CUPRINS

I. Introducere1.1.Definiţia, fazele şi etapele procesului civil.................................. 91.2.Definiţia dreptului procesual civil. Caracterele sale. Legătura dintre dreptul procesual civil şi alte ramuri de drept 101.3. Izvoarele dreptului procesual civil............................................... 131.4.Normele de procedură civilă........................................................ 141.5.Acţiunea normelor de procedură civilă........................................ 17

II. Principiile fundamentale care guvernează procesul civil2.1. Precizări...................................................................................... 212.2. Examinarea principiilor fundamentale........................................ 23

2.2.1. Principiul contradictorialităţii........................'....'............. 232.2.2. Principiul dreptului de apărare.......................................... 272.2.3. Principiul rolului activ al judecătorului............................. 372.2.4. Principiul disponibilităţii................................................... 462.2.5. Principiul legalităţii........................................................... 532.2.6. Principiul adevărului......................................................... 552.2.7. Principiul continuităţii....................................................... 572.2.8. Principiul nemijlocirii...................................„.................. 592.2.9. Principiul publicităţii.............."......................".................. 612.2.10. Principiul oralităţii...............'................................... 62

III. Acţiunea civilă3.1. Noţiune..............:.'!'..„.,...........^.....1.,..;.2. ....,...„„..................... 653.2. Elementele acţiunii civile....................................................,...... 663.3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile.................................... 693.4. Clasificarea acţiunilor civile.............................'.......................... 73

IV. Participanţii la procesul civil4.1. Consideraţii generale.................................................................. 784.2. Instanţa de judecată..................................................................... 78

4.2.1. Noţiune. Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil............ 784.2.2. Compunerea şi constituirea instanţei................................. 794.2.3. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei

............................................................................................ 824.2.3.1. Incompatibilitatea................................................. 824.2.3.2. Abţinerea şi recuzarea........................................... 84

4.3. Părţile în procesul civil................................................................ 874.3.1. Noţiunea de părţi în procesul civil..................................... 874.3.2. Condiţiile necesare pentru a fi parte în proces................... 894.3.3. Coparticiparea procesuală................................................... 914.3.4. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor.................. 934.3.5. Consecinţe ce decurg din calitatea de parte în procesul civil.... 954.3.6. Participarea terţilor în procesul civil.................................. 964.3.7. Reprezentarea părţilor în procesul civil............................. 1074.3.8. Participarea procurorului în procesul civil........................ 110

V. Competenţa5.1. Noţiuni introductive.................................................................... 112

5.1.1. Competenţa: noţiune, definiţie.......................................... 1125.1.1. Normele de competenţă în materie civilă. Clasificarea

competenţei........................................................................ 1135.2. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti........................... 115

5.2.1. Noţiune.............................................................................. 1155.2.2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate ... 1175.2.3. Competenţa în materia controlului financiar...................... 1195.2.4. Competenţa în materia contenciosului administrativ.......... 1205.4.1. Competenţa în materie electorală....................................... 1225.4.2. Competenţa în alte materii.................................................. 125

5.3. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti................. 1315.3.1. Competenţa materială {ratione materiae)........................... 132

5.3.1.1. Competenţa materială a judecătoriei.................... 1335.3.1.2. Competenţa materială a tribunalului..................... 1355.3.1.3. Competenţa materială a curţilor de apel............... 1395.3.1.4. Competenţa materială a înaltei Curţi de Casaţie

şi Justiţie............................................................... 142

5.3.2. Competenţa teritorială {rationepersonae vel loci)............. 1455.3.2.1. Competenţa teritorială de drept comun................. 1465.3.2.2. Competenţa teritorială alternativă (facultativă)... 1475.3.2.3. Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)... 148

5.4. întinderea competenţei instanţei sesizate.................................... 1505.4.1. Competenţa instanţei sesizate în raport de apărările pârâtului 1505.4.2. Competenţa instanţei sesizate în raport de cererile incidentale

şi accesorii......................................................................... 1515.4.3. Prorogarea de competenţă.................................................. 152

5.5. Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată.................... 1555.5.1. Delegarea instanţei............................................................ 1555.5.2. Strămutarea pricinilor........................................................ 1565.5.3. Excepţia de necompetenţă ................................................ 1565.5.4. Conflicte de competenţă.................................................... 158

VI. Actele de procedură şi termenele de procedură6.1. Actele de procedură.................................................................... 160

6.1.1. Definiţie............................................................................. 1606.1.2. Clasificarea actelor de procedură...................................... 1606.1.3. Condiţiile pentru îndeplinirea actelor de procedură........... 161

6.2. Termenele procedurale................................................................ 1626.2.1. Noţiune. Clasificare........................................................... 1626.2.2. Modul de calcul al termenelor procedurale....................... 1636.2.3. Durata termenelor procedurale.......................................... 164

6.3. Sancţiuni procedurale privitoare la actele procedurale şi latermenele procedurale................................................................. 1666.3.1. Nulitatea actelor de procedură........................................... 1666.3.2. Decăderea.......................................................................... 169

Bibliografie selectivă......................................................................... 173

76

1. INTRODUCERE

1.1. Definiţia, fazele şi etapele procesului civil

Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.1

Din definiţia procesului civil rezultă că acesta parcurge două faze, şi anume: faza judecăţii şi faza executării silite.

Faza judecăţii cuprinde judecata în primă instanţă şi judecata în căile de atac.

Judecata în primă instanţă parcurge trei etape: etapa scrisă, etapa dezbaterilor şi etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti.

In cadrul etapei scrise părţile se încunoştinţează reciproc, prin intermediul cererii de chemare în judecată, respectiv a întâmpinării şi cererii reconvenţionale, asupra pretenţiilor şi apărărilor, precum şi în legătură cu probele ce urmează a fi administrate în vederea dovedirii susţinerilor acestora.

Etapa dezbaterilor este o etapă complexă ce se desfăşoară în sediul instanţei de judecată şi, de regulă, la mai multe termene de judecată.

Această etapă dă părţilor posibilitatea de a-şi susţine în mod real şi contradictoriu pretenţiile şi apărările, de a administra probe, de a pune concluzii.

Cea de-a treia etapă - etapa deliberării şi pronunţării - intervine după închiderea dezbaterilor.

1 V.M. Ciobanii, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Teoria generală, voi. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p.148.

9

Deliberarea are loc în secret, în camera de consiliu şi la ea participă numai judecătorii care au luat parte la judecată.

Pronunţarea hotărârii - spre deosebire de deliberare - are loc întotdeauna în şedinţă publică.

Partea nemulţumită de hotărârea pronunţată de prima instanţă poate să o atace cu apel, declanşând o nouă judecată în fond.

După rămânerea definitivă a hotărârii se poate declara recurs care este considerat ca o cale extraordinară de atac, deoarece se poate exercita numai în cazurile expres prevăzute de lege (art. 304 din Codul de procedură civilă).

Legea permite şi exercitarea unor căi extraordinare de atac, de retractare: contestaţia în anulare şi revizuirea.

Faza executării silite - a doua fază a procesului civil - intervine în cazul hotărârilor judecătoreşti susceptibile de fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului, dar şi în cazul altor titluri executorii, în situaţia în care nu îşi execută de bună voie obligaţia.

Trebuie menţionat faptul că nu întotdeauna procesul civil trebuie să urmeze ambele faze. în situaţia în care debitorul execută de bună voie obligaţia stabilită în titlul executoriu, faza executării silite va lipsi.

Atunci când creditorul pune în executare un alt titlu decât o hotărâre judecătorească, faza judecăţii lipseşte, existând numai faza executării silite.

Este posibil ca nici faza judecăţii să nu parcurgă toate cele trei etape: fie nu are loc dezbaterea deoarece reclamantul renunţă la judecata cauzei; ori nu are loc deliberarea deoarece părţile sting litigiul prin încheierea unei tranzacţii, ori hotărârea judecătorească pronunţată nu este atacată prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

1.2. Definiţia dreptului procesual civil. Caracterele sale. Legătura dintre dreptul procesual civil şi alte ramuri de drept

Dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor referitoare la drepturile subiective ori interesele civile, precum şi la modul de executare silită a titlurilor executorii.

Caracterele dreptului procesual civil reţinute în doctrină sunt:2

- Caracterul sancţionator. Prin asigurarea soluţionării litigiilor civile, purtând asupra drepturilor subiective, dreptul procesual civil garantează eficacitatea dispoziţiilor de drept material în care sunt consacrate drepturile subiective.

- Caracterul reglementar. Dreptul procesual civil reprezintă o ramură în care voinţa părţilor şi a judecătorului se limitează la dispoziţiile legale.

- Caracterul formalist. Actele de procedura se supun unor exigenţe de formă şi unor termene.

- Caracterul de drept comun. Dreptul procesual civil fiind reglementat prin Codul de procedură civilă constituie dreptul comun al procedurii şi se aplică oricărui litigiu dintr-un proces civil.

Dreptul procesual civil are legătură cu mai multe ramuri de drept.Legătura dintre dreptul procesual civil şi dreptul civil dă expresia

corelaţiei dintre conţinut şi formă. Ea a fost evidenţiată în Raportul de prezentare a proiectului Codului de procedură civilă către Consiliul de Stat din anul 1865, care sublinia că „procedura este inima legislaţiunii unui stat... Codicele civil fără procedură este ca un corp fără inimă, este ca o bună şi completă maşină căreia îi lipseşte puterea motrice".3

Legătura dintre dreptul procesual civil şi dreptul constituţional este concretizată în aceea că, acesta din urmă conţine norme şi principii pentru toate celelalte ramuri ale dreptului, implicit ale dreptului procesual civil.

In Constituţie sunt consacrate principii fundamentale ale dreptului procesual civil, cum ar fi dreptul de apărare, legalitatea, publicitatea dezbaterilor etc.

O strânsă conexiune există între dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal deoarece fiecare urmăreşte apărarea unei norme de drept substanţial.

Intre cele două ramuri de drept există atât asemănări cât şi deosebiri.

10 2 A se vedea V.M Ciobanu, op. cit, p. 159.3 Ibidem, p. 160.

11

Asemănările dintre cele două proceduri se caracterizează prin:- cauzele civile şi penale sunt soluţionate de aceleaşi instanţe

judecătoreşti;- judecătorii sunt selecţionaţi în acelaşi mod şi pot soluţiona atât

cauze civile cât şi cauze penale;- procesul civil şi procesul penal se desfăşoară şi după principii

comune cum ar fi, principiul dreptului de apărare» principiul legalităţii, principiul rolului activ al judecătorului, principiul contradictorialităţii, principiul publicităţii, principiul oralităţii etc;

- etapele privind sesizarea, dezbaterea, deliberarea şi pronunţarea hotărârii sunt asemănătoare atât în procesul civil cât şi în procesul penal;

- căile de atac ce se pot exercita sunt aceleaşi.

între cele două ramuri, există şi deosebiri importante, ceea ce justi-fică, astfel, autonomia dreptului procesual civil faţă de dreptul procesual penal.

Dintre principalele deosebiri enunţăm:- procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în

timp ce procesul penal este caracterizat de oficialitate;sesizarea instanţei de judecată în civil este efectuată de partea

; interesată, iar în penal procesul se declanşează de regulă lasesizarea unui organ al statului;

- în procesul civil, principiul contradictorialităţii se manifestă prin participarea la proces a celor două părţi ou interese contrarii ale raportului litigios, pe când în procesul penal, contradictorialitatea se bazează pe existenţa unor organe diferite în ceea ce priveşte modalitatea de acuzare şi decizie, la care se adaugi şi poziţia contradictorie dintre acuzator şi acuzat;

- executarea silită în materie civilă se declanşează la solicitarea părţii interesate, în timp ce în materie penală punerea în executare este obligatorie.

12

1.3. Izvoarele dreptului procesual chil

Potrivit art. 126 alin. 2 din Constituţie, competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.4

Din textul constituţional menţionat rezultă că principalul izvor de drept procesual civil îl constituie legea.

în materie procesuală au valoare de izvor de drept atât legea fundamentală - Constituţia -, cât şi legea organică şi ordinară.

Constituţia României este un important izvor al dreptului procesual civil deoarece cuprinde unele principii fundamentale referitoare atât la organizarea judecătorească, cât şi la desfăşurarea procesului.

Codul de procedură civil român a fost elaborat în 1865, după modelul Legii geneveze din aiul 1819 şi al celui francez din 1806.

De-a lungul timpului Codul de procedură civilă a suferit numeroase modificări ce au reprezentat un progres semnificativ în domeniu.

Astfel, în anul 1900 Codul a fost revizuit, urmându-se scurtarea unor termene şi simplificarea unor formalităţi.

în perioada 1925-1948 legislaţia procesual civilă s-a caracterizat prin faptul că existau şi se aplicau în paralel atât Codul de procedură civilă, cât şi o lege de accelerare a judecăţilor.5

în anul 1948 s-a adus o altă modificare Codului şi a constat în faptul că a unificat legislaţia procesual civilă a vremii, păstrând aproape intacte principalele instituţii şi categorii juridice în materie.

Ulterior, Codul de procedură civilă a suferit şi alte modificări dintre care cele mai importante au fost în anii 1952, 1985, 1993, 1998, 2000,2001.

In decursul timpului norme cu caracter procedural au fost instituite şi în alte acte normative, cum ar fi: Codul civil, Codul comercial, Codul familiei, Codul muncii, Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească* Legea tu\ 105/1992 privind raporturile de drept

:■■ 4 Constituţia României din 1991 revi2Mităi|rrin Legea nr. ,429/2003* şi aprobată prin referendum naţional, republicată în M. Of., p.I, nr. 767/31.10.2003.

5 Gabriel Boroi, Drept procesual civil, note de curs, voi. I, Editura Rom Jel SRL, 1993, p.24.

13

internaţional privat, Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notoriale, Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea avocaturii, Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, Legea 304/2004 privind organizarea judiciară.

Deşi numărul ordonanţelor Guvernului României care instituie norme este redus, ele constituie izvor de drept procesual civil.

Cu titlu exemplicativ menţionăm: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, O.U.Gf. nr. 59/2001 privind modificarea şi completarea O.U.G. nr. 138/200 precum şi Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2001. Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 a fost aprobată prin Legea nr. 219/2005, în fiecare etapă Codul de procedură civilă suferind modificări.

1.4. Normele de procedură civilă

Normele de procedură civilă sau legile de procedură civilă reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi punerea în executare a titlurilor executorii.

Normele de procedură civilă se clasifică după mai multe criterii, cele mai importante fiind: obiectul normelor, întinderea câmpului de aplicare, caracterul conduitei pe care o prescriu.

a) în funcţie de obiectul lor, normele de procedură se împart în norme de organizare judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură propriu-zise.

Normele de organizare judecătorească reglementează compunerea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public, numirea şi avansarea magistraţilor, statutul magistraţilor, compunerea şi constituirea instanţei.6

Până în momentul apariţiei Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, sediul principal al normelor de organizare judecătorească era reprezentat de Legea nr. 92/1992 de organizare judecătorească.

Normele de competenţă reglementează atribuţiile instanţelor judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională (competenţă generală), precum şi repartizarea pricinilor

6 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 169 14

civile de competenţa instanţelor între instanţe de grad diferit (competenţa materială) şi între instanţe de acelaşi grad (competenţa teritorială).

Sediul principal al normelor de competenţă îl reprezintă Codul de procedură civilă.

Normele de procedură civilă propriu-zisă reglementează modul de judecată al pricinilor civile şi de executare silită a titlurilor executorii iar sediul principal al acestora îl reprezintă Codul de procedură civilă.

b) în funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele deprocedură se împart în norme generale şi norme speciale.

Normele generale sau de drept comun sunt acelea care se aplică în orice materie şi în toate cazurile, în afară de cele pentru care legea prevede altfel.7

Normele speciale reglementează anumite materii expres stabilite de lege. Deoarece sunt derogatorii de la normele generale, normele speciale sunt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicate prin analogie.

împărţirea normelor de procedură în generale şi speciale are o importanţă deosebită în activitatea practică a instanţelor.

Astfel, concursul de legi prin care se înţelege coexistenţa celor două categorii de norme se rezolvă după două reguli:

- norma specială se aplică cu prioritate ori de câte ori se găseşte în faţa unui caz ce intră în prevederile sale8;

- norma specială în măsura în care tace, se completează cu norma generală.

c) în funcţie de caracterul conduitei pe care o prescriu, normele deprocedură se împart în norme imperative şi norme dispozitive.Normele imperative sunt cele care impun părţilor o acţiune sau le

obligă la o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu îngăduie să nu se aplice sau să se deroge de la ele.9

Normele dispozitive sunt cele care suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a părţilor, ori protejează

1 Ibidem,?. 171.8 Curtea de Apel Bucureşti, dec. civ. nr. 1371/2002, în Culegere de

Practică Judiciară Comercială, Bucureşti, Editura Briliance, Colecţia Lex Expert,Piatra Neamţ, p. 519-521.

9 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 172.15

interesele uneia dintre părţi prin posibilitatea acesteia de a deroga de la dispoziţiile pe care le cuprind.

Cele două categorii de norme prezintă categorii specifice constând în:- aplicarea normelor imperative nu pot fi înlăturate nici chiar

prin voinţa părţilor sau autorizarea instanţei de judecată, în timp ce, aplicarea normelor dispozitive pot fi înlăturate prin voinţa părţilor;

- nerespectarea normelor imperative atrage după sine o sancţiune procedurală absolută, în timp ce încălcarea normelor dispozitive sunt sancţionate cu nulitatea relativă;

- părţile nu pot confirma nici expres şi nici tacit, viciile unui act procedural săvârşit cu încălcarea normelor imperative, în timp ce în cazul normei dispozitive partea interesată poate renunţa la dreptul de a invoca încălcarea ei şi poate acoperi viciile unui act de procedură lovit de nulitate relativă;

- încălcarea noimei imperative poate fi invocată de oricare dintre părţi, de instanţă din oficiu, de procuror în cazul în care acesta participă la judecată, în timp ce nerespectarea normei dispozitive poate fi ridicată numai de partea în favoarea căreia a fost edictată aceea dispoziţie;

- încălcarea unei norme imperative poate fi invocată în orice stare a pricinii, în timp ce încălcarea unei norme dispozitive poate fi invocată într-un anumit termen.

în practică apar, uneori, dificultăţi în legătură cu determinarea caracterului imperativ sau dispozitiv al normei procedurale. împrejurarea se datorează în anumite situaţii şi faptului că nu întotdeauna sunt întrunite particularităţile menţionate anterior în cadrul unei norme procedurale imperative sau dispozitive. De aceea criteriul formal al modului de exprimare a le^uitorului nu este uneori suficient, ci trebuie să ţină seama şi de finalitatea textelor în cauză.10

Literatura de specialitate consideră că au caracter imperativ normele referitoare la: organizarea judecătorească, competenţă (generală, materială, teritorială exclusivă) şi cele care prevăd principiile fundamentale ale procesului civil.

1.5. Acţiunea normelor de procedură civilă

Normele de procedură ca şi celelalte norme juridice se aplică în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

a) Aplicarea în timp a normelor de procedură civilăPotrivit art. 15 alin. 2 din Constituţie, legea dispune numai pentru

viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.Câteva consecinţe decurg din principiul astfel formulat:Până la adoptarea Constituţiei, aplicarea în timp a legilor de

procedură au avut ca reper şi norma de drept substanţial cuprinsă în art. 1 Cod civil şi anume: legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă.

In raport cu principiul neretroactivităţii putem spune că actele de procedură efectuate sub imperiul legii vechi rămân bine efectuate dacă au respectat dispoziţiile acelei legi şi nu trebuie refăcute. Iar după intrarea în vigoare a legii noi actele de procedură vor fi efectuate potrivit acestei legi.11

Rezultă, că legile de procedură sunt de imediată aplicare atât la cauzele noi, cât şi la cauzele vechi care au fost începute sub incidenţa legii abrogate.

Principiul aplicării imediate a legii noi, necesită anumite precizări pe care le vom face în funcţie de împărţirea normelor de procedură după obiectul lor de reglementare:

- normele de organizare judecătorească sunt de imediată aplicare, deoarece, aşa cum am arătat, au un caracter imperativ, reglementează modul de organizare şi funcţionare a instituţiilor judecătoreşti;

- în ceea ce priveşte normele de competenţă, prin Legea nr. 59/1993 legiuitorul s-a oprit cu unele derogări la principiul aplicării imediate a legii noi;

- normele de procedură propriu-zisă sunt de imediată aplicare.Astfel, art. 5 alin.l din legea menţionată prevede: „cauzele aflate în

curs de judecată la instanţele de fond chiar dacă sunt după casare cu trimitere, vor fi, după caz, reţinute pentru continuarea judecăţii sau vor fi trimise la instanţa competentă, potrivit normelor de competenţă materială din prezenta lege".

10 Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura AH Beck, Bucureşti, 2001, p. 27. 16 11 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 178.

17

De asemenea, art. 725 alin. 2! C. proc. civ. introdus prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 138/2000 precizează că, în cazul în care instanţa este desfiinţată, dosarele se vor trimite din oficiu instanţei competente potrivit legii noi de procedură.

Aceasta înseamnă că actele de procedură îndeplinite după intrarea în vigoare a legii noi vor fi supuse prevederilor acesteia, în timp ce actele de procedură efectuate sub imperiul legii vechi, cu respectarea ei, rămânvalabile.

Referitor la materia probelor trebuie făcute câteva precizări, şianume:12

- în ceea ce priveşte admisibilitatea dovezilor privind acte juridice este consacrat principiul potrivit căruia se aplică legea în vigoare la data încheierii acestora;

- când este vorba de probe care constituie mijloace tehnice cum ar fi expertiza sau cercetarea la faţa locului, acestea sunt admisibile potrivit legii în vigoare la data la care se solicită efectuarea lor;

- administrarea probelor se face după legea în vigoare în acel moment.

Potrivit art. 725 alin. (3) C. Proc. civ., hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.

în materia executării silite, legea nouă este de imediată aplicare chiar dacă la momentul la care s-a obţinut titlul executoriu era aplicabilă o altă lege.14

b) Aplicarea în spaţiu a normelor de procedură civilăAplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu este guvernată de

principiul teritorialităţii, ceea ce înseamnă că legile române se aplică pe întreg teritoriul ţării.

Principiul teritorialităţii este un principiu universal ce decurge din suveranitatea şi independenţa statelor.

12 I. Leş, op. cit., p.29; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I,Editura Servo-Sat, 2001, p. 20.

13 Avem în vedere art. 725 aşa cum a fost modificat prin art. I, pct. 225din O.U.G. nr. 138/2000 publicată în M. Of. nr. 479 din 2 oct. 2000, aprobatăprin Legea nr. 219/2005; de altfel, întreaga lucrare este elaborată prinraportare la Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat de Legeanr. 219/2005. (M. Of. nr. 609/2005).

14 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 182,1. Deleanu, op. cit., p. 20.18

Consecinţele ce decurg din propagarea principiului teritorialităţii sunt:-. normele de procedură române se aplică doar litigiilor ce se

soluţionează de către instanţele române.Potrivit art. 159 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, privitoare la

reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în procesele privind raporturi de drept internaţional privat instanţele române aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.

Alineatul 2 din acelaşi text de lege prevede că legea română stabileşte şi dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de drept material.

Legea nr. 105/1992 cuprinde şi excepţii, printre care menţionăm: capacitatea procesuală a fiecărei părţi este cârmuită de legea, sa naţională (art. 158); obiectul şi cauza acţiunii civile sunt determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios (art. 160); mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi forţa probantă a înscrisului care îl constată sunt cele prevăzute de legea locului încheierii actului sau legea aleasă de părţi, dacă aveau această posibilitate, iar proba faptelor juridice se face potrivit legii locului în care s-a produs (art. 161 alin 1-3); dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă se reglementează potrivit legii locului unde s-a întocmit înscrisul invocat (art. 161 alin.4).

- în principiu, este exclusă aplicarea normei procedurale străine pe teritoriul statului nostru;

- dacă se solicită, de către o autoritate străină, efectuarea unei comisii rogatorii, aceasta se face după norma procesuală română;

- hotărârile judecătoreşti pronunţate în străinătate pot fi executate în ţara noastră numai după ce se încuviinţează urmărirea silită de către instanţa română competentă.

Există şi hotărâri recunoscute de plin drept, cum este cazul hotărârilor străine care se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate. Situaţia este aceeaşi şi în cazul hotărârilor pronunţate într-un stat terţ, dacă acestea au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi.15

c) Aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor Potrivit art. 16 alin. 1 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

I. Leş, op. cit., p. 30.19

Art 7 aHn. 2 din Legea 304/2004 pentru organizarea judiciară, reiterând principiul egalităţii în faţa legii, prevede că justiţia se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele fără deosebire de rasă, de naţiona-litate, de origine etnică, de limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii.

Din textele de lege menţionate rezultă că aplicarea normelor de procedură asupra persoanelor se face sub incidenţa principiului egalităţii.

Referitor la cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România art. 18 alin. 1 din Constituţie menţionează că aceştia se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.

Totodată, cetăţenii străini şi apatrizii din România se pot bucura de toate drepturile şi libertăţile, afară de acelea pentru care Constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean român.

De asemenea, art. 2 dm Legea nr. 105/1992 prevede că străinii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, în drepturi civile cu cetăţenii români în tot ce priveşte aplicarea acestei legii, precum şi că asimilarea se aplică şi persoanelor juridice străine.

în art. 163 alin.l din Legea nr. 105/1992 se precizează că străinii, persoane fizice sau juridice, au în condiţiile legii, în faţa instanţelor române aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii procedurale ca şi persoanele fizice de cetăţenie română şi persoanele juridice române.

Cetăţenii străini beneficiază în faţa instanţelor române, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat, de scutiri sau reduceri de taxe şi alte cheltuieli de procedură, precum şi de asistenţă juridică gratuită, în aceeaşi măsură şi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al solicitanţilor. Sub aceeaşi condiţie a reciprocităţii, reclamantul de cetăţenie străină nu poate fi obligat să depună cauţiune sau vreo altă garanţie, pentru motivul că este străin sau că nu are domiciliul sau sediul în România (art. 163 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 105/1992).

2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE CARE GUVERNEAZĂ PROCESUL CIVIL

2.1. Precizări1

In măsura în care conflictele apărute în circuitul civil nu se rezolvă pe căi prejurisdicţionale este nevoie ca cel interesat să se adreseze justiţiei.2

Atunci când dreptul subiectiv (material) sau un interes legitim protejat de lege a fost ignorat, contestat sau încălcat, de regulă el nu îşi găseşte protecţie în cadrul sistemului de drept substanţial, trebuind să se recurgă la forţa de constrângere instituţionalizată în acest scop.3

Modalitatea specifică prin care justiţia se înfăptuieşte este procesul civil care se declanşează la sesizarea instanţei de către reclamant.

Astfel, procesul civil este deschis de aceea persoană care pretinde că i s-a încălcat sau nesocotit dreptul subiectiv civil ori care nu-şi poate realiza interesul decât pe calea justiţiei.

Procesul civil fiind forma în care se desfăşoară activitatea instanţelor judecătoreşti în materie civilă, este evident că principiile care guvernează această activitate urmăresc apărarea drepturilor şi intereselor * legitime ale părţilor.4

16 M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovanii, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vicia, Constituţia României comentată şi adnotată, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p.43.

20

1 în acest capitol ne vom ocupa numai de principiile fundamentale careguvernează procesul civil, nu şi de principiile care reglementează organizareaşi funcţionarea serviciului public al justiţiei.

2 V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.123.loan Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, Editura Servo Sat

2001, Arad, 2001, p.23.Ilie Stoenescu, Savelly Zlilberstein, Drept procesual civil. Teoria

generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.21

Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului civil şi guvernează întreaga activitate judiciară.5

Importanţa principiilor fundamentale care guvernează organizarea şi activitatea instanţelor de judecată rezultă din consacrarea explicită a acestora, fie în dispoziţiile Constituţiei sau ale Legii de organizare judiciară.

Unele principii procesuale sunt consacrate şi în documentele internaţionale, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. IO)6, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (art. 14)7, Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (art. 6 pct. I).8

Trebuie reţinut că principiile fundamentale care guvernează procesul civil, respectiv principiul contradictorialităţii, principiul dreptului de apărare, principiul rolului activ al judecătorului, principiul disponibilităţii, principiul legalităţii, principiul adevărului, principiul

5 Ioan Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.55.

6"Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în mod echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiile sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva ei".

7 „Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie.Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în modechitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial,stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiripenale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şiobligaţiile sale cu caracter civil".

8 „Orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza sa în fond,echitabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, careva decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeinicieioricărei acuzaţii, în materie penală, îndreptată împotriva ei. Hotărârea trebuiesă fie pronunţată în public dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzispresei sau publicului în timpul întregului sau a unei părţi din proces, îninteresul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societatedemocratică, când interesele minorilorsau protecţia vieţii private a părţilor laproces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, cânddatorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducăatingere intereselor justiţiei.22

nemijlocirii, principiul continuităţii, principiul publicităţii, principiul oralităţii, nu trebuie confundate cu principiile organizării şi funcţionării serviciului public al justiţiei.

Principiile care guvernează organizarea şi funcţionarea serviciului public al justiţiei sunt: justiţia constituie monopol de stat, egalitatea în faţa justiţiei, jurisdicţiile sunt permanente şi sedentare, organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie, colegialitatea, unitatea funcţiei jurisdicţionale, gratuitatea justiţiei.9

2.2. Examinarea principiilor fundamentale

2.2.1. Principiul contradictorialităţii

Contradictorialitatea în procesul civil constă în posibilitatea acordată părţilor de a participa în mod activ la prezentarea şi argumentarea drepturilor lor şi dovedirea acestora în cursul desfăşurării judecăţii.10

Având în vedere că procesul civil este construit pe îmbinarea iniţiativei şi activităţii procesuale a părţilor cu iniţiativa şi activitatea instanţei, rezultă pentru contradictorialitate un rol creator, aceasta neîmpiedicând instanţa să-şi exercite rolul de conducere a procesului.

Până la emiterea Ordonanţei de Urgenţă nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă11 principiul contradictorialităţii nu era exprimat în legislaţia procesuală civilă în mod expres, însă în redactarea ce= i s-a dat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, art. 129, alin. 2, teza a 2-a consacră principiul contradictorialităţii. Astfel, s-a prevăzut că judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi

9 în acest sensj V.M. Ciobanu, op. cit., p. 42-52.l0Ibidem,p.\25.11 Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 pentru modificarea şi

completarea Codului de procedură civilă a fost publicată în Monitorul oficial al României nr. 479, din 2 octombrie 2000, iar Legea nr. 219/2005 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 609, din 14 iulie 2005.

23

celelalte principii ale procesului civil.12 Odată cu adoptarea legii de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, Legea nr. 219/2005, prin modificarea adusă art. 129 s-a revenit la situaţia în care principiul contradictorialităţii nu mai este consacrat expres în legea procesuală.

Pornind de la faptul că procesul civil, cu excepţia procedurii necontencioase, este contradictoriu prin natura sa, deoarece presupune cel puţin două părţi cu interese contradictorii (reclamant - pârât) sensul judecăţii este tocmai acela de a pune capăt unui conflict de interese.

Rezultă că desfăşurarea normală a judecăţii nu este concepută fără ca instanţa să asculte concluziile fiecărei părţi în toate fazele procesuale. Absenţa normei de consacrare expresă a acestui principiu nu echivalează cu lipsa obligaţiei de a fi respectat atât de către părţi, cât şi de către instanţă.

Prin cererea de chemare în judecată şi întâmpinare, părţile îşi aduc la cunoştinţă reciproc pretenţiile şi apărările lor, precum şi dovezile pe care înţeleg să le folosească (art. 112 şi 115 C. pr. civ.).13

La primirea cererii de chemare în judecată (art. 114 alin. 1 coroborat cu art. 114 indice 1 alin. 1 şi 2 C. pr. civ.)14 preşedintele fixează termenul de judecată şi va dispune citarea părţilor.

înainte de a trece la examinarea pricinii instanţa este obligată se verifice, atunci când o parte lipseşte, dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită. în condiţiile în care partea care lipseşte nu a fost legal citată, conform dispoziţiilor art. 85 Codul de procedură civilă, judecata se amână (art. 107 Codul de procedură civilă) dispunându-se refacerea procedurii de citare.

Principiul contradictorialităţii asigură atât dreptul părţilor de a prezenta şi discuta întregul material probator, cât şi dreptul părţilor de a-şi expune părerea şi argumentarea ei în fapt şi drept, cu privire la toate problemele ce trebuie soluţionate.

12 V.M. Ciobanu, Gabriel Boroi, Marian Nicolae, Modificările aduseCodului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138(I), în „Dreptul", nr. 1/2001, p. 19.

13 V.M. Ciobanu, op. cit., p.125.14 Art. 114 ' a fost introdus prin art. I pct. 43, din O. U. G. nr.

138/2000, actualmente aprobată prin Legea nr. 219/2005.24

încuviinţarea probelor se face în şedinţă, după ce părţile se pronunţă asupra admisibilităţii lor, iar dacă la fixarea termenului preşedintele a luat anumite măsuri cu privire la admisibilitatea lor, va trebui dezbătută la termenul de înfăţişare; nici o probă nu poate fi opusă celeilalte părţi dacă nu i s-a dat posibilitatea de a o discuta, astfel încât nici o hotărâre nu se poate întemeia pe un act depus după închiderea dezbaterilor fără a fi pus în discuţie.15

Când consideră că este necesar pentru lămurirea chestiunilor de fapt sau de drept, preşedintele poate da cuvântul în replică păstrând aceeaşi ordine a dezbaterilor, respectiv va acorda cuvântul mai întâi reclamantului şi pe urmă pârâtului (art. 128 alin. 2 din Codul de procedură civilă), dar, dacă pârâtul formulează o cerere sau invocă o excepţie16, ordinea se inversează.

De asemenea, terţii participanţi la proces vor lua cuvântul potrivit poziţiei lor procesuale, astfel: intervenientul principal după reclamant, intervenientul accesoriu după partea pe care o sprijină în proces, chematul în garanţie după pârât, terţul introdus în proces în condiţiile art. 57 Codul de procedură civilă după reclamant.

Caracterul contradictoriu subzistă şi în comunicarea hotărârilor judecătoreşti în cazul când acesta este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului (art. 266 alin. 3 Codul de procedură civilă).

Principiul contradictorialităţii domină întreaga activitate de soluţionare a cauzei, ceea ce înseamnă că se aplică în condiţii similare şi la judecata căilor de atac.

Dispoziţiile art. 306 alin. 2 Codul de procedură civilă, aplicabile recursului, prevăd că instanţa poate să invoce din oficiu motivele de ordine publică, însă este obligată să le pună în dezbaterea părţilor.

Deşi redactarea art. 129 alin. 2 teza a 2-a Codul de procedură civilă nu mai prevede in terminis că principiul contradictorialităţii îl vizează şi pe judecător, acest aspect nu poate fi contestat, căci obligaţia instanţei de a conduce dezbaterile cu respectarea principiului contradictorialităţii subzistă de-a lungul întregului proces civil. în caz contrar ar însemna să

V.M. Ciobanu, op. cit., p.125.Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, op. cit., p. 120.

25

se pronunţe o hotărâre cu încălcarea legii, ceea ce cade sub incidenţa art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Astfel, invocarea din oficiu a unor împrejurări de fapt sau de drept trebuie dezbătută în prezenţa părţilor.

Neprocedând în acest sens, judecătorul nesocoteşte principiul contradictorialităţii, ceea ce face ca hotărârea pronunţată să fie nelegală.17

Caracterul contradictoriu al judecăţii este asigurat şi în cazul în care la judecată se prezintă numai o parte sau chiar ambele părţi lipsesc, cu menţiunea că în acest caz trebuie ca cel puţin una din ele să fi solicitat judecata în lipsă, deoarece instanţa este obligată să cerceteze cauza în întregul ei în funcţie de dovezile existente.

Este de reţinut că, în etapa deliberării şi pronunţării hotărârii, contradictorialitatea este înlăturată.

Legea prevede că judecata unor cererii cu caracter de urgenţă, (ordonanţa preşedinţială, asigurarea dovezilor, sechestrul asigurător, poprire asigurătore, îndreptarea erorilor materiale) se poate face fără citarea părţilor, însă contradictorialitatea este restabilită deoarece judecata căilor de atac se face întotdeauna cu citarea părţilor.

Contradictorialitatea îşi găseşte aplicarea şi în faza executării silite, debitorul fiind încunoştinţat prin somaţie despre pornirea executării.

Somaţia fiind un act de procedură, se face în forma scrisă şi se comunică potrivit dispoziţiilor privitoare la comunicarea citaţiilor şi actelor de procedura prevăzute18 de art. 90-92 Codul de procedură civilă, iar dispoziţiile legale privitoare la comunicarea ei trebuie respectate sub sancţiunea anulării executării silite.

Având în vedere importanţa acestui principiu, deoarece asigură respectarea altor principii - dreptul la apărare şi stabilirea adevărului -nerespectarea sa este sancţionată cu nulitatea hotărârii.

2.2.2. Principiul dreptului de apărare

Datorită strânsei legături dintre principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului de apărare există uneori tendinţa de a prezenta contradictorialitatea ca un aspect al dreptului de apărare sau de a le prezenta ca fiind echivalente, iar alteori dreptul de apărare este înfăţişat ca un aspect al contradictorialităţii, arătându-se că acesta reuneşte atât atacul, cât şi apărarea.19

Deşi cele două principii se completează reciproc, menţionarea distinctă a dreptului de apărare se impune, întrucât principiul dreptului de apărare are o valoare constituţională.

Constituţia îl reglementează distinct pentru că, deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate judiciară.20

Art. 24 alin. 1 din Constituţie arată că dreptul la apărare este garantat, iar alin. 2 prevede că în tot parcursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales din oficiu.

Art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, dispune că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător.

Rezultă că garantarea dreptului de apărare a părţilor în tot cursul procesului se impune într-un sistem procesual, întrucât respectarea sa contribuie ca hotărârile judecătoreşti să fie conforme cu legea şi să corespundă adevărului.

Din redactarea art. 24 din Constituţie reiese conţinutul dreptului de apărare sub accepţiunile sale, respectiv una materială şi alta formală.

în sens material, mai largi dreptul la apărare cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale care sunt instituite de lege pentru a da posibilitatea părţilor să-şi apere interesele, iar în sens formal, mai restrâns, dreptul de apărare înseamnă dreptul părţilor de a-şi angaja un apărător.21

17 „Dreptul" nr. 5/1990, p.69-70; Curtea de Apel Bucureşti, Secţiacomercială. Dec. civ. nr. 275/1999, în Culegere de practică judiciară înmaterie comercială 1999, p. 141-143.

18 Savelly Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită,Editura Lumina Lex, 2001, p.211.26

lv V.M.Ciobanu, op. cit, p.127.20 M.Constantinescu, Ioan Muraru, Ion Deleanu, Florin Vasilescu,

Antonie Iorgovan, Ioan Vida, Constituţia României - comentată şi adnotată, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992.

211. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.107.27

Realizarea dreptului de apărare este posibilă şi prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor, prin dispoziţii procedurale şi prin posibilitatea părţii de a fi asistată de un avocat.

In ceea ce priveşte realizarea dreptului de apărare prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor, trebuie avut în vedere că acesta se efectuează printr-un sistem de principii şi anume: independenţa judecătorilor, inamovibilitatea, colegialitatea, egalitatea, gratuitatea.

Din dispoziţiile constituţionale ale art. 124 alin. (3) rezultă principiul independenţei judecătorilor, principiu fără de care nu se poate vorbi de o autentică activitate de înfăptuire a justiţiei.22

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti presupune că partea nemulţumită de hotărârea pronunţată de prima instanţă are dreptul de a provoca o nouă judecată de fond prin exercitarea apelului, iar apoi un control de legalitate prin declararea recursului.

Potrivit art. 296 teza a Ii-a Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 315 alin. 4 Codul de procedură civilă, instanţa de apel, respectiv recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţia mai grea părţii, deoarece raţiunea instituirii principiului non reformatio inpejus constă în înlăturarea temerii justiţiabililor că li s-ar putea eventual agrava situaţia în propria lor cale de atac.

Dreptul de apărare se realizează şi prin unele dispoziţii procedurale.

Conform art. 85 Codul de procedură civilă, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea părţilor sau înfăţişarea lor, afară numai dacă părţile dispun altfel.

Rezultă că dispoziţiile privitoare la citarea părţilor au un caracter imperativ, încălcarea lor atrăgând nulitatea hotărârii judecătoreşti.

Caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 85 Codul de procedură civilă, îi impune judecătorului obligaţia verificării dacă părţile au fost citate cu respectarea dispoziţiilor legale, iar când constată că partea care lipseşte nu a fost legal citată, dispune amânarea judecăţii cu refacerea procedurii de citare sub pedeapsa nulităţii.

A se vedea în acest sens M. Constantinescu, I. Muram, I. Deleanu, FI. Vasilescu, A. Iorgovan, I. Vida, op. cit., p.278, cu menţiunea că art. 123, alin. 2 în urma modificărilor Constituţiei a devenit art. 124 alin. (3). 28

Concretizarea în practică a citării părţilor presupune, alături de principiul contradictorialităţii, şi respectarea principiului dreptului de apărare, deoarece numai în măsura în care părţile au fost încunoştinţate de data şi locul judecăţii îşi pot pregăti apărarea.

Hotărârea pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale arătate atrage nulitatea.23

Aşa cum am arătat, activitatea judiciară nu se declanşează din oficiu, ci la cererea părţii interesate.

Având în vedere importanţa cererii de chemare în judecată - actul procedural prin care reclamantul investeşte instanţa - şi a efectelor introducerii ei, O.U.G. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, a completat dispoziţiile referitoare la elementele cererii (art. 112 Codul de procedură civilă) şi primirea acesteia de către preşedinte, sau de judecătorul care îl înlocuieşte24 (art. 114 - 1141 Codul de procedură civilă).

Prin formularea cererii de chemare în judecată, reclamantul are obligaţia să arate în cuprinsul acesteia următoarele elemente:

1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registru comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde i se vor face toate comunicările privind procesul;

2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;

3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă;

23 Curtea de Apel Bucureşti, dec. civ., nr. 1303/1997 şi dec. civ. nr.205/1995, în Culegerea de practică judiciară 1993-1998, p.6-7; Curtea deapel Bucureşti, secţia III civ., dec. civ. nr. 3217/1999, în Culegerea depractică judiciară în materie civilă 1999, p.67-68.

24 A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae,Modificările aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. 138/2000 (I),p.13-16.

29

4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere;6. semnătura.Din redactarea art. 112 pct. 5 Codul de procedură civilă rezultă că

dreptul de apărare realizat prin posibilitatea acordată reclamantului de a propune probe urmăreşte un dublu scop, şi anume: instanţa să procedeze la administrarea probelor încuviinţate după discutarea contradictorie, fără a se tergiversa judecarea procesului, şi punerea părţilor într-o poziţie de egalitate procesuală.

Tocmai pentru desfăşurarea unui proces în condiţii echitabile şi menţinerea egalităţii procesuale a părţilor, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 a reintrodus, astfel cum am arătat deja, caracterul obligatoriu întâmpinării.25

Este firească soluţia la care s-a revenit prin consacrarea caracterului obligatoriu al întâmpinării deoarece aşa cum reclamantul îşi formulează în scris pretenţiile sale şi arată dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, tot altfel, şi pârâtul trebuie sa arate în scris apărările sale şi mijloacele de probă.

Potrivit art. 115 Codul de procedură civilă, întâmpinarea va cuprinde:

- excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului.

- răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;- dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui capăt de

cerere;- semnătura.Caracterul obligatoriu al întâmpinării asigură egalitatea de

mijloace, de „arme", ceea ce dă satisfacţie şi exigenţelor prevăzute de

25 Art. 118 alin.l Codul de procedură civilă „întâmpinarea este obligatorie afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel", întâmpinarea nu este obligatorie în procesele de divorţ (art. 612 alin. 5 Codul de procedură civilă) şi cele privitoare la posesiune (art. 674 alin. 4 Codul de procedură civilă). 30

art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru un proces echitabil.26

Alături de dispoziţiile art. 112 şi 115 Codul de procedură civilă, care dau posibilitatea părţilor să propună probe prin cererea de chemare în judecată şi întâmpinare, dispoziţiile?art. 132 alin. 1 Codul de procedură civilă arată că la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi. în acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.

Probele nepropuse în condiţiile arătate nu vor mai putea fi invocate în tot cursul procesului, însă, sancţiunea decăderii nu îşi îndeplineşte efectele în situaţiile anume prevăzute de dispoziţiile art. 138 Codul de procedură civilă, şi anume:

- când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o poate prevedea;

- când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;- când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii din pricina

neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau reprezentată de un avocat.

Trebuie evidenţiat faptul că deşi art. 118 alin. 2 din Codul de procedură civilă a fost abrogat odată cu adoptarea legii nr. 219/2005, sancţiunea decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, rezultă din prevederile art. 136 şi art. 138 alin. 1 Codul de procedură civilă.

în spiritul principiului dreptului la apărare, trebuie precizat că sancţiunea decăderii se rezumă numai la posibilitatea de administrare a probelor, nu şi la celelalte posibilităţi de apărare.

Astfel, art. 171 Codul de procedură civilă prevede că partea decăzută din dreptul de a administra o dovadă, va putea totuşi să se apere discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerii şi a dovezilor părţii potrivnice.

Potrivit, art. 128 alin. 2 Codul de procedură civilă, susţinerea cauzei de către părţi se face într-o anume ordine.

Conform textului menţionat, preşedintele va da mai întâi cuvântul reclamantului şi în urmă pârâtului.

V.M. Ciobanu, G. Boroi, M.Nicolae, op. cit., p. 16-17.31

Această ordine este firească, deoarece reclamantul este partea care investeşte instanţa şi în consecinţă trebuie să-şi susţină mai întâi pretenţiile, urmând ca pârâtul să răspundă acestor afirmaţii.

Bineînţeles, ordinea se inversează în cazul în care pârâtul invocă excepţii procesuale. Susţinerile orale ale părţilor pot continua în formă scrisă, concretizându-se în concluzii scrise depuse la dosarul cauzei.

Părţile vor putea fi îndatorate - arată art. 146 Codul de procedură civilă - ca după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii sau prescurtări scrise semnate de ele, ale susţinerilor lor verbale.

Părţile vor putea depune concluzii scrise sau prescurtări chiar fără să fie obligate; ele vor fi înregistrate.

Textul de lege nu are un caracter imperativ, ei facultativ, astfel încât nedepunerea concluziilor scrise de către părţi nu atrage vreo sancţiune procedurală, judecătorul, ca „arbitru neutru", are obligaţia să hotărască, care este calificarea cea mai corespunzătoare în funcţie de probele administrate. r

Dreptul de apărare realizat prin dispoziţiile procedurale menţionate obligă părţile să-şi exercite cu bună-credinţă drepturile procedurale şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege (art. 723 alin. 1 Codul de procedură civilă).27

Dreptul de apărare se realizează şi prin posibilitatea părţii de a fi asistată sau reprezentată de un avocat.

Spre deosebire de procesul penal în care, în unele situaţii, asistenţa judiciară este obligatorie28, în procesul civil apărarea nu este obligatorie.

Art. 2 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat29 prevede că scopul profesiei de avocat îl constituie promovarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, de drept public şi de drept privat în exercitarea profesiei, avocatul este dator

27 Formularea contestaţiei în anulare motivată de faptul că instanţa derecurs a încălcat dreptul apărare prin respingerea cererii în temeiul art. 156Codul de procedură civilă poate fi considerată ca un abuz de drept - Curteade Apel Ploieşti, dec. civ. rir. 1411 din 5 mai 1999, în Culegerea de practicăjudiciară a Curţii de Apel Ploieşti, p. 342-344.

28 Art. 171 alin. 2 C. pr. pen.29 Publicat în Monitorul Oficial nr. 45, din 13 ianuarie 2005.

32

să acţioneze pentru asigurarea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.

Avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor, precum şi a altor persoane, care au obligaţia să permită şi să asigure desfăşurarea nestingherită a activităţii avocatului în condiţiile legii (art. 2 alin. 3 din Legea nr. 51/1995 republicată pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat). Ceea ce dovedeşte că avocatul îndeplineşte; două funcţii, şi anume: de asistenta şi de reprezentare.

Cele două funcţii ale avocatului se regăsesc şi în art 7 alin. 2 din Statutul profesiei de avocat, care prevede că în exercitarea dreptului său de a asista şi de a reprezenta persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor, precum şi a altor persoane fizice şi juridice, avocatul este îndreptăţit să folosească oricare.dintre mijloacele de exercitare a dreptului de apărare.

Activitatea avocatului se realizează prin:a) consultaţii şi cererii cu caracter juridic, asistenţă şi

reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală şi în faţa notarilor publici;

b) apărarea, reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi cu orice persoană română sau străină;

c) redactarea de acte juridice, cu posibihtatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor;

d) orice alte mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.

Avocatul nu acţionează decât în baza mandatului avocaţional acordat în baza unui contract de asistenţă juridică şi de reprezentare, care se încheie în scris.30

Avocatul nu poate interveni într-o cauză decât atunci când a primit un mandat. El mai poate primi mandat de la un alt avocat cu care colaborează în cauză, şi care, la rândul său, este împuternicit de client

în cadrul mandatului primit, avocatul trebuie să acţioneze cu conştiinciozitate, promptitudine şi maximă diligentă.

în conformitate cu art. 28 din Legea nr. 51/1995 republicată.33

Pentru a se înlătura tergiversarea nejustitîcată a soluţionării unor cauze sub pretextul asigurării dreptului de apărare, art. 156 Codul de procedură civilă prevede că instanţa va putea da doar un singur termen pentru lipsa de apărare, temeinic motivată, iar când refuză amânarea pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

Cererea pentru lipsa de apărare se impune a fi temeinic motivată iar amânarea cauzei se apreciază de către instanţă.31

Pornirea şi derularea procesului presupune cheltuieli şi cunoştinţe de specialitate, punând în dificultate partea interesată să purceadă la declanşarea acestuia.

înlăturarea acestor dificultăţi şi asigurarea accesului la justiţie şi a celor cu venituri insuficiente* ca o garanţie a dreptului la apărare, este posibilă prin aplicarea dispoziţiilor art. 74-81 ale Codului de procedură civilă completate cu art. 68-69 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată.

Art. 74 Codul de procedură civilă prevede că cel care nu e în stare să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, tară a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate cere instanţei să-i încuviinţeze asistenţă judiciară.

Aceeaşi idee este reluată în art. 68 din Legea nr. 51/1995 care arată că, baroul asigură asistenţa judiciară în toate cazurile în care apărarea este obligatorie, potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de judecată a organelor de urmărire penală sau a organelor administraţiei publice locale

31 în aplicarea art. 156 alin. 1 Codul de procedură civilă, în practică, s-a decis constant că o cerere de amânare a judecăţii pentru lipsa de apărare nu poate fi primită în condiţiile în care partea, fără nici o justificare, nu a îndeplinit obligaţia de plată a taxei de timbru, obligaţie personală a părţii, ce nu are legătură cu asistenţa juridică acordată de avocat - Curtea de Apel Bucureşti secţia a IlI-a civilă, dec. civ. nr. 3000/1999, în Culegerea de practică juridică în materie civilă 1999, p.388; Curtea de Apel Bucureşti secţia a IY-a civilă, dec. nr. 3137/2000, în Culegerea de practică judiciară în materie civilă 2000; Curtea de Apel Piteşti s.com şi de cont. adm., dec. nr. 6/1997, în Buletinul jurisprudenţei 1997, p.91-92. 3137/2000, în Culegerea de practică judiciară în materie civilă 2000; Curtea de Apel Piteşti s.com şi de cont. adm., dec. nr. 6/1997, în Buletinul jurisprudenţei 1997, p.91-92. 34

în cazurile în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposbilitatea vădită de a plăti onorariul.

în cazuri de excepţie, dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere, decanul baroului poate aproba acordarea de asistenţă gratuită.

Alin. 3 din acelaşi articol prevede că baroul organizează asistenţă judiciară la sediul tuturor instanţelor de judecată din judeţ, care asigură asistenţă juridică şi la organele de urmărire penală locale, conduse de câte un avocat definitiv, numit de consiliul baroului şi coordonate de către un membru al consiliului.

Din redactarea art. 68 din Legea 51/1995 şi compararea acestuia cu art. 74 Codul de procedură civilă, rezultă diferenţe de conţinut, dar, esenţa este aceeaşi, în sensul că, ambele texte urmăresc protejarea părţii care nu poate să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi.32

Cererea de asistenţă judiciară va fi făcută în scris instanţei de judecată şi va trebui să arate pricina la care se referă precum şi starea materială a părţii.

Cererea va fi însoţită de dovezi scrise privitoare la veniturile şi sarcinile sale, în conformitate cu prevederile art. 77 Cod de procedură civilă.

Instanţa va analiza cererea putând solicita lămuriri şi dovezi părţilor, precum şi informaţii autorităţilor competente.

După analizarea cererii prin care partea a solicitat asistenţa judiciară şi a materialului probatoriu concretizat în înscrisuri anexate acesteia, instanţa va dispune, fără dezbateri, prin încheiere în camera de Consiliu.

Asistenţa judiciară poate fi încuviinţată oricând în cursul judecăţii în totul sau numai în parte (art. 75 alin, 2 Codul de procedură civilă).

Partea potrivnică poate oricând să înfăţişeze instanţei dovezi cu privire la starea materială a celui căruia i s-a încuviinţat cererea de asistenţă judiciară.

în această situaţie, instanţa va analiza cererea părţii potrivnice şi dacă va considera că este întemeiată, va reveni asupra încheierii prin care a încuviinţat asistenţa judiciară.

iZ A se vedea în acest sens Ioan Leş, Comentariile Codului de procedură civilă, voi. I, Editura AH Beck, Bucureşti, 2001, p. 203.

35

Ca şi încheierea prin care s-a încuviinţat asistenţa judiciară, încheierea prin care s-a revenit asupra asistenţei nu este supusă nici unei căi de atac.

în condiţiile în care instanţa constată că cererea de asistenţă a fost făcută cu rea-credinţă, prin ascunderea adevărului, ea poate reveni asupra asistenţei încuviinţate, putând ca prin încheiere să oblige partea la plata sumelor datorate (art. 78 alin 2 Codul de procedură civilă).

Art. 80 Codul de procedură civilă prevede cele două cazuri în care dreptul la asistenţă judiciară se stinge, şi anume:

- prin moartea părţii;- prin îmbunătăţirea stării sale materiale.în spiritul textului de lege consacrat33, partea care cade în

pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea asistenţei judiciare vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale, şi vor fi urmărite potrivit legii.

De asemenea, avocaţii numiţi apărători din oficiu au dreptul să ceară instanţei de judecată ca onorariul lor să fie pus în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale.

Dispoziţiile art. 155461 din Statutul profesiei de avocat vin în susţinerea celor arătate; în cazul în care se solicită acordarea asistenţei judiciare gratuite de către instanţă, organele de urmărire sau cercetare penală ori organele administraţiei publice locale, decanul solicită comunicarea datelor esenţiale despre natura cauzei, şi, după caz, evaluarea sumară a obiectului material al acesteia pentru a se putea stabili onorariul de avocat care va fi suportat de partea care ar cădea în pretenţii.

Dispoziţiile legale menţionate nu sunt în contradicţie cu art. 69 alin. 1 din Legea nr. 51/1995. Conform art. 69 alin. 1 din Legea 51/1995, în cauzele în care asistenţa judiciară este acordată din oficiu la cererea instanţelor de judecată sau a organelor de urmărire penale, plata onorariilor se face din fondurile Ministerului Justiţiei.

Astfel, art. 69 alin. 1 se referă la situaţia în care asistenţa judiciară a fost acordată din oficiu, iar nu la cea solicitată de partea lipsită de mijloace materiale, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 68 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, republicată.

33 în acest sens, art. 274 alin. 1 Codul de procedură civilă.36

2.2.3. Principiul rolului activ al judecătorului

Plecând de la sarcina atribuită instanţei de judecată, şi anume aceea de a soluţiona cauza cu care a fost investită, rezultă că, funcţia esenţială a judecătorului este tocmai aceea de a judeca, de a stinge litigiul ivit între părţi, prin pronunţarea hotărârii.33

Hotărârea judecătorească fiind actul final al judecăţii, actul de dispoziţie al instanţei cu caracter jurisdicţional, trebuie să exprime adevărul.

Descoperirea adevărului nu ar fi posibilă, dacă, printr-un sistem procesual s-ar interzice judecătorului să stăruie, prin mijloace legale, în vederea lămuririi acelor fapte pe care părţile au omis să le dovedească din diferite motive.

însă, înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti, este esenţial să se stabilească poziţia procesuală a judecătorului în cadrul dezbaterilor, care este rolul său din cadrul acestei etape.

Analiza poziţiei procesuale a judecătorului în cadrul dezbaterilor a permis clarificarea a două tipuri de proceduri: procedura acuzatorială şi procedura inchizitorială.34

Procedura acuzatorială se bazează pe faptul că acordă părţilor posibilitatea de a avea un rol determinant în faza dezbaterilor, deoarece, procesul civil este un proces al intereselor private şi este normal să constituie, mai întâi, un obiect de interes pentru părţi şi după aceea, pentru judecător.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, prin modificarea adusă în art. 129, arată cu mai multă claritate, rolul pe care părţile şi judecătorul îl au în procesul civil. Art. 129 alin. 1 Codul de procedură civilă consacră" caracteristicile procedurii acuzatoriale, precizând că părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau

A se vedea in acest sens M. Condoiu - I. Dragne, Consideraţii cu privire la rolul activ al judecătorului prin prisma modificărilor legii procesual-civile în „Curierul Judiciar" nr. 1/2004, p. 51-57.

34 Pt. amănunte a se vedea G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 133-135.

37

de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilorart. 723 alin. 1 precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Plecând de la realitatea că, părţile sunt singurele care au iniţiativăprocesuală, rezultă că, judecătorul, în cadrul conflictului dintre părţi,trebuie să adopte o poziţie neutră.

în literatura de specialitate, judecătorul este caracterizat ca fiindarbitru neutru, având un rol pasiv până în momentul în care părţile îi voraduce elementele necesare formării convingerii sale, în vedereapronunţării hotărârii.

Procedura inchizitorială se caracterizează prin faptul că,judecătorul manifestă rolul activ de a conduce dezbaterile, ceea ceînseamnă că, acestea nu sunt lăsate la discreţia părţilor.

Spre deosebire de procedura acuzatorială în care părţile sau avocaţii care le reprezintă au rolul determinant în conducerea dezbaterilor, în procedura inchizitorială rolul hotărâtor îl are judecătorul, prin soluţionarea litigiului.

Fiind garantul legii pe care este chemat să o apere, judecătorul, prin soluţionarea litigiului cu care a fost învestit are şi rolul de a restabili legalitatea, a ordinii de drept din societate.

Urmărind evoluţia reglementării atât în ţară, cât şi în Franţa şi Belgia, se va constata că, după o dominaţie puternică a procedurii a acuzatoriale, în acest secol, şi-au făcut simţită prezenţa elementele inchizitoriale, iar, în prezent, asistăm la un compromis între cele două tipuri de proceduri, cu progrese, însă, în direcţia procedurii inchizitoriale.35

Astfel, în Codul de procedură civilă din 1948 era consacrat principiul roiului activ al judecătorului în două texte, respectiv, art. 129, conform căruia „Preşedintele este în drept să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau întâmpinare. El va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc" şi art. 130 alin. 2 care prevede: „Judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaştere faptelor; ei vor da părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor".

35 V.M. Ciobanu, op. cit., p.131. 38

Deşi soluţia legiuitorului din anul 1948 putea fi interpretată ca excesivă faţă de legislaţia ţărilor occidentale, în prezent nu i se dă o asemenea interpretare faţă de faptul că, legislaţiile procesuale ale acestor ţării au evoluat în direcţia extinderii rolului activ al judecătorului, afirmându-se că, specific prezentului este justiţia dialogului.36

Datorită faptului că textele de bază care consacră principiul rolului activ al judecătorului au fost preluate din Legea accelerării justiţiei din 1943 şi a corespuns evoluţiei legislaţiei procesuale şi din alte ţării, ideea că rolul activ ar fi de origine comunistă nu îşi găseşte argumentarea.

în literatura juridică există şi opinia contrară37 conform căreia rolul activ al judecătorului nu poate fi considerat ca principiu general al procedurii civile deoarece:

1. Aspectele sub care se manifestă rolul activ al judecătorului în căile de atac sunt mai reduse.

2. Dacă s-ar accepta opinia că rolul activ al judecătorului este un principiu general s-ar ajunge la consecinţe grave şi anume răsturnarea concepţiei asupra nulităţilor relative iar în al doilea rând la posibilitatea desfiinţării cu prea multă uşurinţă a unor

: hotărâri juste în ceea ce priveşte fondul pretenţiilor. ^ In ceea ce ne priveşte, apreciem că rolul activ al judecătorului este un principiu fundamental, acesta realizându-se în tot cursul procesului civil, adică atât în faza judecăţii, ceea ce presupune judecata de fond în faţa primei instanţe, judecata în apel care este şi ea o judecată de fond, judecata căilor extraordinare de atac,38 cât şi în faţa executării silite, în condiţiile prevăzute de lege.39

Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles ca un principiu care conduce la aflarea adevărului şi în consecinţă la pronunţarea unor hotărâri

36 în acest sens V.M. Ciobanu, op. cit., p. 132 şi V.M. Ciobanu,G. Boroi, Marian Nicolae, op. cit., p.18.

37 G, Boroi, op. cit., p. 140-141.38 Capitolul II „Recursul" al Titlului IV - „Căile ordinare de atac" din

cartea II a devenit Capitolul I - „Recursul" - al Titlului V - „Căileextraordinare de atac" din Cartea II conform art. I pct. 106 din O.U.G. nr.13 8/2000 publicată în Monitorul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000.

39 A se vedea în acest sens Savelly Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratatde executare silită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.276.

39

temeinice şi legale, ceea ce presupune că judecătorul este în drept să stăruie prin toate mijloacele legale în vederea lămuririi împrejurărilor de fapt şi de drept.

Prin modificările aduse de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, rolul activ al judecătorului se manifesta, conform art. 129, sub diferite forme:

- judecătorul, în tot cursul procesului conduce desfăşurareaacestuia, veghează la respectarea dispoziţiilor legale şi pune învedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea

lor din proces şi va stărui în toate fazele procesuale pentrusoluţionarea amiabilă a cauzei.

Art. 128 alin. 2 Codul de procedură civilă arată că preşedintelepoate deschide, suspenda şi ridica şedinţă. Judecata cauzelor civilele facede un complet de judecată care poate să fie format dintr-un judecător, doijudecători sau trei judecători, iar la înalta Curte de Casaţie si Justiţie şi din9 judecători.

Datorită faptului că şedinţele de judecată sunt publice, în afara cazurilor prevăzute de lege, rezultă că accesul publicului în sala de judecată este limitat doar în condiţiile respective. Deşi şedinţele de judecată sunt publice, preşedintele completului exercită poliţia şedinţei, putând lua în baza dispoziţiilor art. 122 C pr. civ. măsuri pentru păstrarea ordinei şi bunei-cuviinţe.

Acelaşi text de lege prevede că, preşedintele completului de judecată poate înlătura din sala de şedinţă pe cei care nu mai au loc, pe minori, pe cei care au o ţinută necuviincioasă şi care tulbură mersul dezbaterilor.

Dacă printre cei îndepărtaţi din sală se afla şi vreuna din părţi, înainte de închiderea dezbaterilor, aceasta va fi chemată în sală şi sub sancţiunea nulităţii i se vor aduce la cunoştinţă toate faptele petrecute în lipsa sa precum şi declaraţiilor celor ascultaţi (123 alin.l Codul de procedură civilă). în condiţiile în care partea îndepărtată din sala de şedinţă a fost asistată de avocat, iar acesta a rămas mai departe în sală, dispoziţia legală nu este aplicabilă.

în ceea ce priveşte fixarea termenelor de judecată, dispoziţiile legale ale art. 1141 Codul de procedură civilă prevăd ca preşedintele, de

40

îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege40 pentru cererea de chemare în judecată fixează termenul de judecată pe care, sub semnătură îl dă în cunoştinţă reclamantului prezent sau reprezentantului acestuia. Celelalte părţi vor fi citate conform legii. în situaţia în care cererea de chemare în judecată a fost trimisă prin poştă, se citează şi reclamantul.

Preşedintele va dispune în acelaşi timp să se comunice pârâtului odată cu citaţia, copii de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisuri, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cel mai târziu cu 5 zile înainte de termenul de stabilit pentru judecată.

Sub rezerva discutării în contradictoriu la prima zi de înfăţişare, preşedintele, cu ocazia fixării termenului, dacă s-a solicitat prin cerere, va putea dispune citarea pârâtului la interogatoriu, precum şi alte măsuri necesare pentru desfăşurarea procesului potrivit legii.

Rolul activ al judecătorului41 se manifestă şi sub forma că, la primirea cererii de chemare în judecată* preşedintele sau judecătorul care

40 în cazul în care în cererea de chemare în judecată nu se indicădomiciliul pârâtului sau reclamantul nu a comunicat instanţei un altdomiciliu, atunci când citaţia trimisă la domiciliul indicat în cerere s-arestituit cu menţiunea că pârâtul nu locuieşte la aceea aderesă, nu se poateconstata nulitatea cererii de chemare în judecată în baza art. 133 Codul deprocedură civilă, deoarece acest text de lege nu prevede sancţiunea nulităţiipentru acest motiv - Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV a civilă, dec. nr.684/2000, în Culegerea de practică judiciară în materie civilă - 2000;Refuzul reclamantului de a completa cadrul procesual sau de a completaprobatoriul nu poate fi sancţionat cu nulitatea cererii de chemare în judecatăfaţă de dispoziţiile art. 133 alin. î Codul de procedură civilă Curtea de ApelBucureşti, secţia a IV a civilă, dec. nr. 430/1999, în Culegere de practicăjudiciară în materie civilă -1999. De asemenea, nu poate fi anulată cerereapentru lipsa obiectului deoarece prin cererea de chemare în judecatăreclamantul a dedus judecăţii nişte pretenţii concrete. în această situaţieinstanţa trebuie să verifice dacă cererile formulate sunt admisibile şi în cazafimativ să se pronunţe asupra temeiniciei şi netemeiniciei - Curtea de ApelBucureşti secţia a IVa civilă dec. nr. 3587/2000, în Culegere de practicăjudiciară în materie civilă ^2000.

41 Al 3 al art. 129 a fost abrogat prin art. 1 pct. 46 din OUG nr.138/2000 aprobată prin legea 219/2005.

41

îl înlocuieşte îi va pune în vedere reclamantului, când este cazul, să completeze sau să modifice cererea.42

Preşedintele instanţei, care primeşte cererea de recurs, va putea, în condiţiile art. 303 alin. 5 Codul de procedură civilă să o înapoieze părţii prezente dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile.

In cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, preşedintele îi va pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare.

Rolul activ al judecătorului se manifestă şi sub aspectul că va pune în vedere părţilor termenul şi condiţiile în care se pot solicita probe şi contraprobe. Va explica părţilor consecinţele unor acte de dispoziţie pe care intenţionează să le facă.

Dacă judecătorului i se înfăţişează acte de dispoziţie sub forma renunţării achiesării, tranzacţiei trebuie să verifice dacă aceste acte nu urmăresc vreun scop ilicit sau să nu prejudicieze alte persoane.

în cazul în care se constată că actul de dispoziţie urmăreşte un alt scop decât cel legal, cererea va fi respinsă şi în consecinţă judecata cauzeiva fi continuată.

Considerăm că în această situaţie, dreptul de dispoziţie al părţii nu este afectat deoarece el nu poate fi exercitat în afara legii.43

Aşa cum am arătat, rolul activ al judecătorului trebuie să se manifeste de la primirea cererii de chemare în judecată până la pronunţarea hotărârii. Astfel, dispozitivul hotărârii judecătoreşti trebuie să indice calea de atac la care partea este îndreptăţită şi termenul de exercitare.44 - Judecătorul este în drept să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea de drept pe care acestea le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, precum şi să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurare de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.45 Art. 129 alin. 4 Codul de procedură civilă se referă la acele împrejurări de fapt sau de drept care se înscriu în cadrul procesului sub aspectul obiectului şi părţilor participante.

în virtutea rolului activ, judecătorul este în drept să pună în discuţia părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept necesare soluţionării cauzei, în limitele stabilite de dispoziţiile art. 129 alin. 6 Codul de procedură civilă.

în aceste condiţii, instanţa poate pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a unor terţe persoane sau schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.46

în literatura de specialitate s-a menţionat că punerea în dezbaterea părţilor a unor împrejurări de fapt şi de drept trebuie să aibă loc sub forma unor simple ipoteze, fără a afecta drepturile procesuale ale părţilor ce

42 Instanţa de judecată este obligată să pună în discuţie introducerea încauză a altor persoane decât cele prevăzute în cererea cu care a fost investităînsă nu este îndreptăţită să introducă şi să citeze alte persoane decât celemenţionate în cererea de judecată; în acest sens, Tribunalul Suprem, secţiacivilă, dec. 1330 din 12 august 1982; Tribunalul Judeţean Constanţa, dec.civ., nr. 597 din 1 mai 1992 în Dreptul nr. 1/1993.

43 Dacă renunţarea la judecată intervine după intrarea în judecatafondului procesului, legea cere şi consimţământul pârâtului care are interesulsă se soluţioneze litigiul definitiv şi să nu fie expus la un nou proces. în speţă,instanţa de apel în mod greşit a luat act de renunţare la judecarea cereriiformulate de reclamanta în apelul declarat de pârâtă fără consimţământulacesteia din urmă. Hotărârea pronunţată în aceste condiţii este supusă casăriicu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului - Curtea de Apel Bucureşti,secţia â IV a civilă, dec. 2149/1991, în Culegerea de practică judiciară înmaterie civilă 1999, p.371.42

44 Lipsa unor asemeni menţiuni din hotărâre, ca şi lipsa acestora dinminuta nu atrag nulitatea hotărârii. Calea de atac şi termenul de exercitare aaceteia sunt prevăzute de lege şi nu de instanţă, iar omisiunea sau indicarealor grşită în hotărâre nu lipsesc partea de drepturi de a exercita calea de atacîn termenul prevăzut de lege. Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV a civilă,Dec. civ. nr. 1133/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă,2000, p.366-367.

45 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, dec. nr. 435 din21 martie 2002, în Culegere de practică judiciară în materie comercială -2002, Editura Brillance, p. 450-452.

46 Dacă acţiunea nu este corect fundamentată în drept, dar estesuficient motivată în fapt, instanţa este obligată să dea calificarea legală aacesteia - Curtea de Apel Ploieşti, dec.civ. nr. 2104/9 septembrie 1998, înBuletinul Jurisprudentei 1998 - semestrul II, p. 346-347. '

43

decurg din principiul disponibilităţii şi fără a analiza soluţia care se va da în final, după analiza susţinerilor şi a materialului probator administrat.

Conform art. 108 alin. 1 Codul de procedură civilă, nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare apricinii.

Este posibil ca după închiderea dezbaterilor să fie necesară lămurirea unei împrejurări de fapt sau de drept, sau să fie invocată încălcarea unei norme de ordine publică.

In acest caz, în virtutea rolului activ şi în concordanţă cu principiul contradictorialităţii şi a dreptului de apărare, instanţa poate să repună cauza pe rol astfel încât părţile să aibă posibilitatea să discute în contradictoriu şi să-şi formuleze apărarea faţă de împrejurarea invocată din oficiu de către instanţă.47

- Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacelelegale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea

adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicareacorectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şilegale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care leconsideră necesare chiar dacă părţile se împotrivesc (art. 129alin. 5 Codul de procedură civilă).

Această modalitate de manifestare a rolului activ al judecătoruluieste una dintre cele mai importante deoarece instanţa are dreptul şi

obligaţia de a descoperi adevărul şi, în consecinţă, să ordone administrareaprobelor necesare soluţionării cauzei chiar dacă părţile se împotrivesc.

Redactarea art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă nu este contradictorie cu dreptul judecătorului de a dispune administrarea probelor şi în cazul în care sunt fapte necontestate.48

47 în acest sens Tribunalul Judeţean Galaţi, dec. eiv. nr. 93 din 27ianurie 1972, în R.R.D., nr. 3/1973, p. 159-160.

48 Promovarea acţiunii în tăgada paternităţii având drept consecinţămodificarea statutului civil al copilului născut în timpul căsătoriei asupracăruia nu se poate tranzacţiona, simpla recunoaştere a mamei pârâte, în lipsaaltor probe, nu conduce la concluzia certă că într-adevăr a fost cu neputinţăca soţul mamei să fie tată copilului - Tribunalul suprem, secţia civilă, dec.civ. nr. 867 din 8 mai 1986, în „Revista română de drept", nr. 2/1987, p.66;Tribunalul Suprem secţia civilă, dec. civ. nr. 261 din 9 februarie 1988, înR.R.D.,nr. 1/1989; p.71-72.44

Faţă de obligaţia judecătorului de a afla adevărul rezultă că cererea formulată de reclamant nu poate fi respinsă ca nedovedită deoarece ar echivala cu neîndeplinirea de către judecător a dispoziţiei procedurale

49

menţionate.însă, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la

stabilirea situaţiei de fapt este limitat asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii* astfel că instanţa de judecată nu poate iniţia cereri noi pe seama părţilor în litigiu.50

în cazul în care instanţa ordonă din oficiu administrarea unor probe, trebuie să aibă în vedere în primul rând ca proba dispusă să îndeplinească cumulativ condiţiile de admisibilitate51 şi, în al doilea rând, să fie pusă în discuţia părţilor pentru a nu se aduce atingere principiului contradictorialităţii şi a dreptului de apărare.

Este adevărat că manifestarea rolului activ al judecătorului este deosebit de importantă în vederea aflării adevărului, însă, nu poate duce la concluzia că întreaga sarcină de propunere şi administrare a probelor revine instanţei iar nerespectarea dispoziţiilor legale în materie nu ar avea pentru părţi consecinţe procedurale.52

49 jnstanţa nu poate să respingă ca tardivă proba propusă de reclamantpentru a dovedi tocmai o împrejurare de fapt, ca ulterior să respingă şiacţiunea întrucât nu există dovezi în sensul susţinerilor reclamantului. Probasolicitată era nu numai concludentă, dar şl admisibilă, fiind cerută încompletarea materialului probator administrat - dec. civ. nr. 867 din 6noiembrie 1970, tribunalul Judeţean Suceava, în „Revista română de drept",nr. 10/1971,p.141. *

50 Instanţa de judecată poate dispune, atunci când este cazul, asupra unordovezi suplimentare pentru stabilirea pretenţiîlior, dar numai în limita celorce formează obiectul pricinii - Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială,dec. civ. nr. 2640/1999, în Culegerea de practică judiciară în materiecomercială 1999, p.146-147; Curtea de Apel Braşov, dec. civ. nr. 1363/1999,în Culegerea de practică judiciară 1999, p.95-96.

51 în acest sens, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptulcivil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa"S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 101.

52 Curtea de Apel Constanţa, dec. civ. nr. 278/13 aprilie 1994, înCulegere de Jurisprudenţă 1993-1994, p. 126-127.

45

De altfel dispoziţiile art. 24P-24122, recent introduse în codul de procedură civilă (prin Legea nr. 219/2005), reglementând procedura specială de administrare a probelor prin avocaţi, reiterează această idee, în sensul unui echilibru de forţe în administrarea materialului probator.

De asemenea, rolul activ al judecătorului nu trebuie înţeles ca o diminuare a iniţiativei părţilor în procesul civil.

Situaţia este alta dacă dovezile nepropuse prin cererea de chemare în judecată ori întâmpinare sau la prima zi de înfăţişare se încadrează într-una din excepţiile prevăzute de art. 138 alin. 1 pct. 2,3,4 Codul de procedură civilă

Din cele arătate rezultă că judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor33, dar, principiul rolului activ al judecătorului nu trebuie absolutizat deoarece s-ar ajunge la desfiinţarea unor hotărâri pe motivul că instanţa nu a ordonat anumite dovezi deşi părţile aveau mijloacele procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau.54

Procesul civil este un proces al intereselor private, astfel încât, principiul rolului activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru, pe de o parte cu principiul contradictorialităţii, dreptului de apărare şi disponibilităţii, iar pe de altă parte, cu principiul legalităţii şi adevărului. în spiritul modificărilor iniţiate de Legea nr. 219/2005 se poate afirma că principiul rolului activ trebuie înţeles ca o garanţie a legalităţii procesului civil.

2.2.4. Principiul disponibilităţii

Principiul disponibilităţii este consacrat în dispoziţiile articolului 129 alin. 6 Codul de procedură civilă şi prevede că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecăţii.

53 Curtea Supremă de Justiţie, dec. civ. nr. 1850/2000, Culegere dedecizii pe anul 2000, p. 1026-1028.

54 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă, dec. civ.nr. 2048/2000, Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000,p. 398-401.46

Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.55

Prin definiţia principiului disponibilităţii rezultă că acesta cuprinde următoarele drepturi:

1. Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesulPentru declanşarea procesului civil este necesar ca partea care

pretinde un drept împotriva altei persoane să sesizeze instanţa competentă prin formularea unei cereri de chemare în judecată.

Partea care sesizează instanţa de judecată afirmă, de regulă, că este titularul dreptului subiectiv şi solicită protecţia judiciară în vederea exercitării acţiunii civile.

Disponibilitatea nu este exclusivă, legea recunoscând legitimarea procesuală şi altor persoane şi organe.

Astfel, Ministerul Public poate pomi, conform art. 45 alin. 1 Codul de procedură civilă, acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri prevăzute delege.

In cazul în care unele cereri vizează ocrotirea minorilor şi au ca obiect obligarea la plata pensiei de întreţinere, decăderea din drepturile părinteşti, autoritatea tutelară poate sesiza instanţa de judecată.

Pentru punerea sub interdicţie instanţa de judecată poate fi sesizată de autoritatea tutelară, persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul; serviciul de stare civilă cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moşteniri, procuratura şi poliţia cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate, organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

G. Boroi, op. cit., p.l 19.47

Instanţa de judecată poate acţiona din oficiu în următoarele situaţii:- când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de

exerciţiu, în acest caz instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu şi asupra reparării pagubei (art. 17 alin. 1 şi 3 Codul de procedură penală);

- când cel vătămat este o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, caz în care instanţa se pronunţă din oficiu şi asupra reparării pagubei (art. 17 alin. 1 şi 3 Codul de procedură penală);

- când prin acţiunea de divorţ nu s-a solicitat încredinţarea minorilor sau stabilirea contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora (art. 42 C. fam.);

- punerea sub interdicţie (art. 143 C. fam. raportat la art. 115 lit. e C. fam.) şi ridicarea acesteia în condiţiile în care au încetat cauzele care au provocat-o.

2. Dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecatăsau ale apărăriiCadrul procesual este stabilit de către reclamant, care menţionează

în cererea de judecată persoanele cu care înţelege să se judece şi obiectul cererii, adică ceea ce pretinde.

Referitor la primul aspect, este de reţinut că instanţa nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces decât cele arătate de reclamant prin cerere.56

Părţile au posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului sub forma chemării în judecată a altei persoane (art. 57-59 C. pr. civ.), chemării în garanţie (art. 60-63 C. pr. civ.) şi arătării titularului dreptului (art. 64-66 C. pr. civ). Posibilitatea de a largi cadrul procesual o au şi alte persoane sub forma intervenţiei voluntare (art, 49-56 C. pr. civ.).

Referitor la obiectul cererii, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa este ţinută să se pronunţe asupra celor solicitate de reclamant prin cererea introductivă.57

Insă, în cazul în care din conţinutul cererii în judecată nu se poate determina obiectul, instanţa, în baza rolului activ, este în drept să solicite reclamantului precizarea cererii.

Dacă în ceea ce priveşte obiectul cererii instanţa este ţinută, neputând depăşi limitele ei, deoarece este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a solicitat, în cazul temeiului juridic al cererii nu este legată, având posibilitatea ca, după ce a fost pusă în discuţia părţilor, să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii de chemare în judecată

3. Dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptulde achiesare şi dreptul de a stinge litigiulprintr-o tranzacţieDisponibilitatea procesuală se realizează şi prin posibilitatea

părţilor ca, în cursul procesului, să efectueze diferite acte de dispoziţie, renunţare la judecată, renunţare la drept, achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului, încheierea unei tranzacţii în vederea stingerii litigiului.

Actul procesual de dispoziţie cu privire la renunţarea reclamantului este prevăzut în cele două forme ale sale, renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii în articolele 246-247 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 246 alin. 2 Codul de procedură civilă, reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă.

Deşi alin. 1 din dispoziţia legală menţionată arată că renunţarea poate fi făcută oricând, alineatele 3 şi 4 din acelaşi text fac distincţie dacă s-a făcut comunicarea pârâtului a cererii de chemare în judecată sau, dacă s-a intrat în dezbaterea fondului.

Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli

56 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, dec. civ. nr. 377/13,03.2002, nepublicată; Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, dec. civ. nr. 3782 din 27.10.1998, publicată în Repertoriu de practică şi literatură juridică 1997-2000, voi. IV, p.780-781. 48

Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, dec. civ. nr. 2526/1999, în Culegerea de practică judiciară în materie comercială, 1999, p. 144-146; Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, dec. civ. nr. 3058/1999.

49

de judecată, iar când părţile au intrat în dezbaterile fondului, renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi.58

în situaţia în care există o participare procesuală activă, renunţarea unuia dintre reclamanţi nu produce nici un efect faţă de ceilalţi reclamanţi, care doresc să continue judecata. De asemenea, renunţarea reclamantului la judecată nu afectează soluţionarea unei cereri de intervenţie principală sau a unei cereri reconvenţionale.59

Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii poate avea loc oricând în cursul judecăţii fără consimţământul celeilalte părţi.

Achiesarea, ca act de dispoziţie, se prezintă sub două forme, -recunoaşterea pretenţiilor reclamantului de către pârât sau achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată de instanţă.

Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului are loc fie spontan, fie prin intermediul interogatoriului şi îşi produce efectele fără a fi necesară acceptarea acestuia.

Achiesarea părţii care a pierdut procesul are loc când partea renunţă la dreptul de a ataca hotărârea pronunţată de prima instanţă sau la apelul declarat, hotărârea devenind definitivă. în condiţiile în care renunţă şi la recurs sau retrage recursul, hotărârea devine irevocabilă.

Tranzacţia este actul de dispoziţie ce reprezintă un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.

Potrivit art. 271 Codul de procedură civilă, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii chiar iară să fi fost citate pentru a cere să se dea o hotărâre de expedient care să consfinţească învoiala lor.

încheierea tranzacţiei este posibilă atât în faza judecăţii cât şi în faza executării silite.

58 Art. 618 alin. 1 Codul de procedură civilă, din materia divorţului,prevede că reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii, înainteainstanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte.

59 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, dec. civ. nr. 445/11 februarie 2000, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul2000.50

Dreptul de a renunţa la judecata sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie există chiar dacă procesul civil a Fost pornit de o altă persoană decât titularul dreptului.

Disponibilitatea în ceea ce priveşte actele de dispoziţie nu este absolută, deoarece instanţa, în baza rolului activ, le va cenzura şi nu le va da curs dacă urmăresc eludarea unor norme imperative.

4. Dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau nu încalea de atac exercitatăPotrivit art. 267 Codul de procedură civilă, partea poate renunţa în

instanţă la calea de atac, facându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi grefier.

Renunţarea se poate face şi ulterior, prin înfăţişarea părţii înaintea preşedintelui sau prin înscris autentic.

Disponibilitatea sub acest aspect este uneori limitată, deoarece procurorul poate să exercite căile de atac împotriva oricărei hotărâri.

5. Dreptul de a cere executarea hotărârii judecătoreştiŞi în faza executării silite, principiul disponibilităţii îşi găseşte

aplicarea în măsura în care este vorba despre drepturi de care titularul lor poate dispune.60

Partea care a exercitat procesul - creditorul - poate să renunţe la executarea începută sau să aştepte cu pornirea ei în limitele prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită.

Creditorul şi debitorul pot conveni, în cursul executării silite, ca aceasta să se efectueze numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului.

De asemenea, se arată în alin. 2 al art. 371 indice 4 Codul de procedură civilă, părţile pot stabili ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă în tot sau în parte prin bună învoială.

Ca o consecinţă a principiului disponibilităţii, creditorul urmăritor are dreptul, dacă legea nu dispune altfel, să aleagă bunurile debitorului, pe care vrea să le urmărească, determinând astfel şi metode de urmărire.

Art. 1042 C. civ. permite creditorului unei obligaţii solidare să urmărească pe oricare dintre debitori fără ca acesta să poată invoca beneficiul de diviziune.

Savelly Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p.59.51

Aplicarea principiului disponibilităţii se concretizează şi în dispoziţiile art. 431 alin. 2 Codul de procedură civilă, care arată că executorul judecătoresc cu acordul creditorului poate să-i încuviinţeze debitorului să procedeze el însuşi la valorificarea bunurilor sechestrate. In acest caz, debitorul este obligat să-1 informeze în scris pe executor despre ofertele primite, indicând, după caz, numele sau denumirea şi adresa potenţialului cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă se angajează să consemneze preţul propus.

Tot în aplicarea principiului disponibilităţii, art. 435 Codul de procedură civilă arată că termenul fixat de executorul judecătoresc în materie de urmărire imobiliară pentru vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile urmăribile la cererea atât a creditorului, cât şi a debitorului, va putea fi scurtat sau prelungit

Există însă şi situaţii în care creditorul nu îşi poate valorifica titlul executoriu, fiind privat de dreptul de a alege modalitatea de executarea pe care o preferă.

Astfel, potrivit art. 453 alin. 2 Codul de procedură civilă, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubire pentru repararea pagubelor cauzate prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii.

O reglementare aparte o are art. 455 Codul de procedură civilă, care dispune ca atunci când debitorul îşi schimbă locul de muncă sau este pensionat, poprirea rămâne în fiinţă, însă unitatea de la care pleacă debitorul va trimite actele prin care s-a înfiinţat poprirea unităţii la care se află noul loc de muncă al debitorului sau organului competent de ocrotirea socială care, de la data primirii acestor acte, devine terţ poprit.

Dacă debitorul părăseşte unitatea fără ca aceasta să cunoască noul loc de muncă, ea îl va încunoştinţa pe creditor despre atare împrejurare. După aflarea noului loc de muncă al debitorului, creditorul îl va aduce la cunoştinţa unităţii de la care debitorul a plecat, pentru ca aceasta să procedeze în condiţiile menţionate mai sus.

Principiul disponibilităţii este atenuat şi prin aplicarea art. 45 alin. 5 Codul de procedură civilă, potrivit căruia procurorul poate să ceară 52

punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la alin. 1 al aceluiaşi articol, adică în favoarea minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

2.2.5. Principiul legalităţii

In sistemul separaţiei puterilor, puterea judecătorească acţionează ca un factor de echilibru între puterea legislativă şi puterea executivă şi are ca atribuţii esenţiale repararea oricăror disfuncţionalităţi intervenite în funcţionarea mecanismelor statului în vederea garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Puterea judecătorească acţionează numai în limitele sistemului instanţelor judecătoreşti fiind singurele autorităţi publice chemate să înfăptuiască justiţia.

Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării Constituţiei şi legilor, astfel că, judecătorul aplică dreptul creat de parlament, el neputând înlătura o lege, pe motiv că nu este de acord cu ea din diferite motive reale sau pur sentimentale ştiut fiind că dura lex sed lex61

Deşi nu este consacrat expres principiul legalităţii se deduce din numeroase dispoziţii legale.

într-un stat de drept, obligaţia respectării legii este esenţială.Importanţa respectării acestei obligaţii presupune ca element

esenţial cunoaşterea legii, de la momentul edictat faţă de data publicării în Monitorul Oficial, în conformitate cu dispoziţiile art. 78 din Constituţia României.

Plecând de la realitatea că obligativitatea cunoaşterii legii este garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi a funcţionării mecanismelor statului, rezultă că nimeni nu se poate sustrage legii invocând necunoaşterea ei. Pe de altă parte, art. 16 alin (2) din Constituţie dispune că nimeni nu este mai presus de lege.

Dispoziţiile legale prevăzute în art. 124 alin. 1 din Constituţie statuează că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, ceea ce înseamnă că

Ioan Muram, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii publice, Editura A IX-a, revăzută şi completată, Lumina Lex, 2001, p.589.

53

actul de justiţie izvorăşte din normele legale şi forţa lui de executare derivă din lege.

Este adevărat că justiţia s-a impus prin judecarea litigiilor şi în consecinţă a condus la restabilirea situaţiei de drept încălcate prin anularea actelor ilegale sau abuzive însă, procedura de soluţionare a proceselor este numai cea prevăzută de legea substanţială şi procesuală.

Art. 1 alin. (1) din Legea 304/2004 prevede că puterea judecătorească se exercită de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Alin. (2) prevede că, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Relevant, în acest sens, este art. 6 din legea menţionată. Astfel, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil.

în cadrul activităţii de aplicare a legii judecătorul fiind cel care înfăptuieşte justiţia este realizatorul actului jurisdicţional.

Anterior elaborării actului jurisidicţional activitatea de înfăptuire a justiţiei se concretizează în stabilirea de către judecător a stării de fapt şi determinarea legii aplicabile.

în stabilirea corectă a stării de fapt, judecătorul este supus dispoziţiilor procedurale referitoare la administrarea dovezilor.

în ceea ce priveşte determinarea legii aplicabile stării de fapt, trebuie avută în vedere situaţia în care judecătorul stabileşte norma aplicabilă în cauza ce urmează să o soluţioneze.

Este adevărat că judecătorul este subordonat numai legii, însă, datorită diversităţii vieţii sociale şi evoluţiei ei în timp, aplicarea normei juridice creează adeseori probleme deosebite pentru aceasta.

Plecând de la realitatea respectivă s-a statuat că interpretarea legii reprezintă unul dintre momentele cele mai însemnate ale activităţii judiciare.

Interpretarea legii este operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări şi, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică, în ipotezele ce le conţin.62

Rezultatele stabilirii stării de fapt şi determinarea legii aplicabile se concretizează în elaborarea actului jurisdicţional, denumit hotărâre

62 Gh. Beleiu, op. cit., p.51. 54

judecătorească. Obligaţia judecătorului de a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală rezultă şi din dispoziţiile art. 129 alin. 5 Codul de procedură civilă, partea finală.

Potrivit art. 261 Codul de procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde:

1. arătarea instanţei care a pronunţată-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată;

2. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;

3. obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor;

4. arătarea concluziilor procurorului;5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei,

cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;6. dispozitivul;7. calea de atac şi termenul în care se poate exercita;8. arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţa publică, precum şi

semnăturile judecătorilor şi grefierului. Lipsa semnăturilor poate ficomplinită oricând în cursul procesului.

Hotărârile judecătoreşti trebuie respectate şi aduse la îndeplinire în condiţiile legii (art, 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată).

Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că principiul legalităţii exprimă cerinţa respectării legii atât în ceea ce priveşte organizarea justiţiei, cât şi în ce priveşte înfăptuirea ei.

2.2.6. Principiul adevărului

Stabilirea adevărului în procesul civil se prezintă ca una din cele mai importante îndatoriri impuse de lege judecătorului.

în dreptul procesual civil principiul adevărului este consacrat de art. 129 alin. 5 Codul de procedură civilă, care obligă pe judecători să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.

Principiul adevărului trebuie să guverneze activitatea de înfăptuire a justiţiei, exprimând cerinţa ca toate faptele cauzei care se judecă să fie stabilite în deplină concordanţă cu realitatea.

55

Astfel, întreaga activitate a instanţei de judecată urmăreşte să stabilească în mod precis şi complet faptele reale având în vedere împrejurările în care s-au petrecut.

în ceea ce priveşte conţinutul principiului adevărului în literatura de specialitate s-au conturat două opinii.

Autorii unei opinii susţin că noţiunea de adevăr include pe lângă faptele pricinii şi calificarea juridică a acestora.

Autorii celeilalte opinii susţin că noţiunea de adevăr nu poate include alte elemente decât faptele cauzei.

Considerăm că nu poate fi îmbrăţişată prima opinie, deoarece norma de drept nu poate fi inclusă în obiectul probei, judecătorul fiind prezumat a cunoaşte legea.

Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenţa dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.

Rezultă că obiectul probei este format din toate împrejurările - acte ori fapte juridice - care au dat naştere dreptului subiectiv civil şi obligaţiei corelative.

Opinia este argumentată şi de dispoziţiile art. 129 alin. 5 Codul de procedura civilă, care se referă la obligaţia judecătorilor de a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor.

Este adevărat că art. 129 alin. 5 Codul de procedură civilă diferă de fostul art. 130 alin. 3 Codul de procedură civilă, în sensul că se referă la aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunţării unei sentinţe temeinice şi legale, însă, considerăm că textul invocat are o dublă semnificaţie, făcând trimitere atât la principiul adevărului, cât şi la principiul legalităţii.

Procesul cunoaşterii se finalizează odată cu stabilirea faptelor cauzei, calificarea lor juridică fiind independentă de acest proces.

Astfel că, adevărul se raportează esenţialmente la faptele cauzei iar nu şi la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale.

în practica judecătorească se pot întâlni situaţii în care stabilirea faptelor să corespundă adevărului, însă calificarea lor juridică să fie eronată.

în situaţia respectivă soluţionarea cauzei s-a Scut cu respectarea principiului adevărului dar, au intervenit greşeli în ceea ce priveşte

A se vedea în acest sens Ioan Leş, op. cit., p.40. 56

interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale. Hotărârea judecătorească pronunţată cu neobservarea principiului adevărului este în principal netemeinică, iar cea pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale este nelegală.

Principiul adevărului este premisa că judecătorul depune toate eforturile în vederea stabilirii corecte a stării de fapt, astfel încât hotărârea pronunţată să corespundă adevărului.

2.2.7. Principiul continuităţii

Principiul continuităţii este în strânsă legătură cu principiul nemijlocirii şi presupune ca judecata cauzei să se facă de la început şi până la sfârşit de aceeaşi judecători într-o singură şedinţă care se încheie prin deliberarea judecătorilor şi pronunţarea hotărârii.64

Aceasta înseamnă că principiul continuităţii presupune respectarea cumulativă a două condiţii:

- unicitatea completului de judecată, respectiv soluţionarea întregului proces de către aceeaşi judecători;

- continuitatea şedinţei de judecată, respectiv soluţionarea cauzei într-o singură şedinţă.

Continuitatea creează condiţiile pentru corecta soluţionare a cauzelor prin faptul că judecătorii pot reţine cu uşurinţă şi în întreaga lor complexitate aspectele relevante ale pricinii, ceea ce înseamnă că deliberarea este înlesnită de o analiză recentă a situaţiei de fapt.

Din motive obiective, în numeroase cazuri, procesul civil nu se poate finaliza cu pronunţarea unei hotărâri la primul termen de judecată, deoarece desfăşurarea acestuia este condiţionată de respectarea altor principii, precum principiul contradictorialităţii, a dreptului la apărare, principiul adevărului.

De aceea, în cadrul procesului civil român, principiul continuităţii are o aplicare limitată, în sensul că hotărârea trebuie să fie pronunţată de

A se vedea în acest sens Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, op. cit., p.132-133.

57

aceeaşi judecători care au judecat cauza, sub sancţiunea nulităţii hotărârii.65

Potrivit art. 304 pct. 2 Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 312 alin. 3 Codul de procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.

Nulitatea invocată sub acest aspect priveşte atât minuta întocmită cu ocazia pronunţării, cât şi hotărârea redactată ulterior nefiind posibil ca un complet să pronunţe hotărârea iar altul să o redacteze şi să o semneze. Nu aceeaşi este situaţia redactării considerentelor unei hotărâri de către alţi judecători decât cei care au participat la pronunţarea ei, din motive obiective, când practica judecătorească a decis că în acest fel nu este produsă nici o vătămare a părţii.66

De asemenea, trebuie recunoscut instanţei care judecă cererea de recuzare şi dreptul de apreciere în privinţa probelor administrate.

Din cele arătate rezultă că principiul continuităţii are o importanţă practică deosebită, fiind garanţia descoperirii adevărului în activitatea judiciară.

65 Art. 6 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizăriijudiciare şi a falimentului, republicată prevede că toate procedurile prevăzutede prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţaexclusivă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul debitorului,astfel cum figurează acesta în Registrul comerţului, respectiv în registrulsocietăţilor agricole, şi sunt exercitate de un judecător sindic desemnat depreşedintele tribunalului în condiţiile art. 9 din acelaşi act normativ, aşa cuma fost modificat de Legea nr. 249/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr.678/31.07.2005).

66 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. civ. nr.1824/2000, Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000. Având învedere că dispozitivul hotărârii a fost întocmit şi semnat de judecătorii în faţacărora au avut loc dezbaterile faptul elaborării considerentelor de un altjudecător, motivat de transferarea la o altă instanţă a unui membru alcompletului şi aflarea în concediu de odihnă a celuilalt nu încalcă dispoziţiileart. 258, 160 alin. 2 şi 261 alin. 4, 6, 7 Codul de procedură civilă, şi nici nu apricinuit părţii vreo vătămare, conform art. 105 alin. 2 Codul de procedurăcivilă deoarece considerentele au fost întocmite ulterior pronunţării soluţiei.58

2.2.8. Principiul nemijlocirii

Principiul nemijlocirii constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi imediat întreg materialul probatoriu necesar soluţionării cauzei.

Particularităţile şi dificultatea activităţii de judecată constă în împrejurarea ca judecătorul trebuie să reconstituie fapte care au avut loc în trecut, trebuind să cerceteze nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale, audiind martorii care au perceput personal faptele pe care le relatează sau dispunând efectuarea unei cercetări la faţa locului în vederea analizării probelor materiale.

O asemenea cercetare a probelor nu este posibilă întotdeauna, astfel că instanţa este nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţiile unor martori care cunosc faptele percepute de la alte persoane, situaţii în care trebuie să se acorde deosebită atenţie aprecierii unor asemenea probe.

Datorită unor situaţii de natură obiectivă, principiul nemijlocirii prezintă anumite excepţii.

De la regula că administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel, art. 169 alin. 4 Codul de procedură civilă prevede că atunci când administrarea dovezilor urmează să se facă în altă localitate, ea se va îndeplini prin delegaţie de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad dacă în aceea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad. Dacă felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care administrează dovada poate fi scutită de citarea părţilor.

O altă excepţie de la principiul nemijlocirii este cea prevăzută în art. 235 Codul de procedură civilă, potrivit căruia, oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mobile sau imobile sau să le dobândească, recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, va putea cere administrarea acelor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat în viitor. Cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, în cazul în care pârâtul îşi dă învoirea.

Dacă cererea se face pe cale principală, adică înainte de începerea procesului, competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei locului unde se găseşte proba, iar, dacă cererea se efectuează pe timpul judecăţii, competenţa revine instanţei care judecă pricina.

59

Potrivit art. 239 Codul de procedură civilă, orice persoană, care are interes să constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor, va putea cere instanţei în circumscripţia căreia urmează să se facă constatarea să delege un executor judecătoresc din aceeaşi circumscripţie să constate la faţa locului aceasta stare de fapt.

Procesul-verbal de constare stării de fapt va fi comunicat în copie celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă.

De la principiul nemijlocirii excepţii asemănătoare se produc şi în cazul declinării de competenţă, a perimării, a strămutării procesului civil, precum şi în cazul admiterii unei cererii de recuzare.

Astfel, în cazul declarării necompetenţei - arată art. 160 Codul de procedură civilă - dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

Textul de lege este consecinţa principiului că dovezile aparţin cauzei iar valorificarea lor chiar în faţa unei instanţe necompetente poate realiza o mai bună administrare a justiţiei prin economisirea de timp şi de cheltuieli pe care le-ar implica repetarea materialului probatoriu.

Potrivit art. 254 alin. 2 Codul de procedură civilă, când se face o nouă cerere de chemare în judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este de trebuinţă refacerea lor.

Soluţia consacrată în textul de lege menţionat este raţională, deoarece evită repetarea inutilă a probelor deja administrate.

în cazul admiterii cererii de strămutare, în hotărâre se va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează a fi păstrate.

Aceasta înseamnă că admiterea cererii de strămutare a procesului civil nu atrage după sine în mod necondiţionat anularea actelor îndeplinite de instanţă anterior soluţionării cererii.

Instanţa care a admis cererea de strămutare are dreptul de a dispune în ce măsură actele de procedură urmează a fi păstrate sau dimpotrivă să fie refăcute.

Art. 32 alin. 3 Codul de procedură civilă arată că încheierea prin care s-a hotărât recuzarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează a fi păstrate.

Astfel, judecătorul are dreptul să aprecieze în ce măsură actele de procedură au fost viciate în condiţiile în care au fost îndeplinite în faţa unui judecător ce s-a aflat în unul din cazurile prevăzute de art. 27 Codul de procedură civilă.

In conformitate cu modificările aduse prin Legea nr. 219/2005 constituie excepţie de la principiul nemijlocirii dispoziţiile art. 24T-24122, cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi. Normele cuprinse în această secţiune sunt norme speciale, care se aplică numai în situaţiile strict prevăzute de lege.

2.2.9. Principiul publicităţii

Publicitatea înseamnă că procesul civil, cu excepţia deliberării, se desfăşoară înaintea instanţei în şedinţă publică, în prezenţa părţilor, dar şi a oricărei alte persoane care vrea să urmărească modul în care se desfăşoară judecata proceselor la o instanţă judecătorească şi poate asista chiar dacă este străină de procesele ce se judecă.

Principiul publicităţii este consacrat în Constituţia României (art. 127) în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara (art. 12) republicată, precum şi în Codul de procedură civilă (art. 121).

Potrivit art. 127 din Constituţie, şedinţele de judecată sunt publice afară de cazurile prevăzute de lege, ceea ce înseamnă că accesul liber al oricărei persoane la şedinţele de judecată este garantat la toate instanţele rară deosebire de natura cauzelor ce se judecă şi indiferent de poziţia persoanei.

Principiul publicităţii cu valoare constituţională este reluat în art. 12 din Legea nr. 304/2004.

O dispoziţie asemănătoare se găseşte şi în art. 121 alin. 1 Codul de procedură civilă, care prevede că şedinţele vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel.

Pentru a se asigura respectarea principiului publicităţii, şedinţele de judecată se ţin de regulă la sediul instanţei, în zilele şi la orele stabilite.

60 61

Preşedintele va dispune să se întocmească pentru fiecare şedinţă o listă cu pricinile fixate să se judece în ziua respectivă şi care va fi afişată la uşa sălii de şedinţă, cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei de judecată.

De la principiul publicităţii se fac şi unele excepţii, deoarece în anumite situaţii prezenţa publicului în sala de judecată poate aduce grave prejudicii atât actului de justiţie, cât şi în interesul părţilor.

în aceste condiţii, Constituţia permite legiuitorului să stabilească prin lege cazurile în care şedinţele de judecată sunt secrete şi accesul publicului este limitat.

Astfel, potrivit art. 121 alin. 2 Codul de procedură civilă, instanţa poate să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi.

în acest caz, părţile vor putea fi însoţite, în afara apărătorilor lor, de cel mult două persoane desemnate de ele.

De regulă pentru părţi nu există judecată secretă, însă, în anumite situaţii, se impune rezolvarea unor incidente procedurale rară prezenţa părţilor (art. 31 alin. 1 Codul de procedură civilă).

La cererea părţii interesate sau din oficiu instanţa poate dispune ca şedinţa să fie secretă, dar, întotdeauna măsura va fi motivată.

Măsura luată poate privi întregul proces sau numai o parte a acestuia.

Cu privire la pronunţarea hotărârii, art. 121 alin. 3 Codul de procedură civilă statuează că ea se face întotdeauna în şedinţă publică.

2.2.10. Principiul oralităţii

De-a lungul timpului, procesul civil a cunoscut atât procedura orală, cât şi procedura scrisă, dar în prezent majoritatea sistemelor de drept reglementează procedura mixtă, care îmbină elemente ale procedurii orale cu elemente ale procedurii scrise.67 Principiul oralităţii este prevăzut în art. 127 Codul de procedură civilă. Potrivit textului de lege menţionat, pricinile se dezbat verbal dacă legea nu dispune altfel.

67 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 140. 62

Referiri la oralitate se fac în următoarele dispoziţii procedurale.Astfel, propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris pentru

fiecare judecător în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri (art 29 alin. 1 Codul de procedură civilă); dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală făcută în instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă (art. 68 alin, 2 Codul de procedură civilă); în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, preşedintele îi va pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă (art. 118 alin. 3 Codul de procedură civilă); preşedintele va da mai întâi cuvântul reclamantului şi pe urmă pârâtului (art. 128 alin. 2 Codul de procedură civilă); părţile vor putea fi îndatorate după încheierea dezbaterilor să depună concluzii scrise sau prescurtări scrise, semnate de ele, a susţinerilor lor verbale (art. 146 Codul de procedură civilă); partea decăzută din dreptul de a administra o dovadă va putea totuşi să se apere discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerii şi a dovezilor părţii potrivnice (art. 171 Codul de procedură civilă); când instanţa a încuviinţat dovada cu martori, ea va dispune ascultarea acelora care au fost propuşi prin cerere şi întâmpinare (art. 186 alin. 1 Codul de procedură civilă); dacă experţii pot să-şi dea de îndată părerea, vor fi ascultaţi chiar în şedinţă, iar părerea lor se va trece într-un proces-verbal întocmit potrivit art. 198 Codul de procedură civilă (art. 207 Codul de procedură civilă); se va putea încuviinţa chemarea la interogator, când este privitor la fapte personale, care, fiind în legătura cu pricina, pot duce la dezlegarea ei (art. 218 Codul de procedură civilă); cel chemat va fi întrebat de către preşedinte asupra fiecărui fapt în parte (art. 219 alin. 1 Codul de procedură civilă).

Oralitatea presupune obligaţia preşedintelui completului de judecată, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, de a da părţilor cuvântul pentru a-şi susţine verbal pretenţiile, a discuta regularitatea actelor de procedură, a propune probe şi a formula concluzii.

în cazul că părţile lipsesc dar cel puţin una din ele a solicitat judecata în lipsă, pricina se va putea judeca pe baza actelor de la dosar, deci fără dezbateri orale. (art. 242 alin. 2 Codul de procedură civilă).

Faţă de cele arătate rezultă că oralitatea asigură respectarea celorlalte principii şi anume publicităţii, contradictorialităţii, dreptului de apărare, nemijlocirii, rolului activ al judecătorului.

63

Sistemul unei oralităţi pure creează şi dezavantaje, deoarece nu s-ar putea verifica susţinerea părţilor, depoziţiile martorilor, fiind astfel imposibil sau greu de realizat controlul judiciar.

Este adevărat că oralitatea vizează întreagă activitate de judecată, însă, unele acte de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă, cum ar fi, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de intervenţie, hotărârea judecătorească.

De asemenea, susţinerile orale ale părţilor şi ale altor participanţi, se consemnează în acte scrise, precum încheieri, depoziţii de martori, procese-verbale, concluzii scrise.

3. ACŢIUNEA CIVILĂ

3.1. Noţiune

Doctrina juridică defineşte acţiunea civilă diferit.Astfel, unii autori identifică acţiunea civilă cu însuşi dreptul

subiectiv pe care îl caracterizează, situaţie în care apare ca fiind absolvită de dreptul material negăsindu-i-se existenţă distinctă.l

Dimpotrivă, alţi autori consideră acţiunea civilă ca un drept distinct de dreptul subiectiv civil, de care se deosebeşte sub aspectul obiectului, cauzei,condiţiilor de exercitare şi al efectelor.2

Sunt autori care definesc acţiunea civilă ca fiind mijlocul legal prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului său, fie realizarea acestui drept prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare.3

Prin această definiţie se admite că este posibil ca un drept să dea naştere la mai multe acţiuni.

într-o formulare sintetică, acţiunea civilă este definită ea fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile ocrotite de lege4.

Atât în legislaţie, cât şi în practica judiciară, există, în afara noţiunilor de drept subiectiv şi drept de acţiune, noţiunea de drept la acţiune.

64 G. Tocilescu, Curs de procedură civilă - Partea all-a, Iaşi, 1889, p.16-17.

E. Herovanu, Principiile procedurei financiare, vol.I, Institutul de Arte Grafice „Lupta" N. Stroilă, Bucureşti, 1932, p.128-129. 31. Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p.229 şi 207. 4 G. Boroi, op. cit., vol.I, p. 104.

65

în ceea ce priveşte natura juridică a dreptului la acţiune, au fost exprimate puncte de vedere diferite.

Unii autori consideră dreptul la acţiune ca un drept subiectiv general şi abstract, nediferenţiat şi nelegat de fiecare drept subiectiv care intră în conţinutul capacităţii de folosinţă a fiecărei persoane şi care preexistă dreptului subiectiv.5

Alţi autori identifică dreptul la acţiunea civilă, punând semnul egalităţii între cele două noţiuni.6

într-o altă opinie, dreptul la acţiune este considerat ca o parte componentă a dreptului subiectiv.7

în literatura juridică este dominantă concepţia potrivit căreia dreptul la acţiune ar avea un sens procesual (posibilitatea unei persoane de a se adresa instanţei de judecată) şi un sens material (posibilitatea reclamantului de a obţine recunoaşterea sau realizarea dreptului său contestat prin constrângerea juridică a pârâtului). Această divizare se face pentru a putea explica mecanismul prescripţiei extintive.8

3.2. Elementele acţiunii civile

Acţiunea civilă are trei elemente şi anume părţile, obiectul şi cauza.a) Părţile acţiunii civileAcţiunea civilă nu poate fi concepută iară existenţa cel puţin unei

persoane - fizice sau juridice - care să fie interesată în protecţia dreptului subiectiv. Această persoană este cea care se pretinde titularul dreptului subiectiv.9

în situaţia în care dreptul său este nesocotit sau încălcat, titularul dreptului recurge la forţa de constrângere a statului, adică la dreptul la acţiune. în acest caz, apare o a doua persoană şi anume aceea despre care se pretinde că a nesocotit dreptul subiectiv.

5 Ibidem.6 V. Negru, D. Radu, Dreptul procesual civil, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.l 13-115.7 P.A. Szabo, Probleme legate de acţiunea civilă a procurorului, în

„Justiţia populară", nr. 7/1956, p.l 13.8 G. Boroi, op. cit, p.l05.9 V.M. Ciobanu, op. cit., p.261.

66

Astfel, în momentul în care acţiunea este exercitată vom întâlni o persoană care pretinde că i-a fost încălcat dreptul subiectiv şi o persoană care contestă pretenţia.

Denumirea generică a persoanelor respective este de părţi.în ceea ce priveşte părţile - fără a intra în amănunte - se impun

două precizări:- părţile sunt persoanele între care s-a legat raportul juridic

dedus judecăţii;- părţilor li se pot adăuga şi terţe persoane care intrând în proces,

fie din iniţiativa lor, fie din iniţiativa părţilor iniţiale, dobândesc calitatea de părţi.

b) Obiectul acţiunii civile este ceea ce se cere prin acţiune, pretenţia concretă a reclamantului precum: plata unei sume de bani, predarea unui bun, constatarea unui drept, anularea unui contract etc.10

Obiectul acţiunii se individualizează în funcţie de forma ei concretă de manifestare.

Astfel, prin obiect, în cazul cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia concretă a reclamantului (rezoluţiunea unui contract, încredinţarea minorilor, evacuarea, anularea unei licitaţii etc).

în cazul excepţiilor procesuale obiectul constă în invocarea încălcării unor norme procedurale (de organizare judecătorească, competenţă sau de procedură propriu-zisă) sau a unor lipsuri privind exerciţiul acţiunii.

Căile de atac au ca obiect desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti ce au fost atacate.

Executarea silită are ca obiect fie obligaţia debitorului de a preda bunul determinat prevăzut în titlul executoriu, fie din bunurile debitorului care pot fi valorificate pentru îndestularea creanţei creditorului.

Rezultă că în cazul executării silite obiectul diferă în funcţie de calitatea creditorului: ipotecar sau gajist (dreptul de creanţă fiind însoţit de un drept real accesoriu) ori creditor chirografar (dreptul de creanţă nu este însoţit de garanţii reale, ci numai de dreptul de gaj general).

Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat.11

101. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.237. 1' Ibidem.

67

c) Cauza acţiunii civile.Referitor la cauza acţiunii civile în literatura juridică există puncte

de vedere diferite.Astfel, unii autori consideră cauza acţiunii civile ca fiind temeiul

juridic al cererii, fundamentul legal al dreptului pe care una din părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi.12

Alţi autori consideră cauza ca fiind neînţelegerea sau conflictul care există între reclamant şi pârât cu privire la temeiul dreptului subiectiv.13

într-o altă opinie, sunt autori care prin cauza acţiunii înţeleg scopul spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scop explicat prin împrejurările şi prin motivele speciale care au determinat partea să acţioneze.14

Cauza acţiunii nu poate fi pusă sub semnul egalităţii cu cauza raportului juridic sau a obligaţiilor puse în discuţie, cea din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de către cel ce formulează pretenţia.

Cauza dreptului constituie cauza cererii de chemare în judecată, nu a acţiunii civile în totalitatea ei.

Cauza acţiunii civile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:- să existe, adică persoana care se adresează justiţiei să

urmărească un scop;- să fie reală, adică, exercitarea acţiunii civile să fie determinată

de scopul pe care titularul dreptului urmăreşte să-1 obţină prin hotărâre judecătorească;

- să fie licită şi morală, ceea ce înseamnă că trebuie să fie în concordanţă cu legea şi cu regulile de convieţuire socială.

în ceea ce priveşte importanţa practică a elementelor acţiunii civile trebuie să avem în vedere că elementul acţiunii fixează de la început cadrul procedural al procesului care poate fi modificat numai în anumite condiţii şi termene.

Preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu care este sesizat cu o pretenţie, trebuie să verifice dacă sunt arătate părţile între care urmează să aibă loc judecata, dacă se solicită protejarea dreptului subiectiv pretins sau a unui interes, dacă există cauza acţiunii.

Această verificare se face în primul rând cu ajutorul cererii de chemare în judecată, care constituie una din formele de manifestare a acţiunii.

3.3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

în literatura juridică nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile.

Astfel, unii autori consideră că pentru exerciţiul acţiunii civile trebuie îndeplinite cumulativ patru condiţii şi anume: drept, interes, capacitate procesuală, calitate procesuală.15

Sunt autori care nu sunt de aceeaşi părere şi stabilesc alte condiţii respectiv: interesul şi calitatea;16 interesul, calitatea şi capacitatea;17

interesul, calitatea şi termenul pentru acţiune.18

In ceea ce ne priveşte vom îmbrăţişa opinia care stabileşte că pentru exerciţiul acţiunii civile sunt necesare patru condiţii:

1. Afirmarea unui drept subiectiv de către persoana care solicită o pretenţie judiciară reprezintă o condiţie esenţială a exercitării acţiunii civile.19

Dispoziţiile art. 109 din Codul de procedură civilă prevăd că, oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente.

Afirmarea dreptului subiectiv civil se manifestă în mod special la declanşarea procedurii judiciare, dar şi ulterior sub diferite forme.

în acelaşi timp trebuie avut în vedere că pretenţia constă nu numai în reclamaţia celui ce o invocă, ci şi în opunerea celeilalte părţi.

12 Ibidem.13 V. Negru, D. Radu, op. cit, p. 120, G. Boroi, op. cit., p.l 14.14 G. Boroi, op. cit., p.l 14, Herovanu, op. cit., p.195-196, V.M.

Ciobanu, op. cit., p.263.68

15 V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.266.16 G. Conchez, Procedure civile, 6-eme edition, 1990, p.99.17 G. Boroi, op. cit., vol.I, p.l 18.18 R. Martin, Thhorie generale du proces (Droit processual), EJT,

Semur-en-Anxois, 1983, p.86.19 Ioan Leş, op. cit., p.l50.

69

Dreptul subiectiv civil afirmat pentru a putea fi exercitat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie recunoscut şi ocrotit de lege; să fie exercitat în limitele legii; să fie exercitat cu bună-credinţă; să fie actual.

Dacă reclamantul nu justifică un drept subiectiv, cererea i se va respinge ca neîntemeiată.

Când se invocă faptul că dreptul nu este actual, cererea se va respinge ca prematură, cu posibilitatea ca reclamantul la împlinirea termenului sau a condiţiei să formuleze o nouă cerere.

2. Interesul. Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel cea pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare dintre formeleprocedurale ce intră în conţinutul acesteia.

Interesul poate fi material (exemplu-obţinerea unei sume de bani, predarea unui bun) şi moral (exemplu: punerea sub protecţia legii).

Condiţia interesului trebuie îndeplinită nu numai la punerea în mişcare a acţiunii prin introducerea cererii de chemare în judecată, ci ea trebuie îndeplinită cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii, cum ar fi apărările, exercitarea căilor de atac, executarea silită etc.21.

Interesul trebuie să îndeplinească unele cerinţe: să fie legitim, să fie personal şi direct, să fie născut şi actual.

Dacă instanţa va constată că acţiunea este lipsită de interes, o va respinge ca fiind lipsită de interes»

De asemenea, instanţa va respinge acţiunea şi dacă interesul nu îndeplineşte cerinţele menţionate mai sus.

Lipsa interesului se poate invoca pe calea excepţiei, care este o excepţie de fond, absolută şi peremtorie.

3. Capacitatea procesuală. Capacitatea civilă este capacitateajuridică de drept civil a persoanelor fizice şi juridice, adică aptitudineagenerală a acestor persoane de a avea drepturi şi obligaţii de natură civilă,de a fi subiecte de drept în raporturi juridice civile. Capacitatea civilă se

prezintă sub două aspecte distincte: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.22

Capacitatea procesuală de folosinţă este aceea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual.23 La persoanele fizice capacitatea de folosinţă începe de la naşterea lor şi încetează la decesul acestora.

In condiţii expres prevăzute de lege, capacitatea procesuală de folosinţă poate fi limitată.

La persoanele juridice capacitatea de folosinţă începe de la data înregistrării, pentru cele supuse înregistrării, ori de la data actului de dispoziţie, data autorizării sau data îndeplinirii unei alte condiţii prevăzute de lege.

Capacitatea procesuală de folosinţă a persoanelor juridice încetează de la data încetării persoanei juridice însăşi, la data comasării, divizării totale sau dizolvării.

Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane de a-şi valorifica singură drepturile procesuale şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile procesuale.

Persoanele fizice dobândesc capacitatea de exerciţiu la împlinirea vârstei de 18 ani; minora care se căsătoreşte la 16 ani sau 15 ani dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu.

încetarea capacităţii procesuale de exerciţiu intervine definitiv prin moarte sau temporar prin punerea sub interdicţie judecătorească.

Persoana juridică dobândeşte capacitatea procesuală de exerciţiu la data înfiinţării ei şi o pierde odată cu încetarea sa.

Dispoziţiile art. 42 Codul de procedură civilă prevăd că persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.

Actele de procedură civilă, îndeplinite de o persoană fără capacitate de folosinţă, sunt nule. Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau instanţă din oficiu.

20 G. Boroi, op. cit., p. 118.21 V.M Ciobanu, op. cit., vol.I, p.270-271.

70

Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.65. 23 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 273.

71

în cazul în care excepţia lipsei capacităţii de folosinţă este întemeiată, cererea se respinge, ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.

Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a pricinii.

Actele de procedură îndeplinite de o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacităţi de exerciţiu restrânse sunt anulabile.

Nulitatea nu intervine în mod direct, ci instanţa va acorda un termen pentru împlinirea lipsurilor.

Dacă lipsurile nu se împlinesc înăuntrul termenului acordat,cererea se va anula. i

3. Calitatea procesuală. Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care ar fi titular al dreptului afirmat (calitatea procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde obligat în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală pasivă).

Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei cu care înţelege să se judece.

După ce a fost sesizată, instanţa trebuie să verifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă, fie înainte de începerea dezbaterilor, dacă acest lucru este posibil, fie în cadrul "j dezbaterilor asupra fondului dreptului.

în cursul procesului, drepturile şi obligaţiile procedurale pot fi transmise, ceea ce echivalează cu o transmisiune a calităţii procesuale, fie activă, fie pasivă.

Transmisiunea calităţii procesuale poate fi legală sau convenţională*

Transmisiunea legală intervine în cazul persoanelor fizice prin intermediul moştenirii (moştenitorii care acceptă moştenirea preiau poziţia procesuală pe care o avea defunctul, exceptându-se cazurile nepermise de lege), iar în cazul persoanei juridice, prin intermediul reorganizării sau transformării persoanei juridice care este parte în proces.

Transmisiunea convenţională intervine în cazul cesiunii de creanţă, vânzării sau donării bunului litigios, preluării datoriei cu consimţământul creditorului.

Din punctul de vedere al întinderii transmisiunii calităţii procesuale, transmisiunea poate fi: universală, cu titlu universal, sau cu titlu particular.

In cazul transmisiunii universale sau cu titlu universal, drepturile şi obligaţiile care constituie o fracţiune din universalitate trec de la un subiect de drept la altul.

îs cazul transmisiunii cu titlu particular drepturile şi obligaţiile se transmit de la un subiect la altul, numai cu privire la anumite bunuri determinate.

Subiectul care dobândeşte calitatea procesuală ca efect al transmisiunii preia procesul în starea în care se găseşte în acel moment, iar actele procedurale îndeplinite de autorul său îi sunt opozabile.

Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie. Excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie de fond, absolută şi peremtorie, ce poate fi invocată de partea interesată, procuror şi instanţă din oficiu în orice fază procesuală.

Dacă se constată lipsa calităţii procesuale, instanţa, va respinge cererea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă sau fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3.4. Clasificarea acţiunilor civile

In doctrină, acţiunile (cererile de chemare în judecată) sunt clasificate în general după mai multe criterii, şi anume:25

1. în funcţie de calea procedurală pe care o alege partea, cererile de chemare în judecată sunt: cereri principale, cereri accesorii şi cereri incidentale.

Cererile principale sunt acelea prin care se declanşează procedura judiciară.

24 V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, ediţia -a Ii-a, Editura AII Beck, Bucureşti, 2003, p.7. 72

V.M. Ciobanu, op. cit., p. 291; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 12; I. Stoenescu, G. Porumb, Dreptul procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 109-111; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 240-241.

73

Cererile accesorii sunt acelea care depind de cererile principale.Cererile incidentale sunt acelea care au o existenţă de sine

stătătoare, însă sunt formulate într-un proces deja început.Cu titlu de exemplu arătăm că în cazul unui proces de divorţ,

cererea principală are ca obiect desfacerea căsătoriei; cererile accesorii pot fi cu privire la încredinţarea minorilor, stabilirea pensiei de întreţinere, partajarea bunurilor comune etc, iar dacă aceasta din urmă este formulată de pârât prin intermediul cererii reconvenţionale, are caracter incidental.

Clasificarea prezintă interes practic sub următoarele aspecte:- din punctul de vedere al competenţei cererile, accesorii şi

incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală - art. 17 Codul de procedură civilă;

- sunt cereri care pot fi formulate numai pe cale principală ori numai pe cale accesorie;

- există cereri accesorii şi incidentale care trebuie soluţionate din oficiu de către instanţa investită cu cererea principală;

- terţul care formulează o cerere incidentală dobândeşte calitatea de parte iar hotărârea pronunţată îi va fi opozabilă;

- hotărârea este supusă termenului de apel sau recurs prevăzut de lege pentru acţiunea principală chiar dacă se atacă soluţia dată privind cererea accesorie sau incidentală iar termenul de apel sau recurs este altul.

2. în funcţie de scopul material, acţiunile (cererile de chemare în judecată) sunt: acţiuni (cereri) în realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi acţiuni (cereri) în constituire de drepturi.

a. Acţiunile (cererile) în realizarea dreptului sunt acele acţiuni princare reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv

solicită instanţei obligarea pârâtului la respectarea dreptului, iarîn cazul în care acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiripentru prejudiciul suferit.26

Astfel, sunt acţiuni în realizarea dreptului, acţiunea în revendicare,acţiunea prin care se valorifică o creanţă, acţiunea prin care se solicitădaune-interese pentru repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită.

b. Acţiunile în constatare, spre deosebire de acţiunile în realizare, au un obiectiv limitat.27

Reclamantul solicită instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate existenţa unui drept al său, sau inexistenţa unui pretins drept al pârâtului împotriva sa.

Potrivit art. 111 Codul de procedură civilă - partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Din textul de lege menţionat rezultă că acţiunea în constatare poate fi pozitivă, când se solicită constatarea raportului juridic, sau negativă, când se solicită să se constate inexistenţa unui raport juridic.

Teza a Ii-a a articolului 111 Codul de procedură civilă arată că acţiunea în constatare are caracter subsidiar în raport cu acţiunea de drept comun, respectiv acţiunea în realizarea dreptului.

Astfel, este inadmisibilă o acţiune (cerere) în constatare dacă partea are posibilitatea formulării unei acţiuni (cereri) în realizarea dreptului.28

Având în vedere că reclamantul nu urmăreşte condamnarea pârâtului, hotărârea pronunţată referitor la acţiunea (cererea) în constatare nu constituie titlu executoriu şi în consecinţă nu poate fi pusă în executare.

în literatura juridică acţiunile în constatare mai sunt clasificate în declaratorii, interogatorii şi provocatorii.

Acţiunile declaratorii sunt acelea prin care se solicită instanţei să se pronunţe dacă există un raport juridic, sau dimpotrivă, este inexistent.

Acţiunile interogatorii sunt acelea prin care, în mod preventiv titularul dreptului cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul, pentru a răspunde şi a se lua act dacă îi recunoaşte sau îi contestă dreptul.

Acţiunile provocatorii sunt acela prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care prin atitudinea sau prin actele sale îi tulbură exerciţiul dreptului său.

26 A se vedea V.M. Ciobanii, op. cit., vol.I, p.294-298, V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p.14-17.74

Ilie Stoenescu, Savely Zilberstein, op. cit., p.242. 28 Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, dec. nr. 539/2000 în: Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2000-2001, p.22-23.

75

c. Acţiunile (cererile) în constituire de drepturi se mai numesc şi cereri în transformare şi sunt acele acţiuni (cereri) prin care reclamantul solicită instanţei aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă în sensul de a crea între părţi o nouă situaţie juridică.

Prin acţiunile (cererile) în constituire de drepturi se urmăreşte schimbarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi crearea unor raporturi juridice noi între părţi.

De regulă, hotărârile pronunţate produc efecte numai pentru viitor (de exemplu: acţiunea de divorţ, acţiunea de încuviinţare a adopţiei sau de desfacere a acesteia etc).

Deşi se creează o situaţie juridică nouă, în anumite situaţii hotărârea produce efecte retroactiv (de exemplu: acţiunile pentru anularea căsătoriei, de anulare a adopţiei etc).

3. în funcţie de natura dreptului subiectiv ce se valorifică distingem: acţiuni (cereri) nepatrimoniale, acţiuni (cereri) patrimoniale acestea din urmă clasiflcându-se în acţiuni (cereri) personale şi acţiuni (cereri) mixte.

Din categoria acţiunilor nepatrimoniale fac parte: cererea de divorţ, cererea în anularea căsătoriei, cererea de stabilire a paternităţii, cererea de încuviinţare a adopţiei etc.

Aşa cum am arătat, acţiunile patrimoniale se împart în: acţiuni personale, acţiuni reale, acţiuni mixte.

a) Acţiunile (cererile) personale sunt acele acţiuni prin care seîncearcă valorificarea unui drept de creanţă.

Acţiunile (cererile) personale se împart în:- acţiuni (cereri) personale mobiliare - când dreptul de creanţă

pretins are ca obiect un bun mobil;- acţiuni (cereri) imobiliare - când obiectul dreptului pretins este

un imobil.b) Acţiunile (cererile) reale sunt acele acţiuni prin care se urmăreşte

valorificarea unui drept real.Au caracter real - acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie,

acţiunea negatorie, acţiunea prin care se valorifică un drept real accesoriu, acţiunea posesorie, acţiunea în grăniţuire, acţiunea prin care vânzătorul

solicită rezoluţiunea contractului de cumpărare, petiţia de ereditare, cererea de partaj.29

Acţiunile reale se împart în acţiuni reale mobiliare (când au ca obiect un bun mobil) şi acţiunile reale imobiliare (când obiectul dreptului real este un imobil sau când posesia poartă asupra unui imobil).

c) Acţiunile (cererile) mixte sunt acele acţiuni prin care se exercită în acelaşi timp un drept real şi un drept personal, ce au luat naştere din aceeaşi operaţiune juridică.

Acţiunile mixte sunt împărţite în două grupe şi anume: acţiunile care urmăresc executarea unui act juridic ce a creat sau transferat un act real asupra unui bun determinat, dând naştere totodată unor obligaţii personale, şi acţiunile în anulare, rezoluţiunea, rezilierea unui act juridic prin care s-a transmis ori constituit un drept real.30

Clasificarea acţiunilor patrimoniale în raport de natura dreptului ce se valorifică prezintă interes practic din mai multe puncte de vedere:

- din punctul de vedere al competenţei teritoriale, în cazul acţiunilor personale se aplică dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură civilă, ceea ce reprezintă regula de drept comun; în cazul acţiunilor reale imobiliare se aplică dispoziţiile art. 13 din Codul de procedură civilă; în cazul acţiunilor mixte sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 pct. 1 din Codul de procedură civilă;

- din punctul de vedere al calităţii procesuale, în cazul acţiunilor personale titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv din raportul juridic obligaţional; în cazul acţiunilor reale şi ale acţiunilor mixte, calitate procesuală pasivă poate avea deţinătorul bunului;

- din punctul de vedere al prescripţiei extinctive, în cazul acţiunilor prin care se valorifică drepturile reale principale nu se aplică dispoziţiile Decretului nr. 167/1958,.ci dispoziţiile înscrise în Codul civil (art. 1837 şi următoarele).

76 A se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 18-19. A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.249-251.

77

4. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

4.1. Consideraţii generale

Procesul civil implică participarea la activitatea judiciară a unor organe şi persoane cunoscute sub denumirea de participanţi la procesul civil. Participanţii procesului sunt: instanţa de judecată, părţile, organul de executare, alte persoane şi organe.

Procurorul participă la activitatea de judecată în materie civilă atât în calitate de parte sub aspect procesu

al, cât şi ca organ de stat în vederea respectării dispoziţiilor legale. Rolul şi atribuţiile fiecărui participant la proces sunt prevăzute de lege.

In capitolul privind participanţii la procesul civil vom trata unele probleme referitoare la instanţa de judecată, părţi şi procuror, urmând ca în capitolele viitoare să arătăm rolul celorlalţi participanţi la proces: martori, experţi, organ de executare.

4.2. Instanţa de judecată

4.2.1. Noţiune. Roiul şi poziţia instanţei în procesul civil

Instanţa de judecată este organul de stat împuternicit de lege să soluţioneze litigiul cu care a fost investită.

Potrivit art. 2 alin 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, instanţele judecătoreşti sunt: înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţi de Apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii. în limitele stabilite prin lege vor funcţiona şi instanţe militare. Competenţa instanţelor judecătoreşti se stabileşte prin lege.

Instanţa de judecată este obligată să soluţioneze conflictul cu care a fost investită prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant,

78

în caz contrar judecătorul poate fi urmărit ca fiind culpabil de denegare de dreptate.

Dispoziţiile art. 3 din Codul civil prevăd că judecătorul care va refuza să judece sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca fiind culpabil de denegare de dreptate.

Activitatea instanţei de judecată cuprinde două funcţii procesuale: cercetarea cauzei şi soluţionarea ei.1

Cercetarea cauzei de către instanţa de judecată constă în stabilirea situaţiei de fapt ca urmare a administrării probelor solicitate de părţi sau ordonate din oficiu.

Soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată constă în pronunţarea hotărârii judecătoreşti prin aplicarea textului de lege în funcţie de situaţia de fapt stabilită.

în activitatea judiciară, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art. 124 alin. 3 din Constituţie), însă ei trebuie să respecte şi celelalte principii fundamentale care guvernează procesul civil.

4.2.2. Compunerea şi constituirea instanţei

a) Compunerea instanţeiPrin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea instanţei de

judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege.2

Potrivit art. 54 alin. (1) din Legea privind organizarea judiciară, republicată, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător.3

De la regula prevăzută de dispoziţiile art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, republicată, se prevede o excepţie, respectiv cauzele privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, care se judecă în prima instanţă

1 A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu, op. cit., p. 306.2 M. Tăbârcă, Drept procesual civil, voi. I, Universitatea Creştină

Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 2003, p. 111.3 în ceea ce priveşte repartizarea cauzelor pe complete, art. 53 alin. 1

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, dispune căaceasta se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.

79

de complete formate din doi judecători şi doi asistenţi judiciari. în art. 55 alin 2 din aceeaşi lege se prevede că asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre iar opinia separată se motivează.

în concordanţă cu sistemul colegialităţii, apelurile şi recursurile se judecă în complet format din doi judecători respectiv trei judecători.4

Astfel, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Completul de judecată este prezidat prin rotaţie de unul dintre membrii acestuia, iar compunerea completelor de judecată este stabilită de colegiile de conducere la începutul anului, urmărindu-se asigurarea continuităţii completului (art. 52 din Legea nr. 304/2004 republicată).

La înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completele de judecată se compun din 3 judecători din aceeaşi secţie, Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecătorii de la celelalte secţii desemnaţi de către preşedintele sau vicepreşedintele înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie (art. 31 din Legea nr. 304/2004).

Preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezidează Secţiile Unite, completul de 9 judecători iar în cadrul secţiilor orice complet când participă la judecată. în lipsa preşedintelui înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şedinţele la care acesta trebuie să ia parte vor fi prezidate de vicepreşedinte sau de un preşedinte de secţie (art. 33 din Legea nr. 304/2004).

Normele care reglementează compunerea instanţei sunt norme de organizare judecătorească astfel că este greşit să se vorbească despre necompetenţa instanţei pentru că a soluţionat cauza într-o compunere nelegală.5

Greşita compunere a completului de judecată poate fi invocată pe cale de excepţie.

Excepţia greşitei compuneri a completului de judecată este o excepţie de procedură şi poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţa din oficiu.

Asupra excepţiei instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie care poate fi atacată odată cu fondul.

în cazul în care excepţia greşitei compuneri a completului de judecată a fost admisă, transferul dosarului de la un complet de judecată la altul din cadrul aceleiaşi instanţe se va face pe cale administrativă de către preşedintele instanţei.

Dacă a fost pronunţată o hotărâre de primă instanţă, încălcarea normelor care reglementează compunerea instanţei poate fi invocată prin intermediul apelului sau recursului.

b) Constituirea instanţeiDacă prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea acesteia cu

numărul de judecători prevăzut de lege, prin constituirea instanţei se înţelege alcătuirea ei cu toate persoanele şi organele prevăzute de lege.6

Astfel, alături de judecători participă grefierul, magistratul asistent la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari în conflictele de muncă şi procurorul.

Deşi nu există o dispoziţie legală expresă care să prevadă instituţia „constituirea instanţei" totuşi din textele legale rezultă implicit necesitatea ei.

Exemplificativ vom aminti în acest context dispoziţii procedurale care se referă la semnarea de către grefier a încheierii de şedinţă (art. 147), a procesului-verbal privind starea materială a înscrisului deiăimat (art. 181), a interogatorului (art. 221), a hotărârii judecătoreşti (art. 261) şi investirii acesteia cu formulă executorie (art. 269).

Rolul grefierului la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este îndeplinit de către magistratul asistent.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată, în cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează magistraţii asistenţi, stabiliţi prin statutul de funcţii.

4 în legătură cu colegialitatea instanţei a se vedea I. Deleanu, Tratat deprocedură civilă, voi. 1, Editura Servo Sat, Arad, 2001, p. 320.

5 V.M. Ciobanu, op. cit.; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p.32.80

6 în literatura juridică există şi opinia potrivit căreia conceptul „constituire a instanţei" este un concept anacronic, desuet şi inutil; participarea la activitatea instanţei nu poate fi asimilată cu constituirea acesteia; a se vedea în acest sens I. Deleanu, op. cit., p. 320.

81

După cum am arătat, cauzele privind conflictele de muncă se judecă în primă instanţă cu celeritate de către complete formate din doi judecători, asistaţi de doi asistenţi judiciari. Asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează (art. 55 din Legea nr. 304/2004 republicată.).

Potrivit Codului de procedură civilă procurorul poate solicita strămutarea pentru siguranţa publică (art. 38); poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, poate în condiţiile legii să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri iar în anumite cazuri să ceară punerea în executare a hotărârilor (art. 45); participă la cercetarea locală când prezenţa sa este cerută de lege (art. 217); poate pune întrebări celui chemat la interogatoriu (art. 219).

Trebuie menţionat că procurorul participă alături de completul de judecată atunci când legea prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale în anumite materii.

4.2.3. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei

423.1. Incompatibilitatea

Incompatibilitatea constă în împrejurarea în care un judecător este oprit să participe la judecarea unei cauze, pricini în cazurile expres prevăzute de lege.

Art. 24 Codul de procedură civilă prevede trei cazuri de incompati-bilitate:7

1. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau în recurs. Aceasta înseamnă că după ce judecătorul a pronunţat o hotărâre în primă instanţă sau în apel a fost avansat la instanţa superioară căreia îi revine spre soluţionare apelul sau recursul declarat împotriva hotărârii.

2. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre nu poate lua parte lajudecarea aceleiaşi pricini în caz de rejudecare după casarea cu trimitere.

Cazul de incompatibilitate menţionat dovedeşte intenţia legiuitorului de a asigura condiţii optime pentru rejudecarea fondului după casare deoarece este greu de presupus că acelaşi judecător îşi va schimba convingerea pronunţând o altă hotărâre.

Este de reţinut că incompatibilitatea în acest caz poate fi invocată numai dacă judecătorul s-a pronunţat pe fondul cauzei sau a soluţionat prin încheiere o problemă litigioasă (de exemplu încheiere de admitere în principiu a acţiunii de partaj).

Astfel că, dacă judecătorul s-a pronunţat asupra unei excepţii procesuale nu devine incompatibil în caz de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

3. Judecătorul nu poate soluţiona o pricină în care a fost martor,expert sau arbitru.

Pentru a deveni incompatibil judecătorul trebuie să fi fost efectiv audiat ca martor, nefiind suficientă doar citarea lui în calitatea respectivă.

Celelalte două situaţii ale cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 24 alin. (2) Codul de procedură civilă presupune exercitarea efectivă a însărcinării de expert sau arbitru în cauza ce i-ar reveni spre soluţionare.

Potrivit art. 36 din Codul de procedură civilă, cazurile de incompatibilitate privesc numai pe judecători, nu şi pe procurori sau grefieri.

Cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie chiar dacă mai există şi alte situaţii în care un judecător care a pronunţat o hotărâre urmează să participe la judecata altor cauze dar nu ca efect al exercitării căilor de atac şi nici al rejudecării fondului după casare.

Astfel, nu există incompatibilitate în cazul căilor extraordinare de retractare (contestaţia în anulare, revizuirea); aşa cum am arătat nu este incompatibil judecătorul care a soluţionat recursul şi participă la rejudecarea după casare cu reţinere; nu există incompatibilitate în cazul în care judecătorul care a judecat cauza în recurs, participă la judecata unui

82 7 V.M. Ciobanu, op. cit., p.312. 83

al doilea recurs îndreptat împotriva unei hotărâri pronunţate în fond ca urmare a casării cu trimitere.8

în cursui judecăţii incompatibilitatea se invocă pe cale de excepţie de oricare dintre părţi, de procuror sau instanţă din oficiu.

Asupra excepţiei de incompatibilitate instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai odată cu fondul.

După pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti excepţia de incompatibilitate poate fi invocată pe calea apelului sau recursului.

Incompatibilitatea este reglementată de norme de organizare judecătorească imperative, astfel că, sancţiunea care intervine pentru nerespectarea lor este nulitatea absoluta.

4.2.3.2. Abţinerea şi recuzarea

Abţinerea şi recuzarea sunt reglementate de lege pentru protejarea părţii în anumite cazuri în care s-ar putea presupune că judecătorul nu ar putea fi obiectiv.

Prin abţinere se înţelege aceea situaţie în care un judecător ştiind că se află într-unui din cazurile prevăzute de lege solicită retragerea sa de la judecata unei anumite pricini.

Potrivit art. 25 din Codul de procedură civilă, judecătorul care ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator să înştiinţeze pe şeful său şi să se abţină de la judecarea pricinii.

Prin recuzare se înţelege aceea împrejurarea în care una din părţi solicită în cazurile determinate de lege îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluţionarea unei anumite pricini.

Cazurile pentru care se poate solicita recuzarea, precum şi cazurile pentru care judecătorul poate formula cerere de abţinere sunt aceleaşi.

Astfel, potrivit art. 27 din Codul de procedură civilă, judecătorul poate fi recuzat în următoarele situaţii:

8 A se vedea pentru alte cazuri în care judecătorul nu este incompatibil,V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 34-35.

9 Pe calea recursului excepţia de incompatibilitate poate fi invocatăpentru motivul prevăzut de art. 304 pct.l Codul de procedură civilă.

10 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 37.84

1. când el, soţul său, ascendenţii sau descendenţii au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;

2. când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;

3. când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia dintre părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit au rămas copii;

4. dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu cea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;

5. dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;

6. dacă este tutore sau curator al uneia din părţi;7. dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;8. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri

ori altfel de îndatoriri;9. dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până

la al patrulea grad inclusiv, şi una din părţi sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.

Articolul 28 din Codul de procedură civilă prevede că nu se pot recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutore sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii. Al doilea alineat al aceluiaşi articol instituie norma potrivit căreia nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia. Ultimul alineat prevede că pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător. Aceste dispoziţii nou introduse prin Legea nr. 219/2005 sunt menite să împiedice utilizarea instituţiei recuzării în alt scop decât cel pentru care a fost concepută, în limitele edictate de art. 27 Codul de procedură civilă.

Deşi cazurile pentru cele două instituţii (abţinere şi recuzare) sunt comune, normele care le reglementează sunt diferite.

85

Astfel, normele care reglementează instituţia abţinerii sunt norme imperative iar cele care reglementează recuzarea sunt, în mare parte, norme dispozitive.

Cazurile de abţinere şi recuzare sunt limitativ prevăzute de lege ceea ce înseamnă că ele nu pot fi extinse nici prin voinţa judecătorilor şi nici la cererea părţilor.

Competenţa de a se pronunţa asupra abţinerii şi recuzării aparţine instanţei sesizate cu pricina în care s-a pus problema abţinerii şi recuzării.11 în alcătuirea completului de judecată nu poate intra judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat. Dacă s-au abţinut sau au fost recuzaţi mai mulţi judecători, neputându-se forma completul de judecată, cererea se judecă de instanţa ierarhic superioară.

In situaţia prevăzută de art. 30 alin. 2 Codul de procedură civilă, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă să rezolve un astfel de incident, aceasta fiind instanţa superioară.12

Aşa cum am arătat, dacă judecătorul ştie că există motive de recuzare împotriva sa este dator să înştiinţeze pe şeful său şi să se abţină de la judecarea pricinii.

Abţinerea se propune de judecător imediat după ce acesta cunoaşte existenţa motivului de recuzare şi înaintea de începerea oricărei dezbateri.

Recuzarea poate fi propusă de partea interesată, verbal sau înscris pentru fiecare judecător în parte înainte de începerea oricărei dezbateri.

în cazul în care motivele de recuzare s-au ivit după ce dezbaterile au început, partea interesată va trebui să propună recuzarea de îndată ce le-a cunoscut.

Potrivit art.29 alin. (3) din Codul de procedură civilă, judecătorul împotriva căruia e propusă recuzarea poate declara că se abţine, situaţie în care instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra abţinerii.

11 Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.123.12 A se vedea în acest sens şi pentru considerente asupra regimului

juridic al instituţiei recuzării anterior modificărilor aduse prin Legea nr.219/2005: M. Tăbârcă, I. Dragne, Condiţiile de aplicare şi procedura dejudecată a cererii de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 27 pct. 7 dinCodul de procedură civilă, în „Juridica", nr. 3/2000, p. 89-92. 86

Cererea de abţinere sau recuzare se judecă în Camera de Consiliu, fără prezenţa părţilor, ascultând pe judecătorul recuzat, în conformitate cu art. 31 alin. 1 Codul de procedură civilă.

Proba cu interogatoriu nu poate fi administrată pentru dovedirea motivelor de recuzare.

In cursul judecării cerere de abţinere sau recuzare nu se face nici un act procedural.

Asupra cererii de abţinere sau recuzare instanţa competentă se va pronunţa printr-o încheiere care se citeşte în şedinţă publică.

Dacă cererea de abţinere sau recuzare a fost admisă, judecătorul se retrage din completul de judecată, urmând a fi înlocuit de un alt judecător.

Potrivit art. 34 alin. (1) Codul de procedură civilă, încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea nu este supusă nici unei căi de atac.

De asemenea, nici încheierea prin care s-a admis recuzarea nu este supusă vreunei căi de atac.

încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai odată cu fondul (art. 34 alin. 2 Codul de procedură civilă).

Alineatul (3) al art. 34 Codul de procedură civilă prevede că atunci când instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă.

Dispoziţiile privitoare la abţinere şi recuzare, cu excepţia prevederilor art. 24 şi 27 pct. 7 Codul de procedură civilă, se aplică şi procurorilor, magistraţilor asistenţi şi grefierilor.

4.3. Părţile în procesul civil

4.3.1. Noţiunea de părţi în procesul civil

In procesul civil poartă denumirea de parte persoanele care au un litigiu cu privire la un drept civil, dedus în faţa instanţei şi asupra cărora se răsfrâng efectele hotărârii judecătoreşti.13

în raportul juridic civil litigios ce constituie chiar obiectul procesului civil, sunt implicate două subiecte: subiectul activ, respectiv titularul dreptului civil care formează conţinutul raportului juridic civil şi

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.124 - 125.

87

care pretinde că acel drept civil material i-a fost încălcat sau contestat de către cel căruia îi incumbă obligaţia civilă corelativă şi care este subiectul pasiv.

Aşadar procesul civil presupune, în mod necesar, cel puţin un reclamant şi un pârât,14 subiecte ale raportului juridic de drept material, care, odată ce reclamantul declanşează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată a pârâtului, devin şi subiecţi ai raportului de drept procesual, fiind titulari de drepturi şi obligaţii procedurale.

Sediul materiei pentru a defini noţiunea de parte îl reprezintă Codul de procedură civilă în art. 41 alin.l, care defineşte partea ca fiind aceea persoană care are folosinţa drepturilor civile, iar din prima teză a art. 42 Codul de procedură civilă rezultă printr-un raţionament per a contrario că numai persoana care are exerciţiul drepturilor sale poate sta ca parte în procesul civil, personal, fără a fi reprezentate, asistate ori autorizate. Totuşi, Codul de procedură civilă nu defineşte cele două noţiuni, reclamant şi pârât, chestiune ce a fost complinită în doctrină astfel: reclamant este persoana care se adresează instanţei judecătoreşti, cerând apărarea unui drept al său ori a unui interes ocrotit de lege iar pârât este persoana chemată în judecată ca fiind presupusă a fi încălcat sau contestat drepturile reclamantului.x 5

Aşadar, nu este întâmplător faptul ca „Procedura contencioasă" de care se ocupă Codul de procedură civilă în Cartea II, analizează în Titlul I „Părţile", căci din punct de vedere procesual, reclamantul a declanşat procesul prin introducerea cererii de chemare în judecată, iar pârâtul este chemat să răspundă pretenţiilor sale sau chiar să formuleze pretenţii proprii (vezi cererea reconvenţională - art. 119 Codul de procedură civilă). în ce măsură există concordanţă între calitatea de subiecţi (activ, respectiv pasiv) ai raportului juridic de drept material şi cea de subiecţi (aflaţi în deplină egalitate) ai raportului juridic de drept procesual, numai instanţa de judecată va cerceta şi va stabili acest aspect prin hotărârea ce o va pronunţa. Oricum, din momentul investirii instanţei prin introducerea cererii de chemare în judecată de către reclamant, atât reclamantul, cât şi pârâtul devin titulari de drepturi şi obligaţii procesuale, în exerciţiul cărora trebuie să se supună normei instituite de art. 723 Codul de procedură civilă, şi anume exercitarea drepturilor procedurale cu bună

14 Ibidem, p. 125. *5Ibidem,p.\25. 88

credinţă şi fără a fi deturnate de la scopul în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

In caz contrar, partea se face vinovată de abuz de drept şi este susceptibilă de a răspunde pentru aceasta, după cum dispune art. 723 alin. 2 Codul de procedură civilă ,16

Dată fiind structura procesului civil trebuie reţinut faptul că noţiunea de părţi nu interesează numai acţiunea civilă propriu-zisă, ci şi orice mijloc de apărare (ex.: excepţia procesuală în care pârâtul devine reclamant, conform principiului in excipiendo reus fit actor), iar promovarea căii de atac poate aparţine pârâtului din cererea de chemare în judecată care devine apelant ori recurent etc.17 Din aceste considerente rezultă nu numai rolul părţilor în procesul civil dar şi poziţia lor de egalitate şi din punct de vedere procesual.

4.3.2. Condiţiile necesare pentru a fi parte în proces

Pentru a fi parte într-un proces civil, indiferent de etapa sau faza de desfăşurare a acestuia, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, şi anume: să pretindă un drept, să justifice un interes, sa aibă capacitate procesuală şi calitate procesuală.18

Datorită faptului că aceste condiţii au fost prezentate deja pentru exercitarea acţiunii civile, ne vom limita în cele ce urmează numai asupra unor considerente esenţiale asupra fiecăreia.19

Dreptul pe care o persoană tinde să-1 valorifice pe calea acţiunii civile trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege, să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.

Interesul pe care trebuie să îl justifice o persoană pentru a fi parte în proces- se referă la interesul practic, imediat pe care îl are acea persoană

16 în legătură cu drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor precumşi cu privire la abuzul de drept procesual vezi: VM. Ciobanu, op.cit., vol.I,p.320-323; VM. Ciobanu, G. Boroi, op, cit. p.45 - 50; I. Deleanu, op. cit.,vol.I, p.352 - 364; I. Leş, op. cit., p.88 - 90; I.Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p. 272 - 278.

17 VM. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.317.18 Ibidem,?. 319-32019 Pentru amănunte vezi I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 278-

297.89

pentru a justifica recurgerea la forţa coercitivă statului prin sistemul judiciar. Interesul poate fi atât material cât şi judiciar. Totodată, interesul trebuie să fie născut şi actual, ca şi dreptul, şi personal, independent de faptul că acţiunea a fost exercitată personal ori prin reprezentant (legal sau mandatar).

Capacitatea procesuală de folosinţă, legitimatio ad processum, -prevăzută de art. 41 alin.l Codul de procedură civilă - de altfel singura condiţie cerută expres de lege, reprezintă aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, pe plan procesual. Capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă capacitatea unei persoane, care are folosinţa drepturilor procesuale de a angaja şi conduce personal procesul, realizându-şi drepturile şi îndeplinind obligaţiile procesuale; cu alte cuvinte capacitatea de exerciţiu rezidă în faptul de a sta în judecată şi este consecinţa directă a capacităţii de folosinţă.

Calitatea procesuală legitimatio ad causam, presupune să existe identitate între persoana care reclamă încălcarea dreptului şi persoana care este titularul acelui drept, în raportul juridic dedus judecăţii. Vorbim în acest caz despre calitate procesuală activă, dar în mod similar trebuie satisfăcută cerinţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic, caz în care vorbim despre calitatea procesuală pasivă.20

Desigur că fiecare dintre aceste condiţii trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de valabilitate iar lipsa vreuneia dintre ele duce, pe cale de consecinţă la însăşi lipsa unei condiţii de exerciţiu a acţiunii. Orice neregularitate în acest sens poate fi învederată instanţei de către partea interesată, pe cale de excepţie.

4.3.3. Coparticiparea procesuală

Noţiunea de coparticipare procesuală îşi are sediul materiei în art. 47 Codul de procedură civilă, care alături de art. 48 constituie capitolul II al titlului I, Părţile, intitulat „Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte".

Aşadar definim coparticiparea procesuală ca situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi pârâţi,22 situaţie cunoscută şi ca litisconsorţiu procesual.

In afara condiţiilor generale pentru a fi parte în proces, legea consacră şi o condiţie anume pentru existenţa acestei situaţii, şi anume ca obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună, ori ca drepturile sau obligaţiile să aibă aceeaşi cauză - după cum este prevăzut în teza a 2-a a art. 47 Codul de procedură civilă. Rezultă însăşi raţiunea de a fi a instituţiei coparticipării procesuale, respectiv soluţionarea unui litigiu faţă de mai multe subiecte de drept, iar în mod practic, evitarea posibilităţii ca prin judecarea în cauze separate să se pronunţe hotărâri contradictorii.23

In literatura de specialitate24 se disting forme ale coparticipării procesuale, în funcţie de poziţia părţilor, de momentul în care se formează sau chiar de rolul voinţei părţilor.

Aşadar, după primul criteriu distingem coparticiparea procesuală subiectivă de cea obiectivă.

Coparticiparea procesuală este numită subiectivă când se referă la situaţia în care există o pluralitate de părţi cu interese identice.

La rândul ei, aşa-numita coparticipare subiectivă poate fi: activă -statornicită între mai mulţi reclamanţi; pasivă - între mai mulţi pârâţi şi mixtă - când există pluralitate atât de reclamanţi, cât şi de pârâţi.

Coparticiparea procesuală este numită obiectivă când se realizează contopirea procesuală a mai multor acţiuni/cereri, într-un singur proces -fie între aceleaşi părţi, fie între părţi diferite, dar cu condiţia ca între aceste

20 Pentru amănunte v. M.Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p.96-126.

21Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, dec. nr. 1701/11.12.2002 şi dec. nr. 210/14.02.2002, în Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2002, Editura Brillance, Colecţia Lex Expert, Piatra Neamţ, 2002, p. 329-330, p. 336-338. 90

11 \. Leş, Tratat..., p. 75. M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 114; VM. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p.318; I. Leş, op.cit., p. 76; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.298.

24V, M. Ciobanu, op. cit, p. 318; I. Leş, Tratat..., p. 76; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 298.

91

acţiuni/cereri să existe o strânsă legătură - şi anume, cea exprimată în art.47 Codul de procedură civilă prin sintagma „aceeaşi cauză".

După al doilea criteriu, distingem coparticiparea procesuală iniţială de cea ulterioară. Desigur, coparticiparea procesuală iniţială presupune faptul de a fi luat naştere odată cu introducerea cererii de chemare în judecată, şi această formă reprezintă regula. Totuşi, coparticiparea procesuală poate fi şi ulterioară şi anume când se formează pe parcursul judecăţii - prin introducerea unei terţe persoane în proces/5

In fine, după cel de-al treilea criteriu, distingem coparticiparea procesuală facultativă de cea necesară. Mai mulţi autori26 împărtăşesc ideea că din economia redactării textului de lege - art.47 Codul de procedură civilă - ar rezulta că în toate cazurile coparticiparea procesuală este facultativă. Totuşi, atât alte texte de lege27 cât şi practica instanţelor judecătoreşti28 relevă faptul că există şi coparticiparea procesuală necesară, adică participarea la proces a tuturor persoanelor interesate, este obligatorie - cum este cazul ieşirii din indiviziune sau introducerea unei acţiuni în indiviziune.

Indiferent de forma pe care o ia coparticiparea procesuală, între coparticipanţi se stabilesc anumite raporturi. Sediul materiei pentru analiza acestor raporturi este art. 48 Codul de procedură civilă din care rezultă principiul independenţei procesuale ce guvernează aceste raporturi, în cazul coparticipării procesuale facultative (art.48 alin. (1) Codul de procedură civilă) iar în cazul coparticipării procesuale necesare legea prin art. 48 alin. (2) Codul de procedură civilă instituie o derogare de la acest principiu, aşa încât va funcţiona regula dependenţei procesuale a coparticipanţilor.29 Totuşi se impune o nuanţare, căci în conformitate cu art. 48 alin. 2 teza a doua, această regulă a dependenţei procesuale priveşte numai actele de procedură şi termenele cele mai favorabile.

Pentru această clasificare, în funcţie de momentul în care se formează vezi I.Leş, op.cit., p. 76. c

26V. M. Ciobanu, op. cit., p. 318; I. Leş, Tratat..., p. 76.27. Art. 797 Cod civil -este nulă împărţeala în care nu s-au cuprins toţi

copiii în viaţă la deschiderea moştenirii şi descendenţii fiilor premuriţi.28 T.S., sec. civ. in CD. 1969, p.237.dec. nr. 1105/1969.29 I.Leş, Comentariile Codului de procedură civilă, Editura AII Beck,

Bucureşti, 2001, voi. I, p.159.92

în ceea ce priveşte teza finală a art. 48 alin. (2) Codul de procedură civilă trebuie precizat că aceasta stabileşte o derogare de la art. 153 alin. (1) Codul de procedură civilă, în legătură cu procedura de citare.

Instituţia coparticipării procesuale ridică probleme complexe şi chiar de interpretare a legii, astfel că aceasta trebuie înţeleasă în întreaga fizionomie a procesului civil, prin coroborarea textelor de lege incidente şi printr-o abordare în conotaţie cu alte instituţii ale dreptului procesual civil (cu titlu exemplificativ: promovarea căilor de atac, perimarea cauzei, excepţiile absolute).30

4.3.4. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor

Calitatea de parte în raportul procesual civil conferă acesteia, ca subiect de drept procesual, o serie de drepturi procesuale şi impune o serie de obligaţii procesuale.

In Codul de procedură civilă nu există o secţiune aparte care să reglementeze drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor, ci asemenea reglementări există disparat în structura Codului: cu titlu de exemplu vom enumera articole din cadrul primelor două titluri ale primei cărţi, în care sunt stipulate prevederi ce conferă părţilor drepturi procesuale: art. 57 Codul de procedură civilă, art. 65 Codul de procedură civilă, art. 67 Codul de procedură civilă, art.69 Codul de procedură civilă, art. 74 Codul de procedură civilă, art. 86 - 87 Codul de procedură civilă, art. 89 Codul de procedură civilă, art. 108 Codul de procedură civilă.

Drepturile procesuale cel mai des amintite în doctrină31 sunt:- dreptul părţii de a adresa cereri instanţei de judecată;- dreptul de a participa la judecată; în structura căruia se cuprinde

• dreptul de citare cât şi dreptul de a participa la dezbateri;- dreptul de apărare care presupune folosirea tuturor mijloacelor procesuale şj procedurale necesare, în maniera stabilită de lege;- dreptul de a conduce procesul personal ori prin mandatar ori chiar beneficiind de asistenţă judiciară conform art. 74 şi urm. Codul de procedură civilă, în anumite condiţii;

™ V.M. Ciobanu, op. cit., p. 319.31 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 320-323; I. Leş, Tratat..., p.

88; I. Deleanu, op. cit., p. 353-356; G. Porumb, op. cit., p. 125.93

- dreptul de a recuza judecători, procurori, grefieri, experţi;- dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată, în cazul în care partea va câştiga procesul;- dreptul de dispoziţie asupra procesului, care se exercită numai personal de către parte sau prin mandatar, în baza unei procuri speciale (inclusiv pentru situaţia reprezentării prin avocat).32

Din această succintă enumerare a drepturilor procesuale rezultă şi faptul că unele dintre aceste drepturi se ridică la rangul de principii fundamentale ale procesului civil, asemenea drepturi subscriindu-se principiului dreptului la apărare, principiului egalităţii părţilor, principiului disponibilităţii, principiilor publicităţii şi oralităţii.

Indiferent însă de natura dreptului procesual pe care legea îl con-feră părţii, aceasta trebuie să îl exercite cu bună-credinţă, supunându-se întocmai prevederilor art. 723 Codul de procedură civilă, aşa încât exerciţiul oricărui drept să nu conducă la săvârşirea unui abuz de drept.

Cum este şi firesc, exercitarea unor drepturi procesuale este indisolubil legată de îndeplinirea unor obligaţii, îndatoriri procesuale şi procedurale din partea subiectului acelui raport de drept procesual. Doctrina33 a statuat fără echivoc obligaţia părţii de a exercita drepturile procesuale cu bună-credinţă şi potrivit scopului în care au fost recomandate de lege. De altfel faptul că în art. 723 alin. (2) Codul de procedură civilă prevede şi o sancţiune în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii întăreşte ideea importanţei ce o are în economia procesului civil.

Şi în ceea ce priveşte sediul materiei pentru obligaţiile procesuale ale părţilor se menţine faptul că ele sunt stipulate în mod disparat în Codul de procedură civilă, cu titlu de exemplu amintim: art. 129 alin. (1) Codul de procedură civilă, art. 1141 Codul de procedură civilă, art. 136 Codul de procedură civilă, art. 146 Codul de procedură civilă, art. 153 Codul de procedură civilă, art. 155' Codul de procedură civilă.

De asemenea, reţinem din doctrină ca principale obligaţii procesuale ce revin părţii în procesul civil:

- obligaţia de a îndeplini actele de procedură respectând întocmirea prevederilor art. 129 Codul de procedură civilă;- obligaţia de a proba cererile şi apărările;- obligaţia de a depune copii certificate de pe înscrisurile invocate ca mijloace materiale de probă;- obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată, în conformitate cu prevederile art. 274 - 277 Codul de procedură civilă. îndeplinirea obligaţiilor procesuale este prevăzută de legea

procesuală sub diverse sancţiuni precum cea a nulităţii, perimării, decăderii, răspunderii pentru paguba pricinuită.35

4.3.5. Consecinţe ce decurg din calitatea departe în procesul civil

în persoana celui care este parte în procesul civil, fie că vorbim despre situaţia clasică în care există un reclamant şi un pârât, fie că ne aflăm în prezenţa unui litisconsorţiu, se produc efecte, consecinţe ce decurg pe de-o parte din însuşi faptul de a fi subiect în raportul de drept procesual iar pe de altă parte din finalitatea procesului civil. Aşadar, aceste consecinţe se dispun în două planuri temporale şi anume: în decursul procesului (în cursul derulării procedurii judiciare) şi, respectiv, după terminarea procesului şi dezinvestirea instanţei prin pronunţarea hotărârii, demers în vederea căruia s-a desfăşurat procesul.

în decursul procesului constituie consecinţe ale calităţii de parte în plan juridic tocmai drepturile procesuale pe care le poate exercita numai partea şi, respectiv, obligaţiile procesuale ce revin acesteia. In acest con-text ne vom limita la a sublinia aici faptul că dreptul de dispoziţie aparţine numai părţii şi se exercită în conformitate cu prevederile art. 271-273 Codul de procedură civilă.

Cum finalitatea procesului civil constă în pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale prin care urmează să se rezolve conflictul

Pentru amănunte vezi Gh. Durac, Drept procesual civil. Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.45 - 73 şip.139-175.

33 V.M. Ciobanu, op. cit., p.320 - 323; I. Leş, Tratat..., p.89; I. Deleanu, op. cit., p.356 - 358; G. Pormub, op. cit., p.126. 94

34I.Leş, Tratat..., p. 88-90; V.IvI. Ciobanu, op. cit., p. 320.35 După cum este prevăzut în Codul de procedură civilă: art. 105-107 -

nulitate, art. 248 - perimare, art. 103 - decădere, art. 723 alin. 2 - răspundere pentru paguba pricinuită.

95

stabilit în raportul de drept material supus judecăţii, se ridică două probleme legate de hotărârea judecătorească: puterea de lucru judecat şi opozabilitatea acesteia. Cele două concepte vizează de fapt poziţia părţilor şi, respectiv, a părţilor faţă de actul jurisdicţional final, adică hotărârea judecătorească.

Art. 1200 alin. 4 Codul civil instituie prezumţia legală absolută de „putere", autorităţii lucrului judecat pentru ca în art. 1201 Codul civil să se stabilească întocmai noţiunea de lucru judecat care presupune identitate de obiect, cauză şi părţi.

Aşadar avem în vedere principiul relativităţii lucrului judecat,36 şi anume regula că hotărârea are putere de lucru judecat numai între părţile litigante, astfel spus actul jurisdicţional nu este opozabil decât părţilor din proces, adică inter partes şi nu erga omnes (excepţie fac hotărârile ce au ca obiect statutul civil al persoanei).

Rezultă pe cale de consecinţă faptul că pentru a face o hotărâre judecătorească opozabilă unei alte persoane decât cea care este parte adversă în proces, acea persoană trebuie introdusă în cauză, aşa încât să devină parte iar hotărârea ce se va pronunţa să-i fie opozabilă.

4.3.6. Participarea terţilor în procesul civil

Instituţia participării terţilor la proces este reglementată de legea procesuală în capitolul III din Titlul I, Părţile, intitulat, Alte persoane care pot lua parte la judecată" şi cuprinde prevederile art. 49 - 66 Codul de procedură civilă.

Din cele arătate anterior rezultă interesul unei părţi de a introduce în cauză un terţ tocmai pentru ca hotărârea să-i devină opozabilă. Aşadar, această formă de intervenţie a terţului este una forţată, căci el este chemat în judecată de către parte. Din aceleaşi considerente însă, intervenţia poate fi iniţiată de către terţ însuşi, situaţie în care forma sa este cea voluntară.37

Mijlocul procedural prin care terţul intervine sau este chemat să intervină într-un proces pendent este cererea incidentală38 iar condiţia care

trebuie îndeplinită este interesul, aşa cum rezultă din prevederile art.49 alin. (1) Codul de procedură civilă, respectiv posibilitatea de a pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, conform art. 57 alin. (1) Codul de procedură civilă.

Din prevederile art. 49 - 66 Codul de procedură civilă rezultă că legea procesuală ce reprezintă dreptul comun în materie dispune asupra următoarelor forme de participare a terţilor la proces:

- intervenţia (art. 49 - 56 Codul de procedură civilă);- chemarea în judecată a altor persoane (art. 57 - 59 Codul de procedură civilă);- chemarea în garanţie (art. 60 - 63 Codul de procedură civilă);- arătarea titularului dreptului (art. 64-66 Codul de procedură civilă).Cum am anticipat deja instituţia intervenţiei este deja consacrată în

două forme: intervenţia voluntară şi intervenţia forţată, chestiune care deşi nu este prevăzută ca atare de Codul de procedură civilă, a fost complinită de doctrină.39

1. Intervenţia voluntară

După cum rezultă din prevederile art. 49 alin. (2) şi (3) Codul de procedură civilă, în cadrul instituţiei intervenţiei voluntare distingem intervenţia „în interes propriu" - alin. (2) şi intervenţia „în interesul uneia din părţi"-alin. (3).

Instituţia intervenţiei voluntare constă în posibilitatea, recunoscută de lege, unei persoane de a interveni într-un proces în curs, prin introducerea unei cereri - numită de intervenţie - la instanţa investită cu acţiunea principală, în scopul apărării unui drept propriu, respectiv de a sprijini apărarea uneia dintre părţi (reclamant ori pârât).

In funcţie de elementul scop distingem cele două forme de intervenţie voluntară, numite în doctrină40 intervenţie voluntară principală (agresivă) cea în interes propriu - şi intervenţie accesorie, (auxiliară, alăturată sau conservatoare).

36în acest sens v. I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.,, p 520-526..37 V.M. Ciobanu, op. cit., p.324.38 Ibidem, p. 327.

96

I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 300; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 324; I. Leş, Comentariile..., p. 164. I. Leş, Comentariile..., p.164.

97

Pentru fiecare dintre cele două forme de intervenţie voluntară legea presupune anumite rigori, pe lângă condiţia interesului.41

l.a. Intervenţia principală

Sediul materiei în legea procesuală este dat de prevederile art. 49 alin. (1) şi (2), art. 50, art. 55 Codul de procedură civilă. Din normele legale amintite rezultă următoarele caracteristici pentru instituţia intervenţiei principale:

- terţul care are interes în a-şi apăra un drept subiectiv, propriu, poate deveni intervenient principal într-un proces pendent;- interesul respectiv dreptul subiectiv pretins de terţul intervenient are legătură cu raportul de drept material supus judecăţii în acţiunea principală;- cel puţin din punct de vedere formal cererea de intervenţie în interes propriu va respecta prevederile referitoare la cererea de chemare în judecată şi este îndreptată împotriva ambelor părţi din proces;42

- cererea de intervenţie principală se poate introduce numai la prima instanţă şi numai înainte de închiderea dezbaterilor, adică înainte ca părţile să fi pus concluzii în fond; această cerinţă a legii este în acord cu principiul general în materie de jurisdicţie, de a nu priva persoana interesată de un grad de jurisdicţie.Există totuşi o derogare instituită de art. 50 alin. (3) Codul de

procedură civilă şi anume ca, cererea de intervenţie să fie înaintată instanţei de apel, dar numai „cu învoirea părţilor", şi, conform principiului simetriei, considerăm că momentul până la care se poate introduce cererea este tot înainte de închiderea dezbaterilor.

- în legătură cu cererea de intervenţie principală instanţa se vapronunţa prin încheierea de încuviinţare în principiu a acesteia; curespectarea principiului oralităţii şi a contradictorialităţii.

încuviinţarea în principiu are drept consecinţă faptul că intervenientul a devenit parte în proces, fiind subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, iar cererea sa are valoarea unei veritabile acţiuni civile,43 care se va judeca odată cu cererea principală, disjungerea nefiind posibilă decât dacă prin judecarea conexă s-ar pricinui întârzierea judecării cererii principale (art. 55 Codul de procedură civilă);

- în conformitate cu prevederile art. 17 Codul de procedură civilă prin introducerea cererii de intervenţie are loc o prorogare de competenţă a instanţei;- încheierea prin care se pronunţă instanţa asupra încuviinţări în principiu a cererii de intervenţie este una interlocutorie şi se poate ataca numai odată cu fondul;- deşi a devenit parte în proces şi se bucură de toate drepturile conferite de această poziţie, intervenientul nu poate efectua acte de procedură retroactiv; aşa cum este şi firesc calitatea de parte o capătă din momentul intervenţiei deci drepturile procesuale le exercită tot din acel moment (art. 53 Codul de procedură civilă);- ca domeniu de aplicare, cererea de intervenţie nu cunoaşte norme prohibitive dar se consideră44 că este inadmisibilă în acţiunile cu caracter personal.

1 .b. Intervenţia accesorie

Sediul materiei în legea procesuală este dat de prevederile art. 49 alin. 1 şi 3, art. 51, art. 52-54, art. 55 teza I, art. 56 Codul de procedură civilă. în baza acestor norme legale cât şi a consideraţiilor din doctrină45

asupra instituţiei intervenţiei accesorii rezultă elemente specifice ce o diferenţiază de instituţia intervenţiei principale.

Dacă intervenţia principală se configurează ca o veritabilă acţiune civilă în care intervenientul devenit parte se bucură de o poziţie procesuală de independenţă faţă de celelalte părţi din proces, intervenţia accesorie reprezintă un mijloc de apărare în favoarea părţii pentru care intervenientul accesoriu intervine ui litigiu, cu precizarea că a sprijini

41 în legătură cu inadvertenţa între sintagma „interes" din art. 49 alin(1) Codul de procedură civilă şi „drept" din art. 49 alin (2) Codul deprocedură civilă, vezi V.M. Ciobanu, op.cit., p. 325.

42 V. M. Ciobanu, op. cit., p. 326.98

431. Stoenescu, G.Porumb, op.cit., p.134.441.Leş, Tratat de drept procesual civil, p.96.451. Leş, Tratat.., p. 100-102; V.M. Ciobanu, op. cit p. 326-330.

99

apărarea respectivei părţi nu exclude existenţa unui interes propriu. Intervenientul accesoriu nu se bucură de independenţă procesuală faţă de partea a cărei apărare o sprijină; totodată cererea de intervenţie în interesul uneia dintre părţi nu are o existenţă de sine-stătătoare, ci reprezintă o cerere accesorie situată în raport de subordonare faţă de apărarea pe care înţelege să şi-o construiască respectiva parte, în sprijinul căreia s-a intervenit. Din acest motiv, instituţia disjungerii nu se poate aplica în acest caz, căci cererea accesorie nu se poate judeca separat de cererea principală deoarece în absenţa acesteia nici cererea accesorie nu poate exista.

Fiind un mijloc de apărare, legiuitorul a înţeles să permită introducerea cererii de intervenţie accesorie chiar şi „înaintea instanţei de recurs" (art. 51 Codul de procedură civilă); considerăm pe motiv de analogie că momentul procesual până la care se poate interveni este înainte de închiderea dezbaterilor (art. 50 alin. (2) teza a doua Codul de procedură civilă).

Art. 54 Codul de procedură civilă instituie o normă specială aplicabilă intervenientului accesoriu care precizează poziţia de subordonare procesuală a acestuia faţă de partea în sprijinul căreia intervine, şi anume interdicţia de a face acte de procedură care nu ar fi în interesul respectivei părţi.

Dependenţa procesuală a intervenientului accesoriu nu trebuie absolutizată căci legea îi conferă prerogativele de parte, limitând doar întinderea acestora prin subordonare faţă de interesul părţii în sprijinul căreia intervine. în acest mod trebuie înţeleasă şi prevederea art. 56 Codul de procedură civilă care conferă intervenientului accesoriu dreptul de a susţine calea de atac în favoarea părţii pe care o apără, dar nu şi de a iniţia respectiva cale de atac, în locul părţii însăşi.

Prin natura de mijloc de apărare, instituţia intervenţiei accesorii îşi găseşte aplicabilitate48 în litigii de orice natură, căci în sens contrar ar însemna să se încalce principiul fundamental al dreptului la apărare.

2. Intervenţia forţată

Instituţia intervenţiei forţate este reglementată de legea procesuală în trei forme:

- chemarea în judecată a altei persoane (art. 57 - 59 Codul de procedură civilă);- chemarea în garanţie (art. 60 - 63 Codul de procedură civilă);- arătarea titularului dreptului (art. 64-66 Codul de procedură civilă).Elementul definitoriu pentru această instituţie de drept procesual

constă în faptul că în oricare dintre aceste forme terţul intervine în procesul pendent la voinţa unei părţii şi nu din propria sa voinţă.

Pentru fiecare dintre aceste forme legea a prevăzut condiţii şi reguli specifice de exercitare.

2.a. Chemarea în judecată a altor persoane

Din prevederile legale (art. 57 - 59 Codul de procedură civilă) ce consacră această instituţie rezultă că finalitatea sa constă în posibilitatea oricăreia dintre părţi de a extinde cadrul procesual la o terţă persoană dar numai dacă aceasta „ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul". Aşadar, şi în acest caz extinderea litigiului faţă de terţi presupune un interes şi anume acela de a soluţiona raporturi juridice conexe într-un singur cadru procesual.49

Din prevederile art. 59 alin. (2) - (4) Codul de procedură civilă rezultă condiţiile pe care trebuie să le întrunească cererea de chemare în judecată a altor persoane. Din punct de vedere formal cererea trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de art. 112 Codul de procedură

46 Pentru precizări asupra înţelesului sintagmei „act potrivnic", veziI.Leş, 7rafaf...,p.l0l-l02.

47 Dreptul procesual al intervenientului accesoriu de a introduce apel(sau recurs) în condiţiile în care partea însăşi este apelant (sau recurent) nutrebuie să dea naştere la confuzii în legătură cu instituţia aderării la apelprevăzută de art. 293 - 293' Codul de procedură civilă.100

De pildă într-o acţiune având ca obiect punerea sub interdicţie pe motiv că persoana este bolnavă, în vârstă şi suferă de sindrom depresiv senil cu fenomene deteriorative: Curtea Supremă de Justiţie, sec. civ., dec. nr.2825/14.11.1997. !

49 I.Leş, Tratat..., p.\03.101

civilă pentru cererea de chemare în judecată iar din punct de vedere procedural legea distinge între cererea făcută de reclamant şi cea făcută de pârât. în cazul în care este făcută de reclamant, condiţiile sunt asemănătoare celor prevăzute pentru cererea de intervenţie în interes propriu, şi anume: momentul procesual până la care se poate înainta este dat la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe (art. 57 alin. (3) Codul de procedură civilă). Când cererea este făcută de pârât, se depune odată cu întâmpinarea iar când există dispoziţie expresă că nu este obligatorie depunerea întâmpinării, cererea de chemare în judecată a altor persoane se poate depune cel târziu la prima zi de înfăţişare. Sancţiunea nerespectării acestor termene este aceeaşi ca şi în cazul cererii reconvenţionale, şi anume judecarea separată.

Prevederile alin. (4) ale art. 57 Codul de procedură civilă vizează ambele situaţii (cerere depusă de reclamant sau pârât) şi instituie obligativitatea de motivare şi comunicare.

Prevederile art. 58 Codul de procedură civilă au dat naştere unor controverse în doctrină52 cu privire la poziţia procesuală pe care o dobândeşte cel chemat în judecată pe această cale. Dacă din prevederile art. 57 alin. (1) Codul de procedură civilă rezultă că introducerea terţului în litigiu se poate face în calitate de pârât; din prevederile art. 58 Codul de procedură civilă rezultă că poziţia procesuală ce o va ocupa respectivul terţ în raportul juridic de drept procesual este cea de „intervenient în interes propriu", calitate ce reprezintă tocmai o varietate a calităţii de reclamant.53 Cum persoana chemată în judecată „ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul" (art. 57 alin. (1) Codul de procedură civilă), şi cum odată chemat în judecată devine intervenient în interes propriu (art. 58 Codul de procedură civilă), rezultă că poziţia sa procesuală este cea de reclamant şi nu de pârât, indiferent de faptul că

interesul de a face hotărârea ce se va pronunţa opozabilă faţă de acest terţ, aparţine reclamantului sau pârâtului.54

In legătură cu condiţiile de exercitare ale acestei instituţii se remarcă şi faptul că nu mai există dispoziţie legală expresă în legătură cu admisibilitatea în principiu a cererii.55

Prevederile art. 59 Codul de procedură civilă se referă la situaţia în care pârâtul, debitor de bună-credinţă, recunoaşte datoria şi vrea să o şi execute faţă de acel creditor pe care îl va indica instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa; astfel pârâtul va depune suma ce o datora şi va ieşi din litigiu, urmând ca acesta să decurgă între reclamantul iniţial şi terţul intervenient, introdus ulterior.56

2.b. Chemarea în garanţie

Din prevederile art. 60 - 63 Codul de procedură civilă rezultă elementele definitorii pentru instituţia chemării în garanţie ca formă a intervenţiei forţate, astfel: posibilitatea legală a oricărei părţi dintr-un proces pendent de a introduce în cauză o terţă persoană - garant al obligaţiei de despăgubire - pentru situaţia în care respectiva parte va pierde procesul introdus pe cale principală.

Se impune o precizare de esenţă a conceptului de garanţie, şi anume, accepţiunea mai largă a sa în dreptul procesual, ce face ca această instituţie să fie aplicabilă în raporturi de drept material grefate atât pe un drept real, cât şi pe un drept de creanţă, în care obligaţia de garanţie îşi poate avea fie izvor legal, fie convenţional.57

Din punct de vedere procedural, prevederile art. 60 - 63 Codul de procedură civilă reglementează instituţia chemării în garanţie pe cale incidentală, cu titlu facultativ (ceea ce nu înseamnă că respectivul drept nu poate fi valorificat şi pe calea unei acţiuni principale în garanţie ori despăgubire). Se poate afirma că există opinie unitară în doctrină58 cu

50 Ibidem, p.104.51 Prima zi de înfăţişare este socotită - conform art. 134 Codul de

procedură civilă - ca fiind acel termen de judecată în care părţile, legat citate,pot (s.n.) pune concluzii şi este redată prin adagiul in limine litis.521.Deleanu, Tratat...,\ol I, p.406; I. Leş, Tratat..., p.104. 53LLeş, Tratat...,p.\04. 102

54 Vezi opinia prof. I.Stoenescu din I.Leş, Comentariile Codului deprocedură civilă, p. 177.

55 M.Tăbârcă, Codul..., p.121-122.56 VM. Ciobanu, op.cit., p. 331.57 Pentru amănunte vezi V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 79-87.58 V. M. Ciobanu, op. cit., p. 332 - 333; I.Leş, Comentariile..., p.180.

103

privire la avantajele introducerii în litigiu a pârâtului pe cale incidentală, datorită judecării cauzelor conexe în acelaşi cadru procesual. Indiferent de calea aleasă însă, este de necontestat faptul că soluţionarea raportului obligaţional de garanţie ori despăgubire ţine de fondul dreptului, de modul în care se soluţionează raportul conflictual de drept material.

Art. 60 alin. (2) Codul de procedură civilă instituie posibilitatea ca şi cel chemat în garanţie de către una din părţile litigante să cheme, la rândul său, în garanţie o altă persoană. în literatura de specialitate59 s-a statuat că această prevedere legală are rolul de a limita şirul chemărilor în garanţie, pe cale incidentală, la numai două asemenea posibilităţi, în scopul de a împiedica tergiversarea nejustificată a judecăţilor.

Din prevederile art. 61 alin. (1) rezultă forma în care trebuie tăcută cererea de chemare în garanţie care va respecta condiţiile de formă prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, adică se va supune prevederilor art. i 12 Codul de procedură civilă.

Din punctul de vedere al momentului până la care se poate depune cererea de chemare în garanţie, ca şi în cazul instituţiei anterior analizate, legea distinge după cum este introdusă de pârât (art. 61 alin. (1), teza a doua Codul de procedură civilă) ori reclamant (art. 61 alin. (2) Codul de procedură civilă). Dispoziţiile legale din materia chemării în judecată a altor persoane se aplică întocmai.

De asemenea, sancţiunea nerespectării termenului legal pentru introducerea cererii de chemare în garanţie nu este decăderea, ci judecarea separată.

Din prevederile art. 62 Codul'de procedură civilă, rezultă obligaţia de a respecta procedura de comunicare, respectiv citare, ceea ce garantează dreptul la apărare a celui chemat în garanţie, care, odată introdus în proces, devine parte ce se va bucura de independenţa procesuală şi având libertatea de a alege dacă se va substitui sau nu în toate drepturile procesuale ale celui garantat60 iar hotărârea ce se va pronunţa îi va fi opozabilă.

Dispoziţia cuprinsă în art. 63 alin. (1) Codul de procedură civilă este în deplină concordanţă cu efectul prorogării de competenţă pe care îl determină introducerea cererii de chemare în garanţie pe cale incidentală

VM.Ciobanu, op.cit.,p.333; I.Leş, Comentariile..., p.182. 60 G.Porumb, op.cit., p. 137. 104

şi reprezintă regulă în materie. Excepţia este formulată în cuprinsul art. 63 alin. (2) Codul de procedură civilă, care prevede că instanţa poate dispune disjungerea, numai dacă judecarea laolaltă a cererii accesorii cu cea principală ar întârzia judecata cererii principale. Aprecierea asupra acestei chestiuni aparţine numai instanţei61 şi are la bază administrarea probelor asupra cererii principale.

Cum legea procesuală nu a prevăzut expres dacă introducerea unei cereri de chemare în garanţie presupune sau nu încuviinţarea de principiu (ca în cazul cererii de intervenţie - art. 52 alin. (1) Codul de procedură civilă, în doctrină s-a opinat62 că soluţionarea cererii de chemare în garanţie nu necesită cele două faze (admiterea de principiu şi soluţionarea), dar s-a exprimat şi opinia contrară.63

In ceea ce priveşte poziţia procesuală a chematului în garanţie trebuie avută în vedere necesitatea de a corobora prevederile art. 62 cu cele ale art. 1141 alin. (2) Codul de procedură civilă, deoarece el are poziţia unui pârât.64

Dispoziţiile art. 63 alin. (2) Codul de procedură civilă se vor corobora cu dispoziţiile art. 244 alin 1 pct.l Codul de procedură civilă, aşa încât judecata cererii de chemare în garanţie se va suspenda până la soluţionarea cererii principale.65

2.c. Arătarea titularului dreptului

Prevederile art. 64 - 66 Codul de procedură civilă instituie cadrul legal pentru această instituţie care, aşa cum se dispune chiar din prima teză a art. 64 Codul de procedură civilă, aparţine în mod exclusiv pârâtului, parte într-un proces pendinte, dacă sunt îndeplinite şi alte condiţii, precum:

- pârâtul să aibă calitatea de detentor precar în raport de dreptmaterial supus judecăţii;

M.Tăbârcă, Codul.., p.124.I.Leş, Comentariile..., p. 186.LDeleanu, op. cit., p. 412 - 413. \M.Tăbârcă, Codul.., p. 124. V M. Ciobanii, op. cit., p. 335.

105

- acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept real,căci art. 64 teza a doua Codul de procedură civilă prevede căreclamantul pretinde un drept real.Pe baza acestor elemente putem defini instituţia de a arăta titularul

dreptului ca fiind posibilitatea reală ce o are pârâtul care deţine cu titlu precar pentru altul un lucru sau exercită un drept asupra lucrului, în numele altuia, parte într-o acţiune reală, de a arăta titlul precar sub care deţine lucrul ori exercită dreptul, prin faptul de a cere să fie introdusă în cauză titularul dreptului (adică de a-şi indica autorul).66

Din dispoziţiile art. 65 alin. (l)Codul de procedură civilă rezultă că mijlocul procedural prin care se materializează această instituţie este cererea, despre care doctrina67 adaugă şi faptul că ea trebuie să întrunească condiţiile art. 82 Codul de procedură civilă.

Momentul depunerii este odată cu întâmpinarea ori in limine litis, dacă întâmpinarea nu este obligatorie. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede dispoziţii imperative referitoare la obligaţia de comunicare şi procedura de citare ce se constituie şi în această varietate de intervenţie forţată în reale premise ale dreptului la apărare, de această dată, în persoana celui arătat ca titular al dreptului real în litigiu.

Prevederile art. 66 alin. (1) Codul de procedură civilă instituie în mod expres posibilitatea ca cel introdus în cauză ca titular al dreptului să se substituie pârâtului din acţiunea reală, principală, care în acest caz va fi scos din judecata. Pentru aceasta, legea cere şi ca recalamantul să consimtă, dispoziţie ce este în deplin acord cu principiul disponibilităţii.68

Prevederile art. 66 alin. (2) Codul de procedură civilă se circumscriu ipotezei în care cel arătat ca titular al dreptului şi chemat la judecată „nu se înfăţişează" ori „tăgăduieşte arătările pârâtului", soluţia legală fiind aceea de a se aplica dispoziţiile art. 58 Codul de procedura civilă, respectiv regimul procesual al intervenientului în interes propriu.

După cum remarca un distins autor , legea nu a prevăzut şi ipoteza în care reclamantul nu consimte, în condiţiile art. 66 alin. (1) Codul de procedură civilă, ca terţul arătat titular al dreptului să se substituie procesual pârâtului. Soluţia citată în aceeaşi sursă, ar fi ca terţul să ia parte la proces, în calitate de intervenient ori ca judecata să continue în aşa fel încât să nu se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată. In cazul în care, în urma dezbaterilor ar rezulta că terţul este într-adevăr titularul dreptului real în litigiu, respectiva cerere de chemare în judecată ar urma să fie respinsă ca fiind greşit îndreptată, respectiv formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.71

4.3.7. Reprezentarea părţilor în procesul civil

Instituţia reprezentării vizează atât aspecte de drept material (drept civil)72, cât şi de drept formal (drept procesual civil). Desigur că obiect al consideraţiilor ce urmează îl va face doar cel din urmă aspect, adică din perspectiva dreptului procesual.

Legea procesuală reglementează această instituţie sub titlul „Reprezentarea părţilor în judecată" în Capitolul IV al Titlului I (Părţile) din „Procedura contencioasă" (Cartea II), prin dispoziţiile art. 67 - 72 Codul de procedură civilă. Capitolul V intitulat „Asistenţă judiciară" are de asemenea incidenţă în materia reprezentării.

Din punct de vedere procesual regula este că părţile pot fi reprezentate în exerciţiul drepturilor lor procedurale (art. 67 alin. (1) Codulde procedură civilă). în mod excepţional reprezentarea nu poate funcţiona,73 partea fiind obligată să se înfăţişeze personal la judecată -desigur ea poate fi asistată de mandatarul avocat. în acest sens dispune art. 131 alin. 1 Codul de procedură civilă, care conferă primei instanţei dreptul de a solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate, în scopul de a încerca împăcarea părţilor.

66 G. Porumb, op. cit., p.138.671.Leş, Comentariile..., p. 188.68/6/*fem,p.l90.69 Pentru controversa privind calitatea de intervenient principal ori

forţat, vezi V. M. Ciobanu, op. cit., p. 336, respectiv I. Leş, Comentariile..., p. 190. 106

V.M. Ciobanu, op. cit., p. 336.71 Ibidem, p .337.72 în acest sens facem trimitere la regulile ce guvernează contractul de

mandat şi la cele privitoare la capacitatea persoanelor fizice şi juridice, avândîn vedere distincţia între reprezentarea convenţională şi cea legală.

73 De ex: în condiţiile art 218 sau 614 Codul de procedură civilă.107

Instituţia reprezentării părţilor în proces este denumită şi reprezentare judiciară şi constă în posibilitatea legală a părţilor din proces să îşi exercite drepturile procesuale, printr-o altă persoană numită reprezentant (mandatar - avocat sau neavocat) şi care acţionează în numele şi în interesul părţii ce 1-a mandatat în acest sens.74

în conformitate cu prevederile art. 67 - 69 Codul de procedură civilă rezultă că mandatul poate fi dat fie unui profesionist în drept -avocat,75 fie unui neprofesionist mandatar, cel mult licenţiat în drept. Aceste dispoziţii se referă la situaţia în care partea în litigiu este o persoană fizică. în cazul în care partea este persoană juridică, dreptul de reprezentare a acesteia revine fie avocatului, fie consilierului juridic, angajat al respectivei părţi - persoană juridică.76

în ceea ce priveşte reprezentarea prin mandatar neavocat, din prevederile art. 67 - 72 Codul de procedură civilă, rezultă următoarele caracteristici:

- calitatea de reprezentant se dovedeşte prin procură; dacă însăşi cererea de chemare în judecată se face prin mandatar, aceasta trebuie să conţină precizare expresă în acest sens;

- procura trebuie să fie una ad litem (art. 68 alin. (1), teza 1 Codul de procedură civilă); aşadar este vorba despre o procură în formă autentificată şi specială - din punct de vedere al conţinutului; dacă există totuşi o procură generală ea trebuie să cuprindă dispoziţie expresă, de natură ad litem (art. 67 alin. (2) Codul de procedură civilă);

- sfera de întindere a dreptului de reprezentare vizează toate actele procedurale, mandatul fiind presupus dat pentru toate actele judecăţii77 cu excepţia actelor procesuale de dispoziţie (renunţare, achiesare, tranzacţie) pentru care art. 69 alin. 1 Codul de procedură civilă instituie obligaţia de a

74 G.Porumb, op. cit., p. 138.75 Pentru aspecte ce vizează raportul client-avocat vezi Legea nr.

51/1955, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată înMonitorul Oficial, nr. 113/06.03.2001, cu modificările şi completărileulterioare.

76 Pentru această situaţie vezi Legea nr. 514/2003 privind organizareaşi exercitarea profesiei de consilier juridic; publicată în Monitorul Oficial,Partea I, nr. 867/5.12.2003.

77 V.M. Ciobanu, op. cit., p, 338.108

exista o procură specială în acest sens; de altfel această limitare a dreptului de reprezentare se menţine şi în cazul în care mandatul este dat unui avocat;

- dreptul de reprezentare prin mandatar neavocat nu se manifestă şi în posibilitatea de a pune concluzii;78 cu anumite excepţii prevăzute expres şi limitativ ale art. 68 alin. (5) şi (6) Codul de procedură civilă;

- conţinutul dreptului de reprezentare este mai larg şi în cazul reprezentării legale (în cazul când reprezentat este un minor) ori judiciare (având ca izvor o hotărâre judecătorească), căci nici în această situaţie -prevăzută de art. 70 Codul de procedură civilă - asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie;

- condiţiile de încetare a mandatului judiciar sunt prevăzute în art. 71- 72 Codul de procedură civilă, şi se supune unui regim special, derogatoriu de la dreptul comun al mandatului.

în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 74-81 Codul de procedură civilă ce reglementează instituţia asistenţei judiciare, precizăm că natura acesteia este una de proteguire a cetăţenilor care nu şi-ar putea exercita dreptul constituţional de a accede la justiţie, datorită costurilor. Raportată la instituţia reprezentării, asistenţa judiciară constă în apărarea şi asistarea gratuită a părţii care îndeplineşte cerinţele legale, de către un avocat delegat de barou,79 în conformitate cu art. 75 alin. 1 pct. 2 Codul de procedură civilă. Cadrul legal instituţionalizat prin art. 74 - 81 Codul de procedură civilă se completează cu dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 51 /1995 republicată.

O problemă importantă de drept procesual este cea a justificării calităţii de reprezentant şi respectiv sancţiunea prevăzută de lege în caz contrar.

Dovada calităţii de reprezentant - aţâţ pentru persoane fizice, cât şi pentru persoane juridice - se face prin:

- procură specială ad litem - pentru mandatarul neavocat;- împuternicire avocaţială (în baza contractului de asistenţă

juridică) - pentru mandatarul avocat;- împuternicire (în baza Statutului profesiei de consilier juridic) -

pentru consilierul juridic care reprezintă persoana juridică;

--------------------------------------- /78 Ne referim la conceptul de concluzii în fond, aşa cum precizează

M.Tăbârcă, în Codul.., p. 130.79 I.Leş, Comentariile..., p. 204.

109

- hotărâre judecătorească, dispoziţie de curatelă, acte de stare civilă - pentru reprezentarea legală ori dispusă judiciar.

Lipsa dovezii calităţii de reprezentant se invocă pe cale de excepţie în temeiul art. 161 Codul de procedură civilă.

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant duce la anularea cererii numai dacă nu va fi acoperită până la termenul pe care îl acordă instanţa în acest scop.

Excepţia poate fi invocată în orice stare a pricinii, sancţiunea fiind aceeaşi iar titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu şi-a dovedit calitatea de reprezentant.80

4.3.8. Participarea procurorului în procesul civil

Temeiul legal al participării procurorului în procesul civil îl constituie art. 45 Codul de procedură civilă. Conţinutul dispoziţiilor legale a fost modificat de-a lungul anilor, iar chestiunea81 a determinat controverse în doctrină, în special în legătură cu poziţia procurorului în procesul civil;82 normele în materie făcând şi obiectul controlului de constituţionalitate.83

în lumina textului de lege aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 procurorului i se recunoaşte legitimare procesuală activă pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor - în conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. (1) Codul de procedură civilă.

Cum legea nu distinge care este natura cauzelor în care procurorul poate iniţia acţiunea, subscriem opiniei84 că este legitimat şi în acţiuni cu caracter strict personal.

Art. 45 alin. (2) Codul de procedură civilă prevede că titularul dreptului în interesul căruia a pornit acţiunea procurorul, şi care nu poate avea decât calitatea de minor, interzis sau dispărut, va fi introdus în proces.

80 V.M. Ciobanu, op.cit., p. 348.81 Pentru istoricul acestei instituţii vezi Florea Măgureanu, Drept

procesual civil, Editura AU Beck, Bucureşti, 2004, p. 88-91.82 Vezi V.M. Ciobanu, op.cit., p. 348 - 350.83 CC, dec. nr. 1 din 04.01.1995, în Monitorul Oficial, Partea I,

nr. 66/11.04.199584 M.Tăbârcă, Drept procesual..., voi. I, p. 169.

110

Din prerogativele ce îi sunt oferite de prevederile art. 45 alin. (2) Codul de procedură civilă, rezultă calitatea sa de reclamant. De altfel este şi firesc să fie aşa, căci în cele din urmă hotărârea pe care o va pronunţa instanţa nu numai că îl priveşte dar îi este opozabilă; nu există un text de lege care să consacre o normă derogatorie astfel încât efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate într-o cauză introdusă de procuror să se repercuteze asupra acestuia. Aşadar poziţia de parte, din punct de vedere procesual, pe care o dobândeşte procurorul prin introducerea acţiunii civile în interesul vreuneia dintre persoanele prevăzute de art. 45 alin. (1) Codul de procedură civilă, nu face ca atribuţiile sale (de altfel de ocrotire şi protecţie a persoanelor sus-amintite) să se răsfrângă asupra raportului de drept material dedus judecăţii.

Faptul că minorii, interzişii ori dispăruţii se bucură de o protecţie aparte din partea legiuitorului este confirmat şi prin dispoziţiile art. 45* Codul de procedură civilă, care instituie şi instanţei obligaţia de a cenzura chiar dreptul de dispoziţie al părţii, când parte este o asemenea persoană.

Prevederile art. 45 alin (5) Codul de procedură civilă îi conferă procurorului dreptul de a cere punerea în executare a hotărârilor pronunţate în cauze cu minorii, interzişii ori dispăruţii, adică să acţioneze în numele părţii pe care o protejează şi prin cererea de executare a hotărârii care îi este favorabilă.

Prevederile art. 45 alin. (3) conferă procurorului posibilitatea de a pune concluzii în orice proces civil, dacă este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Alin. (4) al aceluiaşi articol instituie obligativitatea procurorului de a participa şi pune concluzii în cazurile prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu: punerea sub interdicţie şi ridicarea interdicţiei (art. 33 şi 35 din Decretul nr. 32/1954), declararea dispariţiei şi a morţii pe cale judecătorească şi anularea85

hotărârii de declarare a morţii (art. 38 şi 42 din Decretul nr. 32/1954).Din prevederile art. 45 alin. (5) Codul de procedură civilă rezultă şi

faptul că procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri.86

Vezi M.Tăbârcă, Drept..., p.170 - 171, unde se precizează şi faptul că lipsa concluziilor procurorului în cauzele în care prezenţa sa este obligatorie, atrage nulitatea hotărârii.

86 Pentru amănunte vezi I.Leş, Comentariile..., p. 154.111

5. COMPETENŢA

5.1. Noţiuni introductive

5.1.1. Competenţa: noţiune, definiţie

In limbajul comun termenul de competenţă este definit ca fiind capacitatea unei persoane de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul cunoaşterii adânci a problemei în discuţie1 dar şi ca fiind capacitatea unei autorităţi de a exercita anumite atribuţii2 care îi definesc competenţa.

în limbaj juridic prezintă interes cea de-a doua accepţiune a termenului, cu precizarea că trebuie să distingem după obiectul de studiu al ramurii de drept în discuţie, dar şi după cum ne raportăm la o autoritate sau la o persoană având atribuţii specifice într-o anume materie.3

In dreptul procesual civil competenţa este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege a unei instanţe judecătoreşti (ori a unui alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională) de a judeca un anumit litigiu (pricină).4

Raportând această definiţie (deja clasică) la cea conferită termenului de competenţă în limbajul uzual, se poate afirma că în loc de „capacitate", vorbim despre aptitudine iar în loc de „autoritate", în general, ne raportăm la instanţa de judecată ale cărei atribuţii constau

; DEX, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1975, p. 177.2 Ibidem.3 V. S. Ghimpu, Gh. Breboi, Gh. Mohanu, A. Popescu, I. Urs,

Dicţionar juridic, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, p. 96.4 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 134; na: Această definiţie s-a

impus în doctrină în detrimentul celei care definea noţiunea sub aspectulpricinilor supuse judecăţii. V. G. Porumb, Drept procesual civil român,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.68.112

tocmai în judecarea (capacitatea, puterea de a judeca) litigiilor deduse în faţa sa prin introducerea cererii de chemare în judecată.

Dată fiind existenţa unor autorităţi cu activitate jurisdicţională şi a altor organe de jurisdicţie, trebuie să extindem definiţia competenţei şi la aceste structuri alături de instanţele de judecată, structuri care au de asemenea aptitudinea (capacitatea, puterea) de a se pronunţa asupra chestiunilor prevăzute în legile speciale, altele decât cele date prin lege instanţelor de judecată.

Pe de altă parte instanţele de judecată sunt structurate într-o ierarhie având grade diferite - aşa-numita competenţă „pe verticală", iar cele de acelaşi grad dispuse pe o anumită rază teritorială, - aşa-numita competenţă „pe orizontală".

Pe baza acestor considerente rezultă că trebuie să distingem între competenţa autorităţii judecătoreşti faţă de competenţa celorlalte organe jurisdicţionale ori cu activitate jurisdicţională, pentru ca apoi să stabilim atribuţiile ce delimitează competenţa fiecărei instanţe, atât „pe verticală", cât şi „pe orizontală". Numai în urma unei astfel de analize se poate afirma că o cerere de chemare în judecată având ca obiect un raport juridic de drept material, de natură litigioasă, trebuie înaintată instanţei pe care legea, prin normele de competenţă, o împuterniceşte5 a o judeca.

5.1.2. Normele de competenţă în materie civilă. Clasificarea competenţei

După cum este deja cunoscut, normele de procedură sunt clasificate după obiect în: norme de organizare judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură propriu-zisă.6

Normele de competenţă la rândul lor au ca obiect reglementarea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti.7

De vreme ce trebuie să distingem între instanţele judecătoreşti şi alte organe jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţională, un prim criteriu de clasificare a normelor de competenţă priveşte tocmai

5 Pentru că puterea şi competenţa sunt unul şi acelaşi lucru, v.E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, vol.I, Bucureşti, 1932, p. 315-319.

6 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 168.71. Deleanu, op. cit., vol.I, p. 211.

113

autoritatea la care facem referire. Astfel, distingem între norme de competenţă generală şi norme de competenţă jurisdicţională.8 Aşadar, aceasta din urmă vor reglementa atribuţiile sistemului judiciar în ceea ce priveşte aptitudinea sa legală de a soluţiona raporturile litigioase deduse judecăţii.

La rândul lor, normele de competenţă jurisdicţională se subclasifică în norme de competenţă materială şi norme de competenţă teritorială, după cum obiectul de reglementare se raportează la instanţe de grad diferit (de la judecătorie până la instanţa supremă), respectiv, la instanţe de acelaşi grad, dispuse în teritoriu.

în legătură cu normele de competenţă materială trebuie să distingem şi după cum se referă la instanţa de drept comun ori la instanţe specializate.9

Normele de competenţă materială stabilesc atribuţiile jurisdicţionale pentru fiecare categorie de instanţe, aşa încât vor determina competenţa materială funcţională a acestora. Dar există şi altă categorie de norme de competenţă materială care stabilesc atribuţiile instanţelor de a judeca în funcţie de obiectul, valoarea sau natura litigiului, situaţie în care se determină competenţa materială procesuală.1

Normele de competenţă teritorială se subclasifică în norme ce reglementează competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială alternativă (facultativă) şi competenţa teritorială exclusivă (excepţională). Criteriul de departajare îl face instanţa la care se introduce cererea, după cum este cea de drept comun din punct de vedere teritorial şi reclamantul are facultatea de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente şi respectiv după cum cererea trebuie obligatoriu introdusă la o anumită instanţă.

După cum se aplică sau nu, în toate cazurile şi în orice materie şi normele de competenţă se diferenţiază în norme generale - ce constituie

8 V.M. Ciobanii, op. cit., p.371.9 După cum am arătat, v. art. 2 alin (2) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial nr. 827/13.09.2005,care stabileşte următoarele instanţe judecătoreşti: a) înalta Curte de Casaţie şiJustiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţemilitare; f) judecătorii.

10 V.M. Ciobanu, op. cit., p.371.114

dreptul comun şi îşi are sediul materiei în Cartea I a Codului de procedură civilă, art. 1 - 401 - şi norme speciale, care reglementează în mod expres o anumită materie şi îşi au sediul în legi speciale. Această clasificare a normelor de competenţă determină clasificarea competenţei civile în cea de drept comun şi cea specială.

Şi în ce priveşte competenţa se aplică principiile de bază în materia normelor speciale şi generale, şi anume: specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant iar în tăcerea normei speciale vine în completare norma generală, dar şi aici norma specială este de strictă interpretare şi aplicare.

După caracterul conduitei procesurale, pe care o impun, normele de competenţă se împart în norme imperative şi norme dispozitive.

Şi în această materie, conduita impusă de norma imperativă este obligatorie, sub sancţiune, iar norma dispozitivă instituie facultatea părţii de a putea să deroge de la conduita prescrisă.

Din acest punct de vedere trebuie reţinut că toate normele de competenţă sunt imperative cu excepţia celor care reglementează competenţa teritorială care sunt dispozitive, mai puţin cele de competenţă teritorială exclusivă, care sunt de asemenea imperative.

Din caracterul normelor rezultă un alt criteriu de a clasifica competenţa în absolută şi relativă.

Competenţa absolută este instituită prin norme imperative şi priveşte competenţa generală şi jurisdicţională cu excepţia celei teritoriale care, fiind reglementată de norme legale dispozitive, este competenţă relativă; desigur competenţa teritorială1 x exclusivă fiind exceptată ca absolută.

5.2. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti

5.2.\. Noţiune

Prin competenţă generală se desemnează acea instituţia procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi, statale şi nestatale, cu atribuţii jurisdicţionale.12

Pentru amănunte v. Teodor Bodoaşcă, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă, Editura AH Beck, Bucureşti, 2002, p.5-21. 121. Leş, Tratat..., p.166.

115

într-o altă exprimare şi ţinând cont de noutăţile legislative în materie, se poate spune că prin intermediul instituţiei competenţei generale se diferenţiază atribuţiile de competenţă între sistemul judiciar şi celelalte autorităţi extrajudiciare dar cu atribuţii jurisdicţionale.

în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, se statuează încă din art. 1, a cărei normă are valoare de principiu în organizarea judiciară, că puterea judecătorească se exercită de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege; instanţe care, reiterăm, sunt stabilite în art, 2 alin (2) din acelaşi act normativ. De altfel, dispoziţia Legea nr. 304/2004 este în consonanţă cu art. 1 din Legea nr. 56/199313 care prevedea că Justiţia în România se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie14 şi prin celelalte instanţe judecătoreşti, în conformitate cu principiile şi dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în legile ţării".

Dispoziţiile art. 2 alin 2 din Legea nr. 304/2004 reiterează de fapt principiul constituţional care stabileşte structura organizatorică a puterii judecătoreşti şi care este statuat în art. 126 din Constituţia României,15

dispunând ca: , justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege".

Pe de altă parte competenţa organelor judiciare şi procedura judiciară sunt stabilite de lege (art. 3 din Legea nr. 304/2004 republicată). Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu principiul constituţional al liberului acces la justiţie, consacrat în art. 21 din Constituţie.16

Fără a se considera că principiul constituţional prevăzut în art. 21 este încălcat, trebuie să menţionăm că atunci când o instanţă judecătorească a fost sesizată cu o pricină care este de competenţa unei

jurisdicţii din afara sistemului instanţelor judecătoreşti ea nu poate soluţiona acea pricină, întrucât s-ar încălca competenţa generală, iar hotărârea pe care o va pronunţa va ii io vită de nulitate absolută.1

5.2.2. Competenţa în materia controlului de constituţionali (aia

Controlul de constituţionalitate a legilor este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale - organism de jurisdicţie specializat care deţine monopolul contenciosului constituţional18 şi care a fost înfiinţat în baza Constituţiei din 1991. Prin Legea nr. 429/2003, de revizuire a Constituţiei, norma de reglementare pentru Curtea Constituţională rezidă în art. 142-147 şi aduce o serie de elemente noi atât faţă de ceea ce era prevăzut în Constituţie anterior revizuirii, cât şi faţă de prevederile Legii nr. 47/1992, legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.'9

Constituţia revizuită instituie rolul Curţii Constituţionale20 de garant al supremaţiei legii fundamentale. Aşadar, Constituţia are o poziţie supraordonată în ordinul ierarhiei sistemului juridic, generând o organizare piramidală şi întărind sistemul garanţiilor supremaţiei legii fundamentale.21

Totalitatea atribuţiilor Curţii ce alcătuiesc competenţa acesteia, sunt prevăzute în art. 146 din Constituţie şi vizează controlul a priori şi a posteriori, cât şi celelalte atribuţii. Ceea ce aduce nou Constituţia revizuită sunt următoarele:

- în cadrul controlului apriori i s-a conferit legitimitate procesuală activă şi Avocatului Poporului (art. 146 lit. a);

13 Art. 1 din Legea nr. 56/1993 a fost abrogat prin Legea nr. 304/2004;prezintă relevanţă identitatea de conţinut între norma în vigoare şi ceaabrogată, în ceea ce priveşte structura sistemului judiciar.

14 După cum am arătat, potrivit art. 126 din Constituţia României aşacum a fost revizuită prin Legea nr.429/2003, denumirea Curţii Supreme deJustiţie este „înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".

15 Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată înMonitorul Oficial, Partea I, nr. 767/31.10.2003.

16 Cap. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată cuprinde în art. 6-9dispoziţii privind accesul la justiţie.116

17 în acest sens v. M. Tăbârcă, Drept..., p. 175-176.18 V.M. Ciobanu, op. cit., p.373.19 Pe considerentul că problematica controlului de constituţionalitate

face obiectul Dreptului contencios constituţional, ne corn referi aici numai lanoţiuni esenţiale şi la modificările recente în materie. Pentru studiuaprofundat v. M. Constantinescu, M. Amzulescu, Drept contenciosconstituţional, Editura Fundaţiei României de mâine, Bucureşti, 2003.

20 Brevitatis causa, vom spune „Curtea" pentru Curtea Constituţională.21 M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. M, E.S. Tănăsescu, Constituţia

României revizuită - comentarii şi explicaţii, Editura AII Beck, Bucureşti,2004, p.317-323.

117

- Curtea are o competenţă sporită prin noua atribuţie de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale (art. 146 lit (b));

- în ceea ce priveşte controlul a posteriori, pe de o parte, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi în faţa instanţelor de arbitraj comercial, iar pe de altă parte, şi Avocatul Poporului poate ridica excepţia de neconstituţionalitate;

- forţa juridică a deciziilor Curţii este potenţată de sintagma „sunt general obligatorii" (art.1471 alin (4)).

Deciziile Curţii, date atât în soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate (control a priori) cât şi a excepţiilor de neconstituţionalitate (control a posteriori), prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe (doar acestea făcând obiect al controlului de constituţionalitate) sunt puse în executare prin aceea că obligă Parlamentul, respectiv Guvernul, să pună în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile din legea fundamentală. De la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial, prevederile în vigoare, neconstituţionale se suspendă, iar după 45 de zile, dacă obligaţia nu a fost îndeplinită, acestea îşi încetează efectele, de drept.22

Incidenţa directă a controlului de constituţionalitate asupra regulilor de procedură civilă vizează controlul a posteriori şi constă în faptul că doar în cursul judecăţii se invocă excepţia de neconstituţionalitate (vizând o lege sau o ordonanţă - invocată ca temei de drept în speţă). In această situaţie instanţa va sesiza Curtea Constituţională printr-o încheiere ce va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei - însoţită de dovezile propuse de părţi. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi de instanţă din oficiu, caz în care va sesiza Curtea printr-o încheiere motivată ce va cuprinde susţinerile părţilor şi dovezile necesare. Până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă, în conformitate cu art. 23 alin (5) din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată.23

5.2.3. Competenţa în materia controlului financiar

Pe considerentul că legea de revizuire a Constituţiei (Legea nr. 429/2003), care a instituit conţinutul art. 140 din Constituţia revizuită, cu privire la Curtea de Conturi, a operat o schimbare a naturii juridice a Curţii de Conturi, din organ administrativ cu autoritate jurisdicţională, în autoritate menită să contribuie la asigurarea echilibrului în funcţionarea celor trei puteri24 (legislativă, executivă şi judecătorească), problema stabilirii competenţei generale a instanţelor de judecată în raport cu cea a Curţii de Conturi, nu mai este de natură să creeze dificultăţi şi controverse.25

Curtea de Conturi alături de Consiliul Economic şi Social şi Avocatul Poporului sunt, în lumina noii reglementări din legea fundamentală, instituţii fundamentale care au rolul de a asigura echilibrul în mecanismul exercitării puterii.

In conformitate cu prevederile art. 140 alin (1), teza a 2-a, din Constituţie, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate, de unde rezultă per a contrario că în atribuţiile Curţii de Conturi nu mai rezidă cele jurisdicţionale.

De lege dată, reglementări privind instanţe specializate rezidă în Legea nr. 304/2004 republicată, în art. 35-42. în conformitate cu aceste dispoziţii, în cadrul curţilor de apel funcţionează şi tribunale specializate, iar în cadrul tribunalelor funcţionează şi secţii, sau după caz, complete specializate. Printre domeniile enunţate de art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 figurează şi cel privind cauze de contencios administrativ şi fiscal. Competenţa acestora este stabilită de art. 37 alin. 3 din acelaşi act normativ.

Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu art. 154 alin (1) din Constituţie, care prevede o abrogare implicită a actelor normative ce contravin reglementărilor constituţionale, dispunând expres că rămân în vigoare actele normative în măsura în care ele nu contravin prezentei

22 Ibidem, p.325.23 Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale, republicată în M. Of., p. I, nr. 643/16.07.2004.118

24 M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muram, E.S. Tănăsescu, op. cit.,p.308.

25 V. Decizia nr. 64/1994 a Curţii Constituţionale, publicată înMonitorul Oficial, partea I, nr. 199/1994.

119

Constituţii; rezultă că art. 40-88 din Legea nr. 94/1992 , ce constituie capitolul IV, reglementând asupra atribuţiilor jurisdicţionale, contravin prevederii art. 140 alin (1) din Constituţie şi trebuie considerate abrogate. Aşadar, controlul jurisdicţional financiar revine instanţelor de judecată, specializate în contencios administrativ şi fiscal.

5.2.4. Competenţa în materia contenciosului administrativ

In materia contenciosului administrativ trebuie să avem în vedere distincţia formulată în doctrină27 între: contenciosul administrativ exercitat de instanţe potrivit procedurii de drept comun, contenciosul administrativ exercitat de instanţe în temeiul legii speciale de contencios28 şi contenciosul administrativ exercitat de jurisdicţii speciale administrativej cu posibilitatea atacării hotărârii acestora la instanţele judecătoreşti, în conformitate cu art. 21 din Constituţie.

Aşadar se impune a se face distincţia între: competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare de contencios administrativ, pe de o parte, iar pe. de altă parte, competenţa în materie a instanţelor speciale şi competenţa instanţelor judecătoreşti de a controla soluţiile unor jurisdicţii speciale administrative.

a) In ceea ce priveşte dreptul comun în materia contenciosului administrativ, sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 554/2004, care în art. 1 alin. (1) prevede că orice persoană, care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public. In alin. 2 se arată că se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său ori într-un

Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 116/16.03.2000.

27 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p.381.28 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în

Monitorul Oficial, partea I, 1154/07.12.2004. O.U.G. nr. 190/2005 amodificat art. 1 alin. 9, în sensul neparticipării reprezentatului MinisteruluiPublic la soluţionarea cererilor în contencios administrativ.120

interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept.

Acţiunea în justiţie care se formulează în temeiul Legea nr. 554/2004 este denumită acţiune directă.29

Pentru sesizarea instanţei se cer a fi respectate anumite condiţii, şi anume: actul administrativ atacat să fie emis de o autoritate publică, incluzându-se aici şi lipsa răspunsului autorităţii publice emitente în termenul prevăzut de lege, actul să producă o vătămare unei persoane fizice sau juridice într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim să fi efectuat procedura prealabilă.30

Potrivit art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau ale celor ce privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul prevăzut la art. 4 alin. 2 nu este obligatorie procedura prealabilă.

Competenţa de a soluţiona acţiunile directe în contencios administrativ revine secţiilor specializate din cadrul tribunalelor şi curţilor de apel. Recursul se judecă, după caz, de instanţa ierarhic superioară.

b) Instanţele judecătoreşti speciale de contencios administrativ suntcompetente să judece litigiile având obiect actele administrative exceptatede la controlul instituit de Legea nr. 554/2004 şi pentru a căror desfiinţareşi modificare se prevede o altă procedură judiciară, prin legi speciale.

Cu titlu de exemplu, ne putem referi la materia contravenţiilor, a litigiilor pentru plata ajutorului de şomaj, a unor litigii din materie electorală.

c) In ceea. ce priveşte jurisdicţiile speciale administrative, trebuieprecizat că acestea rezolvă litigii expres prevăzute în competenţa lor prinlegi speciale, iar hotărârile luate de aceste organe pot fi atacate în instanţă,conform principiului constituţional al liberului acces la justiţie. Cu titlu deexemplu, ne putem referi la procedura administrativ-jurisdicţională din

29 în acest sens v. V.M. Ciobanu, op. cit., p. 381; T. Bodoaşcă, op. cit.,p. 81.

30 In legătură cu acţiunea în contencios administrativ v. A. Negoiţă,Notă la decizia nr. 932/1996 a CSJ Secţia Contencios administrativ, înDreptul nr. 1/1997, p. 94-96.

121

materia impozitelor şi taxelor, ori la litigiile din domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate, ori la cele din domeniul răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici.

De asemenea, trebuie precizat că art. 126 alin (6) din Constituţie prevede cu valoare de principiu controlul judecătoresc asupra actelor administrative, pe calea contenciosului administrativ, care se bucură şi de garanţie constituţională.

5.2.5. Competenţa în materie electorală

în materie electorală se face distincţia între felul alegerilor (locale, parlamentare, prezidenţiale),31 aşa încât pentru fiecare există un act normativ ce reglementează inclusiv competenţa instanţelor de judecată.32

a) în ceea ce priveşte alegerile locale ne raportăm la Legea nr. 67/200433 care reglementează această materie, şi care a abrogat Legea nr. 70/1991. în conformitate cu prevederile Legea nr. 67/2004, astfel cum a fost modificată de O.U.G. nr. 8/2005, aprobată prin Legea nr. 131/2005, împotriva acceptării sau respingerii unei candidaturi de către biroul electoral de circumspecţie, se poate face contestaţie, la instanţa competentă, sub sancţiunea nulităţii (art. 48 alin. (4) din Legea nr. 67/2004).

Aceeaşi normă legală stabileşte că instanţa competentă a judeca contestaţia este judecătoria, respectiv tribunalul, în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală în speţă, în raport de caracterul local, respectiv central al acesteia.

împotriva hotărârii instanţei care a judecat contestaţia, şi care nu se comunică, se poate face recurs în termen de 24 ore de la pronunţare.

Art. 48 alin (6) din Legea nr. 67/2004 stabileşte că recursul se înaintează la instanţa ierarhic superioară, adică tribunalul, respectiv curtea de apel, cu respectarea competenţei teritoriale.

31 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 378; F. Măgureanu, op. cit, p.170.32 Am considerat că atribuţiile jurisdicţionale ale organelor electorale

(comisii electorale, Biroul electoral central etc.) nu fac obiectul succinteinoastre prezentări a competenţei în materie.

33 Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publicelocale, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 271/29.03.04.122

Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi irevocabilă, aşadar împotriva acesteia nu există cale de atac. Pe baza sa biroul electoral de circumscripţie întocmeşte proces-verbal iar candidatura ce a făcut obiectul contestaţiei este supusă numai soluţiei pronunţată de instanţă.

în art. 117 din Legea nr. 67/2004 se instituie reglementări de procedură, norma legală dispunând că judecarea de către instanţă a contestaţiilor, întâmpinărilor şi oricăror altor cereri prevăzute de lege, se face potrivit reglementărilor prevăzute pentru ordonanţa preşedinţială, cu participarea obligatorie a procurorului.

b) în ceea ce priveşte alegerile parlamentare, act normativ în materie este Legea nr. 373/200434, care a abrogat Legea nr. 68/1992. Legea nr. 373/2004 a fost modificată şi completată de O.U.G. nr. 80/2004 (aprobată de Legea nr. 590/2004) şi de O.U.G. nr. 89/2005 (respinsă de Legea nr. 292/2005).

în conformitatea cu dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 373/2004 împotriva înregistrării ori neînregistrării unei candidaturi depuse, se poate face contestaţie la instanţa competentă, sub sancţiunea nulităţii (prevăzută de art. 47 alin (6) din lege),

Art. 47 alin (3) dispune că instanţa competentă este tribunalul în a cărui rază teritorială se află respectiva circumspecţie.

Şi în acest caz hotărârea pronunţată în urma judecării contestaţiei nu se comunică iar împotriva ei se poate face recurs la instanţa ierarhic superioară. Adică, competenţa revine curţii de apel din aceeaşi circumscripţie jurisdicţională. Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi irevocabilă, aşa încât împotriva sa nu există cale de atac.

în baza hotărârii, Biroul electoral central întocmeşte proces-verbal şi constată rămânerea definitivă de înregistrare ori neînregistrare a candidaturii, după caz.

Totodată, prin art. 6 alin (4) - (6) din Legea nr. 373/2004 se stabileşte competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca contestaţiile împotriva hotărârilor Biroului Electoral Central - în materia admiterii, respectiv respingerii protocolului de constituire a unei alianţe electorale. Hotărârea poate fi contestată la înalta Curte de Casaţie şi

34 Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 887/29.09.2004.

123

Justiţie iar instanţa supremă se pronunţă prin hotărâre definitivă şiirevocabilă. '

Legea mai precizează în art. 41 că orice contestaţie privind Biroul Electoral Central revine în competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

c) In ceea ce priveşte alegerile prezidenţiale ne raportăm la Legea nr. 370/200435 care a abrogat vechiul act normativ în materie, Legea nr. 69/1992. Legea nr. 370/2004 a fost modificată şi completată de O.U.G. nr. 77/2004, (aprobată de Legea nr. 592/2004).

încă din art. 2 alin (2) al Legea nr. 370/2004 este prevăzută competenţa Curţii Constituţionale care, potrivit art. 146 lit. f) din Constituţia României republicată, veghează la respectarea în întreaga ţară a prevederilor prezentei legii şi confirmă rezultatele sufragiului.

Totodată în caz de fraudă electorală competenţa de anulare a alegerilor revine Curţii Constituţionale, potrivit art. 24 din Legea nr. 370/2004.

în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 370/2004 contestaţiile împotriva candidaturilor depuse şi înregistrate la Biroul Electoral Central se soluţionează de Curtea Constituţională în termen de 48 ore. Soluţia este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial al României, partea I.

Termenul de depunere al contestaţiilor este de până la 20 de zile înainte de data alegerilor şi pentru alegerea Preşedintelui României poate avea ca obiect fie înregistrarea, fie neînregistrarea candidaturii - art. 11 alin (2) - Contestaţia se depune la Biroul Electoral Central iar acesta o înaintează împreună cu dosarul candidaturii, în termen de 24 ore, Curţii Constituţionale, spre soluţionare.

De altfel, se poate afirma că în materia alegerilor prezidenţiale, dată fiind importanţa instituţiei Preşedintelui României, competenţa Curţii Constituţionale este absolută.

Norme referitoare la competenţa Curţii Constituţionale se găsesc şi în structura art. 17,23-25 din Legea nr. 370/2004.36

35 Legea nr. 370/2004, pentru alegerea Preşedintelui României,publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 887/29.09.2004.

36 Pentru o viziune integrată în această materie, v. Gh. Iancu,Contenciosul electoral constituţional, realitate şi perspective, în A.U.B.,1993.124

5.4.6. Competenţa în alte materii

Competenţa în materia litigiilor de muncăîn sistemul nostru actual de drept, regula este dată de faptul că în

materia litigiilor de muncă, competenţa aparţine instanţelor judecătoreşti.38

Această reglementare cu valoare de principiu rezultă în special din art. 126 din Constituţie care instituie realizarea justiţiei prin intermediul instanţelor şi stabileşte structura sistemului judiciar şi din art. 281-291 din Codul Muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003,39 care stabileşte în art. 284 regulile de competenţă materială şi teritorială în materie: competenţa generală a instanţelor şi competenţa teritorială după domiciliul, reşedinţa ori sediul (după caz) reclamantului.

La aceste dispoziţii se adaugă şi cele cuprinse în Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară republicată, care a prevăzut înfiinţarea tribunalelor de muncă şi asigurări sociale, iar în art. 110-115, unde este reglementată instituţia asistenţilor judiciari, sunt conţinute norme de organizare judecătorească, cu privire la compunerea completului de judecată, care vor trebui coroborate cu cele din art. 55, unde, prin lege, sunt instituite şi norme speciale cu privire la procedura deliberării în această materie.40

Secţii specializate în materie funcţionează în cadrul curţilor de apel, iar în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate. Potrivit art. 35 alin. 2 şi art. 36 alin. 3 din Legea

37 în considerarea finalităţii demersului nostru de analiză am apreciat că în ceea ce priveşte competenţa în alte materii nu vom epuiza normele speciale ce reglementează aceste domenii, ci ne vom opri sintetic numai la unele dintre ele care, în raport cu celelalte obiecte de studiu, sunt de o necesitate mai mare studenţilor.

381. Leş, Tratat...,p.\16.39 Legea nr. 53/2003, de adoptare a Coduuil muncii, publicată în

Monitorul Oficial, partea I, nr. 72/05.02.2003, cu modificările şicompletările ulterioare.

40 Pentru un studiu aprofundat şi actual v. S. Beligrădeanu,Consideraţii de ansamblu şi observaţii critice referitoare la tribunalelespecializate de muncă şi asigurări sociale, precum şi la asistenţii judiciari, înlumina Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ,J)reptul"nr. 9/2004, p.l0-18.

125

nr. 304/2004, republicată, acestea au competenţa generală în cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

In anumite profesii funcţionează organe jurisdicţionale cu competenţă de instanţe disciplinare.

In acest sens amintim:- Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca instanţă

disciplinară pentru magistraţi, după cum dispune Constituţia în art. 133-134, dar şi legea organică în materie, Legea nr. 317/2004 privindConsiliul Superior al Magistraturii,41 republicată, în art. 44-50 cât şi,Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor,42 republicată, care înart. 94-101 dispune asupra instituţiei răspunderii magistraţilor.

- Comisia de disciplină a baroului, care potrivit art. 72 din Legea nr. 51/199543 republicată şi modificată, judecă abaterile disciplinare, iar hotărârile acesteia pot fi atacate la Comisia Centrală de Disciplină a Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în conformitate cu procedura de judecată stabilită prin Statutul profesiei de avocat.

- Consiliul de disciplină prevăzut în art. 40 din Legea nr. 36/1995^, care judecă acţiunea disciplinară, conform procedurii stabilite prin regulament, în cazul abaterilor disciplinare ale notarilor publici. Activitatea consiliului poate fi atacată în instanţă.

- Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti, judecă acţiunea disciplinară pentru abaterile disciplinare ale executorilor

judecătoreşti, în conformitate cu art. 45 din Legea nr. 188/200045. Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definită şi poate fi atacată cu recurs la instanţa competentă.

- Comisia de disciplină, respectiv Comisia superioară de disciplină care funcţionează la nivelul fiecărui colegiu teritorial, respectiv la nivelul Colegiului Medicilor din România, şi care judecă plângerile formulate împotriva medicilor, având ca obiect abateri disciplinare. Actele normative în materia acţiunii disciplinare a medicilor sunt: Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România46 şi Legea nr. 308/2004 privind executarea profesiei de medic dentist precum şi înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din România.47

Competenţa în materia litigiilor de dreptul familieiO primă precizare care se impune în această materie rezidă în Legea

nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, care în art. 35-40 dispune asupra tribunalelor specializate, respectiv a secţiilor specializate, competente să judece cauze cu minori şi de familie. Potrivit art. 37 alin. 3 din acelaşi act normativ, tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează, aşadar în acest domeniu, competenţa acestora se referă la cauzele cu minori şi de familie. Soluţia este similară în ceea ce priveşte secţiile, ori după caz, completele specializate, care funcţionează în cadrul tribunalelor.48

Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 827/13.09.2005. Actul a fost republicat în baza Legea nr. 247/2005.

Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 826/13.09.2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 113/06.03.2001, modificată şi completată de L 255/2004 şi O.U.G. nr. 190/2005.

Legea nr. 36/1995, a notarilor publici şi a activităţii notariale, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 92/16.05.1995, cu modificările şi completările ulterioare. 126

45 Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, publicată înMonitorul Oficial, partea I, nr. 559/2000, cu modificările şi completărileulterioare.

46 Legea nr. 306/2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.582/30.06.04, cu modificările şi completările ulterioare. \

47 Legea nr. 308/2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I,nr.582/30.06.04, cu modificările şi completările ulterioare.

48 Din practica instanţelor de judecată, în materie de competenţă pentrucauze cu minori şi de familie, v.: CA. Piteşti, secţia civilă, dec. nr.1739/2004; CA. Alba Iulia, secţia civilă, dec. nr. 781/2004; Tribunalul Olt,secţia civilă, dec. nr. 668/2005.

127

în această materie, competenţa generală se împarte între autoritatea tutelară şi instanţele judecătoreşti.49

Conform Legii nr. 272/200450, instanţa judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunţe cu privire la:

- persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia în care copilul este lipsit de ocrotirea părinţilor;

- modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti;

- decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti;- reluarea exerciţiului drepturilor părinteşti.Aceste dispoziţii sunt în conformitate cu art 38 din Legea

nr. 272/2004. Potrivit art. 124 din acelaşi act normativ51 măsurile deprotecţie specială sunt de competenţa tribunalului de domiciliu ori în acărei rază a fost găsit copilul. *

Competenţa revine autorităţilor tutelare pentru a soluţiona:- cererea copilului care a împlinit vârstă de 14 ani ce are ca obiect

schimbarea locuinţei. Autoritatea tutelară poate încuviinţa o astfel de cerere pentru desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale a minorului, după cum este prevăzut în art. 102 Codul familiei;

- cererea unui părinte de a avea legături personale cu copilul său minor, formulată în timpul căsătoriei, când soţii sunt despărţiţi în fapt dar nu există o hotărâre de stabilire a locuinţei copilului la unul dintre părinţi, în conformitate cu prevederile art. 99 Codul familiei.

Competenţa în materia adopţieiCompetenţa în această materie este reglementată de o lege

specială52 care, conform principiului general de aplicare a legii speciale, se completează cu legea generală (Codul de procedură civilă) numai acolo unde tace şi cu condiţia ca norma generală să nu contravină vreunei norme din cuprinsul legii speciale. în această materie ne raportăm la

4V M. Tăbârcă, Drept..., p. 181.50 Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

copilului, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 557/23.06.2004.51 Precizăm că Legea nr. 272/2004 reprezintă actul normativ de bază în

ceea ce priveşte protecţia copilului.52 Normele de competenţă în materie sunt norme speciale.

128

Legea nr. 273/2004, privind regimul juridic al adopţiei şi care a abrogat OUG nr. 257/1997. In conformitate cu prevederile acestei legi, atât în ce priveşte evaluarea, cât şi în ceea ce priveşte încuviinţarea adopţiei, competenţa revine instanţei. în primul caz, refuzul nefavorabil al evaluării poate fi atacat în termen de 15 zile la instanţa competentă, conform art. 19 alin (5) din Legea nr. 273/2004. în al doilea caz, actul normativ precizează în art. 34 că încuviinţarea adopţiei este de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Trebuie precizat că Legea nr. 273/2004 instituie o procedură internă a adopţiei prevăzută în art. 19-38, dar şi o procedură a adopţiei internaţionale, prevăzut în art. 39-49, în care încuviinţarea adopţiei este de asemenea de competenţa instanţei (art. 46 din lege). Art. 42 din Legea nr. 273/2004 face trimitere la art. 30-33 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, pentru situaţia în care adoptatul domiciliază în străinătate iar adoptatorul în România.

Competenţa în materia actelor de stare civilăIn această materie actul normativ principal este Legea nr.

119/1996 cu privire la actele de stare civilă,54 modificată şi completată.în conformitate cu prevederile acestei legi competenţa instanţei

judecătoreşti în materia actelor de stare civilă este prevăzută în art. 10, art. 21, art. 58. Vom face referire la următoarele situaţii:

- în cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act ori să înscrie o menţiune, potrivit atribuţiilor sale;

- când declaraţia de naştere a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii, întocmirea actului se face în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile care trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii actului; instanţa competentă este judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază persoana interesată;

- anularea, modificarea, rectificarea ori completarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni înscrisă pe acesta se vor face numai în

Legea nr. 273/2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 557/23.06.2004.

54 Legea nr. 119/1996, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 282/11.11.1996.

129

baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţată de judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază persoana interesată; înscrierea se face prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător.

Aşadar, în termeni de principiu, competenţa generală în această materie se împarte între instanţa de judecată şi serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor.55

în ceea ce priveşte competenţa generală privind schimbarea numelui şi/sau prenumelui, de asemenea trebuie să distingem între competenţa la nivelul sistemului judiciar, pe de o parte, şi cea la nivelul aparatului administrativ, pe de altă parte.

Instanţa de judecată este competentă să se pronunţe cu privire la modificarea numelui în următoarele cazuri:

- divorţ,- adopţie,- când filiaţia este stabilită succesiv faţă de ambii părinţi.în materia schimbării numelui ca urmare a voinţei subiectului ce

are posesia de stat, competenţa revine serviciilor competente ale administraţiei publice locale, iar actul normativ ce reglementează această materie este O.G. nr. 41/2003,57 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, care stabileşte procedura.

Instanţa de judecată va fi însă competentă să judece acţiunea în contencios administrativ pe care o are la dispoziţie persoana interesată în condiţiile Legea nr. 554/2004, în situaţia în care cererea de schimbare a numelui a primit dispoziţie de respingere.

55 Serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor au fostînfiinţate prin O.G. nr. 84/2001, privind înfiinţarea, organizarea şifuncţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor,publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 554/01.09.2001, cu modificările şicompletările ulterioare.

56 FI. Măgureanu, op. cit., p. 168.57 O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale

administrativă a numelui persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial,partea I, nr. 68/02.02.2003, modificată şi completată, aprobată prin Legea nr.323/2003, publicată în Monitorul Oficial, p. I, nr. 510/15.07.2003.130

Competenţa în materie succesoralăIn această materie competenţa se împarte între instanţa de judecată

şi notarul public, după cum procedura civilă are caracter contencios, respectiv necontencios.

In situaţia în care procedura decurge amiabil în faţa notarului -abilitat în baza Legea nr. 36/199558 - moştenitorii căzând de acord asupra întinderii şi conţinutului drepturilor lor succesorale, procedura notarială, necontencioasă se va finaliza prin eliberarea certificatului de moştenitor.

In situaţia în care există neînţelegeri între moştenitori, notarul este în drept să suspende procedura - în baza art. 78 din Legea nr. 36/1995 -urmând ca părţile să se adreseze instanţei de judecată.

Procedura notarială este una prealabilă, părţile se pot adresa direct instanţei competente. Ceea ce determină alegerea unei căi sau a celeilalte este modul în care părţile se înţeleg, ori momentul de la care curg neînţelegerile. Totodată, dacă au ajuns la un acord de voinţă, părţile pot cere notarului să reia procedura ce fusese suspendată, dacă între timp au înlăturat neînţelegerile fără concursul instanţei de judecată.

Trebuie reţinut că există chestiuni asupra cărora numai instanţa de judecată este competentă să se pronunţe, precum cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii, cererea de anulare a declaraţiei de acceptare sau renunţare pentru vicii de consimţământ59 ori anularea certificatului de moştenitor.

5.3. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

Instituţia competenţei jurisdicţionale are ca finalitate delimitarea atribuţiilor concrete ale instanţelor judecătoreşti,60 adică în interiorul sistemului judiciar. După ce s-a stabilit că pricina este de competenţa instanţelor judecătoreşti, se pune problema repartizării cauzelor pe „verticala" şi respectiv pe „orizontala" sistemului judiciar.

Legea nr 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, completată şi modificată, stabileşte procedura suuccesorală în art. 68 şi urm.

59 M. Tăbârcă, Drept...,p. 183.60 I. Leş, Tratat..., p.\79.

131

Din această perspectivă rezultă şi formele competenţei jurisdicţionale61:

- competenţa materială {ratione materiae), prin intermediul căreiaurmează să se stabilească nivelul instanţei care este competentă săsoluţioneze litigiul; ceea ce presupune stabilirea instanţei competente pe„verticala" sistemului judiciar

- competenţa teritorială (ratione personae vel loci\ prinintermediul căreia se va stabili care dintre instanţele de acelaşi grad (deacelaşi nivel pe „orizontală") este competentă din punct de vedereteritorial să soluţioneze litigiul.

5.3.1. Competenţa materială (ratione materiae)

Competenţa materială (sau de atribuţiune) este definită62 ca fiind forma competenţei prin care se delimitează, pe linie verticală, sfera de activitate a diferitelor categorii de instanţe care fac parte din sistemul judiciar.

Sediul materiei în legătură cu competenţa materială îl reprezintă Codul de procedură civilă căruia i se alătura legi în cuprinsul cărora există şi norme de competenţă.

Cel mai important act normativ în această sferă îl reprezintă Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. Norme privitoare la competenţă există şi în alte acte normative cu caracter special.

Normele Q"e competenţă materială sunt stabilite sub dublu aspect63: funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi procesual (după obiectul, natura şi valoarea cauzelor).64

Din această dublă perspectivă Codul de procedură civilă în art 1-41

4in Titlul I, „Competenţa după materie", din Cartea I, „Competenţa instanţelor judecătoreşti", reglementează ceea ce constituie dreptul comun în materie.

61 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p.401; I.Leş, Principii şi instituţii dedrept procesual civil, Editura Lumina Lex, Buc, 1998, vol.I, p.289.

62 I. Leş, Tratat..., p.179.63 V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.401.64 Curtea Supremă de Justiţie, sec. corn., dec. nr. 579/1994, în CD.

1994, p.288.132

Competenţa materială, indiferent de actul normativ ce conţine prevederi asupra sa, este reglementată prin norme imperative, de la care părţile nu pot deroga sub nici un aspect.

5.3.1.1. Competenţa materială a judecătoriei

Art. 1 din Codul de procedură civilă dispune asupra competenţei materiale a judecătoriilor:

1) judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile în afară de cele date de lege în competenţa altor instanţe;

2) judecă plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;

3) judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.65

In legătură cu acest prim articol din Codul de procedură civilă, îndoctrină se afirmă că prin dispoziţiile nsale consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor ca instanţă de fond, de unde rezultă că toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, adică ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii normative care le atribuie expres o atare competenţă.

Pe de altă parte pentru a determina competenţa materială de primă instanţă a judecătoriei, ca instanţă de drept comun, dispoziţiile art. 1 din Codul de procedură civilă trebuie completate şi cu dispoziţiile art. 2. în urma acestei operaţii prin interpretare per a contrario, rezultă pentru judecătorii şi cbmpetenţa rhaterială de a judeca în j)rimă instanţă:

- procesele şi cererile în materie comercială al cărui obiect are o valoare de până la 1 miliard lei (rezultă din art. 2 pct. 1 lit. a);

Cu titlu de exemplu reţinem din practica judiciară: - competenţa materială de soluţionare a plângerilor împotriva hotărârilor comisiei judeţene de aplicare a Legea nr. 112/1995, Curtea de Apel Cluj, sec. civ., dec. nr. 1/2000, în B.J./2000, vol.I, p.236;

- competenţa materială de soluţionare a cererii privind investirea cu formulă executorie a contractului de leasing - Curtea de Apel Galaţi, sec. corn. şi de cont. adm., dec. nr. 46/R/08.05.2002, în „Curierul Judiciar" nr. 8/2002, p.26.

66 I.Leş, Codul.., vol.I, p.19; V.M. Ciobanu, op. cit, vol.I, p.402.133

- procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are valoaremai mică sau egală cu 5 miliarde lei precum şi cererile de împărţealăjudiciară, indiferent de valoare, căci legea nu face distincţie în aceastămaterie, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în banişi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de dreptcomun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi îndrepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar (rezultă dinart. 2 pct. 1 lit. b).

In ceea ce priveşte dispoziţia cuprinsă în art. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă, trebuie avut în vedere controlul judecătoresc pe care îl exercită judecătoriile asupra hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi a altor organe de acest fel, în cazurile prevăzute de lege. Aşadar pentru a exercita acest control judecătoresc se impun două condiţii, necesarmente cumulativ:

- instanţa competentă, recte judecătoria, trebuie sesizată printr-o plângere al cărei obiect îl face o atare hotărâre, de natură administrativă;

- competenţa instanţei trebuie prevăzută în norme de competenţă din legi speciale, în mod expres.67

în materia controlului judecătoresc asupra activităţii jurisdicţionale din afara sistemului judiciar, hotărârea pronunţată de instanţa competentă, adică judecătoria, este o hotărâre definitivă care poate fi atacată numai cu recurs, potrivit art. 377 alin 1 pct. 1 Codul de procedură civilă.

Referitor la dispoziţia cuprinsă în art. 1 pct. 3 Codul de procedură civilă reţinem, cu titlu de exemplu, competenţa judecătoriei cu privire la:

- cererea de recuzare a unui judecător de la judecătorie (rezultă dinart. 30 alin. (1) Codul de procedură civilă);

- cererea de revizuire împotriva unei hotărâri pronunţate dejudecătorie (rezulta din art. 323 alin (1) Codul de procedură civilă);

- cererea de îndreptare, lămurire şi completare a propriei hotărâri (rezulta din art. 281 şi urm. Codul de procedură civilă);

- cererea de contestaţie în anulare împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie (rezultă din art. 319 alin. (1) Codul de procedură civilă);

- cererea de încuviinţare a executării silite, în afara cazurilor în care legea dispune altfel (rezultă din art. 373 alin (2) Codul de procedură civilă);

- cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală (rezultă din art. 236 alin (1) Codul de procedură civilă);

- cererea de anulare a unui act notarial ori plângerea împotriva încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial, după cum se dispune în art. 51 din Legea nr. 36/1995 a notarilor şi activităţii notariale;

- cererea de înscriere a unei asociaţii ori fundaţii în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor, după cum dispune O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii;

- cererea având ca obiect anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise în cuprinsul acestora, în conformitate cu art. 57 alin (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările ulterioare.

De remarcat că în acest context norma din alin (3) al aceluiaşi articol 57 instituie o competenţă specială pentru Judecătoria sector 1, Bucureşti, când subiectul activ al unei asemenea cereri este un cetăţean străin sau un cetăţean român cu domiciliul în străinătate.

In loc de concluzie putem afirma că, în temeiul art. 1 Codul de procedură civilă, judecătoria este instanţa de drept comun pentru judecată în fond, iar din aceste prevederi rezultă că dacă o lege specială nu prevede o normă de competenţă pentru o altă instanţă, competenţa materială revine judecătoriei, dar şi că un litigiu este de competenţa judecătoriei, în primă ori ultimă instanţă de fiecare dată când o normă specială prevede acest lucru.

5.3.1.2. Competenţa materială a tribunalului

In conformitate cu art. 2 Codul de procedură civilă,68 aşa cum a fost modificat ori completat în mod succesiv prin O.U.G. nr. 138/2000, O.U.G. nr. 58/2003 şi Legea nr. 195/2004 de aprobare a acestei O.U.G.,

Pentru a reţine cu titlu de exemplu astfel de norme speciale v.: FI. Măgureanu, op. cit., p.172; M. Tăbârcă, Drept..., p.187. 134

Din considerente pedagogice şi brevitatis causa, vom reda conţinutul acestui articol aşa cum rezultă din aplicarea acestor acte normative, fără a indica în mod expres modificările şi completările rezultate din fiecare act normativ în parte, şi pentru fiecare prevedere a articolului, în parte, dar respectând ordinea pe puncte şi litere a Codului de procedură civilă.

135

O.U.G. nr. 65/2004, iar în ultima etapă, prin Legea nr. 219/2005, de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, rezultă că tribunalele judecă în primă instanţă:

a) procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevalabil în bani;

b)procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevalabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;

c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege încompetenţa altor instanţe;

d) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, înafară de cele date în competenţa curţilor de apel;

e) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi deproprietate industrială;

f) procesele şi cererile în materie de expropriere;g)cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;h) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare

săvârşite în procesele penale;i) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea

executării silite a hotărârilor date în ţări străine.Din prevederile cuprinse în art, 2 pct. 2 Codul de procedură civilă

rezultă că în calitate de instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Art. 2 pct. 3 Codul de procedură civilă prevede competenţa tribunalelor de a judeca ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.

în fine, pct. 4 al art. 2 Codul de procedură civilă dispune că tribunalele judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

Din prevederile acestui articol, cât şi din modul în care este structurat rezultă o dublă competenţă pentru tribunale, şi anume: o competenţă ca instanţă de fond şi o competenţă ca instanţă de control

136

judiciar, la rândul ei dublă, căci vizează atât apelul cât şi recursul. Mai mult, pct. 4 instituie o competenţă diversă.™

De asemenea, din economia acestor prevederi se pot face aprecieri cu privire la natura competenţei materiale a tribunalelor, şi anume dacă este una de excepţie, aşa cum rezultă din principiul că instanţa de drept comun în fond este judecătoria, ori este totuşi tribunalul la rându-i instanţă de drept comun, în considerarea unor anumite categorii de litigii,71 care revin în primă instanţă în competenţa tribunalului.

Trebuie să avem în vedere de conexiunile ce se impun a fi făcute cu normele în materie, prevăzute de Legea nr. 304/2004, republicată. Astfel reamintim că art. 35. alin. 1 şi 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 instituie tribunalele specializate, respectiv secţiile, sau după caz, completele specializate pentru:

- cauze civile;- cauze penale;- cauze comerciale;- cauze cu minori şi de familie;- cauze de contencios administrativ şi fiscal;- cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.în conformitate cu art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004

republicată tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează.

Norma stabilita în art. 2 pct 1 lit. d Codul de procedură civilă, vizând competenţa tribunalelor în materie de contencios administrativ, face ca şi în condiţiile actualei reglementări să—fi6 de actualitate aprecierea72 că tribunalele au plenitudinea de jurisdicţie în materie de contencios administrativ, ceea ce rezultă din însăşi formularea art. 2 pct. 1 Codul de procedură civilă, care exceptează de la competenţa materială a tribunalelor doar cauzele date în competenţa curţilor de apel. De altfel,

Reamintii» că instanţa controlului judiciar vizează controlul de temeinicie şi legalitate a hotărârilor pronunţate de prima instanţă, în căile de atac. Se impune distincţia faţă de controlul judecătoresc exercitat de instanţă asupra hotărârilor pronunţate în extrajudiciar (de natură administrativă).

70 I. Leş, Comentariile Codului..., voi. I, p.26.71 Ibidem, p.26-29.72 Ibidem, p. 30.

137

prin chiar înfiinţarea tribunalului specializat de contencios administrativ şi fiscal, conceptul plenitudinii de jurisdicţie în materie este reiterat şi consolidat.

Aceeaşi este soluţia, pe de o parte, raportându-ne la art. 2 Codul de procedură civilă pentru prevederile cuprinse la pct. 1 lit. c şi e-j, iar pe de altă parte, raportându-ne la normele cuprinse în Legea nr. 304/2004 republicată, care instituţionalizează celelalte tribunale specializate. Plenitudinea de jurisdicţie a tribunalului se manifestă în materia minorilor şi familiei, a muncii şi asigurărilor sociale, a creaţiei intelectuale şi a proprietăţii industriale, cât şi pentru dreptul comercial. Totuşi, în legătură cu acest din urmă aspect considerăm că trebuie să avem în vedere şi prevederile din art. 2 pct. 1 lit. a Codul de procedură civilă, care coroborate cu dispoziţiile normei speciale din Legea nr. 304/2004, republicată, privind judecarea cauzelor comerciale, duc la concluzia că tribunalul este instanţa de drept comun în materie, cu excepţia litigiilor al căror obiect are o valoare ce nu depăşeşte 1 miliard lei, litigii care rămân în competenţa judecătoriei.73

Legea nr. 304/2004 republicată conţine prevederi şi cu privire la înfiinţarea secţiilor maritime şi fluviale ori pentru alte materii, în raport cu natura şi numărul cauzelor (art. 36 alin. 3).

Ca instanţa de apel tribunalul are competenţa materială de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă, după cum enunţă în mod expres Codul de procedură civilă în art. 2 pct. 2; aşadar tribunalul este instanţă comună în materie de apel.

Ca instanţă de recurs, tribunalele au o sferă de competenţă şi mai redusă, după cum dispune art. 2 pct. 3 Codul de procedură civilă, numai

73 în materie de competenţă, reţinem cu titlu de exemplu din jurisprudenţă:

- acţiunea în evacuare a unei societăţi comerciale din spaţiul unde îşi desfăşoară activitatea, competenţa materială revine tribunalului (N.a. - la acel moment tribunalul era instanţa de drept comun în prim gsad de jurisdicţie, în materie comercială) - Curtea de Apel Bucureşti, sec. corn., dec. nr. 717/1999, în C.P.J. în materie comercială pe anul 1999, Editura Rosetti, p. 63.

- procesele şi cererile în materie de expropriere se judecă de tribunale în primă instanţă - Curtea Supremă de Justiţie, sec. civ., dec. nr. 1785/1999, înB.J.C.D., 1999, p. 120.138

în cazul recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.

Competenţa materială a tribunalului de a judeca în orice alte materii date prin lege în competenţa sa, după cum dispune art. 2 pct. 4 Codul de procedură civilă, poate fi redată exemplificativ cu privire la:

- conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza teritorială a tribunalului respectiv, ori dintre una dintre judecătoriile din raza teritorială şi un organ cu activitate jurisdicţională (rezultă din art. 22 alin (1) şi (4) Codul de procedură civilă);

- cererea de recuzare, în cazul în care la o judecătorie din raza teritorială a tribunalului respectiv nu se poate constitui completul din cauza recuzării (rezultă din art. 30 alin (2) Codul de procedură civilă);

- strămutarea de la o judecătorie la alta din raza teritorială a tribunalului respectiv, pe motiv de rudenie sau afinitate (rezultă din art. 39 alin (1) Codul de procedură civilă);

- îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau completareapropriilor hotărârii (rezultă din art. 281 şi urm. Codul de procedurăcivilă);

- contestaţia în anulare şi revizuirea îndreptate împotriva propriilorhotărâri (rezultă din art. 319 alin (1) şi art. 323 alin. (1) Codul deprocedură civilă;

- contestaţia la titlu privind hotărârea pronunţată de tribunal(rezultă din art. 400 alin (2) Codul de procedură civilă).

5.3.1.3. Competenţa materială a curţilor de apel

Art. 3 Codul de procedură civilă74 stabileşte competenţa materială a curţilor de apel în a judeca, după cum urmează:

1. în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;

4 Facem precizarea că şi acest articol a suferit modificări consecutive, ultimă fiin adusă prin Legea nr. 219/2005. Pentru felul cum am enunţat conţinutul v. nota 68.

139

3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilorpronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate înprimă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului,precum şi în orice alte cauzuri expres prevăzute de lege;

4. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.Prevederile art. 3 pct. 1 Codul de procedură civilă coroborate cu

prevederile art. 35 alin (2) din Legea nr. 304/2004 republicată reiterează calitatea de instanţă de drept comun a tribunalelor în materia contenciosului administrativ-fiscal, în primă instanţă dar din aceste dispoziţii legale rezultă totodată şi calitatea de instanţă de excepţie în considerarea competenţei materiale a curţilor de apel în această materie. Aceasta pentru că trebuie să ne raportăm exclusiv la litigiile privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale, căci numai acestea se judecă în primă instanţă de curţile de apel. Aşadar, competenţa materială a acestora este una de excepţie.

Dispoziţiile din Codul de procedură civilă vor fi de asemenea coroborate cu cele din Legea nr. 304/2004 republicată şi la nivel instituţional ori ca norme de principiu.

în acest sens trebuie sa avem în vedere conţinutul art 35 alin (2) din acest act normativ, care dispune că în cadrul curţilor de apel funcţionează secţii pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu materia şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale, ori pentru alte materii.

în ceea ce priveşte art. 3 pct 2 Codul de procedură civilă, acesta instituie competenţa materială a curţilor de apel pentru judecarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în prima instanţă.75

Ca instanţe de recurs, curţile de apel, aşa cum rezultă din formularea art. 3 pct. 3 Codul de procedură civilă76, sunt competente material să

judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege. Aşadar, competenţa curţilor de apel ca instanţe de recurs nu mai este una pur excepţională, aşa cum prevedea O.U.G. nr. 58/2003, ci, rezultă mai degrabă că, în judecarea recursurilor, competenţa materială se împarte între tribunale, curţi de apel şi, după cum vom vedea, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

în ceea ce priveşte competenţa curţilor de apel de a judeca în orice alte materii, în conformitate cu prevederile legale, după cum dispune art. 3 pct. 4 Codul de procedură civilă, enunţăm cu titlu de exemplu:

- conflictele de competenţă între două tribunale sau între un tribunal şi o judecătorie din raza sa teritorială, ori între două judecătorii de circumscripţii deosebite dar care se afla, ambele, în raza aceleiaşi curţi de apel. Aceeaşi este soluţia şi în cazul conflictului de competenţă între un tribunal din raza curţii de apel şi un organ de jurisdicţie (rezultă din art. 22 Codul de procedură civilă);

- cererea de recuzarea înaintată unui tribunal din circumscripţia curţii de apel, dacă, din cauza recuzării, nii se poate constitui completul la tribunal (rezultă din art. 30 alin (2) Codul de procedură civilă);

- strămutarea pricinilor, pe motiv de materie sau afinitate, de la un tribunal la altul din circumspecţia teritorială a aceleiaşi curţi de apel (rezultă din art. 39 alin. 1 Codul de procedură civilă);

- îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor hotărâri (rezultă din art. 281 şi urm. Codul de procedură civilă); /

- contestaţia în anulare şi revizuirea împotriva propriei hotărâri (rezultă din art 319 alin.-(l) şi art. 323 alin. (1) Codul de procedură civilă;

- contestaţia la titlu împotriva propriilor hotărâri (rezultă din art. 400 alin. (2) Codul de procedură civilă).

Reamintim că art. 2 pct. (2) Codul de procedură civilă stabileşte competenţa materială a tribunalelor ca instanţe de apel, pentru apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în prima instanţă.

76 Reiterăm faptul că art. 3 Codul de procedură civilă a fost modificat prin Legea nr. 219/2005, care în materia căilor de atac, în competenţa curţii de apel operează o revenire la regimul juridic anterior O.U.G. nr. 58/2003; 140

pentru aspecte comparative, v. M. Condoiu, Drept procesual civil, Note de curs, voi. I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 154-158. 77 Pentru jurisprudenţa recentă în materia competenţei materiale a curţilor de apel v. Curtea de Apel Bucureşti, Practică judiciară comercială 2002, Editura Brilliance, Colecţia Lex Expert, Piatra-Neamţ, 2004, p.371-388.

141

5.3.1.4. Competenţa materială a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie78

In temeiul art. 4 Codul de procedură civilă, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă79:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;3. abrogat;80

4. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa. Acest text va trebui coroborat cu art. 299 alin. (2) Codul de procedură civilă şi 329 alin. (2) Codul de procedură civilă.

Din economia acestui text de lege rezultă competenţa înaltei Curţi81

în materie de recurs, pentru recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, dar şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Al doilea punct al acestui articol instituie competenţa înaltei Curţi de a judeca recursurile în interesul legii. în acest ultim caz competenţa sa este şi una exclusivă.

Prevederile din Codul de procedură civilă trebuie coroborate cu cele din Legea nr. 304/2004 republicată.82 Aceasta pentru că în acest act normativ se conferă Secţiunea a 2-a din Titlul II, „Instanţele

78 în temeiul art. 126 din Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, denumirea Curţii Supreme de Justiţie - aşa cum o găsim încă în art. 4 Codul de procedură civilă - este „înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", de altfel reiterată şi de art. 141 şi art. 21 şi urm. din Legea nr. 304/2004 republicată

Redăm punctual dispoziţiile art. 4 Codul de procedură civilă aşa cum a fost modificat prin OUG nr. 5 8/2003.

80 înainte de modificarea instituţiei prin art. I pct. 6 din O.U.G. nr. 58/2003, pct. 3 prevedea „recursurile în anulare", instituţie abrogată.

Brevitatis causa, „înalta Curte" va însemna înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

82 Pentru consideraţii asupra Legea Nr. 56/1993, a Curţii Supreme de Justiţie, şi incidenţa Legea 303/2004 şi a Legea nr. 304/2004 asupra sa, v. M. Condoiu, Drept..., p. 159-160. 142

judecătoreşti", competenţei înaltei Curţi, prin dispoziţiile art. 21-27, grupate sub titulatura „Competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."83

Art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată84 prevede competenţa Secţiei civile şi de proprietate intelectuală, a Secţiei comerciale şi a celei de contencios administrativ şi fiscal ale înaltei Curţi de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. în acest din urmă caz, se instituie o competenţă diversă, cu sublinierea că, aceasta se aplică numai în situaţiile expres prevăzute de lege.

în conformitate cu art. 23 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată, secţiile înaltei Curţi au competenţa exclusivă de a soluţiona şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive, sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Art. 24 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată prevede competenţa specială pentru completul de 9 judecători de a funcţiona ca instanţă disciplinară şi o competenţă diversă în alte cauze, prevăzute expres în competenţa sa prin lege.

Pentru a analiza competenţa materială a înaltei Curţi trebuie să ne raportăm şi alte norme din Legea nr. 304/2004 republicată. In acest sens, dispoziţiile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. 2 lit. (a), care plasează înalta Curte în vârful piramidei sistemului judiciar, vin în completarea celor cuprinse în art. 18-34, care instituie dispoziţii privitoare numai la înalta Curte. încă din art. 18 alin. (1) se statuează că aceasta este singura instanţă supremă din România, având misiunea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304 republicată).

Aceste prevederi raportate la cele cuprinse în art. 4 Codul de procedură civilă duc la următoarele concluzii:

83 De lege ferenda, opinăm că înalta Curte va avea competenţa de apromova şi aplica dreptul comunitar, de a asigura o jurisprudenţă unitară şidin perspectiva contenciosului comunitar.

84 Art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată prevede şi competenţaSecţiei penale în materie, detaliată punctual în art. 22 din acelaşi actnormativ.

143

- competenţa materială a înaltei Curţi este una de drept comun cainstanţă de recurs, în materiile stabilite de lege;85

- înalta Curte este competentă material, exclusiv, să judecerecursurile în interesul legii;86 soluţiile pronunţate având rolul de acontribui la interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriulţării.

în legătură cu prima concluzie va trebui să ne raportăm la art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată, care dispune că înalta Curte judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi alte hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, în secţia civilă şi de proprietate intelectuală, secţia comercială şi secţia de contencios administrativ şi fiscal"

în legătură cu a doua concluzie ne vom raporta la art. 25 lit. a), care prevede competenţa materială în a judeca recursurile în interesul legii, de către înalta Curte, constituindu-se în Secţii Unite.88

în completarea pct. 4 Codul de procedură civilă vine art. 23 din Legea nr. 304/2004 republicată, care stabileşte care sunt acele „alte materii" la care se face referire în art. 4 pct. 4 Codul de procedură civilă. Astfel art. 23 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 republicată dispune că secţiile înaltei Curţi, în raport cu competenţa fiecăreia, soluţionează:

a) cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în Codul de procedură civilă;

b) conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;c) orice alte cereri prevăzute de lege.Referitor la dispoziţia din lit. c vom exemplifica prin:- delegarea instanţei (art. 23 Codul de procedură civilă);

Art. 4 pct.l Codul de procedură civilă combinat cu art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicat[.

86 Instituţia recursului în interesul legii este prevăzută de art. 329 Codulde procedură civilă şi art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 republicată.

87 Şi în acest caz avem în vedere numai secţiile, respectiv litigiile carese judecă după normele de procedură civilă.

88 Art. 25 lit. b) şi c) vizează sesizările privind schimbareajurisprudenţei înaltei Curţi şi respectiv, sesizarea Curţii Constituţionalepentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.144

- cererea de recuzare formulată în faţa unei curţi de apel când,datorită recuzării, nu se poate constitui completul de judecată la curtea deapel (art. 30 alin. 2 Codul de procedură civilă);

- îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor hotărâri (art. 281 şi urm. Codul de procedură civilă);

- contestaţia în anulare, revizuirea şi contestaţia la titlu împotriva propriilor hotărâri (art. 319 alin. 1, art. 323 alin.l şi art. 400 alin. 2 Codul de procedură civilă).

Reiterăm faptul că al doilea alineat din art. 23 din Legea nr. 304/2004 republicată instituie o exclusivitate de competenţă pentru înalta Curte în a soluţiona recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinite sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.89

Competenţa exclusivă a înaltei Curţi de a asigura o jurisprudenţă unitară la nivel naţional este prevăzută în dispoziţiile art. 25 lit. b din Legea nr. 304/2004 republicată. Art. 26-27 din aceeaşi lege sunt de asemenea incidente, dispunând asupra procedurii de schimbare a jurisprudenţei unei secţii, cât şi asupra celei de a propune îmbunătăţirea legislaţiei.

5.3.2. Competenţa teritorială (ratione personae vel loci)

în demersul firesc de a stabili instanţa competentă pentru a judeca un litigiu, după ce s-a stabilit că respectivul litigiu este de competenţa materială a unui anumit nivel de jurisdicţie (delimitarea „pe verticală"), urmează a realiza delimitarea „pe orizontală", între instanţele de acelaşi grad.

Sediul materiei competenţei teritoriale de drept comun îl constituie cu precădere art. 5-16 Codul de procedură civilă.

Normele care reglementează competenţa teritorială au caracter dispozitiv (deci părţile pot deroga de la ele) cu excepţia normelor care stabilesc competenţa materială în materie de stare şi capacitate a persoanelor, a celor incidente prevederilor art. 13-16 Codul de procedură

V.şi prevederile art. 244' Codul de procedură civilă.145

civilă şi în unele situaţii prevăzute de norme speciale, când au caracter imperativ (părţile nu pot deroga).90

Clasificarea normei de competenţă ca fiind dispozitivă ori imperativă îşi are temeiul în prevederile art. 19 Codul de procedură civilă, cu valoare de principiu în materie. '

5.3.2.1 Competenţa teritorială de drept comun

Avem în vedere acea formă a competenţei teritoriale ce instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul.

Regula derivă din prevederile art. 5 Codul de procedură civilă şi corespunde adagiului clasic actor sequitur forum rei, în baza căruia reclamantul este cel care se deplasează la domiciliul pârâtului. In acest sens, în favoarea pârâtului operează o prezumţie de nevinovăţie, în virtutea căreia se consideră că în acţiunile personale, pârâtul nu datorează nimic reclamantului, atât timp cât procesul nu s-a judecat.93

Textul de lege prevede şi ipotezele în care pârâtul are domiciliul în străinătate94 sau domiciliul nu este cunoscut, situaţii în care cererea se depune la instanţa reşedinţei sale din ţară. Dacă ambele (domiciliul şi reşedinţa) sunt necunoscute reclamantului, instanţa competentă este cea în a cărei circumscripţie se află domiciliul ori reşedinţa reclamantului.

Prevederile art. 7 Codul de procedură civilă se aplică situaţiei în care pârâtul este persoană juridică, situaţie în care instanţa competentă este cea în a cărei circumscripţiei îşi are sediul principal

Dacă pârâtul este o asociaţie ori o societate fără personalitate juridică, art. 7 alin. (3) Codul de procedură civilă prevede că instanţa competentă este cea în raza căreia îşi are domiciliul persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat preşedenţia sau direcţia respectivei formaţiuni. Dacă nu se cunoaşte domiciliul ori persoana cu rol

90 V.M. Ciobanu, op. cit. voi. I, p. 422.91 T. Bodoaşcă, op. cit., p. 253.921. Leş, Tratat..., p.196. Precizăm că autorul numeşte această formă a

competenţei teritoriale, competenţa teritorială generală.93 FI. Măgureanu, op. cit., p.177.94 Pentru litigii cu element de extraneitate v. I.P. Filipescu, Drept

internaţional privat, Editura Actami., Bucureşti, 1997, voi. II, p. 203-220.146

de conducere, cererea se poate depune la instanţa de domiciliu a oricăruia dintre asociaţi.

Dacă cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, aceasta se poate depune la instanţa în raza căreia îşi are domiciliul oricare dintre pârâţi, indiferent că sunt persoane fizice ori juridice, singura condiţie este de a avea calitatea de debitor principal, după cum dispune art. 9 Codul de procedură civilă.

Prevederile art. 8 Codul de procedură civilă acoperă situaţia în care calitatea de pârât aparţine statului, direcţiilor generale ori altor organe de stat, când are incidenţă competenţa alternativă între instanţele fie din capitala ţârii, fie din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliu reclamantul. In cazul capitalei, competenţa aparţine Judecătoriei sector 4 Bucureşti.

Regulile competenţei de drept comun se aplică tuturor categoriilor de acţiuni civile, cu excepţia celor pentru care legea a prevăzut o altă competenţă.95

5.3.2.2 Competenţa teritorială alternativă (facultativă)

Instituţia vizată are o formă de competenţă care consacră dreptul reclamantului de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente.

Norme de competenţă teritorială alternativă există în art. 6-8 Codul de procedură civilă dar cu precădere în art. 9-11 Codul de procedură civilă.

Art. 9 Codul de procedură civilă stabileşte că, atunci când cererea este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, reclamantul poate alege instanţa de la domiciliul oricăruia dintre ei. Dacă există şi obligaţi accesorii, aceştia nu pot constitui criteriu de alegere a instanţei competente; condiţia fiind ca pârâtul, în funcţie de al cărui domiciliu se alege instanţa, să fie debitor principal.

Art. 10 Codul de procedură civilă prevede pentru cazuri în care, pe lângă instanţa de drept comun (de la domiciliul pârâtului), mai sunt competente şi alte instanţe:

I. Leş, Tratat..., p. 198. Ibidem.

147

1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locală prevăzută în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii;

2. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află imobilul;

3. în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată;

4. în cererile privitoare la obligaţiile comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii;

5. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire;

6. în cererile împotriva unei femei căsătorite care are reşedinţa obişnuită, deosebită de ceea a soţului, instanţa reşedinţei femeii;

7. în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de întreţinere, instanţa domiciliului reclamantului;

8. în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.

Art. 11 Codul de procedură civilă stabileşte instanţe deopotrivă competente în materie de asigurare terestră,98 după: domiciliul asiguratului, bunurile asigurate, locul unde s-a produs accidentul.

în toate cazurile de competenţă alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit art 12 Codul de procedură civilă. Odată aleasă instanţa, reclamantul nu mai poate reveni," după ce aceasta a fost investită prin introducerea cererii de chemare în judecată, şi este una dintre instanţele deopotrivă competente în a judeca respectivul litigiu.

5.3.2.3 Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)

Această formă a competenţei teritoriale este cea care determină capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate anumite cauze civile. ' °°

Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 13-16 dar acestea sunt în strânsă legătură cu dispoziţiile art. 19 Codul de procedură civilă, care consacră legea competenţei teritoriale alternative în pricini privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 13-16 Codul de procedură civilă.

Intr-o manieră sintetică, se apreciază că normele de competenţă teritorială exclusivă se aplică în materie reală imobiliară, în materie de moştenire, în materie de societate, în materie de faliment, în pricinile privitoare la persoane, în situaţii reglementate prin legi speciale vizând alte materii precum şi în materii necontecncioase.101

Aşadar, în toate asemenea cazuri prevăzute în mod expres de lege, este competentă numai acea instanţă pe care o indică norma imperativă, tară posibilitate de derogare.

Art. 13 Codul de procedură civilă stabileşte competenţa teritorială exclusivă în materia acţiunilor imobiliare, desemnând ca instanţă competentă pe cea în a cărei circumscripţie se află bunul imobil în litigiu.

In ipoteza în care imobilul este situat în circumscripţia mai multor instanţe, se aplică norma de competenţa teritorială de drept comun.

Deşi textul de lege nu precizează in terminis natura acţiunilor imobiliare cărora se aplică, doctrina102 a apreciat că aceste prevederi se aplică numai acţiunilor reale imobiliare, nu şi celor personale. Rezultă, pe de o parte, că art. 13 Codul de procedură civilă vizează acţiunea în revendicare, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie şi acţiunea posesorie, iar pe de altă parte, că acţiunile personale imobiliare cad sub incidenţa art. 5 sau art. 10 pct. 1 şi 2 Codul de procedură civilă.103

Art. 14 Codul de procedură civilă stabileşte competenţa instanţei în a cărei circumscripţie a avut ultimul domiciliu defunctul, în materie de moştenire pentru cererile prevăzute expres la pct 1-3 ale aceluiaşi articol.

Competenţa excepţională prevăzută în materie de moştenire încetează odată cu finalizarea procedurii succesorale, adică după soluţionarea definitivă a procesului de partaj.104

97 Dispoziţia de la punctul 6 este abrogată implicit.98 Prin dispoziţia expresă cuprinsă în alin. 3 al art. 11 Codul de

procedură civilă, asigurările maritime şi fluviale nu fac obiectul reglementăriiprevăzute în acest text de lege.

99 V.M. Ciobanu, op. cit, voi. I, p.427.,00I. Leş, Trate*..., p.201.

148

1011. Deleanu, op. cit., voi. I, p 280.102 G. Porumb, op. cit., p. 87; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.

175; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 428; I. Leş, Tratat..., p. 202.103 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 428.104 Ibidem,pA29.

149

Art. 15 Codul de procedură civilă stabileşte competenţa instanţei unde se află sediul principal al societăţii - fie comercială, fie civilă, căcilegea nu distinge.

Art. 16 Codul de procedură civilă se referă numai la societăţile comerciale stabilind competenţa teritorială tot după criteriul sediului principal şi în materie de faliment şi reorganizare judiciară.

La aceste norme se adaugă şi cea înscrisă în art. 607 Codul de procedură civilă şi care stabileşte, în materie de divorţ, competenţa în favoarea judecătoriei în a cărei circumscripţie se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor.

5.4. întinderea competenţei instanţei sesizate

Prin însăşi introducerea cererii de chemare în judecată la instanţa competentă din tripla perspectivă a competenţei; generale, materiale şi teritoriale, instanţa este investită nu numai să soluţioneze toate capetele de cerere, dar şi obligată să o facă.

Există situaţii în care fie cadrul procesual se lărgeşte, prin introducerea unor terţe persoane în proces, fie obiectul litigiului este fixat prin cereri ulterioare, fie pârâtul introduce cerere reconvenţională ori ridică excepţii, fie în chiar cererea de judecată există şi cereriaccesorii.

In mod firesc se pune întrebarea: care sunt limitele competenţei instanţei sesizate ori altfel spus, urmează să delimităm sfera de jurisdicţie în raport nu numai de normele prevăzute în art. 1-16 Codul de procedură civilă, ci şi de alte reguli cu privire la apărările pârâtului, cererile accesorii, chestiunile prejudiciale ori incidentele de procedură.105

5.4.1. Competenţa instanţei sesizate în raport de apărările pârâtului Mijloacele de apărare ale pârâtului cuprind apărările pe fond, cât şi excepţiile procesuale iar uneori pot atrage şi soluţionarea unor chestiuni prejudiciale, ori pot fi convertite într-o formă de „atac" - în cazul introducerii unei cereri reconvenţionale.

în literatura de specialitate106 se afirmă că regula privind întinderea competenţei instanţei este dată de principiul Judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei". Această soluţie este logică şi firească deoarece apă-rările pârâtului, indiferent de forma procesuală pe care o îmbracă, sunt în strânsă legătură cu cererea de chemare în judecată pronunţată de către reclamant şi tind tocmai spre a anihila pretenţiile ridicate de acesta din urmă.

Aşadar, odată investită instanţa prin introducerea cererii de chemare în judecată, de către reclamant, aceasta este competentă să judece toate problemele litigioase ce apar în cursul judecăţii, fie că sunt invocate de reclamant ori de pârât.

In legătură cu această extindere a competenţei instanţei sesizate, în special în legătură cu incidenţele procedurale, se poate adăuga şi regula exprimată prin principiul accesorium seguitur principalem.™1

De la regula extinderii competenţei există şi excepţii iar acestea se refera la chestiunile prejudiciale. Chiar dacă acestea sunt invocate ca mijloace de apărare - fie că este vorba despre regula „penalul ţine în loc civilul" exprimată de art. 19 alin. 2 Codul de procedură penală, ori că se ridică o excepţie de neconstituţionalitate legată de o normă legală incidenţă în cauză - ele nu pot fi rezolvate decât de instanţa competentă -instanţa penală, respectiv Curtea Constituţională - în prealabil şi în mod definitiv.

Aşadar, în faţa instanţei sesizate prin introducerea cererii de chemare în judecată, judecata se suspendă până la soluţionarea chestiunii prejudiciale de către instanţă competentă.

5.4.2. Competenţa instanţei sesizate în raport de cererile incidentale şi accesorii

Potrivit reglementărilor art. 17 Codul de procedură civilă, cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

Rezultă din prevederile legale că instanţa este competentă să se pronunţe asupra unei cereri care, dacă ar fi fost introdusă pe cale de acţiune principală, nu ar fi fost necesarmenete de competenţa sa, dar

1051. Leş, Tratat..., p.208. 150

V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p .431; I. Leş, Tratat...., p. 209. V.M. Ciobanu, op. cit., p. 432.

151

cererea accesorie ori cea introdusă pe cale incidentală, în timpul judecăţii, sunt de competenţa instanţei sesizate cu acţiunea principală.

Cu titlu de exemplu, se reţin incidente referitoare la compunerea instanţei - incompatibilitate, abţinere, recuzare - incidente privind competenţa - excepţia de necompetenţă - incidente privind probele administrate - verificarea de scripte, înscrierea în fals - incidente privind nulitatea actelor de procedură, suspendarea judecăţii, perimarea.108

Ca orice regulă, şi cea exprimata de art. 17 Codul de procedură civilă comportă şi excepţii, cel puţin în ceea ce priveşte unele incidente de procedură, ori în anumite circumstanţe în care acestea se ivesc şi când competenţa de soluţionare nu mai revine instanţei sesizate prin cererea de chemare în judecată. Această situaţie poate fi întâlnită când, din cauza recuzării, nu se poate alcătui completul. 9

Evident că în situaţia în care însăşi norma legală dispune ca un incident procedural să fie judecat de altă instanţă, norma generală din art. 17 Codul de procedură civilă nu se mai aplică.

Asemenea norme speciale care indică o altă instanţă competentă există, de exemplu în: art. 23 Codul de procedură civilă, cu privire la instituţia delegării ori în art. 39 Codul de procedură civilă, cu privire lainstituţia strămutării.

Aşadar, din art. 17 Codul de procedură civilă se desprinde regula că, în temeiul legii, instanţa iniţial sesizată îşi extinde competenţa şi cu privire la cereri accesorii şi incidentale, ceea ce înseamnă de fapt reglementarea instituţiei prorogării de competenţă.

5.4.3. Prorogarea de competenţă

După cum anticipam în legătură cu prevederile art. 17 Codul de procedură civilă, în temeiul legii, instanţa sesizată iniţial îşi poate extinde competenţa asupra chestiunilor indicate de norma legală. în acest caz suntem în prezenţa unei prorogării legale, căci ea se naşte în temeiul legii, dar instanţa îşi poate extinde competenţa şi în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, pronunţată de o instanţă superioară, când vom vorbi despre prorogarea judecătorească de competenţă, ori în temeiul unei convenţii, când va avea loc o prorogare convenţională (voluntară) de competenţă.

1081. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 188-190. 109 V.M. Ciobanu, op. cit., p.433. 152

• Prorogarea legalăAceastă formă de prorogare există atunci când instanţa sesizată îşi

prelungeşte competenţa în temeiul unei dispoziţii exprese a legii.110

Regula este exprimată de prevederile art. 17 Codul de procedură civilă.In ceea ce priveşte cererile accesorii, reţinem cu titlu de exemplu:

cererea de acordare a pensiei de întreţinere formulată într-un proces de stabilire a paternităţii, cererea de acordare de despăgubiri formulare într-o acţiune în revendicare, cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată.111

In afara prevederilor art. 17 Codul de procedură civilă, instituţia prorogării legale de competenţă este incidenţă în oricare alte situaţii expres prevăzute de lege, precum: art. 9 Codul de procedură civilă, art. 164 Codul de procedură civilă.

Art. 164 Codul de procedură civilă se referă la conexitate şi instituie posibilitatea ca părţile să ceară întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite dar de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi şi al căror obiect şi cauză au o strânsă legătură între ele. Competenţa revine instanţei mai întâi investită, cu excepţia situaţiei în care ambele părţi cer trimiterea la una dintre celelalte instanţe şi â situaţiei în care o pricină este de competenţa unei anumite instanţe iar părţile nu o pot înlătura.112 Instanţa îşi păstrează competenţa câştigată prin conexare chiar dacă face aplicarea art. 165 Codul de procedura civilă şi dispune disjungerea.

în legătură cu faptul că alt caz de prorogare de competenţă ar fi litispendenţa, prevăzută de art. 163 Codul de procedură civilă, există o opinie113 minoritară în literatura juridică. Cei mai mulţi autori114 nu îl consideră caz de prorogare de competenţă, pe considerentul că ne aflăm în prezenţa unuia şi aceluiaşi litigiu, chiar dacă pentru soluţionarea sa au fost sesizate mai multe instanţe.

110I. Leş, Comentariile Codulu..., voi. I, p.71 111 I. Leş, Tratat..., p.212. 1 n V.M. Ciobanu, op. cit., p. 435. 113 G. Porumb, op. cit., p. 83.1,4 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 192-193; V.M. Ciobanu, op.

cit., p. 435; I. Leş, Tratat..., p.214-215; I. Deleanu, op. cit., p.446.153

• Prorogarea judecătorească (judiciară)Această formă de prorogare intervine în situaţiile în care, prin

efectul unei hotărâri judecătoreşti, o instanţă este investită cu îndeplinirea unor acte procedurale sau chiar cu soluţionarea unei cauze civile ce ar intra în sfera de jurisdicţie a altei instanţe.'

Asemenea situaţii există în următoarele cazuri:- delegarea instanţei (art. 23 Codul de procedură civilă) ori

administrarea unor dovezi prin comisie rogatorie;- cererea de recuzare, în cazul în care din pricina recuzării nu se

poate alcătui completul (art. 33 Codul de procedură civilă);- strămutarea pricinilor (art. 40 Codul de procedură civilă);- casarea cu trimitere la o altă instanţă de acelaşi grad (art. 312

alin. 5 Codul de procedură civilă).

• Prorogarea convenţională (voluntară)Această formă de prorogare se produce în cazurile în care legea

procesuală îngăduie părţilor să deroge normele de competenţă supletive, aşa încât, părţile, prin voinţa lor, aleg o altă instanţă decât cea prevăzută de lege pentru soluţionarea unui litigiu. Temeiul acestei forme de prorogare este convenţia părţilor.

Pentru a opera se cer întrunite următoarele condiţii:- condiţiile de valabilitate a oricărei convenţii privitoare la capacitate,

consimţământ, obiect şi cauză, în conformitate cu art. 948 Codul civil;- convenţia părţilor să fie expresă, indiferent dacă există sau nu un

înscris constatator;- în convenţie sa fie determinată instanţa aleasă în mod clar, precis

şi neechivoc;- instanţa aleasă să nu fie necompetentă absolut.Aşadar, prorogarea convenţională nu poate opera decât cu privire la

normele relative de competenţă; altfel spus în materie de competenţă generală, materială şi teritorială excepţională, reglementate prin norme imperative, nu poate avea loc nici o prorogare convenţională, căci sunt norme de ordine publică de la care nu se poate deroga.

1151. Leş, Tratat..., p. 216. 116 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. 1, p. 437-438. 154

5.5. Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată

Incidentele procedurale vizează în acest context situaţii în care, deşi instanţa sesizată este competentă, ea nu poate judeca respectivul litigiu, fie pentru că nu sunt întrunite cerinţele necesare pentru judecată, fie pentru că pronunţarea hotărârii riscă să nu se îndeplinească condiţiile unei depline obiectivităţi. Astfel de situaţii se subscriu instituţiilor: delegarea instanţelor şi strămutarea pricinilor.

Pe de altă parte, după cum există o extindere a sferei de jurisdicţie a instanţei sesizate - cazul analizat, al prorogării de competenţe -, poate exista şi o contestare asupra competenţei instanţei, aşa-numite situaţii de necompetenţă, compatibile cu instituţia excepţiei de necompetenţă şi cea a conflictelor de competenţă.

Totodată trebuie precizat că în structura Codului de procedură civilă, în Cartea I, „Competenţa instanţelor judecătoreşti" distingem reglementările din Titlul IV „Conflicte de competenţă" (art. 20-23), Titlul V „Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor" (art.24-36)117 şi Titlul VI „Strămutarea pricinilor" (art. 37-401).

5.5.1. Delegarea instanţei

Această instituţie se referă la incidentul prevăzut în art. 23 Codul de procedură civilă, care creează situaţia-premisă cauzată de împrejurări excepţionale datorită cărora instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze. în acest caz, legea instituie posibilitatea părţii de a cere instanţei supreme să desemneze o altă instanţă de acelaşi grad cu cea competentă, să judece cauza.

Este evident că delegarea instanţei îşi poate găsi aplicare numai dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii enunţate de art. 23 Codul de procedură civilă: să existe împrejurări excepţionale ce împiedică activitatea instanţei; iar împiedicarea de funcţionare să aibă loc un timp mai îndelungat.

Literatura şi practica nu au reţinut nici un caz în care s-ar fi făcut aplicarea art. 23 Codul de procedură civilă.118

117 Cele 3 instituţie ce au valoare de incident procedural, reglementateîn art. 24-36 Codul de procedură civilă au fost prezentate anterior în cuprinsullucrări, în subcapitolul 4.2.3.-Incidente procedurale privind compunerea şiconstituirea instanţei.

118 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 438.155

5.5.2. Strămutarea pricinilor

Sediul materiei îl constituie art. 34-40 Codul de procedură civilă. Potrivit art. 37 Codul de procedură civilă strămutarea pricinii de la o instanţă la alta de acelaşi grad se poate cere:

- când una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii instanţei;

- pentru motive de bănuială legitimă;- pentru motive de siguranţă publică.Pentru acest din urmă caz nu are legitimare procesuală activă decât

procurorul de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Motivele diferite atrag şi momente diferite până la care poate fi

primită cererea de strămutare: în primul caz, înainte de începerea oricărei dezbateri, iar în celelalte cazuri, strămutarea se poate cere oricând (rezultă din art. 38 Codul de procedură civilă).

De asemenea, trebuie să distingem, căci, conform art. 39, în primul caz cererea se depune la instanţa imediat superioară iar în celelalte două cazuri, la instanţa supremă.

Art. 40 Codul de procedură civilă dispune că cererea se judecă în camera de consiliu după procedura anume reglementată în conţinutul său.

Dacă se admite cererea de strămutare, pricina se trimite spre judecare unei alte instanţe de acelaşi grad. Dacă se respinge cererea, instanţa iniţial sesizată este competentă să continue judecata.

Dacă această instanţă a efectuat acte de procedură ulterior strămutării, acestea sunt desfiinţate de drept, prin efectul admiterii cererii de strămutare (art. 40 alin. (5) Codul de procedură civilă).

în legătură cu faptul că hotărârea asupra strămutării nu este supusă nici unei căi de atac, după cum prevede art. 40 alin (4) Codul de procedură civilă, au fost exprimate opinii variate în literatură.119

5.5.3. Excepţia de necompetenţă

Excepţia de necompetenţă este mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţă instanţei sesizate, în cursul judecăţii în fond ori într-o cale de atac.

Dacă necompetenţă se invocă după ce s-a pronunţat o hotărâre, mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţă nu mai poate fi excepţia de necompetenţă, ci, după caz, apelul sau recursul.

119 V.M. Ciobanu, op. cit., p.440-442; I. Leş, Tratat..., p. 237. 156

Potrivit art. 158 alin. (1) Codul de procedură civilă, instanţa în faţa căreia se ridică excepţia de necompetenţă, este obligată să stabilească instanţa competentă.

Trebuie să distingem după cum a fost încălcată o normă de competenţă absolută, respectiv relativă.

Astfel, excepţia de necompetenţă absolută (pentru competenţa generală, materială sau teritorială exclusivă) poate fi invocată de oricare dintre părţi şi de procuror sau instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii.

Excepţia de necompetenţă relativă (pentru competenţa teritorială de drept comun şi alternativă) poate fi ridicată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare şi cel mai târziu la prima zi de înfăţişare; mai mult această excepţie trebuie invocată înaintea altor excepţii.120

Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură, absolută ori relativă, după caz, dilatorie căci tinde la amânarea soluţionării fondului dreptului dedus judecăţii. Când competenţa generală nu aparţine instanţelor de judecată, ci unui organ jurisdicţional, excepţia de necompetenţă este dirimantă (peremtorie), căci ceea ce se urmăreşte prin invocarea excepţiei este chiar respingerea cererii.

Procedura de soluţionare a excepţiei este aceeaşi indiferent de felul necompetenţei şi presupune în mod obligatoriu respectarea principiului contradictorialităţii.121

Dacă excepţia este respinsă, instanţa se pronunţă prin încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul, conform art. 158 alin. (2) Codul de procedură civilă.

Dacă excepţia este admisă, instanţa se declară necompetentă şi stabileşte cui revine competenţa de soluţionare a cauzei, pronunţându-se prin hotărâre.

Dacă instanţa constată că litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională, ori de competenţa unui organ de jurisdicţie din alt stat, (când există un element de extraneitate), cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, respectiv ca nefiind de competenţa instanţelor române.122

M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., p. 140-141. V.M. Ciobanu, op. cit. voi. I, p. 443. Ibidem, p.443-444.

157

Hotărârea de declinare a competenţei nu are doar efectul de a dezinvesti instanţa care a pronunţat-o, dar şi investeşte instanţa ori organul jurisdicţional, stabileşte competenţe, efecte care se produc la momentul în care rămâne irevocabilă.

Are putere de lucru judecat numai în ce priveşte instanţa care se dezinvesteşte. Poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, după cum dispune art. 158 alin. (3) Codul de procedură civilă.

în conformitate cu art. 105 alin. (1) Codul de procedură civilă, actele îndeplinite de instanţe necompetente sunt lovite de nulitate, urmând a fi refăcute, cu excepţia probelor care, de principiu, rămân câştigate judecăţii.

5.5.4. Conflicte de competenţă

Situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră com-petente sau dimpotrivă necompetente să soluţioneze 6 cauză generează un conflict de competenţă, care, după caz, este pozitiv sau negativ.

Conflictul este pozitiv când două sau mai multe instanţe se declară competente şi este negativ când două sau mai multe instanţe se declară necompetente. în primul caz instanţele refuză să-şi decline competenţa iar în al doilea caz ele îşi declină reciproc competenţa.

Sediul materie îl constituie art. 20-22 Codul de procedură civilă.Pentru a ne afla în prezenţa conflictului pozitiv de competenţă,

legea nu cere a fi îndeplinite condiţii speciale, ci doar ca toate instanţele să fie competente, datorită competenţei teritoriale alternative.

Pentru a exista conflict negativ de competenţă, legea impune îndeplinirea condiţiilor:

- să fie două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi pricină, curespectarea condiţiei triplei identităţi - de părţi, obiect şi cauză;

- instanţele să se declare necompetente prin hotărâri rămaseirevocabile;

- declinările de competenţă între instanţele sesizate să fie reciproce;- cel puţin una dintre instanţe să fie competentă să soluţioneze

pricina.

Potrivit art. 21 Codul de procedură civilă, procedura de soluţionare a conflictului de competenţă este declanşată de instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul. Aceasta va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului.

Procedura este soluţionată prin pronunţarea regulatorului de competenţă, de către instanţa competentă, după cum dispune art. 22 alin. (1-4) Codul de procedură civilă:

- tribunalul, când conflictul s-a ivit între două judecătorii din circumscripţia sa teritorială;

- curtea de apel, când conflictul s-a ivit între două judecătorii care nu ţin de circumscripţia aceluiaşi tribunal dar sunt în raza teritorială a curţii de apel şi când conflictul s-a ivit între două tribunale şi între o judecătorie şi un tribunal, din raza sa teritorială;

- înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când conflictul a apărut între două curţi de apel ori instanţele în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel;

- instanţa judecătorească superioară instanţei în conflict, când conflictul s-a ivit între o instanţă de judecată şi un organ cu activitate jurisdicţională ori un tribunal arbitrai.

Conflictul este soluţionat în camera de consiliu, fără citarea părţilor, iar hotărârea pronunţată este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare, potrivit art. 22 alin. (5) Codul de procedură civilă.

Şi în acest caz hotărârea rămasă irevocabilă are putere de lucru judecat. După acest moment, dosarul este trimis instanţei declarată competentă în regulatorul de competenţă şi care nu îşi mai poate verifica competenţa decât pe temeiuri noi, neverificate de instanţa superioară.125

O situaţie aparte poate exista când în conflictul de competenţă este implicată chiar instanţa supremă,126 când se apreciază că hotărârea pronunţată în soluţionarea conflictului este în acelaşi timp declinator de competenţă, cât şi regulator de competenţă - în cazul în care competenţa se stabileşte în favoarea unei instanţe inferioare.

1231. Leş, Tratat..., p. 220. 124 FI. Măgureanu, op. cit., p.187. 158

Ibidem,p. 188.V.M. Ciobanii, op. cit., voi. I, p.446. 159

VI. ACTELE DE PROCEDURĂ ŞI TERMENELE DE PROCEDURĂ

6.1. Actele de procedură

6.1.1. Definiţie

Actul de procedura este orice act făcut în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată şi ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea procesuală a acestora.

Procesul civil este declanşat printr-un act de procedura - cererea de chemare în judecata - şi sfârşeşte tot printr-un act de procedură -hotărârea judecătorească.

Unele acte de procedură sunt îndeplinite de părţi, altele sunt îndeplinite de instanţa de judecată, altele de auxiliarii justiţiei, iar alţii de participanţii la psocesul civil.

6.1.2. Clasificarea actelor de procedură

Actele de procedură se clasifică după mai multe criterii, şi anume: a) în raport de organele sau persoanele de la care emană, actele de procedură sunt:

- actele părţilor: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de a se pune în executarea hotărârea etc;

- actele instanţei: încheierile de şedinţă, hotărârea judecătorească dată în cauză, dispoziţia de comunicare a hotărârii etc.;

1 I. Stoenescu, G. Yommb,op. cit., p. 209.2 V.M. Ciobanu, op. cit., p.455-456; M. Tăbârcă, op. cit., p.237-238.

Pentru clasificarea actelor de procedură în funcţie şi de alte criterii, a sevedea I. Leş, Tratat..., p. 248; O. Ungureanu, Actele de procedură în procesulcivil (la instanţa de fond), Ediţia a Ha, revăzută şi adăugită, Editura Press,Bucureşti, p. 27 şi urm.160

- actele auxiliarilor justiţiei: dovezile de comunicare a actelor deprocedură, actele executorului judecătoresc, actele altor participanţi laproces: întocmirea şi depunerea rapoartelor de expertiză, depoziţiamartorului etc.

b) în raport de conţinut, actele de procedură sunt:- acte de procedură care exprimă o manifestare de voinţă: cererea

de chemare în judecată, cererea reconvenţională, cererea de renunţare la judecată, cererea de renunţare la dreptul subiectiv însuşi etc.;

- acte de procedură care constată o garanţie procedurală: citaţia, procesul-verbal de sechestru etc.

c) în raport de natura lor, actele de procedură sunt:- acte judiciare care se îndeplinesc înaintea instanţei de judecată:

depoziţia martorului, pronunţarea hotărârii, investirea cu formulă executorie etc.;

- acte extrajudiciare care se îndeplinesc în cadrul procesului dar în afara instanţei: expertiza, comandamentul etc.

d) în raport de modul de efectuare, actele de procedură sunt:- acte scrise: cererea de chemare în judecată, cererea

reconvenţională, hotărârea judecătorească etc;- acte orale: depoziţia martorilor, susţinerile părţilor etc.

6.1.3. Condiţiile pentru îndeplinirea actelor de procedură

Actele de procedură sunt reglementate de lege care arată în ce condiţii şi în ce termen trebuie efectuate.3

Condiţiile pentru îndeplinirea actelor de procedură au în vedere următoarele reguli generale:

- actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă deoareceastfel se poate dovedi uşor existenţa lor şi se poate asigura comunicarealor.

In literatura judiciară există şi opinia potrivit căreia forma scrisă nu se înfăţişează ca o condiţie generală a actelor de procedură, ci eventual ca una majoritară.4

3 Pentru dezvoltări a se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 456-458.4 în acest sens, a se vedea Ovidiţt Ungureanu, Actele.., p.42-43.

161

- actul de procedură trebuie să relateze în chiar conţinutul săuraptul că cerinţele legii au fost îndeplinite, ceea ce înseamnă că, cuprinsulacestuia nu poate fi completat cu probe extrinseci.

De la această regulă face excepţie principiul echipolentei potrivit căruia în cazurile expres prevăzute de legiuitor, un act de procedură poate fi înlocuit cu alt act de procedură.5

Şi în legătură cu această regulă a fost manifestată opinia potrivit căreia actul trebuie să relateze, în chiar conţinutul său, faptul că au fost îndeplinite condiţiile legii; nu este condiţie generală din moment ce o parte a actelor se îndeplinesc oral.

- actul de procedură trebuie tăcut în limba română.Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, şi art. 128 alin (1) din Constituţie, procedura judiciară se desfăşoară în limba română.

Instanţa de judecată trebuie să asigure în mod gratuit folosirea unui interpret sau traducător autorizat, cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale care îşi exercită dreptul de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor judiciare (alin. (2) şi alin. (3) din art. 14 din Legea nr. 304/2004 republicată).

6.2. Termenele procedurale

6.2.1. Noţiune. Clasificare

Reglementarea procesuală presupune existenţa unor acte de procedură care, necesarmente, se desfăşoară în anumite condiţii şi în anumite termene.

Termenul de procedură reprezintă intervalul de timp mlâuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte de procedură.

Termenele de procedură sunt instituite de legea procesuală în scopul de a disciplina activitatea procesuală.9

Clasificarea termenelor,0 se realizează după mai multe criterii:- după criteriul caracterului lor, distingem:a) termene imperative (peremtorii) - acele termene înlăuntrul cărora

trebuie îndeplinit un act de procedură;b) termene prohibitive (dilatorii) - acele termene înăuntrul cărora

legea interzice efectuarea unui act de procedură.- după criteriul modului în care sunt stabilite, distingem:a) termene legale - stabilite prin lege;b) termene judecătoreşti - stabilite de instanţă;c) termene convenţionale - stabilite de părţi, atunci când le este

permis.- după criteriul sancţiunii ce intervine în caz de nerespectare:a) termene absolute - acelea care, în caz de nerespectare afectează

validitatea actelor de procedură;b) termene relative - acelea care, în caz de nerespectare nu

afectează validitatea actelor de procedură ci, eventual, atrag sancţiuni disciplinare sau pecuniare.

- după criteriul duratei, distingem: termene pe ore, pe zile,săptămâni, luni şi ani.

6.2.2. Modul de calcul al termenelor procedurale

Sediul materiei îl constituie art. 101 Codul de procedură civilă iar aplicarea prevederilor sale priveşte şi termenele care sunt instituite prin norme speciale.

Potrivit art. 101 Codul de procedură civilă, modul de calcul al termenelor procedurale decurge astfel:

- termenul pe ore începe să curgă de la miezul nopţii zileiurmătoare (art. 101 alin. 2 Codul de procedură civilă);

5 Pentru cazurile în care se aplică principiul echipolentei, a se vedeaM. Tăbârcă, Drept..., p.239-240.

6 Pentru argumente în sprijinul opiniei respective, a se vedeaO. Ungureanu, op. cit, p.43-44; I. Leş., Sancţiunile procedurale în procesulcivil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p.225.

71. Deleanu, op. cit, p.224; I. Leş, Tratat..., p.246. 162

8 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 422; V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I,p.458.

9I. Leş, Tratat...,?. 268.10 V.M. Ciobanu, op. cit, voi. I, p.458-460.

163

- termenul pe zile presupune calculul pe zile libere, adică cel în care nu intră nici ziua când a început să curgă termenul şi nici ziua în care s-a sfârşit termenul (art. 101 alin. 1 Codul de procedură civilă);

- termenul pe săptămâni, luni sau ani se socoteşte împlinit în ziua săptămânii, lunii sau anului, corespunzătoare zilei de plecare (art. 101 alin. 3 Codul de procedură civilă).

Art. 101 alin, (4) Codul de procedură civilă dispune că termenul care începe la 29,30 sau 31 ale lunii şi se sfârşeşte într-o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti îndeplinit în ziua cea din urmă a lunii.

Alin. (5) al aceluiaşi text de lege precizează că termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală ori când serviciul este suspendat se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.

Art. 104 Codul de procedură civilă stabileşte regula că actele de procedura trimise prin poştă se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de îndeplinirea lui.

6.2.3. Durata termenelor procedurale

Orice termen procedural are un punct de plecare şi un punct de împlinire, iar între acestea se interpune un interval de timp ce reprezintă durata termenului, adică însăşi substanţa sa.11

Art. 102 alin. (1) Codul de procedură civilă stabileşte punctul de plecare ca fiind marcat de data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

De la regula că punctul de plecare îl reprezintă data comunicării există şi excepţii care presupun aplicarea principiului echipolentei sau echivalenţei actelor de procedură şi care sunt cuprinse în dispoziţiile art. 102 alin. (2) Codul de procedură civilă, art. 284 alin. (2) şi (3) Codul de procedură civilă. Cazurile de echipolentă sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie.13 '

Situaţii în care legea dispune altfel şi prin urmare termenul curge de la un alt moment decât cel al comunicării întâlnim când punctul de plecare este pronunţarea hotărârii (art. 158 alin. (3) Codul de procedură civilă) ori ziua când s-au descoperit înscrisurile invocate, ori, după caz,

ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată, în cazul revizuirii (art. 324 pct. 4 Codul de procedură civilă).

Punctul de împlinire este acela în care efectul termenului se realizează,14 ceea ce presupune că actul nu mai poate fi efectuat - în cazul termenului imperativ, sau din contră, se naşte dreptul de a efectua actul -în cazul termenului prohibitiv.

Pe parcursul duratei, deci între punctul de plecare şi punctul de împlinire, termenul procedural curge continuu, fără a fi întrerupt sau suspendat.15

Constituie excepţie de la această regulă, cazuri precum:- situaţia în care partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o

împrejurare mai presus de voinţa ei (art. 103 alin. (1) Codul de procedură civilă);

- cazuri de întrerupere a termenului de apel sau de recurs pentru moartea părţii interesate să declare apel, respectiv recurs (art. 285 alin. (1) şi art. 316 Codul de procedură civilă), şi pentru moartea mandatarului căruia i se făcuse comunicarea (art. 286 şi art. 316 Codul de procedură civilă);

- situaţia prevăzută de art. 249 Codul de procedură civilă, care dispune că termenul de perimare se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului, de către partea care justifică un interes.

Art. 250 Codul de procedură civilă prevede cazurile în care termenul de perimare se suspendă, cât şi limitele între care, ori până la care termenul de perimare se consideră suspendat

Distincţia între instituţia întreruperii şi cea a suspendării termenului este următoarea: ca efect al întreruperii va Începe să curgă un nou termen, integral, fără a mai intra în calcul termenul scurs înainte, pe când, efectul suspendării este acela că termenul se reia din punctul unde se oprise, adică se ia în calcul timpul scurs înainte de suspendare şi apoi timpul scurs ulterior.16

în literatura mai veche se reţine şi faptul că termenele de procedură se caracterizeazU prin fixitate şi continuitate.ll

11 I. Stoicescu, G. Porumb, op. cit, p.215; I. Leş, Tratat..., p.270. 121. Leş, ibidem, p.270. 131. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 433. 164

V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 463. X5Ibidem.161.Leş, Tratat..., p.272; V.M. Ciobanu, op.cii., voi. I, p. 463 ̂ 464. 171. Stoenescu, G. Porumb, op. cit., p. 228.

165

6.3. Sancţiuni procedurale privitoarela actele procedurale

şi la termenele procedurale

Faptul că legea procesuală instituie condiţii privind îndeplinirea actelor de procedură şi exercitarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale în anumite termene implică în mod necesar şi instituirea de sancţiuni, în caz de nerespectare a regulilor de procedură.

Sancţiunile procedurale au fost definite ca măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfâşoare activitatea judiciară în pricinile civile,18

Prin finalitatea instituita de lege sancţiunilor procedurale, de a contribui la optima administrare a justiţiei, acestea reprezintă o garanţie a restabilirii ordinii de drept, şi în ultimă instanţă, a drepturilor subiective contestate.19

Sancţiunea nerespectării condiţiilor cu privire la îndeplinirea actelor de procedură este nulitatea.

Sancţiunea nerespectării condiţiilor cu privire la termenele procedurale esfe decăderea.

6.3.1. Nulitatea actelor de procedură

în ceea ce priveşte actele de procedură trebuie precizat că nulitatea nu este singura sancţiune20 care se poate aplica, ori altfel spus, nu orice neregularitate cu privire la un act de procedură este sancţionat cu nulitate, ci numai acea neregularitate care vizează un viciu constitutiv.

Nulitatea este sancţiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-1 în total sau în parte de efectele fireşti.21

18 D. Radu, în Dicţionarul de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 429. 191. Leş, Tratat..., $. 276.

20 Pentru o imagine unitară asupra conceptului de sancţiune v. I. Leş,Sancţiunile procedurale în materie civilă, Editura Lumina Lex, Buc, 1997,p. 11 şi urm.

21 V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.465.166

Conceptul de nulitate procedurală este esenţialmente definit prinurmătoarele trăsături ce îl caracterizează:22 >

- nulitatea este o sancţiune procedurală;- această sancţiune conduce la ineficienta actelor de procedură şi a

efectelor acestora;- respectarea formelor procesuale presupune ansamblul regulilor de

desfăşurare a procesului civil;- nulitatea poate fi necondiţionată $i condiţionată, în raport de

prevederile art. 105 Codul de procedură civilă; »- nulitatea intervine numai dacă anularea actului este singura cale

de a înlătura vătămarea produsă părţii;. r

- nulitatea obligă la respectarea formei, având o funcţie inhibitorie iar prin reparaţia ce o determină are şi o funcţie operativă, de respectare a legalităţii. ■ ■

Clasificarea23 nulităţilor este realizată în funcţie de mai multecriterii: " :L

- după izvor, adică după cum există sau nu un text de lege în caresă fie prevăzute expres, deosebim nulităţi exprese, respectiv virtuale;

- după cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului, deosebim nulităţi extrinseci, respectiv intrinseci; r

- după cum nulitatea intervine pentru nerespectarea e condiţiilor proprii unui act de procedură-sau numai datorită dependenţei actului de unul subsecvent, declarat nul, deosebim nulităţi: proprii, respectiv derhate;

-^ după caracterul normelor încălcate la efectuarea actului de procedură, deosebim nulităţi absolute (se încalcă norme imperative) şi nulităţi relative (se încalcă norme dispozitive);

~r după întinderea efectelor distructive, deosebim nulităţi totale (vizează întregul act) şi parţiale (vizează numai o parte a actului).

In raport de dispoziţiile art. 105 Codul de procedură civilă, distingem - după cum implică sau nu existenţa unei vătămări - nulităţi condiţionate, respectiv necondiţionate, de existenţa unei vătămări.

O. Ungureanu, Nulităţile procedurale civile, Editura AH Beck, Bucureşti, 1998, p.21.

23 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 468-469.167

Legea procesuală reglementează nulitatea actelor de procedură în art. 105-108 Codul de procedură civilă dar aceasta nu înseamnă că singurele cazuri de nulitate sunt cele prevăzute aici, mai precis în art. 105 Codul de procedură civilă.

Cazuri de nulitate sunt prevăzute şi în conţinutul altor articole din Codul de procedură civilă (ex.: art. 288 alin. 2; art. 302; art. 43 alin. 2; art 88 alin. 2; art. 89 alin. 1) sau chiar în alte acte normative, (de ex.: art 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare).24

Art. 105 Codul de procedură civilă prevede două cazuri de nulitate: necompetenţă judecătorului (adică a instanţei de judecată) şi încălcarea formelor procedurale şi necompetenţă funcţionarului.25

Prezintă relevanţă raptul că acest text de lege consacră pe de o parte, un caz de nulitate necondiţionată de producerea unei vătămături (în primul caz; prevăzut de alin. 1) şi pe de altă parte, un caz de nulitate condiţionată de producerea unei vătămări (în al doilea caz, prevăzut de alin. 2).

Datorită faptului că în sistemul dreptului procesual civil român nu există nulităţi de drept, înseamnă că nulitatea trebuie invocată şi ulterior constatată, respectiv declarată de către instanţă.

Pentru a,stabili mijloacele de invocare a nulităţii trebuie să distingem după cum procesul este pendinte ori nu, şi după caracterul normelor încălcate.

Mijlocul prin care se invocă nulitatea în timpul desfăşurării procesului civil este excepţia - de ex: excepţia de necompetenţă, excepţia lipsei procedurii de citare, excepţia incompatibilităţii.26

Potrivit art. 108 din Codul de procedură civilă, nulitatea absolută poate fi invocată de oricare dintre părţi sau de judecător, în orice stare a pricinii.

24 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a, dec. nr! 1678/02.12.2002 înCulegere de practică judiciară comercială, 2002, Editura Brilliance, ColecţiaLex Expert, Piatra Neamţ, p. 538-539.

25 Pentru analiza cazurilor de nulitate v. V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I,p. 470-476.

26Ibidem,p.417. 168

Din prevederile art. 108 alin. 2 Codul de procedură civilă ar rezulta că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată, deci ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată. Momentul până la care o poate tace este prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond în cazul nerespectării prevederii impuse de art. 108 alin. 3 Codul de procedură civilă, nulitatea se acoperă, aşadar nu va putea fi invocată în calea de atac ce ar urma. Acest lucru este posibil dacă nulitatea a fost invocată la momentul cerut de lege dar a fost respinsă. Aceeaşi este soluţia dacă nulitatea a intervenit la ultimul termen de judecată iar partea, nelegal citată, nu a fost prezentă la dezbateri.

Art. 108 alin. 4 Codul de procedură civilă race o aplicare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegam.

în cazul m care excepţia prin care a fost invocată nulitatea este respinsă, instanţa se pronunţă prin încheiere ce sa va putea ataca odată cu fondul, instanţa rămânând în continuare investită. în cazul contrar, când excepţia este admisă, instanţa se pronunţă fie prin încheiere care are acelaşi regim, fie prin hotărâre, când instanţa se dezinvesteşte (de ex.: în cazul declinării de competenţă).27

Efectele nulităţii actelor de procedură28 se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum. Aşadar, actul nul este lipsit de eficacitate şi urmează a fi refăcut.

Dacă este posibilă remedierea parţială, aceasta se va aplica, iar actele de sine stătătoare nu vor fi afectate de nulitatea unui act anterior ori subsecvent

6.3.,2. Decăderea

Decăderea constituie o sancţiune care determină stingerea unui drept procedural ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

în conformitate cu dispoziţiile art. 103 Codul de procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea

Ibidem,p.47&.Pentru studiul instituţiei v. O. Ungureanu, op. ctf.^p.80-87.I. Leş, Tratat..., p. 297.

169

dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.- •

Aşadar art. 103 alin.l Codul de procedură civilă conţine definţia legală a sancţiunii cât şi cauzele ce se conturează ca excepţii. Desigur există şi alte texte legale ce conţin prevederi incidente în materie, precum art. 13 8, art 136, art 610 Codul de procedură civilă.

Sancţiunea decăderii nu este numai expres prevăzută, ci poate apărea şi virtual, prin norme care fixează termenul, ca în cazul art. 38 alin. 1 Codul de procedură civilă.

, Din acest considerent doctrina precizează că toate termenele, legale imperative sunt prezumate a fi statornicite sub sancţiunea decăderii.3^ '

Cbndiţiile esenţiale ale decăderii rezultă din chiar conţinutul art. 103 alin. 1 Codul de procedură civilă şi pot fi enunţate sintetic astfel:

.— existenţa unui termen imperativ care să impună obligaţia exercitării dreptului în interiorulracelui termen;

' - neexercitarea dreptului procedural înăuntrul acelui termenimperativ,legal; ■> -J; .> .. :*:< •-

- să nu existe o derogare expresă cfo la sancţiunea decăderii.31

Chiar dacă elementul timp este de esenţa decăderii, s-a observat în mod judicios în doctrină32 că sancţiunea intervine şi atunci când anumite acte trebuieiâcute într-o anumită ordine (de ex.: în materia probelor).

In ceea ce priveşte mijlocul prinxare se va invoca decăderea,- sunt incidente elementele chxaimscrise nulităţii. Aşadar, în cursul procesului, decăderea este invocată pe cale de excepţie^ cu distincţia de condiţii între excepţia absolută şi cea relativă şi ţinând cont de regula că sarcina probei revine celui care invocă excepţia. în acest sens, dacă norma încălcată este imperativă, decăderea poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, pe când, în cazul încălcării unei norme dispozitive, numai partea interesată poate invoca decăderea.

Aceeaşi distincţie se impune în privinţa momentului în care este invocată decăderea: dacă priveşte o normă imperativă, decăderea poate fi invocată în orice moment procesual, dar dacă priveşte o normă

dispozitivă, termenul limită îl reprezintă primul termen de judecată ce urmează termenului la care partea a luat cunoştinţă de motivul decăderii.

Dacă procesul s-a soluţionat în primă instanţă, decăderea poate fi invocată pe calea apelului iar dacă se soluţionează şi apelul, decăderea poate fi invocată pe calea recursului. Şi în acest caz, ca şi în materia nulităţii, se impune precizarea că, dacă decăderea priveşte o normă dispozitivă va putea fi invocată prin intermediul cererii de apel, respectiv de recurs, numai dacă a fost invocată în cursul judecăţii pe cale de excepţie.

Din însăşi definiţia decăderii rezultă ca efect al său, stingerea unui drept procedural ori, altfel spus, stingerea posibilităţii de punere în valoare a dreptului neexercitat în termenul legal.33

Trebuie subliniat că sancţiunea nu aduce atingere dreptului subiectiv ce se valorifică pe cale de acţiune dar poate duce indirect la pierderea dreptului la acţiune, în componenţa sa, dreptul de a obţine condamnarea pârâtului.34

Tot în cuprinsul art. 103 Codul de procedură civilă este prevăzută o cauză de înlăturare a efectelor decăderii, şi anume instituţia repunerii în termen. Aceasta presupune ca partea interesată să facă dovada că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să săvârşească respectivul act de procedură în termen. După cum legea nu distinge, apreciem că instituţia repunerii în termen este compatibilă oricărui act ce trebuie exercitat într-un termen, pentru care, în caz contrar se aplică sancţiunea decăderii.

Odată cu cererea de repunere în termen se arată şi motivele împiedicării iar un nou termen de 15 zile va curge de la data încetării împiedicării pentru a se efectua respectivul act de procedură (art. 103 alin. 2 Codul de procedură civilă).

Cererea de repunere în termen se soluţionează de instanţa competentă să efectueze actul de procedură ori să judece calea de atac şi se va pronunţa fie prin încheiere, fie prin hotărâre, după caz. De altfel, în doctrina mai veche,35 repunerea în termen a fost definită ca fiind posibilitatea pe care o are instanţa de a înlătura decăderea părţii, atunci

30 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 480.311. Leş, Tratat.., p. 298-303. .. *321. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 429.

170

331. Leş, Tratat..., p. 305.34 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p.483.351. Stoenescu; I. Zilberstein, op. cit., p.430.

171

când constată că au existat motive obiective care au împiedicat-o să introducă actul procedural în termenul legal.

Dat fiind că atât nulitatea, cât şi decăderea sunt sancţiuni procedurale care determină ineficacitatea actului nul, respectiv tardiv, cât şi faptul că atât decăderea cât şi prescripţia au ca efect stingerea drepturilor ce nu au fost exercitate în timpul prevăzut de lege, între cele trei instituţii se pot stabili anumite raporturi.

Pe de o parte există asemănări între nulitate şi decădere dar şi deosebiri de regim juridic între acestea.

Pe de altă parte, comparaţia între decădere şi prescripţie conduce la stabilirea atât a unor asemănări, cât şi a unor deosebiri.36

Pentru această analiză comparativă v^ V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p.484-487. 172

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

DOCTRINĂ

1. Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia,Cluj-Napoca, 1983.

2. Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil Subiecteledreptului civil, Casa de Editură şi Presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992.

3. T. Bodoaşcă, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă,Editura AII Beck, Bucureşti, 2002.

4. G. Boroi, Drept procesual civil, note de curs, voi. I, Editura Rom Jel SRL,1993.

5. G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, EdituraAII Beck, Bucureşti, 2001.

6. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Teoriagenerală, voi. I, Editura Naţional, 1996. ^

7. V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului deprocedură civilă prin O. U.G. nr. 138/2000 (I), în „Dreptul", nr. 1/2001.

8. V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, ediţia a Il-a,Editura AII Beck, Bucureşti, 2003. :

9. M. Condoiu, I. Dragne, Consideraţii cu privire la rolul activ aljudecătorului prin prisma modificărilor leg^i procesual-civile, în <

„CurierulJudiciar" nr. 1/2004.10. M. Constantinescu, M. Amzulescu, Drt.pt contencios constituţional,

Editura Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti, 2002. ll.M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovanu, I. Muraru, F. Vasilescu,

I. Vida, Constituţia României comentată şi adnotată, Regia autonomăMonitorul Oficial, Bucureşti, 1992,.- T

12. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, ConstituţiaRomâniei revizuită - comentarii şi explicaţii-, Editura AII Beck,Bucureşti, 2004.

173

13. M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

14. D. C. Dragoş, Recursul administrativ şi contenciosul administrativ,Editura AII Beck, Bucureşti, 2001.

15.Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, Editura Servo-Sat, Arad, 2001.16.Gh.Durac, Drept procesual civil. Actele de dispoziţie ale părţilor înprocesul civil, Editura Polirom, Iaşi, 1999. 17.1.P. Filipescu, Drept internaţional privat voi II, Editura Actami, Bucureşti 1997.18. S.Ghimpu, Gh. Breboi, Gh. Mohanu, A. Popescu, I. Sas, Dicţionar

juridic, Editura Albatros, Bucureşti, 1985.19. E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, vol.I, Institutul de Arte

Grafice „Lupta" N. Stoilă, Bucureşti, 1932.20. Hilsenrad, V.Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1957.21. Gh. Iancu, Contenciosul electoral constituţional, realitate şi perspective,

în A.U.B., 1993.22. Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura AH Beck, Bucureşti, 2001.23. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 1998. 24.1.Leş, Comentariile Codului de procedură civilă, Editura AH Beck, Bucureşti, 2001.25. Leş., Sancţiunile procedurale în procesul civil, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1997.26. R. Martin, Theorie generale du proces (Droit processuel), E.J.T.,

Semur-en-Auxois, 1983.27. F. Măgureanu, Drept procesual civil, Editura AH Beck, Bucureşti, 2004.28. Muram, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi Instituţii publice, ediţia a IX-a,

revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.29. V. Negru, D. Radu, Dreptul procesual civil, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1972.30. D. Radu, în Dicţionarul de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1983.31. Stoenescu, G. Pommb, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1966.32. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.33. M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Universitatea Creştină „Dimitrie

Cantemir", Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, Bucureşti, 2003.

34. M.Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Editura Rosetti,Bucureşti, 2002.

35. M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie,jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.

36. M. Tăbârcă, I. Dragne, Condiţiile de aplicare şi procedura de judecată acererii de recuzare întemeiată pe dispoziţiile ort 27 pct.7 Codul de procedură civilă.

37. G. Tocilescu, Curs de procedură civilă - Partea a II-a, Iaşi, 1889.38. O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil (la instanţa de fond),

ediţia a II-a, Editura Press, Bucureşti, 1997.39. O. Ungureanu, Nulităţile procedurile civile, Editura AII Beck, Bucureşti,

1998.40. S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2001.

JURISPRUDENŢĂ

41. Constituţia României 2003, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

42. Buletinul jurisprudenţei, 1997.43. Buletinul jurisprudenţei, 1998.44. Culegere de decizii pe anul 2000.45. Culegere de jurisprudenţă 1993-1994.46. Culegerea de practică judiciară în materie civilă 2000.47. Culegere de practică judiciară în materie comercială 1999.48. Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2000-2001.49. Culegere de practică Judiciară Comercială, Bucureşti, Editura Briliance,

Colecţia Lex Expert, Piatra-Neamţ, 200450. Codul deontologic al avocatului român adoptat de Congresul avocaţilor

din România în iunie 1999.51. „Justiţia populară" nr. 7/1956.52. Repertoriu de practică şi literatură juridică 1997-2000, voi. IV.

174 175