.

Nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în

afară de cazul când legea prevede în mod expres altfel – art.405 C.pr.civ.

VI.3 Incidente procedurale ce pot să apară în cursul judecății.

VI.3.1 Suspendarea judecății procesului.

VI.3.1.1. Noţiune şi forme

Suspendarea constă în oprirea temporară a cursului judecăţii din motive voite de părţi

sau independente de voinţa lor217

. Suspendarea intervine numai în condiţiile anume

determinate de lege. Codul de procedură civilă reglementează trei forme ale suspendării

judecăţii: suspendarea voluntară, suspendarea de drept şi suspendarea facultativă.

VI.3.1.2. Suspendarea voluntară

Suspendarea voluntară este aceea care determină sistarea temporală a activităţii

judiciare datorită unor împrejurări voite de părţi.

Potrivit art.411 alin.(1) C.pr.civ., judecătorul va suspenda judecata:

1. când amândouă părţile o cer;

2. când niciuna dintre părţi, legal citate, nu se înfăţişează la strigarea cauzei. Cu toate

acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă.

Cererea de judecată în lipsă produce efecte numai la instanţa în faţa căreia a fost

formulată – art.411 alin.(2) C.pr.civ.

VI.3.1.3. Suspendarea de drept

Suspendarea de drept este acea formă de sitare temporală a judecăţii care intervine în

cazurile expres determinate de lege.

Potrivit art.412 alin.(1) C.pr.civ., judecarea cauzelor se suspendă de drept:

1.prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea în cauză a moştenitorilor, în

afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora;

2. prin interdicţia judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părţi, până la numirea

tutorelui sau curatorului;

217

I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, Vol.I, p.1052; I.Leş, op.cit.,

p.877.

83

3. prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părţi, survenit cu mai

puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării, până la numirea unui nou reprezentant sau

mandatar;

4. prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore sau

curator;

5. când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului;

6. prin deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti

definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori

lichidatorului judiciar;

7. în cazul în care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri

preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe

care se întemeiază Uniunea Europeană;

8. în alte cazuri prevăzute de lege.

Cu toate acestea, faptele prevăzute la alin.(1) nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă

ele au survenit după închiderea dezbaterilor – art.412 alin.(2) C.pr.civ218

.

VI.3.1.4. Suspendarea facultativă

Suspendarea facultativă este acea formă a suspendării care permite judecătorului ca, în

anumite împrejurări determinate de lege, să aprecieze asupra oportunităţii sistării temporale a

judecăţii. Instanţa de judecată trebuie să manifeste precauţia necesară pentru ca suspendarea

să nu constituie un simplu pretext pentru tergiversarea judecăţii219

.

Potrivit art.413 alin)1) C.pr.civ., instanţa poate suspenda judecata:

1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui

drept care face obiectul unei alte judecăţi;

2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire

hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel;

3. în alte cazuri prevăzute de lege.

Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat

suspendarea a devenit definitivă – art.413 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.413 alin.(3) C.pr.civ., cu toate acestea, instanţa poate reveni motivat

asupra suspendării, dacă se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent

în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluţionarea acestuia, ori

dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la

care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză.

VI.3.1.5. Procedura suspendării

Potrivit art.414 alin.(1) C.pr.civ., asupra suspendării judecării procesului instanţa se va

pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic

superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea

este definitivă.

Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului,

atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care

s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului – art.414 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.415 C.pr.civ., judecata cauzei suspendate se reia:

1. prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi, când suspendarea s-a dispus

prin învoirea părţilor sau din cauza lipsei lor;

218

I.Leş, op.cit., p.880 – 882. 219

I.Leş, op.cit., p.883.

84

2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui

sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după caz, a

părţii interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar, în

cazurile prevăzute la art.412 alin.(1) pct.1 - 6;

3. în cazurile prevăzute la art.412 alin.(1) pct.7, după pronunţarea hotărârii de către

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;

4. prin alte modalităţi prevăzute de lege.

VI.3.2 Perimarea

Perimarea este o sancțiune procedurală care intervine în cazul nerespectării cerinței

de a exista continuitate între actele de procedură și constă în stingerea procesului în faza în

care acesta se găsește, din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, un anumit timp,

prevăzut de lege220

.

Potrivit art.416 alin.(1) C.pr.civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie,

apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept,

chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de

6 luni.

Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de

instanţă – art.416 alin.(2) C.pr.civ.

Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din

oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la

instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată – art.416 alin.(3) C.pr.civ.

Conform art.417 C.pr.civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de

procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Potrivit art.418 alin.(1) C.pr.civ., cursul perimării este suspendat cât timp durează

suspendarea judecăţii, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute la art. 413, precum şi în

alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în

judecată.

În cazurile prevăzute la art. 412, cursul perimării este suspendat timp de o lună de la

data când s-au petrecut faptele care au determinat suspendarea judecăţii, dacă aceste fapte s-

au petrecut în cele din urmă 3 luni ale termenului de perimare – art.418 alin.(2) C.pr.civ.

Perimarea se suspendă, de asemenea, pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui

în judecată din cauza unor motive temeinic justificate, precum şi în alte cazuri expres

prevăzute de lege – art.418 alin.(3) C.pr.civ.

Conform art.419 C.pr.civ., în cazul în care sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi

împreună, cererea de perimare ori actul de procedură întrerupător de perimare al unuia

foloseşte şi celorlalţi.

VI.3.2.1. Procedura perimării

Potrivit art.420 alin.(1) C.pr.civ., perimarea se constată din oficiu sau la cererea părţii

interesate. Judecătorul va cita de urgenţă părţile şi va dispune grefierului să întocmească un

referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.

Perimarea poate fi invocată şi pe cale de excepţie în camera de consiliu sau în şedinţă

publică - art.420 alin(2) C.pr.civ.

Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în

instanţa de apel – art.420 alin.(3) C.pr.civ.

220

G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.510

85

Conform art.421 alin.(1) C.pr.civ., dacă instanţa constată că perimarea nu a

intervenit, pronunţă o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul procesului.

Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanţa ierarhic

superioară, în termen de 5 zile de la pronunţare. Când perimarea se constată de o secţie a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători – art.421

alin.(2) C.pr.civ.

Perimarea lipseşte de efect toate actele de procedură făcute în acea instanţă – art.422

alin.(1) C.pr.civ.

Potrivit art.422 alin.(2) C.pr.civ., când însă se face o nouă cerere de chemare în

judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura

în care noua instanţă socoteşte că nu este necesară refacerea lor.

Conform art.423 C.pr.civ., orice cerere adresată unei instanţe şi care a rămas în

nelucrare timp de 10 ani se perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părţii.

Dispoziţiile art. 420 se aplică în mod corespunzător.

VI.4. Actele procesuale de dispoziție ale părților.

Principiul disponibilităţii procesuale conferă părţilor dreptul de a se desista de la

judecată ori de a renunţa la dreptul subiectiv, iar pârâtului posibilitatea de a achiesa la

pretenţiile reclamantului sau chiar la hotărârea pronunţată împotriva sa, părţile putând pune

capăt procesului civil printr-o tranzacţie.

VI.4.1. Renunțarea la judecată

Renunțarea la judecată este un act de dispoziție care provine de la reclamant.

Deoarece acesta este cel care a declanșat procesul, i se recunoaște dreptul de a renunța la

judecată, neavând relevanță motivele care îl determină să își manifeste astfel voința221

.

Potrivit art. 406 alin. (1) C.pr.civ.,reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în

tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.

Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială-art.406 alin.(2)

C.pr.civ.

Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa,

la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a

făcut-art.406 alin. (3) C.pr.civ.

Potrivit art. 406 alin. (4) C.pr.civ.,dacă reclamantul renunţă la judecată la primul

termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face

decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la

care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la

care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul

acordat se consideră acord tacit la renunţare.

Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa

va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a

hotărârilor pronunţate în cauză-art. 406 alin (5) C.pr.civ.

Conform art.406 alin. (6) C.pr.civ., renunţarea la judecată se constată prin hotărâre

supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de

221

G.Boroi, M. Stancu, op. Cit., p.522

86

renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

hotărârea este definitivă.

Renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi nu este opozabilă celorlalţi

reclamanţi-art.407 alin. (1) C.pr.civ.

Renunţarea produce efecte numai faţă de părţile în privinţa cărora a fost făcută şi nu

afectează cererile incidentale care au caracter de sine stătător-art.407 alin. (2) C.pr.civ.

VI.4.2 Renunțarea la dreptul subiectiv pretins.

O altă formă a desistării reclamantului esre renunțarea la însuși dreptul subiectiv

pretins222

.

Potrivit art. 408 alin. (1) C.pr.civ., reclamantul poate, în tot cursul procesului, să

renunţe la însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul

pârâtului.

În caz de renunţare la dreptul pretins, instanţa pronunţă o hotărâre prin care va

respinge cererea în fond, dispunând şi asupra cheltuielilor de judecată-art.408 alin. (2)

C.pr.civ.

Renunţarea se poate face atât verbal în şedinţă, consemnându-se în încheiere, cât şi

prin înscris autentic-alin (2) al art 408 Cpr.civ.

Potrivit art. 409 alin. (1) C.pr.civ., când renunţarea este făcută în instanţa de apel,

hotărârea primei instanţe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunţării, dispoziţiile art.

408 aplicându-se în mod corespunzător.

Când renunţarea este făcută în căile extraordinare de atac, vor fi anulate hotărârile

pronunţate în cauză, dispoziţiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător-art. 409 alin (2)

C.pr.civ.

Conform art.410 C.pr.civ., hotărârea este supusă recursului, care se judecă de

instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţarea la dreptul pretins. Când

renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de

Completul de 5 judecători.

VI.4.3 Achiesarea sau recunoașterea pretenților.

Aceasta se prezintă sub 2 forme: achiesarea pârâtului la pretențile reclamantului; și

achiesarea părții care a pierdut procesul la hotărârea pronunțată.

Achiesarea la pretenţii constă într-o recunoaştere pură şi simplă a pretenţiilor. O

atare achiesare poate fi toată sau parţială, după cum pârâtul recunoaşte în întregime sau numai

în parte pretenţiile adversarului. Obiectul achiesării trebuie să-l constituie un drept asupra

căruia părţile pot tranzacţiona, respectiv de care ele pot dispune în mod necondiţionat223

Potrivit art. 436 alin. (1) C.pr.civ., când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte

pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura

recunoaşterii.

Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase

nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora-art. 436 alin. (2)

C.pr.civ .

Potrivit art.437 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea prevăzută la art. 436 poate fi atacată

numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară.

222

A se vedea G. Boroi,M. Stancu, op. cit.,p.526-527 223

I.Leş, op.cit., p.870

87

Când recunoaşterea pretenţiilor a fost făcută înaintea instanţei de apel, hotărârea

primei instanţe va fi anulată în măsura recunoaşterii, dispunându-se admiterea, în mod

corespunzător, a cererii. Dispoziţiile art. 436 alin. (2) rămân aplicabile – art.437 alin.(2)

C.pr.civ.

Achiesarea la hotărâre este expresia voinţei părţii care a pierdut procesul de a

renunţa la calea de atac a apelului. Ea poate fi făcută atât de reclamant cât şi de pârât.

Potrivit art.463 alin.(1) C.pr.civ., achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei

părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau

a anumitor soluţii din respectiva hotărâre.

Achiesarea, atunci când este condiţionată, nu produce efecte decât dacă este

acceptată expres de partea adversă – art.463 alin.(2) C.pr.civ.

Dispoziţiile art. 404 rămân aplicabile – art.463 alin.(3) C.pr.civ.

Prin achiesarea la hotărâre se consideră că partea renunţă nu numai la căile ordinare

de atac, ci şi la orice cale extraordinară de atac224

.

Conform art.464 alin.(1) C.pr.civ., achiesarea poate fi expresă sau tacită, totală ori

parţială.

Achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în

faţa instanţei ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale- art.464 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.464 alin.(3) C.pr.civ., achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau

fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la

hotărâre.

Achiesarea poate fi totală, dacă priveşte hotărârea în întregul ei sau, după caz,

parţială, dacă priveşte numai o parte din hotărârea respectivă - art.464 alin.(4) C.pr.civ.

VI.5. Tranzacția

Tranzacția este un contract prin care părțile înțeleg să termine un proces sau să

preîntâmpine nașterea unui proces, prin concesii reciproce, constând în renunțări reciproce la

pretenții sau la pretenții noi săvârșite ori promise de o parte în schimbul renunțării de către

cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.

Într-o altă opinie225

, tranzacţia judiciară este un contract făcut sub auspiciile justiţiei

prin care părţile, pe baza unor concesii reciproce, conving să pună capăt unui litigiu sau să

preîntâmpine declanşarea unui proces civil.

Potrivit art.438 alin.(1) C.pr.civ., părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii,

chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia

lor.

Dacă părţile se înfăţişează la ziua stabilită pentru judecată, cererea pentru darea

hotărârii va putea fi primită chiar de un singur judecător – art.438 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.438 alin.(3) C.pr.civ., dacă părţile se înfăţişează într-o altă zi, instanţa va

da hotărârea în camera de consiliu.

Potrivit art.439 C.pr.civ., tranzacţia va fi încheiată în formă scrisă şi va alcătui

dispozitivul hotărârii.

Pentru a tranzacţiona în mod valabil, părţile trebuie să respecte toate condiţiile de

fond necesare pentru încheierea oricărei convenţii civile.

Tranzacţia judiciară se întemeiază şi pe concesiile reciproce pe care şi le fac părţile

cu scopul de a pune capăt procesului civil226

.

224

I.Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol.II, Ed. Universul juridic, Bucureşti. 2013, p.160. 225

I.Leş, op.cit., p.873. 226

A se vede aşi Gh. Durac, Drept procesual civil. Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil, Ed. Polirom,

Iaşi, 1999, p.140.

88

Potrivit art.440 C.pr.civ., hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi

poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară.

Conform art.441 C.pr.civ., dispoziţiile secţiunii privind hotărârea prin care se

încuviinţează învoiala părţilor se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care învoiala

părţilor este urmarea procedurii de mediere.

VI.6. Hotărârea judecătorească227

VI.6.1. Noţiune şi clasificare

Hotărârea judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care

se soluţionează conflictul dintre părţile litigante228

.

Datorită faptului că prin hotărârea judecătorească se realizează dubla sarcină a

instanţei de judecată, şi anume aceea de a rezolva pricinile concrete supuse judecăţii şi aceea

de a educa pe cetăţeni în spiritul respectării legilor şi regulilor de convieţuire socială, aceasta

reprezintă actul cel mai important al judecăţii229

.

Cuvântul hotărâre este întrebuinţat ca termen generic pentru a numi actul de

procedură care încheie o dezbatere contencioasă, caracteristica principală a hotărârilor fiind

aceea că sunt aduse de instanţele legal constituite pentru a pune capăt litigiului ivit între

părţile litigante230

.

Hotărârile judecătoreşti se clasifică după mai multe criterii şi anume231

:

După instanţa care pronunţă hotărârea şi dacă prin aceasta este rezolvat sau nu fondul

cauzei. Hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanţă se numesc sentinţe, iar

hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul precum şi recursul în interesul legii se

numesc decizii. Toate celelalte hotărâri date în cursul judecăţii se numesc încheieri. Există

însă şi hotărâri prin care nu se soluţionează fondul dreptului cum ar fi: hotărârea de declinare

a competenţei, hotărârea prin care se ia act de renunţarea la dreptul subiectiv, hotărârea prin

care se respinge cererea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate, în urma admiterii

excepţiei lipsei calităţii procesuale (active sau pasive) etc.;

După durata acţiunii lor, hotărârile judecătoreşti se împart în hotărâri propriu-zise

şi hotărâri provizorii. Hotărârile propriu-zise se caracterizează prin aceea că rezolvă fondul

litigiului şi au de regulă, o acţiune nelimitată în timp. Hotărârile provizorii prin care se iau

măsuri vremelnice în timpul procesului232

, au caracter temporar.

După puterea legală a hotărârilor există hotărâri definitive şi hotărâri nedefinitive.

Art.634 C.pr.civ., arată care sunt categoriile de hotărâri definitive:

a. Hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;

b. Hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

c. Hotărârile pronunţate în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

d. Hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;

e. Hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;

f. Orice alte hotărâri care, potrivit legii nu mai pot fi atacate cu recurs.

227

Pentru o cercetare monografică vezi I.Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea judecătorească, Ed. Serva – Sat, Arad

1998. 228

V. Negru, D. Radu, op. cit., p.280. 229

Ibidem, p.280. 230

V.G. Cădere, Tratat de procedură civilă, Cultura naţională, Bucureşti, 1998, p331. 231

I. Stoenescu, G. R. Porumb, op. cit., p.264-265; D. Radu, Gh. Durac, Drept procesual civil, Ed. Junimea, Iaşi

2001, p.306-308; V. Negru, D. Radu, op. cit., p.286-287; I. Les, Tratat ….., p.506-509; V. M. Ciobanu, op. cit.,

vol. II, p.251-253. 232

De exemplu, în cadrul procesului de divorţ, se pot pronunţa hotărâri provizorii cu privire la încredinţarea

minorilor.

89

Toate hotărârile vare pot fi atacate cu apel sau cu recurs fac parte din categoria

hotărârilor nedefinitive.

După conţinutul lor există hotărâri integrale şi hotărâri parţiale. Majoritatea

hotărârilor judecătoreşti au un caracter integral, dar legea permite şi pronunţarea, în anumite

cazuri, a unei hotărâri parţiale (potrivit art.436 C.pr.civ.).

După modul de condamnare a debitorului există hotărâri cu condamnare unică şi

hotărâri cu condamnare alternativă. Majoritatea hotărârilor judecătoreşti fac parte din

prima categorie. Hotărârile cu condamnare alternativă se caracterizează prin aceea că ele

prevăd o obligaţie principală, cum este obligaţia de a preda un bun determinat, şi o obligaţie

secundară cum este aceea de a plăti contravaloarea bunului respectiv233

.

După felul acţiunii civile, hotărârile judecătoreşti pot fi în constatare, în realizarea

dreptului şi constitutive de drepturi.

Potrivit art.424 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima

instanţă sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă.

Hotărârea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor

autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de

activitate, în cazurile prevăzute de lege, se numeşte sentinţă – art.424 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.424 alin.(3) C.pr.civ., hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra

apelului, recursului şi recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată ca urmare a

anulării în apel a hotărârii primei instanţe şi reţinerii cauzei spre judecare ori ca urmare a

rejudecării cauzei în fond după casarea cu reţinere în recurs se numesc decizie.

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra contestaţiei în anulare sau asupra

revizuirii se numeşte, după caz, sentinţă sau decizie – art.424 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.424 alin.(5) C.pr.civ., toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc

încheieri, dacă legea nu prevede altfel.

VI.6.1.1. Natura juridică a hotărârii judecătoreşti

În doctrina juridică s-a pus întrebarea dacă hotărârea judecătorească este un fapt sau

un act juridic ori se reduce la un simplu silogism judiciar.

Astfel, s-a susţinut că hotărârea nu este altceva decât un silogism în cadrul căruia

premisa majoră este norma juridică, premisa minoră este faptul invocat ca temei al pretenţiei,

iar concluzia este rezultatul obţinut prin aplicarea legii la faptele respective234

.

În realitate hotărârea judecătorească este rezultatul operei de înfăptuire a justiţiei şi

nu rezultatul unei opere de legalitate formală, iar această operă se realizează printr-o

multitudine de acte voliţionale. Hotărârea finală este ea însăşi un important act juridic în

elaborarea căruia logica joacă un rol semnificativ, dar care se concretizează, în mod necesar,

în acte de voinţă235

.

VI.6.2. Conţinutul hotărârii judecătoreşti

Hotărârea judecătorească trebuie să fie în formă scrisă. Această formă este necesară

pentru236

:

- conservarea şi cunoaşterea motivelor pe baza cărora a fost pronunţată;

- comunicarea părţilor participante la proces;

- verificarea legalităţii şi temeiniciei de către instanţa de control judiciar;

233

I.Leş, op.cit. p.910 234

O.Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil (la instanţa de fond), p.205-206. 235

I.Leş, op.cit., p.907-908. 236

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p.507

90

- efectuarea executării silite de către partea interesată.

Hotărârea se compune din trei părţi: practicaua, considerentele şi dispozitivul.

Practicaua reprezintă prima parte a hotărârii şi este întocmită de grefier pe baza

celor înscrise în caietul de şedinţă. Practicaua cuprinde: arătarea instanţei care a pronunţat

hotărârea şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau

reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat iar atunci când este cazul, numele mandatarilor

sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor; obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale

părţilor cu arătarea dovezilor; arătarea concluziilor procurorului când participarea acestuia la

proces este obligatorie. În cazul în care pronunţarea nu s-a făcut la termenul la care s-a judecat

cauza, practicaua va cuprinde numai arătarea instanţei şi a completului de judecată, celelalte

menţiuni fiind cuprinse în încheierea de şedinţă la termenul la care a avut loc judecata,

încheiere ce face corp comun cu hotărârea. Lipsa încheierii la şedinţă237

conduce la nulitatea

hotărârii.

Motivarea sau considerentele unei hotărâri înseamnă expunerea temeiurilor de fapt

şi de drept pe care se bazează judecătorul în darea hotărârii238

. Obligaţia de a motiva hotărârea

constituie garanţia că textele de lege au fost aplicate cu stricteţe iar faptele au fost interpretate

obiectiv239

. Analiza judecătorului în legătură cu motivele de fapt şi de drept care i-au format

convingerea în vederea pronunţării unei anumite soluţii trebuie să fie clară, simplă, precisă,

concisă şi fermă, adică să aibă putere de convingere240

. Judecătorul este obligat să arate în

motivarea hotărârii pentru ce a admis o probă sau a respins un alt mijloc de apărare. Pentru ca

hotărârea să fie considerată motivată, judecătorul nu este obligat să răspundă în mod special

fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a

răspuns acestor argumente în mod implicit241

.

Dispozitivul reprezintă ultima parte a hotărârii şi constă în reproducerea minutei

întocmită cu ocazia deliberării şi pronunţării în şedinţă publică242

. Din punct de vedere

practic, dispozitivul este partea cea mai importantă a hotărârii deoarece cuprinde soluţia dată

de instanţă în tranşarea litigiului, el fiind supus exercitării căilor de atac şi executării silite.

Prin dispozitiv trebuie soluţionate toate cererile formulate de părţi243

; nepronunţarea

judecătorilor asupra unei susţineri, care dacă ar fi fost luată în considerare dezlegarea

procesului în dispozitiv ar fi fost alta, duce la omisiune esenţială şi în consecinţă la casarea

hotărârii244

.

237

În practică, această încheiere mai este denumită şi încheiere de amânare a pronunţării. 238

V. G. Cădere, op. cit., p.349. 239

Ibidem, p.349. 240

Al. Lesviodax, Unele aspecte ale motivării sentinţelor, j. N. nr.9/1965, p.40-49; V. M. Ciobanu, op. cit.,

vol.II, p.255. 241

C. A. B. secţia a IV-a civil, dec. nr.1277/1999, juridică nr.10/2000, p.402-403, citată de M. Tăbircă, Codul

…,p.293. 242

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală..., p.510. 243

Prin decizia pronunţată, Curtea de Apel, admiţând apelul şi rejudecând cauza pe fond, a dispus rezilierea

contractelor de arendă iar în considerentele deciziei a apreciat că se impune să se constate reziliate contractele de

arendă pentru neexecutare. În cazul în care Curtea de Apel a dispus prin dispozitivul hotărârii rezilierea

contractelor de arendă, deşi reclamantul a solicitat să se constate rezilierea contractelor, iar în considerentele

hotărârii a apreciat că se impune să se constate reziliate contractele de arendă rezultă că pe de o parte au fost

încălcate dispoziţiile art.129 alin.6 C. proc. civ., iar pe de altă parte nu există concordanţă între cele două părţi

ale hotărârii ceea ce echivalează cu o nemotivare – I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr.963/15.02.2005,

Dreptul nr.5/2006, p. 274-275. 244

P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Institutul de Arte Grafice „Eminescu” SA –

Bucureşti, 1943, vol. IV, p.49.

91

Când omisiunea judecătorilor de a se pronunţa asupra unor cereri ale părţilor

susţinute în proces nu este arătată în dispozitiv, aceste cereri pot fi formulate într-o altă

acţiune, nefiind faţă de ele autoritate de lucru judecat245

.

Dispozitivul trebuie să aibă un conţinut cât mai complet iar în cuprinsul său să se

arate în ce constă “condamnarea” pentru a putea fi pus în executare246

. De aceea, atunci când

acţiunea a fost admisă, în dispozitiv, trebuie să se cuprindă toate menţiunile necesare pentru a

putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite247

. De exemplu, dacă pârâtul a fost

obligat să predea un bun, acesta trebuie să fie individualizat prin toate caracteristicile sale; în

cazul coparticipării procesuale pasive se va arăta modalitatea obligării, în solidar, sau pro-

parte248

.

În cazurile în care judecătorii pot acorda termen pentru executarea hotărârii, ei vor

arăta acest aspect prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând şi motivele pentru care au

încuviinţat termenul. Astfel, în dispozitivul hotărârii instanţa poate acorda pârâtului un termen

de graţie în vederea efectuării plăţii249

. Debitorul nu va putea cere termen şi nici nu va putea

să se bucure de termenul ce i s-a dat dacă bunurile lui se vând după cererea altui creditor, dacă

este în stare de faliment sau de insolvabilitate îndeobşte cunoscută sau dacă prin fapta sa a

micşorat garanţia dată prin contract creditorului, ori nu a dat garanţiile făgăduite.

În soluţia hotărârii trebuie cuprinse şi cheltuielile de judecată, ele acordându-se la

cererea părţii care a câştigat procesul.

Alături de soluţia procesului, în dispozitivul hotărârii trebuie să mai fie

menţionate250

:

- calea de atac pe care părţile o pot exercita împotriva hotărârii şi termenul în care o

pot exercita;

- arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică251

;

semnăturile judecătorilor şi grefierului de şedinţă; în cazul în care, după pronunţare,

unul dintre membrii completului de judecată este în imposibilitatea de a semna hotărârea,

preşedintele instanţei o va semna în locul său, iar dacă cel în imposibilitate să semneze este

grefierul, hotărârea va fi semnată de grefierul şef făcându-se menţiune despre cauza care a

împiedicat pe judecător sau pe grefier să semneze hotărârea.

Dacă în timpul deliberării s-a format şi o opinie separată, acesta va trebui să fie

motivată în josul hotărârii în acelaşi timp cu aceasta.

Potrivit art.425 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi

(2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a

hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele

şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi

245

Al. Şendrea, Curs de procedură civilă, p.764-765; P. Vasilescu, op. cit., vol. II, p.49. 246

V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p.256. 247

V. Negru, D. Radu, op. cit. p.284. 248

Ibidem, p.285. 249

Art.1101 alin.2 C. civ. prevede că, judecătorii pot în considerarea poziţiei debitorului, să acorde mici termene

pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se găsesc. 250

V. Negru, D. Radu, op. cit. p.285. 251

Lipsa din minută a sintagmei „pronunţată în şedinţă publică” nu atrage nulitatea unei hotărâri judecătoreşti –

D. Lupaşcu, „Cu privire la lipsa din dispozitivul hotărârii judecătoreşti civile („minuta”) a menţiunii „pronunţată

în şedinţă publică”, Dreptul nr.1/2005, p.100-103. Lipsa menţiunii din hotărâre a căii de atac la care este

îndreptăţită partea şi termenul de exercitare, ca şi lipsa acestora din minută nu atrag nulitatea hotărârii. Calea de

atac şi termenul de exercitare a acesteia sunt prevăzute de lege şi nu de instanţă, iar omisiunea sau indicarea lor

greşită în hotărâre nu lipsesc partea de dreptul de a exercita calea de atac în termenul prevăzut de lege. Curtea de

Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Decizia civilă nr.1133/2000 în Culegere de practică judiciară în materie

civilă, 2000, p.366-367.

92

prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date

sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale

părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate,

motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru

care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi

domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare

sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de

înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse

judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.

Potrivit art.425 alin.(2) C.pr.civ., dacă hotărârea s-a dat în folosul mai multor

reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi, se va arăta ceea ce se cuvine fiecărui reclamant şi

la ce este obligat fiecare pârât ori, când este cazul, dacă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt

solidare sau indivizibile.

În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este

supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în

şedinţă publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor

completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi

instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac – art.425 alin.(3) C.pr.civ.

Conform art.426 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea se redactează de judecătorul care a

soluţionat procesul. Când în compunerea completului de judecată intră şi asistenţi judiciari,

preşedintele îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea.

În cazul în care unul dintre judecători sau asistenţi judiciari a rămas în minoritate la

deliberare, el îşi va redacta opinia separată, care va cuprinde expunerea considerentelor,

soluţia pe care a propus-o şi semnătura acestuia. De asemenea, judecătorul care este de acord

cu soluţia, dar pentru considerente diferite, va redacta separat opinia concurentă – art.426

alin.(2) C.pr.civ..

Conform art.426 alin.(3) C.pr.civ., hotărârea va fi semnată de membrii completului

de judecată şi de către grefier.

Dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată

în locul său de preşedintele completului, iar dacă şi acesta ori judecătorul unic se află într-o

astfel de situaţie, hotărârea se va semna de către preşedintele instanţei. Când împiedicarea

priveşte pe grefier, hotărârea se va semna de grefierul-şef. În toate cazurile se face menţiune

pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea – art.426 alin.(4) C.pr.civ..

Potrivit art.426 alin.(5) C.pr.civ., hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult

30 de zile de la pronunţare. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum şi,

când este cazul, opinia concurentă se redactează şi se semnează în acelaşi termen.

Neredactarea hotărârii în termen de 30 de zile nu poate afecta valabilitatea hotărârii

pronunţate, deoarece redactarea hotărârii reprezintă un act de procedură ce trebuie realizat de

judecători din oficiu, iar nu la stăruinţa părţilor, astfel că nerespectarea unor asemenea

termene poate antrena doar sancţiuni disciplinare pentru judecătorii vinovaţi252

.

Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la

dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei –

art.426 alin.(6) C.pr.civ.

Potrivit art.427 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea se va comunica din oficiu părţilor, în

copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost

redactată şi semnată în condiţiile legii.

252

I.Leş, op.cit., p.920.

93

Hotărârile definitive prin care s-a dispus efectuarea unei înscrieri în cartea funciară

sau, după caz, în alte registre publice se vor comunica din oficiu şi instituţiei sau autorităţii

care ţine acele registre – art.427 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.427 alin.(3) C.pr.civ., hotărârile definitive prin care s-a dispus anularea,

în tot sau în parte, a unui act notarial se comunică din oficiu de îndată notarului public

instrumentator, direct ori prin intermediul camerei notarilor publici în circumscripţia căreia

funcţionează.

De asemenea, hotărârile prin care instanţa se pronunţă în legătură cu prevederi

cuprinse în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi în alte acte juridice ale Uniunii

Europene se comunică, din oficiu, chiar dacă nu sunt definitive, şi autorităţii sau instituţiei

naţionale cu atribuţii de reglementare în materie – art.427 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.428 C.pr.civ., adăugirile, schimbările sau corecturile în cuprinsul hotărârii

vor trebui semnate de judecători, sub sancţiunea neluării lor în seamă.

VI.6.3. Cheltuielile de judecată

Partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată.

Cu alte cuvinte, partea care pierde procesul suportă atât cheltuielile efectuate de ea cât

şi cheltuielile efectuate de partea adversă, respectiv de partea care a câştigat procesul,

deoarece este în culpă procesuală.

Este de reţinut că instanţa de judecată acordă aceste cheltuieli numai la cererea părţii,

însă înainte de închiderea dezbaterii este obligată să atragă atenţia părţii asupra dreptului pe

care îl are de a solicita cheltuieli de judecată253

.

Cheltuielile de judecată sunt compuse atât din taxele judiciare de timbru254

cât şi

celelalte cheltuieli necesare pentru desfăşurarea procesului, cum ar fi, sumele efectuate de

parte pentru transportul şi cazarea ei, sumele efectuate pentru administrarea probelor, plata

onorariilor avocaţilor etc.

Instanţa are dreptul de a mări sau a micşora onorariile avocaţilor, potrivit cu cele

prevăzute în tabelul onorariilor minimale, ori de câte ori va considera motivat că sunt

nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

În sistemul legislaţiei noastre, taxele de timbru, onorariile avocaţilor şi onorariile

experţilor sunt determinate în funcţie de complexitatea fiecărei cauze şi de valoarea obiectului

litigiului255

.

În literatura de specialitate256

se arată că unii autori considerau cheltuielile de judecată

ca un fel de pedeapsă dată acelei persoane care prin acţiunea sa a intentat un proces fără

dreptul să o facă; această idee însă trebuie înlăturată deoarece cheltuielile de judecată nu sunt

date propter crimer ci propter litem257

.

În aceeaşi sursă se arată opinia altor autori care încearcă să justifice cheltuielile de

judecată prin ideea de responsabilitate civilă a faptei cauzatoare de daune de a fi intentat

proces fără drept, însă nici această opinie nu poate fi reţinută deoarece nu toate procesele

pierdute sunt imputabile celui care le pierde şi nu toate daunele cauzate printr-un proces

nedrept sunt reparate prin cheltuielile de judecată.

253

V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p.263. 254

A se vedea pentru o cercetare monografică, D. Lupaşcu, Legislaţia taxelor de timbru şi a timbrului judiciar,

Ed. All, 1996. 255

I. Les, Comentariile …., vol. I, p.611. 256

V. G. Cădere, op. cit., p.353. 257

Ibidem.

94

Este de reţinut că la baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a

părţii care a pierdut procesul258

. În acest sens s-a pronunţat şi Plenul Tribunalului Suprem

arătând în decizia de îndrumare nr.11 din 23.07.1959 că, la baza obligaţiei de restituire a

cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală iar partea din vina căreia s-a purtat procesul

trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câştigătoare.259

Cheltuielile de judecată nu pot fi privite însă numai ca o sancţiune procedurală

deoarece ele au şi rolul de a despăgubi partea care a câştigat procesul şi care nu este vinovată

de declanşarea acestuia, constituind astfel, o frână în calea adeseori uzitată a procesivităţii

exagerate a unor persoane260

.

Potrivit art.451 alin.(1) C.pr.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de

timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în

condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate

de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare,

precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată

reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu

valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de

circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor

dintre avocat şi clientul său- art.451 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.451 alin.(3) C.pr.civ., dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător

la plata experţilor judiciari şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3).

Nu vor putea fi însă micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei

judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi plata sumelor cuvenite martorilor potrivit

alin. (1) – art.451 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.452 C.pr.civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în

condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor

asupra fondului cauzei.

Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi

plătească acesteia cheltuieli de judecată – art.453 alin.(1) C.pr.civ.

Conform art.453 alin.(2) C.pr.civ., când cererea a fost admisă numai în parte,

judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de

judecată.

Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,

pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia

cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se

afla de drept în întârziere. Dispoziţiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile –

art.454 C.pr.civ.

Potrivit art.455 C.pr.civ., dacă în cauză sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi,

ei vor putea fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau

solidar, potrivit cu poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei.

VI.6.4. Efectele hotărârii judecătoreşti

258

Poziţia de parte câştigătoare în procesul civil este determinată de raportul existent între conţinutul obiectului

acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. În speţă acţiunea reclamantei fiind admisă

în totalitate, şi cererea acesteia privind cheltuielile de judecată este întemeiată, iar cei doi pârâţi ca părţi care au

pierdut procesul trebuie să fie îndatoraţi la plata sumei solicitată de reclamantă cu acest titlu. Curtea de Apel

Bacău, Decizia civilă nr.88/07.02.2005, Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău – 2005, p.106-107. 259

V. Negru, D. Radu, op. cit., p.225-226. 260

I. Les, Comentariile …, vol. I, p.610.

95

Efectele hotărârii judecătoreşti sunt consecinţele juridice ce derivă din adoptarea

hotărârii prin care se tranşează dreptul său sau situaţia juridică alegată; hotărârea

judecătorească este cauza, consecinţele juridice sunt efectele provocate de cauză, unele directe

şi imediate, altele indirecte şi de perspectivă261

.

Hotărârea judecătorească produce anumite efecte şi anume262

:

Dezinvesteşte instanţa de soluţionarea litigiului. După pronunţarea hotărârii nici un

judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale. Chiar dacă judecătorul, după ce a pronunţat

hotărârea, îşi dă seama că a greşit, el nu o mai poate modifica, îndreptarea hotărârii făcându-

se prin intermediul căilor de atac.

Cu alte cuvinte, prin dezinvestire se înţelege eliberarea judecătorului în sensul că el nu

se mai poate “ocupa de cererea ce i s-a adresat o dată ce a dat hotărârea”263

.

Hotărârea echivalează ca valoare probantă cu un înscris autentic, astfel încât în

privinţa constatărilor personale ale judecătorilor, hotărârea face dovada până la înscriere în

fals. Hotărârea se bucură de puterea doveditoare a înscrisurilor autentice, deoarece a fost

redactată şi semnată de completul de judecată.

Hotărârea pronunţată în cazul acţiunii în realizare sau constituire de drepturi poate fi

pusă în executare silită; după ce a fost investită cu formulă executorie, hotărârea constituie

titlu executoriu.

Hotărârea produce efecte retroactive în sensul că drepturile recunoscute prin hotărâre

se consideră a fi preexistente acesteia, care numai le constată.

Hotărârea se bucură de puterea (autoritatea ) lucrului judecat.

Privită prin natura funcţiilor sale (una de excepţie şi alta de prezumţie)264

, instituţia

puterii lucrului judecat ca efect al hotărârii judecătoreşti prezintă o importanţă deosebită sub

două aspecte: o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată; soluţia

cuprinsă în hotărârea judecătorească este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie

contrazisă de o altă hotărâre265

.

În literatura de specialitate se motivează că puterea de lucru judecat are un efect

pozitiv şi un efect negativ266

. Astfel267

, dacă o a doua cerere de chemare în judecată are ca

obiect principal acelaşi raport juridic soluţionat anterior, hotărârea pronunţată este protejată

prin efectul negativ al lucrului judecat, care împiedică ca noua hotărâre ce ar atenta la

imutabilitatea eficacităţii situaţiei juridice stabilită de prima instanţă268

.

Lucrul judecat are următoarele caractere269

:

- exclusivitatea, care face ca un nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi

pentru aceeaşi cauză să nu mai fie posibil;

- incontestabilitatea, care face ca hotărârea definitivă să nu mai poată fi atacată decât

prin intermediul căilor de atac extraordinare;

- executorialitatea, adică la cererea părţii care a câştigat procesul, hotărârea să poată

fi pusă în executare;

- obligativitatea care face ca părţile să se supună hotărârii judecătoreşti270

.

261

I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p.51 262

V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p.268.269; V. Negru, D. Radu, op. cit., p.287-288; M. tăbircă, op. cit., vol. I,

Ed. U. J., 2005 Bucureşti, p.702; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p.513 263

V. G. Cădere, op. cit., p.356-357 264

O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil, ed. a III-a, Ed. Lumina Lex, 2000, p.238. 265

V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p.270-271. 266

E. Florian, op. cit., p.115. 267

Ibidem, p.116. 268

A se vedea pentru amănunte E. Florian, op. cit., p.115-122. 269

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p.518; I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p.273; V. M. Ciobanu,

op. cit., vol. II, p.272.

96

Problema de a şti dacă partea în favoarea căreia este puterea lucrului judecat poate

renunţa la dreptul de a o invoca, a fost ridicată şi în doctrina mai veche271

. Răspunsul este

afirmativ în sensul că se poate renunţa la puterea lucrului judecat fie prin neinvocarea ei, fie

prin neexecutarea hotărârii în termenul de prescripţie272

, însă nu şi în cazul hotărârilor civile

care produc efecte ergo omnes, cum sunt cele în materie de stare civilă273

.

Edictând principiul lucrului judecat legiuitorul a urmărit nu numai zădărnicirea

oricărei încercări de a reînnoi un litigiu ci şi evitarea unor hotărâri judecătoreşti

contradictorii274

.

Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este

întemeiată pe aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi

calitate.

Pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie verificată tripla identitate de

elemente şi anume: părţi, obiect şi cauză.

În legătură cu primul element – părţile – se are în vedere identitatea juridică a acestora

şi în nici un caz identitatea lor fizică. Părţile pot participa în proces atât în nume propriu cât şi

în calitate de reprezentant şi nu este obligatoriu ca o parte să aibă în ambele procese calitatea

de reclamant iar cealaltă parte calitatea de pârât.

Există cerinţa identităţii de părţi în aceiaşi calitate, tocmai pentru a sublinia că ceea ce

interesează din punct de vedere al puterii de lucru judecat este identitatea calităţii de parte a

subiectului de drept ci nu identitatea de persoane275

.

Deşi în doctrina mai veche s-a afirmat că pentru a putea fi considerată parte într-un

proces anterior aceasta trebuie să fi pus concluzii sau să fi răspuns la concluziile adversarului

său276

considerăm că dacă partea a fost legal citată au fost respectate principiile

contradictorialităţii şi dreptului de apărare astfel că, nu are importanţă dacă partea a fost sau

nu prezentă.

Sunt considerate părţi în proces, deşi nu au figurat în instanţă277

: succesorii legali

universali şi cei cu titlu universal, creditorii chirografori278

şi debitorii cu titlu particular, însă

acestora le sunt opozabile numai hotărârile obişnuite împotriva autorului care sunt anterioare

actului de transmitere a bunului.

În privinţa celui de-al doilea element – obiectul – literatura de specialitate a statuat că

în sfera noţiunii de obiect este inclus atât obiectul material cât şi dreptul subiectiv279

.

Pentru a verifica identitatea de obiect – obiect material şi drept subiectiv – trebuie avut

în vedere prin prisma celor două cereri de chemare în judecată, considerentele hotărârii şi

dispozitivul acesteia280

.

270

M. Tăbircă, Drept ..., vol. I, Ed. U. J., Bucureşti, 2005, p.705. 271

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p.519. 272

Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.966/1973, I. G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie

civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969 – 1975, p.386, nr.187; M. Tăbircă,

Drept …, vol. I, U. J. (2005), p.705. 273

V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p.273. 274

E. Florian, op. cit., p.153-154. 275

E. Florian, op. cit., p.173. 276

C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, Ed. “Sotec&Co S.A.R.”, vol. IV, pct.100, p.333. 277

I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p.275-276. 278

Creditorii ale căror creanţe nu sunt însoţite de nici o garanţie reală sau personală, realizarea creanţelor lor

fiind asigurată doar prin dreptul de gaj general, ale creditorilor asupra patrimoniului debitorului, având numai un

drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului, creditorii chirografori sunt reprezentaţi de acesta şi sunt

îndreptăţiţi să atace hotărârea pronunţată împotriva debitorului pe calea acţiunii pauliene. 279

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p.523-524; V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p.274; I. Deleanu, V.

Deleanu, op. cit., p87. 280

Faptul că art.3191

C. proc. civ. permite instanţei să suspende executarea hotărârii a cărei anulare se cere sub

condiţia dării unei cauţiuni, nu poate fi interpretat în mod izolat, fără a avea în vedere şi dispoziţiile art.378 C.

97

Există identitate de obiect chiar dacă acesta este formulat diferit în cele două cereri,

însă scopul final urmărit este acelaşi281

.

Referitor la al treilea element – cauza – trebuie avut în vedere fundamentul raportului

juridic dedus judecăţii, temeiul juridic al cererii282

, care nu se confundă nici cu cauza acţiunii

şi nici cu dreptul subiectiv, însă nici cu mijloacele de probă ale temeiului juridic283

.

Potrivit art.429 C.pr.civ., după pronunţarea hotărârii instanţa se dezînvesteşte şi niciun

judecător nu poate reveni asupra părerii sale.

Conform art.430 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau

în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt

incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care

acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă – art.430 alin.(2)

C.pr.civ..

Potrivit art.430 alin.(3) C.pr.civ., hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură

provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este

provizorie – art.430 alin.(4) C.pr.civ.

Conform art.430 alin.(5) C.pr.civ., hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau

revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre.

Potrivit art.431 alin.(1) C.pr.civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în

aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are

legătură cu soluţionarea acestuia din urmă – art.431 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.432 C.pr.civ., excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de

instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al

admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea

din hotărârea atacată.

Hotărârea judecătorească are putere executorie, în condiţiile prevăzute de lege art.433

C.pr.civ.

Potrivit art.434 C.pr.civ., hotărârea judecătorească are forţa probantă a unui înscris

autentic.

Conform art.435 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce

efecte numai între părţi şi succesorii acestora.

Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face,

în condiţiile legii, dovada contrară – art.435 alin.(2) C.pr.civ.

VI.6.4.1. Autoritatea de lucru judecat în civil a hotărârii penale

Potrivit art.28 alin.(1) din Codul de procedură penală, hotărârea definitivă a instanţei

penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu

privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de

proc. civ., potrivit cărora: „pe când o hotărâre definitivă se află în curs de a se judeca în contestaţie sau în urma

cererii de revizuire, ea are încă puterea lucrului judecat până ce se va înlocui printr-o altă hotărâre”. Astfel,

dispoziţiile art.3191 C. proc. civ. nu pot fi interpretate în sensul că nu mai este necesară dovedirea unor motive

care să justifice această măsură, deoarece ar ajunge să se nesocotească în mod arbitrar puterea de lucru judecat a

unei hotărâri irevocabile şi executorii – C.S.J., secţia civilă, Decizia nr.3765/18.09.2001, Culegere de decizii pe

anul 2001, Ed. All Beck, p.128-129. 281

M. Tăbircă, Drept …, U.J.(2005), p.709. 282

Ibidem, p.710. 283

V. M. Ciobanu, op. cit., p.275.

98

hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa

prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are

autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei

penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia – art.28 alin.(2) din Codul de

procedură penală.

Faţă de aceste dispoziţii reiese că are autoritate de lucru judecat în procesul civil

numai o hotărâre judecătorească definitivă nu şi ordonanţa procurorului284

.

Dacă în cadrul procesului penal, instanţa a hotărât şi întinderea prejudiciului rezultat

din infracţiune, instanţa civilă va reţine ca dovedit acest prejudiciu, însă dacă instanţa penală

nu a soluţionat acţiunea civilă, părţile îndreptăţite au posibilitatea să discute acest aspect în

cadrul instanţei civile fără a se putea opune puterea de lucru judecat a hotărârii penale285

.

VI.6.4.2 Hotărâri cu termen de graţie

Hotărârea judecătorească poate fi valorificată pe calea executării silite. Urmărirea

silită începe la cererea creditorului şi numai după obţinerea de către acesta a titlului

executoriu. Cu toate acestea, prin hotărâre, debitorul poate obţine şi o amânare sau chiar o

eşalonare a datoriei la care a fost obligat. În acest sens, se spune că debitorul beneficiază de

un termen de graţie286

.

La posibilitatea acordării unui termen de plată se referă în mod expres art.397 alin.(3)

C.pr.civ.

Termenul de graţie nu poate fi acordat nici înainte de dezbaterea cauzei în fond şi nici

după pronunţarea hotărârii de fond. El poate fi acordat şi de instanţa penală care judecă

acţiunea civilă287

.

Hotărârea prin care se acordă termenul de graţie trebuie să fie motivată, instanţa fiind

datorare să arate împrejurările defavorabile în care se află debitorul, termenul de graţie fiind

un act de clemenţă judecătorească.

Termenul de graţie se acordă la cererea debitorului.

Termenul de plată nu se poate acorda în situaţiile prevăzute de art.674 alin.(1)

C.pr.civ.

Acordarea termenului de graţie are ca efect imposibilitatea efectuării actelor de

executare până la împlinirea acelui termen, însă creditorul este îndreptăţit să solicite luarea

unor măsuri privitoare la conservarea patrimoniului datornicului288

.

Termenul de graţie nu împiedică nici realizarea unei compensaţii dacă sunt îndeplinite

condiţiile acestui mod de stingere a obligaţiilor.

De asemenea, termenul de graţie nu împiedică nici curgerea daunelor moratorii,

debitorul fiind pus în întârziere odată cu introducerea cererii de chemare în judecată289

.

În cazul în care instanţa a acordat un termen de plată, executarea silită nu se va putea

realiza decât după împlinirea termenului.

Legea prevede totuşi şi posibilitatea executării silite înainte de împlinirea termenului

de graţie, în condiţiile art.674 C.pr.civ.

284

C. S. J. , Secţiunea civilă, decizia nr.2031/1991, B. J. 1990-1992, p.287 citată de M. Tăbircă, Drept …., vol. I,

…., U..J.(2005). 285

I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p.279; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p.537. 286

I.Leş., op.cit., p.935. 287

I.Deleanu, Acţiunea civilă în procesul penal (II), Revista Dreptul, nr.6, 2009, p.43. 288

I.Leş, op.cit., p.937 289

I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, 2013, Vol.II, p.28.

99

VI.6.5. Executarea provizorie

Executarea provizorie, este de două feluri: execuţia provizorie de drept şi execuţie

provizorie judecătorească.

Potrivit art.448 alin.(1) C.pr.civ., hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept

când au ca obiect:

1.stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului,

precum şi modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul;

2. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă,

precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor;

3. despăgubiri pentru accidente de muncă;

4. rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii,

precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;

5. despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă

despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice;

6. reparaţii grabnice;

7. punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului;

8. cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce priveşte posesia;

9. hotărârile pronunţate în temeiul recunoaşterii de către pârât a pretenţiilor

reclamantului, pronunţate în condiţiile art. 436;

10. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.

Executarea hotărârilor prevăzute la alin.(1) are caracter provizoriu - art.448 alin.(2)

C.pr.civ.

Potrivit art.449 alin.(1) C.pr.civ., instanţa poate încuviinţa executarea provizorie a

hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va considera că măsura este necesară în raport

cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a debitorului, precum şi atunci

când ar aprecia că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilă pentru creditor.

În aceste cazuri, instanţa îl va putea obliga pe creditor la plata unei cauţiuni, în condiţiile

art.718 alin.(2) şi (3).

Conform art.449 alin.(2) C.pr.civ., executarea provizorie nu se poate încuviinţa:

1. în materie de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror

lucrări având o aşezare fixă;

2. când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea

funciară.

Cererea de executare provizorie se va putea face în scris, precum şi verbal în instanţă

până la închiderea dezbaterilor – art.449 alin.(3) C.pr.civ.

Dacă cererea a fost respinsă de prima instanţă, ea poate fi făcută din nou în apel –

art.449 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.450 alin.(1) C.pr.civ., suspendarea executării provizorii va putea fi

solicitată fie prin cererea de apel, fie distinct în tot cursul judecăţii în apel.

Cererea se va depune la prima instanţă sau, după caz, la instanţa de apel. În această din

urmă situaţie, la cerere se va alătura o copie legalizată a dispozitivului hotărârii – art.450

alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.450 alin.(3) C.pr.civ., cererea de suspendare se va judeca de către instanţa

de apel. Dispoziţiile art. 718 alin. (6) sunt aplicabile290

.

Suspendarea va putea fi încuviinţată numai cu plata unei cauţiuni al cărei cuantum va

fi stabilit de instanţă în condiţiile art. 718 alin. (2) şi (3) – art.450 alin.(4) C.pr.civ.

290

Alin.(3) al art.450 a fost modificat prin art.I pct.8 din Legea nr.138/2014.

100

Potrivit art.450 alin.(5) C.pr.civ., până la soluţionarea cererii de suspendare, aceasta va

putea fi încuviinţată provizoriu, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea

dosarului, cu respectarea cerinţei prevăzute la alin. (4).

VI. 7. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii

În practică se poate întâmpla ca, din diverse motive, hotărârea judecătorească să

cuprindă unele greşeli, fie de judecată, fie unele de mai mică importanţă şi care nu au un astfel

de caracter.

Primele pot fi remediate, de regulă, numai prin intermediul căilor de atac instituite de

lege, iar cele din urmă pot fi îndreptate printr-o procedură expres prevăzută de lege.

VI.7.1. Îndreptarea erorilor materiale

Potrivit art.442 alin.(1) C.pr.civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea

şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în

hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.

Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu. Părţile vor fi citate

numai dacă instanţa socoteşte că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri – art.442 alin.(2)

C.pr.civ.

Conform art.442 alin.(3) C.pr.civ., în cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în

ambele exemplare ale hotărârii.

Dispoziţiile procedurale privitoare la îndreptarea erorilor materiale trebuie să fie

interpretate în mod extinctiv, deoarece textul reglementează o procedură de excepţie291

.

VI.7.2. Lămurirea hotărârii şi înlăturarea dispoziţiilor contradictorii

Potrivit art.443 alin.(1) C.pr.civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la

înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziţii

contradictorii, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul

sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.

Instanţa va rezolva cererea de urgenţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu

citarea părţilor – art.443 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.443 alin.(3) C.pr.civ., încheierea se va ataşa la hotărâre, atât în dosarul

cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei.

Procedura instituită de art.443 C.pr.civ., nu poate fi folosită pentru completarea

eventuală a dispozitivului, ci doar pentru clarificarea acestuia, astfel încât să se înlăture

dificultăţile ce s-ar putea ivi cu ocazia executării292

.

VI.7.3. Completarea hotărârii

Potrivit art.444 alin.1 C.pr.civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe

asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau

incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara,

după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile

extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la

pronunţare.

291

O.Ungureanu, Actele de procedură la instanţa de fond, p.235. 292

I.Leş, op.cit., p.947.

101

Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, prin hotărâre separată.

Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător – art.444 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.444 alin.(3) C.pr.civ., dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul

când instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor,

interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.

Textul de lege are în vedere una sau mai multe cereri care se includ în cadrul celor la

care el se referă şi trebuie avute în vedere nu numai capetele de cerere formulate în faţa primei

instanţe, ci şi cele promovate în faţa instanţelor de apel sau de recurs.

Completarea hotărârii constituie o instituţie complementară cu revizuire întemeiată pe

dispoziţiile art.509 alin.(1) pct.1 C.pr.civ., însă, spre deosebire de revizuire, completarea nu

poate viza decât cazuri de minus petita, iar nu şi de plus petita.

Instituţia completării hotărârilor judecătoreşti nu poate fi folosită, însă, pentru

îndreptarea greşelilor de judecată, adică pentru rectificarea soluţiilor greşite cu privire la unele

capete de cerere293

.

VI.7.4. Obligativitatea procedurii şi căile de atac

Potrivit art.445 C.pr.civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii

ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în

condiţiile art. 442 - 444.

Conform art.446 C.pr.civ., încheierile pronunţate în temeiul art. 442 şi 443, precum şi

hotărârea pronunţată potrivit art. 444 sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în

legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor

contradictorii ori completarea.

Potrivit art.447 C.pr.civ., în cazul în care cererea de îndreptare, de lămurire sau de

completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi

suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii. Când cererea a fost respinsă, cheltuielile

vor fi suportate de parte potrivit dreptului comun.

CAPITOLUL VII

VII. Căile de atac

VII.1. Consideraţii generale

Căile de atac sunt mijloacele prin care se poate cere şi obţine anularea sau reformarea

(totală sau parţială) a unei hotărâri judecătoreşti. Ele apar ca un remediu contra eventualelor

erori ce se pot strecura într-o hotărâre, uneori contra injustiţiei dintr-un act jurisdicţiona1294

.

Este posibil ca o hotărâre pronunţată în urma unei judecăţi să fie greşită din vina

judecătorului sau chiar a părţi1or care nu s-au apărat corespunzător. Dacă s-ar pune în

executare o astfel de hotărâre, se pot aduce prejudicii grave cel puţin uneia dintre părţi sau

ordinii de drept, ceea ce ar fi contrar sarcinilor ce-i revin justiţiei.

De aceea, s-a impus necesitatea controlării hotărârilor de prima instanţă de către

instanţe1e superioare, astfel că în final să se asigure calitatea hotărârilor judecătoreşti şi să se

poată îndrepta eventualele erori săvârşite.

293

I.Leş, Consideraţii privitoare la modificarea şi completarea codului de procedură civilă, p.333. 294

I.Stoenescu, Gr. Porumb, op., cit., p. 285

102

Prin intermediul controlului judiciar, organizat în baza principiului ierarhizării

instanțelor, se verifică, în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia

hotărârilor judecătoreşti inferioare de către

instanțele judecătoreşti superioare acestora, care vor anula sau reforma hotărârile

greşite sau le vor confirma daca sunt legale şi temeinice.

VII.2. Clasificarea căilor de atac

Căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă se pot clasifica după mai

multe criterii295

:

a)În funcţie de condiţiile de exercitare, căile de atac sunt: ordinare şi

extraordinare. Calea de atac ordinară este numai apelul, care se poate exercita de oricare

parte din proces nemulţumită de hotărârea primei instanţe, fără îndeplinirea vreunei condiţii

speciale.

Căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă sunt: recursul,

contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii. Ele pot fi folosite numai în

cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Prezintă o anumită importanţă practică această clasificare în ce priveşte executarea

silită a hotărârii, care este suspendată numai pe durata termenului în care poate fi exercitată

calea ordinară de atac şi pe timpul judecării acesteia, neavând efect suspensiv (de regulă) în

căile extraordinare de atac.

De asemenea, cât timp este deschisă calea ordinară de atac nu se poate recurge la o

cale extraordinară de atac, iar în unele situaţii este inadmisibilă calea extraordinară de atac

dacă partea putea invoca motivul respectiv pe calea ordinară de atac şi nu a făcut-o.

Potrivit art.456 C.pr.civ., calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de

atac sunt recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea.

b) În funcţie de instanţa competentă să so1utioneze calea de atac: căile de atac se

împart în căi de reformare şi căi de retractare.

Căile de reformare sunt acelea care se soluţionează de o instanţă superioară. Acestea

sunt: apelul, recursul şi recursul în interesul legii.

Căile de atac de retractare se adresează instanţei care a pronunţat hotărârea ce se

atacă. Ele sunt: contestaţia în anulare şi revizuirea.

c) În funcţie de faptul dacă provoacă sau nu o judecată în fond: căile de atac se

împart în căi devolutive şi căi nedevolutive.

Căile de atac devolutive sunt cele care antrenează o rejudecare în fond a cauzei,

permiţând readministrarea probelor de la prima instanţă şi administrarea de noi probe.

Căile de atac nedevo1utive nu presupun o rejudecare în fond a pricinii, ci prin

intermediul lor se realizează numai un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea

administrării, în principiu, de probe noi. Unii autori includ în această categorie toate cai1e de

atac prevăzute de Codul de procedură civilă, cu excepţia ape1ului296

. Alţii consideră că numai

recursul este cale de atac nedevolutivă iar celelalte căi extraordinare de atac au o poziţie

specială, în sensul că, chiar uneori duc la o judecată de fond, aceasta are loc în alte condiţii

decât prima judecată297

.

d) După cum părţile au sau nu acces direct la exercitarea căilor de atac, ele se împart

în căi de atac comune şi căi de atac speciale.

295

I.Stoenescu, S.Zilberstein, Tratat de drept procesul civil, vol.II, TMB, 1981, p. 17-18; V.M.Ciobanu,

op.cit.,vol.II, p.319-321 296

G.Boroi, D. Rădescu, op.cit., p. 396. 297

V.M.Ciobanu, op.cit..,vol.II, P.320.

103

În prima categorie se includ toate căile de atac, exceptând recursul în interesul legii,

care se poate exercita numai de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile

de conducere ale curţilor de apel.

e) În funcţie de faptul dacă termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac şi

exercitarea însăşi a acelei căi de atac suspendă sau nu executarea hotărârii atacate298

, căile de

atac sunt suspensive de executare de drept sau, în principiu, nesuspensive de executare.

VII.3. Rolul căilor de atac

Prin introducerea căilor de atac legiuitorul a urmărit asigurarea garanţiilor că în final

se va pronunţa o hotărâre legală şi temeinică, oferind în acelaşi timp instanţei, părţilor sau

procurorului posibilitatea îndreptării greşelilor cuprinse într-o hotărâre.

S-a urmărit şi evitarea arbitrariului judecătoresc, ca şi stimularea părţilor de a avea o

poziţie activă in cadrul procesului lui şi de a le fi asigurată garanţia dreptului de apărare.

Procurorul, care are atât poziţie de parte în proces, cât şi de organ al statului, prin

exercitarea căilor de atac are posibilitatea de a-şi aduce la îndeplinire atribuţia de a veghea la

respectarea legalităţii în activitatea instanţelor judecătoreşti.

Instanţele sunt obligate să aibă un rol activ şi să respecte dispoziţiile legale în tot

timpul procesului, ştiind că hotărârile lor sunt susceptibile de a fi atacate299

.

VII.4. Reguli comune pentru folosirea căilor de atac

Potrivit art.458 C.pr.civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în

proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte

organe sau persoane.

Se admite că, în mod excepțional, calea de atac poate fi formulată și de unele

persoane care nu au participat la judecata în primă instanță300

.

Astfel, creditorii chirografari, conform art. 1560 C.civ., pot declara ocale de atac,

dacă debitorul lor nu aexercitat-o, cu excepția hotărârilor pronunțate în pricini cu caracter

strict personal.

Potrivit art. 92 alin. (4) C.pr.civ., procurorul poate să exercite căile de atacîmpotriva

hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol, chiar dacă nu a

pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii.

Teoreticienii dreptului au stabilit, în general, următoarele reguli comune ce trebuie

îndeplinite pentru a putea fi folosită calea de atac301

:

a) legalitatea căii de atac, în sensul că legea este cea care o stabileşte;

Potrivit art.457 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor

de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de

menţiunile din dispozitivul ei.

Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra

acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege –

art.457 alin.(2) C.pr.civ.

Dacă în dispozitivul hotărârii instanţa de judecată ar indica în mod greşit calea de

atac sau termenul în care se exercită, solicitantul nu va beneficia decât de calea de atac pe care

legea o recunoaşte pentru respectivul litigiu şi nu cel stabilit nelegal de instanţa de judecată302

.

298

C.Roşu, Drept procesual civil. Partea specială. Ediţia 6, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.1. 299

V.M.Ciobanu, op.cit.,vol.II, p.322. 300

V.M.Ciobanu, Tratat 1977. Vol.II, p.338-339 301

I.Leş, Tratat; ed. 3, p. 551-555.

104

Conform art.457 alin.(3) C.pr.civ., dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de

atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din

cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control

judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a

pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul

pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

b)ierarhia căilor de atac, constând în aceea că nu se poate recurge la o cale

extraordinară de atac atât timp cât este prevăzută o cale ordinară de atac.

Potrivit art. 459 alin.(1) C.pr.civ., ) căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate

atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului.

În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este

inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată,

înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece

recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau

prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un

proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea

greşită a normelor de drept material-art. 459 alin. (2) C.pr.civ.

Pentru ca o convenție având ca obiect suprimarea apelului să fie valabilă, trebuie

întrunite următoarele condiții:

-să intervină după nașterea dreptului la apel;

-să fie expresă, iar consimțămîntul părților să fie exprimat fie prin înscris autentic,

fie prin declarație verbală, dată în fața instanței acărei hotărâre se atacă și consemnată într-un

proces-verbal;

-să intervină înainte de expirarea termenului de apel303

.

Conform art. 459 alin.(3) C.pr.civ.,căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi

concomitent, în condiţiile legii. Recursul se judecă cu prioritate.

c) unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac constă în faptul că partea nu poate

folosi d ecât o dată aceiaşi cale de atac.

Potrivit art. 460 alin. (1) C.pr.civ., o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei

hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate

motivele existente la data declarării acelei căi de atac.

Dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă

în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală-art. 460 alin. (2) C.pr.civ

.

Conform art. 460 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost

soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului,

iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este

supusă recursului.

Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici

apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în

condiţiile legii-art. 460 alin. (4) C.pr.civ.

Potrivit art. 460 alin.(5) C.pr.civ., în cazurile prevăzute la alin. (2) - (4), termenul de

apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede

altfel.

d) neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac; aplicarea acestui principiu face

imposibilă înrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac.

Codul de procedură civilă consacră expres principiul cunoscut sub numele non

reformatio in peius304

. Astfel, potrivit art.481 C.pr.civ., apelantului nu i se poate crea în

302

C.Roşu, Drept procesual civil, Partea specială, ed.4, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.97. 303

G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.588-589.

105

propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în

care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Potrivit art.461 alin.(1) C.pr.civ., calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse

în dispozitivul hotărârii.

Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii

prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces

sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând

calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente,

menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate-art.461 alin. (2) C.pr.civ.

Potrivit art. 462 C.pr.civ., părţile pot solicita instanţei legal învestite cu soluţionarea

unei căi de atac să ia act de înţelegerea lor cu privire la soluţionarea litigiului. Dispoziţiile art.

438 - 441 se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 465 C.pr.civ., măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul

niciunei căi de atac.

VII.5. Apelul. Consideraţii generale

Apelul este mijlocul procedural prin care partea nemulţumită de hotărârea primei

instanţe, sau procurorul, solicită instanţei ierarhic superioară, în condiţiile prevăzute de lege,

reformarea hotărârii atacate.

Este o cale de atac ordinară, suspensivă de executare, de reformare şi devolutivă.

Apelul este o formă de manifestare a acţiunii civile, astfel că pentru exercitarea

dreptului de apel trebuie îndeplinite condiţiile generale de exercitare a dreptului la acţiune

(drept, interes, calitate procesuală, capacitate procesuală), dar şi unele condiţii speciale (partea

să nu fi renunţat la dreptul de apel, să nu fie o hotărâre nesusceptibilă de apel, să se achite

taxele de timbru legale, etc).

Nepromovarea apelului duce la inadmisibilitatea promovării unei alte căi de atac305

.

VII.5.1. Elementele apelului

Apelul este o cale ordinară de atac, prin intermediul căreia oricare dintre părţi poate

solicita unei jurisdicţii superioare reformarea hotărârii pronunţate de prima instanţă306

.

a) Obiectul.

Potrivit art.466 alin.(1) C.pr.civ., hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi

atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

Sunt supuse apelului şi hotărârile date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii, instanţa

nu putea să judece decât în primă instanţă – art.466 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.466 alin.(3) C.pr.civ., hotărârile date în ultimă instanţă rămân

neapelabile, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunţate în primă instanţă.

Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul,

afară de cazul când legea dispune altfel – art.466 alin.(4) C.pr.civ.

Hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal. Există

şi hotărâri pronunţate în primă instanţă care nu sunt supuse apelului.

Potrivit art.96 pct.2 C.pr.civ., curţile de apel judecă, ca instanţe de apel, apelurile

declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.

304

I.Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentat pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p.573. 305

C.Roşu, Drept procesual civil. Partea specială, Ed.6., Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.10. 306

A se vedea I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.635.

106

Nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel, nici hotărârile instanţelor

judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor

administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi altor organe cu astfel de activitate.

Hotărârile pronunţate în contestaţie în anulare sau în revizuire se supun aceloraşi căi

de atac ca şi pentru hotărârea atacată, cu excepţia hotărârilor date în cereri de revizuire pentru

contrarietate de hotărâri, care pot fi atacate numai cu recurs.

O problemă asupra căreia se poartă discuţii în literatura juridică este referitoare la

faptul dacă obiect al apelului este numai dispozitivul hotărârii, ori şi considerentele pot fi

atacate cu apel.

Încheierile premergătoare nu pot fi atacate cu apel decât o data cu fondul, în afară de

cazul în care prin ele s-a întrerupt sau s-a suspendat cursul judecaţii.

b) Părţile.

Apelul nu reprezintă un proces distinct de cel declanşat prin cererea de chemare în

judecată ci o continuare a acestuia, hotărârea primei instanţe neconstituind decât actul prin

care se finalizează o etapă a procesului respectiv307

.

Pot avea calitatea de părţi, reclamantul şi pârâtul, succesorii lor în drepturi, terţii care

au intrat în proces din proprie iniţiativa ori la cererea reclamantului sau pârâtului, precum şi

procurorul.

Intervenientul accesoriu poate formula apel numai dacă partea în interesul căreia a

intervenit a făcut şi ea apel, în caz contrar apelul urmând a se respinge ca neavenit.

Partea care introduce cererea de apel se numeşte apelant iar cealaltă parte se numeşte

intimat.

Partea trebuie să justifice un interes pentru a putea exercita dreptul de apel. Nu există

interes pentru partea care a câştigat procesul în primă instanţă sau dacă o parte invocă

săvârşirea unei neregularităţi procedurale faţă de cealaltă parte.

Poate introduce apel numai cel care are capacitate procesuală de exerciţiu deplină.

Apelul îl promovează fie personal, fie prin mandatar.

Partea care are capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să fie asistată de ocrotitorul

legal iar cea lipsită de capacitate de exerciţiu stă în judecată numai prin reprezentantul său

legal.

Dacă partea a fost reprezentată de avocat la judecarea pricinii la prima instanţă,

avocatul respectiv poate exercita apelul, chiar şi fără mandat în acest sens, dar el nu poate

susţine apelul dacă nu primeşte un nou mandat de la partea pe care a reprezentat-o la instanţa

anterioară.

Când la judecata în prima instanţă a existat o coparticipare procesuală, ţinând cont de

principiul independenţei procesuale oricare dintre coparticipanţi poate declara apel pentru

apărarea intereselor sale.

Pentru coparticipantul care a renunţat la dreptul de apel, nu a declarat apel, şi 1-a

retras, s-a constatat că apelul său e perimat sau i-a fost anulat, hotărârea primei instanţe este

definitivă iar efectele admiterii apelului unuia dintre coparticipanţi nu se vor extinde, în

principiu, şi asupra sa.

Dar, în situaţia în care între coparticipanţi există raporturi de solidaritate sau

indivizibilitate, apelul declarat de unul dintre coparticipanţi foloseşte şi celorlalţi.

În caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au

intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de

apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în prima instanţă

şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă

consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces.

307

C.Roşu, op.cit., p.13.

107

De asemenea, intimatul are dreptul, chiar după împlinirea termenului, să adere la

apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii

primei instanţe. În situaţia în care apelantul principal îşi retrage apelul, când apelul acestuia e

respins ca tardiv, ca inadmisibil sau pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului,

aderarea la apel a intimatului rămâne fără efecte, cu excepţia situaţiilor în care aderarea s-a

făcut în interiorul termenului de apel, când se va considerat a fi apel principal.

Uneori şi terţii neparticipanţi la proces în prima instanţă au dreptul de a face apel,

astfel, creditorii chirografari au dreptul de a exercita toate drepturile şi acţiunile debitorilor

lor, cu excepţia celor strict personale.

Dobânditorul cu titlu particular al unui drept care formează obiectul litigiului poate

introduce apel în situaţia în care i s-a transmis bunul după pronunţarea hotărârii.

Procurorul are dreptul să formuleze apel împotriva oricărei hotărâri nedefinitive, chiar

şi atunci când instanţa s-a pronunţat într-o cerere cu caracter strict personal şi indiferent de

faptul că a participat sau nu la judecată la prima instanţă.

Potrivit art.478 alin.(3) C.pr.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza

sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

În apel poate avea loc o transmitere a calităţii procesuale, care poate fi legală sau

convenţională308

.

Conform art.467 alin.(1) C.pr.civ., partea care a renunţat expres la apel cu privire la o

hotărâre nu mai are dreptul de a face apel principal, însă poate promova un apel incident sau

provocat309

.

Partea care a executat parţial hotărârea de primă instanţă, deşi aceasta nu era

susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel principal cu privire la

dispoziţiile executate – art.467 alin.(2) C.pr.civ.

c) Cauza apelului. Legea nu prevede expres motivele de exercitare a apelului, partea putând să invoce

orice motiv de nemulţumire cu privire la nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii primei

instanţe.

Dar, în cererea de apel partea trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se

întemeiază apelul.

Părţile nu se pot folosi în instanţa de apel de alte motive, mijloace de apărare şi

dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în

întâmpinare, dar instanţa de apel poate încuviinţa să se administreze şi alte probe, a căror

necesitate rezultă din dezbateri.

Dacă apelul nu se motivează, ori în motivarea apelului sau în întâmpinare nu se

cuprind motivele, mijloacele de apărare ori dovezile noi, instanţa se pronunţă în fond numai

pe baza celor invocate la prima instanţă.

Instanţa de apel este obligată să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii

de către prima instanţă, dar numai în limitele cererii de apel. Însă, dacă există motive de

ordine publică, ele pot fi invocate în instanţa de apel de către partea interesată sau chiar de

către instanţă din oficiu.

VII.5.2. Termenul de apel

Termenul de apel reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia se poate exercita

calea de atac a apelului, fiind un termen imperativ, legal şi absolut.

Art. 468 alin.(1) din Codul de procedură civilă, prevede ca termenu1 de apel este de

30 zile, dacă legea nu dispune a1tfel.

308

G.Boroi, D.Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994, p.412. 309

C.Roşu, op.cit., p.14.

108

Termenul de apel se socoteşte pe zile libere, neluându-se în calcul nici ziua în care el

începe să curgă şi nici ziua în care se împlineşte. Când termenul se sfârşeşte într-o zi de

sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, el se pre1ungeşte până la sfârşitu1 primei

zile de lucru următoare.

În unele situaţii expres prevăzute de lege se aplică principiul echipolenţei. Astfel,

când o parte introduce apelul înainte de a i se comunica hotărârea, termenul de apel se

consideră că va curge de la data depunerii cererii de apel (art. 468 alin.3 din Codul de

procedură civilă).

De asemenea, termenul de apel curge chiar dacă s-a făcut comunicarea hotărârii o

data cu încheierea de încuviințare a executării silite (art.468 alin.2 din Codul de procedură

civilă). Se are în vedere situaţia în care până la acea dată părţii debitoare nu i s-a comunicat

hotărârea, dar atunci când i se înmânează încheierea de încuviințare a executării silite, acesteia

i se ataşează şi copia titlului care se execută. Este cazul hotărârilor primei instanţe cu execuţie

vremelnică, dar din eroare este posibil ca şi hotărâri nedefinitive să fie învestite cu formula

executorie.

Termenul de 30 zile menţionat mai sus este termen general, de drept comun. Dar,

art.468 alin.(1) din Codul de procedură civilă îngăduie derogări de la acest termen de 30 zile.

Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, mai puţin atunci

când a participat la proces, când termenul va curge de la comunicarea hotărârii, pentru că a

avut calitatea de parte în proces – art.468 alin.(4) C.pr.civ.

De principiu, termenul de apel este continuu, curgând de la prima şi până la ultima zi

fără întrerupere, chiar şi împotriva celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu pentru că ei sunt

apăraţi prin reprezentanţii legali.

Potrivit art.468 alin.(5) C.pr.civ., termenul de apel suspendă executarea hotărârii de

primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii, executarea

se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen.

Dar, legea prevede că termenul de apel poate fi întrerupt în unele situaţii.

Potrivit art.469 alin.(1) C.pr.civ., termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii

care are interes să facă apel. În acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii, la

cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea

fiecărui moştenitor.

Termenul de apel va începe să curgă din nou de la data comunicării prevăzute la alin.

(1). Pentru moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi ori în caz de

moştenire vacantă, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau

administratorul provizoriu, după caz - art.469 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.469 alin.(3) C.pr.civ., apelul nu constituie prin el însuşi un act de

acceptare a moştenirii.

Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut

comunicarea. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de

apel va începe să curgă din nou de la această dată – art.469 alin.(4) C.pr.civ.

Nerespectarea termenului de apel se sancţionează cu decăderea, instanţa urmând să

respingă apelul ca tardiv introdus.

Această excepţie se poate invoca de partea interesată, de procuror sau de instanţă din

oficiu.

Dacă s-a respins apelul ca tardiv, hotărârea atacată va fi considerată ca fiind

definitivă la data expirării termenului de apel, nu la cea in care apelul a fost respins ca tardiv.

Când apelul nu se motivează instanţa de apel se va pronunţa numai pe baza motivelor

invocate la prima instanţă.

VII.5.3. Cererea de apel

109

A. Conţinutul cererii de apel

Potrivit art.470 alin.(1) C.pr.civ., cererea de apel va cuprinde:

a) numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,

pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, codul unic de

înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului

ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar. Dacă apelantul locuieşte în

străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate

comunicările privind procesul;

b) indicarea hotărârii atacate;

c) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;

d) probele invocate în susţinerea apelului;

e) semnătura.

La cererea de apel se va ataşa dovada achitării taxelor de timbru – art.470 alin.(2)

C.pr.civ.

Conform art.470 alin.(3) C.pr.civ., cerinţele de la alin.(1) lit.b) şi e) şi cea de la alin.(2)

sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la alin.(1) lit.c) şi d), sub sancţiunea

decăderii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită în condiţiile art.196 alin.(2), iar lipsa dovezii

achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a

fost legal citată în apel.

Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor

aplica în mod corespunzător dispoziţiile art.194 lit.e) – art.470 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.470 alin.(5) C.pr.civ., în cazul în care termenul pentru exercitarea apelului

curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un

termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.

B. Depunerea cererii de apel

Potrivit art.471 alin.(1) C.pr.civ., apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun

la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.

Dispoziţiile art. 195 sunt aplicabile în mod corespunzător – art.471 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.471 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte

condiţiile prevăzute de lege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta care

primeşte cererea de apel va stabili lipsurile şi îi va cere apelantului să completeze sau să

modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost

trimis prin poştă, fax, poştă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va

face înăuntrul termenului de apel. Dacă preşedintele sau persoana desemnată de acesta

apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda

un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să se depună

completarea sau modificarea cererii.

Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care motivele de

apel se depun separat de cerere – art.471 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.471 alin.(5) C.pr.civ., după primirea cererii de apel, respectiv a motivelor

de apel, preşedintele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată va dispune comunicarea lor

intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost

înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare

în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării.

Instanţa la care s-a depus întâmpinarea o comunică de îndată apelantului, punându-i-se

în vedere obligaţia de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile

de la data comunicării. Intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare din dosarul

cauzei – art.471 alin.(6) C.pr.civ.

110

Conform art.471 alin.(7) C.pr.civ., preşedintele sau persoana desemnată de acesta,

după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile, precum şi a termenelor prevăzute la

alin.(5) şi (6), va înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea,

răspunsul la întâmpinare şi dovezile de comunicare a acestor acte, potrivit alin.(5) şi (6).

Dacă s-au formulat atât apel, cât şi cereri potrivit art.442 - 444, dosarul nu va fi trimis

instanţei de apel decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra

acestor din urmă cereri. Dispoziţiile alin.(5) - (7) se aplică în mod corespunzător – art.471

alin.(8) C.pr.civ.

VII.5.3.1. Apelul incident

Potrivit art.472 alin.(1) C.pr.civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de

apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea

potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca

inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident

prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect – art.472 alin.(2) C.pr.civ.

VII.5.3.2. Apelul provocat

Potrivit art.473 C.pr.civ., în caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la

prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea

termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a

figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de

natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces. Dispoziţiile art. 472 alin.

(2) se aplică în mod corespunzător.

Conform art.474 alin.(1) C.pr.civ., apelul incident şi apelul provocat se depun de către

intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 471 alin. (6).

Apelul provocat se comunică şi intimatului din acest apel, prevăzut la art. 473, acesta

fiind dator să depună întâmpinare în termenul prevăzut la art. 471 alin. (6), care se aplică în

mod corespunzător. Cel care a exercitat apelul provocat va lua cunoştinţă de întâmpinare de la

dosarul cauzei – art.474 alin.(2) C.pr.civ.

C. Efectele cererii de apel

Introducerea cererii de apel produce unele efecte, cum ar fi:

- învesteşte instanţa de apel cu judecarea apelului. Numai după ce s-a depus cererea

de apel, în baza acesteia instanţa de apel va putea trece la judecarea apelului, pe care apoi este

obligată să-l soluţioneze.

- apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii primei instanţe, cu

excepţia cazurilor anume prevăzute de efectul suspensiv nu mai subzistă dacă prima instanţă a

pronunţat o hotărâre cu execuţie vremelnică. Dar, dacă prima instanţă a respins cererea de

încuviinţare a execuţiei vremelnice, această cerere poate fi reiterată în apel şi instanţa de apel

o poate încuviinţa. Dacă cererea nu s-a făcut la instanţa de fond, ea nu poate fi invocată direct

în apel pentru că are caracterul unei cereri noi.

Apelul nu este suspensiv în cazul în care este exercitat împotriva hotărârilor

pronunţate în contestaţia la executare, formulat potrivit Legii nr.58/1934 şi a Legii

nr.59/1934310

.

- efectul devolutiv al cererii de apel, care constă în aceea că provoacă o nouă judecată

în fond a cauzei, atât cu privire la problemele de fapt, cât şi cu privire la cele de drept.

310

C.Roşu, op.cit., p.18.

111

Potrivit art.476 alin.(1) C.pr.civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată

asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu

cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond,

numai pe baza celor invocate la prima instanţă – art.476 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.476 alin.(3) C.pr.civ., prin apel nu este posibil să se solicite judecata în

fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii

de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa

competentă.

Efectul devolutiv are totuşi două limite şi anume:

- instanţa de apel nu poate judeca decât în limitele stabilite de apelant care poate ataca

hotărârea primei instanţe în totalitate ori numai pentru unele capete de cerere sau numai cu

privire la unele părţi din proces, conform adagiului ,,tantum devolutum quantum

apellatum”311

.

Când hotărârea a fost atacată numai parţial, ceea ce nu s-a apelat trece în puterea

lucrului judecat, neputând fi modificat de către instanţa de apel.

- efectul devolutiv e limitat „ tantum devolutum quantum judicatum”, potrivit căruia

prin apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe de judecată. Uneori

apelul nu are caracter devolutiv şi anume atunci când prin cererea de apel se solicită

desfiinţarea hotărârii şi respingerea acţiunii pentru că a intervenit prescripţia, există putere de

lucru judecat, când cererea în constatare este inadmisibilă, 1ipseşte plângerea prealabilă

administrativă sau se invocă alte excepţii procesuale peremptorii ori când se cere declinarea

competenţei în favoarea altei instanţe.

Potrivit art.477 alin.(1) C.pr.civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în

limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care

sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la

anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul

litigiului este indivizibil - art.477 alin.(2) C.pr.civ

Potrivit art.478 alin.(1) C.pr.civ., prin apel nu se poate schimba cadrul procesual

stabilit în faţa primei instanţe.

Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de

apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în

întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate

rezultă din dezbateri – art.478 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.478 alin.(3) C.pr.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza

sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau

apărările adresate primei instanţe – art.478 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.478 alin.(5) C.pr.civ., se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate,

venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi

va putea fi invocată compensaţia legală.

D. Instanţa competentă să soluţioneze apelul

Instanţa competentă să soluţioneze apelul este cea ierarhic superioară celei care a

pronunţat hotărârea apelată şi anume: tribunalul pentru hotărârile date în primă instanţă de

judecătorie şi curtea de apel pentru hotărârile date în primă instanţă de tribunal.

VII.5.4. Procedura de judecată a apelului

311

I.Deleanu, op.cit., Vol.II, 2013, p.206.

112

La cererea de apel se va ataşa dovada achitării taxelor judiciare de timbru prevăzute de

OUG nr.80/2013312

.

Taxa judiciară de timbru care se achită de către apelant este de 50% din cuantumul

taxei judiciare de timbru care se achită pentru cererea introductivă de instanţă, dar numai

pentru aspectele care fac efectiv obiectul apelului.

a) Procedura prealabilă judecăţii Întreaga procedură prealabilă a apelului se realizează de către instanţa a cărei

hotărâre se atacă, care este prima instanţă şi nu de instanţa de apel313

.

Cu toate acestea prin Legea nr.2/2013314

, s-a dispus amânarea intrării în vigoare a

textelor referitoare la această procedură, procedura prealabilă urmând a fi efectuată de către

instanţa de apel, până la data de 1 ianuarie 2016.

Astfel, apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei

hotărâre se atacă.

Preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta va înainta instanţei de apel

dosarul, împreună cu apelurile făcute, numai după îndeplinirea termenului de apel pentru toate

părţile.

Până la data de 1 ianuarie 2016, instanţa de apel va proceda în conformitate cu

prevederile art.471 alin.(3)-(8) C.pr.civ., care reglementează modul de desfăşurare al

procedurii prealabile, urmând ca după această dată această procedură prealabilă să fie

desfăşurată chiar de către instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Potrivit art.475 alin.(1) C.pr.civ., preşedintele instanţei de apel sau persoana

desemnată de acesta, îndată ce primeşte dosarul, va lua, prin rezoluţie, măsuri în vederea

repartizării aleatorii la un complet de judecată.

Preşedintele completului de judecată stabileşte primul termen de judecată, care va fi

de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei preşedintelui instanţei de apel, dispunând citarea

părţilor – art.475 alin.(2) C.pr.civ.

Dispoziţiile art. 201 alin. (5) şi (6) se aplică în mod corespunzător.

Conform art.475 alin.(3) C.pr.civ., apelurile principale, incidente şi provocate făcute

împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la acelaşi complet de judecată. Când apelurile au

fost repartizate la complete diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă

trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit.

b) Judecarea apelului

Completul de judecată care soluţionează cererea de apel este format din 2 judecători,

conform dispoziţiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 republicată.

Judecarea apelului se face după regulile de procedură stabilite pentru judecata în

primă instanţă, în măsura în care acestea nu sunt potrivnice celor cuprinse în titlul care

reglementează apelul.

La termenul stabilit pentru judecarea pricinilor, acestea vor fi strigate, de regulă, in

ordinea prevăzută în lista de şedinţă, care se afişează pentru luare la cunoştinţă cu cel puţin o

oră înaintea începerii şedinţei de judecată.

Se va trece la judecarea cauzelor numai dacă se constată că procedura de citare cu

toate părţile a fost legal îndeplinită. În caz contrar, se va acorda un nou termen pentru când

urmează să fie citate părţile lipsă.

Aşa cum am menţionat anterior, la instanţa de apel părţile nu se pot folosi de alte

motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în

312

Publicată în M.Of. nr.392/29 iunie 2013. 313

C.Roşu, Particularităţi ale soluţionării apelului în noul Cod de procedură civilă, în volumul In honorem. Studii

în onoarea profesorului Ghe.Boboş, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.162. 314

Publicată în M.Of. nr.89/12 februarie 2013.

113

motivarea apelului sau în întâmpinare, dar instanţa poate să încuviinţeze să se administreze şi

alte probe a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Motivele de ordine publică, neindicate în cererea de apel sau în întâmpinare, se pot

invoca în tot timpul în care se soluţionează cererea de apel şi de oricare din părţile din proces,

chiar şi de instanţă.

În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare

în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.

Nu se consideră cereri noi excepţii1e de procedură şi alte asemenea mijloace de

apărare. Dar, la instanţa de apel se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi

orice alte despăgubiri apărute după pronunţarea hotărârii primei instanţe şi se va putea solicita

compensaţia legală.

În instanţa de apel se va putea încuviinţa refacerea probelor ori completarea lor,

precum şi administrarea de probe noi, menţionate în motivarea apelului sau în întâmpinare,

dar numai dacă acestea ajută la soluţionarea cauzei.

Instanţa de apel are, deci, posibilitatea să refacă toate probele administrate la prima

instanţă, să le refacă numai parţial, ori să administreze probe noi sau să pronunţe hotărârea

numai pe baza dovezilor administrate la instanţa de fond.

Este posibil ca instanţa de apel să dispună administrarea de noi probe chiar dacă

părţile se opun.

Judecarea apelului se suspendă, ca şi în cazul judecăţii în primă instanţă.

Dacă apelul a rămas în nelucrare, din culpa părţii, cel puţin un an, se perimă de drept,

perimare ce va fi constatată de către instanţă printr-o hotărâre, urmare cererii intimatului, pe

cale de excepţie, sau chiar din oficiu.

Şi în apel se poate renunţa la judecata acţiunii ori la dreptul subiectiv dedus judecăţii

sau la cererea de apel sau se poate prin achiesa la hotărârea primei instanţe.

De asemenea, se poate lua act de învoiala părţilor, situaţie în care se va desfiinţa

prima hotărâre, care va fi înlocuită cu o hotărâre de expedient.

Art.479 din Codul de procedură civilă prevede unele dispoziții speciale privind

judecata:

Astfel, potrivit alin.(1), instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel,

stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică

pot fi invocate şi din oficiu.

Conform alin.(2), instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea

probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru

soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art.478 alin.

(2).

VII.5.5. Hotărârea instanţei de apel

După ce a constat încheiate dezbaterile asupra cauzei deduse judecăţii, instanţa se

retrage pentru deliberarea şi pronunţarea hotărârii.

Potrivit art.480 alin.(1) C.pr.civ., instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată,

situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui.

În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau

în parte hotărârea apelată – art.480 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.480 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit,

prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în

lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca

procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va

trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din

114

aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri

prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură

dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel,

precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Pentru a nu tergiversa litigiul şi a se respecta soluţionarea lui într-un termen optim şi

previzibil, se permite trimiterea spre rejudecare o singură dată în cursul procesului315

.

Dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar

necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza

spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori,

după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă – art.480 alin.(4) C.pr.civ.

Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori

de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei

instanţe.

Dacă, însă, invocarea necompetenţei nu a avut loc în termenul legal sau nu a fost

invocată deloc în faţa primei instanţe, instanţa de apel va respinge cererea ca inadmisibilă.

Potrivit art.480 alin.(5) C.pr.civ., în cazul în care instanţa de apel constată că ea are

competenţa să judece în primă instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond,

pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau recurs.

Când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar

prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată

în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o

hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul – art.480 alin.(6) C.pr.civ.

Potrivit art.481 C.pr.civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o

situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres

la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Ori de câte ori legea prevede o posibilă înrăutăţire a situaţiei în apel, nu se poate

considera încălcat principiul, deoarece fiind vorba de o prevedere expresă a legii, aceasta are

prioritate316

.

În acest sens se pot menţiona prevederile art.432 C.pr.civ., care dispun că, în urma

admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, părţii i se poate crea în propria cale de atac o

situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Conform art.482 C.pr.civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în primă

instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în

prezentul capitol.

Potrivit art.38 din OUG nr.80/2013, în situaţia în care instanţa judecătorească

învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele

procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune

obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind

titlu executoriu.

CAPITOLUL VIII

Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare.Căile extraordinare

de atac.

315

C.Roşu, Drept procesual civil. Partea specială conform noului Cod de procedură civilă. Ed.6, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.29. 316

C.Roşu, op.cit., p.30.

115

În cadrul Titlului III, Cartea a II-a a Codului de procedură civilă sunt reglementate

două tipuri de dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare:

a) Recursul în interesul legii;

b) Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

VIII.1. Recursul în interesul legii

VII.1.1. Calitatea procesuală

Potrivit art.514 C.pr.civ., pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de

către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi

Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe

asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

VIII.1.2.Condiţii de admisibilitate

Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de

drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri

judecătoreşti definitive, care se anexează cererii –art.515 C.pr.civ.

VIII.1.3. Judecarea recursului în interesul legii

Potrivit art.516 alin.(1) C.pr.civ., recursul în interesul legii se judecă de un complet

format din preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi 20 de judecători, din care

14 judecători din secţia/secţiile în a cărei/căror competenţă intră problema de drept care a fost

soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii.

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv unul dintre vicepreşedinţii acesteia

este preşedinte al completului.

În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii,

preşedintele sau, după caz, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va

stabili numărul judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului

prevăzut la alin. (1), celelalte secţii urmând a fi reprezentate potrivit dispoziţiilor aceluiaşi

alineat – art.516 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.516 alin.(3) C.pr.civ., atunci când problema de drept nu intră în

competenţa niciunei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, după caz,

unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va desemna câte 5 judecători din

cadrul fiecărei secţii. Pentru întocmirea raportului, preşedintele completului va desemna câte

un judecător din cadrul fiecărei secţii.

După sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, după caz, unul

dintre vicepreşedinţii acesteia va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a

judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost

soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a judecătorilor din celelalte secţii ce

intră în alcătuirea completului prevăzut la alin. (1) – art.516 alin.(4) C.pr.civ.

116

Potrivit art.516 alin.(5) C.pr.civ., după alcătuirea completului potrivit alin. (4),

preşedintele acestuia va desemna dintre membrii completului 3 judecători pentru a întocmi un

raport asupra recursului în interesul legii. Raportorii nu sunt incompatibili.

În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului va putea solicita unor

specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra problemelor de drept soluţionate diferit – art.516

alin.(6) C.pr.civ.

Conform art.516 alin.(7) C.pr.civ., raportul va cuprinde soluţiile diferite date

problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii

Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene, dacă este cazul, doctrina în materie, precum şi opinia specialiştilor consultaţi.

Totodată, judecătorii raportori vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi

dată recursului în interesul legii.

Şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de zile

înainte de desfăşurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a

raportului şi a soluţiei propuse – art.516 alin.(8) C.pr.civ.

Potrivit art.516 alin.(9) C.pr.civ., la şedinţă participă toţi judecătorii completului. Dacă

există motive obiective, aceştia vor fi înlocuiţi cu respectarea regulilor prevăzute la alin. (4).

Recursul în interesul legii se susţine în faţa completului, după caz, de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul

desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, respectiv al Curţii de apel ori de Avocatul Poporului sau de un reprezentant

al acestuia – art.516 alin.(10) C.pr.civ.

Conform art.516 alin.(10) C.pr.civ., recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3

luni de la data sesizării instanţei, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul

judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot.

Părţile nu vor fi citate şi nu pot să se prezinte pentru a argumenta soluţia propusă,

deoarece decizia din recursul în interesul legii nici nu le favorizează, nici nu le îngreunează

situaţia317

.

VIII.1.4. Conţinutul hotărârii şi efectele ei

Potrivit art.517 alin.(1) C.pr.civ., asupra cererii, completul Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie se pronunţă prin decizie.

Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor

judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese – art.517 alin.(2)

C.pr.civ.

Conform art.517 alin.(3) C.pr.civ., decizia se motivează în termen de cel mult 30 de

zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al

României, Partea I.

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la

data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I – art.517 alin.(4) C.pr.civ.

VIII.1.5. Încetarea efectelor deciziei

Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau

constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării.

317

C.Roşu, Drept procesual civil. Partea specială conform Noului Cod de procedură civilă. Ed.6, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.88.

117

VIII.2. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Scopul declarat al acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru

uniformizarea practici judiciare, care să contribuie, alături de recursul în interesul legii la

transformarea jurisprudenţei româneşti într-una predictibilă, care să răspundă aşteptărilor

rezonabile ale justiţiabililor şi, totodată318

să conducă la scurtarea procesului, prevenind

parcurgerea tuturor căilor de atac.

VIII.2.1. Obiectul sesizării

Potrivit art.519 C.pr.civ., dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei

în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea

pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a

statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea

solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare

de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

VIII.2.2. Procedura de judecată

Conform art.520 alin.(1) C.pr.civ., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face

de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute la art.519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin

încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea

sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al

părţilor.

Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza va fi suspendată până la pronunţarea

hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept – art.520 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.520 alin.(3) C.pr.civ, după înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanţe.

Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la

soluţionarea sesizării art.520 alin.(4) C.pr.civ.

Conform art.520 alin.(5) C.pr.civ., repartizarea sesizării este făcută de preşedintele

sau, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori de

persoana desemnată de aceştia.

Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 12 judecători din

cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul

desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru

desemnarea aleatorie a judecătorilor – art.520 alin.(6) C.pr.civ.

Potrivit art.520 alin.(7) C.pr.civ., după alcătuirea completului potrivit alin.(6),

preşedintele acestuia va desemna un judecător pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de

drept supuse judecăţii. Judecătorul desemnat raportor nu devine incompatibil.

Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în

soluţionarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în

318

C.Roşu, op.cit., p.88

118

lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va prezida

completul, din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum şi

câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective desemnaţi aleatoriu de preşedintele

completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului preşedintele

completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii. Raportorii nu sunt

incompatibili – art.520 alin.(8) C.pr.civ.

Conform art.520 alin.(9) C.pr.civ., dacă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există

o secţie corespunzătoare aceleia la care s-a constatat că chestiunea de drept nu a fost dezlegată

unitar în practica instanţelor, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile alin. (8).

Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare,

pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere

privind chestiunea de drept supusă judecăţii – art.520 alin.(10) C.pr.civ.

Potrivit art.520 alin(11) C.pr.civ., dispoziţiile art. 516 alin. (6) - (9) se aplică în mod

corespunzător.

Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar

soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit

abţineri de la vot – art.520 alin.(12) C.pr.civ.

Conform art.520 alin.(13) C.pr.civ., procedura prevăzută în prezentul capitol este

scutită de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Cu privire la această procedură, prin Legea nr. 2/2013319

, au fost aduse unele

modificări:

Potrivit art.XIX alin.(1), dispoziţiile art. 520 alin. (6) din Legea nr. 134/2010 privind

Codul de procedură civilă, republicată, se aplică sesizărilor formulate în procesele pornite

începând cu data de 1 ianuarie 2016.

Conform art.XIX alin.(2), sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulate în procesele pornite începând cu data

intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, se judecă de un

complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

sau de un judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul secţiei respective.

Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este

preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a

judecătorilor.

VIII.2.3. Conţinutul şi efectele hotărârii

Potrivit art.521 alin.(1) C.pr.civ., asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă

dezlegării.

Conform art.521 alin.(2) C.pr.civ., dispoziţiile art. 517 alin. (3) se aplică în mod

corespunzător.

Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat

dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării

deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I – art.521 alin.(3) C.pr.civ.

Potrivit art.521 alin.(4) C.pr.civ., dispoziţiile art. 518 se aplică în mod corespunzător.

VIII.3. Contestația privind tergiversarea procesului

319

Publicată în M.Of.nr.89/12.02.2013

119

Actualul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010) prevede, în cadrul Titlului IV,

o cale de atac specială cu privire la contestația privind tergiversarea procesului.

VIII.3.1.Subiectele contestaţiei şi motivele ei

Potrivit art.522 alin.(1) C.pr.civ, oricare dintre părţi, precum şi procurorul care

participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la

soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale

pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

Conform art.522 alin.(2) C.pr.civ., contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în

următoarele cazuri:

1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de

motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;

2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să

îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de

cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să

comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din

evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă

instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi

previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci

când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de

la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea

actului.

VIII.3.2. Retragerea contestaţiei

Potrivit art.523 C.pr.civ., contestaţia poate fi retrasă oricând până la soluţionarea ei.

Odată retrasă, contestaţia nu poate fi reiterată.

VIII.3.3. Forma contestaţiei. Procedura înaintea instanţei care judecă procesul

Potrivit art.524 alin.(1) C.pr.civ., contestaţia se formulează în scris şi se depune la

instanţa învestită cu soluţionarea procesului în legătură cu care se invocă tergiversarea

judecăţii. Contestaţia se poate face şi verbal în şedinţă, caz în care va fi consemnată, împreună

cu motivele arătate de parte, în încheierea de şedinţă.

Contestaţia nu suspendă soluţionarea cauzei – art.524 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.524 alin.(3) C.pr.civ., contestaţia se soluţionează de către completul

învestit cu judecarea cauzei de îndată sau în termen de cel mult 5 zile, fără citarea părţilor.

Potrivit art.524 alin.(4) C.pr.civ., când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată,

completul de judecată pronunţă o încheiere nesupusă niciunei căi de atac, prin care ia de

îndată măsurile necesare înlăturării situaţiei care a provocat tergiversarea judecăţii. În acest

caz, contestatorului îi va fi comunicată, pentru informare, o copie a încheierii.

Când apreciază contestaţia ca neîntemeiată, completul de judecată o va respinge prin

încheiere. Împotriva acestei încheieri contestatorul poate face plângere în termen de 3 zile de

la comunicare. Plângerea se depune la instanţa care a pronunţat încheierea, care o va înainta

de îndată pentru soluţionare, împreună cu o copie certificată de pe dosarul cauzei, instanţei

ierarhic superioare. Când procesul se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângerea se

120

soluţionează de un alt complet al aceleiaşi secţii. Formularea plângerii nu suspendă judecata –

art.524 alin.(5) C.pr.civ.

Conform art.524 alin.(6) C.pr.civ., încheierile prevăzute la alin. (4) şi (5) se motivează

în termen de 5 zile de la pronunţare.

VIII.3.4. Procedura de soluţionare a plângerii

Potrivit art.525 alin.(1) C.pr.civ., instanţa va soluţiona plângerea în termen de 10 zile

de la primirea dosarului, în complet format din 3 judecători. Judecata se face fără citarea

părţilor, printr-o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac, ce trebuie motivată în

termen de 5 zile de la pronunţare.

Dacă instanţa găseşte plângerea întemeiată, va dispune ca instanţa care judecă

procesul să îndeplinească actul de procedură sau să ia măsurile legale necesare, arătând care

sunt acestea şi stabilind, când este cazul, un termen pentru îndeplinirea lor – art.525 alin.(2)

C.pr.civ.

Conform art.525 alin.(3) C.pr.civ., în toate cazurile, instanţa care soluţionează

plângerea nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme

de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a pricinii ori care să aducă

atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce

trebuie dată procesului.

VIII.3.5. Sancţionarea contestatorului de rea-credinţă

Potrivit art.526 alin.(1) C.pr.civ., atunci când contestaţia sau plângerea a fost făcută cu

rea-credinţă, autorul acesteia poate fi obligat la plata unei amenzi judiciare de la 500 lei la

2.000 lei, precum şi, la cererea părţii interesate, la plata de despăgubiri pentru repararea

prejudiciului cauzat prin introducerea contestaţiei sau plângerii.

Reaua-credinţă rezultă din caracterul vădit nefondat al contestaţiei ori al plângerii,

precum şi din orice alte împrejurări care îndreptăţesc constatarea că exercitarea acesteia s-a

făcut în alt scop decât acela pentru care legea o recunoaşte – art.526 alin.(2) C.pr.civ.

VIII.4. Căile extraordinare de atac

VIII.4.1. Recursul

VIII.4.1.1. Consideraţii generale

Recursul este o cale de atac prin care partea interesată sau procurorul solicită, în

condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de

apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicțională, urmărindu-se , în principiu, să se

dispună o rejudecare a fondului 320

.

Recursul este o cale de atac de reformare, nedevolutivă şi, de regulă, nesuspensivă de

executare.

Recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează, exclusiv, un control

de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicție321

.

320

G. Boroi, D. Rădescu, op.cit., p.427. 321

G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015,p.629

121

Prin intermediul recursului se realizează rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de a

asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, rol

prevăzut de art. 126 alin. (3) din Constituție.

Recursul suspendă de drept executarea hotărârii atacate în situaţiile expres prevăzute

de art.484 alin.1322

din Codul de procedură civilă şi anume: în cauzele privitoare la

strămutarea de hotare,desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări cu aşezare fixă

precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. La cerere, instanţa sesizată cu judecarea

recursului, poate dispune şi în alte cauze suspendarea executării hotărârii recurate şi în alte

cazuri decât cele la care se referă alin.(1). Suspendarea la cerere a executării hotărârii poate fi

acordată numai după depunerea unei cauţiuni ce se va stabili prin încheiere, cu ascultarea

părţilor în camera de consiliu, scop în care acestea vor fi citate în termen scurt chiar înainte de

primul termen de judecată.

Potrivit art, 484 alin. (2) C.pr.civ., la cererea recurentului formulată în condiţiile art.

83323

alin. (2) şi (3), instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat,

suspendarea hotărârii atacate cu recurs în alte cazuri decât cele la care se referă alin. (1).

Cererea se depune direct la instanţa de recurs, alăturându-se o copie certificată de pe cererea

de recurs şi dovada depunerii cauţiunii prevăzute la art. 718. În cazul în care cererea se face

înainte de a ajunge dosarul la instanţa de recurs, se va alătura şi o copie legalizată de pe

dispozitivul hotărârii atacate cu recurs.

Conform alin. (3) al aceluiași articol, cererea se judecă în camera de consiliu, cu

citarea părţilor printr-un agent procedural al instanţei sau prin alt salariat al acesteia ori prin

modalităţile prevăzute la art. 154 alin. (4) şi (5), după cum urmează:

1. de un complet anume constituit, format din 3 judecători, în condiţiile legii, în cazul

în care cererea s-a depus înainte de ajungerea dosarului la instanţa de recurs;

2. de completul de filtru, după ce acesta a fost desemnat, în cazurile prevăzute la art.

493;

3. de completul care judecă recursul pe fond, în cazul în care s-a fixat termen în

şedinţă publică.

Potrivit art. 484 alin.(4) C.pr.civ., termenul de judecată, pentru care se face citarea, se

stabileşte astfel încât să nu treacă mai mult de 10 zile de la primirea cererii de suspendare.

Completul se pronunţă, în cel mult 48 de ore de la judecată, printr-o încheiere

motivată, care este definitivă-alin. (5) al art 484 C.pr.civ.

Conform art. 484324

alin.(6) C.pr.civ., la judecata cererii de suspendare părţile trebuie

să fie reprezentate de avocat sau, când este cazul, de consilierul juridic.

Pentru motive temeinice, instanţa de recurs poate reveni asupra suspendării acordate,

dispoziţiile alin. (3) - (5) şi (6) aplicându-se în mod corespunzător – art.484 alin.(7) C.pr.civ.

Recursul este reglementat, în art.483-502 C.proc.civ., însă, dispoziţiile de procedură

privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice

celor cuprinse în capitolul privind recursul.

De asemenea, şi unele dispoziţii de procedură care privesc judecata în primă instanţă,

sunt aplicabile şi în instanţa de recurs.

VIII.4.1.2. Elementele recursului

a) Obiectul recursului

În art. 483 Cod de procedură civilă se arată care sunt obiectul și scopul recursului.

322

Modificat prin art. I pct. 10 din Legea nr. 138/2014. 323

A se vedea Decizia nr.462/2014 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 775/24.10.2014 324

Idem

122

Potrivit art. 483 alin. (1), hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de

apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.

Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1

lit. a) - i), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de

asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate

prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei

inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în

cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului-

art.483 alin. (2).

În art.483 alin. (3) C.pr.civ. se arată care este scopul recursului.

Astfel, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în

condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform art.483 alin. (4) C.pr.civ., în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se

soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Prin Legea nr. 2/2013325

s-au făcut unele precizări privind aplicarea dispozițiilor art.

483

din noul Cod de procedură civilă, după cum urmează:

1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la

data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile

prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,

republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de

asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate

prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de

instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse

numai apelului.

Recursul se poate exercita în unele cazuri prevăzute de lege şi împotriva încheierilor

prin care se pronunţă so1uţii finale sau a celor pronunţate în afara judecării fondului.Şi

încheierile prin care s-a suspendat sau întrerupt cursul judecăţii în instanţa de apel sunt

suspendate de atacare cu recurs.

Dacă legea prevede posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe,

neexercitând această cale, partea sau procurorul nu pot introduce ulterior recurs (omisso

medio).

Când apelul a fost anulat ca netimbrat, s-a respins ca tardiv ori s-a constatat că este

nul, recursul nu se poate referi decât la aceste aspecte, nu şi la problema privind fondul

cauzei.

Legea prevede şi posibilitatea atacări trebuie cu recurs a hotărârilor unor organe cu

activitatea jurisdicţională. În cazul hotărârilor pronunţate de organe cu atribuţii jurisdicţionale

din afara sistemului judiciar recursul constituie tocmai forma de realizare a controlului

judecătoresc326

.

Principiul accesorium sequitur principale se aplică în privința posibilității atacării cu

recurs a unei hotărâri pronunțate într-o contestație în anulare, cerere de revizuire sau hotărâre

de completare, adică acestea se pot ataca cu recurs numai dacă hotărârea ce a format obiectul

acestora a fost susceptibilă de recurs.

Exemplu de altă hotărâre ce poate fi atacată cu recurs îl constituie hotărârile

325

M.Of. nr. 89/12.02.2013 326

I. Deleanu, V. Deleanu, op.cit. p.238: I. Leş, Tratat de procedură civilă. ed.3, p.591.

123

pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară, care , în

condițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, pot fi atacate cu recurs la Completul de 5

judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analiza obiectului recursului trebuie să aibă în vedere și încheierile, fie că este vorba

de încheierile premergătoare , fie de încheieri prin care se finalizează procesul327

.

Ca regulă, încheierile premergătoare nu pot fi atacate decât odată cu fondul, însă există

hotărâri premergătoare care nu pot fi atacate, dar există și unele care pot fi atacate cu recurs,

în mod separat.

Calea de atac a recursului poate fi exercitată și exclusiv împotriva considerentelor

hotărârii, în condițiile art.461 alin. (2) C.pr.civ328

.

a) Formele recursului

Potrivit art. 491 alin. (1) C.pr.civ., recursul incident şi recursul provocat se pot

exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător.

Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile.

Conform art. 491 alin. (2) C.pr.civ., prevederile art. 474 se aplică în mod

corespunzător.

b) Subiectele recursului În principiu, numai părţile care au figurat în proces, indiferent de poziţia lor

procesuală, pot să promoveze recurs împotriva hotărârilor susceptibile de a fi recurate.

De asemenea, au această calitate şi succesorii în drepturi ai părţilor initiale.

Nu este suficientă numai calitatea de parte la judecata anterioară pentru exercitarea

recursului, ci trebuie ca ea să aibă şi interes şi să îndeplinească şi celelalte condiţii referitoare

la exerciţiul dreptului la acţiune.

Au calitatea de a promova recurs şi intervenienţii, cu precizarea că cererea de recurs

introdusă de un intervenient accesoriu va fi respinsă ca inadmisibilă în situaţia în care partea

pe lângă care a intervenit nu a formulat recurs.

Cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face direct şi în instanţa de

recurs, dar ea va depinde de soluţia ce se va da in privinţa părţii în favoarea căreia a

intervenit.

În ce priveşte coparticipanţii şi alte persoane ce pot formula recurs, există o

similitudine cu ceea ce s-a menţionat la apel.

În cazul coparticipării procesuale, fiecare coparticipant poate exercita recursul,

efectele acestuia răsfrângându-se, de regulă, asupra coparticipantului recurent, nu şi asupra

celorlalţi coparticipanţi care nu au declarat recurs329

.

Terţul chemat în judecată de către o parte din proces se va bucura de acelaşi drepturi

ca şi intervenientul principal, devenind parte şi putând exercita căile de atac împotriva

hotărârii care îi este opozabilă.

Terţul chemat în garanţie, având calitatea de parte în procesul civil se va bucura de

acelaşi drepturi ca şi acesta330

.

Procurorul poate declara recurs împotriva hotărârilor pronunţate în acţiuni civile, când

au ca obiect drepturi şi interese legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi

ale dispăruţilor precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, chiar dacă nu a pornit

acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii.

Persoana care exercită recursul se numeşte recurent iar partea adversă se numeşte

intimat.

327

G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p.633. 328

M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. III, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.31-32. 329

I.Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol.II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.364. 330

C.Roşu, op.cit., p.46.

124

VIII.4.1.3. Termenul de recurs

Potrivit art.485 alin.(1) C.pr.civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art.468 alin.(2) - (4), precum

şi cele ale art.469 se aplică în mod corespunzător.

Prevederile referitoare la cazurile de echivalenţă cu privire la termenul de apel şi la

întreruperea termenului de ape se aplică şi termenului de recurs.

Termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost

făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite.

Dacă o parte face recurs înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte

comunicată de la data depunerii cererii de recurs.

Dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost

depus peste termen, el se va socoti în termen – art.485 alin.(2) C.pr.civ.

Pentru procuror termenul de recurs începe să curgă de la data pronunţării hotărârii în

situaţia în care nu a participat la judecarea cauzei şi de la comunicare atunci când a participat

la judecata acesteia.

Termenul de recurs este un termen procedural legal, imperativ şi absolut.

Termenul de 30 zile de la comunicarea hotărârii este un termen de drept comun.

Dar legiuitorul a prevăzut şi termene speciale, altele decât cel menţionat.

Termenul de recurs se întrerupe prin moartea părţii sau prin moartea mandatarului

căruia i s-a făcut comunicarea hotărârii.

Cele 3 cazuri de echipolenţă (echivalenţă) arătate la apel îşi găsesc aplicarea şi în

cazul recursului.

Nerespectarea termenului pentru depunerea recursului se sancţionează cu decăderea,

instanţa urmând sa respingă recursul ca tardiv.

Potrivit art.487 alin.(1) C.pr.civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în

afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs.

În cazurile în care Ministerul Public a participat în proces, se va depune o copie de pe

motivele de casare pentru procuror - art.487 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.4 alin.(3) din Legea nr.554/2004, în cazul hotărârii pronunţate asupra

excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, s-a derogat

de la termenul general de 30 de zile de la comunicare şi s-a stabilit un termen mai scurt, de 5

zile de la comunicare. În acest caz s-a derogat şi cu privire de modul de judecată a recursului,

care se judecă cu procedura prevăzută pentru soluţionarea cauzelor urgente.

VIII.4.1.4 Cererea de recurs

a) Cuprinsul cererii de recurs.

Potrivit art. 486 alin.(1) C.pr.civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele

menţiuni:

a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită

recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea

ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele

consilierului juridic care întocmeşte cererea. Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în care

recurentul locuieşte în străinătate;

b) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul

intimatului;

c) indicarea hotărârii care se atacă;

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după

caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;

125

e) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a

avocatului sau, după caz, a consilierului juridic.

La cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii,

precum şi împuternicirea avocaţială sau, după caz, delegaţia consilierului juridic – art.486

alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.486 alin.(3) C.pr.civ., menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e),

precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Dispoziţiile

art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile.

În forma iniţială a Codului de procedură civilă, cererea de recurs trebuia să fie

redactată de avocat sau consilier juridic, sancţiunea nerespectării acestei cerinţe fiind

nulitatea. Prin decizia nr.462/2014 a Curţii Constituţionale331

s-a admis excepţia cu care a fost

sesizată şi s-a dispus că prevederile art.13 alin.2 teza a II-a, art.83 alin.(3) şi art.486 alin.(3),

cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de

recurs prin avocat sunt neconstituţionale.

Dacă cererea de recurs se face separat de motivarea acestuia, atunci în cerere nu se vor

indica motivele de recurs, sau se vor arăta sumar, dar în motivarea lui se vor indica şi

dezvolta. Dar şi motivarea se va face înăuntrul termenului de recurs, sub sancţiunea nulităţii.

Lipsa semnăturii se poate împlini în cursul judecării recursului.

Partea care face recurs trebuie să ataşeze la cererea de recurs şi la motivarea acestuia

(când este cazul) copii de pe acestea pentru fiecare intimat, cu excepţia situaţiei când au un

reprezentant comun, când e suficient numai o copie pentru a fi comunicate acesteia.

Cu privire la depunerea recursului, art. 490 C.pr.civ., arată următoarele :

Recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se

atacă, sub sancţiunea nulităţii, în condiţiile prevăzute la art. 83 alin. (3) şi art. 84 – alin.(1) al

art.490 C.pr.civ.

Dispoziţiile art. 471 se aplică în mod corespunzător. Termenul prevăzut la art. 471

alin. (5) se dublează în cazul recursului. Întâmpinarea trebuie redactată şi semnată de avocatul

sau consilierul juridic al intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul sau consilierul

juridic al recurentului332

. Prin aceste acte de procedură se va menţiona dacă recurentul,

respectiv intimatul este de acord ca recursul, atunci când este admisibil în principiu, să fie

soluţionat de către completul de filtru prevăzut la art. 493 – alin.(2) al art.490 C.pr.civ.

Potrivit Legii nr.2/2013, recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la

instanţa a cărei hotărâre se atacă, nemaifiind prevăzută în perioada intermediară sancţiunea

nulităţii.

Prin Legea nr.138/2014333

s-au adus unele modificări la Legea nr.76/2012 pentru

punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 (Codul de procedură civilă).

Astfel, potrivit art.121 din această lege, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile

art.200 din Codul de procedură civilă, privind verificarea cererii şi regularizarea acesteia nu se

aplică în cazul incidentelor procedurale şi nici în procedurile speciale care nu sunt compatibile

cu aceste dispoziţii.

De asemenea, prin art.VIII din Lege anr.138/2014, a fost modificat alin.3 al art.XVII

din Legea nr.2/2013, în sensul că „dispoziţiile art.XIV alin.(2)-(4)334

şi ale art.XV alin.(2) –

331

Publicată în M.Of. nr.775 din 24 octombrie 2014. 332

A se vedea şi decizia nr.462/2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr.775 /24 octombrie 2014. 333

Publicată în M.Of nr.753/16 octombrie 2014. 334 Acestea aveau următorul conţinut: (2) Dispoziţiile art. 195 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, republicată, sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) Preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta va înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu

apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile.

126

(5)335

se aplică în mod corespunzător, cu excepţia recursului care este de competenţa Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie. Termenul prevăzut la art.XV alin.(3) se dublează în cazul

recursului. Întâmpinarea trebuie redactată şi semnată de avocatul sau consilierul juridic al

intimatului336

, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul sau consilierul juridic al recurentului.

Aceasta înseamnă că, începând cu data de 19 octombrie 2014, procedura de

regularizare a recursului, pentru cererile de chemare în judecată introdu-se după această dată,

nu se va mai efectua de către instanţa de recurs ci de către instanţa de trimitere.

b) Efectele introducerii cererii de recurs Prin introducerea cererii se investeşte instanţa de recurs cu soluţionarea ei.

În situaţiile în care legea prevede că termenul de exercitare a recursului este suspensiv

de executare, introducerea cererii de recurs continuă efectul suspensiv.

După primirea cererii de recurs, instanţa de recurs, la cererea părţii, poate dispune

suspendarea executării hotărârii recurate.

c) Instanţa competentă să soluţioneze recursul Potrivit art.483 alin.(3) C.pr.civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie

şi Justiţie, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform art.483 alin.(4) C.pr.civ., în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se

soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Dispoziţiile alin.(3) se aplică în mod corespunzător.

Împotriva unor hotărâri ale organelor administrativ — jurisdicţionale, recursul se va

judeca de către instanţa judecătorească prevăzută expres de lege.

d) Motivarea recursului

În motivarea recursului partea trebuie să arate, în concret, motivele pe care înţelege să

le invoce în susţinerea cererii de recurs.

Potrivit art.487 alin(1) C.pr.civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în

afară de cazurile prevăzute la art.470 alin.(5), aplicabile şi în recurs.

Conform art.487 alin.(2) C.pr.civ., în cazurile în care Ministerul Public a participat în

proces se va depune o copie de pe motivele de casare pentru procuror.

VIII.4.1.5 Motivele de casare

Recursul, ca regulă, trebuie motivat prin însăşi cererea de recurs. Sunt aplicabile şi în

recurs prevederile de la art.470 alin.(5) C.pr.civ., care se referă la cazul în care termenul

pentru exercitarea căii de atac curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, situaţie

în care motivarea recursului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la

(4) Dacă s-au formulat atât apel, cât şi cereri potrivit art. 442-444 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, republicată, dosarul nu va fi trimis instanţei de apel decât după împlinirea termenului de apel

privind hotărârile date asupra acestor din urmă cereri. 335

Aceastea aveau următorul conţinut: (2) În cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute

de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel şi îi va comunica, în scris,

apelantului că are obligaţia de a completa sau modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va face

în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării.

(3) După primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel potrivit alin. (2), completul

va dispune comunicarea cererii de apel, precum şi a motivelor de apel intimatului, împreună cu copiile certificate

de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a

depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării.

(4) Întâmpinarea depusă se comunică apelantului de îndată, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la

dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoştinţă

de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei.

(5) Dacă s-au formulat atât apel, cât şi cereri potrivit art. 442-444 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, republicată, dispoziţiile alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător. 336

A se vedea şi decizia nr.462/2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr.775 /24 octombrie 2014.

127

data comunicării hotărârii337

.

Potrivit art.488 alin.(1) C.pr.civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru

următoarele motive de nelegalitate:

1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;

Acest motiv de casare vizează faptul că nu s-au respectat regulile privind compunerea

şi constituirea instanţei.

Acest motiv are în vedere situaţia în care judecata s-a făcut de un judecător ori asistent

judiciar incompatibil ori de un număr mai mic de judecători sau de alţi asistenţi judiciari decât

cel prevăzut de lege sau atunci când grefierul a lipsit ori procurorul nu a participat la judecată,

deşi legea prevedea obligativitatea concluziilor sale.

Normele referitoare la compunerea şi constituirea instanţei, cu excepţia dispoziţiilor

referitoare la recuzare, au caracter imperativ, astfel încât acest motiv de recurs poate fi invocat

de oricare parte şi oricând, chiar după expirarea termenului pentru motivarea recursului,

instanţa fiind obligată să ridice din oficiu acest motiv, iar părţile nu au posibilitatea de a

achiesa la o hotărâre pronunţată de un complet nelegal constituit.

2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la

dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu

pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;

Acest motiv urmăreşte să asigure continuitatea completului de judecată, care odată

stabilit nu poate fi schimbat decât în cazurile prevăzute de lege. Tot în virtutea stabilirii

continuităţii, este necesar ca acelaşi judecător care a participat la dezbaterea în fond a

litigiului să pronunţe şi hotărârea.

A doua ipoteză vizată de text este destinată să asigure şi respectarea dispoziţiilor

privitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, fapt de natură a garanta transparenţa şi

imparţialitatea judecătorilor338

.

Cazul în care compunerea poate fi schimbată rezultă din lege, ori din Regulamentul de

organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti.

Şi acest motiv de casare este unul de ordine publică, încălcarea normelor imperative

referitoare la compunerea şi învestirea instanţei cu respectarea principiilor continuităţii şi a

repartizării aleatorii fiind sancţionată cu nulitatea absolută, necondiţionată de existenţa unei

vătămări339

.

3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei

instanţe, invocată în condiţiile legii;

Acest motiv de casare are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la

competenţa de ordine publică a instanţelor judecătoreşti340

.

În cazul acestui motiv se are în vedere respectarea regulilor de competenţă materială şi

teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga nici de către părţi şi nici de către instanţa de

judecată.

Pentru invocarea acestui motiv de casare este nevoie ca anterior promovării recursului

necompetenţa să fi fost invocată în faţa primei instanţe iar aceasta să fi respins, în mod greşit

excepţia invocată, deoarece, potrivit art.130 alin.(2) C.pr.civ., necompetenţa materială şi

teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen

de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;

Acest motiv urmăreşte să asigure respectarea principiului separaţiei puterilor în stat,

337

C.Roşu, op.cit., p.46. 338

I.Leş, Noul Cod de procedură civilă, 2013, p.628. 339

G.C.Frenţiu, D.L.Băldean, Noul Cod de procedură civilă. Comentat şi adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2013, p.757. 340

G.C.Frenţiu, D.L.Băldean, op.cit., p.758.

128

nefiind permis puterii judecătoreşti să intervină în competenţa celorlalte puteri din stat.

Aceasta s-ar putea concretiza în una din următoarele forme: instanţa săvârşeşte un act

pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfinţeşte

cu valoare legală un text abrogat; contestă puterea conferită altor texte; aplică o lege adoptată

înaintea intrării ei în vigoare341

etc.

5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror

nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;

Acest motiv de casare vizează neregularităţi de ordin procedural, a căror nerespectare

atrage sancţiunea nulităţii. Motivul de casare analizat este larg formulat, incluzând în

conţinutul său toate neregularităţile procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii

judiciare, cu excepţia celor care sunt constituite în motive distincte de casare342

.

Toate dispoziţiile care prevăd sancţiunea nulităţii atrag acest motiv de casare, dacă

instanţa, în pofida acestei sancţiuni, a încălcat respectivele reguli de procedură.

Pentru invocarea acestui motiv de recurs trebuie să distingă între nulităţile absolute şi

cele relative. Nulităţile absolute vor putea fi invocate de oricare dintre părţi, de judecător sau,

după caz, de procuror în orice stare a judecăţii cauzei. Cele relative pot fi invocate numai de

partea care are interes să le invoce, numai dacă ea însăşi nu este în culpă pentru

neregularitatea actului343

.

6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde

motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;

Motivarea hotărârii trebuie să se facă de instanţa care s-a pronunţat în fond, înfăţişând

considerentele de fapt şi de drept care au condus-o la soluţia dată. Instanţa de control judiciar

poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei

au rămas aceleaşi.

În caz de reformare, instanţa de apel este obligată să motiveze împrejurările care au

determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe. Îndatorirea de a motiva hotărârea, de a o

motiva clar, convingător şi pertinent, constituie o garanţie în faţa arbitrariului şi singurul

mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita în mod real controlul judecătoresc344

.

Există şi hotărâri care se dau fără motivare, dar acestea constituie o excepţie expres

prevăzută, cum este cazul hotărârii asupra strămutării.

7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;

Unul dintre cele mai importante efecte ale hotărârii judecătoreşti este autoritatea de

lucru judecat. Ori de câte ori instanţe au nesocotit acest efect se impune respectarea autorităţii

de lucru judecat prin posibilitatea de a fi contestată această încălcare345

.

8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept

material.

Acest ultim motiv de recurs se referă, exclusiv, la normele de drept material, deoarece

normele de drept procesual pot fi încadrate în pct.(5) al motivelor de casare.

Potrivit art.488 alin.(2) C.pr.civ., motivele prevăzute la alin.(1) nu pot fi primite decât

dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au

fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În cazul în care, datorită naturii sau valorii litigiului, hotărârea nu este supusă apelului,

aceste motive pot fi invocate, neexistând o altă cale intermediară de a putea fi invocată.

Conform art.489 alin.(1) C.pr.civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul

legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).

341

C.Roşu, op.cit., p.49. 342

I.Leş, op.cit., p.684. 343

C.Roşu, op.cit., p.49. 344

I.Deleanu, op.cit., Vol.II, 2004, p.375. 345

C.Roşu, op.cit., p.51.

129

Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în

motivele de casare prevăzute la art. 488 – art.489 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.489 alin.(3) C.pr.civ., dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care

sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea

termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.

VIII.4.1.5. Procedura de judecată a recursului

VIII.4.1.5.1 Procedura prealabilă judecării recursului

În cazul în care cererea de recurs nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege,

preşedintele instanţei care primeşte cererea de recurs va stabili lipsurile şi îi va cere

recurentului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil,

sau în scris, dacă recursul a fost trimis prin poştă, fax sau curier. Cu toate acestea dacă

preşedintele apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de recurs nu este

suficient, va acorda un termen scurt, apreciat de preşedintele instanţei de cel mult 5 zile de la

expirarea termenului de recurs în care să se depună completarea sau modificarea cererii.

Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care motivele de recurs

se depun separat de cerere, printr-un alt memoriu.

Şi în cazul recursului, întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare, se depun la instanţa de

apel sau la prima instanţă, atunci când este prevăzută şi calea de atac a apelului346

.

Prin întâmpinare şi prin răspunsul la întâmpinare se va menţiona dacă recurentul,

respectiv intimatul este de acord ca recursul, atunci când este admisibil, în principiu, să fie

soluţionat de către completul de filtru (doar atunci când recursul este de competenţa Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Dacă s-au formulat atât cereri de recurs cât şi cereri de îndreptare, lămurire, înlăturarea

dispoziţiilor contradictorii şi completarea hotărârii, dosarul nu va fi trimis instanţei de recurs

decât după împlinirea termenului de recurs privind hotărârile date asupra acestor din urmă

cereri.

VIII.4.1.5.2. Reguli comune

Potrivit art.494 C.pr.civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi

în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în

prezenta secţiune.

Conform art.495 alin.(1) C.pr.civ., preşedintele va da mai întâi cuvântul recurentului,

iar apoi intimatului.

Procurorul vorbeşte cel din urmă, în afară de cazul când este recurent. Dacă procurorul

a pornit acţiunea civilă în care s-a pronunţat hotărârea atacată cu recurs, procurorului i se va

da cuvântul după recurent – art.495 alin.(2) C.pr.civ.

Recursurile principale, incidente şi provocate făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi

repartizate la acelaşi complet de judecată. Când recursurile au fost repartizate la complete

diferite, ultimul complet învestit va dispune, pe cale administrativă, trimiterea recursului la

completul cel dintâi învestit.

Potrivit art.492 alin.(1) C.pr.civ., în instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu

excepţia înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancţiunea decăderii, odată cu cererea de

recurs, respectiv odată cu întâmpinarea.

O singură derogare se permite, atunci când recursul este de competenţa Înaltei Curţi de

346

A se vedea dispoziţiile Legii nr.2/2013 şi ale Legii nr.138/2014 cu privire la regularizarea recursului în

perioada de tranziţie.

130

Casaţie şi Justiţie şi, ulterior procedurii de filtrare, se soluţionează în şedinţă publică, situaţie

în care pot fi depuse înscrisuri noi până la primul termen de judecată347

.

În cazul în care recursul urmează a fi soluţionat în şedinţă publică, pot fi depuse şi alte

înscrisuri noi până la primul termen de judecată.

Excepţiile absolute pot fi invocate şi în etapa procesuală a recursului.

VIII.4.1.5.3 Reguli specifice soluționării recursului la Înalta Curte de Casație și

Justiție

Potrivit art.493 alin.(1) C.pr.civ., când recursul este de competenţa Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, preşedintele instanţei sau preşedintele de secţie ori, după caz, persoana

desemnată de aceştia, primind dosarul de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin

rezoluţie, măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din 3 judecători, care va

decide asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Dispoziţiile art.475 alin.(3) sunt

aplicabile.

Pe baza recursului, întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a înscrisurilor noi,

preşedintele completului va întocmi un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului

sau va desemna un alt membru al completului ori magistratul-asistent în acest scop. Raportul

trebuie întocmit în cel mult 30 de zile de la repartizarea dosarului. Raportorul nu devine

incompatibil – art.493 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.493 alin.(3) C.pr.civ., raportul va verifica dacă recursul îndeplineşte

cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, dacă motivele invocate se încadrează în

cele prevăzute la art. 488, dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condiţiile

art.489 alin.(3) ori dacă este vădit nefondat. De asemenea, va arăta, dacă este cazul,

jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a

Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi poziţia doctrinei în

problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată.

Potrivit art.493 alin.(4) C.pr.civ., după analiza raportului în completul de filtru, acesta

se comunică de îndată părţilor, care pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului,

în termen de 10 zile de la comunicare. În lipsa dovezii de comunicare a raportului şi înainte de

expirarea unui termen de 30 de zile de la comunicare, completul nu va putea trece la

examinarea recursului, potrivit alin. (5) şi (6).

În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte

cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele

prevăzute la art.488 sau că recursul este vădit nefondat, anulează sau, după caz, respinge

recursul printr-o decizie motivată, pronunţată, fără citarea părţilor, care nu este supusă

niciunei căi de atac. Decizia se comunică părţilor art.493 alin.(5) C.pr.civ.

Deşi recursul poate fi soluţionat în procedura de filtrare fără citarea părţilor, principiul

contradictorialităţii şi al dreptului la apărare sunt respectate, deoarece părţile au avut, în

prealabil, ocazia de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la raportul motivat care le-a fost

comunicat, având posibilitatea de a prezenta argumente noi şi de a combate opiniile exprimate

în cuprinsul raportului348

.

Conform art.493 alin.(6) C.pr.civ., dacă raportul apreciază că recursul este admisibil şi

toţi membrii sunt de acord, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată

sau face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casare şi Justiţie, completul se

poate pronunţa asupra fondului recursului, fără citarea părţilor, printr-o decizie definitivă, care

se comunică părţilor. În soluţionarea recursului instanţa va ţine seama de punctele de vedere

347

C.Roşu, op.cit., p.57. 348

Gh.Piperea, C.Antonache, P.Piperea, A.Dimitriu, M.Piperea, ARăţoi, A.Atanasiu, Noul Cod de procedură

civilă. Note. Corelaţii.Explicaţii, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.521.

131

ale părţilor formulate potrivit alin. (4).

Totuşi, ţinând seama de prevederile art. 490 alin.(2) teza finală, dacă nu există acordul

expres al ambelor părţi (nefiind suficient acordul uneia dintre părţi), ca recursul să fie

soluţionat de completul de filtru, atunci când acesta este admisibil în principiu, în această

situaţie se va proceda conform conform prevederilor art. 493 alin. (7) C.pr.civ.

Potrivit art.493 alin.(7) C.pr.civ., în cazul în care recursul nu poate fi soluţionat

potrivit alin. (5) sau (6), completul va pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere

în principiu a recursului şi va fixa termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea

părţilor.

VIII.4.1.6. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs

Potrivit art.496 alin.(1) C.pr.civ., în cazul în care recursul a fost declarat admisibil în

principiu, instanţa, verificând toate motivele invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl

poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui.

În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte –

art.496 alin.(2) C.pr.civ.

VIII.4.1.6.1 Soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție

Potrivit art.497 C.pr.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite

cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când

este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei

hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer,

cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării

pentru lipsă de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu

activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că

instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru

judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.

Referitor la numărul de casări cu trimitere, în materie de recurs nu există o limitare

expresă care ar putea fi dispusă de către instanţa supremă.

Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de recurs, precum şi necesitatea

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului349

- art.501 alin.(1)

C.pr.civ.

VIII.4.1.6.2 Soluțiile pe care le pot pronunța alte instanțe de recurs

Potrivit art.498 alin.(1) C.pr.civ., în cazul în care competenţa de soluţionare a

recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea

procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc

admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit

în acest scop.

Instanţele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul

procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul

fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată,

atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se

trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori la altă instanţă de acelaşi grad cu

aceasta, din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art.497 se aplică în mod corespunzător, în caz

349

C.Roşu, op.cit., p.61.

132

de necompetenţă, de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi de încălcare a autorităţii de

lucru judecat – art.498 alin.(2) C.pr.civ.

VIII.4.1.7 Hotărârea instanţei de recurs şi efectele ei

Instanţa de recurs pronunţă o decizie, care trebuie apoi motivată.

Potrivit art.499 C.pr.civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b),

hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi

analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care

recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui,

hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor

de casare.

Potrivit art.500 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea casată nu are nicio putere.

Actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt

desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel. Instanţa va constata aceasta, din

oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare art.500 alin.(2) C.pr.civ.

În doctrină s-a considerat că efectele casării sunt următoarele:

1.hotărârea casată nu are nicio putere. În funcţie de felul casării, hotărârea, în

integralitatea ei sau numai o parte din ea, este fără efecte;

2.actele de executarea sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt

desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel;

3.în principiu, efectele casării se răsfrâng numai asupra părţilor care a folosit calea de

atac a recursului. Existând doar câteva situaţii în care efectele admiterii recursului se extind şi

asupra părţilor care nu au declarat recurs (în cazul coparticipării procesuale, în cazul chemării

în garanţie etc.);

4.casarea hotărârii determină rejudecarea în fond a pricinii.

Potrivit art.501 alin.(3) C.pr.civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în

limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a

fost casată.

5.hotărârea casată nu are nicio putere doar în ce priveşte hotărârea propriu zisă, însă

nu şi pentru toate actele de procedură făcute în cauză, starea de fapt stabilită prin hotărârea

care a făcut obiectul căii de atac, precum şi dovezile administrate rămânând dobândite cauzei,

dacă instanţa de recurs nu dispune altfel350

.

6.la judecata în fond după casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Potrivit art.501 alin.(1) C.pr.civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul;

7.sunt fără nicio putere numai acele hotărâri casate prin care s-au soluţionat anumite

chestiuni de drept deduse judecăţii în recurs şi în privinţa cărora instanţa de recurs a decis

altfel decât instanţa de fond (şi/sau de apel), nu şi hotărârile incidente încorporate celei dintâi,

prin care s-au tranşat chestiuni nesupuse recursului şi care nici nu au fost discutate pe cale de

apărare în instanţa de recurs, rămânând definitive;

8.când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură judecata va

reîncepe de la actul anulat.

Potrivit art.501 alin.(2) C.pr.civ., când hotărârea a fost casată pentru încălcarea

regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat.

9.casarea cu trimitere la instanţa a cărei hotărâre a fost recurată atrage

incompatibilitatea judecătorilor care au pronunţat hotărârea casată. Incompatibilitatea

350

C.Roşu, op.cit., p.64.

133

presupune ca judecătorul să fi participat anterior la adoptarea unei hotărâri prin care s-a

dezlegat fondul pricinii sau o altă problemă litigioasă;

10.cu prilejul judecării recursului şi al rejudecării în fond după casare, îşi găseşte

aplicare principiul non reformatio in peius.

Potrivit art.502 C.pr.civ., la judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului

după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 481 sunt aplicabile în mod

corespunzător.

11.în urma casării, dacă s-a dispus reţinerea cauzei spre rejudecare, hotărârea

pronunţată asupra fondului este o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de recurs;

12.în cazul rejudecării după casare cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice

probe prevăzute de lege.

Potrivit art.501 alin.(4) C.pr.civ., în cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu

trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.

VIII.5 Contestaţia în anulare. Revizuirea.

VIII.5.1.Contestaţia în anulare

VIII.5.1.1. Consideraţii genera1e

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac prin care partea interesată poate

cere anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi obţinerea unei noi soluţii în cazurile şi

condiţiile expres prevăzute de legea procesual civilă 351

.

Sediul materiei se află în art. 503-508 C. proc. civ.

Având în vedere criteriile de clasificare ake căilor de atac, contestaţia în anulare este o

cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, nesuspensivă de drept de executare şi

comună352

.

Codul de procedură civilă reglementează două categorii de contestaţie în anulare: de

drept comun - (în art. 503 alin. 1) şi specială - (art. 503 alin.2) ale căror condiţii de exercitare

şi motive sunt diferite.

Contestaţia în anulare, sub ambele sale forme a fost creată în vederea atingerii

următoarelor scopuri: anularea hotărârii atacate, repunerea părţii în drepturile anterioare,

rejudecarea cauzei şi în consecinţă obţinerea unei noi soluţii 353

.

VIII.5.1.2. Contestaţia în anulare de drept comun (obişnuită)

Se poate promova împotriva hotărârilor definitive, atunci când procedura de citare a

contestatorului, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţe1e

legii şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata-art. 503 alin.(1) C.pr.civ.

Pe această cale se pot ataca şi hotărârile pronunţate în revizuire, în contestaţiile în

anulare sau în contestaţiile la executare cu condiţia de a fi definitive.

Art. 503 alin. (1) C.pr.civ. nu are în vedere ipoteza în care partea ce ar fi avut interesul

să participe într-un litigiu nu a fost introdusă în cauză nici din oficiu, în condiţiile art. 78

C.pr.civ.

351

V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 335. 352

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. III-Căile de atac, Ed. Universul Juridic, Bucureşti , 2014, p. 230 353

V. Negru, D. Radu, op. cit. , p. 335.

134

Atunci când nu a fost legal îndeplinită nici procedura de citare pentru ultimul termen

de judecată, nici procedura de comunicare a hotărârii, ori termenul de apel sau recurs curge de

la pronunţare, partea nu are deschisă calea contestaţiei în anulare.

Contestaţia în anulare de drept comun poate fi folosită pentru a invoca lipsa procedurii

de citare doar pentru termenul când a avut loc judecata.

VIII.5.1.3. Contestaţia în anulare specială

Contestaţia în anulare specială are ca obiect numai hotărârile instanţelor de recurs,

precum şi hotărârile date în apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Contestația în anulare specială este reglementată de dispozițiile art. 503 alin. 2 din

Codul de procedură civilă:

Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci

când:

1.hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu

încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia

corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia.

Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti se poate invoca direct în recurs, atât

ca motiv de recurs, cât şi ca excepţie procesuală. Numai dacă instanţa de recurs omite să

analizeze această critică/excepţie, devine admisibilă contestaţia în anulare354

.

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale355

.

Textul are în vedere erorile material de natură procedural, în legătură cu aspect

formale ale judecăţii, cum ar fi, anularea recursului ca netimbrat, deşi la dosar fusese depusă

recipisa cu plata taxei judiciare de timbre; anularea recursului ca nemotivat, deşi motivele de

recurs fuseseră depuse separate, în termenul de recurs etc.

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze

vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. Contestaţia în anulare pentru

acest motiv poate fi exercitată împotriva deciziilor date în recurs, nu şi împotriva celor

pronunţate la judecata fondului după casarea cu reţinere ori împotriva hotărârilor date în apel

care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Totodată, contestaţia în anulare este admisibilă atunci când recursul a fost admis sau

respins în parte nu şi în caz de casare totală.

4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în

cauză.

Admisibilitatea contestaţiei în anulare pentru acest motiv este data de faptul că instant

de recurs nu s-a pronunţat deloc asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză, iar nu de

neanalizarea fondului unui recurs, respins în temeiul unei excepţii procesuale. În acest ultim

caz, instant a dat o dezlegare recursului356

.

Potrivit art. 503 alin. (3) C.pr.civ.,dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod

corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Pe calea contestaţiei în anulare speciale nu pot fi invocate erori de apreciere a

probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

De asemenea, s-a apreciat că pe această cale nu se pot ataca hotărâri prin care s-a

anulat recursul ca netimbrat, când partea nu a satisfăcut în întregime obligaţia legală de plată

a taxelor judiciare de timbru ori hotărâri prin care s-a respins, corect, recursul ca tardiv, însă

instanţa a apreciat ca dată a înregistrării cererii de recurs alta decât cea legală357

. În aceste

354

M. Tăbârcă, op.cit., p.244-245 355

A se vedea şi Decizia nr. 387/30.09.2004 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 1041/10.11.2004. 356

M. Tăbârcă, op. cit.,p.255 357

G. Boroi, D. Rădescu ,Codul de procedură civilă –comentat şi adnotat, Ed. All Bucureşti, 1994, p. 533.

135

situaţii nu a existat o greşeală materială esenţială, care să fi determinat o soluţie eronată.

Greşeala materială trebuie apreciată, în principiu, în raport de situaţia existentă în

dosar la data pronunţării hotărârii ce se atacă, pentru că numai în funcţie de ce au avut la

dispoziţie judecătorii la acea dată se poate aprecia dacă soluţia este sau nu rezultatul unei

greşe1i materiale.

Contestaţia în anulare este inadmisibilă dacă motivul de recurs s-a depus tardiv, deoarece instanţa de recurs nu era obligată să se pronunţe asupra lui

358 .

Contestaţia este inadmisibilă şi în cazul în care se pretinde că nu au fost examinate

motive de ordine publică pe care ar fi trebuit să le invoce din oficiu, instanţa de recurs359

.

Contestaţia în anulare este inadmisibilă în cazul în care instanţa de recurs a grupat

argumentele pentru a răspunde la motivul de recurs printr-un considerent comun360

.

Pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare speciale legea prevede ca obiectul ei să

fie o hotărâre pronunţată în recurs.

Potrivit art. 504 alin. (1) C.pr.civ., contestaţia în anulare este inadmisibilă dacă

motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) putea fi invocat pe calea apelului sau a recursului.

Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat

prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt

incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în

fond-alin. (2) al aceluiaşi articol.

Conform art. 504 alin. (3) C.pr.civ., o hotărâre împotriva căreia s-a exercitat

contestaţia în anulare nu mai poate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în anulare,

chiar dacă se invocă alte motive.

VIII.5.1.4 Subiectele contestației în anulare

În contestația în anulare, părțile se numesc contestator și intimat.

Și în materia contestației în anulare sunt aplicabile prevederile generale ale art. 458

C.pr.civ., potrivit cărora căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces. Au

legitimare procesuală activă persoana care a acționat în justiție și cea împotriva căreia s-a

acționat, precum și persoanele care au intervenit voluntar și cele care au fost introduse forțat,

în condițiile legii, în proces361

. Cu toate acestea, conform art. 67 alin. (4) C.pr.civ., exercitarea

căilor de atac de către intervenientul accesoriu este subordonată celei declarate de partea

pentru care a intervenit, în sensul că, dacă acesta din urmă nu a exercitat calea de atac, a

renunțat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi

cercetată în fond, calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește neavenită.

Calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru exercitarea contestației în anulare,

ci este necesară îndeplinirea și a celorlalte condiții de exercițiu al dreptului la acțiune, printre

care și interesul. Contestator poate fi, după caz, reclamantul sau pârâtul, apelantul sau intimatul,

recurentul sau intimatul, revizuentul sau intimatul, etc. Deci, au această calitate numai părţile care au participat la judecarea cauzei în care s-a

pronunţat hotărârea ce se atacă. Dar, legitimare procesuală activă au şi succesorii lor în drepturi, ca şi procurorul,

indiferent dacă a participat sau nu la judecata procesului în care s-a pronunţat hotărârea ce se atacă.

358

Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 312-1994, în Culegere de decizii pe anul 1994, p. 17-119. 359

Curtea Supremă de Justiţie. Contencios administrativ, decizia nr. 332/1994, în culegere de decizii pe anul

1994, p.618-620. 360

V.M.Ciobanu, , Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p.426. 361

G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015,p.693

136

Terţele persoane în legătură cu care nu s-au folosit căile legale pentru a fi atrase în proces, chiar dacă ar avea interes nu pot exercita calea contestaţiei în anulare

362.

În afara calităţii de parte în proces, contestatarul mai trebuie să justifice şi un interes. N-are interes să atace hotărârea recurentul căruia i s-a admis recursul şi s-a casat în

totalitate hotărârea. De asemenea, intimatul, dacă nu a fost legal citat la termenul când a avut loc judecata, nu are interes să atace hotărârea cu contestaţie în anulare în situaţia în care s-a respins recursul.

VIII.5.1.5 Sesizarea instanței

Potrivit art. 505 alin. (1) C.pr.civ., instanţa competentă este cea care a pronunţat

hotărârea ce se atacă, indiferent de motivul care se invocă. Dacă se invocă mai multe motive de contestaţie în anulare care atrag competenţe

diferite, nu poate opera prorogarea de competenţă-art. 505 alin. (2) C.pr.civ. Conţinutul cererii de contestaţie în anulare nu e prevăzut expres de Codul de

procedură civilă, astfel că se vor aplica dispoziţii1e generale privitoare la o cerere de chemare în judecată.

Contestatarul trebuie, însă, să indice toate motivele care consideră că ar justifica admiterea contestaţiei.

Contestaţia în anulare se supune unei taxe judiciare de timbru fixe363

.

VIII.5.1.6. Termenul de exercitare

Potrivit art. 506 alin (1) C.pr.civ., contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de

15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a

rămas definitivă.

Contestaţia se motivează în termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1), sub sancţiunea

nulităţii acesteia-art. 506 alin.(2) C.pr.civ.

Ca moment al începerii curgerii termenului de 15 zile a fost stabilită data comunicării

hotărârii atacate, această soluție legislativă fiind în concordanță cu prevederile art. 427 alin.

(1) C.pr.civ., conform cărora se comunică și hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit art. 407 C.pr.civ.,instanța care soluționează contestația în anulare poate

suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiția dării unei cauțiuni,

dispozițiile art. 484 C.pr.civ. fiind aplicabile.

VIII.5.1.7. Judecata contestaţiei în anulare

Potrivit art. 508 alin.(1) C.pr.civ., contestaţia în anulare se soluţionează de urgenţă şi

cu precădere, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea

atacată.

Ca atare, în cazul contestației în anulare special, va fi aplicabilă procedura specifică

instanței de recurs sau după caz, în fața celei de apel pentru contestația în anulare exercitată

împotriva hotărârilor date în apel, nesusceptibile de recurs, iar pentru contestația în anulare de

drept comun, poate fi incidentă chiar și procedura din fața primei instanțe364

.

Se vor aplica, prin asemănare, prevederile referitoare la verificarea cererii și

comunicarea acesteia intimatului, corespunzătoare fazei procesuale în care a fost pronunțată

hotărârea atacată.

362

V.M.Ciobanu, op.cit., vol.II, p.427.

363

A se vedea OUG nr.80/2013 364

G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p.698

137

De remarcat faptul că în cazul contestației în anulare formulate în fața Înaltei Curți de

Casație și Justiție nu se aplică procedura de filtru, ca în cazul recursului.

Conform art. 508 alin.(2) C.pr.civ., întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar

cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Contestatorul va lua cunoştinţă de

conţinutul acesteia de la dosarul cauzei.

Prin urmare, nu se mai aplică regulile procedurale de la judecata în primă instant,

respective, după caz, apel sau recurs, privind comunicarea întâmpinării către contestator.

Compunerea completului de judecată este aceeași ca și pentru judecarea pricinii în

care s-a dat hotărârea atacată.

În cazul contestației în anulare de drept comun, pot fi administrate probe noi, așa după

cum rezultă din prevederile art. 504 alin. (2) C.pr.civ.

Potrivit art. 508 alin.(3)C.pr.civ., dacă motivul de contestaţie este întemeiat, instanţa

va pronunţa o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza. Dacă

soluţionarea cauzei la acelaşi termen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de

anulare a hotărârii atacate şi va fixa termen în vederea soluţionării cauzei printr-o nouă

hotărâre. În acest ultim caz, hotărârea de anulare nu poate fi atacată separat.

În materia rejudecării fondului ca efect al admiterii unei contestații în anulare, se

aplică principiul non reformation in peius, contestatorului neputându-i-se crea o situație mai

grea decât aceea pe care a avut-o în momentul în care a formulat contestația în anulare365

.

Conform art.508 alin. (4) C.pr.civ., hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă

aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.

Împotriva hotărârii date într-o contestație în anulare poate fi introdusă o cerere de

revizuire sau chiar o contestație în anulare, în condițiile și pentru motivele prevăzute de lege.

VIII.5.2. Revizuirea

VIII.5.2.1. Consideraţii generale

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nesuspensivă de

executare366

, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor pronunțate asupra fondului

sau care evocă fondul, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Este o cale extraordinară de atac pentru că se poate exercita numai pentru motivele

prevăzute expres şi limitate de art. 509 Cod procedură civilă.

Revizuirea este o cale de atac de retractare deoarece se adresează chiar instanţei care a

pronunţat hotărârea, prin care îi solicită să revină asupra hotărârii respective în baza unor

împrejurări care s-au ivit, de regulă, ulterior pronunţării hotărârii.

VIII.5.2.2. Obiectul și motivele revizuirii

VIII.5.2.2.1 Obiectul revizuirii

Potrivit art.509 alin. (1) C.pr.civ., pot forma obiect al revizuirii hotărârile pronunțate

asupra fondului, precum și cele care evocă fondul.

Noțiunea de hotărâre care evocă fondul include:

-hotărârile primei instanțe, mai puțin cele prin care cererea de chemare în judecată a

fost respinsă sau anulată în temeiul unei excepții procesuale, fără a fi analizată în fond;

-hotărârile instanței de apel prin care a fost respins apelul ca nefondat sau prin care s-a

365

G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p.699 366

G. Boroi, M. Stancu, op.cit., p.700-701

138

admis apelul și s-a schimbat , în tot sau în parte, sentința atacată;

-hotărârile instanței de apel prin care s-a evocat fondul după anularea hotărârii primei

instanțe;

-hotărârile instanței de recurs date ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu

reținere367

;

-hotărârile date în fond, după sau odată cu admiterea altei cereri de revizuire etc.

Nu pot face obiectul revizuirii hotărârile prin care nu se analizează sau nu se evocă

fondul, cum ar fi: hotărârea de declinare a competenței; ordonanța președințială; regulatorul

de competență; hotărârea de expedient etc.

Pentru motivele expres prevăzute de lege, respectiv cele prevăzute de art.509 alin. (1)

pct. 3 C.pr.civ., dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4 și pct. 7-10 ale aceluiași articol, sunt

supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul368

.

Conform art. 459 alin. (1) C.pr.civ., căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate

atâta timp cât este deschisă calea de atac a apelului.

VIII.5.2.2.2 Motivele revizuirii

Potrivit art. 509 alin.(1) C.pr.civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului

sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui

lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Acest motiv de revizuire este o aplicare a principiului disponibilităţii, precum și a

obligației instanței de a judeca toate pretențiile deduse judecății.

Instanța este ținută să respecte cadrul procesual de părți, dar, în limitele acestui cadru,

trebuie să soluționeze pricina în întregul ei.

Revizuirea nu este admisibilă pentru această ipoteză atunci când instant a comis o

greșeală de judecată.

Prima ipoteză a acestui punct nu are în vedere acele situații în care instant este obligată

să se pronunțe din oficiu asupra unor cereri369

.

Nu constituie motiv de revizuire faptul că instant, după ce a cercetat toate capetele de

cerere, a admis pretențiile numai în parte sau a respins un capăt de cerere.

2. obiectul pricinii nu se află în fiinţă.

Revizuirea poate fi cerută pentru acest motiv, dacă printr-o hotărâre , care nu este sau

nu mai este susceptibilă de apel și care evocă fondul, cu o singură condamnare, debitorul a

fost obligat să predea creditorului un lucru cert și determinat, iar acesta a pierit, astfel încât

executarea în natură a obligației de predare a bunului nu mai este posibilă.

În cazul hotărârilor cu condamnare alternative, cererea de revizuire este lipsită de

interes, deoarece debitorul poate fi obligat, în temeiul unei asemenea hotărâri, să plătească

suma de bani stabilită de instant ca reprezentând contravaloarea lucrului.

3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat

definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui

înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat

soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face

printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală,

asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii

va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;

367

În doctrină și jurisprudență există discuții dacă și hotărârile instanței de recurs prin care se respinge recursul,

ca nefondat, pot fi supuse revizuirii. 368

G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p.703 369

G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p 706

139

4. un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-

credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză.

Acest motiv de revizuire are în vedere sancționarea disciplinară a judecătorului pentru

exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Pentru a se putea invoca acest motiv, trebuie îndeplinite cumulative următoarele

condiții:

- existența unei sancțiuni disciplinare pentru exercitarea funcţiei cu rea-credință sau

gravă neglijență, aplicate judecătorului370

;

-hotărârea de sancționare disciplinară să fie definitive;

-fapta pentru care a fost sancționat judecătorul să fie în legătură cu procesul în care s-a

pronunțat hotărârea atacată și să fi fost determinantă pentru soluția pronunțată prin hotărârea a

cărei revizuire se cere.

5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea

potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Pentru invocarea acestui motiv de revizuire trebuie îndeplinite, cumulative,

următoarele condiții:

-partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-

a pronunțat hotărârea atacată;

-înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși, fără să fie nevoie de a fi confirmat prin

alte mijloace de probă;

-înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se care a fi

revizuită;

-înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie

pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții;

-înscrisul să fie determinant;

-înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită calea de atac, iar nu să se

pretindă instanței să-l administreze din oficiu371

.

6. s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere.

Deoarece legea nu prevede limitări, hotărârea casată, anulată sau schimbată poate fi

civilă, administrative sau penală, însă ea trebuie să fie determinant pentru soluția a cărei

revizuire se cere.

7. statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie

judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie

de cei însărcinaţi să îi apere;

8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade

diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Acest motiv de revizuire se referă la situația în care același proces este soluționat de

două ori, pronunțându-se hotărâri potrivnice. Pentru a se putea invoca acest motiv de

revizuire, trebui îndeplinite, cumulative, următoarele condiții:

-să fie vorba de hotărâri definitive potrivnice, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul

cauzei;

-hotărârile să fie pronunțate în aceeași pricină;

-hotărârile să fie pronunțate în dosare diferite;

-în al doilea proces să nu se fi invocate excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a

fost ridicată, să nu se fi discutat excepția;

-să se ceară anularea celei de a doua hotărâri, care s-a pronunțat cu încălcarea

autorității de lucru judecat.

370

A se vedea și dispozițiile art. 991 din Legea nr. 303/2004

371 G. Boroi, M. Stancu, op.cit., p.714

140

9. partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre

aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.

Pentru invocarea acestui motiv de revizuire se impun a fi întrunite următoarele

condiţii:

- partea să fi fost legal citată pentru a se înfăţişa la judecată;

- partea legal citată să fi fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei să se

înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta;

- dacă şi în ce măsură respectiva împrejurare a fost mai presus de voinţa părţii, rămâne

ca o chestiune de fapt, la aprecierea suverană a instanţei;

- revine părţii îndatorirea ca invocând acest motiv de revizuire să producă dovezi în

sprijinul afirmaţiei că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei372

.

10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau

libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei

încălcări continuă să se producă.

Condiţia esenţială pentru invocarea acestui motiv este constatarea de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a unei încălcări a drepturilor sau libertăţilor fundamentale

datorită unei hotărâri judecătoreşti.

11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra

excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul

acelei excepţii.

Revizuirea unei hotărâri judecătoreşti pentru acest motiv implică două cerinţe

esenţiale. Prima cerinţă vizează caracterul definitiv al hotărârii judecătoreşti a cărei revizuire

se solicită. A doua condiţie esenţială se referă la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate

invocată în acea cauză, prin declararea neconstituţionalităţii prevederii care a făcut obiectul

acelei excepţii.

Indiferent de situaţie, dacă se admite revizuirea cauza va fi rejudecată.

Potrivit art.509 alin.(2) C.pr.civ., pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct.

3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7 - 10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care

nu evocă fondul.

VIII.5.2.3. Sesizarea instanţei

Părţile în revizuire se numesc revizuent şi intimat. Revizuentul poate fi oricare din

părţile care a figurat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea supusă revizuirii cu condiţia

de a justifica un interes. Revizuirea poate fi formulată şi de către procuror, indiferent dacă a

participat sau nu la soluţionarea procesului în care s-a pronunţat hotărârea pe care

intenţionează să o atace.

a) Instanţa competentă. Potrivit art. 510 alin.(1) C.pr.civ., cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a

pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

În cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la

instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre. Dacă una dintre instanţele

de recurs la care se referă aceste dispoziţii este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de

revizuire se va judeca de această instanţă – art.510 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.510 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care se invocă motive care atrag

competenţe diferite, nu va opera prorogarea competenţei.

b) Cuprinsul cererii de revizuire.

372

C.Roşu, Drept procesual civil. Partea specială conform noului Cod de procedură civilă. Ed.VI, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.81.

141

Cum legea nu cuprinde dispoziţii speciale privind cuprinsul cererii de revizuire, prin

asemănare, se vor aplica prevederile de la cererea de chemare în judecată. Oricum, cererea

trebuie să indice numele şi domiciliul părţilor, hotărârea care se atacă, motivele de fapt şi de

drept, mijloacele de probă necesare. Cererea de revizuire se timbrează conform dispoziţiilor

legale.

c) Suspendarea executării.

Revizuirea nu este o cale de atac suspensivă, însă instanţa poate suspenda executarea

hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni, dispoziţiile art.484

C.pr.civ., referitoare la recurs, fiind aplicabile – art.512 C.pr.civ.

Cererea de suspendare se depune direct la instanţa care soluţionează revizuirea,

alăturându-se o copie certificată de pe cererea de revizuire şi dovada depunerii cauţiunii373

.

d) Termenul de exercitare a cererii de revizuire. Potrivit art.511 C.pr.civ., termenul de exercitare a cererii de revizuire este reglementat

după cum urmează:

(1) Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti:

1. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1, de la comunicarea hotărârii;

2. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 2, de la cel din urmă act de executare;

3. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 3, din ziua în care partea a luat

cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau

expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data

rămânerii definitive a hotărârii penale. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la

data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se

mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii

acestora;

4. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă

de hotărârea prin care a fost sancţionat disciplinar definitiv judecătorul, dar nu mai târziu de

un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de sancţionare disciplinară;

5. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 5, din ziua în care s-au descoperit

înscrisurile ce se invocă;

6. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 6, din ziua în care partea a luat cunoştinţă

de casarea, anularea sau schimbarea hotărârii pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire

se cere, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de casare, anulare

sau schimbare;

7. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 7, din ziua în care statul ori altă

persoană de drept public a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data

rămânerii definitive a acesteia; în cazul minorilor, persoanelor puse sub interdicţie

judecătorească sau sub curatelă termenul de revizuire este de 6 luni de la data la care cel

interesat a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la dobândirea capacităţii

depline de exerciţiu sau, după caz, de la înlocuirea tutorelui persoanei puse sub interdicţie, de

la încetarea curatelei ori înlocuirea curatorului;

8. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei

hotărâri.

Potrivit art.511 alin.(2) C.pr.civ., în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 9, termenul

de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea împiedicării.

Pentru motivele prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 10 şi 11, termenul este de 3 luni de

la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a deciziei Curţii

Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I – art.511 alin.(3) C.pr.civ.

373

C.Roşu, op.cit., p.84.

142

Conform art.511 alin.(4) C.pr.civ., revizuirea se motivează prin însăşi cererea de

declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea

nulităţii.

Dacă prin aceeaşi cerere se invocă motive diferite de revizuire, prevederile alin. (4) se

aplică în mod corespunzător pentru fiecare motiv în parte – art.511 alin.(5) C.pr.civ.

VIII.5.2.4. Judecata revizuirii

Potrivit art.513 alin.(1) C.pr.civ., cererea de revizuire se soluţionează potrivit

dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată.

Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea primului

termen de judecată. Revizuentul va lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării de la dosarul

cauzei – art.513 alin.(2) C.pr.civ..

Conform art.513 alin.(3) C.pr.civ., dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii

şi la faptele pe care se întemeiază.

Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte,

hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă

hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii

revizuite – art.513 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.513 alin.(5) C.pr.civ., hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de

atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. În

cazul în care revizuirea a fost soluţionată de una dintre secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, recursul este de competenţa Completului de 5 judecători – art.513 alin.(6) C.pr.civ.

CAPITOLUL IX

Proceduri judiciare speciale

IX.1. Consideratii generale

În Codul de procedură civilă şi într-o serie de alte acte normative sunt reglementate

anumite proceduri speciale, care sub unele aspecte derogă de la regulile de drept comun

analizate până în prezent.

Având caracter special, în anumite materii cu caracter specific, aceste proceduri se

aplică numai în procesele la care se referă.

Dar, nici una din aceste proceduri nu are o reglementare completă a procesului civil

pentru materia respectivă şi de aceea ele se completează cu normele procedurale de drept

comun.

Unele astfel de proceduri sunt prevazute de Codul de procedura civila in Cartea VI sub

titlul "Proceduri speciale", şi anume : 1.procedura divorțului 2.procedura punerii sub

interdicție judecătorească; 3.procedura de declarare a morții; 4. Măsuri asigurătorii și

provizorii ; 5. Procedura partajului judiciar; 6.procedura ordonanței președințiale; 7.cererire

posesorii ; 8.procedura ofertei de plată și consemnațiunii ; 9. Procedura ordonanței de plată;

10. Procedura cu privire la cererile de valoare redusă ; 11. Evacuarea din imobilele folosite

sau ocupate fără drept; 12. Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul

uzucapiunii; 13. Procedura refacerii înscrisurilor și hotărârilor pierdute; 14. Cauțiunea

judiciară.

143

În Cartea a III-a din Codul de procedură civilă se cuprind dispozitii generale privitoare

la procedurile necontencioase, iar în cartea a IV-a , procedura arbitrajului.

În capitolul de faţa vom analiza numai o parte din procedurile speciale prevăzute de

Codul de procedura civilă, pe care le consideram mai importante şi mai utilizate.

IX.2. Procedura arbitrală

Procedura arbitrajului este reglementată în Legea nr. 134/2010 (Codul de procedură

civilă) republicată și modificată în Cartea a IV-a, în art. 541-621.

IX.2.1 Dispoziții generale

Noţiune

Potrivit art.541 alin.(1) C.pr.civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă având caracter

privat.

În administrarea acestei jurisdicţii, părţile litigante şi tribunalul arbitral competent pot

stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiţia ca regulile respective

să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii-art.541 alin. (2) C.pr.civ.

Pot fi enumerate următoarele caracteristici ale arbitrajului:

-este atât o instituție , cât și o procedură;

-rezultă din voința părților;

-părțile pot conveni să-și rezolve diferendul care le opune numai în limitele permise de

lege;

-părțile evită competența instanței judecătorești;

-litigiul în considerarea căruia este preconizat arbitrajul poatw fi unul virtual sau

actual374

.

Natura arbitrajului

Arbitrajul implică două componente:

-cea contractualistă, dată de voința părților;

-cea jurisdicțională.

Obiectul arbitrajului

Potrivit art. 542 alin.(1) C.pr.civ., persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu pot

conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc

starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie, precum şi

drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună.

Statul şi autorităţile publice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale numai dacă

sunt autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la care România este parte-art. 542

alin. (2) C.pr.civ..

Conform art. 542 alin. (3) C.pr.civ., persoanele juridice de drept public care au în

obiectul lor de activitate şi activităţi economice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale,

în afară de cazul în care legea ori actul lor de înfiinţare sau de organizare prevede altfel.

Tribunalul arbitral Potrivit art. 543 C.pr.civ., arbitrajul poate fi încredinţat, prin convenţia arbitrală, uneia

sau mai multor persoane, învestite de părţi sau în conformitate cu acea convenţie să judece

litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după

caz, arbitrii învestiţi constituie, în sensul dispoziţiilor prezentei cărţi, tribunalul arbitral.

Organizarea arbitrajului de către părţi Conform art. 544 alin.(1) C.pr.civ., arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit

convenţiei arbitrale, încheiată conform dispoziţiilor titlului II din prezenta carte.

374

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p.442-443

144

Sub rezerva respectării ordinii publice şi a bunelor moravuri375

, precum şi a

dispoziţiilor imperative ale legii, părţile pot stabili prin convenţia arbitrală sau prin act scris

încheiat ulterior, cel mai târziu odată cu constituirea tribunalului arbitral, fie direct, fie prin

referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea

tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului,

normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului,

inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluţionare a litigiului, repartizarea între părţi a

cheltuielilor arbitrale şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului-

art.544 alin. (2) C.pr.civ..

Potrivit art. 544 alin.(3) C.pr.civ., în lipsa regulilor prevăzute la alin. (2), tribunalul

arbitral va putea stabili procedura de urmat aşa cum va socoti mai potrivit, iar potrivit alin.

(4), dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme, se vor aplica dispoziţiile din Titlul I

Cartea a IV-a.

Organizarea arbitrajului de un terţ Conform art. 545 C.pr.civ., părţile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o

instituţie permanentă376

de arbitraj, potrivit titlului VII din prezenta carte, sau de o altă entitate

ori de o persoană fizică. În aceste cazuri, soluţionarea litigiului este încredinţată unor arbitri,

numiţi ori acceptaţi de părţi potrivit convenţiei arbitrale sau regulilor instituţiei permanente de

arbitraj.

Terțul organizează arbitrajul, nu-l înfăptuiește el însuși, noțiunea de organizare

implicând, după caz, în raport și cu calitatea terțului și mandatul conferit acestuia prin

convenția părților, un ansamblu de activități sau servicii care duc la finalizarea arbitrajului

printr-o hotărâre arbitrală. Cele două instituții, cea de organizare și cea de soluționare sunt

esențialmente distincte, prin natură și competențe, și independente377

.

Reprezentarea părţilor Potrivit art. 546 alin. (1) C.pr.civ., în litigiile arbitrale, părţile pot formula cereri şi îşi

pot exercita drepturile procesuale personal sau prin reprezentant. Aceştia pot fi asistaţi de alţi

specialişti.

Conform alin. (2) al aceluiași articol, în procedura arbitrală, împuternicirea dată

avocaţilor, potrivit legii, valorează alegerea domiciliului sau, după caz, a sediului procesual la

avocat, dacă în cuprinsul acesteia nu se prevede altfel, şi cuprinde dreptul avocatului de a

exercita opţiunile cu privire la caducitatea arbitrajului potrivit art. 568, precum şi de a solicita

ori de a accepta prelungirea termenului arbitrajului, prevăzut la art. 567.

Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul reprezentării părţii

prin consilier juridic- alin. (3) al aceluiași articol..

Intervenţia instanţei Potrivit art 547 alin.(1) C.pr.civ., pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea

şi desfăşurarea arbitrajului, precum şi pentru îndeplinirea altor atribuţii ce revin instanţei

judecătoreşti în arbitraj, partea interesată poate sesiza tribunalul în circumscripţia căruia are

loc arbitrajul. Tribunalul va soluţiona cauza în completul prevăzut de lege pentru judecata în

primă instanţă.

Instanţa va soluţiona aceste cereri de urgenţă şi cu precădere, prin procedura ordonanţei

preşedinţiale, hotărârea nefiind supusă niciunei căi de atac-alin. (2) al aceluiași articol.

IX.2.2. Convenţia arbitrală

375

A se vedea și I. Deleanu, op. cit., p.463 376

A se vedea și I. Băcanu, Arbitrajul ad-hoc și arbitrajul instituțional în legislașia română actuală, Revista

Dreptul, 1995, nr. 8, p.4 377

I. Deleanu, op. cit., p.464

145

Convenţia arbitrală, cunoscută şi sub denumirea de compromis sau clauză

compromisorie, reprezintă acordul de voină dintre părţi cu privire la soluţionarea unui

eventual litigiu, care s-ar putea naşte din derularea unui contract, de un tribunal arbitral378

.

Convenţia arbitrală se poate încheia sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în

contractul principal sau sub forma compromisului de arbitraj care reprezintă o înţelegere de

sine-stătătoare.

Forma scrisă Potrivit art.548 alin.(1) C.pr.civ., convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea

nulităţii. Condiţia formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a

fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte

procedurale.

În cazul în care convenţia arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului

de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, convenţia trebuie

încheiată în formă autentică notarială, sub sancţiunea nulităţii absolute – art.548 alin.(2)

C.pr.civ.

Felurile convenţiei arbitrale Conform art.549 alin.(1) C.pr.civ., convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma

unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie

separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului.

Existenţa convenţiei arbitrale poate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor făcută în

faţa tribunalului arbitral – art.549 alin.(2) C.pr.civ.

Clauza compromisorie Potrivit art.550 alin.(1) C.pr.civ., prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile

ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate

pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor.

În cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de

procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul.

Pentru a nu afecta contrcatul în întregul lui, art.550 alin.(2) C.pr.civ., prevede că

validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost

înscrisă.

Conform art.550 alin.(3) C.pr.civ., în caz de îndoială, clauza compromisorie se

interpretează în sensul că se aplică tuturor neînţelegerilor care derivă din contractul sau din

raportul juridic la care ea se referă.

Compromisul

Compromisul reprezintă o convenţie de sine stătătoare referitoare la soluţionarea

litigiilor dintre părţi pe calea arbitrajului379

.

Potrivit art.551 alin.(1) C.pr.civ., prin compromis părţile convin ca un litigiu intervenit

între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul

litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora în cazul arbitrajului ad-

hoc. În cazul arbitrajului instituţionalizat, dacă părţile nu au ales arbitrii şi nici nu au stabilit

modalitatea de desemnare a acestora, aceasta se va face potrivit regulilor de procedură ale

respectivei instituţii arbitrale.

Compromisul se poate încheia chiar dacă litigiul intervenit între părţi este deja pe rolul

unei alte instanţe – art.551 alin.(2) C.pr.civ.

Eficacitatea clauzei compromisorii

378

C.Roşu, Drept procesual civil. Partea specială conform noului Cod de procedură civilă, Ed.6, editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.217. 379

C.Roşu, op.cit., p.218.

146

Conform art.552 C.pr.civ., încheierea procedurii arbitrale cu sau fără pronunţarea unei

hotărâri asupra fondului cauzei nu aduce atingere eficacităţii convenţiei arbitrale, sub forma

clauzei compromisorii. Aceasta va rămâne valabilă şi va servi drept temei pentru orice nouă

procedură arbitrală care ar fi declanşată în temeiul acesteia pentru soluţionarea oricărui litigiu

apărut între părţi derivând din contractul principal.

Această prevedere legală este importantă deoarece permite părţilor să se bazeze pe

aceeaşi clauză compromisorie în următoarele litigii derivând din acelaşi contract.

Excluderea competenţei instanţei Potrivit art.553 C.pr.civ., încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care

face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti.

Verificarea competenţei instanţei Conform art.554 alin.(1) C.pr.civ., instanţa judecătorească, sesizată cu o cauză cu

privire la care s-a încheiat o convenţie arbitrală, îşi va verifica propria competenţă şi se va

declara necompetentă numai dacă părţile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând

convenţia arbitrală. În acest caz, instanţa îşi va declina competenţa în favoarea organizaţiei

sau instituţiei pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat, care, în temeiul hotărârii

de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral. În cazul

arbitrajului ad-hoc, instanţa va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţei

judecătoreşti.

Potrivit art.554 alin.(2) C.pr.civ., instanţa va reţine spre soluţionare procesul dacă:

a) pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia

arbitrală;

b) convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;

c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în

arbitraj.

Chiar şi în prezenţa unei convenţii arbitrale, părţile pot să soluţioneze litigiul pe calea

dreptului comun şi nu pe calea arbitrajului.

Conform alin.(3) al aceluiaşi articol, conflictul de competenţă dintre tribunalul arbitral

şi o instanţă judecătorească este soluţionat de instanţa judecătorească ierarhic superioară celei

aflate în conflict.

IX.2.3. Tribunalul arbitral

Tribunalul arbitral este compus din arbitri.

Potrivit art.555 C.pr.civ., poate fi arbitru orice persoană fizică dacă are capacitate

deplină de exerciţiu.

Conform art.556 alin.(1) C.pr.civ., părţile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru

unic sau de mai mulţi arbitri, care trebuie să fie întotdeauna în număr impar.

Dacă părţile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul

numit de fiecare dintre părţi, iar al treilea - supraarbitrul - desemnat de cei 2 arbitri – art.556

alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.556 alin.(3) C.pr.civ., dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi

pârâţi, părţile care au interese comune vor numi un singur arbitru.

Este nulă clauza din convenţia arbitrală care conferă uneia dintre părţi un privilegiu cu

privire la desemnarea arbitrilor ori care prevede dreptul uneia dintre părţi de a numi arbitrul în

locul celeilalte părţi sau de a avea mai mulţi arbitri decât cealaltă parte – art.557 C.pr.civ.

Conform art.558 alin.(1) C.pr.civ., arbitrii sunt numiţi, revocaţi sau înlocuiţi conform

convenţiei arbitrale.

Când arbitrul unic sau, după caz, arbitrii nu au fost numiţi prin convenţia arbitrală şi

nici nu s-a prevăzut modalitatea de numire, partea care vrea să recurgă la arbitraj va comunica

147

celeilalte părţi, în scris, să procedeze la numirea lor potrivit art. 556 alin. (2) şi (3) – art.558

alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.558 alin.(3) C.pr.civ., în comunicare se arată numele, domiciliul şi, pe cât

posibil, datele personale şi profesionale ale arbitrului unic propus sau ale arbitrului desemnat

de partea care vrea să recurgă la arbitraj, precum şi enunţarea succintă a pretenţiilor şi a

temeiului lor.

Conform art.558 alin.(4) C.pr.civ., partea căreia i s-a făcut comunicarea trebuie să

transmită, la rândul său, în termen de 10 zile de la primirea acesteia, răspunsul la propunerea

de numire a arbitrului unic sau, după caz, numele, prenumele, domiciliul şi, pe cât posibil,

datele personale şi profesionale ale arbitrului desemnat de aceasta.

Când propun arbitrii, fie prin convenţia arbitrală, fie în condiţiile alin. (2) - (4), părţile

vor propune şi câte un supleant, pentru cazul în care arbitrul principal ar fi sau ar ajunge în

situaţia să nu îşi poată îndeplini însărcinarea – art.558 alin.(5) C.pr.civ.

Potrivit art.559 acceptarea însărcinării de arbitru trebuie să fie făcută în scris şi va fi

comunicată părţilor, în termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire, prin poştă,

telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi

confirmarea primirii acestuia.

Conform art.560 C.pr.civ., cei 2 arbitri vor proceda la numirea supraarbitrului şi a unui

supleant al acestuia, în termen de 10 zile de la ultima acceptare. Supraarbitrul se va conforma

prevederilor art. 559.

Potrivit art.561 alin.(1) C.pr.civ., în caz de neînţelegere între părţi cu privire la

numirea arbitrului unic sau dacă o parte nu numeşte arbitrul ori dacă cei 2 arbitri nu cad de

acord asupra persoanei supraarbitrului, partea care vrea să recurgă la arbitraj poate cere

tribunalului prevăzut la art. 547 alin. (1) să procedeze la numirea arbitrului ori, după caz, a

supraarbitrului.

Tribunalul se pronunţă în termen de 10 zile de la sesizare, cu citarea părţilor, prin

încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac – art.561 alin.(2) C.pr.civ.

Răspunderea arbitrilor

Potrivit art.565 C.pr.civ., răspunderea arbitrilor este angajată în condiţiile legii, dacă

săvârşesc anumite fapte care cauzează părţilor un prejudiciu:

a) După acceptare renunţă, în mod nejustificat, la însărcinarea lor;

b) Fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea

în termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de lege;

c) Nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de

care iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părţilor;

d) Încalcă cu rea credinţă sau gravă neglijenţă alte îndatorări ce le revin380

.

Incompatibilitatea arbitrilor

Potrivit art.562 alin.(1) C.pr.civ., în afară de cazurile de incompatibilitate prevăzute

pentru judecători, arbitrul poate fi recuzat şi pentru următoarele motive, care pun la îndoială

independenţa şi imparţialitatea sa:

a) neîndeplinirea condiţiilor de calificare sau a altor condiţii privitoare la arbitri,

prevăzute în convenţia arbitrală;

b) când o persoană juridică al cărei asociat este sau în ale cărei organe de conducere se

află arbitrul are un interes în cauză;

c) dacă arbitrul are raporturi de muncă ori de serviciu, după caz, sau legături

comerciale directe cu una dintre părţi, cu o societate controlată de una dintre părţi sau aflată

sub un control comun cu aceasta;

380

C.Roşu, op.cit, p.222 – 223.

148

d) dacă arbitrul a prestat consultanţă uneia dintre părţi, a asistat sau a reprezentat una

dintre părţi ori a depus mărturie în una dintre fazele precedente ale litigiului.

O parte nu poate recuza arbitrul numit de ea decât pentru cauze survenite sau de care a

luat cunoştinţă după numire – art.562 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.562 alin.(3) C.pr.civ., persoana care ştie că în privinţa sa există o cauză de

recuzare este obligată să înştiinţeze părţile şi pe ceilalţi arbitri mai înainte de a fi acceptat

însărcinarea de arbitru, iar dacă asemenea cauze survin după acceptare, de îndată ce le-a

cunoscut.

Această persoană nu poate participa la judecarea litigiului decât dacă părţile, înştiinţate

potrivit alin. (3), comunică în scris că înţeleg să nu ceară recuzarea. Chiar în acest caz, ea are

dreptul să se abţină de la judecarea litigiului, fără ca abţinerea să însemne recunoaşterea

cauzei de recuzare – art.562 alin.(4) C.pr.civ.

Abţinerea produce efecte pe data formulării ei, fără nicio altă formalitate – art.562

alin.(5) C.pr.civ.

Cererea de recuzare Potrivit art.563 alin.(1) C.pr.civ., recuzarea trebuie să fie cerută, sub sancţiunea

decăderii, în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoştinţă de numirea arbitrului

sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare.

Cererea de recuzare se soluţionează de tribunalul prevăzut la art. 547 alin. (1) prin

încheiere, pronunţată cu citarea părţilor şi a arbitrului recuzat, în termen de 10 zile de la

sesizare. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac – art.563 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.563 alin.(3) C.pr.civ., dispoziţiile prezentului cod privind recuzarea

judecătorilor se aplică în mod corespunzător.

Înlocuirea arbitrilor În caz de recuzare, revocare, abţinere, renunţare, deces, precum şi în orice alt caz în

care arbitrul este împiedicat să îşi îndeplinească sarcina şi dacă supleantul, la rândul său, este

împiedicat să îşi exercite însărcinarea, se va proceda la înlocuirea arbitrului potrivit

dispoziţiilor stabilite pentru numirea lui – art.564 C.pr.civ.

Constituirea tribunalului arbitral

Potrivit art.566 alin.(1) C.pr.civ., tribunalul arbitral se consideră constituit la data

acceptării însărcinării de arbitru unic sau, după caz, a ultimei acceptări a însărcinării de arbitru

ori de supraarbitru.

Data acceptării este cea a expedierii comunicării prevăzute la art. 559 – art.566 alin.(2)

C.pr.civ.

Termenul arbitrajului Conform art.567 alin.(1) C.pr.civ., dacă părţile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral

trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale, sub

sancţiunea caducităţii arbitrajului.

Termenul se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei alte

cereri incidente adresate tribunalului prevăzut la art. 547 – art.567 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.567 alin.(3) C.pr.civ., în cadrul termenului prevăzut la alin. (1), părţile pot

consimţi în scris la prelungirea termenului arbitrajului.

Tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea termenului, o

singură dată, cu cel mult 3 luni – art.567 alin.(4) C.pr.civ.

Conform art.567 alin.(5) C.pr.civ., termenul se prelungeşte de drept cu 3 luni în cazul

decesului uneia dintre părţi.

Caducitatea arbitrajului Potrivit art.568 alin.(1) C.pr.civ., la primul termen de judecată la care au fost legal

citate, părţile sunt obligate să declare în scris, sub sancţiunea decăderii, dacă înţeleg să invoce

caducitatea arbitrajului.

149

Când cel puţin una dintre părţi a formulat declaraţia prevăzută la alin. (1), tribunalul

arbitral, la expirarea termenului prevăzut la art. 567, va pronunţa o hotărâre prin care va

constata că arbitrajul a devenit caduc, cu excepţia situaţiei în care părţile declară în mod

expres că renunţă la caducitate, caz în care va continua judecata – art.568 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.568 alin.(3) C.pr.civ., probele administrate în cadrul procedurii devenite

caducă vor putea fi utilizate, dacă este cazul, într-un nou arbitraj, în măsura în care se

socoteşte că nu este necesară refacerea lor.

Locul arbitrajului Părţile stabilesc locul arbitrajului. În lipsa unei asemenea prevederi, locul arbitrajului

se stabileşte de tribunalul arbitral – art.569 C.pr.civ.

Limba arbitrajului Conform art.570 alin.(1) C.pr.civ., dezbaterea litigiului în faţa tribunalului arbitral se

face în limba stabilită prin convenţia arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această

privinţă ori nu a intervenit o înţelegere ulterioară, în limba contractului din care s-a născut

litigiul ori, dacă părţile nu se înţeleg, într-o limbă de circulaţie internaţională stabilită de

tribunalul arbitral.

Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară dezbaterea, la cererea şi pe

cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător – art.570 alin.(2) C.pr.civ.

Părţile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor – art.570 alin.(3) C.pr.civ.

IX.2.4 Procedura arbitrală.

IX.2.4.1. Sesizarea tribunalului arbitral.

Potrivit art.571 alin.(1) C.pr.civ., tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o

cerere scrisă care va cuprinde:

a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele

juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde şi codul numeric personal

sau, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de

înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul

bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă sunt cunoscute de reclamant. Dacă

reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i

se facă toate comunicările privind procesul;

b) numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în litigiu, când este cazul

anexându-se dovada calităţii;

c) menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este

inserată, iar dacă a fost consemnată într-un înscris separat ori s-a încheiat un compromis,

copie de pe acesta;

d) obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea

acestei valori;

e) motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea;

f) numele, prenumele şi domiciliul membrilor tribunalului arbitral;

g) semnătura părţii.

Cererea se poate face printr-un proces-verbal încheiat în faţa tribunalului arbitral şi

semnat de părţi sau numai de reclamant, precum şi de arbitri – art.571 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.572 C.pr.civ., reclamantul va comunica pârâtului, precum şi fiecărui

arbitru copie de pe cererea de arbitrare şi de pe înscrisurile anexate.

Întâmpinarea

Potrivit art.573 alin.(1) C.pr.civ., în termen de 30 de zile de la primirea copiei de pe

cererea de arbitrare, pârâtul va face întâmpinare cuprinzând excepţiile privind cererea

150

reclamantului, răspunsul în fapt şi în drept la această cerere, probele propuse în apărare,

precum şi, în mod corespunzător, celelalte menţiuni prevăzute la art. 571 pentru cererea de

arbitrare.

Excepţiile şi alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie

invocate, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de judecată la care partea a

fost legal citată – art.573 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.573 alin.(3) C.pr.civ., dacă tribunalul arbitral apreciază că nedepunerea

întâmpinării justifică amânarea soluţionării litigiului, pârâtul va putea fi obligat la plata

cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânare.

Dispoziţiile art. 572 se aplică în mod corespunzător – art.573 alin.(4) C.pr.civ.

Cererea reconvenţională

Potrivit art.574 alin.(1) C.pr.civ., dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului,

derivând din acelaşi raport juridic, el poate face cerere reconvenţională.

Cererea reconvenţională va fi introdusă în cadrul termenului pentru depunerea

întâmpinării sau cel mai târziu până la primul termen de judecată la care pârâtul a fost legal

citat şi trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cererea principal – art.574 alin.(2)

C.pr.civ.

IX.2.4.2. Judecata.

Potrivit art.575 alin.(1) C.pr.civ., judecata arbitrală se desfăşoară potrivit regulilor

procedurale stabilite la art. 576.

Cu toate acestea, principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 5 alin.

(2), art. 8 - 10, art. 12 - 16, art. 19 - 21, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) şi (6) şi la art. 23 sunt

aplicabile în mod corespunzător şi în procedura arbitrală – art.575 alin.(2) C.pr.civ.

Reguli de procedură aplicabile

Conform art.576 alin.(1) C.pr.civ., părţile pot stabili, în convenţia arbitrală, regulile de

procedură aplicabile arbitrajului sau îi pot împuternici pe arbitri să stabilească aceste reguli.

Aceste reguli se completează, dacă este cazul, cu prevederile prezentei cărţi.

Când părţile recurg la arbitrajul instituţionalizat, se aplică dispoziţiile art. 619 alin. (3)

– art.576 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.576 alin.(3) C.pr.civ., în toate celelalte cazuri, procedura arbitrală este cea

stabilită de prezenta carte.

Comunicarea actelor de procedură Conform art.577 alin.(1) C.pr.civ., comunicarea între părţi sau către părţi a

înscrisurilor litigiului, a citaţiilor, hotărârilor arbitrale şi încheierilor de şedinţă se face prin

scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire. Înştiinţarea părţilor cu

privire la alte măsuri luate de tribunalul arbitral poate fi făcută şi prin telefax, poştă

electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea

primirii acestuia.

Înscrisurile pot fi înmânate şi personal părţii, sub semnătură – art.577 alin.(2) C.pr.civ.

Dovezile de comunicare se depun la dosar – art.577 alin.(3) C.pr.civ.

Verificarea dosarului Potrivit art.578 alin.(1) C.pr.civ., îndată după expirarea termenului pentru depunerea

întâmpinării, tribunalul arbitral verifică stadiul pregătirii litigiului pentru dezbatere şi, dacă va

socoti necesar, va dispune măsurile corespunzătoare pentru completarea dosarului.

După această verificare şi, dacă este cazul, după completarea dosarului, tribunalul

arbitral fixează termen de dezbatere a litigiului şi dispune citarea părţilor – art.578 alin.(2)

C.pr.civ.

Verificarea competenţei

151

Conform art.579 alin.(1) C.pr.civ., la primul termen de judecată cu procedura legal

îndeplinită, tribunalul arbitral îşi verifică propria sa competenţă de a soluţiona litigiul.

Dacă tribunalul arbitral hotărăşte că este competent, consemnează acest lucru într-o

încheiere, care se poate desfiinţa numai prin acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii

arbitrale, conform art. 608 . – art.579 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.579 alin.(3) C.pr.civ, dacă tribunalul arbitral hotărăşte că nu este competent

să soluţioneze litigiul cu care a fost sesizat, îşi declină competenţa printr-o hotărâre, împotriva

căreia nu se poate formula acţiunea în anulare, prevăzută la art. 608.

Termenul de citare Între data primirii citaţiei şi termenul de dezbatere trebuie să existe un interval de timp

de cel puţin 15 zile – art.580 C.pr.civ.

Participarea terţilor Potrivit art.581 alin.(1) C.pr.civ., terţii pot participa la procedura arbitrală în condiţiile

art. 61 - 77, dar numai cu acordul lor şi al tuturor părţilor. Cu toate acestea, intervenţia

accesorie este admisibilă şi fără îndeplinirea acestei condiţii.

Dispoziţiile art. 580 se aplică în mod corespunzător – art.581 alin.(2) C.pr.civ.

Absenţa unei părţi Conform art.582 C.pr.civ., neprezentarea părţii legal citate nu împiedică dezbaterea

litigiului, afară numai dacă partea lipsă nu va cere, cel mai târziu cu 3 zile înainte de data

pentru care a fost stabilită dezbaterea, amânarea acesteia pentru motive temeinice,

încunoştinţând în acelaşi termen şi cealaltă parte, precum şi arbitrii. Aprecierea temeiniciei

motivelor absenţei uneia dintre părţi, precum şi a motivelor pentru care absenţa justifică

amânarea dezbaterii este de competenţa exclusivă a tribunalului arbitral, hotărârea acestuia

nefiind supusă niciunei căi de atac.

Solicitarea judecării în lipsă Oricare dintre părţi poate cere în scris ca soluţionarea litigiului să se facă în lipsa sa, pe

baza probelor aflate la dosar. Dispoziţiile art. 580 se aplică în mod corespunzător – art.583

C.pr.civ.

Absenţa ambelor părţi Potrivit art.584 alin.(1) C.pr.civ., dacă ambele părţi, deşi legal citate, nu se prezintă la

termen, tribunalul arbitral va soluţiona litigiul, în afară de cazul în care s-a cerut amânarea

pentru motive temeinice. Aprecierea temeiniciei motivelor amânării este de competenţa

exclusivă a tribunalului arbitral, hotărârea acestuia nefiind supusă niciunei căi de atac.

Chiar dacă părţile nu solicită amânarea soluţionării litigiului, tribunalul arbitral poate

să amâne judecarea acestuia, citând părţile, dacă apreciază că prezenţa lor la dezbatere este

necesară, sau acordând un termen pentru ca părţile să îşi poată formula concluziile în scris –

art.584 alin.(2) C.pr.civ.

Măsuri asigurătorii Conform art.585 alin.(1) C.pr.civ., înaintea sau în cursul arbitrajului, oricare dintre

părţi poate cere tribunalului prevăzut la art. 547 să încuviinţeze măsuri asigurătorii şi măsuri

provizorii cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt.

La această cerere se vor anexa, în copie, cererea de arbitrare sau, în lipsă, dovada

comunicării prevăzute la art. 558 alin. (2), precum şi convenţia arbitrală – art.585 alin.(2)

C.pr.civ.

Potrivit art.585 alin.(3) C.pr.civ., încuviinţarea acestor măsuri va fi adusă la cunoştinţa

tribunalului arbitral de către partea care le-a cerut.

În cursul arbitrajului, măsurile asigurătorii şi măsurile provizorii, precum şi

constatarea anumitor împrejurări de fapt pot fi încuviinţate şi de tribunalul arbitral. În caz de

împotrivire, executarea acestor măsuri se dispune de către instanţa judecătorească, potrivit

prevederilor alin. (1) – art.585 alin.(4) C.pr.civ.

152

Sarcina probei Conform art.586 alin.(1) C.pr.civ., fiecare dintre părţi are sarcina să dovedească

faptele pe care îşi întemeiază în litigiu pretenţia sau apărarea.

În vederea soluţionării litigiului, tribunalul arbitral poate cere părţilor explicaţii scrise

cu privire la obiectul cererii şi faptele litigiului şi poate dispune administrarea oricăror probe

prevăzute de lege – art.586 alin.(2) C.pr.civ.

Propunerea probelor Potrivit art.587 alin.(1) C.pr.civ., probele care nu au fost cerute prin cererea de

arbitrare sau prin întâmpinare nu vor mai putea fi invocate în cursul arbitrajului, în afară de

cazurile prevăzute la art. 254 alin. (2).

Tribunalul arbitral are competenţa exclusivă de a decide asupra utilităţii, pertinenţei şi

concludenţei probelor propuse de părţi. Cu consultarea părţilor, tribunalul arbitral poate fixa

termene-limită pentru administrarea probelor încuviinţate. După expirarea acestor termene,

administrarea probei nu mai poate avea loc decât dacă tribunalul arbitral apreciază că aceasta

este esenţială pentru soluţionarea corectă a litigiului – art.587 alin.(2) C.pr.civ.

Administrarea probelor Conform art.588 alin.(1) C.pr.civ., administrarea probelor se efectuează în şedinţa

tribunalului arbitral. Acesta poate dispune ca administrarea probelor să fie efectuată în faţa

supraarbitrului sau, cu acordul părţilor, în faţa unui arbitru din compunerea tribunalului

arbitral.

Dacă una dintre părţi deţine un mijloc de probă, tribunalul arbitral poate ordona

înfăţişarea lui – art.588 alin.(2) C.pr.civ.

Audierea martorilor şi a experţilor Potrivit art.589 alin.(1) C.pr.civ., martorii şi experţii sunt audiaţi fără prestare de

jurământ.

Audierea martorilor şi a experţilor poate fi făcută, la cererea sau cu consimţământul

acestora, şi la locuinţa ori la locul unde îşi desfăşoară activitatea. De asemenea, tribunalul

arbitral le cere să răspundă în scris întrebărilor puse, acordând un termen în acest scop –

art.589 alin.(2) C.pr.civ.

Tribunalul arbitral nu poate să recurgă la mijloace de constrângere şi nici să aplice

sancţiuni martorilor sau experţilor. Pentru luarea acestor măsuri părţile se pot adresa

tribunalului prevăzut la art. 547 – art.589 alin.(3) C.pr.civ.

Informaţii deţinute de autorităţile publice Conform art.590 alin.(1) C.pr.civ., tribunalul arbitral poate solicita informaţii scrise

autorităţilor publice în legătură cu actele şi acţiunile acestora, care sunt necesare pentru

soluţionarea cauzei.

Dacă autoritatea publică refuză transmiterea informaţiilor, deşi nu sunt îndeplinite

condiţiile art. 298 alin. (2), părţile sau arbitrii pot sesiza tribunalul prevăzut la art. 547, care va

lua măsurile prevăzute de art. 298 alin. (1) – art.590 alin.(2) C.pr.civ.

Aprecierea probelor Aprecierea probelor se face de către arbitri potrivit intimei lor convingeri – art.591

C.pr.civ.

Cereri şi excepţii Potrivit art.592 alin.(1) C.pr.civ., orice excepţie privind existenţa şi validitatea

convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi

desfăşurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată

trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un

termen mai scurt.

153

Orice cereri şi orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până la primul termen de

judecată la care părţile au fost legal citate. Dispoziţiile art. 587 se aplică în mod corespunzător

– art.592 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.592 alin.(3) C.pr.civ., neregularitatea actelor de procedură se acoperă

dacă nu a fost invocată de cel interesat la termenul la care s-a produs ori, dacă a lipsit la acel

termen, la primul termen de judecată la care a fost prezent ori legal citat după producerea

neregularităţii şi înainte de se pune concluzii în fond.

Încheierea de şedinţă Dezbaterile arbitrale vor fi consemnate în încheierea de şedinţă art.593 alin.(1)

C.pr.civ.

Orice dispoziţie a tribunalului arbitral va fi consemnată în încheiere şi va fi motivată –

art.593 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.593 alin.(3) C.pr.civ., încheierea de şedinţă va cuprinde, pe lângă

menţiunile prevăzute la art. 603 alin. (1) lit. a) şi b), şi următoarele menţiuni:

a) o scurtă descriere a desfăşurării şedinţei;

b) cererile şi susţinerile părţilor;

c) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;

d) dispozitivul;

e) semnăturile arbitrilor, cu observarea prevederilor art. 602 alin. (3).

Dispoziţiile art. 603 alin. (2) se aplică în mod corespunzător – art.593 alin.(4) Cpr.civ.

Conform art.593 alin.(5) C.pr.civ., părţile au dreptul să ia cunoştinţă de conţinutul

încheierilor şi de actele dosarului. La cererea părţilor sau din oficiu, tribunalul arbitral poate

îndrepta sau completa încheierea de şedinţă printr-o altă încheiere. Părţilor li se comunică, la

cerere, copie de pe încheierea de şedinţă.

Atacarea separată a încheierilor de şedinţă Potrivit art.594 alin.(1) C.pr.civ., pot fi atacate separat cu acţiunea în anulare prevăzută

la art. 608 încheierile tribunalului arbitral prin care s-au luat următoarele măsuri:

a) a fost suspendat cursul arbitrajului, potrivit art. 412 şi 413

b) au fost luate măsuri asigurătorii sau provizorii, potrivit art. 585;

c) a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind

constituţionalitatea unei dispoziţii legale.

Dispoziţiile art. 608 - 613 se aplică în mod corespunzător, în măsura în care prezentul

articol nu prevede altfel – art.594 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.594 alin.(3) C.pr.civ., în afara motivelor prevăzute la art. 608, în acţiunea

în anulare se poate invoca şi lipsa condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurilor

dispuse prin încheiere.

Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de 5 zile de la comunicare, cu

excepţia cazului prevăzut la alin. (1) lit. a), când poate fi formulată cât timp durează

suspendarea – art.594 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.594 alin.(5) C.pr.civ., în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), acţiunea

în anulare nu suspendă cursul arbitrajului.

Soluţionând acţiunea în anulare, curtea de apel poate, după caz, să menţină, să

modifice sau să desfiinţeze măsurile dispuse de tribunalul arbitral prin încheiere. Hotărârea

curţii de apel este definitivă – art.594 alin.(6) C.pr.civ.

IX.2.5 Cheltuielile arbitrale

Cheltuielile arbitrale Potrivit art.595 alin.(1) C.pr.civ., cheltuielile pentru organizarea şi desfăşurarea

arbitrajului, precum şi onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile

154

de deplasare a părţilor, arbitrilor, experţilor, martorilor se suportă potrivit înţelegerii dintre

părţi.

În lipsa unei asemenea înţelegeri, cheltuielile arbitrale se suportă de partea care a

pierdut litigiul, integral, dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate, sau proporţional cu

ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte – art.595 alin.(2) C.pr.civ.

Onorariul arbitrilor Conform art.596 alin.(1) C.pr.civ., tribunalul arbitral poate evalua, în mod provizoriu,

cuantumul onorariilor arbitrilor şi poate obliga părţile să consemneze, potrivit dispoziţiilor

sale, suma respectivă prin contribuţie egală.

Părţile pot fi obligate solidar la plată – art.596 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.596 alin.(3) C.pr.civ., dacă pârâtul nu îşi îndeplineşte obligaţia care îi

revine potrivit alin. (1), în termenul stabilit de tribunalul arbitral, reclamantul va consemna

întreaga sumă, urmând ca prin hotărârea arbitrală să se stabilească cuantumul final al

onorariilor cuvenite arbitrilor, precum şi modul de suportare de către părţi.

Plata anticipată a cheltuielilor Conform art.597 alin.(1) C.pr.civ., tribunalul arbitral poate obliga părţile sau pe fiecare

dintre ele la avansarea oricăror cheltuieli necesare pentru organizarea şi desfăşurarea

arbitrajului.

Tribunalul arbitral poate să nu dea curs arbitrajului până la consemnarea, avansarea

sau plata sumelor prevăzute în prezentul capitol – art.597 alin.(2) C.pr.civ.

Verificarea cheltuielilor Potrivit art.598 C.pr.civ., la cererea oricăreia dintre părţi, tribunalul prevăzut la art.

547 va examina temeinicia măsurilor dispuse de tribunalul arbitral şi va stabili, prin încheiere

executorie şi care nu este supusă niciunei căi de atac, cuantumul onorariilor arbitrilor şi al

celorlalte cheltuieli arbitrale, precum şi modalităţile de consemnare, de avansare sau de plată.

Plata onorariilor Conform art.599 alin.(1) C.pr.civ., plata onorariilor arbitrilor se va face după

comunicarea către părţi a hotărârii arbitrale.

Dacă arbitrajul se întrerupe fără a se pronunţa o hotărâre, onorariile arbitrilor pentru

activitatea depusă se reduc în mod corespunzător – art.599 alin.(2) C.pr.civ.

Regularizarea cheltuielilor Potrivit art.600 C.pr.civ., orice diferenţă în plus sau în minus de cheltuieli arbitrale se

regularizează cel mai târziu prin hotărârea arbitrală şi se plăteşte până la comunicarea

hotărârii către părţi. Hotărârea nu se va comunica, dacă este cazul, până la plata diferenţei.

IX.2.6 Hotărârea arbitrală

Cu privire la natura juridică a hotărârii arbitrale, în doctrină, au fost exprimate mai

multe păreri, părerea majoritară fiind aceea că aceasta este un act de jurisdicție. Astfel, este

act jurisdicțional actul emis de către o autoritate jurisdicțională, independentă și imparțială,

conform unei proceduri determinate , prin care, pe baza constatărilor făcute, devine posibilă

sau nu aplicarea legii la o situație determinată ori se conferă sau nu eficacitate juridică unor

acte sau fapte381

.

Soluţionarea litigiului Potrivit art. 601 alin. (1) C.pr.civ.,tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul

contractului principal şi al normelor de drept aplicabile, potrivit dispoziţiilor art. 5.

Pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în

echitate-art. 601 alin. (2) C.pr.civ.

381

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p.578

155

Deliberarea şi pronunţarea Conform art. 602 alin.(1) C.pr.civ., în toate cazurile, pronunţarea trebuie să fie

precedată de deliberarea în secret a arbitrilor, în modalitatea stabilită de convenţia arbitrală

sau, în lipsă, de tribunalul arbitral.

Textul nu prevede nici o sancțiune pentru cazul în care nu se respectă secretul

deliberării.

Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, sub condiţia încadrării în termenul

arbitrajului, stabilit potrivit art. 567-art. 602 alin (2) C.pr.civ.

Potrivit art. 602 alin. (3) C.pr.civ., hotărârea se ia cu majoritatea de voturi.

De remarcat faptul că nimic nu împiedică părțile să prevadă în convenția arbitrală ca

hotărârea să se adopte cu unanimitate sau majoritate calificată382

.

După deliberare, se va întocmi o minută, care va cuprinde pe scurt conţinutul

dispozitivului hotărârii şi în care se va arăta, când este cazul, opinia minoritară-art. 602 alin.

(4) C.pr.civ.

Hotărârea arbitrală Potrivit art. 603 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea arbitrală se redactează în scris şi trebuie să

cuprindă:

a) componenţa nominală a tribunalului arbitral, locul şi data pronunţării hotărârii;

b) numele şi prenumele părţilor, domiciliul ori reşedinţa lor sau, după caz, denumirea

şi sediul, numele şi prenumele reprezentanţilor părţilor, precum şi ale celorlalte persoane care

au participat la dezbaterea litigiului;

c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;

d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;

e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate,

motivele care, sub acest aspect, întemeiază soluţia;

f) dispozitivul;

g) semnăturile tuturor arbitrilor, sub rezerva art. 602 alin. (3), şi, dacă este cazul,

semnătura asistentului arbitral.

Condiția redactării în scris a hotărârii arbitrale este imanentă posibilității ulterioare de

control din partea instanței, în urma exercitării acțiunii în anulare383

.

Arbitrul care a avut o altă părere va redacta şi va semna opinia separată, cu arătarea

considerentelor pe care aceasta se sprijină. Această regulă se aplică în mod corespunzător şi în

cazul în care există opinie concurentă-art. 603 alin. (2) C.pr.civ.

Conform art. 603 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care hotărârea arbitrală se referă la un

litigiu legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau de constituirea altui drept real asupra

unui bun imobil, hotărârea arbitrală se va prezenta instanţei judecătoreşti ori notarului public

pentru a obţine o hotărâre judecătorească sau, după caz, un act autentic notarial. După

verificarea de către instanţa judecătorească ori de către notarul public a respectării condiţiilor

şi după îndeplinirea procedurilor impuse de lege şi achitarea de către părţi a impozitului

privind transferul dreptului de proprietate, se va proceda la înregistrarea în cartea funciară şi

se va realiza transferul de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra bunului imobil

în cauză

Lămurirea, completarea şi îndreptarea hotărârii Potrivit art. 604 alin.(1) C.pr.civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la

înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii

potrivnice, oricare dintre părţi poate cere tribunalului arbitral să lămurească dispozitivul sau

să înlăture dispoziţiile potrivnice.

382

I. Deleanu, op. cit., p.583 383

I. Deleanu, op. cit., p.584

156

Dacă prin hotărârea pronunţată tribunalul arbitral a omis să se pronunţe asupra unui

capăt de cerere, asupra unei cereri conexe sau incidentale, oricare dintre părţi poate solicita

completarea ei-art. 604 alin. (2) C.pr.civ.

Conform art. 604 alin.(3) C.pr.civ., cererea de lămurire sau de completare se

formulează, potrivit alin. (1), respectiv alin. (2), în termen de 10 zile de la data primirii

hotărârii şi se soluţionează de tribunalul arbitral, prin hotărâre separată, cu citarea părţilor.

Greşelile materiale din textul hotărârii arbitrale sau alte greşeli evidente care nu

schimbă fondul soluţiei, precum şi greşelile de calcul pot fi îndreptate, prin încheiere, la

cererea oricăreia dintre părţi, formulată în termenul prevăzut de alin. (3), sau din oficiu.

Părţile vor fi citate dacă tribunalul arbitral apreciază că este necesar-art. 604 alin. (4) C.pr.civ.

Potrivit art. 604 alin.(5) C.pr.civ., hotărârea de lămurire sau de completare ori

încheierea de îndreptare se pronunţă de îndată şi face parte integrantă din hotărârea arbitrală.

(6) Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de lămurirea, completarea sau

îndreptarea hotărârii-art. 604 alin. (6) C.pr.civ..

Comunicarea hotărârii Conform art. 605 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea arbitrală va fi comunicată părţilor în

termen de cel mult o lună de la data pronunţării ei.

La cererea oricăreia dintre părţi, tribunalul arbitral îi va elibera o dovadă privind

comunicarea hotărârii, în condiţiile alin. (1)-art 605 alin. (2) C.pr.civ.

Efectele hotărârii arbitrale Potrivit art. 606 C.pr.civ., hotărârea arbitrală comunicată părţilor este definitivă şi

obligatorie.

Fiind un act jurisdicțional, hotărârea arbitrală produce, în principiu, aceleași

efecte384

ca și o hotărâre judecătorească.

Păstrarea dosarului Conform art.607 C.pr.civ., în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii sau

de la data lămuririi, completării ori îndreptării ei, potrivit art. 604, tribunalul arbitral va

depune dosarul litigiului la tribunalul prevăzut la art. 547, ataşând şi dovezile de comunicare a

hotărârii arbitrale.

IX.2.7. Desființarea hotărârii arbitrale

Acţiunea în anulare Potrivit art.608 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin

acţiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive:

a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;

b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în

temeiul unei convenţii nule ori inoperante;

c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;

d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a

fost legal îndeplinită;

e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art.

567, deşi cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu

au fost de acord cu continuarea judecăţii, potrivit art. 568 alin. (1) şi (2);

f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai

mult decât s-a cerut;

g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul

pronunţării ori nu este semnată de arbitri;

384

I. Deleanu, op.cit., p.593

157

h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii

imperative ale legii;

i) dacă, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat

asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o

dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte

dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile

menţionate în sesizare.

Acest ultim motiv a fost adăugat prin legea de punere în aplicare a Codului de

procedură civilă, având în vedere suprimarea efectului suspensiv al excepţiei de

neconstituţionalitate385

.

Conform art.608 alin.(2) C.pr.civ., nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea

hotărârii arbitrale neregularităţile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) şi (3) sau

care pot fi remediate pe calea prevăzută la art. 604.

Pentru dovedirea motivelor de anulare nu pot fi aduse ca probe noi decât înscrisuri –

art.608 alin.(3) C.pr.civ.

Acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale se taxează cu 100 lei pentru fiecare motiv

invocat. Recursul împotriva hotărârii pronunţate în acţiunea în anulare se timbrează la fel ca

în cazul promovării unui recurs împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

Renunţarea la acţiunea în anulare Potrivit art.609 alin.(1) C.pr.civ., părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la

dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale.

Renunţarea la acest drept se poate face numai după pronunţarea hotărârii arbitrale –

art.609 alin.(2) C.pr.civ.

Instanţa competentă Conform art.610 C.pr.civ., competenţa de a judeca acţiunea în anulare revine curţii de

apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.

Termen de exercitare Potrivit art.611 alin.(1) C.pr.civ., acţiunea în anulare va fi introdusă la curtea de apel în

termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Dacă s-a formulat o cerere potrivit

art. 604, termenul curge de la data comunicării hotărârii sau, după caz, a încheierii prin care a

fost soluţionată cererea.

Pentru motivul prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. i), termenul este de 3 luni de la

publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I – art.611

alin.(2) C.pr.civ.

Suspendarea executării Conform art.612 C.pr.civ., curtea de apel va putea suspenda executarea hotărârii

arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în anulare. Dispoziţiile art. 484 alin. (2) -

(5) şi (7) se aplică în mod corespunzător.

Judecarea acţiunii în anulare Potrivit art.613 alin.(1) C.pr.civ., curtea de apel va judeca acţiunea în anulare în

completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă.

Întâmpinarea este obligatorie. Dispoziţiile art. 205 - 208 sunt aplicabile în mod

corespunzător - art.613 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.613 alin.(3) C.pr.civ., admiţând acţiunea, curtea de apel va anula

hotărârea arbitrală şi:

a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi e), va trimite cauza spre

judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii;

385

C.Roşu, op.cit., p. 242.

158

b) în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare

tribunalului arbitral, dacă cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru. În caz contrar,

dacă litigiul este în stare de judecată, curtea de apel se va pronunţa în fond, în limitele

convenţiei arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va

pronunţa în fond după administrarea lor. În acest din urmă caz, curtea va pronunţa mai întâi

hotărârea de anulare şi, după administrarea probelor, hotărârea asupra fondului, iar, dacă

părţile au convenit expres ca litigiul să fie soluţionat de către tribunalul arbitral în echitate,

curtea de apel va soluţiona cauza în echitate.

Hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului – art.613

alin.(4) C.pr.civ.

Aplicând principiul analogiei, consacrat de art.5 alin.(3) C.pr.civ., acelaşi tratament

juridic trebuie aplicat şi hotărârilor curţii de apel, de respingere a acţiunii în anulare, având în

vedere natura juridică a acţiunii în anulare – aceea de cale de atac386

.

IX.2.8 Executarea hotărârii arbitrale

Executarea de bunăvoie Potrivit art.614 C.pr.civ., hotărârea arbitrală se aduce la îndeplinire de bunăvoie de

către partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul arătat în cuprinsul

acesteia.

Executarea silită Conform art.615

387 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu şi,

după învestirea cu formulă executorie, se execută silit întocmai ca şi o hotărâre

judecătorească.

Cererea de învestire cu formulă executorie se soluţionează de tribunalul în

circumscripţia căruia a avut loc arbitrajul. Dispoziţiile art.6401 alin.(3)-(6) C.pr.civ.

IX.2.9 Arbitrajul instituționalizat

Noţiune

Potrivit art.616 alin.(1) C.pr.civ., arbitrajul instituţionalizat este acea formă de

jurisdicţie arbitrală care se constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie

sau instituţie internă ori internaţională sau ca organizaţie neguvernamentală de interes public

de sine stătătoare, în condiţiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor

litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit unei convenţii arbitrale. Activitatea arbitrajului

instituţionalizat nu are caracter economic şi nu urmăreşte obţinerea de profit.

În reglementarea şi desfăşurarea activităţii jurisdicţionale, arbitrajul instituţionalizat

este autonom în raport cu instituţia care l-a înfiinţat. Aceasta va stabili măsurile necesare

pentru garantarea autonomiei – art.616 alin.(2) C.pr.civ.

Alegerea arbitrajului instituţionalizat

Conform art.617 alin.(1)C.pr.civ., părţile, prin convenţia arbitrală, pot supune

soluţionarea litigiilor dintre ele unei anumite instanţe arbitrale aparţinând arbitrajului

instituţionalizat.

În caz de contrarietate între convenţia arbitrală şi regulamentul arbitrajului

instituţionalizat la care aceasta trimite, va prevala convenţia arbitrală – art.617 alin.(2)

C.pr.civ.

Arbitrii

386

G.C.Frenţiu, D.L.Băldean, Noul Cod de procedură civilă. Comentat şi adnotat., Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2013, p.938. 387

Art.615 a fost modificat prin art.I pct.14 din Legea nr.138/2014.

159

Potrivit art.618 alin.(1) C.pr.civ., arbitrajul instituţionalizat poate întocmi liste

facultative cu persoane care pot fi arbitri sau supraarbitri. Aceste liste nu au caracter

obligatoriu.

Aceasta reprezintă o caracteristică neîntâlnită în justiţia de stat, unde normele de

compunere a completelor de judecată au caracter imperativ. Arbitrul unic sau, după caz,

arbitrii învestiţi constituie tribunalul arbitral388

.

În cazul în care părţile nu se înţeleg asupra arbitrului unic ori când o parte nu numeşte

arbitrul sau când cei 2 arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, autoritatea de

desemnare este preşedintele arbitrajului instituţionalizat, afară numai dacă regulile de

procedură ale acestuia sau părţile însele nu dispun altfel – art.618 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.618 alin.(3) C.pr.civ., organizaţiile cu caracter asociativ sau cele

constituite pentru apărarea intereselor unei categorii profesionale nu pot să numească arbitri

dintre membrii lor, în cazurile în care acestea sunt în litigiu cu terţii.

Regulile arbitrale

Potrivit art.619 alin.(1) C.pr.civ., regulile de procedură ale arbitrajului instituţionalizat

se adoptă de către conducerea acestuia potrivit normelor sale de funcţionare stabilite prin actul

de înfiinţare.

Prin desemnarea unui anumit arbitraj instituţionalizat ca fiind competent în

soluţionarea unui anumit litigiu sau tip de litigii, părţile optează automat pentru aplicarea

regulilor sale de procedură. Orice derogare de la această prevedere este nulă, afară numai

dacă, ţinând seama de condiţiile speţei şi de conţinutul regulilor de procedură indicate de părţi

ca fiind aplicabile, conducerea arbitrajului instituţionalizat competent decide că pot fi aplicate

şi regulile alese de părţi, stabilind dacă aplicarea acestora din urmă este efectivă sau prin

analogie – art.619 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.619 alin.(3) C.pr.civ., dacă părţile nu au convenit altfel, se vor aplica

regulile de procedură ale arbitrajului instituţionalizat în vigoare la momentul sesizării

acestuia.

Dreptul la apărare al părţilor în litigiu şi contradictorialitatea dezbaterilor sunt

garantate - art.619 alin.(4) C.pr.civ.

În cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, dosarul se păstrează la acea

instituţie.

Cheltuielile arbitrale

Potrivit art.620 C.pr.civ., în cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă,

taxele pentru organizarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, precum şi celelalte cheltuieli

arbitrale se stabilesc şi se plătesc conform regulamentului acelei instituţii.

Refuzul soluţionării litigiului

Dacă organizaţia sau instituţia prevăzută la art. 616 refuză să organizeze arbitrajul,

convenţia arbitrală rămâne valabilă, iar litigiul dintre părţi va fi soluţionat potrivit prevederilor

prezentei cărţi – art.621 C.pr.civ.

IX.2.10 Arbitrajul internaţional și efectele hotărârilor arbitrale străine

Calificare şi domeniu de aplicare

Potrivit art. 1110 alin.(1) C.pr.civ., în sensul prezentului titlu, un litigiu arbitral care se

desfăşoară în România este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat

cu element de extraneitate.

Dispoziţiile prezentului capitol se aplică oricărui arbitraj internaţional dacă sediul

instanţei arbitrale se afla în România şi cel puţin una dintre părţi nu avea la data încheierii

388

C.Roşu, op.cit., p.240.

160

convenţiei arbitrale domiciliul sau reşedinţa obişnuită, respectiv sediul în România, dacă

părţile nu au exclus prin convenţia arbitrală sau ulterior încheierii acesteia, dar numai prin

înscris, aplicarea acestora - art.1110 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.1110 alin.(3) C.pr.civ., sediul instanţei arbitrale se stabileşte de părţile în

cauză sau de instituţia de arbitraj desemnată de acestea, iar în lipsă, de către arbitri.

Arbitrabilitatea litigiului

Potrivit art. 1111 alin.(1) C.pr.civ., orice cauză de natură patrimonială poate face

obiectul arbitrajului dacă ea priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune liber, iar legea

statului de sediu al instanţei arbitrale nu rezervă competenţa exclusivă instanţelor

judecătoreşti.

Dacă una dintre părţile convenţiei arbitrale este un stat, o întreprindere de stat sau o

organizaţie controlată de stat, această parte nu poate invoca propriul său drept pentru a

contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea sa de a fi parte în procesul arbitral –

art.1111 alin.(2) C.pr.civ.

Convenţia arbitrală

Conform art. 1112 alin.(1) C.pr.civ., convenţia arbitrală se încheie valabil în formă

scrisă, prin înscris, telegramă, telex, telecopiator, poşta electronică sau orice alt mijloc de

comunicare permiţând a-i stabili proba printr-un text.

Cu privire la cerinţele de fond, convenţia arbitrală este valabilă dacă îndeplineşte

condiţiile impuse de una dintre legile următoare:

a) legea stabilită de părţi;

b) legea care guvernează obiectul litigiului;

c) legea aplicabilă contractului ce conţine clauza compromisorie;

d) legea română.

Validitatea convenţiei arbitrale nu poate fi contestată pe motivul nevalabilităţii

contractului principal sau pentru că ar viza un litigiu care nu există încă – art.1112 alin.(3)

C.pr.civ.

Tribunalul arbitral

Potrivit art.1113 alin.(1) C.pr.civ., numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor se

realizează conform convenţiei arbitrale sau celor stabilite de părţi ulterior încheierii acesteia,

iar în lipsă, partea interesată poate solicita tribunalului de la sediul arbitrajului să facă acest

lucru, dispoziţiile cărţii a IV-a aplicându-se prin analogie.

Arbitrul poate fi recuzat:

a) când nu are calificarea stabilită de părţi;

b) când există o cauză de recuzare dintre cele prevăzute de regulile de procedură

arbitrală adoptate de părţi sau, în lipsă, de arbitri;

c) când împrejurările induc o îndoială legitimă cu privire la independenţă şi

imparţialitatea sa.

O parte nu poate recuza un arbitru pe care l-a desemnat sau la a cărui numire a

contribuit decât pentru o cauză de care a luat cunoştinţă după această numire. Tribunalul

arbitral şi cealaltă parte trebuie înştiinţate fără întârziere despre motivul de recuzare – art.1113

alin.(3) C.pr.civ.

Dacă părţile nu au stabilit procedura de recuzare, tribunalul de la sediul arbitrajului se

pronunţă asupra recuzării prin hotărâre definitivă – art.1113 alin.(4) C.pr.civ.

Procedura arbitrală

Conform art. 1114 alin.(1) C.pr.civ., părţile pot stabili procedura arbitrală direct sau

prin referire la regulamentul unei instituţii de arbitraj ori o pot supune unei legi procedurale la

alegerea lor.

161

Dacă părţile nu au procedat conform celor prevăzute la alin. (1), tribunalul arbitral

stabileşte procedura pe calea uneia dintre modalităţile prevăzute la alin. (1) – art.1114 alin.(2)

C.pr.civ.

Oricare ar fi procedura arbitrală stabilită, tribunalul arbitral trebuie să garanteze

egalitatea părţilor şi dreptul lor de a fi ascultate în procedura contradictorie.

În arbitrajul internaţional, durata termenelor stabilite în cartea a IV-a se dublează.

Limba în care se desfăşoară procedura

Potrivit art. 1115 alin.(1) C.pr.civ., dezbaterea litigiului în faţa tribunalului arbitral se

face în limba stabilită prin convenţia arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această

privinţă ori nu a intervenit o înţelegere ulterioară, în limba contractului din care s-a născut

litigiul ori într-o limbă de circulaţie internaţională stabilită de tribunalul arbitral.

Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară dezbaterea, la cererea şi pe

cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător – art.1115 alin.(2) C.pr.civ.

Părţile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor.

Măsuri provizorii şi conservatorii

Conform art. 1116 alin.(1) C.pr.civ., tribunalul arbitral poate dispune măsuri provizorii

sau conservatorii la cererea uneia dintre părţi, dacă nu este stipulat contrariul în convenţia

arbitrală.

Dacă partea vizată nu se supune voluntar măsurilor dispuse, tribunalul arbitral poate

cere concursul tribunalului competent, care aplică propria lege. Dispunerea de măsuri

provizorii sau conservatorii poate fi subordonată de arbitru sau judecător dării unei cauţiuni

adecvate – art.1116 alin.(2) C.pr.civ.

Administrarea probelor

Potrivit art. 1117 alin.(1) C.pr.civ., administrarea probelor se face de către tribunalul

arbitral.

Dacă pentru administrarea probelor este necesar concursul instanţelor judecătoreşti,

tribunalul arbitral sau părţile, de acord cu tribunalul arbitral, pot solicita concursul tribunalului

de la sediul arbitrajului, care aplică legea proprie – art.1117 alin.(2) C.pr.civ.

Competenţa tribunalului arbitral

Conform art. 1118 alin.(1) C.pr.civ., tribunalul arbitral decide asupra propriei

competenţe.

Tribunalul arbitral statuează asupra propriei competenţe fără a lua în considerare o

cerere având acelaşi obiect, deja pendinte între aceleaşi părţi în faţa unui tribunal statal sau

arbitral, afară numai dacă motive temeinice impun suspendarea procedurii – art.1118 alin.(2)

C.pr.civ.

Excepţia de necompetenţă trebuie ridicată prealabil oricărei apărări pe fond.

Drept aplicabil

Potrivit art. 1119 alin.(1) C.pr.civ., tribunalul arbitral aplică litigiului legea stabilită de

părţi, iar dacă părţile nu au desemnat dreptul aplicabil, legea pe care o consideră adecvată, în

toate situaţiile ţinând seama de uzanţe şi reguli profesionale.

Tribunalul arbitral poate statua în echitate numai cu autorizarea expresă a părţilor –

art.1119 alin.(2) C.pr.civ.

Hotărârea arbitrală

Conform art. 1120 alin.(1) C.pr.civ, hotărârea arbitrală este dată cu procedura

convenită de părţi. În lipsa unor asemenea prevederi în convenţia arbitrală, hotărârea se

pronunţă cu votul majorităţii arbitrilor, iar în caz de paritate a voturilor prevalează soluţia care

se raliază votului supraarbitrului.

Hotărârea arbitrală este scrisă, motivată, datată şi semnată de toţi arbitrii – art.1120

alin.(2) C.pr.civ.

162

Hotărârea arbitrală este executorie şi obligatorie de la comunicarea sa părţilor şi poate

fi atacată numai cu acţiune în anulare pentru motivele şi în regimul stabilite în cartea a IV-a,

care se aplică în mod corespunzător.

Tribunalul arbitral poate pronunţa hotărâri parţiale, în lipsă de stipulaţie contrară în

convenţia arbitrală.

Cheltuieli arbitrale

Potrivit art. 1121 C.pr.civ., în afară de cazul în care părţile convin altfel, onorariile

arbitrilor şi cheltuielile de deplasare ale acestora se suportă de partea care i-a numit; în cazul

arbitrului unic sau al supraarbitrului, aceste cheltuieli se suportă de părţi în cote egale.

Reguli de aplicare subsidiară

Conform art. 1122 C.pr.civ., orice aspecte privind constituirea tribunalului arbitral,

procedura, hotărârea arbitrală, completarea, comunicarea şi efectele acesteia, nereglementate

de părţi prin convenţia arbitrală şi neîncredinţate de acestea rezolvării de către tribunalul

arbitral, vor fi soluţionate prin aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor cărţii a IV-a.

Efectele hotărârilor arbitrale străine

Calificare Potrivit art. 1123 C.pr.civ., sunt hotărâri arbitrale străine orice sentinţe arbitrale de

arbitraj intern sau internaţional pronunţate într-un stat străin şi care nu sunt considerate

hotărâri naţionale în România.

Eficacitate

Conform art. 1124 C.pr.civ., orice hotărâre arbitrală dintre cele prevăzute la art. 1.123

este recunoscută şi poate fi executată în România dacă diferendul formând obiectul acesteia

poate fi soluţionat pe cale arbitrală în România şi dacă hotărârea nu conţine dispoziţii contrare

ordinii publice de drept internaţional privat român.

Instanţa competentă

Potrivit art. 1125 alin.(1) C.pr.civ., solicitarea de recunoaştere şi executare a hotărârii

arbitrale străine se prezintă printr-o cerere adresată tribunalului în circumscripţia căruia se află

domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se opune respectiva hotărâre arbitrală.

În caz de imposibilitate de stabilire a tribunalului prevăzut la alin. (1), competenţa

aparţine Tribunalului Bucureşti – art.1125 alin.(2) C.pr.civ.

Cererea

Conform art. 1126 alin.(1) C.pr.civ., cel care se prevalează de o hotărâre arbitrală

străină poate solicita numai recunoaşterea acesteia pentru a invoca autoritatea de lucru judecat

sau, când nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar, încuviinţarea executării silite pe

teritoriul României.

Recunoaşterea unei hotărâri arbitrale străine poate fi cerută şi pe cale incidentală –

art.1126 alin.(2) C.pr.civ.

Dispoziţiile art. 1.100 se aplică în mod corespunzător.

Documente ataşate la cerere

Potrivit art. 1127 alin. (1) C.pr.civ., cererea trebuie însoţită de hotărârea arbitrală şi

convenţia de arbitraj, în original sau în copie, care sunt supuse supralegalizării în condiţiile

prevăzute la art. 1.092.

Dacă documentele prevăzute la alin. (1) nu sunt redactate în limba română, solicitantul

trebuie să prezinte şi traducerea acestora în limba română, certificată de conformitate –

art.1127 alin.(2) C.pr.civ.

Motivele de refuz al recunoaşterii sau executării

Conform art.1128 C.pr.civ., recunoaşterea sau executarea hotărârii arbitrale străine

este respinsă de tribunal dacă partea contră căreia hotărârea este invocată probează existenţa

uneia dintre următoarele împrejurări:

163

a) părţile nu aveau capacitatea de a încheia convenţia arbitrală conform legii aplicabile

fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunţată;

b) convenţia arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în

lipsă de stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost pronunţată;

c) partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit informată cu privire la

desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în imposibilitate de a-şi

valorifica propria apărare în procesul arbitral;

d) constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală n-a fost conformă

convenţiei părţilor ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc arbitrajul;

e) hotărârea priveşte un diferend neprevăzut în convenţia arbitrală sau în afara

limitelor fixate de aceasta ori cuprinde dispoziţii care excedează termenilor convenţiei

arbitrale. Totuşi, dacă dispoziţiile din hotărâre care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi

separate de cele privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot fi recunoscute şi

declarate executorii;

f) hotărârea arbitrală n-a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori

suspendată de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost

pronunţată.

Suspendarea judecăţii

Potrivit art. 1129 alin.(1) C.pr.civ., tribunalul poate suspenda judecarea recunoaşterii şi

executării hotărârii arbitrale străine dacă anularea ori suspendarea acesteia este solicitată

autorităţii competente din statul unde a fost pronunţată sau din statul după legea căruia a fost

pronunţată.

În situaţia prevăzută la alin. (1) tribunalul poate, la cererea părţii care solicită

recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine, să dispună depunerea unei cauţiuni de

către cealaltă parte – art.1129 alin.(2) C.pr.civ.

Judecata

Conform art. 1130 alin. (1) C.pr.civ., cererea de recunoaştere sau de executare a

hotărârii arbitrale străine se soluţionează prin hotărâre dată cu citarea părţilor şi care poate fi

atacată numai cu apel.

Cererea poate fi soluţionată fără citarea părţilor dacă din hotărâre rezultă că pârâtul a

fost de acord cu admiterea acţiunii – art.1130 alin.(2) C.pr.civ.

Forţa probantă

Potrivit art. 1131 C.pr.civ., hotărârile arbitrale străine pronunţate de un tribunal arbitral

competent beneficiază în România de forţa probantă cu privire la situaţiile de fapt pe care le

constată.

Examinarea fondului cauzei

Conform art. 1132 C.pr.civ., tribunalul nu poate examina hotărârea arbitrală pe fondul

diferendului.

IX.3. Ordonanţa preşedinţială

Procedura ordonanței președințiale este reglementată de dispozițiile art. 997-1002 din

Codul de procedură civilă.

Condiţii de admisibilitate.

Potrivit art. 997 alin.(1) C.pr.civ., instanţa de judecată, stabilind că în favoarea

reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri

grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei

164

pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi

cu prilejul unei executări389

.

Ordonanţa este provizorie şi executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune

privind durata sa şi nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse

vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului – art.997 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.997 alin.(3) C.pr.civ., la cererea reclamantului, instanţa va putea hotărî ca

executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen.

Ordonanţa va putea fi dată chiar şi atunci când este în curs judecata asupra fondului –

art.997 alin.(4) C.pr.civ.

Pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în

fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt –

art.997 alin.(5) C.pr.civ.

Prin urmare, condiţiile de admisibilitate pentru ca instanţa de judecată să adopte

ordonanţă preşedinţială sunt următoarele:

- să existe aparenţa de drept;

- să fie cazuri grabnice;

- pentru păstrarea unui drept care s-ar putea păgubi prin întârziere390

;

- pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara;

- pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Urgenţa este apreciată de instanţă în mod concret, în raport de circumstanţele

obiective ale cauzei.

Aparenţa în drept corespunde de cele mai multe ori dreptului pe care îl are una dintre

părţi.

Neabordarea fondului litigiului. Rezolvând cererea de ordonanţă preşedinţială,

instanţa nu poate prejudeca fondul, revenind acesteia obligaţia de a se rezuma la verificarea

aparenţei fondului.

Instanţa competentă.

Potrivit art. 998 C.pr.civ., cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la

instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului.

Trăsăturile ordonanţei preşedinţiale.

Trăsăturile ordonanţei preşedinţiale rezultă din natura, justificarea şi finalitatea ei,

acestea fiind următoarele391

:

- este o procedură specială de judecată, care poate fi anterioară începerii judecării în

fond sau incidentă unei judecăţi în fond;

- este o procedură rapidă de judecată, ea putând fi dată şi fără citarea părţilor, instanţa

putând hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea vreunui termen;

- este o hotărâre specifică, prin care se ordonă măsuri provizorii.

Procedura de soluţionare

Conform art. 999 alin.(1) C.pr.civ., în vederea judecării cererii, părţile vor fi citate

conform normelor privind citarea în procesele urgente, iar pârâtului i se va comunica o copie

de pe cerere şi de pe actele care o însoţesc. Întâmpinarea nu este obligatorie.

Ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor. În caz de urgenţă deosebită,

ordonanţa va putea fi dată chiar în aceeaşi zi, instanţa pronunţându-se asupra măsurii

solicitate pe baza cererii şi actelor depuse, fără concluziile părţilor – art.999 alin.(2) C.pr.civ.

389

C.Roşu, Drept procesual civil. Partea specială conform noului Cod de procedură civilă. Ediţia 6, Ed.

C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.146-147. 390

I.Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.649. 391

C.Roşu, op.cit., p.148-149.

165

Potrivit art.999 alin.(3) C.pr.civ., judecata se face de urgenţă şi cu precădere, nefiind

admisibile probe a căror administrare necesită un timp îndelungat. Dispoziţiile privind

cercetarea procesului nu sunt aplicabile.

Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanţei se face în

cel mult 48 de ore de la pronunţare – art.999 alin.(4) C.pr.civ.

În cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale se poate formula o cerere de intervenţie

voluntară, dar nu este admisibilă o cerere de chemare în garanţie, întrucât nu se soluţionează

fondul dreptului.

Nu sunt compatibile cu procedura ordonanţei preşedinţiale nici chemare în judecată a

altor persoane şi nici arătarea titularului dreptului.

Cererea reconvenţională este admisibilă dacă prin intermediul ei se urmăreşte

obţinerea unei ordonanţe preşedinţiale392

.

Calea de atac

Potrivit art. 1000 alin.(1) C.pr.civ., dacă prin legi speciale nu se prevede altfel,

ordonanţa este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu

citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.

Instanţa de apel poate suspenda executarea până la judecarea apelului, dar numai cu

plata unei cauţiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta – art.1000 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.1000 alin.(3) C.pr.civ., apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu

citarea părţilor. Dispoziţiile art.999 alin.(4) sunt aplicabile.

Împotriva executării ordonanţei preşedinţiale se poate face contestaţie la executare –

art.1000 alin.(4) C.pr.civ.

Transformarea cererii

Potrivit art.1001 C.pr.civ., la solicitarea reclamantului, până la închiderea dezbaterilor

la prima instanţă, cererea de ordonanţă preşedinţială va putea fi transformată într-o cerere de

drept comun, situaţie în care pârâtul va fi încunoştinţat şi citat în mod expres cu această

menţiune.

Autoritatea de lucru judecat

Conform art.1002 alin.(1) C.pr.civ., ordonanţa preşedinţială are autoritate de lucru

judecat faţă de o altă cerere de ordonanţă preşedinţială, numai dacă nu s-au modificat

împrejurările de fapt care au justificat-o.

Ordonanţa preşedinţială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul

dreptului – art.1002 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.1002 alin.(3) C.pr.civ., hotărârea dată asupra fondului dreptului are

autoritate de lucru judecat asupra unei cereri ulterioare de ordonanţă preşedinţială.

Domeniul de aplicare al ordonanţei preşedinţiale.

Domeniul de aplicare al ordonanţei preşedinţiale este foarte larg.

În principiu, ordonanţa preşedinţială este aplicabilă în orice materie, dacă în acea

materie legea nu a stabilit o procedură specială, exclusivă.

Ordonanţa preşedinţială nu-şi găseşte aplicarea în faţa instanţei de contencios

administrativ, deoarece Legea nr.554/2004 organizează o altă procedură pentru soluţionarea

grabnică a unor situaţii de urgenţă.

Ordonanţa preşedinţială îşi are aplicabilitate în materia raporturilor de familie, a

raporturilor de vecinătate şi de proprietate, în materia raporturilor locative, în materia

executărilor silite.

De asemenea, în Codul civil, (Legea nr.287/2009393

) întâlnim mai multe aplicaţii ale

ordonanţei preşedinţiale:

- art.217 C. civ., care se referă la nulitatea actelor emise de o persoană juridică;

392

I.Deleanu, op.cit., p.657-661. 393

M.Of., nr.511 din 24 iulie 2009.

166

- art.254 C. civ., cu privire la apărarea dreptului la nume;

- art.630 C. civ., referitoare la depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii;

- art.1103 alin.(1) C. civ., privind dreptul de opţiune succesorală;

- art.1278 C. civ., cu privire la pactul de opţiune;

- art. 1337 alin.(4) C. civ., în materia gestiunii de afaceri;

- art.1592 C.civ., cu privire la acţiunea deţinătorului deposedat în mod nelegitim;

- art.1979 C.civ., privind constatarea stării bunurilor transportate;

- art.2162 C.civ., cu privire la materia împrumutului de consumaţie;

- art.2198 alin.(3) C.civ., cu privire la deschiderea casetei de valori;

- art.2287 C.civ., cu privire la caracterul suficient al bunurilor fideiusorului sau al

garanţei oferite în locul fideiusiunii;

- art.2452 C.civ., cu privire la opoziţia la executare în cazul vânzării bunului

ipotecat394

.

IX.4. Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute

Procedura refacerii înscrisurilor și hotărârilor dispărute este reglementată de art. 1054-

1056 C.pr.civ.

Refacerea dosarelor sau înscrisurilor în cauzele în curs de soluţionare Potrivit art.1054 alin.(1) C.pr.civ., dosarele sau înscrisurile privitoare la o pricină în

curs de judecată, dispărute în orice mod, se pot reface de însăşi instanţa învestită cu judecarea

cauzei.

În scopul prevăzut la alin. (1), instanţa va fixa termen, chiar din oficiu, citând părţile

şi, după caz, martorii şi experţii; va cere copii de pe înscrisurile ce i-au fost trimise de

autorităţi şi de care părţile s-au folosit sau de pe înscrisurile depuse de părţi, dispunând

totodată să se scoată din registrele instanţei toate datele privitoare la înscrisurile ce se refac –

art.1054 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.1054 alin.(3) C.pr.civ., pot servi la refacerea dosarului copiile legalizate

de pe înscrisurile dispărute ce se află în posesia părţilor ori a altor persoane sau a autorităţilor.

Încheierea nu va putea fi atacată decât odată cu fondul – art.1054 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.1054 alin.(5) C.pr.civ., înscrisurile refăcute ţin locul originalelor, până la

găsirea acestora.

Refacerea hotărârilor dispărute Conform art.1055 alin.(1) C.pr.civ., dacă dosarul sau înscrisurile dispărute priveau o

pricină în care se pronunţase o hotărâre, această hotărâre se va reface de către instanţa care a

pronunţat-o, după cel de-al doilea exemplar al hotărârii păstrat la mapă, iar dacă şi acel

exemplar ar fi dispărut, vor putea servi la refacere copiile legalizate de pe hotărâre, ce s-au

încredinţat părţilor sau altor personae.

În acest scop, instanţa va putea să dispună, din oficiu, să se facă publicaţii într-un ziar

de largă răspândire, cu invitaţia ca orice posesor al unei copii de pe hotărâre să o depună la

grefa instanţei care a ordonat publicaţia- art.1055 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.1055 alin.(3) C.pr.civ., dacă hotărârea nu se poate reface pe calea arătată la

alin. (1) şi (2), se va trece la refacerea ei de către instanţa care a pronunţat-o, potrivit

dispoziţiilor art. 1.054.

În situaţia în care dosarul, inclusiv hotărârea, nu se pot reface nici potrivit alin. (3), iar

cauza se află în apel, instanţa de apel va judeca din nou pricina în fond. Pentru judecata din

nou a cauzei, părţile sunt obligate să facă dovada că între ele a existat litigiul ce face obiectul

rejudecării şi că acesta a fost soluţionat prin hotărâre judecătorească. Dovada se va face cu

394

C.Roşu, op.cit., p.149-156.

167

orice înscrisuri sau extrase din registrele ori din alte evidenţe ale instanţei judecătoreşti sau ale

altor autorităţi – art.1055 alin.(4) C.pr.civ..

Conform art.1055 alin.(5) C.pr.civ., când procesul se află în recurs, iar dosarul,

inclusiv hotărârile date în primă instanţă sau apel, nu pot fi refăcute nici potrivit alin. (3),

instanţa de recurs va trimite cauza instanţei de apel pentru a proceda potrivit alin. (4).

Dacă în cursul judecării a fost găsită hotărârea dispărută, cererea de refacere va fi

respinsă – art.1055 alin.(6) C.pr.civ..

Potrivit art.1055 alin.(7) C.pr.civ., dacă ulterior judecării cererii de refacere hotărârea

dispărută a fost găsită, hotărârea refăcută potrivit prevederilor alin. (3), (4) şi (5) va fi anulată

de către instanţa care a pronunţat-o.

Refacerea hotărârilor definitive Conform art.1056 C.pr.civ., dispoziţiile art.1.054 şi 1.055 se aplică în mod

corespunzător şi în cazul în care se solicită refacerea unei hotărâri definitive395

.

IX.5. Procedura ofertei de plată și consemnațiunii

Această procedură este reglementată de art.1006- art.1013 Cod de procedură civilă şi

trebuie corelate cu prevederile art.1510-1515 C.civ., referitoare la punerea în întârziere a

creditorului396

.

Domeniu de aplicare

Potrivit art.1006 C.pr.civ., când creditorul refuză să primească plata de la debitor,

acesta din urmă este în drept să facă ofertă reală şi să consemneze ceea ce datorează.

Procedura ofertei reale Conform art.1007 alin (1) C.pr.civ., în scopul prevăzut la art. 1.006, debitorul va face

creditorului, prin mijlocirea unui executor judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în

care se află domiciliul ori sediul creditorului sau domiciliul ales al acestuia, o somaţie, prin

care este invitat să primească prestaţia datorat.

În acea somaţie se vor arăta locul, data şi ora când suma sau obiectul oferit urmează să

îi fie predat creditorului – art.1007 alin.(2) C.pr.civ.

Acceptarea ofertei reale

Potrivit art.1008 C.pr.civ., în cazul în care creditorul primeşte suma sau bunul oferit,

debitorul este liberat de obligaţia sa. Executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal prin

care va constata acceptarea ofertei reale.

Consemnarea sumei sau a bunului Conform art.1009 alin.(1) C.pr.civ., dacă creditorul nu se prezintă sau refuză să

primească suma ori obiectul oferit, executorul judecătoresc va încheia proces-verbal în care va

consemna aceste împrejurări.

În cazul prevăzut la alin. (1), debitorul, spre a se libera de datorie, va putea să

consemneze suma sau bunul oferit la CEC Bank - S.A. sau la orice altă instituţie de credit ori,

după caz, la o unitate specializată, iar recipisa de consemnare se va depune la executorul

judecătoresc care a trimis somaţia. Procedura de consemnare a sumelor de bani este

obligatorie pentru unitatea la care urmează a se face consemnarea şi nu poate fi condiţionată

de existenţa acordului creditorului. Consemnarea bunurilor se face în condiţiile prevăzute de

lege – art.1009 alin.(2) C.pr.civ..

Potrivit art.1009 alin.(3) C.pr.civ., consemnarea va fi precedată de o nouă somaţie

adresată creditorului în care se vor arăta ziua şi ora când şi locul unde suma sau, după caz,

bunul oferit se va depune.

Anularea ofertei reale, urmată de consemnaţiune

395

C.Roşu., op.cit., p.180-181 396

C.Roşu. op.cit., p.161.

168

Potrivit art.1010 C.pr.civ., după consemnare, executorul judecătoresc va constata,

printr-o încheiere dată fără citarea părţilor, efectuarea plăţii şi liberarea debitorului. Încheierea

se comunică creditorului în termen de 5 zile de la întocmirea acesteia.

În termen de 15 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la alin. (1), creditorul va

putea cere anularea acesteia pentru nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond şi de formă

ale ofertei de plată şi consemnaţiunii, la judecătoria în circumscripţia căreia s-a făcut

consemnarea. Hotărârea poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare

– art.1010 alin.(2) C.pr.civ..

Conform art.1010 alin.(3) C.pr.civ., debitorul este considerat liberat la data

consemnării plăţii, în afară de cazul în care se anulează oferta de plată şi consemnaţiunea.

Oferta de plată în faţa instanţei Potrivit art.1011 alin.(1) C.pr.civ., oferta de plată poate fi făcută şi în timpul

procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu al judecăţii. În acest caz, prin încheiere,

creditorul este pus în întârziere să primească suma sau, după caz, bunul. Dacă creditorul este

prezent şi primeşte prestaţia datorată, liberarea debitorului se va constata prin încheiere.

În cazul în care creditorul lipseşte sau refuză primirea prestaţiei, debitorul va proceda

la consemnare conform dispoziţiilor art. 1.009 alin. (2), iar recipisa de consemnare va fi pusă

la dispoziţia instanţei, care, prin încheiere, va constata liberarea debitorului – art.1011 alin.(2)

C.pr.civ.

Conform art.1011 alin.(3) C.pr.civ., încheierile prevăzute la alin. (1) şi (2) se atacă

numai odată cu fondul, cu excepţia celor date în recurs, care sunt definitive.

Radierea ipotecilor Potrivit art.1012 C.pr.civ., în baza procesului-verbal întocmit în condiţiile art. 1.008

ori a încheierii emise în condiţiile art. 1.010 sau 1.011, cel interesat va putea cere radierea din

cartea funciară sau din alte registre publice a drepturilor de ipotecă constituite în vederea

garantării creanţei stinse în condiţiile prezentului titlu.

Incidenţa dispoziţiilor Codului civil Conform art.1013 C.pr.civ., dispoziţiile prezentului titlu, referitoare la procedura

ofertei de plată şi consemnaţiunii, se completează cu prevederile Codului civil privitoare la

plată, precum şi cu cele referitoare la ofertele de plată şi consemnaţiuni.

IX.6. Măsuri asigurători și provizorii

Măsurile asigurătorii sunt regelementate în Titlul IV din Cartea VI, fiind regelemntate

următoarele măsuri: sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie şi sechestrul judiciar.

Potrivit art.11 lit.b) din OUG nr.80/2013, cererile în legătură cu măsurile asigurătorii

se taxează cu suma de 100 lei.

IX.6.1. Sechestrul asigurător

Sechestrul asigurător este o măsură utilă pentru creditor de a indisponibiliza un bun al

debitorului până când va obţine un titlu executor. După obţinerea titlului executor creditorul

poate să treacă direct la executare silită dacă debitorul nu şi-a executat până la acel moment

obligaţia sau refuză să o facă397

.

Noţiune Potrivit art.952 C.pr.civ., sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor

mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în

397

C.Roşu, op.cit. p.131.

169

scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu

executoriu.

Condiţii de înfiinţare Conform art.953 alin.(1) C.pr.civ., creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui

creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru

asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat

cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de

către instanţă.

Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă

dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de

jumătate din valoarea reclamată – art.953 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.953 alin.(3) C.pr.civ., instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar

şi atunci când creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa

asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca

debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea. În aceste

cazuri, creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute la alin. (1) şi

să depună o cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă.

Procedura de soluţionare Conform art.954 alin.(1) C.pr.civ., cererea de sechestru asigurător se adresează

instanţei care este competentă să judece procesul în prima instanţă. Creditorul nu este dator să

individualizeze bunurile asupra cărora solicită să se înfiinţeze sechestrul.

Instanţa va decide de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere

executorie, stabilind suma până la care se încuviinţează sechestrul, fixând totodată, dacă este

cazul, cuantumul cauţiunii şi termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta –

art.954 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.954 alin.(3) C.pr.civ., încheierea prin care se soluţionează cererea de

sechestru se comunică creditorului de îndată de către instanţă, iar debitorului de către

executorul judecătoresc, odată cu luarea măsurii. Încheierea este supusă numai apelului, în

termen de 5 zile de la comunicare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă

şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor.

Dispoziţiile art. 999 alin. (4) se aplică atât la soluţionarea cererii, cât şi la judecarea

apelului – art.954 alin.(4) C.pr.civ.

Executarea măsurii Conform art.955 alin.(1) C.pr.civ., măsura sechestrului asigurător se aduce la

îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor prezentului cod cu privire la

executarea silită, care se aplică în mod corespunzător, fără a mai cere vreo autorizare sau

încuviinţare în acest sens.

În cazul bunurilor mobile, executorul se va deplasa, în cel mai scurt timp posibil, la

locul unde se află bunurile asupra cărora se va aplica sechestrul. Executorul judecătoresc va

aplica sechestrul asupra bunurilor urmăribile numai în măsura necesară realizării creanţei. În

toate cazurile, sechestrul asigurător se va aplica fără somaţie ori înştiinţare prealabilă a

debitorului – art.955 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.955 alin.(3) C.pr.civ., sechestrul asigurător înfiinţat asupra unui bun supus

unor formalităţi de publicitate se va înscrie de îndată în cartea funciară, registrul comerţului,

Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare sau în alte registre publice, după caz.

Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun

drept asupra imobilului respectiv.

Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului cel interesat va

putea face contestaţie la executare – art.955 alin.4 C.pr.civ.

Desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător

170

Conform art.956 C.pr.civ., nedepunerea cauţiunii în termenul fixat de instanţă atrage

desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător. Aceasta se constată prin încheiere definitivă,

dată fără citarea părţilor.

Ridicarea sechestrului asigurător Potrivit art.957 alin.(1) C.pr.civ., dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie

îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se

soluţionează în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin

încheiere supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic

superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere. Dispoziţiile art. 953 alin. (4) se aplică

în mod corespunzător.

De asemenea, în cazul în care cererea principală, în temeiul căreia a fost încuviinţată

măsura asigurătorie, a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre definitivă ori dacă cel

care a făcut-o a renunţat la judecarea acesteia, debitorul poate cere ridicarea măsurii de către

instanţa care a încuviinţat-o. Asupra cererii instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă, dată

fără citarea părţilor. Dispoziţiile art. 954 se aplică în mod corespunzător – art.957 alin.(2)

C.pr.civ.

Valorificarea bunurilor sechestrate

Conform art.958 C.pr.civ., valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face decât

după ce creditorul a obţinut titlul executoriu.

Dispoziţii speciale Potrivit art.959 C.pr.civ., în toate cazurile în care competenţa de primă instanţă

aparţine curţii de apel, calea de atac este recursul, dispoziţiile art. 954 şi 957 aplicându-se în

mod corespunzător.

IX.6.1.1. Dispoziţii speciale privind sechestrul asigurător al navelor civile

Conform art.960 C.pr.civ., creditorul poate solicita înfiinţarea sechestrului asigurător

asupra unei nave, în condiţiile dispoziţiilor prezentei secţiuni, precum şi ale secţiunii 1 a

prezentului capitol care se aplică în mod corespunzător, cu respectarea convenţiilor

internaţionale asupra sechestrului navelor, la care România este parte.

Înfiinţarea sechestrului. Condiţii

Potrivit art.961 alin.(1) C.pr.civ., în cazuri urgente, cererea de înfiinţare a sechestrului

asigurător asupra unei nave se poate face chiar şi înaintea introducerii acţiunii de fond. În

acest caz, creditorul care a obţinut instituirea sechestrului asigurător este obligat să introducă

acţiunea la instanţa competentă sau să iniţieze demersurile pentru constituirea tribunalului

arbitral într-un termen de cel mult 20 de zile de la data încuviinţării măsurii asigurătorii.

Cererea de sechestru se judecă de urgenţă în camera de consiliu, cu citarea părţilor.

Încheierea este executorie şi este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare –

art.961 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.961 alin.(3) C.pr.civ., neintroducerea acţiunii în termenul prevăzut la

alin.(1) atrage desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător. Aceasta se constată prin

încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor.

Instanţa competentă

Potrivit art.962 C.pr.civ., competenţa de soluţionare a cererii de sechestru asigurător

asupra unei nave aparţine tribunalului locului unde se află nava, indiferent de instanţa la care

s-a introdus sau urmează a fi introdusă acţiunea de fond.

Interdicţia sechestrului

Conform art.963 alin.(1) C.pr.civ., nava gata de plecare nu poate fi pusă sub sechestru

asigurător.

171

Nava se consideră că este gata de plecare din momentul în care comandantul are la

bord certificatele, toate documentele navei, precum şi permisul de plecare, predate

comandantului de căpitănia portului – art.963 alin.(2) C.pr.civ.

Autorizarea efectuării de călătorii

Potrivit art.964 alin.(1) C.pr.civ., după încuviinţarea sechestrului asigurător, la cererea

creditorului care are un privilegiu asupra unei nave, a unui coproprietar al navei sau chiar a

debitorului, instanţa care a dispus măsura asigurătorie poate ordona ca nava să întreprindă una

sau mai multe călătorii, stabilind în acelaşi timp toate măsurile preventive care, după

împrejurări, ar fi necesare.

Dispoziţiile art. 961 alin. (2) se aplică în mod corespunzător – art.964 alin.(2)

C.pr.civ..

Conform art.964 alin.(3) C.pr.civ., nava poate pleca numai după transcrierea încheierii

de încuviinţare în registrele autorităţii maritime respective şi înscrierea menţiunii

corespunzătoare în actul de naţionalitate.

Cheltuielile necesare pentru efectuarea călătoriei se vor avansa de cel care a solicitat

aceasta – art.964 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.964 alin.(5) C.pr.civ., navlul pentru călătoriile autorizate de instanţă, după

ce mai întâi se vor scădea cheltuielile prevăzute la alin. (4), va putea fi adăugat la preţul

vânzării.

Strămutarea sechestrului

Conform art.965 alin.(1) C.pr.civ., pentru motive temeinic justificate, la cererea

debitorului sau, după caz, a creditorului, instanţa care a dispus sechestrul asigurător poate

încuviinţa schimbarea navei sechestrate cu alta.

Dispoziţiile art. 961 alin. (2) se aplică în mod corespunzător – art.965 alin.(2)

C.pr.civ..

Sechestrarea mărfurilor

Potrivit art.966 C.pr.civ., creditorul posesorului legitim al conosamentului poate

proceda la sechestrarea mărfurilor reprezentate în conosament, aflate la bordul unei nave.

Dacă nu se solicită deopotrivă şi sechestrarea navei, creditorul va trebui să ceară şi

descărcarea mărfii.

Executarea sechestrului

Conform art.967 alin.(1) C.pr.civ., măsura sechestrului asigurător se aduce la

îndeplinire prin imobilizarea navei de către căpitănia portului unde aceasta se află. În acest

caz, căpitănia portului nu va elibera documentele necesare navigaţiei şi nu va admite plecarea

navei din port sau radă.

Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului cel interesat va

putea face contestaţie la executare la tribunalul locului unde se află nava – art.967 alin.(2)

C.pr.civ.

Măsuri urgente

Potrivit art.968 C.pr.civ., pentru asigurarea traficului portuar şi a siguranţei civile pe

durata imobilizării navei, instanţa arătată la art. 962 va putea dispune, pe calea ordonanţei

preşedinţiale, măsuri urgente, dispoziţiile art. 997 şi următoarele aplicându-se în mod

corespunzător.

Oprirea temporară a plecării navei

Conform art.969 C.pr.civ., oprirea temporară a plecării navei, în absenţa unei hotărâri

judecătoreşti, se poate dispune de căpitănia portului în condiţiile legii speciale.

Cererile care au ca obiect instituirea de măsuri asigurătorii asupra nevelor şi

aeronavelor se taxează cu 1.000 lei398

.

398

C.Roşu., op.cit. p.135.

172

IX.6.2 Poprirea asigurătorie

Obiectul popririi asigurătorii Potrivit art.970 C.pr.civ., poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de

bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului

de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi

juridice existente, în condiţiile stabilite la art. 953.

Reguli aplicabile Conform art.971 alin.(1) C.pr.civ., soluţionarea cererii, executarea măsurii,

desfiinţarea şi ridicarea popririi asigurătorii se vor efectua potrivit dispoziţiilor art. 954 - 959,

care se aplică în mod corespunzător.

În cererea de poprire bancară creditorul nu este dator să individualizeze terţii popriţi

cu privire la care solicită să se înfiinţeze poprirea – art.971 alin.(2) C.pr.civ.

IX.6.3 Sechestrul judiciar

Noţiune

Potrivit art.972 C.pr.civ., sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunurilor ce

formează obiectul litigiului sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin încredinţarea pazei

acestora unui administrator-sechestru desemnat potrivit art. 976.

Condiţii de înfiinţare Conform art.973 alin.(1) C.pr.civ., ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii

sau altui drept real principal, asupra posesiei unui bun mobil sau imobil ori asupra folosinţei

sau administrării unui bun proprietate comună, instanţa de judecată va putea să încuviinţeze,

la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este

necesară pentru conservarea dreptului respective.

Potrivit art.973 alin.(2) C.pr.civ., se va putea, de asemenea, încuviinţa sechestrul

judiciar, chiar fără a exista proces:

a) asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa;

b) asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că

va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;

c) asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta

învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice de bănuială că

debitorul se va sustrage de la eventuala urmărire silită ori să se teamă de sustrageri sau

deteriorări.

În cazul prevăzut la alin. (2), partea care a obţinut instituirea sechestrului judiciar este

obligată să introducă acţiunea la instanţa competentă, să iniţieze demersurile pentru

constituirea tribunalului arbitral sau să solicite punerea în executare a titlului executoriu, într-

un termen de cel mult 20 de zile de la data încuviinţării măsurii asigurătorii – art.973 alin.(3)

C.pr.civ.

Conform art.973 alin.(4) C.pr.civ., nerespectarea dispoziţiilor alin. (3) atrage

desfiinţarea de drept a sechestrului judiciar. Aceasta se constată prin încheiere definitivă dată

fără citarea părţilor.

Instanţa competentă Potrivit art.974 C.pr.civ., cererea pentru înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa

instanţei învestite cu judecarea acţiunii principale în cazul prevăzut la art. 973 alin. (1),

respectiv instanţei în circumscripţia căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 973 alin.

(2).

Procedura de înfiinţare

173

Conform art.975 alin.(1) C.pr.civ., cererea de sechestru judiciar se judecă de urgenţă,

cu citarea părţilor.

În caz de admitere, instanţa va putea să îl oblige pe reclamant la darea unei cauţiuni,

dispoziţiile art. 956 aplicându-se în mod corespunzător – art.975 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.975 alin.(3) C.pr.civ., în cazul bunurilor imobile se va proceda şi la

înscrierea în cartea funciară potrivit art. 955 alin. (3).

Încheierea este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa

ierarhic superioară. Dispoziţiile art. 954 alin. (4) şi cele ale art. 959 se aplică în mod

corespunzător – art.975 alin.(4) C.pr.civ.

Administratorul-sechestru Conform art.976 alin.)1) C.pr.civ., paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei

desemnate de părţi de comun acord, iar în caz de neînţelegere, unei persoane desemnate de

instanţă, care va putea fi chiar deţinătorul bunului. În acest scop, executorul judecătoresc,

sesizat de partea interesată, se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi pus sub

sechestru şi îl va da în primire, pe bază de proces-verbal, administratorului-sechestru. Un

exemplar al procesului-verbal va fi înaintat şi instanţei care a încuviinţat măsura.

Administratorul-sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va

încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu caracter curent, precum şi pe

cele constatate prin titlu executoriu. De asemenea, cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a

numit, administratorul-sechestru va putea să înstrăineze bunul în cazul în care acesta nu poate

fi conservat sau dacă, dintr-un alt motiv, măsura înstrăinării este vădit necesară şi, dacă a fost

în prealabil autorizat, el va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul

pus sub sechestru – art.976 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.976 alin.(3) C.pr.civ., dacă administrator-sechestru a fost numită o altă

persoană decât deţinătorul, instanţa va fixa, pentru activitatea prestată, o sumă drept

remuneraţie, stabilind totodată şi modalităţile de plată.

Administratorul provizoriu Conform art.977 C.pr.civ., în cazuri urgente, instanţa va putea numi, prin încheiere

definitivă dată fără citarea părţilor, un administrator provizoriu până la soluţionarea cererii de

sechestru judiciar.

IX.7. Procedura divorţului Procedura divorțului estre reglementată în Titlul I din Cartea a VI-a a Codului de

procedură civilă, art.915 și următoarele, dar și de art. 373 și următoarele C. Civ399

.

Instanţa competentă Potrivit art.915 alin.(1) C.pr.civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în

circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut

locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei

în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în

circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi

instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia

căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să

introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord,

cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti-art.

915 alin. (2) C.pr.civ.

399

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p.718

174

Într-o opinie400

, s-a arătat că în ipoteza în care există o cerere de desfacere a căsătoriei

pentru separare de fapt îndelungată, ar fi fost necesară și utilă precizarea competenței

teritoriale a instanței în raport cu locuința soțului la care se află copilul sau copii minori, mai

ales că art. 321 alin. (1) C. civ. menționează și o asemenea locuință a familiei.

Cererea de divorţ Conform art. 916 alin.(1) C.pr.civ.,cererea de divorţ va cuprinde, pe lângă cele

prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, numele copiilor minori ai celor 2 soţi

ori adoptaţi de aceştia.

Dacă nu sunt copii minori, se va menţiona în cerere această împrejurare-art.916 alin.

(2) C.pr.civ.

Potrivit art 916 alin. (3) C.pr.civ., la cerere se vor alătura o copie a certificatului de

căsătorie şi, după caz, câte o copie a certificatelor de naştere ale copiilor minori.

La cerere se poate alătura, după caz, înţelegerea soţilor rezultată din mediere cu privire

la desfacerea căsătoriei şi, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului-art.916 alin.

(4) C.pr.civ.

Dreptul de a exercita acțiunea de divorț este unul esențialmente personal, așa încât

divorțul nu poate fi cerut nici de creditori, nici de moștenitorii unuia dintre soți, nici de altă

persoană ăn locul absentului sau al celui dispărut401

.

Cererea reconvenţională Potrivit art. 917 alin. (1) C.pr.civ., soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel

mai târziu până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal, pentru faptele

petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată pârâtul va putea

face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.

Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea

reclamantului-art. 917 alin. (2) C.pr.civ.

Conform art. 917 alin. (3) C.pr.civ., în cazul în care motivele divorţului s-au ivit după

începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se

află în apel, cererea pârâtului va putea fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea

apelului.

Neintroducerea cererii în termenele arătate la alin. (1) şi (3) atrage decăderea soţului

pârât din dreptul de a cere divorţul pentru acele motive. Dacă cererea reclamantului a fost

respinsă, soţul pârât poate cere divorţul pentru motive ivite ulterior-art. 917 alin. (4) C.pr.civ.

Cererea reconvențională nu poate fi disjunsă de cerea principal, pentru a fi judecată

separate.

Calitatea procesuală active Potrivit art.918 alin.(1) C.pr.civ., desfacerea căsătoriei prin divorţ poate fi cerută

numai de soţi.

Cu toate acestea, soţul pus sub interdicţie judecătorească poate cere divorţul prin

reprezentant legal sau personal în cazul în care face dovada că are capacitatea de

discernământ neafectată-art.918 alin. (2) C.pr.civ.

Cereri accesorii şi incidentale Conform art. 919 alin.(1) C.pr.civ., la cerere, instanţa de divorţ se pronunţă şi cu

privire la:

a) exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi

educare a copiilor, locuinţa copilului şi dreptul părintelui de a avea legături personale cu

acesta;

b) numele soţilor după divorţ;

c) locuinţa familiei;

400

I. Deleanu, op. cit., p.722 401

I. Deleanu, op. cit., p.724

175

d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a

desfacerii căsătoriei;

e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia compensatorie între foştii soţi;

f) încetarea regimului matrimonial şi, după caz, lichidarea comunităţii de bunuri şi

partajul acestora.

Când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi,

instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei

părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost

solicitat prin cererea de divorţ-art.919 alin. (2) C.pr.civ.

De asemenea, instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta

soţii după divorţ, potrivit prevederilor Codului civil-art.919 alin. (3) C.pr.civ.

Măsuri vremelnice Potrivit art. 920 C.pr.civ., instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă

preşedinţială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori, la obligaţia de

întreţinere, la încasarea alocaţiei de stat pentru copii şi la folosirea locuinţei familiei.

În toate cazurile ascultarea copilului minor este obligatorie402

.

Prezenţa personală a părţilor Conform art. 921 alin. (1) C.pr.civ., în faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în

persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este

împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie judecătorească, are reşedinţa în străinătate

sau se află într-o altă asemenea situaţie, care îl împiedică să se prezinte personal; în astfel de

cazuri, cel în cauză se va putea înfăţişa prin avocat, mandatar sau, după caz, prin tutore ori

curator.

Instanţa va încerca la fiecare înfăţişare împăcarea soţilor-art. 921 alin. (2) C.pr.civ..

În toate cazurile, instanţa este obligată să îl asculte pe copilul minor, potrivit

prevederilor Codului civil-art. 921 alin. (3) C.pr.civ.

Absenţa reclamantului Potrivit art. 922 C.pr.civ., dacă la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul

lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută.

Citarea pârâtului Dacă procedura de citare a soţului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a

prezentat la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru

a verifica dacă pârâtul îşi are locuinţa la locul indicat în cerere şi, dacă va constata că nu

locuieşte acolo, va dispune citarea lui la locuinţa sa efectivă, precum şi, dacă este cazul, la

locul său de muncă-art. 923 C.pr.civ.

Renunţarea la judecată Potrivit art. 924 C.pr.civ., reclamantul poate renunţa la judecată în tot cursul judecăţii,

chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are niciun efect asupra cererii

de divorţ făcute de pârât.

Împăcarea soţilor Conform art. 925 alin.(1) C.pr.civ., soţii se pot împăca în tot cursul judecăţii, chiar

dacă nu au fost plătite taxele de timbru. În acest caz, instanţa va lua act de împăcare şi va

dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului, precum şi restituirea taxelor de timbru,

dacă au fost achitate.

Oricare dintre soţi va putea formula o cerere nouă pentru fapte petrecute după

împăcare şi, în acest caz, se va putea folosi şi de faptele vechi-art. 925 alin. (2) C.pr.civ.

Decesul unuia dintre soţi

402

I. Deleanu, op. cit., p.730

176

Potrivit art. 926 alin.(1) C.pr.civ., dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre soţi

decedează, instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre definitivă,

închiderea dosarului.

Cu toate acestea, când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa pârâtului şi

reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând moştenitori, aceştia vor putea continua

acţiunea, pe care instanţa o va admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soţului pârât.

În caz contrar, dispoziţiile alin. (1) rămân aplicabile-art.926 alin. (2) C.pr.civ.

Conform art. 926 alin.(3) C.pr.civ., pentru introducerea în cauză a moştenitorilor

soţului reclamant, instanţa va face aplicarea art. 412 alin. (1) pct. 1.

În cazul în care acţiunea este continuată de moştenitorii soţului reclamant, potrivit

alin. (2), căsătoria se socoteşte desfăcută la data introducerii cererii de divorţ-art.926 alin.(4)

C.pr.civ.

Nemotivarea hotărârii Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită

instanţei aceasta-art. 927 C.pr.civ..

Căi de atac. Publicitatea hotărârii Potrivit art. 928 alin.(1) C.pr.civ., apelul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-

a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.

Apelul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul-art. 928 alin.

(2) C.pr.civ.

Conform art. 928 alin.(3) C.pr.civ., dacă unul dintre soţi s-a recăsătorit, hotărârea

definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria nu este supusă contestaţiei în anulare şi revizuirii în

ce priveşte divorţul.

Instanţa la care hotărârea de divorţ a rămas definitivă o va trimite, din oficiu,

serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului naţional al regimurilor

matrimoniale, prevăzut de Codul civil, şi dacă unul dintre soţi a fost profesionist, registrului

comerţului-art. 928 alin. (4) C.pr.civ.

IX.7.1. Dispoziții speciale privind diferite forme de divorț.

A.Divorţul remediu

A1. Divorţul prin acordul soţilor

Domeniu de aplicare Potrivit dispoziţiilor art. 929 C.pr.civ. prevederile art.930-933 nu se aplică cazurilor în

care soţii au optat pentru divorţul pe cale administrativă sau notarială, în condiţiile Codului

civil.

Depunerea cererii

Conform art. 930 alin.(1) C.pr.civ., în cazul în care cererea de divorţ se întemeiază, în

condiţiile prevăzute de Codul civil, pe acordul părţilor, ea va fi semnată de ambii soţi sau de

către un mandatar comun, cu procură specială autentică. Dacă mandatarul este avocat, el va

certifica semnătura soţilor, potrivit legii.

Atunci când este cazul, în cererea de divorţ soţii vor stabili şi modalităţile în care au

convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului-art. 930 alin. (2) C.pr.civ..

Primind cererea formulată în condiţiile alin. (1), instanţa va verifica existenţa

consimţământului soţilor, după care va fixa termen pentru soluţionarea cererii în camera de

consiliu-art.930 alin. (3) C.pr.civ.

177

Divorțul prin acordul părților nu trebuie necesarmente să se declanșeze astfel, fiind

posibil ca o cerere comună a soților să fie prezentată instanței în cursul procesului de divorț

declanșat pentru alt motiv dintre cele prevăzute de art. 373 C. civ403

.

Soluţionarea cererii Potrivit art. 931 alin.(1) C.pr.civ., la termenul de judecată, instanţa va verifica dacă

soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va pronunţa

divorţul, fără a face menţiune despre culpa soţilor. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa va lua act de

învoiala soţilor cu privire la cererile accesorii, în condiţiile legii.

Dacă soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va administra probele

prevăzute de lege pentru soluţionarea acestora şi, la cererea părţilor, va pronunţa o hotărâre cu

privire la divorţ, potrivit alin. (1), soluţionând totodată şi cererile privind exercitarea

autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor şi

numele soţilor după divorţ-art. 931 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art. 931 alin.(3) C.pr.civ., dacă va fi cazul, cu privire la celelalte cereri

accesorii instanţa va continua judecata, pronunţând o hotărâre supusă căilor de atac prevăzute

de lege.

Hotărârea pronunţată în condiţiile alin. (1) este definitivă, iar hotărârea pronunţată

potrivit alin. (2) este definitivă numai în ceea ce priveşte divorţul, dacă legea nu prevede

altfel-arrt. 931 alin. (4) C.pr civ.

Cererea acceptată de pârât Potrivit art. 932 alin.(1) C.pr.civ., când cererea de divorţ este întemeiată pe culpa

soţului pârât, iar acesta recunoaşte faptele care au dus la destrămarea vieţii conjugale,

instanţa, dacă reclamantul este de acord, va pronunţa divorţul fără a cerceta temeinicia

motivelor de divorţ şi fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.

Dispoziţiile art. 931 alin. (2) - (4) se aplică în mod corespunzător-art.932 alin.(2)

C.pr.civ.

Dacă reclamantul nu este de acord cu pronunţarea divorţului în condiţiile alin. (1),

cererea va fi soluţionată potrivit art. 934-art.932 alin. (3) C.pr.civ.

A2. Divorţul din motive de sănătate

Condiţii Când divorţul este cerut pentru că starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă

continuarea căsătoriei, instanţa va administra probe privind existenţa bolii şi starea sănătăţii

soţului bolnav şi va pronunţa divorţul, potrivit Codului civil, fără a face menţiune despre

culpa pentru desfacerea căsătoriei-art.933 C.pr.civ.

B.Divorţul din culpa soţilor

Culpa în destrămarea căsătoriei

Potrivit art. 934 alin. (1) C.pr.civ., instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât

atunci când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt

grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Instanţa poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când numai

unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de

destrămarea căsătoriei-art. 934 alin. (2) C.pr.civ.

Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate

rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi

respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la

403

I. Deleanu, op. cit., p.733

178

art. 934 privind pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a reclamantului-art. 934 alin. (3)

C.pr.civ.

Divorţul pentru separarea în fapt îndelungată Conform art. 935 alin.(1) C.pr.civ., când soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin 2 ani,

oricare dintre ei va putea cere divorţul, asumându-şi responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei.

În acest caz, instanţa va verifica existenţa şi durata despărţirii în fapt şi va pronunţa divorţul

din culpa exclusivă a reclamantului.

Dacă soţul pârât se declară de acord cu divorţul, se vor aplica în mod corespunzător

dispoziţiile art. 931-art. 935 alin. (2) C.pr.civ.

IX.8. Acţiunile posesorii

Cererile posesorii sunt regelementsate de art.1003-1005 C.pr.civ., şi de art.949-952

C.civ.

Acţiunile posesorii sunt de două feluri: acţiunea posesorie generală sau în

complângere şi acţiunea posesorie specială.

Acţiunea posesorie generală sau de drept comun urmăreşte prevenirea, încetarea

oricărei tulburări a posesiei sau restituirea bunului în cazul unei deposedări404

.

Condiţii de admisibilitate

Potrivit art.1003 C.pr.civ., cererile posesorii sunt admisibile numai în cazurile şi

condiţiile prevăzute de Codul civil.

Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea acţiunii posesorii generale sunt

următoarele:

-acţiunea să fie introdusă în termenul de prescripţie de un an de la data tulburării sau

deposedării;

- să existe posesia de cel puţin un an asupra bunului;

- posesia reclamantului trebuie să fie utilă, neviciată, adică trebuie să fie continua,

netulburată şi publică405

.

Acţiunea posesorie specială sau în reintegrare, se utilizează pentru apărarea posesiei

atunci când tulburarea sau deposedarea se produc prin violenţă. În cazul acestei acţiuni

legiuitorul nu cere să fie întrunită decât condiţia de a nu fi trecut un an de la tulburarea sau

deposedare.

Judecata şi căile de atac Conform art.1004 alin.(1) C.pr.civ., cererile posesorii se judecă de urgenţă şi cu

precădere.

Sunt inadmisibile cererea reconvenţională şi orice alte cereri prin care se solicită

protecţia unui drept în legătură cu bunul în litigiu – art.1004 alin.(2) C.pr.civ.

Hotărârea dată asupra cererii posesorii este supusă numai apelului – art.1004 alin.(3)

C.pr.civ.

Autoritatea lucrului judecat Potrivit art.1005 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat o

cerere posesorie are autoritate de lucru judecat într-o cerere posesorie ulterioară purtată între

aceleaşi părţi şi întemeiată pe aceleaşi fapte. Ea nu are însă o astfel de autoritate într-o cerere

ulterioară privitoare la fondul dreptului.

Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat o acţiune privitoare la fondul

dreptului are autoritate de lucru judecat într-o cerere posesorie ulterioară în legătură cu acelaşi

bun – art.1005 alin.(2) C.pr.civ.

404

I.Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.322. 405

I.Sferdian, op.cit., p.323.

179

Acţiunile posesorii pot fi introduse şi împotriva proprietarului, însă nu pot fi introduse

împotriva persoanei faţă de care există obligaţia de restituire a bunului406

.

În cazul acţiunilor posesorii, taxa judiciară de timbru se calculează la o valoare care se

stabileşte la 20% din valoarea bunului a cărui posesie se solicită.

IX.9. Procedura partajului judiciar

Această procedură este reglementată de dispozițiile art. 980-996 din Cod de procedură

civilă:

Reguli aplicabile Potrivit art.980 C.pr.civ., judecarea oricărei cereri de partaj privind bunuri asupra

cărora părţile au un drept de proprietate comună se face după procedura prevăzută în

prezentul titlu, cu excepţia cazurilor în care legea prevede o altă procedură.

Cuprinsul cererii Reclamantul este obligat să arate în cerere, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 194,

persoanele între care urmează a avea loc partajul, titlul pe baza căruia acesta este cerut, toate

bunurile supuse partajului, valoarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care le

deţine sau le administrează – art.981 C.pr.civ.

Declaraţiile părţilor Conform art.982 C.pr.civ., la primul termen de judecată, dacă părţile sunt prezente,

instanţa le va lua declaraţie cu privire la fiecare dintre bunurile supuse partajului şi va lua act,

când este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se

află şi valoarea acestora.

Rolul activ al instanţei. Înţelegerile dintre părţi Potrivit art.983 alin.(1) C.pr.civ., în tot cursul procesului, instanţa va stărui ca părţile

să împartă bunurile prin bună învoială.

Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî

potrivit înţelegerii lor. Împărţeala se poate face prin bună învoială şi dacă printre cei interesaţi

se află minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească ori dispăruţi, însă numai cu

încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul, a reprezentantului sau

a ocrotitorului legal – art.983 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.983 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care înţelegerea priveşte numai partajul

anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială,

continuând procesul pentru celelalte bunuri.

Dispoziţiile art. 438 - 441 sunt aplicabile – art.983 alin.(4) C.pr.civ.

În vederea validării înţelegerii părţilor ele se pot înfăţoşa oricând în cursul judecăţii,

chiar fără să fie citate şi să solicite pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească tranzacţia

lor407

.

Dacă părţile se înfăţişează la ziua stabilită pentru judecată, cererea pentru darea

hotărârii va putea fi primită chiar de un singur judecător.

Partajul judiciar Potrivit art.984 alin.(1) C.pr.civ., dacă părţile nu ajung la o înţelegere sau nu încheie o

tranzacţie potrivit celor arătate la art. 983, instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii,

calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de

proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii. Dacă se împarte o moştenire,

instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele

comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii.

406

C.Roşu, op.cit., p.160. 407

C.Roşu, op.cit., p.142.

180

Instanţa va face împărţeala în natură. În temeiul celor stabilite potrivit alin. (1), ea

procedează la formarea loturilor şi la atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în

valoare, ele se întregesc printr-o sumă în bani – art.984 alin.(2) C.pr.civ.

Încheierea de admitere în principiu Conform art.985 alin.(1) C.pr.civ., dacă pentru formarea loturilor sunt necesare

operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru care instanţa nu are date

suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili elementele prevăzute la art. 984, întocmind

în mod corespunzător minuta.

Dacă, în condiţiile legii, s-au formulat şi alte cereri în legătură cu partajul şi de a căror

soluţionare depinde efectuarea acestuia, precum cererea de reducţiune a liberalităţilor

excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin încheierea arătată la alin. (1)

instanţa se va pronunţa şi cu privire la aceste cereri – art.985 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.985 alin.(3) C.pr.civ., prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea

unei expertize pentru formarea loturilor. Raportul de expertiză va arăta valoarea bunurilor şi

criteriile avute în vedere la stabilirea acestei valori, va indica dacă bunurile sunt comod

partajabile în natură şi în ce mod, propunând, la solicitarea instanţei, loturile ce urmează a fi

atribuite.

La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa trebuie să ţină seama de anumite criterii,

precum408

:

-acordul părţilor, dacă există;

- mărimea cotei părţi ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de împărţit;

- natura bunurilor;

- domiciliul şi ocupaţia părţilor;

- faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii

sau îmbunătăţiri cu acordul celorlalţi coproprietari sau altele asemenea.

Încheierea de admitere în principiu suplimentară Potrivit art.986 C.pr.civ., în cazul în care, după pronunţarea încheierii prevăzute la art.

985, dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală, se constată că există şi alţi

coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca privitor

la aceşti coproprietari sau la acele bunuri să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va

putea da, cu citarea părţilor, o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, şi coproprietarii sau

bunurile omise. În aceleaşi condiţii, instanţa poate, cu consimţământul tuturor

coproprietarilor, să elimine un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit.

Căile de atac împotriva unor încheieri Încheierile prevăzute la art. 985 alin. (1) şi art. 986 pot fi atacate numai cu apel odată

cu fondul – art.987 C.pr.civ.

Criteriile partajului La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul

părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de împărţit, natura

bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se

cere împărţeala, au făcut construcţii sau îmbunătăţiri cu acordul celorlalţi coproprietari sau

altele asemenea – art.988 C.pr.civ.

Atribuirea provizorie Conform art.989 alin.(1) C.pr.civ., în cazul în care împărţeala în natură a unui bun nu

este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod

păgubitor destinaţia economică, la cererea unuia dintre coproprietari instanţa, prin încheiere, îi

poate atribui provizoriu întregul bun. Dacă mai mulţi coproprietari cer să li se atribuie bunul,

instanţa va ţine seama de criteriile prevăzute la art. 988. Prin încheiere, ea va stabili şi

408

C.Roşu, op.cit., p.143.

181

termenul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat să

consemneze sumele ce corespund cotelor-părţi cuvenite celorlalţi coproprietari.

Dacă coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul consemnează, în termenul

stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin hotărârea asupra fondului

procesului, îi va atribui acestuia bunul – art.989 alin.(2) C.pr.civ.

În cazul în care coproprietarul nu consemnează în termen sumele cuvenite celorlalţi

coproprietari, instanţa va putea atribui bunul altui coproprietar, în condiţiile prezentului articol

– art.989 alin.(3) C.pr.civ.

Atribuirea definitivă Potrivit art.990 C.pr.civ., la cererea unuia dintre coproprietari, instanţa, ţinând seama

de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să îi atribuie bunul direct prin

hotărârea asupra fondului procesului, stabilind totodată sumele ce se cuvin celorlalţi

coproprietari şi termenul în care este obligat să le plătească.

Vânzarea bunului Conform art.991 alin.(1) C.pr.civ., în cazul în care niciunul dintre coproprietari nu

cere atribuirea bunului ori, deşi acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au consemnat, în

termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin încheiere, va dispune

vânzarea bunului, stabilind totodată dacă vânzarea se va face de către părţi prin bună învoială

ori de către executorul judecătoresc.

Dacă părţile sunt de acord ca vânzarea să se facă prin bună învoială, instanţa va stabili

şi termenul la care aceasta va fi efectuată. Termenul nu poate fi mai mare de 3 luni, în afară de

cazul în care părţile sunt de acord cu majorarea lui – art.991 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.991 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care vreuna dintre părţi nu a fost de acord

cu vânzarea prin bună învoială sau dacă această vânzare nu s-a realizat în termenul stabilit

potrivit alin. (2), instanţa, prin încheiere dată cu citarea părţilor, va dispune ca vânzarea să fie

efectuată de executorul judecătoresc.

Încheierile prevăzute în prezentul articol pot fi atacate separat numai cu apel, în

termen de 15 zile de la pronunţare. Dacă nu au fost astfel atacate, aceste încheieri nu mai pot

fi supuse apelului odată cu hotărârea asupra fondului procesului – art.991 alin.(4) C.pr.civ.

În cazul lor se derogă de la termenul general de apel de 30 de zile, dar şi de la

momentul începerii curgerii termenului de la apel, nu de la comunicare, ci de la pronunţare.

Raţiunea derogării constă în faptul că trebuie rezolvată cu celeritate calea de atac, care

poate fi exercitată separat, anterior pronunţării hotărârii asupra fondului409

.

Procedura vânzării la licitaţie Conform art.992 alin.(1) C.pr.civ., după rămânerea definitivă a încheierii prin care s-a

dispus vânzarea bunului de către un executor judecătoresc, acesta va proceda la efectuarea

vânzării la licitaţie publică.

Executorul va fixa termenul de licitaţie, care nu va putea depăşi 30 de zile pentru

bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile imobile, socotite de la data primirii încheierii, şi

va înştiinţa coproprietarii despre data, ora şi locul vânzării – art.992 alin.(2) C.pr.civ.

Pentru termenul de licitaţie a bunurilor mobile, executorul va întocmi şi afişa

publicaţia de vânzare, cu cel puţin 5 zile înainte de acel termen – art.992 alin.(3) C.pr.civ.

Potrivit art.992 alin.(4) C.pr.civ., în cazul vânzării unui bun imobil, executorul va

întocmi şi afişa publicaţia de vânzare cu cel puţin 30 de zile înainte de termenul de licitaţie.

Coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preţ oferit de

participanţii la licitaţie. De asemenea, ei pot conveni ca vânzarea să nu se facă sub un anumit

preţ – art.992 alin.(5) C.pr.civ.

409

C.Roşu., op.cit., p.144.

182

Dispoziţiile acestui articol se completează în mod corespunzător cu dispoziţiile

Codului de procedură civilă privitoare la vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile şi imobile

prevăzute în materia executării silite – art.992 alin.(6) C.pr.civ.

Bunurile nesupuse vânzării La cererea uneia dintre părţi, instanţa poate proceda la împărţeala bunurilor pentru

care nu a dispus vânzarea potrivit art. 991 – art.993 C.pr.civ.

Soluţionarea cererii de partaj

Conform art.994 alin.(1) C.pr.civ., în toate cazurile, asupra cererii de partaj instanţa se

va pronunţa prin hotărâre.

Sumele depuse de unul dintre coproprietari pentru ceilalţi, precum şi cele rezultate din

vânzare vor fi împărţite de instanţă potrivit dreptului fiecărui coproprietar – art.994 alin.(2)

C.pr.civ.

Potrivit art.994 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care partajul nu se poate realiza în niciuna

dintre modalităţile prevăzute de lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului. Dacă se

introduce o nouă cerere de partaj, încheierile de admitere în principiu prevăzute la art. 985 şi

986 nu au autoritate de lucru judecat.

Hotărârea de partaj Hotărârea de partaj are efect constitutiv – art.995 alin.(1) C.pr.civ.

Conform art.995 alin.(2) C.pr.civ., odată rămasă definitivă, hotărârea de partaj

constituie titlu executoriu şi poate fi pusă în executare chiar dacă nu s-a cerut predarea

efectivă a bunului ori instanţa nu a dispus în mod expres această predare.

Hotărârea de partaj este supusă numai apelului. Cu toate acestea, dacă partajul s-a

cerut pe cale incidentală, hotărârea este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea dată asupra

cererii principale. Acelaşi este şi termenul pentru exercitarea căii de atac, chiar dacă se atacă

numai soluţia dată asupra partajului. Aplicarea criteriilor prevăzute la art. 988 nu poate fi

cenzurată pe calea recursului – art.995 alin.(3) C.pr.civ.

Potrivit art.995 alin.(4) C.pr.civ., executarea cu privire la bunurile împărţite poate fi

cerută în termenul de prescripţie de 10 ani prevăzut la art. 706.

Revendicarea bunurilor atribuite Conform art.996 alin.(1) C.pr.civ., în cazul în care părţile declară în mod expres că nu

solicită predarea bunurilor, hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare silită.

Pentru a intra în posesia bunurilor atribuite şi a căror predare i-a fost refuzată de

ceilalţi coproprietari, partea interesată va trebui să exercite acţiunea în revendicare – art.996

alin.(2) C.pr.civ.

IX.10.Procedura cu privire la cererile de valoare redusă

Domeniu de aplicare Potrivit art.1026 alin.(1) C.pr.civ., această procedură se aplică atunci când valoarea

cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii,

nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei.

Această procedură nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă şi nici în

ceea ce priveşte răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii

publice – art.1026 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.1026 alin.(3) C.pr.civ., de asemenea, prezenta procedură nu se aplică

cererilor referitoare la:

a) starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice;

b) drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie;

c) moştenire;

183

d) insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor

insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare;

e) asigurări sociale;

f) dreptul muncii;

g) închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca

obiect plata unei sume de bani;

h) arbitraj;

i) atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc personalitatea.

Caracterul alternativ Potrivit art.1027 alin.(1) C.pr.civ., reclamantul are alegerea între procedura specială

reglementată de prezentul titlu şi procedura de drept comun.

Dacă a sesizat instanţa cu o cerere redactată potrivit art. 194, aceasta va fi soluţionată

potrivit procedurii de drept comun, cu excepţia cazului în care reclamantul, cel mai târziu la

primul termen de judecată, solicită în mod expres aplicarea procedurii speciale – art.1027

alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.1027 alin.(3) C.pr.civ., atunci când cererea nu poate fi soluţionată potrivit

dispoziţiilor prevăzute de prezentul titlu, instanţa judecătorească îl informează pe reclamant în

acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului

comun.

Instanţa competentă Potrivit art.1028 alin.(1) C.pr.civ., competenţa de a soluţiona cererea în primă instanţă

aparţine judecătoriei.

Competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun – art.1028 alin.(2)

C.pr.civ.

Declanşarea procedurii Conform art.1029 alin.(1) c.pr.civ., reclamantul declanşează procedura cu privire la

cererile cu valoare redusă prin completarea formularului de cerere şi depunerea sau trimiterea

acestuia la instanţa competentă, prin poştă sau prin orice alte mijloace care asigură

transmiterea formularului şi confirmarea primirii acestuia.

Formularul de cerere se aprobă prin ordin al ministrului justiţiei şi conţine rubrici care

permit identificarea părţilor, valoarea pretenţiei, indicarea probelor şi alte elemente necesare

soluţionării cauzei art.1029 alin.(2) C.pr.civ.

Pentru simplificarea la maxim a acestei proceduri, acest formular a fost aprobat prin

Ordinul nr.359/2013410

al Ministrului Justiţiei şi conţine rubrici care permit identificarea

părţilor, valoarea pretenţiei, indicarea probelor şi alte elemente necesare soluţionării.

Potrivit art.1029 alin.(3) C.pr.civ., odată cu formularul de cerere se depun ori se trimit

şi copii de pe înscrisurile de care reclamantul înţelege să se folosească.

În cazul în care informaţiile furnizate de reclamant nu sunt suficient de clare sau sunt

inadecvate ori formularul de cerere nu a fost completat corect, instanţa îi va acorda

reclamantului posibilitatea să completeze sau să rectifice formularul ori să furnizeze

informaţii sau înscrisuri suplimentare. Instanţa va folosi în acest scop un formular-tip, care va

fi aprobat prin ordin al ministrului justiţiei – art.1029 alin.(4) C.pr.civ.

În cazul în care reclamantul nu completează sau nu rectifică formularul de cerere în

termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula – art.1029 alin.(5) C.pr.civ.

Desfăşurarea procedurii Conform art.1030 alin.(1) C.pr.civ., procedura cu privire la cererile cu valoare redusă

este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu.

410

Publicat în M.Of. nr.69/1 februarie 2013.

184

Instanţa poate dispune înfăţişarea părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar

sau la solicitarea uneia dintre părţi. Instanţa poate să refuze o astfel de solicitare în cazul în

care consideră că, ţinând cont de împrejurările cauzei, nu sunt necesare dezbateri orale.

Refuzul se motivează în scris şi nu poate fi atacat separat – art.1030 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.1030 alin.(3) C.pr.civ., după primirea formularului de cerere completat

corect, instanţa va trimite de îndată pârâtului formularul de răspuns, însoţit de o copie a

formularului de cerere şi de copii de pe înscrisurile depuse de reclamant.

În termen de 30 de zile de la comunicarea actelor prevăzute la alin. (3), pârâtul va

depune sau trimite formularul de răspuns completat corespunzător, precum şi copii de pe

înscrisurile de care înţelege să se folosească. Pârâtul poate să răspundă prin orice alt mijloc

adecvat, fără utilizarea formularului de răspuns – art.1030 alin.(4) C.pr.civ.

Conform art.1030 alin.(5) C.pr.civ., instanţa va comunica de îndată reclamantului

copii de pe răspunsul pârâtului, cererea reconvenţională, dacă este cazul, precum şi de pe

înscrisurile depuse de pârât.

Dacă pârâtul a formulat cerere reconvenţională, reclamantul, în termen de 30 de zile

de la comunicarea acesteia, va depune sau va trimite formularul de răspuns completat

corespunzător ori va răspunde prin orice alt mijloc – art.1030 alin.(6) C.pr.civ.

Potrivit art.1030 alin.(7) C.pr.civ., cererea reconvenţională care nu poate fi soluţionată

în cadrul prezentei proceduri întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 1.025 va fi

disjunsă şi judecată potrivit dreptului comun.

Instanţa poate solicita părţilor să furnizeze mai multe informaţii în termenul pe care îl

va stabili în acest scop, care nu poate depăşi 30 de zile de la primirea răspunsului pârâtului

sau, după caz, al reclamantului – art.1030 alin.(8) C.pr.civ..

Conform art.1030 alin.(9) C.pr.civ., instanţa poate încuviinţa şi alte probe în afara

înscrisurilor depuse de părţi. Nu vor fi însă încuviinţate acele probe a căror administrare

necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau a

cererii reconvenţionale.

În cazul în care instanţa a fixat un termen pentru înfăţişarea părţilor, acestea trebuie

citate – art.1030 alin.(10) C.pr.civ.

Ori de câte ori instanţa stabileşte un termen în vederea îndeplinirii unui act de

procedură, va înştiinţa partea interesată de consecinţele nerespectării acestuia – art.1030

alin.(11) C.pr.civ.

Soluţionarea cererii Potrivit art.1031 alin.(1) C.pr.civ., instanţa va pronunţa şi redacta hotărârea în termen

de 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea

orală.

În cazul în care nu se primeşte niciun răspuns de la partea interesată în termenul

stabilit la art. 1.029 alin. (4), (6) sau (8), instanţa se va pronunţa cu privire la cererea

principală sau la cererea reconvenţională în raport cu actele aflate la dosar – art.1031 alin.(2)

C.pr.civ.

Hotărârea primei instanţe este executorie de drept – art.1031 alin.(3) C.pr.civ.

Cheltuieli de judecată Conform art.1032 alin(1) C.pr.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la

cererea celeilalte părţi, la plata cheltuielilor de judecată.

Cu toate acestea, instanţa nu va acorda părţii care a câştigat procesul cheltuielile care

nu au fost necesare sau care au avut o valoare disproporţionată în raport cu valoarea cererii –

art.1032 alin.(2) C.pr.civ.

Căi de atac Potrivit art.1033 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la

tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare.

185

Pentru motive temeinice, instanţa de apel poate să suspende executarea silită, însă

numai dacă se consemnează o cauţiune de 10% din valoarea contestată – art.1033 alin.(2)

C.pr.civ.

Hotărârea instanţei de apel se comunică părţilor şi este definitivă – art.1033 alin.(3)

C.pr.civ.

IX.11. Evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept

Procedura evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept este reglementată de

Titlul XI art.1034-1049 C.pr.civ.

Domeniu de aplicare

Potrivit art.1034 alin.(1) C.pr.civ., dispoziţiile prezentului titlu se aplică în litigiile

privind evacuarea din imobilele folosite sau, după caz, ocupate fără drept de către foştii

locatari sau alte persoane.

Conform art.1034 alin.(2) C.pr.civ., în sensul prezentului titlu, termenii de mai jos au

următorul înţeles:

a) locaţiune - orice locaţiune scrisă sau verbală, incluzând şi sublocaţiunea;

b) locatar - locatarul principal, chiriaş sau arendaş, sublocatarul sau un cesionar al

locatarului, indiferent dacă persoana care solicită evacuarea este locatorul sau sublocatorul ori

dobânditorul imobilului;

c) locator - locatorul principal, sublocatorul, cesionarul şi dobânditorul imobilului;

d) imobil - construcţia, terenul cu sau fără construcţii, împreună cu accesoriile

acestora;

e) ocupantul - oricare persoană, alta decât proprietarul sau locatarul, care ocupă în fapt

imobilul cu sau fără permisiunea ori îngăduinţa proprietarului;

f) proprietar - titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, inclusiv locatarul.

Calitate procesuală activă vor avea: locatorul principal, sub locatorul, cesionaru şi

dobânditorul imobilului411

.

Caracterul facultativ al procedurii Potrivit art.1035 alin.(1) C.pr.civ., reclamantul are alegerea între procedura

reglementată de prezentul titlu şi procedura de drept comun.

De asemenea, dispoziţiile prezentului titlu nu aduc nicio atingere drepturilor

locatorului sau proprietarului la plata chiriei sau arenzii, la plata de despăgubiri şi nici altor

drepturi născute în temeiul contractului sau al legii, după caz – art.1035 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.1035 alin.(3) C.pr.civ., în cazul arătat la alin. (2), pentru realizarea

drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor izvorând din contract, precum şi a celor prevăzute de

dispoziţiile legale aplicabile în materie, partea interesată, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art.

1.042 alin. (4), va putea proceda, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la ordonanţa de

plată sau celor privind soluţionarea cererilor cu valoare redusă ori la sesizarea instanţei

competente, în condiţiile dreptului comun.

Instanţa competentă Cererile formulate în temeiul prezentului titlu sunt de competenţa judecătoriei în

circumscripţia căreia se află situat imobilul ocupat fără drept ori, după caz, închiriat sau

arendat, chiar dacă locatarul a părăsit imobilul sau contractul a încetat – art.1036 C.pr.civ..

Citarea şi comunicarea actelor procedurale Potrivit art.1037 alin.(1) C.pr.civ., locatarul şi ocupantul imobilului sunt socotiţi ca

având domiciliul lor obligatoriu la imobilul pe care îl ocupă fără niciun drept.

411

C.Roşu, op.cit., p.173.

186

Dacă imobilul este închis, toate notificările, citaţiile şi celelalte acte de procedură

emise potrivit dispoziţiilor prezentului titlu vor fi afişate la uşa imobilului – art.1037 alin.(2)

C.pr.civ.

Încetarea locaţiunii. Notificarea locatarului Conform art.1038 alin.(1) C.pr.civ., atunci când dreptul locatarului de a folosi un

imobil s-a stins ca urmare a încetării locaţiunii prin expirarea termenului, prin acţiunea

locatorului, prin neplata chiriei sau a arenzii, precum şi din orice altă cauză şi locatorul

doreşte să intre în posesia imobilului, acesta va notifica locatarul, în scris, prin intermediul

executorului judecătoresc, punându-i în vedere să elibereze şi să-i predea liber imobilul, în

termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării notificării.

Dacă locaţiunea este pe durată nedeterminată, denunţarea cerută de lege pentru

încetarea contractului va fi considerată şi notificare de evacuare a imobilului, în condiţiile

prezentului articol – art.1038 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.1038 alin.(3) C.pr.civ., când locaţiunea este pe durată determinată,

notificarea de evacuare a imobilului trebuie făcută cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea

termenului, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Locatarul poate renunţa la notificarea prevăzută în prezentul articol prin act scris

cuprinzând recunoaşterea dreptului locatorului de a recurge imediat la procedura prevăzută la

cap. II din prezentul titlu, dacă locaţiunea încetează din orice motive, iar dreptul locatarului

este socotit stins – art.1038 alin.(4) C.pr.civ.

Notificarea ocupantului Atunci când proprietarul unui imobil doreşte să îl evacueze pe ocupantul acestuia,

după ce dreptul de a ocupa imobilul a încetat, proprietarul va notifica în scris ocupantul,

punându-i în vedere să elibereze imobilul pe care îl ocupă fără niciun drept, în termen de 5

zile de la comunicarea notificării – art.1039 C.pr.civ.

Se poate observa deosebirea de tratament dintre locatar şi ocupant, justificată prin

absenţa sau existenţa unui titlul locativ care a stat la baza folosirii imobilului412

.

Procedura de evacuare

Evacuarea voluntară Potrivit art.1040 alin.(1) C.pr.civ., dacă locatarul sau ocupantul care a fost notificat în

condiţiile prezentului titlu a părăsit imobilul, locatorul sau proprietarul poate intra în posesia

acestuia, de drept, fără nicio procedură judiciară de evacuare. În caz contrar, sunt incidente

dispoziţiile prezentului capitol.

Se prezumă că imobilul este părăsit în caz de încetare a activităţii economice ori de

încetare a folosirii imobilului de către locatar sau ocupant ori de către persoanele aflate sub

controlul lor, precum şi în cazul returnării cheilor imobilului, ridicării echipamentelor,

mărfurilor sau altor bunuri mobile din imobil – art.1040 alin.(2) C.pr.civ.

Sesizarea instanţei Dacă locatarul sau ocupantul notificat în condiţiile prezentului titlu refuză să evacueze

imobilul ori dacă locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat şi a pierdut, din orice

motive, dreptul de a folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună,

prin hotărâre executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru

lipsă de titlu – art.1041 C.pr.civ.

Procedura de judecată. Calea de atac Conform art.1042 alin.(1) C.pr.civ., cererea de evacuare se judecă cu citarea părţilor,

în afară de cazul în care evacuarea imobilului pentru neplata chiriei sau a arenzii se solicită în

baza unui contract care constituie, pentru plata acestora, titlu executoriu, potrivit legii.

412

C.Roşu., op.cit., p.174.

187

Cererea de evacuare se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, cu dezbateri sumare,

dacă s-a dat cu citarea părţilor – art.1042 alin.(2) C.pr.civ.

Întâmpinarea nu este obligatorie – art.1042 alin.(3) C.pr.civ.

Potrivit art.1042 alin.(4) C.pr.civ., dacă s-a solicitat şi plata chiriei ori a arenzii

exigibile, instanţa, cu citarea părţilor, va putea dispune odată cu evacuarea şi obligarea

pârâtului la plata acestora, inclusiv a sumelor devenite exigibile în cursul judecăţii.

Hotărârea de evacuare este executorie şi poate fi atacată numai cu apel în termen de 5

zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, sau de la comunicare, când s-a dat fără

citarea lor – art.1042 alin.(5) C.pr.civ.

Apărările pârâtului în cazul judecării cu citare Conform art.1043 alin.(1) C.pr.civ., pârâtul chemat în judecată, potrivit procedurii

prevăzute în prezentul titlu, nu poate formula cerere reconvenţională, de chemare în judecată a

altei persoane sau în garanţie, pretenţiile sale urmând a fi valorificate numai pe cale separată.

Pârâtul poate invoca apărări de fond privind temeinicia motivelor de fapt şi de drept

ale cererii, inclusiv lipsa titlului reclamantului – art.1043 alin.(2) C.pr.civ.

Contestaţia la executare Împotriva executării hotărârii de evacuare cei interesaţi pot introduce contestaţie la

executare, în condiţiile legii – art.1044 C.pr.civ.

Suspendarea executării Potrivit art.1045 alin.(1) C.pr.civ., executarea hotărârii de evacuare nu va putea fi

suspendată. Cu toate acestea, în cazul evacuării pentru neplata chiriei sau a arenzii se va putea

dispune suspendarea executării hotărârii în cadrul contestaţiei la executare sau a apelului

exercitat de către pârât numai dacă acesta consemnează în numerar, la dispoziţia creditorului,

chiria sau arenda la care a fost obligat, suma stabilită pentru asigurarea ratelor de chirie sau

arendă datorate până la data cererii de suspendare, precum şi cea aferentă ratelor de chirie sau

arendă ce ar deveni exigibile în cursul judecăţii procesului.

Suspendarea încetează de drept dacă, la expirarea termenului pentru care chiria sau

arenda a fost astfel acoperită, debitorul nu cere şi nu depune suma ce se va fixa de instanţa de

executare pentru acoperirea unor noi rate, în condiţiile prevăzute la alin. (1) – art.1045 alin.(2)

C.pr.civ.

Dispoziţii speciale

Încetarea abuzului de folosinţă Conform art.1046 alin.(1) C.pr.civ., dacă locatarul, nerespectând obligaţiile ce îi revin

privind folosirea normală, cu prudenţă şi diligenţă, a imobilului închiriat ori arendat,

întrebuinţează imobilul în alt scop decât cel prevăzut în contract, îi modifică structura stabilită

prin construcţie, îi produce stricăciuni ori săvârşeşte orice alte abuzuri de folosinţă, el va

putea fi obligat, prin ordonanţă preşedinţială, dată cu citarea părţilor, la încetarea acestor

abuzuri şi la restabilirea situaţiei anterioare.

Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii

privind încetarea oricăror abuzuri săvârşite de proprietarul care prejudiciază folosinţa normală

a părţilor sau instalaţiilor aflate în proprietate comună din imobilele cu mai multe etaje sau

apartamente ori care tulbură buna convieţuire în acel imobil – art.1046 alin.(2) C.pr.civ.

Efectuarea reparaţiilor. Restrângerea folosinţei. Evacuarea Potrivit art.1047 C.pr.civ., prin ordonanţă preşedinţială, dată cu citarea părţilor,

locatarul sau, când este cazul, sublocatarul poate fi obligat la efectuarea reparaţiilor necesare

ce îi revin potrivit legii, precum şi la restrângerea folosinţei spaţiului închiriat ori chiar la

evacuarea din acest spaţiu dacă aceste măsuri se justifică pentru efectuarea reparaţiilor ori

lucrărilor prevăzute de lege în sarcina locatorului.

Examinarea imobilului

188

Dispoziţiile art. 1.047 se aplică şi în cazul obligării locatarului sau, după caz, a

sublocatarului de a permite, în condiţiile legii, examinarea imobilului deţinut în locaţiune –

art.1048 C.pr.civ.

Cereri ale asociaţiilor de proprietari Conform art.1049 C.pr.civ., dispoziţiile art. 1.046 se aplică în mod corespunzător şi

pentru soluţionarea cererii formulate de o asociaţie de proprietari împotriva proprietarilor,

membri ai acesteia, în cazul în care neefectuarea reparaţiilor ce sunt în sarcina fiecărui

proprietar ori a reparaţiilor sau a oricăror lucrări la părţile sau la instalaţiile aflate în

coproprietatea acestora ori la spaţiile aflate în proprietate exclusivă afectează folosinţa

normală a părţilor comune sau a altor spaţii locative din imobil, precum şi siguranţa locuirii în

acel imobil.

CAPITOLUL X

Executarea silită

X.1. Consideraţii generale

Din punct de vedere formal, procesul civil presupune două faze: faza judecăţii şi faza

executării silite.

Cea de a doua fază a procesului civil, faza executării silite, intervine în cazul

hotărârilor judecătoreşti susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de

constrângere a statului, dar şi în cazul altor titluri executorii, în situaţia în care debitorul nu îşi

execută de bună voie obligaţia.

În situaţia în care creditorul pune în executare un alt titlu decât o hotărâre

judecătorească, faza judecăţii lipseşte şi va exista numai faza executării silite.

Executarea silită este definită ca fiind procedura prin mijlocirea căreia titularul

dreptului subiectiv civil recunoscut printr-un titlu executoriu constrânge, cu ajutorul organelor

de stat competente, pe acel care îi încălcase dreptul să execute prestaţia specificată în titlu,

asigurându-se astfel, respectarea dreptului şi restabilirea ordinii de drept încălcate413

.

Sediul materiei pentru procedura executării silite de drept comun îl constituie Codul

de procedură civilă, cartea V: Despre executarea silită, art.622-914.

Ca şi celelalte norme de procedură414

, normele execuţionale se clasifică în funcţie de:

întinderea câmpului de aplicare, obiectul reglementării şi caracterul obligatoriu sau susceptibil

de derogare al normei.

În raport de primul criteriu, întinderea câmpului de aplicare, se disting norme

generale şi norme speciale. Regula prin care se rezolvă conflictul între norma generală şi

norma specială este aceea că se aplică cu preponderenţă norma specială. Când norma specială

tace se completează cu norma generală, adică normele cu caracter general cuprinse în Cartea a

V-a C. proc. civ.

În raport cu criteriul – obiectul de reglementare, normele execuţionale se împart

în norme de organizare, de competenţă şi de procedură propriu-zisă.

În raport cu criteriul caracterului lor obligatoriu sau nu distingem norme

imperative şi norme dispozitive. Numai de la dispoziţiile normelor dispozitive se poate

413

V. M. Ciobanu, Drept procesual civil, vol. II, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1988, p.108. 414

V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed..., vol. I, p.68-75.

189

deroga, pe când încălcarea ori nesocotirea normelor imperative atrage, după caz, sancţiunea

nulităţii absolute sau a decăderii415

.

Clasificarea normelor execuţionale prezintă interes mai ales sub acest din urmă

aspect, al sancţiunilor care pot interveni în cazul încălcării lor. Sunt norme imperative

protejate prin sancţiunea nulităţii absolute, normele de organizare, unele dintre normele de

competenţă şi de procedură propriu-zisă. Faţă de faptul că nu întotdeauna nulitatea absolută

este şi o nulitate expresă iar nulitatea relativă nu este întotdeauna o nulitate virtuală, urmează

ca în raport de interesul ocrotit de lege să se califice corespunzător sancţiunea nulităţii,

absolută sau relativă416

.

Pornind de la premisa că titlul executoriu poate avea o natură juridică duală:

hotărârea judecătorească sau alt titlu executoriu, se poate considera că executarea silită însăşi

are o natură juridică duală.

În situaţia în care titlul executoriu îl constituie o hotărâre judecătorească, executarea

silită are aceeaşi natură juridică ca şi faza de judecată a procesului civil. Aceasta pentru că

faza de judecată şi cea de executare sunt cele două forme pe care le îmbracă materia

procesului, în momente procesuale diferite şi desigur, cu elemente specifice fiecăruia417

.

În faza executării silite, ca şi în faza de judecată, trebuie să avem în vedere atributele

de jurisdicţio şi imperium, proprii numai instanţei de judecată, axul executării silite fiind

atributul de imperium al judecătorului.

Executarea silită de drept comun apare ca o activitate complexă cu caracter mixt,

care constă într-o latură jurisdicţională, reprezentată prin activitatea instanţei de executare şi o

latură administrativă, reprezentă prin activitatea execuţională a executorului judecătoresc418

.

Sesizarea executorului judecătoresc se face de către partea interesată, prin depunerea

unei cereri.

X.2. Modalităţile executării

Doctrina419

clasifică modalităţile executării silite în executare silită directă şi

executare silită indirectă.

Executarea silită directă este atunci când creditorul tinde să obţină realizarea în

natură a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei debitorului înscrisă în titlu executoriu420

.

Executarea silită directă421

este de trei feluri: mobiliară (obiectul obligaţiei îl

constituie un bun mobil), imobiliară (obiectul obligaţiei îl constituie fie un bun imobil, fie

lăsarea acestuia în posesia creditorului obligaţiei ), executarea unei obligaţii de a face sau de

a nu face.

Executarea silită indirectă se referă la cazul în care creditorul, având de realizat o

creanţă bănească, urmăreşte să-şi îndestuleze creanţa din sumele obţinute prin valorificarea

bunurilor debitorului sau a celor pe care debitorul le are de primit de la terţe persoane422

.

415

S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p.47. 416

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II; Ed. Servo-sat, Arad, 2004, p.473. 417

Prescripţia dreptului de a cere despăgubiri pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilită printr-

o hotărâre judecătorească începe să curgă de la data la care aceasta constituie, potrivit legii, titlu executoriu –

I.C.C.J., secţia comercială, Decizia nr.3500/16.09.2003, Curierul judiciar nr.7-8/2004, p.80. 418

S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, op. cit., 1988, p.32; în ceea ce ne priveşte împărtăşim opinia autorilor care

susţin că executarea silită are un caracter mixt; în literatura de specialitate există şi opinia autorilor care susţin că

executarea silită are un caracter jurisdicţional, vezi în acest sens I. Deleanu, op. cit., 2004, p.472. 419

V. M. Ciobanu, op. cit., vol.II, p.111, S. Zilberstein, V. M. Ciobanu , I. Băcanu, Drept procesual civil –

executarea silită, vol.II, ed.a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998, p.15-19; S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, op.

cit., p.50; I. Les, Tratat...., p.817; I. Deleanu, op. cit., p.475. 420

V. M. Ciobanu, op. cit.1988, p.112. 421

I. Deleanu, op. cit., p.475. 422

S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, op. cit. 1988, p.50.

190

Codul de procedură civilă reglementează patru forme de executare silită indirectă, şi

anume: urmărirea silită mobiliară, poprirea, urmărirea fructelor prinse de rădăcini, urmărirea

silită imobiliară.

Alegerea formei se află la dispoziţia creditorului, care poate folosi simultan mai

multe forme de urmărire423

.

În materia424

executării silite indirecte există şi norme derogatorii de la dreptul

comun425

.

Potrivit art.624 C.pr.civ., executarea silită se efectuează prin:

1. urmărirea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului sau aparţinând terţilor ţinuţi

să răspundă, în condiţiile legii, pentru obligaţiile debitorului, în scopul îndestulării

creditorilor;

2. predarea către creditor a bunurilor, prevăzute în titlul executoriu, ce sunt deţinute

fără drept de debitor;

3. alte măsuri prevăzute de lege.

X.3. Participanţii la executarea silită

Executarea silită, ca formă a procesului civil, nu poate fi concepută fără participarea

părţilor iniţiale din faza judecăţii şi a organelor de urmărire silită, iar în anumite condiţii apare

indispensabilă şi participarea instanţei de judecată. Părţile –debitorul şi creditorul – şi

organele de executare sunt participanţi procesuali indispensabili în faza executării silite; la

activitatea de executare silită poate participa şi procurorul, căruia C. proc. civ. îi conferă

legitimare procesuală426

.

În anumite cazuri, la activitatea de executare pot participa şi terţe persoane, care, deşi

nu au fost părţi în raportul obligaţional şi în cel execuţional, sunt interesate să îşi apere

drepturile cărora li s-ar putea aduce atingere prin executare.

Potrivit art.644 alin.(1) C.pr.civ., participanţii la executarea silită sunt:

1. părţile;

2. terţii garanţi;

3. creditorii intervenienţi;

4. instanţa de executare;

5. executorul judecătoresc;

6. Ministerul Public;

7. agenţii forţei publice;

8. martorii asistenţi, experţii, interpreţii şi alţi participanţi, în condiţiile anume

prevăzute de lege.

Conform art.644 alin.(2) C.pr.civ., dispoziţiile art. 41 şi următoarele se aplică în mod

corespunzător şi participanţilor la executarea silită prevăzuţi la alin. (1) pct. 4 - 8.

X.3.1. Părţile

În faza executării silite, cele două părţi poartă denumirea de creditor şi debitor,

fiecăreia dintre părţi revenindu-i anumite drepturi şi obligaţii.

Creditorul este partea căreia i s-a eliberat titlul executoriu adică partea care a

câştigat procesul.

423

I. Deleanu, op. cit., vol.II, (2004), p.476. 424

I. Leş, op. cit., p.817. 425

Pentru amănunte, a se vedea I. Deleanu, op. cit., vol. II, 2004, p.477-480. 426

I. Leş, Tratat , p. 818.

191

Debitorul este partea care a căzut în pretenţii, adică partea care este obligată prin

hotărârea judecătorească şi împotriva căreia se va declanşa executarea silită dacă nu îşi

execută de bună voie obligaţia dispusă prin titlu executoriu.

Dacă în faza judecăţii se poate întâlni atât coparticiparea procesuală activă cât şi

coparticiparea procesuală pasivă, în faza executării silite este posibilă numai coparticiparea

activă, deoarece executarea are caracter unipatrimonial şi, deci, formele care constituie

procedura de urmărire trebuie îndeplinite faţă de fiecare debitor în parte427

. Aşadar,

executarea silită se va face faţă de fiecare debitor în parte.

Terţele persoane ce participă la procedura de executare vor dobândi calitatea de părţi

având aceleaşi drepturi şi obligaţii.

Calea de procedură a participării părţilor la executarea silită este contestaţia la

executare428

.

Uneori, terţii participă la procedura de executare silită voluntar sau forţat429

. C. proc.

civ prevede că, la cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc, cei care

datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse urmăririi,

potrivit legii, au datoria să dea informaţiile necesare pentru efectuarea executării.

În faza procedurii de executare, părţile au, în principiu, aceleaşi drepturi ca şi în faza

de judecată430

.

Dintre drepturile comune ale părţilor în cadrul procedurii de executare amintim:

dreptul să participe personal sau prin reprezentanţi la toate actele de executare; dreptul de a

formula orice cereri pe care le consideră necesare în vederea aplicării intereselor şi drepturilor

lor; dreptul de a lua la cunoştinţă de toate actele dosarului; dreptul de a solicita restituirea

cheltuielilor de executare431

.

Obligaţia comună a părţilor în faza executării silite este aceeaşi cu obligaţia lor din

faza judecăţii şi anume exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale.

Prin poziţia pe care o au părţile, conferită de natura diferită a intereselor din această

fază a procesului, au şi unele drepturi şi obligaţii specifice, şi anume:

- creditorul are dreptul să aleagă în cazul modalităţii de executare indirectă bunurile

pe care doreşte să le urmărească, iar în cazul în care obligaţia este solidară are dreptul să

aleagă pe care dintre debitori să-l urmărească;

- debitorul are obligaţia de a nu se împotrivi executării şi de a nu înstrăina bunurile

în frauda creditorilor432

.

În situaţia în care debitorul de rea-credinţă împiedică executarea silită prin

înstrăinarea bunurilor din patrimoniul său, creditorul are la dispoziţie acţiunea revocatorie

(pauliană).

Partea care solicită îndeplinirea unui act de executare este obligat să avanseze

cheltuielile necesare în acelaşi scop, urmărind ca toate cheltuielile ocazionate de efectuarea

actelor de executare să fie în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a

renunţat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel.

Potrivit art.645 alin.(1) C.pr.civ., sunt părţi în procedura de executare silită creditorul

şi debitorul.

Calitatea de creditor sau de debitor se poate transmite oricând în cursul executării

silite, potrivit legii. În acest caz, actele de executare îndeplinite până la data transmiterii

427

V. M. Ciobanu, op. cit. vol. II, 1988, p.114. 428

I. Leş, Tratat …, p.823. 429

I. Deleanu, op. cit., p.484; pentru amănunte, a se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 485. 430

E. Oprina, op. cit., p.294. 431

V. Negru, D. Radu, op. cit., p.430 432

Pentru amănunte, a se vedea S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, op. cit., p.63-69.

192

calităţii procesuale produc efecte, în condiţiile legii, faţă de succesorii în drepturi ai

creditorului sau ai debitorului, după caz – art.645 alin.(2) C.pr.civ.

Drepturile părţilor

Conform art.646 alin.(1) C.pr.civ., creditorul şi debitorul au dreptul să asiste,

personal sau prin reprezentanţii lor, la efectuarea tuturor actelor de executare, să ia cunoştinţă

de actele dosarului de executare şi să obţină adeverinţe şi copii de pe aceste acte, certificate de

executorul judecătoresc, pe cheltuiala părţii interesate, iar atunci când se consideră vătămaţi în

drepturile ori interesele lor legitime, pot contesta actele de executare sau executarea silită

însăşi, în termenele şi condiţiile prevăzute de lege. Acest drept îl au şi alte persoane care

justifică un interes ocrotit de lege.

La cererea debitorului, executorul judecătoresc va aplica, în condiţiile legii,

compensaţia legală dintre creanţa prevăzută în titlul a cărui executare s-a cerut împotriva sa şi

creanţa pe care el o opune pe baza unui alt titlu executoriu – art.646 alin.(2) C.pr.civ.

Obligaţiile părţilor

Potrivit art.art.647 alin.(1) C.pr.civ., creditorul este obligat să acorde executorului

judecătoresc, la cererea acestuia, sprijin efectiv pentru aducerea la îndeplinire, în bune

condiţii, a executării silite, punându-i la dispoziţie şi mijloacele necesare în acest scop. El este

obligat să avanseze cheltuielile necesare îndeplinirii actelor de executare, potrivit dispoziţiilor

luate de executor.

Debitorul este obligat, sub sancţiunile prevăzute la art. 188 alin. (2), să declare, la

cererea executorului, toate bunurile sale, mobile şi imobile, inclusiv cele aflate în proprietate

comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, cu arătarea locului în care acestea se află, precum şi

toate veniturile sale, curente sau periodice – art.647 alin.(2) C.pr.civ..

Conform art.647 alin.(3) C.pr.civ., debitorul ale cărui bunuri au fost deja sechestrate

este ţinut să aducă la cunoştinţa executorului care sechestrează aceleaşi bunuri existenţa

sechestrului anterior şi identitatea organului de executare care l-a aplicat, predând

executorului o copie a procesului-verbal de sechestru.

Terţii garanţi

Potrivit art.648 alin.(1) C.pr.civ., creditorul, în condiţiile legii, poate urmări, în limita

creanţei şi a accesoriilor acesteia, concomitent sau, după caz, separat, şi bunurile terţilor care

au garantat plata datoriilor debitorului. În acest caz, dispoziţiile privitoare la drepturile şi

obligaţiile debitorului se aplică în mod corespunzător şi terţilor garanţi, în afară de cazul în

care prin lege se dispune altfel.

Când se urmăreşte numai terţul fidejusor ori garant ipotecar, toate actele de executare

vor fi comunicate în acelaşi timp şi debitorului principal, care va fi introdus din oficiu în

procedura de urmărire silită – art.648 alin.(2) C.pr.civ.

Creditorii intervenienţi Conform art.649 C.pr.civ., orice creditor al debitorului poate, în condiţiile art. 690 şi

următoarele, să intervină în procedura de executare silită aflată în curs până la data fixării de

către executorul judecătoresc a termenului pentru valorificarea bunurilor urmăribile, iar după

depunerea sau consemnarea sumelor realizate din urmărire, poate să participe la distribuirea

acestor sume, potrivit dispoziţiilor art. 864 şi următoarele.

Terţii Potrivit art.650 C.pr.civ., orice terţă persoană vătămată printr-un act de executare

silită poate solicita desfiinţarea acestuia sau, după caz, încetarea executării silite înseşi, numai

pe calea contestaţiei la executare, dacă prin lege nu se dispune altfel.

X.3.2. Organele de executare

193

Organul de executare este definit în doctrină ca fiind organul învestit de autoritatea

de stat pentru a putea impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane, care deţin bunurile

acestuia, obligaţia de a executa dispoziţiile din titlul executoriu433

.

Având în vedere rolul deosebit pe care îl îndeplineşte în cadrul procesului civil,

precum şi consecinţele activităţii lui, organul de executare este un participant indispensabil la

executarea silită şi totodată, un partener important în justiţie434

.

Ca principale organe de executare menţionăm435

:

- executorii judecătoreşti, învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public sub

incidenţa Legii nr.188/2000 privind executorii436

;

- executorii fiscali, învestiţi să îndeplinească o funcţie ce implică exerciţiul

autorităţii de stat, în temeiul O.G. nr.92/2003 republicată, privind Codul de procedură fiscală;

În sistemul de drept comun plenitudinea competenţei în materie de executare silită

revine executorilor judecătoreşti.

În conformitate cu prevederile Legii nr.188/2000 principiul fundamental cu privire la

activitatea executorilor judecătoreşti este acela că ei îşi desfăşoară activitatea în condiţiile

legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi terţilor, fără nici un fel de

discriminări; totodată, executorului îi este interzis orice refuz abuziv de îndeplinire a actelor

care ţin de competenţa sa.

X.3.2.1. Instanţa judecătorească (de executare)

Rolul instanţei judecătoreşti în activitatea de executare silită se exercită, în principal,

prin437

:

- constituirea titlului executoriu prin investirea cu formulă executorie a hotărârilor

judecătoreşti;

- încuviinţarea punerii în executare a hotărârilor;

- ordonarea unor măsuri de executare silită;

- rezolvarea problemelor litigioase ivite în cursul executării silite.

Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze toate incidentele ivite în cadrul şi

în cursul executării silite precum şi contestaţiile la executare formulate de terţele persoane

care se consideră vătămate prin măsurile de executare silită438

.

Potrivit art.651 alin.(1) C.pr.civ., instanţa de executare este judecătoria în

circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara

cazurilor în care legea dispune altfel.

Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite,

contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu

excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe – art.651 alin.(2) C.pr.civ.

433

S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, op. cit., p86. 434

V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, Curs selectiv, Teste grilă, Ed. a II-a – Editura All Beck,

Bucureşti, 2003, p.448. 435

E. Oprina, Participanţii la procesul civil, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p.309-310. 436

Publicată în Monitorul Oficial, p.I, nr.559/10.11.2000 şi modificată prin O.U.G.nr.18/01.02.2001, publicată în

monitorul Ofical, p.I, nr.233/09.05.2001 aprobată cu modificări de Legea nr.540/11.10.2001, publicată în

Monitorul Oficial nr.652/17.10.2001, republicată în M.Of. p.I. nr.738/20.10.2011, modificată prin L.nr.76/2012

publicată în M.Of. p.I. nr.365/30.05.2012, prin L.nr.187/2012 publicată în M.Of. p.I. nr.757/12.11.2012, prin L.

nr.255/2013, publicată în M.Of p. I. nr.515/14.08.2013 şi prin L. nr.138/2014 publicată în M.Of. p.I,

nr.753/16.10.2014. 437

S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, op. cit., p.136. 438

I. Leş, Tratatul, p.820; perspectiva dreptului de a cere executarea silită se poate constata doar în cadrul unei

contestaţii la executare introdusă de persoana interesată – Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, Decizia

nr.420/03.04.2003, M. Tăbăraş, Contestaţia la executare, Culegere de practică judiciară, Ed. All Beck, Bucureşti,

2005, p.170.171.

194

Conform art.651 alin.(3) C.pr.civ., hotărârile pronunţate de instanţa de executare sunt

executorii şi pot fi atacate numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin

lege nu se dispune altfel.

Regula este că instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află

Biroul Executorului Judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune

altfel.

Prevederile art.651 alin.(1) C.pr.civ., (fost art.650 până la republicarea din 10 aprilie

2015) au făcut obiectul execpţiei de neconstituţionalitate, care a fost admisă prin decizia

Curţii Constituţionale nr.348/2014439

.

În urma acestei decizii, legiuitorul a modificat cuprinsul art.650 (actualmente

art.651) C.pr.civ.440

X.3.2.2. Executorul judecătoresc

Potrivit art.652 alin.(1) C.pr.civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile

judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din

circumscripţia curţii de apel, după cum urmează:

a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de

rădăcini şi al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia

curţii de apel unde se află imobilul;

b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare,

executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află domiciliul sau, după caz,

sediul debitorului;

c) în cazul executării silite a obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face,

executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde urmează să se facă executarea.

Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor

curţi de apel, oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre

acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate

în raza celorlalte curţi de apel – art.652 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.652 alin.(3) C.pr.civ., dacă bunul mobil care face obiectul urmăririi

silite ori al executării silite directe a fost mutat în timpul procedurii de executare, competent

teritorial este executorul judecătoresc care a început procedura de executare.

Nerespectarea dispoziţiilor prezentului articol atrage nulitatea necondiţionată a

actelor de procedură effectuate – art.652 alin.(4) C.pr.civ.

Recuzarea şi înlocuirea executorului judecătoresc441

Potrivit art.653 alin. (1) C.pr.civ., executorii judecătoreşti pot fi recuzaţi numai în

cazurile şi în condiţiile prevăzute la art. 42 şi următoarele.

Cererea de recuzare nu suspendă de drept executarea. Cu toate acestea, instanţa de

executare poate dispune, motivat, suspendarea executării până la soluţionarea cererii de

recuzare, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Pentru a se dispune

suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune în cuantum de 1.000 lei.

În cazul în care valoarea creanţei prevăzute în titlul executoriu nu depăşeşte 1.000 lei,

cauţiunea va fi de 10% din valoarea creanţei-art. 653 alin. (2) C.pr.civ.

Conforf art. 653 alin. (3) C.pr.civ., în caz de admitere a cererii de recuzare,

încheierea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de executorul judecătoresc urmează să fie

păstrate.

439

Publicată în M.Of. p.I., nr.529 din 16.07.2014. 440

C.Roşu, op.cit., p.254-257. 441

Pentru mai multe amănunte, a se vedea și E. Oprina, I. Gârbuleț, tratat teoretic și practic de executare silită,

vol. I-II, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

195

La cererea creditorului, instanţa care a încuviinţat executarea silită poate dispune,

pentru motive temeinice, înlocuirea executorului judecătoresc cu alt executor judecătoresc

indicat de către creditor şi continuarea executării silite de către noul executor judecătoresc.

Dispoziţiile art. 653 alin. (2) se aplică în mod corespunzător-art. 653 alin. (4) C.pr.civ442

.

Competenţa. Conexarea executărilor

Potrivit art. 654 alin.(1) C.pr.civ., când, privitor la aceleaşi bunuri, se efectuează mai

multe executări silite de către executori judecătoreşti diferiţi, instanţa de executare în

circumscripţia căreia a început prima executare, la cererea persoanei interesate sau a oricăruia

dintre executori, le va conexa, dispunând să se facă o singură executare de către executorul

judecătoresc care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat, iar dacă executările sunt în

acelaşi stadiu, de către executorul judecătoresc care a început cel dintâi executarea.

În cazul în care dispune conexarea executărilor, instanţa, prin încheiere, se va

pronunţa şi asupra cheltuielilor de executare efectuate până în momentul conexării. Totodată,

instanţa va dispune trimiterea dosarelor conexate la executorul desemnat potrivit alin. (1)-art.

654 alin. (2) Cpr.civ.

După conexare, procedura de executare va continua de la actul de urmărire cel mai

înaintat-art. 654 alin. (3) C.pr.civ.

Conform art. 654 alin.(4) C.pr.civ., desistarea, după conexare, a oricăruia dintre

creditorii urmăritori nu va putea să împiedice continuarea executării de la actul de executare

cel mai înaintat.

În cazul executărilor silite aflate pe rolul aceluiaşi executor, conexarea se va dispune

de executor, prin încheiere dată cu citarea părţilor, dispoziţiile alin. (2) aplicându-se în mod

corespunzător-art. 654 alin. (5) C.pr.civ.

Concursul dintre executarea silită şi executarea pornită de un creditor

Potrivit art.655 C.pr.civ., dispoziţiile art. 654 rămân aplicabile şi atunci când, privitor

la aceleaşi bunuri, se efectuează mai multe executări, unele pornite de executorul

judecătoresc, la cererea unui creditor, iar altele direct de către alţi creditori, în cazurile anume

prevăzute de lege. În astfel de cazuri, toate actele de executare vor fi efectuate de către

executorul judecătoresc competent în favoarea căruia s-a dispus conexarea, potrivit regulilor

prevăzute de prezentul cod, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

Actele executorului judecătoresc

Conform art.656 alin.(1) C.pr.civ., în îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor sale

legate de punerea în executare a titlurilor executorii, executorul judecătoresc va întocmi

încheieri, procese-verbale şi alte acte de procedură cu formele şi în termenele prevăzute de

lege.

Erorile materiale săvârşite cu prilejul întocmirii actelor arătate la alin. (1) se pot

îndrepta, din oficiu sau la cerere, cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute pentru

întocmirea lor – art.656 alin.(2) C.pr.civ.

Încheierile executorului judecătoresc

Potrivit art.657 alin.(1) C.pr.civ., amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite,

eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din executare, precum şi alte măsuri anume

prevăzute de lege se dispun de executorul judecătoresc prin încheiere, care trebuie să

cuprindă:

a) denumirea şi sediul organului de executare;

b) data şi locul întocmirii încheierii şi numărul dosarului de executare;

c) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează procedura de executare;

d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi ale

debitorului;

442

A se vedea și G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.931.

196

e) procedura de executare care face obiectul încheierii;

f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea;

g) motivele în fapt şi în drept care au determinat darea încheierii;

h) dispoziţia luată de executor;

i) calea şi termenul de atac al încheierii;

j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.

Menţiunile de la alin. (1) lit. a) - h) şi j) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii –

art.657 alin.(2) C.pr.civ.

Dacă prin lege nu se dispune altfel, încheierile se dau fără citarea părţilor, se

comunică acestora, sunt executorii de drept şi pot fi atacate numai cu contestaţie la executare

– art.657 alin.(3) C.pr.civ.

X.3.2.3. Ministerul Public

În sistemul instituit în regimul juridic al Codului de procedură civilă, participarea

Ministerului Public prin procurorii săi este posibilă.

Astfel, procurorul poate să participe la punerea în executare a hotărârilor pronunţate

în favoarea minorilor, a persoanelor puse sub interdicţie, a dispăruţilor, precum şi în alte

cazuri expres prevăzute de lege.

Printre altele, în cadrul procedurii de executare, procurorul poate formula contestaţii,

poate să pună concluzii în cadrul procedurii execuţionale pornite de creditor, poate să exercite

căile de atac prevăzute de lege şi să solicite întoarcerea executării silite443

Deşi dreptul Ministerului Public prin procurorii săi de a porni executarea silită este

consacrat în lege, în practică acesta se implică în rare cazuri; această reţinere este firească

deoarece procesul civil este generat de principiul disponibilităţii444

.

Conform art.658 C.pr.civ., Ministerul Public sprijină, în condiţiile legii, executarea

hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. În cazurile anume prevăzute de lege,

Ministerul Public poate să ceară punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor

titluri executorii.

Potrivit art.92 alin.(5) C.pr.civ., procurorul poate să ceară punerea în executare a

oricăror titluri executorii emise în favaorea minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi

ale dispăruţilor.

X.3.2.4. Alţi participanţi la executarea silită

Agenţii forţei publice

Conform art.659 alin.(1) C.pr.civ., în cazurile prevăzute de lege, precum şi când

executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai

forţei publice, după caz, sunt obligaţi să sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor

actelor de executare silită, fără a condiţiona îndeplinirea acestei obligaţii de plata unor sume

de bani sau de efectuarea unei alte contraprestaţii.

În acest scop, executorul se va adresa autorităţii competente pentru a asigura

concursul forţei publice, care va trebui să ia măsuri de urgenţă pentru a se evita tergiversarea

sau împiedicarea executării – art.659 alin.(2) C.pr.civ..

Potrivit art.659 alin.(3) C.pr.civ., agenţii forţei publice nu pot refuza să sprijine

activitatea de executare silită sub motiv că există impedimente, de orice natură, la executare,

singurul răspunzător pentru nesocotirea acestora fiind executorul judecătoresc, în condiţiile

legii.

443

I. Deleanu, op. cit., vol. II, 2004, p.484. 444

S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, op. cit., p.141.

197

În caz de refuz, dispoziţiile art. 188 alin. (2) şi ale art. 189 - 191 sunt aplicabile în

mod corespunzător – art.659 alin.(4) C.pr.civ..

Îndatorirea terţilor de a da informaţii

Conform art.660 alin.(1) C.pr.civ., la cererea executorului judecătoresc, cei care

datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse urmăririi,

potrivit legii, au datoria să comunice în scris toate informaţiile necesare pentru efectuarea

executării. Ei sunt ţinuţi să declare întinderea obligaţiilor lor faţă de debitorul urmărit,

eventuale modalităţi care le-ar putea afecta, sechestre anterioare, cesiuni de creanţă,

subrogaţii, preluări de datorie, novaţii, precum şi orice alte acte sau fapte de natură să

modifice conţinutul ori părţile raportului obligaţional sau regimul juridic al bunului deţinut.

La cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, instanţa de executare poate lua

măsurile prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189.

De asemenea, la cererea executorului judecătoresc, instituţiile publice, instituţiile de

credit şi orice alte persoane fizice sau juridice sunt obligate să îi comunice, de îndată, în scris,

datele şi informaţiile apreciate de executorul judecătoresc ca fiind necesare realizării

executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. Tot astfel, organele fiscale sunt

obligate să comunice, în aceleaşi condiţii, datele şi informaţiile pe care le administrează

potrivit legii. La cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, instanţa de executare

poate lua măsurile prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189 – art.660 alin.(2)

C.pr.civ.

Potrivit art.660 alin.(3) C.pr.civ., dacă cei sesizaţi nu dispun de informaţiile solicitate

sau, după caz, refuză să le dea, Ministerul Public va întreprinde, la cererea executorului

judecătoresc, diligenţele necesare pentru aflarea informaţiilor cerute, în special pentru

identificarea entităţilor publice sau private la care debitorul are deschise conturi sau depozite

bancare, plasamente de valori mobiliare, este acţionar ori asociat sau, după caz, deţine titluri

de stat, bonuri de tezaur şi alte titluri de valoare susceptibile de urmărire silită445

.

Executorul judecătoresc este obligat să asigure secretul informaţiilor primite, dacă

legea nu prevede altfel. Aceste informaţii nu pot fi utilizate decât în scopul pentru care au fost

cerute, fiind interzisă cu desăvârşire, sub sancţiunile prevăzute de lege, divulgarea lor către

terţe persoane sau utilizarea lor pentru crearea unei baze de date personale – art.660 alin.(4)

C.pr.civ.

În vederea obţinerii informaţiilor necesare executării, executorul judecătoresc are

acces liber la cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice care conţin date

despre bunurile debitorului susceptibile de urmărire silită. Totodată, executorul judecătoresc

poate solicita instanţei de executare datele şi informaţiile la care se referă art. 154 alin. (8) –

art.660 alin.(5) C.pr.civ.

Martorii asistenţi

Conform art.661 alin.(1) C.pr.civ., în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de

lege, prezenţa martorilor asistenţi este obligatorie la pătrunderea într-o locuinţă, în localuri,

depozite sau alte încăperi, în vederea sechestrării şi ridicării bunurilor debitorului.

La aprecierea executorului judecătoresc sau la cererea părţilor, martorii asistenţi pot

fi invitaţi şi în alte cazuri – art.661 alin.(2) C.pr.civ..

Potrivit art.661 alin.(3) C.pr.civ., pot fi martori asistenţi persoanele cu capacitate de

exerciţiu deplină care nu sunt interesate de săvârşirea actelor de executare şi care nu se află cu

participanţii la procedura de executare în legătură de rudenie până la gradul al patrulea

inclusiv sau de afinitate până la gradul al doilea ori de subordonare.

Dacă prin lege nu se dispune altfel, numărul martorilor asistenţi trebuie să fie de cel

puţin 2 – art.661 alin.(4) C.pr.civ.

445

Alin.(3) al art.659, devenit art.660 în forma republicată, a fost declarat neconstituţional prin decizia Curţii

Constituţionale nr.473/2013, publicată în M.Of. p.I. nr.30/15.01.2014.

198

Drepturile şi îndatoririle martorilor asistenţi

Conform art.662 alin.(1) C.pr.civ., martorul asistent, prin semnarea procesului-

verbal, atestă faptele la care a asistat.

El este îndreptăţit să ceară informaţii despre actele de executare la care este invitat şi

să facă observaţii în legătură cu îndeplinirea lor. Observaţiile martorului asistent, când este

cazul, vor fi consemnate de către executorul judecătoresc în proces-verbal – art.662 alin.(2)

C.pr.civ.

Potrivit art.662 alin.(3) C.pr.civ., înainte de a începe efectuarea actelor de executare

la care urmează să participe, executorul judecătoresc va explica martorilor asistenţi drepturile

şi îndatoririle lor.

Pentru serviciul prestat, martorul asistent are dreptul la sumele prevăzute la art. 326,

care se aplică în mod corespunzător – art.662 alin.(4) C.pr.civ.

X.4. Obiectul executării silite

Prin obiectul executării silite se înţelege tot ceea ce poate fi supus urmăririi silite446

.

Capitolul I din Titlul I al Cărţii a V-a arată care este scopul și obiectul executării

silite:

Îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu

Potrivit art.622 alin.(1) C.pr.civ., obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau

printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la

îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit

dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel- art.622 alin.(2)

C.pr.civ.

Conform art.622 alin.(3) C.pr.civ., executarea silită are loc în oricare dintre formele

prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul

executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu,

precum şi a cheltuielilor de executare.

Executarea unor obligaţii de a face, precum înscrierea sau radierea unui drept, act sau

fapt dintr-un registru public, emiterea unei autorizaţii, eliberarea unui certificat sau predarea

unui înscris şi altele asemenea, se poate obţine la simpla cerere a persoanei îndreptăţite, făcută

în temeiul unui titlu executoriu, fără a fi necesară intervenţia executorului judecătoresc, dacă

prin lege nu se dispune altfel. În caz de neconformare a debitorului, creditorul poate recurge la

executarea silită în condiţiile prezentului cod – art.622 alin.(4) C.pr.civ..

Potrivit art.622 alin.(5) C.pr.civ., vânzarea de către creditor a bunurilor mobile

ipotecate în condiţiile art. 2.445 din Codul civil se face cu încuviinţarea instanţei, fără

intervenţia executorului judecătoresc447

.

Organul de executare

Conform art.623 C.pr.civ., executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia

celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii

Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către

executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.

Legalitatea executării silite

Potrivit art.625 alin.(1) C.pr.civ., executarea silită se face cu respectarea dispoziţiilor

legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.

446

I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p.416. 447

C.Roşu, op.cit., p.245-247.

199

Este interzisă efectuarea de acte de executare de către alte persoane sau organe decât

cele prevăzute la art. 623 – art.625 alin.(2) C.pr.civ.

Rolul statului în executarea silită

Conform art.626 C.pr.civ., statul este obligat să asigure, prin agenţii săi, executarea

în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, iar, în caz de

refuz, cei vătămaţi au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.

Rolul activ al executorului judecătoresc

Potrivit art.627 alin.(1) C.pr.civ., în tot cursul executării, executorul judecătoresc este

obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea

integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor

legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.

Dacă socoteşte că este în interesul executării, executorul judecătoresc îi va cere

debitorului, în condiţiile legii, lămuriri în scris în legătură cu veniturile şi bunurile sale,

inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, asupra cărora se

poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru a-l

determina să execute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la care s-ar expune în

cazul continuării executării silite. În toate cazurile, debitorul va fi informat cu privire la

cuantumul estimativ al cheltuielilor de executare – art.627 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.627 alin.(3) C.pr.civ., Refuzul nejustificat al debitorului de a se prezenta

ori de a da lămuririle necesare, precum şi darea cu rea-credinţă de informaţii incomplete atrag

răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile cauzate, precum şi aplicarea sancţiunii

prevăzute la art. 188 alin. (2).

Obligaţiile susceptibile de executare silită

Potrivit art.628 alin.(1) C.pr.civ., pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect

constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei

construcţii, a unei plantaţii ori a altei lucrări, încredinţarea minorului, stabilirea locuinţei şi

vizitarea acestuia sau în luarea unei alte măsuri stabilite prin titlul executoriu.

În cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte

sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul

judecătoresc, potrivit legii – art.628 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.628 alin.(3) C.pr.civ., dacă prin titlul executoriu nu au fost acordate

dobânzi, penalităţi sau alte asemenea sume care să poată fi stabilite potrivit alin. (2),

executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligaţiei principale

stabilite în bani, indiferent de izvorul ei. În cazul în care titlul executoriu nu conţine niciun

asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la cererea creditorului, la actualizare în

funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie

sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până la

data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri.

Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol, încheierea executorului

judecătoresc este titlu executoriu – art.628 alin.(4) Cpr.civ.

Veniturile şi bunurile supuse executării

Potrivit art.629 alin.(1) C.pr.civ., veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse

executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi numai în măsura necesară pentru

realizarea drepturilor creditorilor.

Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea

condiţiilor prevăzute de lege – art.629 alin.(2) C.pr.civ.

Înţelegeri privind efectuarea executării

Conform art.630 C.pr.civ., în tot cursul executării silite, sub supravegherea

executorului judecătoresc, creditorul şi debitorul pot conveni ca aceasta să se efectueze, în

total sau în parte, numai asupra veniturilor băneşti sau altor bunuri ale debitorului, ca

200

vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obligaţiei să se

facă în alt mod admis de lege.

Domeniu de aplicare

Potrivit art.631 alin. (1) C.pr.civ., executarea silită poate fi pornită împotriva oricărei

persoane fizice sau persoane juridice, de drept public sau de drept privat, cu excepţia acelora

care beneficiază, în condiţiile legii, de imunitate de executare.

Dispoziţiile prezentei cărţi constituie dreptul comun în materie de executare silită,

indiferent de izvorul sau de natura obligaţiilor cuprinse în titlul executoriu ori de calitatea

juridică a părţilor – art.631 alin.(2) C.pr.civ.

X.5 Titlul executoriu448

În capitolul II al Titlului I din Cartea a V-a se arată care sunt titlurile executorii:

Temeiul executării silite

Conform art.632 alin.(1) C.pr.civ., executarea silită se poate efectua numai în temeiul

unui titlu executoriu.

Constituie titluri executorii hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum şi orice

alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare – art.632 alin.(2)

C.pr.civ.

Hotărârile executorii

Potrivit art.633 C.pr.civ., sunt hotărâri executorii:

1. hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;

2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care

părţile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2).

Hotărârile definitive

Conform art.634 alin.(1) C.pr.civ., sunt hotărâri definitive:

1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;

2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;

5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;

6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de

exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării – art.634 alin.(2)

C.pr.civ.

Hotărârile arbitrale şi alte hotărâri ale organelor cu atribuţii jurisdicţionale

Potrivit art.635 C.pr.civ., pot fi puse în executare hotărârile arbitrale, chiar dacă sunt

atacate cu acţiunea în anulare, precum şi alte hotărâri ale organelor cu atribuţii jurisdicţionale

rămase definitive, ca urmare a neatacării lor în faţa instanţei judecătoreşti competente.

Titlurile executorii europene

Conform art.636 C.pr.civ., titlurile executorii europene cu privire la care dreptul

Uniunii Europene nu cere recunoaşterea prealabilă în statul membru în care se va face

executarea sunt executorii de drept, fără nicio altă formalitate prealabilă.

Executarea hotărârilor supuse controlului instanţelor judecătoreşti

Potrivit art.637 alin.(1) C.pr.civ., punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti

care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate

fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi

ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.

448

A se vedea şi C.Roşu, op.cit., p.249.

201

Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător în cazul punerii în executare a

unei hotărâri arbitrale – art.637 alin.(2) C.pr.civ.

Alte titluri executorii

Conform art.638 alin.(1) C.pr.civ., sunt, de asemenea, titluri executorii şi pot fi puse

în executare silită:

1. încheierile şi procesele-verbale întocmite de executorii judecătoreşti care, potrivit

legii, constituie titluri executorii;

2. înscrisurile autentice;

3. titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie.

Suspendarea executării titlurilor prevăzute la alin. (1) pct. 2 şi 3 poate fi cerută şi în

cadrul acţiunii de fond având ca obiect desfiinţarea lor. Dispoziţiile art. 719 se aplică în mod

corespunzător – art.638 alin.(2) C.pr.civ.

Înscrisurile autentice notariale

Potrivit art.639 alin.(1) C.pr.civ., actul autentificat de notarul public care constată o

creanţă certă, lichidă şi exigibilă constituie titlu executoriu. În lipsa originalului, titlul

executoriu îl poate constitui duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul din arhiva

notarului public.

În cazul anulării de către instanţa de judecată a înscrisului autentificat de notarul

public, răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată numai pentru încălcarea de către

acesta cu vinovăţie a obligaţiilor sale profesionale, urmate de cauzarea unui prejudiciu,

stabilite prin hotărâre judecătorească definitive – art.639 alin.(2) C.pr.civ.

Titlurile de credit

Conform art.640 C.pr.civ., cambia, biletul la ordin şi cecul, precum şi alte titluri de

credit constituie titluri executorii, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute în legea specială.

Învestirea cu formula executorie

Potrivit art.641 alin.(1) C.pr.civ., titlurile executorii, altele decât hotărârile

judecătoreşti, pot fi puse în executare numai dacă sunt învestite cu formulă executorie.

Cererea de învestire cu formulă executorie se soluţionează de judecătoria în

circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz, în

cameră de consiliu, fără citarea părţilor. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se

află în străinătate, creditorul va putea depune cererea de învestire şi la judecătoria în

circumscripţia căreia se află domiciliul său ales – art.641 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.641 alin.(3) C.pr.civ., instanţa va verifica dacă înscrisul întruneşte toate

condiţiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, precum şi alte cerinţe în cazurile

anume prevăzute de lege.

Încheierea prin care se respinge cererea de învestire cu formulă executorie poate fi

atacată numai cu apel de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare – art.641 alin.(4)

C.pr.civ.

Încheierea prin care se admite cererea de învestire cu formulă executorie nu este

supusă niciunei căi de atac, dar legalitatea acesteia poate face obiectul contestaţiei la

executare – art.641 alin.(5) C.pr.civ.

Potrivit art.641 alin.(6) C.pr.civ., formula executorie are următorul cuprins:

"Noi, Preşedintele României,

Dăm împuternicire şi ordonăm executorilor judecătoreşti să pună în executare titlul

(Aici urmează elementele de identificare a titlului executoriu.) pentru care s-a pronunţat

prezenta încheiere de învestire cu formulă executorie. Ordonăm agenţilor forţei publice să

sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor să

stăruie pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condiţiile legii. (Urmează

semnătura preşedintelui completului şi a grefierului.)".

Refuzul eliberării titlului executoriu

202

Potrivit art.642 C.pr.civ., dacă se refuză eliberarea titlului executoriu de către alte

organe competente potrivit legii şi dacă legea specială nu prevede altfel, creditorul poate face

plângere la judecătoria în circumscripţia căreia se află organul care trebuia să emită titlul

executoriu, în termen de 15 zile de la data când a luat cunoştinţă de refuz.

Desfiinţarea titlului executoriu

Conform art.643 C.pr.civ., dacă s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de

executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept, dacă prin lege nu se prevede

altfel. În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la întoarcerea executării.

X.6. Efectuarea executării silite

X.6.1. Sesizarea organului de executare

Creanţa certă, lichidă şi exigibilă. Potrivit art.663 alin.(1) C.pr.civ., executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa

este certă, lichidă şi exigibilă.

Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu –

art.663 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.663 alin.(3) C.pr.civ., creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este

determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui.

Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta

este decăzut din beneficiul termenului de plată – art.663 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.663 alin.(5) C.pr.civ., creanţele cu termen şi cele condiţionale nu pot fi

puse în executare, însă ele pot participa, în condiţiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din

urmărirea silită a bunurilor aparţinând debitorului.

Cererea de executare silită

Conform art.664 alin.(1) C.pr.civ., executarea silită poate porni numai la cererea

creditorului, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Cererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant legal ori

convenţional, la biroul executorului judecătoresc competent ori se transmite acestuia prin

poştă, curier, telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului

şi confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele justificative – art.664

alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.664 alin.(3) C.pr.civ., cererea de executare silită, în afara menţiunilor

prevăzute la art. 148, va cuprinde:

a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi

debitorului;

b) bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate;

c) modalităţile de executare solicitate de creditor.

La cerere se vor ataşa titlul executoriu în original sau în copie legalizată, după caz, şi

dovada achitării taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar, precum şi, dacă este cazul,

înscrisurile anume prevăzute de lege – art.664 alin.(4) C.pr.civ.

Înregistrarea cererii de executare

Conform art.665 C.pr.civ., de îndată ce primeşte cererea de executare, executorul

judecătoresc va dispune înregistrarea acesteia.

Încuviinţarea executării silite

Potrivit art.666 alin.(1) C.pr.civ., cererea de executare silită se soluţionează în

maximum 3 zile de la înregistrarea ei.

Executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin

încheiere, fără citarea părţilor. Motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare

– art.666 alin.(2) C.pr.civ.

203

Conform art.666 alin.(3) C.pr.civ., încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor

prevăzute la art. 657 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea,

suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care

s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, şi

modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta.

Încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc

competent să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de

lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încuviinţarea

executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării. De asemenea, încuviinţarea executării

silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în

cadrul procedurii de executare silită încuviinţate – art.666 alin.(4) C.pr.civ.

Potrivit art.666 alin.(5) C.pr.civ., executorul judecătoresc va respinge cererea de

încuviinţare a executării silite numai dacă:

1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel

sesizat;

2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;

3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă

executorie;

4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;

5. debitorul se bucură de imunitate de executare;

6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită;

7. există alte impedimente prevăzute de lege.

Încheierea prin care s-a dispus încuviinţarea executării silite poate fi supusă

controlului instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile legii.

Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi contestată

de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de executare – art.666

alin.(6) C.pr.civ.

Înştiinţarea debitorului

Conform art.667 alin.(1) C.pr.civ., dacă cererea de executare a fost încuviinţată,

executorul judecătoresc va comunica debitorului o copie de pe încheierea dată în condiţiile

art. 666, împreună cu o copie, certificată de executor pentru conformitate cu originalul, a

titlului executoriu şi, dacă legea nu prevede altfel, o somaţie.

Comunicarea titlului executoriu şi a somaţiei, cu excepţia cazurilor în care legea

prevede că executarea se face fără somaţie ori fără comunicarea titlului executoriu către

debitor, este prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării – art.667 alin.(2) C.pr.civ.

Somaţia

Debitorul va fi somat să îşi îndeplinească obligaţia, de îndată sau în termenul acordat

de lege, cu arătarea că, în caz contrar, se va proceda la continuarea executării silite – art.668

C.pr.civ.

Excepţii de la comunicare

Potrivit art.669 C.pr.civ., nu este necesară comunicarea titlului executoriu şi a

somaţiei:

1. în cazurile prevăzute la art. 675;

2. în cazul ordonanţelor şi încheierilor pronunţate de instanţă şi declarate de lege

executorii.

Cheltuieli de executare

Conform art.670 alin. (1) C.pr.civ., partea care solicită îndeplinirea unui act sau a

altei activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare

în acest scop. Pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de

către creditor.

204

Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului

urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunţat la executare, situaţie în care vor fi

suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ţinut să

suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de

executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut

plata în mod voluntar. Cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat potrivit art. 668, a

executat obligaţia de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ţinut să suporte decât

cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum şi onorariul executorului

judecătoresc şi, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporţional cu activitatea depusă

de aceştia – art.670 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.670 alin.(3) C.pr.civ., sunt cheltuieli de executare:

1. taxele de timbru necesare declanşării executării silite;

2. onorariul executorului judecătoresc, stabilit potrivit legii;

3. onorariul avocatului în faza de executare silită;

4. onorariul expertului, al traducătorului şi al interpretului;

5. cheltuielile efectuate cu ocazia publicităţii procedurii de executare silită şi cu

efectuarea altor acte de executare silită;

6. cheltuielile de transport;

7. alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfăşurării executării silite.

Sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul

judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile

legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanţa de executare, pe calea contestaţiei la executare

formulate de partea interesată şi ţinând seama de probele administrate de aceasta. Dispoziţiile

art. 451 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător, iar suspendarea executării în privinţa

acestor cheltuieli de executare nu este condiţionată de plata unei cauţiuni – art.670 alin.(4)

C.pr.civ.

Conform art.670 alin.(5) C.pr.civ., în cazul în care sumele stabilite potrivit alin. (4)

nu pot fi recuperate de la debitor, din lipsa bunurilor urmăribile sau din alte asemenea cauze,

acestea, cu excepţia onorariului executorului judecătoresc, vor fi plătite de creditor, care le va

putea recupera de la debitor când starea patrimonială a acestuia o va permite, înăuntrul

termenului de prescripţie.

Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol, încheierea constituie titlu

executoriu atât pentru creditor, cât şi pentru executorul judecătoresc, fără a fi necesară

învestirea cu formulă executory – art.670 alin.(6) C.pr.civ.

Depunerea şi consemnarea de cauţiuni sau alte sume

Potrivit art.671 alin.(1) C.pr.civ., depunerea sau consemnarea oricărei sume în scopul

participării la desfăşurarea, potrivit legii, a executării silite ori al obţinerii suspendării

executării silite, depunerea sumelor cu afectaţiune specială, precum şi depunerea sau

consemnarea sumelor reprezentând veniturile bunurilor urmărite ori preţul rezultat din

vânzarea acestor bunuri se fac la CEC Bank - S.A., Trezoreria Statului sau la orice altă

instituţie de credit care are în obiectul de activitate operaţiuni de consemnare la dispoziţia

instanţei de executare sau a executorului judecătoresc.

Dovada depunerii sau consemnării acestor sume se poate face cu recipisa de

consemnare sau cu orice alt înscris admis de lege – art.671 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.671 alin.(3) C.pr.civ., eliberarea acestor sume se face persoanelor

îndreptăţite sau reprezentanţilor acestora numai pe baza dispoziţiei executorului judecătoresc

ori a instanţei de executare, după caz.

Dispoziţiile art. 1.057 şi următoarele privitoare la cauţiunea judiciară se aplică în

mod corespunzător – art.671 alin.(4) C.pr.civ.

Comunicarea actelor de procedură

205

Comunicarea actelor de procedură în cadrul executării silite se poate face de către

executorul judecătoresc fie personal, fie prin intermediul agentului său procedural, iar, dacă

aceasta nu este posibilă, potrivit dispoziţiilor legale privind citarea şi comunicarea actelor de

procedură, care se aplică în mod corespunzător. Dovada comunicării prin agent procedural are

aceeaşi forţă probantă cu dovada comunicării efectuate de către executor însuşi – art.672

C.pr.civ.

X.7. Prescripția dreptului de a obține executarea silită

Termenul de prescripţie

Potrivit art.706 alin.(1) C.pr.civ., dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în

termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor

reale, termenul de prescripţie este de 10 ani.

Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine

executarea silită. În cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, termenul de prescripţie începe

să curgă de la data rămânerii lor definitive – art.706 alin.(2) C.pr.civ.

Efectele împlinirii termenului de prescripţie

Conform art.707 alin.(1) C.pr.civ., prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la

cererea persoanei interesate.

Prescripţia stinge dreptul de a obţine executarea silită şi orice titlu executoriu îşi

pierde puterea executorie. În cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, dacă dreptul de a

obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau, după caz, nu s-a prescris, creditorul poate

obţine un nou titlu executoriu, pe calea unui nou proces, fără a i se putea opune excepţia

autorităţii de lucru judecat – art.707 alin.(2) C.pr.civ.

Suspendarea prescripţiei

Potrivit art.708 alin.(1) C.pr.civ., cursul prescripţiei se suspendă:

1. în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a

dreptului de a obţine obligarea pârâtului;

2. pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită

de instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent;

3. cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori

îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire;

4. în alte cazuri prevăzute de lege.

După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs

înainte de suspendare – art.708 alin.(2) C.pr.civ.

Prescripţia nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea

creditorului urmăritor – art.708 alin.(3) C.pr.civ.

Întreruperea prescripţiei

Conform art.709 alin.(1) C.pr.civ., cursul prescripţiei se întrerupe:

1. pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în

cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a

recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei;

2. pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost

adresată unui organ de executare necompetent;

3. pe data depunerii cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi

creditori;

4. pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare;

5. pe data depunerii cererii de reluare a executării;

6. în alte cazuri prevăzute de lege.

206

După întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripţie – art.709 alin.(2)

C.pr.civ.

Potrivit art.709 alin.(3) C.pr.civ., prescripţia nu este întreruptă dacă executarea silită

a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Repunerea în termenul de prescripţie

Conform art.710 alin.(1) C.pr.civ., după împlinirea termenului de prescripţie,

creditorul poate cere repunerea în acest termen numai dacă a fost împiedicat să ceară

executarea datorită unor motive temeinice.

Cererea de repunere în termen se introduce la instanţa de executare competentă, în

termen de 15 zile de la încetarea împiedicării. Judecata cererii se face cu citarea părţilor, prin

hotărâre supusă numai apelului, potrivit dreptului comun – art.710 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.710 alin.(3) C.pr.civ., dacă cererea de repunere în termen a fost admisă,

creditorul poate formula cerere de executare silită în termen de 30 de zile de la data rămânerii

definitive a hotărârii.

Alte dispoziţii aplicabile

Conform art.711 C.pr.civ., prevederile prezentului capitol se completează cu

dispoziţiile Codului civil privitoare la prescripţia extinctivă.

X.8. Contestaţia la executare

Contestația la executare este mijlocul procedural specific fazei executării silite prin

care se realizează controlul judecătoresc asupra legalității actelor de executare sau asupra

executării înseși, precum și asupra încheierilor întocmite de executorul judecătoresc în cadru

executării silite449

.

Obiectul contestaţiei Potrivit art.712 alin.(1) C.pr.civ., împotriva executării silite, a încheierilor date de

executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face

contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face

contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o

executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.

Dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443, se poate face contestaţie şi în

cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului

executoriu – art.712 alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.712 alin.(3) C.pr.civ., de asemenea, după începerea executării silite, cei

interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin

care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea

condiţiilor legale450

.

Împărţirea bunurilor proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie poate fi

hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare – art.712

alin.(4) C.pr.civ.

Condiţii de admisibilitate

Potrivit art.713 alin.(1) C.pr.civ., dacă executarea silită se face în temeiul unei

hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie motive

de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o

cale de atac ce i-a fost deschisă.

În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o

hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de

drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede

449

G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p.1019 450

I.Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. CH.Beck, Bucureşti, 2013, p.990.

207

în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui – art.713

alin.(2) C.pr.civ.

Conform art.713 alin.(3) C.pr.civ., nu se poate face o nouă contestaţie de către

aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primei contestaţii. Cu toate acestea,

contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială adăugând motive noi de contestaţie dacă, în

privinţa acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a contestaţiei la executare.

Creditorii neurmăritori au dreptul de a interveni în executarea efectuată de alţi

creditori, pentru a lua parte la executare sau la distribuirea sumelor obţinute din urmărirea

silită a bunurilor debitorului – art.713 alin.(4) C.pr.civ.

În cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a predării silite a

bunului imobil sau mobil, contestaţia la executare poate fi introdusă şi de o terţă persoană,

însă numai dacă aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la

bunul respective – art.713 alin.(5) C.pr.civ.

Cu privire la natura juridical a contestației la executare, în literatura de specialitate s-

a arătat că aceasta este, în principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de

executare silită451

.

Instanţa competentă

Potrivit art. 714 alin. (1) C.pr.civ., contestaţia se introduce la instanţa de executare.

În cazul urmăririi silite prin poprire, dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în

circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se

poate introduce şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul

debitorul. În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor

generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se

află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare,

contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului-art. 714 alin (2)

C.pr.civ.

Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se

introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea contestaţie

vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de

soluţionare aparţine instanţei de executare-art. 714 alin (3) C.pr.civ.

Termene

Conform art.715 alin. (1) C.pr.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia

privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile de la data când:

1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă;

2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea

popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie

pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de

către terţul poprit;

3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a

executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în

cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau

executarea se face fără somaţie.

Contestaţia împotriva încheierilor executorului judecătoresc, în cazurile în care

acestea nu sunt, potrivit legii, definitive, se poate face în termen de 5 zile de la comunicare-

art.715 alin. (2) C.pr.civ.

Potrivit art. 715 alin.(3) C.pr.civ., contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii

sau aplicării titlului executoriu se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripţie a

dreptului de a obţine executarea silită.

451

A se vedea D. C. Tudorache, Contestația la executare, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2011.

208

Dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că

are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în tot

cursul executării silite, dar nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data

predării silite a bunului-art. 715 alin. (4) C.pr.civ.

Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut la alin. (4) nu îl împiedică pe cel

de-al treilea să îşi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în condiţiile legii, sub

rezerva drepturilor definitiv dobândite de către terţii adjudecatari în cadrul vânzării silite a

bunurilor urmărite-art.715 alin. (5) C.pr.civ.

Condiţii de formă

Potrivit art.716 alin.(1) C.pr.civ., contestaţiile se fac cu respectarea cerinţelor de

formă prevăzute pentru cererile de chemare în judecată.

Contestatorul care nu locuieşte sau nu are sediul în localitatea de reşedinţă a instanţei

poate, prin chiar cererea sa, să îşi aleagă domiciliul sau sediul procesual în această localitate,

arătând persoana căreia urmează să i se facă comunicările – art.716 alin.(2) C.pr.civ.

Întâmpinarea este obligatorie – art.716 alin.(3) C.pr.civ.

Procedura de judecată

Conform art.717 alin.(1) C.pr.civ., contestaţia la executare se judecă cu procedura

prevăzută de prezentul cod pentru judecata în primă instanţă, care se aplică în mod

corespunzător.

Instanţa sesizată va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită, în

termenul fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare contestate,

dispoziţiile art. 286 fiind aplicabile în mod corespunzător, şi îi va pune în vedere părţii

interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea – art.717 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.717 alin.(3) C.pr.civ., părţile vor fi citate în termen scurt, iar judecarea

contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere.

La cererea părţilor sau atunci când apreciază că este necesar, instanţa va putea

solicita relaţii şi explicaţii scrise de la executorul judecătoresc – art.717 alin.(4) C.pr.civ.

Căi de atac

Conform art.718 alin.(1) C.pr.civ., hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie

poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 712 alin. (4)

şi art. 715 alin. (4) care pot fi atacate în condiţiile dreptului comun.

Hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau

aplicarea titlului executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută.

Dacă prin contestaţie s-a cerut lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicării unui titlu care nu

constituie hotărâre a unui organ de jurisdicţie, hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia va

putea fi atacată numai cu apel, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător –

art.718 alin.(2) C.pr.civ.

Suspendarea executării

Potrivit art.719 alin.(1) C.pr.civ., până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a

altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive

temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita

odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată.

Conform art.719 alin.(2) C.pr.civ., pentru a se dispune suspendarea, cel care o

solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune, calculată la valoarea obiectului contestaţiei,

după cum urmează:

a) de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 lei;

b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depăşeşte 10.000 lei;

c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depăşeşte 100.000 lei;

d) de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei.

209

Dacă obiectul contestaţiei nu este evaluabil în bani, cauţiunea va fi de 1.000 lei, în

afară de cazul în care legea dispune altfel – art.719 alin.(3) C.pr.civ.

Potrivit art.719 alin.(4) C.pr.civ., suspendarea executării este obligatorie şi cauţiunea

nu este necesară dacă:

1. hotărârea sau înscrisul care se execută nu este, potrivit legii, executoriu;

2. înscrisul care se execută a fost declarat fals printr-o hotărâre judecătorească dată în

prima instanţă;

3. debitorul face dovada cu înscris autentic că a obţinut de la creditor o amânare ori,

după caz, beneficiază de un termen de plată.

Dacă bunurile urmărite sunt supuse pieirii, degradării, alterării sau deprecierii, se va

suspenda numai distribuirea preţului obţinut din valorificarea acestor bunuri – art.719 alin.(5)

C.pr.civ.

Conform art.719 alin.(6) C.pr.civ., asupra cererii de suspendare instanţa, în toate

cazurile, se pronunţă prin încheiere, chiar şi înaintea termenului fixat pentru judecarea

contestaţiei. Părţile vor fi întotdeauna citate, iar încheierea poate fi atacată numai cu apel, în

mod separat, în termen de 5 zile de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la

comunicare pentru cea lipsă.

Potrivit art.719 alin.(7) C.pr.civ., în cazuri urgente şi dacă s-a plătit cauţiunea

prevăzută la alin. (2), instanţa poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor,

suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare. Încheierea nu

este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea depusă potrivit prezentului alineat este deductibilă

din cauţiunea finală stabilită de instanţă, dacă este cazul452

.

Încheierea prin care s-a dispus suspendarea executării silite se comunică din oficiu şi

de îndată executorului judecătoresc – art.719 aşin.(8) C.pr.civ.

Efectele soluţionării contestaţiei

Conform art.720 alin.(1) C.pr.civ., dacă admite contestaţia la executare, instanţa,

ţinând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula actul de executare contestat,

va dispune anularea ori încetarea executării înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu.

De asemenea, dacă prin contestaţia la executare s-a cerut de către partea interesată

împărţirea bunurilor proprietate comună, instanţa va hotărî şi asupra împărţelii acestora,

potrivit legii – art.720 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.720 alin.(3) C.pr.civ., în cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate

fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar

când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi

judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei.

Hotărârea de admitere sau de respingere a contestaţiei, rămasă definitivă, va fi

comunicată, din oficiu şi de îndată, şi executorului judecătoresc – art.720 alin.(4) C.pr.civ.

Conform art.720 alin.(5) C.pr.civ., dacă contestaţia este admisă, executorul

judecătoresc este obligat să se conformeze măsurilor luate sau dispuse de instanţă.

Atunci când contestaţia a fost respinsă, suma reprezentând cauţiunea depusă rămâne

indisponibilizată, urmând a servi la acoperirea creanţelor arătate la alin. (3) sau a celor

stabilite prin titlul executoriu, după caz, situaţie în care se va comunica executorului şi

recipisa de consemnare a acestei sume – art.720 alin.(6) C.pr.civ.

Potrivit art.720 alin.(7) C.pr.civ., în cazul în care constată refuzul nejustificat al

executorului de a primi ori de a înregistra cererea de executare silită sau de a îndeplini un act

452

Prin decizia nr.8/27.04.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent cu

soluţionarea recursurilor în interesul legii, în dosarul nr.2/2015 s-a stabilit că: „în interpretarea şi aplicarea

dispoziţiilor art.450 alin.(5) raportat la art.997 şi urm., şi art.719 alin.(7) din Codul de procedură civilă:

-cererea de suspendare provizorie se judecă de un complet format de doi judecători;

- instanţă s epronunţă asupra cererii prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac”.

210

de executare silită ori de a lua orice altă măsură prevăzută de lege, instanţa de executare va

putea obliga executorul, prin aceeaşi hotărâre, la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la

7.000 lei, precum şi, la cererea părţii interesate, la plata de despăgubiri pentru paguba astfel

cauzată.

În situaţia prevăzută la alin. (7), instanţa va solicita actul care constată refuzul

executorului judecătoresc de a primi ori de a înregistra cererea de executare silită, de a

îndeplini un act de executare silită ori de a lua altă măsură prevăzută de lege – art.720 alin.(8)

C.pr.civ.

X.9. Întoarcerea executării

Dreptul la întoarcerea executării

Conform art.723 alin.(1) C.pr.civ., în toate cazurile în care se desfiinţează titlul

executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin

restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate

rămân în sarcina creditorului.

Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit, fără însă a

se aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terţii de bună-credinţă – art.723 alin.(2)

C.pr.civ.

Potrivit art.723 alin.(3) C.pr.civ., în cazul în care executarea silită s-a făcut prin

vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face prin restituirea de către creditor

a sumei rezultate din vânzare, actualizată în funcţie de rata inflaţiei, cu excepţia situaţiei când

se aplică art. 777.

Modalitatea de restabilire

Conform art.724 alin.(1) C.pr.civ., în cazul în care instanţa judecătorească a

desfiinţat titlul executoriu sau însăşi executarea silită, la cererea celui interesat, va dispune,

prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării. În cazul în care bunul

supus executării silite este un bun imobil, instanţa va dispune asupra efectuării operaţiunilor

de carte funciară necesare, fără însă a se aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terţii

de bună-credinţă, potrivit regulilor de carte funciară.

Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a

procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va

putea dispune de instanţa care rejudecă fondul – art.724 alin.(2) C.pr.civ.

Potrivit art.724 alin.(3) c.pr.civ., dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare

executării în condiţiile alin. (1) şi (2), cel îndreptăţit o va putea cere, pe cale separată, instanţei

de executare. Judecata se va face de urgenţă şi cu precădere, hotărârea fiind supusă numai

apelului.

Cazuri speciale

Conform art.725 C.pr.civ., dacă titlul executoriu emis de un alt organ decât o instanţă

judecătorească a fost desfiinţat de acel organ sau de un alt organ din afara sistemului

instanţelor judecătoreşti, iar modalitatea restabilirii situaţiei anterioare executării nu este

prevăzută de lege ori, deşi este prevăzută, nu s-a luat această măsură, ea se va putea obţine pe

calea unei cereri introduse la instanţa prevăzută la art. 724 alin. (3).

Executarea provizorie

Hotărârea de primă instanţă prin care s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare

executării poate fi dată cu executare provizorie, dispoziţiile art. 449 aplicându-se în mod

corespunzător – art.726 C.pr.civ.

Cererile de întoarcere a executării silite se taxează, în toate cazurile, cu 50 lei, dacă

valoarea cererii nu depăşeşte 5.000 lei şi cu 300 lei pentru cererile a căror valoare depăşeşte

5.000 lei.

211