DĂNUŢ CORNOIU DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ

Ediţia a III-a revăzută şi adăugită

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CORNOIU, DĂNUŢ

Drept civil. Partea generală / Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Dănuţ Cornoiu – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

328p.; 20,5 cm. Bibliogr. ISBN 973-725-489-9

347(498)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Conf.univ.dr. DĂNUŢ CORNOIU

DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ

Ediţia a III-a revăzută şi adăugită

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

5

C U P R I N S

I. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA

DREPTULUI CIVIL ROMÂN Capitolul I. DEFINIŢIA, ROLUL, PRINCIPIILE

ŞI DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL

1. Definiţia dreptului civil ……………………... 15 1.1. Înţelesul noţiunii de drept civil ..………... 15 1.2. Definiţia dreptului civil ….……………… 16 2. Rolul dreptului civil …………….…………… 20 3. Principiile dreptului civil …………….……… 21 3.1. Categorii de principii …………………… 21 3.2. Principiile fundamentale ale dreptului civil 22 4. Delimitarea dreptului civil …………………... 26 4.1. Criteriile delimitării …………………….. 26 4.2. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri

de drept ………….…………….………...

28Capitolul II. IZVOARELE DREPTULUI CIVIL.

TEORIA LEGII CIVILE

Secţiunea I. Legea civilă ca izvor al dreptului civil 1. Noţiunea de izvor al dreptului civil ………… 34 1.1. Sensurile expresiei „izvor de drept civil” …. 34 1.2. Clasificarea izvoarelor dreptului civil ….. 35 Secţiunea a II-a. Aplicarea legii civile 1. Aplicarea legii civile în timp ………………... 42 1.1. Consideraţii generale …………….……... 42 1.2. Principiile fundamentale în materia aplicării

legii civile în timp .....................................

44 2. Aplicarea legii civile în spaţiu ………………. 48 3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor …… 51

6

Secţiunea a III-a. Interpretarea legii civile 1. Definiţia, necesitatea şi clasificarea

interpretării legii civile ………………………

52 1.1. Definiţia interpretării legii civile ……….. 52 1.2. Necesitatea interpretării legii civile …….. 53 1.3. Criterii de clasificare a interpretării …….. 54

II. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Capitolul I. NOŢIUNE, CARACTERE ŞI STRUCTURĂ 1. Definiţia raportului juridic civil ……………... 65 2. Caracterele raportului juridic civil …………... 65 3. Structura raportului juridic civil …………….. 67

Capitolul II. PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL 1. Noţiunea de părţi ale raportului juridic civil .. 68 2. Categoriile subiectelor de drept civil ………... 68 3. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea

subiectelor raportului juridic de drept civil ….

69 3.1. Determinarea subiectelor raportului

juridic civil ………………………………

69 3.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil 70 3.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil 76 4. Capacitatea civilă ..............................……….. 78 4.1. Noţiune …………………………………. 78 4.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice ...….. 78 4.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice …. 79Capitolul III. CONŢINUTUL RAPORTULUI

JURIDIC CIVIL 1. Noţiune .............................….......................… 80 2. Dreptul subiectiv civil ..............................…... 81 2.1. Noţiune ..................................................... 81 2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile .. 83 3. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea

drepturilor subiective civile. Abuzul de drept ...

91 3.1. Recunoaşterea drepturilor subiective civile 91 3.2. Ocrotirea drepturilor subiective civile ….. 92 3.3. Exercitarea drepturilor subiective civile … 94

7

4. Abuzul de drept ............................................... 95 5. Obligaţia civilă ...................…………………. 95 5.1. Noţiune …………………………………. 95 5.2. Clasificarea obligaţiilor civile …………... 96

Capitolul IV. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL 1. Noţiune ……………………………………… 101 2. Bunurile ……………………………………... 102 2.1. Noţiune …………………………………. 102 2.2. Clasificarea bunurilor …………………... 104

Capitolul V. IZVOARELE ŞI PROBA RAPORTURILOR JURIDICE CIVILE

1. Izvoarele raportului juridic civil concret ……. 122 1.1. Consideraţii introductive ……………….. 122 1.2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice

civile concrete …………………………...

123 2. Proba raportului juridic civil ………………... 125 2.1. Noţiuni generale ………………………… 125 2.2. Reglementarea şi importanţa probelor ….. 126 2.3. Obiectul probei şi sarcina probei ……….. 127 2.4. Condiţii de admisibilitate a probei ……… 129 2.5. Convenţiile asupra probelor …………….. 129 3. Mijloacele de probă …………………………. 130 3.1. Consideraţii generale …………………… 130 4. Înscrisurile …………………………………... 130 4.1. Noţiuni generale ………………………… 130 4.2. Clasificarea înscrisurilor ………………... 131 5. Înscrisul autentic …………………………….. 132 5.1. Noţiune …………………………………. 132 5.2. Puterea doveditoare …………………….. 133 6. Înscrisul sub semnătură privată ……………... 134 6.1. Noţiune …………………………………. 134 6.2. Condiţii speciale ………………………... 135 6.3. Forţa probantă a înscrisului sub semnătură

privată …………………………………...

137 6.4. Alte înscrisuri …………………………… 139 7. Mărturia testimonială ………………………... 139 7.1. Noţiune şi caracteristicile mărturiei …….. 139 7.2. Admisibilitatea probei cu martori ………. 140

8

8. Mărturisirea (Recunoaşterea) ……………….. 142 8.1. Definiţie ………………………………… 142 8.2. Felurile mărturisirii ……………………... 143 8.3. Problema indivizibilităţii mărturisirii …... 145 8.4. Puterea doveditoare a mărturisirii ………. 146 9. Prezumţiile …………………………………. 146 9.1. Noţiune …………………………………. 146 9.2. Clasificarea prezumţiilor ……………….. 147

III. ACTUL JURIDIC CIVIL

Capitolul I. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE

Secţiunea I. Noţiunea actului juridic civil 1.1. Definiţia actului juridic civil ……………. 149 1.2. Clasificarea actelor juridice civile ……… 150

Capitolul II. CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL Secţiunea I. Generalităţi 1. Definiţie ……………………………………... 163 2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil …. 164 Secţiunea a II-a. Capacitatea de a încheia actul

juridic civil 1. Noţiune. Reglementare ……………………… 165 Secţiunea a III-a. Consimţământul 1. Noţiune ……………………………………… 168 1.1. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa

juridică ....………………………………..

168 1.2. Formarea şi principiile voinţei juridice …. 168 1.3. Condiţiile de valabilitate a consimţământului 171 2. Viciile de consimţământ …………………….. 175 2.1. Eroarea ………………………………….. 175 2.1.1. Definiţie …………………………. 175 2.1.2. Clasificare ……………………….. 175 2.2. Dolul ……………………………………. 179 2.2.1. Definiţie şi reglementare ………….. 179 2.2.2. Clasificare ………………………… 180 2.2.3. Structura dolului …………………... 180 2.2.4. Condiţii ……………………………. 181 2.2.5. Proba dolului ……………………… 182

9

2.3. Violenţa …………………………………. 182 2.3.1. Definiţie şi reglementare ………….. 182 2.3.2. Clasificare ………………………… 183 2.3.3. Structura violenţei …………………. 184 2.3.4. Condiţiile violenţei ………………… 184 2.4. Leziunea ………………………………… 186 2.4.1. Definiţie şi reglementare …………... 186 2.4.2. Structura leziunii …………………... 187 2.4.3. Condiţii …………………………….. 188 2.4.4. Domeniul de aplicare ……………… 188 2.5. Comparaţie între viciile de consimţământ 188 Secţiunea a IV-a. Obiectul actului juridic 1. Definiţie ……………………………………... 189 2. Condiţiile de validitate a obiectului actului

juridic civil …………………………………..

191 Secţiunea a V-a. Cauza 1. Definiţie şi reglementare ……………………. 195 2. Elementele cauzei …………………………… 196 3. Condiţiile cauzei …………………………….. 197 4. Rolul cauzei …………………………………. 200 5. Proba cauzei …………………………………. 200 Secţiunea a VI-a. Forma actului juridic civil 1. Definiţie ……………………………………... 201 1.1. Principiul consensualismului …………… 201 1.2. Clasificarea condiţiilor de formă ……….. 202 2. Forma cerută ad validitatem ………………… 203 2.1. Justificare, caractere şi condiţii …………. 203 2.2. Aplicaţii ale formei ad validitatem ……... 204 3. Forma cerută ad probationem ………………. 205 3.1. Noţiune şi justificare ……………………. 205 3.2. Aplicaţii ………………………………… 206 4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi 206 4.1. Noţiune şi justificare ……………………. 206 4.2. Aplicaţii ale formei pentru opozabilitate

faţă de terţi ………………………………

207 Secţiunea a VII-a. Modalităţile actului juridic civil 1. Definiţie ……………………………………... 207 1.2. Caracterul modalităţilor ………………… 208 1.3. Utilitate practică ………………………… 208

10

2. Termenul ……………………………………. 209 2.1. Definiţie şi reglementare………………… 209 2.2. Clasificare ………………………………. 210 2.3. Efectele termenului ……………………... 211 3. Condiţia ……………………………………... 212 3.1. Definiţie şi reglementare ………………... 212 3.2. Clasificare ………………………………. 213 3.3. Efectele condiţiei ……………………….. 215 3.4. Comparaţie între termen şi condiţie …….. 218 4. Sarcina ………………………………………. 218 4.1. Definiţie şi reglementare ………………... 218 4.2. Clasificare ………………………………. 219 4.3. Comparaţie între condiţie şi sarcină ……. 220

Capitolul III. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL Secţiunea I. Noţiunea şi determinarea efectelor

actului juridic civil 1. Noţiune şi reglementare ……………………... 221 2. Noţiune – determinare efecte ………………... 222 3. Determinarea efectelor actului juridic civil …. 223 Secţiunea a II-a. Principiile efectelor actului

juridic civil 1. Definiţie şi fundament ………………………. 224 2. Principiul forţei obligatorii ………………….. 225 2.1. Noţiune şi fundament …………………… 225 2.2. Excepţii …………………………………. 226 3. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil .. 226 3.1. Definiţie şi fundament ………………….. 226 3.2. Excepţii …………………………………. 227 4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil 228 4.1. Definiţie şi justificare …………………... 228 4.2. Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză …. 229 4.3. Excepţii de la principiul relativităţii

efectelor actului juridic civil …………….

232 4.3.1. Noţiune şi categorii de excepţii … 232 4.3.2. Excepţiile aparente de la principiul

relativităţii ………………………...

232 4.3.3. Excepţiile reale …………………... 236

11

Capitolul IV. NULITATEA ACTULUI JURIDIC Secţiunea I. Noţiunea nulităţii actului juridic civil 1. Definiţie şi reglementare ……………………. 237 2. Funcţiile nulităţii ……………………………. 239 3. Evoluţia concepţiei despre nulitate ………….. 239 4. Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze

de ineficacitate a actelor juridice civile ……...

241 4.1. Nulitate-rezoluţiune …………………….. 241 4.2. Nulitate – reziliere ……………………… 242 4.3. Nulitate – revocare ……………………… 242 4.4. Nulitate – caducitate ……………………. 243 4.5. Nulitate – inopozabilitate ……………….. 243 4.6. Nulitate – reducţiune ……………………. 244 Secţiunea a II-a. Clasificarea nulităţilor 1. Criterii de clasificare ………………………... 245 Secţiunea a III-a. Efectele nulităţii 1. Definiţie şi reglementare ……………………. 252 2. Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor … 254 3. Principiile de drept care înlătură regula

quod nullum est, nullum producit efectum …..

258

IV. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ Capitolul I. NOŢIUNEA ŞI EFECTUL

PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE Secţiunea I. Noţiunea prescripţiei extinctive 1. Definiţie ……………………………………... 262 2. Reglementare ………………………………... 263 3. Caracterul normelor juridice privitoare

la prescripţia extinctivă .....................………...

264 4. Natura juridică a prescripţiei extinctive …….. 266 5. Delimitarea prescripţiei extinctive ………….. 267 Secţiunea a II-a. Efectul prescripţiei extinctive 1. Controversa privind efectul prescripţiei extinctive 270 2. Principiile prescripţiei extinctive …………… 272

Capitolul II. DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE Secţiunea I. Noţiune şi criterii de determinare 1. Noţiune ……………………………………… 274 2. Criterii de determinare ………………………. 274

12

Secţiunea a II-a. Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale

1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă .. 275 2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale 276 Secţiunea a III-a. Domeniul prescripţiei extinctive

în cadrul drepturilor nepatrimoniale 1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor

personale nepatrimoniale …………………….

278 Secţiunea a IV-a. Probleme speciale privind

domeniul prescripţiei extinctive 1. Apărarea dreptului subiectiv civil pe calea

excepţiei ……………...…………….…………

279 2. Acţiunea în constatare ………………………. 280 3. Acţiunile mixte ……………………………… 281 4. Dualitatea de acţiuni ………………………… 281 5. Acţiunea în repararea unei daune morale …… 281 6. Acţiunea în restituire ca urmare a anulării unui

act juridic civil ……………………………….

282 7. Acţiunea în protecţia unor drepturi reale

principale (dreptul de proprietate) …………...

282 8. Acţiunea privind un drept secundar …………. 283 9. Acţiunile în materie de carte funciară ………. 283 10. Prescripţia extinctivă în materie succesorală 284

Capitolul III. TERMENELE PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE Secţiunea I. Noţiune şi clasificare 1. Noţiune ……………………………………… 285 2. Clasificare …………………………………… 285 Secţiunea a II-a. Termenele generale de prescripţie

extinctivă 1. Precizări prealabile ………………………….. 286 2. Termenul general de prescripţie de 3 ani,

aplicabil acţiunilor personale care însoţesc drepturile subiective civile de creanţă ……….

287 3. Termenul de prescripţie de 30 ani, aplicabil

acţiunilor reale prescriptibile extinctiv ………

288 Secţiunea a III-a. Termenele speciale aplicabile

acţiunilor personale nepatrimoniale şi celor întemeiate pe drepturi de creanţă

1. Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale …………………….

289

13

2. Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale întemeiate pe drepturi de creanţă …

289

Capitolul IV. ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE Secţiunea I. Regula generală privind începutul

prescripţiei extinctive ……………..

293 Secţiunea a II-a. Reguli speciale privind începutul

prescripţiei dreptului la acţiune 1. Ipoteza dreptului subiectiv pur şi simplu ……. 293 2. Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un

termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă

294 3. Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită

şi cazuri asimilate ……………………………

295 4. Ipoteza acţiunii în declararea nulităţii ………. 297 5. Ipoteza răspunderii pentru viciile unui lucru,

unei lucrări sau construcţii …………………...

298 6. Alte reguli speciale ………………………….. 299

Capitolul V. SUSPENDAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I. Noţiunea şi cauzele suspendării 1. Noţiune ……………………………………… 301 2. Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive 301 Secţiunea a II-a. Efectele suspendării prescripţiei 1. Efectele generale ale suspendării ……………. 304 2. Efectul special al suspendării ……………….. 305

Capitolul VI. ÎNTRERUPEREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I. Noţiunea şi cauzele întreruperii prescripţiei

1. Noţiune ……………………………………… 306 2. Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive 306 Secţiunea a II-a. Efectele întreruperii prescripţiei

extinctive ……………………...

307Capitolul VII. REPUNEREA ÎN TERMENUL

DE PRESCRIPŢIE Secţiunea I. Noţiunea repunerii în termen 1. Noţiune şi reglementare …………………….. 309

14

Secţiunea a II-a. Domeniul, termenul şi efectul repunerii în termenul de prescripţie

1. Domeniul repunerii în termen ………………. 313 2. Termenul de repunere în termenul de prescripţie 318 3. Efectul repunerii în termenul de prescripţie … 319

Capitolul VIII. ÎMPLINIREA (CALCULUL) PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

1. Noţiune ……………………………………… 321 2. Conţinutul regulilor de calcul al termenelor

de prescripţie ………………………………...

321 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ………………………………. 323

15

I. PRIVIRE GENERALĂ

ASUPRA DREPTULUI CIVIL ROMÂN

Capitolul I

DEFINIŢIA, ROLUL, PRINCIPIILE ŞI DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL

1. Definiţia dreptului civil

1.1. Înţelesul noţiunii de drept civil În relaţiile sociale s-a simţit nevoia unor reglementări care

constituie norme juridice. Relaţiile sociale reglementate prin norme juridice formează raporturile juridice.

Din nevoia de a se reglementa relaţiile juridice s-au creat norma juridică, norma de drept, dreptul.

Raporturile juridice izvorăsc din acţiunile voluntare sau involuntare ale oamenilor sau din evenimente şi fapte materiale (naştere, moarte etc.) şi produc, pentru persoanele care participă la aceste raporturi, drepturi pentru unii şi obligaţii pentru alţii.

Noţiunea de drept civil este susceptibilă de mai multe înţelesuri1.

1 C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.2, Bucureşti, 1928, p.1-3; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Şansa, Bucureşti, 1999, p.34; Mircea Mureşan, Drept civil. Partea generală, Ed. S.C. Cordial S.R.L., Cluj-Napoca, 1992, p.5-6; Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.1; Ovidiu Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.1-2.

16

Într-o primă accepţiune, prin drept civil înţelegem ansamblul unor norme de conduită a căror respectare este impusă prin forţa de constrângere a organului care deţine autoritatea în comunitatea socială – în sensul de drept obiectiv.

Într-o a doua accepţiune, prin drept civil înţelegem posibi-litatea, facultatea recunoscută de norma juridică unui participant la raportul juridic de a se bucura de o anumită conduită sau de a pretinde o anumită conduită (subiect activ) de la celalalt parti-cipant la raporturi juridice (subiect pasiv), deci în înţelesul de drept subiectiv, care aparţine titularului acelui drept. În acest sens se poate vorbi de drepturi patrimoniale (exprimate valoric), cum sunt drepturile de proprietate sau drepturile de creanţă, şi de drepturi nepatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu, la viaţă etc.). Subiectul activ sau pasiv poate fi o persoană fizică (indi-viduală) sau juridică (colectivă).

Într-o a treia accepţiune, noţiunea de drept civil este folosită în sensul de ştiinţă juridică, de disciplină socială care studiază dreptul obiectiv şi drepturile subiective, în contextul general al cunoaşterii umane.

1.2. Definiţia dreptului civil

În literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii2 cu privire la dreptul civil, ca ramură a sistemului

2 M. B. Cantacuzino, Elemente de drept civil, Ed. All Educational,

1998, p.12-13: „Raporturile prin care membrii unei societăţi vin în contact unii cu alţii sunt de două naturi. Indivizii din sânul unei societăţi se întâlnesc întâi cu privire la interesele lor individuale, şi în asemenea caz dreptul intervine cu reglementarea şi cu sancţiunile sale pentru ca ciocnirea intereselor individuale să nu fie în contradicţie cu binele obştesc. Aceste raporturi formează obiectul dreptului civil sau mai exact privat, cu ramificaţiunea dreptului comercial privitor la raporturile deri-vate din acte de comerţ”; D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu

17

dreptului românesc3. Dar definiţiile oferite, deşi asemănătoare – prin utilizarea unui număr de elemente existente în fiecare dintre ele –, se deosebesc fie prin utilizarea unor formule care nu întotdeauna sunt potrivite, fie prin adăugarea unor elemente diferite de la o definiţie la alta.

Evidenţiem aici definiţia potrivit căreia dreptul civil este un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile principalele legislaţiuni străine, în ziarul „Curierul judiciar”, Tomul I, ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. Tipografiei, p.34, se preciza că „Dreptul civil sau privat este acela care reglementează raporturile particulare dintre ei şi care este propriu unei naţiuni”; M. Rarincescu, în lucrarea Noţiuni de drept civil, vol. I, p.26, arată că „dreptul civil este acea ramură a dreptului pozitiv care se ocupă numai de acele raporturi dintre oameni în care oamenii lucrează ca simpli particulari”; I. Dogaru, în lucrarea Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele de drept civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p.11, precizează că „dreptul civil este acea ramură a dreptului unitar român care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale ce constituie obiectul de reglementare juridică între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică”; E. Lupan, în lucrarea Drept civil. Teoria generală, Cluj-Napoca, 1992, p. 9, defineşte dreptul civil ca „acea ramură de drept, care înmănunchează normele juridice ce reglementează relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se găseau pe poziţie juridică de egalitate, precum şi condiţia juridică a subiectelor de drept”; M. Mureşan, în lucrarea Drept civil. Partea generală, Ed. S.C. Cordial SRL, Cluj-Napoca, 1992, p.8, arată că „dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează, pe de o parte, acele raporturi juridice patrimoniale în care părţile apar ca subiecţi egali (nesubordonaţi unul altuia), iar pe de altă parte, acele raporturi personale (nepatrimoniale) în care se manifestă individualitatea persoanei fizice şi a persoanelor juridice în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile”.

3 Prin sistemul dreptului românesc înţelegem totalitatea normelor juridice adoptate de statul român rânduite în cadrul ramurilor de drept, care, la rândul lor, sunt alcătuite din instituţii juridice.

18

patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică4.

Din cuprinsul definiţiei de mai sus rezultă următoarele ele-mente definitorii ale dreptului civil:

În primul rând, dreptul civil este o ramură a sistemului de drept românesc, adică o totalitate de norme juridice. Acestea sunt cuprinse în izvoarele dreptului civil (Codul civil şi alte legi), care formează conţinutul dreptului civil.

Normele juridice civile sunt grupate pe categorii care reglementează subdiviziuni ale obiectului de drept civil, adică sunt ordonate în instituţii ale dreptului civil.

Instituţiile dreptului civil sunt următoarele: • raportul juridic civil; • actul juridic civil; • prescripţia extinctivă; • subiectele dreptului civil; • drepturile reale principale; • obligaţiile civile în general; • contractele civile speciale; • dreptul de proprietate intelectuală; • succesiunile. Cel de-al doilea element priveşte obiectul dreptului civil.

Acesta este format din raporturi juridice patrimoniale şi raporturi juridice nepatrimoniale ce se stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice.

Sunt raporturi juridice patrimoniale acele raporturi sociale care au un conţinut economic şi o valoare exprimată în bani (exemple: raporturi de proprietate, de moştenire, obligaţii pecuniare etc.).

Sunt raporturi juridice nepatrimoniale acele raporturi so-ciale care sunt lipsite de un conţinut economic, deci al căror

4 Gh. Beleiu, op. cit., p.31.

19

conţinut nu poate fi evaluat în bani (exemplu, cele legate de numele persoanei, de starea civilă etc.).

De menţionat este faptul că dreptul civil nu reglementează toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale din societate. Şi alte ramuri de drept au obiectul format din raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale, ca, de exemplu, dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul financiar etc.

Distincţia dintre raporturile patrimoniale şi raporturile nepatrimoniale aparţinătoare dreptului civil, faţă de alte ramuri de drept, se face, aşa cum s-a subliniat în literatura juridică5, pe două căi:

a) prin autodelimitarea obiectului de către normele fiecărei ramuri de drept; ea este opera legiuitorului. Ipoteza unei norme juridice cuprinde raportul la care ea se aplică; prin însumarea acestor ipoteze se obţine obiectul ramurii de drept;

b) prin delimitarea unei ramuri de drept faţă de celelalte ramuri de drept; ea este opera jurisprudenţei şi a doctrinei.

Pentru o analiză a obiectului dreptului civil, apare necesară o enunţare a subcategoriilor raporturilor patrimoniale, pe de o parte, şi a raporturilor nepatrimoniale, pe de altă parte.

Componentele raporturilor patrimoniale sunt: • raporturile reale, adică acele raporturi care au în

conţinutul lor drepturile reale (exemplu: dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale);

• raporturile obligaţionale, adică acele raporturi care au în conţinutul lor drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor, act juridic sau fapt juridic.

Componentele raporturilor nepatrimoniale civile sunt: • raporturile care privesc existenţa şi integritatea subiectelor

de drept civil, respectiv acelea care au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la viaţă, sănătate, reputaţie etc.;

5 Gh. Beleiu, op. cit., p.33.

20

• raporturile de identificare, ce au în conţinutul lor drepturile prin care se individualizează subiectele de drept civil: dreptul la domiciliu, la nume, reşedinţă etc.;

• raporturile de creaţie intelectuală – acestea au în con-ţinutul lor drepturile personale nepatrimoniale ce au ca izvor opera ştiinţifică, literară, artistică sau invenţia.

După felul subiectelor lor, raporturile civile pot fi grupate în: raporturi numai între persoane fizice; raporturi numai între persoane juridice; raporturi mixte: între persoane fizice şi per-soane juridice.

Cel de al treilea element priveşte subiectele raporturilor de drept civil – persoanele fizice şi persoanele juridice, fără ca acestea să întrunească anumite calităţi speciale.

Al patrulea element, care evidenţiază cel mai bine specificul raporturilor de drept civil, îl constituie poziţia de egalitate juridică a subiectelor, ceea ce înseamnă că una dintre părţi nu se subordonează celeilalte.

2. Rolul dreptului civil

Dreptul civil are rolul de drept comun faţă de celelalte ramuri de drept, întrucât în lipsa unor reguli proprii care să reglementeze o anumită situaţie a unui raport juridic se apelează la reglementările dreptului civil6.

6 Recunoaşterea paternităţii – instituţie juridică reglementată de dreptul familiei (art.57 alin.2 din Codul Familiei) – poate fi făcută şi prin testament, instituţie specifică dreptului civil. (Decizia civilă nr.856/1989 a Tribunalului Suprem, în Cristiana Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei (Practică judiciară adnotată), Edit Press „Mihaela” SRL, Bucureşti, 1999, p.322 – 323).

În acelaşi context, art.48 alin.2 şi art.57 alin.2 din Codul Familiei conţin o exprimare generică, iar în lipsa unei precizări de text, se poate admite că recunoaşterea filiaţiei poate fi făcută prin testament autentic, olograf sau mistic.

21

Dreptul civil constituie cea mai importantă ramură a dreptului7, deoarece cuprinde în reţeaua normelor sale întreaga viaţă omenească. Din momentul naşterii sale şi până la moarte, omul este supus normelor dreptului civil, care îi apără deopotrivă viaţa, integritatea şi interesele legitime, capacitatea sa juridică de a intra în raporturi personale sau patrimoniale cu semenii săi. Dreptul civil are un rol moralizator prin sancţionarea abuzului de drept şi apărarea bunei-credinţe în raporturile juridice.

În accepţia sa ca ştiinţă a dreptului, dreptul civil ajută la aplicarea corectă a legii, la continua perfecţionare a legislaţiei civile, precum şi la formarea specialiştilor în domeniul dreptului.

3. Principiile dreptului civil

3.1. Categorii de principii

În dreptul civil îşi găsesc aplicare trei categorii de prin-cipii8: principiile fundamentale ale dreptului român; principiile fundamentale ale dreptului civil român; principii ale uneia sau mai multor instituţii de drept civil.

Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga legislaţie a României, fiind consacrate de legea fundamentală, precum şi în alte legi mai importante. Aceste principii sunt9: principiul democraţiei, prin-cipiul egalităţii în faţa legii, principiul legalităţii, principiul separaţiei puterilor în stat.

Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt idei de bază aplicabile tuturor instituţiilor dreptului civil. Acestea sunt:

7 M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1997, p.13. 8 Constituţia României, revizuită prin Legea nr.429/2003, apro-

bată prin Referendumul Naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.3 din 22 octombrie 2003.

9 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998, p.112–125.

22

principiul proprietăţii; principiul egalităţii în faţa legii civile; principiul îmbinării intereselor personale, individuale cu cele obşteşti, generale; principiul ocrotirii drepturilor subiective civile ori al garantării lor10.

Principiile instituţiilor de drept civil sunt idei de bază care se aplică fie numai într-o instituţie, fie în două sau mai multe instituţii ale dreptului civil. Exemplificăm câteva asemenea principii: principiul consensualismului privitor la forma actului juridic; principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda); principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii, care privesc efectele actului juridic; principiul bunei-credinţe, întâlnit în mai multe materii ale dreptului civil (drepturi reale, răspundere civilă etc.); principiul proximităţii gradului de rudenie, ca principiu specific devoluţiunii succesorale legale.

3.2. Principiile fundamentale ale dreptului civil

a) Principiul proprietăţii Acest principiu este înscris în Constituţia României din

2003, în Codul civil şi alte legi. Astfel, art.44 alin.2 din Constituţie prevede că proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular. Art.136 alin.2 din Constituţie prevede că proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

Potrivit art.480 Cod civil, „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”. Art.481 Cod civil

10 În doctrină se mai reţine ca principiu fundamental al dreptului civil şi principiul „exercitării drepturilor subiective civile cu bună-credinţă” (T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.14); Ovidiu Ungureanu, în op. cit.,p.12, enumeră şi alte principii, ca: principiul consensualismului privitor la forma actului juridic; principiul irevocabilităţii şi relativităţii privind efectele actului juridic; principiul forţei obligatorii.

23

prevede că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.

Dreptul civil reglementează conţinutul dreptului de pro-prietate cu cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Apărarea dreptului de proprietate se face prin acţiunea în reven-dicare, iar apărarea posesiei, prin acţiunile posesorii.

În conformitate cu prevederile Legii nr.213/199811 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările ulterioare, dreptul de proprietate are două forme: dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată.

Dreptul de proprietate privată se împarte în: drept de pro-prietate particulară, atunci când el aparţine persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular, şi drept de proprietate privată al statului, precum şi altor persoane juridice înfiinţate de către stat sau autorităţile locale.

Sediul materiei cu privire la proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale îl constituie Legea nr.15/199012 pri-vind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare, Ordonanţa de Urgenţă nr.30/199713 privind reorganizarea regiilor autonome, cu modificările ulterioare.

O importanţă deosebită pentru consacrarea dreptului de proprietate asupra terenurilor au Legea nr.18/199114, legea fondului funciar, precum şi Legea nr. 10/200115 cu privire la imobilele preluate în mod abuziv de statul român în perioada 6.03.1945-22.12.1989.

11 Publicată în M.Of. nr. 448 din 22 noiembrie 1998. 12 Publicată în M.Of. nr. 98 din 8 august 1990. 13 Publicată în M.Of. nr. 125 din 19 iunie 1997. 14 Republicată în M.Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998 şi modificată prin

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005).

15 Republicată în M.Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005.

24

b) Principiul egalităţii în faţa legii civile Reglementarea acestui principiu o găsim, pentru persoanele

fizice, în art.4 alin.2 din Decretul nr.31/195416 privitor la per-soanele fizice şi juridice, potrivit căruia „Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii”.

Cât priveşte persoanele juridice, acest principiu trebuie înţeles în sensul că toate persoanele juridice dintr-o anumită categorie se supun, în mod egal, normelor juridice edictate pentru reglementarea acelei categorii de persoane juridice17.

Art. 16 din Constituţie consacră, cu caracter general, prin-cipiul egalităţii în faţa legii.

c) Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale Acest principiu acţionează în toate raporturile juridice

civile, fiind consacrat atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice.

Art.1 alin.1 din Decretul nr.31/1954 statuează că „drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire…”, iar art.3 alin.2 din acelaşi act normativ prevede că drepturile civile „pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”.

În art.26 lit. e din Decretul nr.31/1954 se prevede că este persoană juridică acel colectiv de oameni care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării „unui scop, în acord cu interesul obştesc”.

În situaţia în care drepturile civile sunt exercitate cu încăl-carea acestui principiu, suntem în prezenţa abuzului de drept, care se sancţionează potrivit legii civile. Art. 26, 37, 41 etc. din Constituţie consacră acest principiu.

16 Publicat în M. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954. 17 Gh. Beleiu, op. cit., p.39.

25

d) Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile. Acest principiu este consacrat atât de dispoziţii cu caracter intern, cât şi de dispoziţii cu caracter internaţional.

În categoria dispoziţiilor cu caracter intern enumerăm: art.20, art.21 din Constituţie, precum şi art.3 alin.1 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia „drepturile civile sunt ocrotite de lege”. Acelaşi act normativ consacră Cap. III, intitulat Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale, ocrotirii drepturilor per-sonale nepatrimoniale pe cale civilă.

Normele constituţionale fac parte din categoria dispoziţiilor cu caracter intern ce consacră principiul mai sus menţionat. Potrivit acestora, „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”. „Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”18.

În categoria dispoziţiilor cu caracter internaţional, amintim articolul 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, potrivit căruia „toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii…”.

Garantarea drepturilor subiective civile este prevăzută şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale19.

Convenţia cu privire la drepturile copilului20 face parte din categoria dispoziţiilor cu caracter internaţional care statuează că „statele părţi se angajează să respecte drepturile care sunt anunţate în prezenta convenţie şi să le garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a

18 I. Dogaru, op. cit., p.22. 19 Ratificată de România prin Legea nr.30/1994, publicată în

M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994. 20 Republicată în M. Of. nr.314 din 13 iunie 2001 şi ratificată

prin Legea nr.18/1990.

26

copilului sau a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor mate-rială, incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie”.

Restabilirea dreptului subiectiv civil, atunci când are loc încălcarea lui, se poate obţine pe calea procesului civil21.

4. Delimitarea dreptului civil

4.1. Criteriile delimitării În aplicarea corectă a normei juridice în raporturile ce

intervin între subiectele de drept, urmează să se stabilească ramura de drept căreia îi aparţine raportul juridic în discuţie, în funcţie de: obiectul de reglementare; metoda de reglementare; calitatea subiectelor; caracterul normelor juridice; caracterul sancţiunilor; principiile.

Obiectul de reglementare. În dreptul civil, obiectul de reglementare priveşte raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale, drepturile subiective care se nasc din aceste raporturi şi obli-gaţiile corespunzătoare subiecţilor pasivi. Nu toate raporturile patrimoniale intră în obiectul dreptului civil, ci numai cele reale şi obligaţionale.

De asemenea, nu toate raporturile nepatrimoniale constituie obiect de reglementare pentru dreptul civil, ci numai cele care privesc:

a) existenţa şi integritatea persoanelor; b) individualizarea ori identificarea persoanelor; c) creaţia intelectuală, realizată de subiectele individuale şi

cele colective, de drept civil. Metoda de reglementare, în raporturile civile, este înte-

meiată pe egalitatea juridică a părţilor şi constă în modalitatea de influenţare a raporturilor sociale, de către stat, prin edictarea normelor juridice.

21 V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p.13.

27

Există însă şi alte ramuri de drept care folosesc metoda egalităţii juridice a părţilor, iar pentru unele ramuri de drept se folosesc atât metoda egalităţii părţilor, cât şi metoda subordonării (de exemplu, dreptul administrativ).

Dat fiind faptul că nu toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, iar metoda egalităţii juridice a părţilor nu este aplicată exclusiv de dreptul civil, este necesar să se recurgă la alte criterii de delimitare.

Calitatea subiectelor22 poate reprezenta un criteriu de departajare a dreptului civil de alte ramuri de drept, în măsura în care acestea ar impune subiectelor raporturilor juridice o calitate specială (exemplu, comerciant, organ al puterii legislative), ţinând seama că normele dreptului civil nu pretind subiectelor o anumită calitate, fiind suficientă aceea de persoană fizică sau persoană juridică.

Caracterul normelor juridice în materia dreptului civil este permisiv23 (dispozitiv sau supletiv) şi în mod excepţional este imperativ sau prohibitiv.

22 G. Boroi, op. cit., p.8. 23 Normele permisive nici nu impun, nici nu interzic săvârşirea

unei acţiuni, lăsând la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe care voiesc a o urma din mai multe variante posibile indicate de lege. Un exemplu de normă permisivă îl constituie art.1296 Cod civil, alin.1 şi 2: „Vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea ca obiect două sau mai multe lucruri alternative”, sau, potrivit art.685 Cod civil, „succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu de inventar”.

Normele supletive sunt acele reglementări legale care, în anumite situaţii, permit ca persoanele singure să-şi aleagă conduita de urmat şi numai în situaţia în care nu şi-au ales singure această conduită, se vor aplica prevederile normei. Exemplu, art.1305 Cod civil: „Spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsa de stipulaţie contrară” sau art.1319 Cod civil, care statuează că: „Predarea trebuie să se facă la locul unde se afla lucrul vândut în timpul vânzării dacă părţile nu s-au învoit altfel”.

28

Caracterul sancţiunilor în dreptul civil se referă la restabi-lirea dreptului subiectiv încălcat: dacă este de natură patrimonială, prin nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau, după caz, revocarea actului care a generat nesocotirea acelui drept ori prin repararea prejudiciului cauzat titularului dreptului, iar dacă dreptul este de natură nepatrimonială, şi prin încetarea acţiunii vătămătoare.

Principiile proprii unei ramuri de drept constituie, de asemenea, un criteriu de delimitare. În general, fiecare ramură de drept îşi are cristalizate principiile care-i orientează acţiunea într-un anumit domeniu al relaţiilor sociale.

Dacă într-un anumit caz sunt identificate principii funda-mentale ale dreptului civil, s-ar putea trage concluzia, până la proba contrară, că ne găsim în prezenţa unui raport juridic civil.

4.2. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

Dreptul constituţional şi dreptul civil Deşi între dreptul civil şi dreptul constituţional24 există

deosebiri, totuşi între acestea există şi puncte comune: bunăoară,

Normele imperative sunt acelea care, prohibitiv sau onerativ, stabilesc o conduită univocă şi strict determinată de la care subiectul raportului de drept civil nu se poate abate decât asumându-şi riscul sancţiunii prevăzute de lege. Exemplu, art.1312 Cod civil: „Vânzătorul este dator să explice curat îndatoririle ce înţelege a lua asupra-şi. Orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului”; art.813 Cod civil prevede: „Toate donaţiile se fac prin act autentic”.

Normele prohibitive interzic săvârşirea unor acţiuni. Exemplu, art.5 Codul familiei: „Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”, sau art.1513 Cod civil: „Este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. Asemenea, nulă este convenţia prin care s-a stipulat că unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierdere (clauza leonină)”. În materie de moştenire, pactul asupra unei succesiuni viitoare este lovit de nulitate absolută – art.965 Cod civil.

24 Gh. Beleiu, op. cit., p.42-43; I. Dogaru, op. cit., p.23-24; G. Boroi, op. cit., p.9; P. M. Cosmovici, op. cit., p.l7-20.

29

dreptul constituţional cuprinde norme care consacră unele principii ale dreptului civil; principalele drepturi şi libertăţi ale omului, înscrise în legea fundamentală, sunt şi drepturi subiective civile ale persoanelor fizice; organele de stat, menţionate în Constituţie, sunt în marea lor majoritate persoane juridice, deci şi subiecte ale raportului juridic civil; garanţiile juridice ale drepturilor subiective civile sunt stabilite de Constituţie.

Subiectele de drept constituţional se află, de regulă, într-o relaţie de subordonare, în timp ce subiectele de drept civil se află pe poziţie de egalitate juridică; în dreptul constituţional sunt pre-ponderente raporturile nepatrimoniale, în timp ce în dreptul civil sunt preponderente raporturile patrimoniale; normele dreptului constituţional au, în majoritatea lor, un caracter imperativ, cele ale dreptului civil sunt preponderent dispozitive; în dreptul constituţional, subiectele au o calitate specială, aceea de organ de stat, pe când, în dreptul civil, subiectele sunt persoane fizice şi juridice; sancţiunile în dreptul constituţional nu implică un proces, în timp ce restabilirea dreptului subiectiv încălcat are loc, de regulă, prin declararea procesului civil.

Dreptul administrativ şi dreptul civil Dreptul administrativ este ramura de drept ce conţine nor-

mele care reglementează condiţiile realizării puterii executive în statul nostru.

Delimitarea celor două ramuri rezultă din următoarele si-tuaţii: în dreptul civil predomină raporturile patrimoniale, pe când în dreptul administrativ sunt majoritare drepturile nepatrimoniale; dreptul administrativ conţine norme care reglementează condiţiile realizării puterii executive în statul nostru, pe când normele dreptului civil reglementează raporturile patrimoniale şi raporturile personale nepatrimoniale în care poziţia părţilor este de egalitate juridică; în raportul de drept administrativ, părţile se află într-un raport de subordonare, pe când în dreptul civil părţile se află pe poziţii de egalitate juridică; în dreptul civil predomină normele

30

dispozitive, iar în dreptul administrativ sunt preponderente normele imperative; dreptul administrativ are sancţiuni proprii, precum amenda contravenţională, închisoarea contravenţională, confiscarea.

Dreptul civil şi dreptul financiar Dreptul financiar25 este ansamblul normelor juridice care

reglementează raporturile sociale ce izvorăsc din activitatea de constituire şi utilizare a sumelor cuprinse în bugetul statului.

Delimitarea dreptului civil de dreptul financiar se mate-rializează în următoarele aspecte: în dreptul financiar, normele sunt preponderent imperative, în timp ce, în dreptul civil, sunt preponderent dispozitive; asemănător dreptului civil, majoritatea raporturilor reglementate de dreptul financiar au caracter patrimonial; deosebit de dreptul civil (în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică), în raporturile de drept financiar părţile sunt pe poziţie de subordonare; în raporturile de drept financiar, întotdeauna, o parte este un organ al statului cu atribuţii fiscale; dreptul financiar are sancţiuni proprii, precum majorarea pentru întârziere în plata impozitelor, în timp ce sancţiunea specifică dreptului civil este acţiunea în justiţie.

Dreptul civil şi dreptul comercial Dreptul comercial este acea ramură de drept ce conţine

normele juridice care reglementează raporturile ce izvorăsc din actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate de lege ca fapte de comerţ, precum şi raporturile la care participă persoanele ce au calitatea de comerciant26.

Între cele două ramuri de drept există numeroase asemănări, care fac dificilă delimitarea acestora. Cu toate acestea, există suficiente deosebiri care asigură delimitarea lor, şi anume: ca şi

25 I. Gliga, Drept financiar, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p.17. 26 St. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti,

1995, p.2-3.

31

dreptul civil, dreptul comercial reglementează raporturi patri-moniale şi nepatrimoniale, iar subiectele acestor raporturi se află pe poziţie de egalitate juridică. Totuşi, raporturile juridice comerciale se particularizează – faţă de cele civile – în sensul că cel puţin una dintre părţi are calitatea specială de comerciant şi că izvorul constă într-un act sau fapt de comerţ27; deşi instituţia juridică a contractului este asemănătoare, totuşi, contractelor comerciale li se aplică o serie de reguli derogatorii de la dreptul comun, ca, de exemplu, proba contractului, regimul răspunderii contractuale, punerea în întârziere etc.; cu toate că ambele ramuri de drept cunosc sancţiunea răspunderii, există totuşi deosebiri de regim juridic între răspunderea civilă şi răspunderea comercială.

Dreptul civil şi dreptul familiei Dreptul familiei este ramura care reglementează raporturile

personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei28.

Din cele menţionate rezultă că între dreptul civil şi dreptul familiei există atât asemănări, cât şi deosebiri, ce se materia-lizează în următoarele aspecte: în dreptul civil, dominante sunt raporturile patrimoniale, pe când în dreptul familiei majoritare sunt raporturile nepatrimoniale; ambele ramuri utilizează metoda egalităţii juridice, cu toate că în dreptul familiei există o nuanţă aparte atunci când este vorba de raportul dintre părinte şi copil; în dreptul familiei se cere o calitate specială a subiectelor sale (soţ, părinte, copil etc.), în timp ce, în dreptul civil, subiectul este necircumstanţiat; în dreptul familiei predomină normele imperative,

27 I. Rucăreanu, Curs de drept. Elemente de drept civil şi

comercial comparat, Bucureşti, 1980, p.121-122. 28 I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti,

l993, p.30; I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, l975, p.27.

32

în timp ce în dreptul civil predomină normele dispozitive; fiecare ramură de drept are sancţiuni proprii (exemplu, decăderea din puterea judecătorească este specifică dreptului familiei).

Dreptul civil şi dreptul muncii şi securităţii sociale Dreptul muncii şi securităţii sociale reglementează, prin

normele sale, acele raporturi patrimoniale care izvorăsc din calitatea de angajat şi cea de patron în temeiul contractului individual de muncă. Relaţiile sociale reglementate se referă la: timpul de muncă, disciplina muncii, salarizarea, protecţia muncii, răspunderea materială, jurisdicţia muncii, protecţia socială etc.

Între cele două ramuri de drept există asemănări şi deosebiri, ce privesc următoarele aspecte: ambele reglementează raporturi patrimoniale şi raporturi personale nepatrimoniale; în dreptul civil, poziţia de egalitate juridică a părţilor se menţine tot timpul, pe când în dreptul muncii această poziţie este caracteristică doar încheierii contractului de muncă; pe parcursul raportului de muncă, există o disciplină a muncii, care implică subordonarea salariatului; în dreptul muncii, sfera subiectelor este mai restrânsă decât în dreptul civil – minorii sub 15 ani nu pot încheia contract de muncă; în dreptul muncii, pe lângă răspunderea materială, operează şi răspunderea disciplinară; normele imperative sunt predominante în dreptul muncii, în timp ce, în dreptul civil, normele predominante sunt cele dispozitive.

Dreptul civil şi dreptul procesual civil Dreptul procesual civil reglementează activitatea organelor

judiciare şi a celorlalţi participanţi în instanţa civilă, precum şi raporturile ce se stabilesc în sfera activităţii de înfăptuire a justiţiei în cauzele civile, reprezentând aspectul sancţionator al dreptului material civil29.

29 P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureşti, l994, p.20.

33

Dreptul civil este dreptul material sau substanţial, iar dreptul procesual civil este dreptul formal, procesual. Corelaţia lor este cea dintre conţinut şi formă.30

Dreptul procesual civil reprezintă aspectul sancţionator al dreptului civil material, deoarece îi conferă acestuia eficacitate prin folosirea constrângerii de stat atunci când obligaţiile născute în cadrul raporturilor de drept civil nu sunt executate de bunăvoie.

Dreptul civil şi dreptul internaţional privat Dreptul internaţional privat reglementează relaţiile civile,

familiale, de dreptul muncii etc., în măsura în care ele conţin un element de extraneitate, cum ar fi: cetăţenia, domiciliul părţilor, încheierea în străinătate a raportului juridic, executarea obli-gaţiilor în altă ţară decât în cea în care s-au încheiat, raportul juridic din al cărui conţinut face parte obligaţia, săvârşirea faptei păgubitoare pe teritoriul altui stat etc.

Întrucât ambele ramuri de drept reglementează aceleaşi raporturi sociale, asemănările dintre acestea sunt multiple.

Totuşi, raportul de drept internaţional privat se caracte-rizează prin existenţa unui element de extraneitate (cetăţenia, situarea în străinătate a unor bunuri, încheierea sau executarea în străinătate a unui contract etc.).

Metoda de reglementare specifică dreptului internaţional privat este aceea de indicare, prin intermediul normei conflictuale, a legii aplicabile unui raport juridic cu elemente de extraneitate.31

30 V. M. Ciobanu, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Servo-Sat,

Arad, l998, p.7-35. 31 I. Filipescu, Drept internaţional privat, vol. I, l993,

Ed. Proarcadia, p.11 şi urm.; D. Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Tratat, Ed. Actami, Bucureşti, l997.

34

Capitolul II IZVOARELE DREPTULUI CIVIL.

TEORIA LEGII CIVILE

Secţiunea I Legea civilă ca izvor al dreptului civil

1. Noţiunea de izvor al dreptului civil

1.1. Sensurile expresiei „izvor de drept civil” Expresia izvor de drept civil este privită sub aspectul a

două sensuri ori înţelesuri32: Într-un prim sens, prin izvor al dreptului civil înţelegem

condiţiile materiale de existenţă care generează normele acestei ramuri; suntem în prezenţa noţiunii de izvor de drept civil în sens material.

În cel de-al doilea sens juridic, expresia izvor de drept civil desemnează formele specifice de exprimare a normelor dreptului civil; suntem în prezenţa noţiunii de izvor de drept civil în sens formal.

Nu trebuie confundate izvoarele dreptului cu izvoarele raportului juridic, primele referindu-se la normele juridice care alcătuiesc dreptul obiectiv, iar secundele, la actele şi faptele juridice care generează drepturile subiective.

32 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999, ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, p.99; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.44-45; O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.17.

35

În materia dreptului civil, normele îmbracă forma de acte normative ce emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării. Prerogativele legiferării sunt stabilite de Constituţia României.

Principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele dreptului civil sunt legile – acte normative adoptate de Parlamentul României – şi hotărârile Guvernului României.

Pot fi socotite izvoare ale dreptului civil decretele emise de Preşedintele României, numai dacă acestea au ca obiect de reglementare relaţii sociale care intră în obiectul dreptului civil.

În categoria izvoarelor dreptului civil intră şi ordinele, instrucţiunile, regulamentele etc., emise de un ministru ori de şeful unui alt organ al administraţiei de stat.

Caracter de izvor al dreptului civil îl au şi reglementările internaţionale – convenţii, pacte, acorduri etc. –, cu condiţia ca România să fie parte – prin aderare, ori prin ratificare –, numai dacă acestea privesc relaţii sociale ce intră în obiectul dreptului civil român. În acest sens sunt: Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, ratificat prin Decretul nr.212/197433, şi Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr.18/1990, republicată.

1.2. Clasificarea izvoarelor dreptului civil

Izvoarele dreptului civil se clasifică după următoarele criterii: A. După criteriul organului de stat care emite norma,

distingem34: a) Legile – în sens restrâns35 – care sunt adoptate de

Parlamentul României se clasifică în trei categorii: legi constitu-ţionale; legi organice; legi ordinare.

33 Publicat în M. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974. 34 E. Lupan, op. cit., p.45; M. Mureşan, Drept civil. Partea

generală, Editura S.C. Cordial S.R.L., Cluj-Napoca, 1992, p.27-28. 35 În sens restrâns – stricto sensu – prin lege se înţelege actul

normativ adoptat, conform art.72 din Constituţie, de Parlament.

36

În categoria legilor constituţionale intră, în primul rând, Constituţia ţării, care are forţă juridică superioară36 tuturor celorlalte legi, care, potrivit acestui criteriu, i se subordonează.

Constituţia României, pe lângă drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, reglementează şi instituţiile juridice ale dreptului civil ca, de exemplu: statutul legal al persoanelor, dreptul de proprietate, dreptul de moştenire etc. În aceeaşi cate-gorie de legi constituţionale se încadrează şi legile de revizuire a Constituţiei – art. 150-152 din Constituţia României. Deosebirea dintre Constituţie şi legile constituţionale – sub aspect formal – o reprezintă împrejurarea că legile constituţionale (de revizuire a Constituţiei) sunt adoptate de Parlament, pe când Constituţia este adoptată de Adunarea Constituantă.

Legile organice sunt acelea care reglementează raporturile juridice referitoare la: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului, organizarea Guvernului, a Consiliului Superior de Apărare a Ţării, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, ale instanţelor judecătoreşti, ale Ministerului Public şi ale altor organe ale statului, statutul funcţionarului public, contenciosul administrativ etc. Din punct de vedere al dreptului civil, tot prin legi organice se reglementează regimul juridic al proprietăţii, al moştenirii37, precum şi organizarea generală a învăţământului, regimul general al cultelor, al raporturilor de muncă şi protecţie socială etc.

Noţiunea de lege este folosită uneori într-un sens larg – lato sensu –, caz în care acoperă toate actele normative. Aceasta se explică prin faptul că toate actele normative, indiferent de organul de la care emană, au forţă obligatorie pentru persoanele cărora li se adresează.

36 I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, vol. I, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p.30.

37 A se vedea art.73 din Constituţia României.

37

Legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de Parlament şi promulgate de către Preşedintele României38.

Un loc important printre legile ordinare îl ocupă codurile, de exemplu, codul civil, codul comercial, codul vamal, codul de procedură civilă etc., care grupează şi sistematizează într-un singur corp toate sau cât mai multe dintre reglementările apli-cabile unui anumit domeniu de activitate indicat, de regulă, chiar prin denumirea codului.

Codul civil reprezintă principalul izvor al dreptului civil. Structural, el este alcătuit dintr-un titlu preliminar – „Despre efectele şi aplicarea legilor în genere” – şi trei cărţi:

• Cartea I – „Despre persoane” – în prezent abrogată; • Cartea a II-a – „Despre bunuri şi despre deosebitele

modificări ale proprietăţii” – care are patru titluri; • Cartea a III-a – „Despre diferitele moduri în care se

dobândeşte proprietatea” – care cuprinde 20 de titluri. Dintre legile mai importante care constituie izvor de drept

civil reţinem: Codul Familiei39; Codul Fiscal40, cu modificările ulterioare; Legea nr.18/1991 privind fondul funciar; Legea nr.64/199141 privind brevetele de invenţie; Legea arendării nr.16/199442; Legea nr.7/199643 privind cadastrul funciar şi

38 Potrivit art.77 şi 78 din Constituţie, legile adoptate de Parlament „se trimit spre promulgare Preşedintelui României”, iar după promulgare se publică în „Monitorul Oficial”.

39 Legea nr. 4/1953 privind Codul Familiei, publicată în B.Of. nr. 1 din 4 ianuarie 1954, cu modificările ulterioare.

40 Publicat în M. Of. nr.927 din 23 decembrie 2003. 41 Republicată în M.Of. nr. 752 din 15 octombrie 2002. 42 Publicată în M. Of. nr. 91 din 7 aprilie 1994, aşa cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005. privind reforma din domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (M.Of. nr. 653 din 22 iulie 2005).

43 Publicată în M. Of. nr. 61 din 26 martie 1996, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma din domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (M.Of. nr. 653 din 22 iulie 2005).

38

publicitatea imobiliară; Legea locuinţei nr.114/199644; Legea nr.119/199645, privind actele de stare civilă etc.

b) Decretele şi Decretele-legi Termenul de lege privit în sens restrâns (stricto sensu)

desemnează actul normativ care emană de la Parlamentul României. Forţa juridică a acestuia este superioară actului normativ emis de alte organe ale statului.

Termenul de lege poate fi privit şi în sensul său larg (lato sensu), desemnând, de această dată, atât legea, cât şi celelalte acte normative: decrete, hotărârile guvernului, ordinele miniştrilor etc.

Decretul este izvor de drept civil numai când cuprinde norme juridice ce aparţin dreptului civil.

Exemple de decrete şi decrete-legi: Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice; Decretul nr.32/195446 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului nr.31/1954; Decretul nr.167/195847 privind prescripţia extinctivă; Decretul-lege nr.115/193848 pentru modificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare; Decretul-lege nr.66/199049 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti etc.

c) Hotărârile şi Ordonanţele Potrivit art.108 din Constituţia României din 2003, „Guvernul

adoptă hotărâri şi ordonanţe”. În măsura în care hotărârile şi ordo-nanţele conţin reguli de conduită generale şi obligatorii – norme juridice –, ele sunt izvoare de drept, iar dacă normele juridice aparţin dreptului civil, ele sunt izvoare de drept civil.

44 Republicată în M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997, cu modificările ulterioare.

45 Publicată în M. Of. nr. 282 din 11 noiembrie 1996, cu modi-ficările ulterioare.

46 Publicat în M. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954. 47 Republicat în M. Of. nr. 11 din 15 iulie 1960. 48 Publicat în M. Of. nr. 95 din 27 aprilie 1938. 49 Publicat în M. Of. nr. 23 din 9 februarie 1990.

39

Hotărârile se emit în vederea organizării legilor, iar ordo-nanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, „în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta”.

Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.

Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor Ordonanţei50.

În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă.

Dintre hotărârile Guvernului menţionăm: Hotărârea nr.208/200551 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală; Hotărârea nr.521/200052 privind aprobarea Programului special pentru zonele defavorizate „Sprijinirea investiţiilor”; Hotărârea nr.331/200253 privind finanţarea unor proiecte pentru promovarea imaginii externe a României; Hotărârea nr.2200/200454 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică.

Menţionăm următoarele ordonanţe: Ordonanţa nr.26/200055 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările ulterioare; Ordonanţa nr.10/200456 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor de credit; Ordonanţa nr.75/200157 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal.

50 Art.115 alin. 3 din Constituţia României. 51 Publicată în M. Of. nr. 269 din 31 martie 2005. 52 Publicată în M. Of. nr. 314 din 6 iulie 2000. 53 Publicată în M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2002. 54 Publicată în M. Of. nr. 16 din 6 ianuarie 2005. 55 Publicată în M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000. 56 Publicată în M. Of. nr. 84 din 30 ianuarie 2004. 57 Republicată în M. Of. nr. 664 din 23 iulie 2004.

40

d) Acte normative emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat şi acte normative adoptate de organele locale executive

Aceste acte normative, cunoscute sub denumirea de alte acte normative subordonate legii, pot constitui izvoare formale ale dreptului civil, în măsura în care conţin reguli de conduită în acest domeniu al dreptului. Este vorba de ordine, instrucţiuni, regulamente etc., emise de diferite organe centrale ale admi-nistraţiei publice, precum şi de hotărâri ale consiliilor locale, dispoziţii ale primarilor, ordine ale prefecţilor etc., emise de autorităţile administraţiei publice locale.

În sensul celor menţionate exemplificăm: Ordinul nr.734/200058 al Ministrului Muncii şi Protecţiei Sociale privind aprobarea normelor specifice de protecţie a muncii pentru transportul şi distribuţia energiei electrice; Ordinul nr.210/200159 al Ministrului Justiţiei privind aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti; Ordinul nr.569/200360 al Ministrului Finanţelor Publice privind deciziile de impunere anuală; Ordinul nr.979/200561 privind aprobarea Statutului Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A.

e) Există acte normative care, deşi sunt legi – în sens larg –, au denumiri speciale, precum: statut, regulament, contract tip, contract cadru, norme standard.

B. Alte izvoare ale dreptului civil În doctrina juridică anterioară anului 1989 s-a menţionat şi

punctul de vedere potrivit căruia izvoarele dreptului civil se clasifică în izvoare directe şi izvoare indirecte62.

58 Publicat în M. Of. nr. 114 din 6 martie 2001. 59 Publicat în M. Of. nr. 64 din 6 februarie 2001. 60 Publicat în M. Of. nr. 313 din 9 mai 2003. 61 Publicat în M. Of. nr. 635 din 19 iulie 2005. 62 Yolanda Eminescu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea

generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p.71; Otilia Calmuschi, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989, p.102-103.

41

S-a susţinut chiar că în categoria izvoarelor directe sunt cuprinse actele normative, dar şi alte izvoare ca, de exemplu, principiile generale ale politicii economice63, cu motivarea că, în temeiul art.24 din Legea nr.5/1954, aceste principii „sunt încorporate în legislaţia noastră”64.

După părerea autorilor menţionaţi, în categoria izvoarelor indirecte de drept civil ar intra regulile de „convieţuire socială”, obiceiul şi altele.

Alţi autori65 consideră, pe bună dreptate, credem noi, că, pentru a se armoniza cu principiile statului de drept român, soluţiile ce urmează a fi reţinute – în ce priveşte izvoarele dreptului civil – sunt următoarele:

• sunt izvoare ale dreptului civil numai actele normative, precum reglementările interne (legi, decrete, hotărâri ale guvernului, ordine sau instrucţiuni) şi cele internaţionale acceptate de România prin „aprobare”, „aderare” ori „ratificare”;

• obiceiul (cutuma) şi morala (bunele moravuri) nu sunt, nu pot fi izvoare distincte ale dreptului civil; regulile de conduită cristalizate în cadrul acestora se interpretează astfel, în ipotezele şi dispoziţiile normelor de drept civil, în măsura în care aceste norme fac trimitere expresă la obicei sau la regulile de convieţuire socială (morala);

• precedentul judiciar (practica judiciară) şi doctrina (literatura de specialitate) nu sunt şi nu pot fi izvoare ale dreptului civil; ele prezintă, însă, utilitate în interpretarea

63 Traian Ionaşcu, E. A. Barasch, Teoria şi practica litigiilor

precontractuale, Ed. Academiei, 1962. 64 Idem, op. cit. 65 Gh. Beleiu, op. cit., p.61; I. Dogaru, op. cit., p.34; G. Boroi,

Drept civil, ediţia a II-a, Editura All Beck 1999, p.12-13; O. Ungureanu, op. cit., p.19-20; P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, 1994, p.39; E. Lupan, op. cit., p.54-55.

42

şi aplicarea corectă a normelor cuprinse în actele nor-mative, ca şi în perfecţionarea legislaţiei civile.

Argumentul de text care se opune recunoaşterii calităţii de izvor de drept civil pentru practica judiciară îl reprezintă art.124 alin.3 din Constituţia României, potrivit căruia „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.

Un alt argument care se opune recunoaşterii calităţii de izvor de drept civil al jurisprudenţei este cuprins în art.4 din Codul civil, potrivit căruia „este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”.

Secţiunea a II-a Aplicarea legii civile

1. Aplicarea legii civile în timp

1.1. Consideraţii generale

Când vorbim despre aplicarea legii civile în timp, avem în vedere sensul larg al noţiunii de „lege”, deci avem în vedere nu numai legile propriu-zise, dar şi decretele, hotărârile guvernului, precum şi orice alte acte normative cuprinzând norme de drept civil.

Ca orice lege, şi legea civilă acţionează concomitent sub trei aspecte: o anumită durată – legea civilă nu este eternă, ceea ce se numeşte „aplicarea legii civile în timp”; pe un anumit teritoriu, ceea ce se numeşte „aplicarea legii civile în spaţiu”; cu privire la anumite subiecte, care sunt destinatarii legii, ceea ce se numeşte „aplicarea legii civile asupra persoanelor”.

Legile civile se succed – din punct de vedere al timpului, coexistă – din punct de vedere al spaţiului şi au determinate categoriile de subiecte la care se aplică.

43

Legea civilă se aplică, sub aspectele menţionate, cât timp este în vigoare. Intrarea în vigoare a legii civile are loc la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei66.

Ieşirea din vigoare a legii civile, adică încetarea acţiunii civile, se produce prin abrogarea ei, care poate fi de două feluri: abrogare expresă şi abrogare tacită.

• Abrogarea expresă are loc atunci când legea nouă declară în mod expres că se abrogă dispoziţiile legii anterioare.

• Abrogarea expresă poate fi directă67, când se nominalizează actul normativ ori o parte a acestuia care iese din vigoare, sau indirectă68, când acest lucru nu se întâmplă, ci noua lege prevede că se abrogă toate reglementările contrare prevederilor noii legi.

Abrogarea tacită (implicită) este incidentă când legea nouă este incompatibilă cu dispoziţiile legii vechi, fără să prevadă expres faptul că anumite dispoziţii contrare se abrogă.

66 Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005), în art.15, prevede că „Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

67 Prin Decretul-Lege nr.1/1989 („Monitorul Oficial” nr.4 din 27 decembrie 1989) au fost abrogate: Legea nr.58/1974 privind sistema-tizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, precum şi Decretul nr.68/1976 privind schimbarea domiciliului din alte localităţi în oraşe declarate potrivit legii oraşe mari; prin Decretul-Lege nr.9/1989 („Monitorul Oficial” nr.9 din 31 decembrie 1989) au fost abrogate: Legea nr.19/1968 cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcţii din perimetrul construibil al municipiilor şi oraşelor; Decretul nr.223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri; art.34 Cod civil introdus prin Decretul nr.80/1950; prin Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă („Monitorul Oficial” nr.282 din 11 noiembrie 1996) a fost abrogat Decretul nr.278/1960.

68 Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (republicată în M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005) prevede în art.52 că la data intrării în vigoare a acestei legi se aprobă orice alte dispoziţii contrare.

44

Nu suntem în prezenţa unei abrogări atunci când dispar raţiunile pentru care o anumită lege sau regulă de conduită civilă a fost adoptată, iar acea lege sau regulă nu se va mai aplica. În atare situaţie, dispoziţia legală rămâne fără obiect şi se consideră că ea a căzut în desuetudine69.

1.2. Principiile fundamentale

în materia aplicării legii civile în timp Regula generală, în sensul că legea civilă intră în vigoare la

3 zile de la data publicării ei în „Monitorul Oficial”, este guvernată de două principii: principiul neretroactivităţii legii civile noi şi principiul aplicării imediate a legii civile noi.

• Principiul neretroactivităţii legii civile noi este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică de la data intrării în vigoare a legii, iar nu şi situaţiilor anterioare; trecutul „scapă” legii civile noi. Art.15 alin.2 din Constituţie prevede: ,,Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.

Acest principiu este consacrat legislativ şi de art.1 Cod civil, în care se prevede: „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”.

Anterior anului 1989, s-a susţinut că dispoziţia art.1 Cod civil este imperativă, impunându-se judecătorilor, dar că ea nu constituie o regulă constituţională şi, deci, legiuitorul poate dispune aplicarea retroactivă a unei legi noi pe care o edictează.

69 Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (repu-blicat în „Buletinul Oficial” nr.11/15 iulie 1960), în art.3, prevede că termenul de prescripţie în raporturile dintre organizaţiile socialiste este de 18 luni, iar în art.6 prevede că dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu se prescrie în raporturile dintre organizaţiile so-cialiste prin împlinirea unui termen de 1 an. Cu toate că aceste dispoziţii nu au fost abrogate, ele sunt neaplicabile, au căzut în desuetudine, datorită dispariţiei, prin reorganizare, a organizaţiilor socialiste.

45

În acest sens, s-a prevăzut expres în textele unor legi că ele urmează a se aplica şi unor fapte trecute. Astfel, art.13 din Legea fondului funciar nr.59/1974 – azi abrogată – prevedea că terenurile persoanelor care nu au domiciliul în ţară trec în proprietatea statului chiar dacă proprietarii au săvârşit fapta astfel sancţionată (au părăsit România) înainte de adoptarea legii.

Actualmente, principiul neretroactivităţii legilor civile noi se impune nu numai judecătorului, ci şi legiuitorului, excepţie făcând legea penală mai favorabilă. Deci, legiuitorul nostru, în prezent, nu mai poate promulga în mod expres legi retroactive.

Pe cale de consecinţă, ar fi neconstituţională dispoziţia dintr-o eventuală lege civilă (ordinară sau chiar organică) sau dintr-un alt act normativ ce ar prevedea că legea în discuţie sau respectivul act normativ s-ar aplica retroactiv70.

De la principiul neretroactivităţii legii civile noi se admite excepţia retroactivităţii acesteia, excepţie potrivit căreia legea civilă nouă se aplică la situaţii juridice ivite anterior publicării ei. Această excepţie este admisă numai dacă legea civilă nouă o prevede expres. Excepţiile nu se prezumă, ele fiind de strictă interpretare şi aplicare.

Prin urmare, validitatea unui act juridic se apreciază în raport cu legea în vigoare în momentul încheierii acestuia; modificarea ulterioară a legii nu poate antrena nulitatea actului. Astfel, sub imperiul legilor nr.58, şi 59 din 1974 – abrogate –, dobândirea terenurilor se putea face numai prin moştenire legală, fiind interzisă dobândirea lor prin acte juridice şi prin uzucapiune; s-a admis totuşi în mod unanim că atunci când termenul prescripţiei achizitive s-a împlinit înainte de intrarea în

70Pentru opinia, discutabilă, potrivit căreia principiul neretroactivităţii

legilor s-ar impune organului de jurisdicţie şi părţilor, nu însă şi legiui-torului, care ar putea să prevadă expres în noua lege că aceasta se aplică retroactiv, a se vedea P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994, p.45.

46

vigoare a acestor legi, dobândirea rămânea valabilă, chiar dacă acţiunea în constatarea uzucapiunii s-a introdus ulterior.

Tot în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile se admite că toate efectele juridice care s-au produs ori s-au epuizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân valabile, neputând fi afectate de legea nouă, dar efectele care se produc abia după modificarea legii sunt supuse legii noi. Cu alte cuvinte, dacă o situaţie juridică s-a realizat în întregime sub imperiul legii vechi, legea nouă nu-i va fi aplicabilă.

Astfel, sub imperiul Codului Civil, copilul nelegitim putea moşteni numai pe tatăl său natural, iar nu şi pe rudele acestuia; Codul Familiei din 1954 a recunoscut, însă, copilul din afara căsătoriei, cu paternitatea legal stabilită, dreptul de moştenire atât faţă de tatăl său, cât şi faţă de rudele acestuia. Aşa fiind, s-a admis că, în cazul succesiunilor deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului Familiei, copilul din afara căsătoriei nu avea dreptul de moştenire faţă de bunicul său, faţă de unchiul său din partea tatălui, aplicându-se, deci, Codul Civil; în cazul succe-siunilor deschise după intrarea în vigoare a Codului Familiei, copilul se bucură de acest drept, aplicându-i-se legea nouă, adică cea în vigoare la data deschiderii succesiunii.

În ceea ce priveşte nulitatea unui act juridic, ea se apreciază întotdeauna în funcţie de dispoziţiile legii în vigoare în momentul încheierii actului, modificarea ulterioară a legii neputând afecta valabilitatea iniţială a încheierii lui.

• Principiul aplicării imediate a legii civile este regula de drept potrivit căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.

Aplicarea imediată a legii civile se justifică prin următoarele aspecte: se prezumă că legea nouă reprezintă un progres tehnico-ştiinţific faţă de legea veche; legea nouă urmăreşte, adesea, să realizeze unitatea legislaţiei pe întreg teritoriul în care se exercită puterea organului de stat respectiv; neadmiterea acestei soluţii ar

47

avea drept consecinţă admiterea neaplicării legii noi în anumite situaţii; aceeaşi soluţie este menită să contribuie la învingerea vechiului de către nou prin mijloace juridice.

Codul civil nu consacră o reglementare anume acestui prin-cipiu, nu-l consacră expresis verbis, însă existenţa lui nu poate fi pusă la îndoială71, pe de o parte, pentru că acest principiu decurge din primul (neretroactivitatea legii civile noi), iar pe de altă parte, pentru că el este în concordanţă cu art.978 Cod civil72.

De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există, însă, o excepţie, şi anume retroactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, încă un timp oarecare, a legii vechi, deşi a intrat în vigoare legea nouă, la unele situaţii determinate, precizate în legea nouă.

Pentru a determina legea aplicabilă, se ţine seama de regula tempus regit actum, regulă potrivit căreia o situaţie juridică produce efectele prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei73.

71 Existenţa principiului este neîndoielnică şi se întemeiază,

„….după părerea noastră, pe două raţiuni: 1) el este o consecinţă firească a principiului neretroactivităţii: dacă este exact că legea nu are putere retroactivă, pentru viitor, însă ea trebuie aplicată de îndată; 2) regula de interpretare actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, impune această soluţie” (Gh. Beleiu, op. cit., p.63).

72 Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se inter-pretează în sensul ce poate avea un efect, şi nu în acela ce n-ar putea produce nici unul.

73 Pentru a delimita domeniul legii civile noi de cel al legii vechi, în literatura de specialitate s-au propus o serie de criterii: drepturi câştigate (jura quaestia) şi simple expectative; drept şi interes; situaţii juridice abstracte şi situaţii juridice concrete, situaţii juridice obiective şi subiective; fapte trecute (facta praetesia), fapte în curs de a-şi produce efectele (facta pendentia) şi fapte viitoare (facta futura); constituirea, modi-ficarea şi stingerea situaţiilor juridice; situaţii juridice legale şi situaţii juridice voluntare (M. Eliescu, Conflictul legilor în timp, în Tratat de

48

Deosebirea dintre neretroactivitate şi aplicarea imediată a legii noi o vom evidenţia prin preluarea unui exemplu din doctrină74. Legea nr.96 din 20 aprilie 1932, care a suprimat inca-pacitatea femeii măritate, reglementată de fostele art.197-208 Cod civil, s-a aplicat de la data intrării ei în vigoare şi femeilor căsătorite înainte de această dată, în sensul că acele femei au devenit capabile din ziua publicării legii respective. Aceasta reprezintă consecinţa aplicării imediate a legii noi. Însă, în baza principiului neretroactivităţii, actele juridice încheiate de o femeie măritată sub imperiul fostelor dispoziţii din Codul civil şi cu nesocotirea acestora au rămas anulabile, nefiind validate de legea nouă.

2. Aplicarea legii civile în spaţiu

Problema aplicării legii civile în spaţiu trebuie analizată

sub două aspecte: intern, care vizează raporturile juridice civile stabilite între subiectele de drept civil de cetăţenie ori naţio-nalitate română, pe teritoriul României, şi internaţional, care vizează raporturile juridice civile cu un element de extraneitate – cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi locul executării actului juridic, locul producerii delictului civil ori consumării efectelor sale etc.

• Aspectul intern al aplicării legii civile în spaţiu nu creează dificultăţi, datorită acţiunii principiului potrivit căruia actele normative care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul ţării, iar cele care emană de la un organ local, în

drept civil, vol. I, Partea generală, p.67, p.79-131; O. Căpăţână, Apli-carea legii în timp, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989, p.111-143; P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureşti, 1993, p.43-47; G. Boroi, op. cit., p.17-23; I. Dogaru, op. cit., p.40; Gh. Beleiu, op. cit., p.63).

74 M. Eliescu, op. cit., p.91; O. Căpăţână, op. cit., p.138.

49

măsura în care conţin norme de drept civil, se aplică în limitele unităţii administrativ-teritoriale respective (judeţ, municipiu, oraş sau comună). De la acest principiu există o excepţie în materia publicităţii imobiliare, situaţie în care operează acte normative ce emană de la organe centrale, în spaţii diferite, pe teritoriul României, după cum urmează: în Transilvania şi Nordul Moldovei erau aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr.115/1938 pentru modificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, iar în Sudul Moldovei, Muntenia, Dobrogea şi Oltenia se aplicau dispoziţiile Codului de procedură civilă care regle-mentează publicitatea imobiliară personală prin registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni; în prezent, sunt aplicabile pe întreg teritoriul României prevederile Legii nr.7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, cu modificările ulterioare.

• Aspectul internaţional al aplicării legii civile se rezolvă cu ajutorul normelor conflictuale ale dreptului internaţional privat.

Normele conflictuale sunt acele norme care nu rezolvă însuşi litigiul în discuţie, ci numai chestiunea prejudicială (prealabilă) de a şti care este legea aplicabilă.

Principiul care domină această materie este principiul terito-rialităţii legii, potrivit căruia legea civilă – de regulă, generală – se aplică pe teritoriul statului al cărui organ a edictat-o.

De la acest principiu există două abateri75: legea nu se aplică pe teritoriul statului respectiv în privinţa unor persoane străine şi a bunurilor acestora. Este cazul persoanelor care bene-ficiază de imunitate diplomatică, de clădirile reprezentanţelor diplomatice etc.; legea civilă a unui stat urmăreşte pe cetăţenii statului respectiv chiar şi atunci când ei îşi au domiciliul sau reşedinţa în străinătate, pe teritoriul altui stat.

Codul civil român conţinea în art.2 următoarele norme conflictuale: „Numai imobilele aflătoare în cuprinsul teritoriului

75 I. Dogaru, op. cit., p. 42.

50

României sunt supuse legilor române, chiar când ele se posedă de străini”.

„Legile relative la starea civilă şi la capacitatea persoanelor urmăresc pe români, chiar când ei îşi au reşedinţa în străinătate”.

„Forma exterioară a actelor e supusă legilor ţării unde se face actul”.

Art.2 a fost abrogat prin Legea nr.105/199276 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

Principiile care rezultă din Art. 2 abrogat au fost preluate de către Legea 105/1992.

Din cuprinsul Legii 105/1992 rezultă următoarele norme conflictuale:

• Imobilele sunt supuse legilor ţării pe teritoriul căreia se află.

• Starea civilă şi capacitatea civilă ale persoanei fizice sunt supuse legii cetăţeniei, iar capacitatea persoanei juridice este supusă legii naţionalităţii, determinată de sediul său.

• Forma actului juridic este cârmuită de legea locului unde se încheie.

În contextul celor de mai sus se admite că şi legea străină se poate aplica pe teritoriul ţării noastre, dacă se îndeplinesc următoarele condiţii:

• prin aplicarea legii străine nu se încalcă ordinea publică din ţara noastră;

• între ţara noastră şi ţara a cărei lege se aplică există reciprocitate în privinţa aspectelor cărora urmează a li se aplica acea lege.

De menţionat este faptul că atunci când aplică o lege străină judecătorul român o face pentru că el se supune legii române, care îl obligă să aplice acea lege77.

76 Publicată în M. Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992. 77 Pentru o prezentare, întrucâtva diferită, a „aplicării legii civile

în spaţiu”, a se vedea O. Căpăţână, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989, p.143-146.

51

3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor Legea civilă acţionează asupra persoanelor, fie privite indi-

vidual, ca persoane fizice, fie în colective organizate, ca persoane juridice.

Cu alte cuvinte, omul şi numai el – analizat sub cele două aspecte: ca persoană fizică şi ca persoană juridică – poate fi subiect al raportului juridic civil, fapt ce prefigurează caracterul social al acestui raport.

Deşi unul din principiile fundamentale ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, totuşi egalitatea acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate normele juridice civile sunt aplicabile uniform şi în aceeaşi măsură tuturor subiectelor de drept civil.

Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, legile civile sunt împărţite în trei categorii:

• legi civile cu vocaţie generală de aplicare, adică cele aplicabile atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice. Exemplu: Codul civil român (1864), Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă etc.;

• legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice. Exemplu: Codul Familiei, Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările ulterioare, Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată şi cu modificările ulterioare, O.U.G. nr.97/200578 privind evi-denţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români etc.;

• legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juri-dice. Exemplu: Ordonanţa de Urgenţă nr.30/1997 privind

78 Publicată în M. Of. nr. 641 din 20 iulie 2005.

52

reorganizarea regiilor autonome, Legea nr.31/199079 pri-vind societăţile comerciale, Legea nr.14/200380 privind partidele politice, Legea nr. 15/1990 privind reorgani-zarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale etc.

Secţiunea a III-a Interpretarea legii civile

1. Definiţia, necesitatea

şi clasificarea interpretării legii civile 1.1. Definiţia interpretării legii civile

Interpretarea legii civile înseamnă operaţiunea logico-raţională de lămurire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a dife-ritelor situaţii practice în ipotezele pe care le conţin81.

Din conţinutul definiţiei se reţine, în primul rând, că interpretarea legii civile este o etapă a procesului aplicării acestei legi, ce nu presupune intervenţia, întotdeauna, a unui organ de stat de jurisdicţie civilă, ea putând interveni şi cu ocazia încheierii unui contract civil, prin voinţa exclusivă a părţilor, când acestea procedează la o interpretare a normelor juridice aplicabile acelui contract. În al doilea rând, explicaţia conţinutului interpretării este lămurirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă de drept civil. În al treilea rând, scopul unei norme juridice civile constă în a vedea care este sfera situaţiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă şi în a asigura astfel corecta aplicare a legii civile.

79 Republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. 80 Publicată în M. Of. nr. 25 din 17 ianuarie 2003. 81 Gh. Beleiu, op. cit., p.66.

53

1.2. Necesitatea interpretării legii civile

Interpretarea legii civile este impusă de mai multe împre-jurări82.

O lege civilă, chiar perfectă la adoptare, este depăşită ulterior de dinamica vieţii sociale, apărând situaţii noi, care nu au fost avute în vedere de legiuitor, punându-se astfel problema de a şti dacă situaţia nouă ivită poate fi sau nu încadrată în ipoteza unei anumite norme de drept civil83.

Interpretarea legii civile este impusă şi de formulările generale privind cazurile concrete. Asemenea formulări cer explicarea sensului lor, deoarece numai astfel se poate stabili dacă un caz sau altul se încadrează sau nu în ipoteza normei de drept civil astfel redactate84.

Interpretarea legii civile este impusă şi de utilizarea unor termeni tehnici juridici, de către legiuitor, care au un sens diferit de cel din vorbirea curentă, ca, de exemplu, imobil, mobil, bun, forţă majoră, rezoluţiune, reziliere etc.85.

82 Gh. Beleiu, op. cit., p.66-67; I. Dogaru, op. cit., p.45-46; E. Lupan, op. cit., p.70.

83 De exemplu, art.1000 alin.1 Cod civil prevede: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”. În legătură cu această reglementare, după mai mulţi ani de la adoptarea Codului, s-a atribuit sensul pe care îl are şi în prezent textul.

84 De exemplu, art.19 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă dispune: „Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită.” Prin explicaţia „cauză temeinic justificată” se ajunge la determinarea domeniului repunerii în termenul de prescripţie extinctivă.

85 Explicarea acestor termeni se va face atunci când se vor studia instituţiile dreptului civil în care sunt folosiţi (bun, răspundere, contract).

54

1.3. Criterii de clasificare a interpretării

Interpretarea legii civile cunoaşte mai multe forme, iar pentru a stabili formele interpretării se folosesc următoarele criterii:

a) în funcţie de forţa sa obligatorie sau nu, distingem: interpretarea oficială şi interpretarea neoficială;

b) în funcţie de rezultatul interpretării, distingem: interpretare literală, interpretare extensivă şi interpretare restrictivă;

c) în funcţie de metoda de interpretare folosită, distingem: interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea istorico-teleologică şi interpretarea logică.

• Interpretarea oficială şi neoficială a normelor de drept Interpretarea este oficială atunci când este făcută de un

organ de stat, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii. Aceasta îmbracă două forme: interpretarea oficială autentică şi interpretarea oficială jurisdicţională.

Suntem în sfera interpretării oficiale autentice atunci când interpretarea provine de la însuşi organul de stat care a edictat actul normativ supus acestei proceduri, concretizându-se în norme interpretative. Exemplu: un articol de lege, neclar, adoptat de Parlamentul României este interpretat printr-o altă lege, adoptată de organul respectiv, sau un articol dintr-o Hotărâre a Guvernului poate fi interpretat printr-o altă hotărâre a organului central al puterii executive. Actul interpretativ este retroactiv, făcând parte din legea civilă interpretată de la data intrării sale în vigoare.

Ne aflăm în sfera interpretării oficiale jurisdicţionale atunci când interpretarea provine de la un organ de jurisdicţie (de la o instanţă judecătorească sau de la un alt organ care, potrivit legii, are şi atribuţii jurisdicţionale). Principala componentă a interpretării juridicţionale este interpretarea dată de instanţele judecătoreşti (judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Caracterul obligatoriu al acestei interpretări constă în aceea că se referă la o speţă dată, adică numai la cazul soluţionat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

55

Interpretarea neoficială este acea interpretare care se dă legii civile în doctrină – în literatura de specialitate –, ori de către avocat, în pledoariile sale în faţa instanţei judecătoreşti. O atare interpretare nu are putere juridică obligatorie, dar ea poate fi însuşită de organul de stat ori obştesc căruia se adresează.

• Interpretarea literală, extensivă şi restrictivă a normelor

de drept civil Interpretarea literală se caracterizează prin aceea că există

concordanţă între formularea textului legal pe care îl interpretăm şi conţinutul real al normelor de drept civil aplicate la un anumit caz concret, nefiind motive, prin urmare, nici de a „extinde şi nici de a restrânge aplicaţiunea dispoziţiei în cauză”86.

În sensul celor menţionate a fost interpretat art.845 Cod civil, care dispune: „Valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct va fi socotită în porţiunea disponibilă şi excedentele, de este, se va trece în masa succesiunii. Imputaţia şi raportul nu pot fi cerute de succesibilul în linie dreaptă care a consimţit la aceste înstrăinări”87.

86 Gh. Beleiu, op. cit., p.67. 87 În literatura de specialitate (Gh. Beleiu, op. cit., p.68) se

citează Decizia nr.1150/1984 a secţiei civile a fostului Tribunal Suprem – în „Revista Română de Drept” nr.6/1985, p.72-73 – în care s-a decis că „instanţele nu pot constata fără probe, numai pe baza unei prezumţii legale deduse din dispoziţia art.845 Cod civil, că un act de vânzare-cumpărare privind pe succesibil în linie dreaptă, este în realitate o donaţie deghizată şi să dispună reducţiunea acesteia în limitele cotităţii disponibile, atât timp cât actul nu s-a făcut cu sarcina unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct, deoarece textul de lege de mai sus instituie prezumţia de libertate numai în situaţia în care actul de înstrăinare cu titlu oneros prevede o asemenea sarcină sau dezmembrământ al proprietăţii”.

56

Interpretarea este extensivă atunci când este determinată de faptul că între formularea textului legal interpretat şi cazurile din practică la care se aplică acel text nu există concordanţă, în sensul că textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera textului.

În practică, o interpretare extensivă a fost dată art.1198 Cod civil, deoarece, la imposibilitatea materială de preconstituire a înscrisului, la care se referă textul respectiv, s-a adăugat şi imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului88, rezultată din gradul de rudenie ce există între părţi.

Un caz de interpretare extensivă îl reprezintă şi art.21 din Decretul nr.31/1954, în sensul că, deşi textul face referire numai la persoane care au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, el se aplică şi persoanelor care au murit în acelaşi timp, dar în împrejurări diferite, fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit celeilalte89.

Interpretul atribuie normei un înţeles mai larg decât cel care rezultă din formularea textului. Interpretarea extensivă nu este admisă dacă norma cuprinde o enumerare limitativă ori anumite excepţii sau prezumţii90. Astfel, dispoziţiile privind prelungirea perioadei de garanţie cu timpul care se scurge de la data la care cumpărătorul unui bun de folosinţă îndelungată a reclamat defectarea bunului şi până la data repunerii acestuia în stare de funcţionare, conform art.13 din Hotărârea nr. 394/199591 privind obligaţiile ce revin agenţilor economici - persoane fizice sau juridice - în comercializarea produselor de folosinţă îndelungată

88 Culegere de decizii 1976, Sentinţa civilă nr.861/1976 a

Tribunalului Suprem, p.237. 89 Fr. Deak, Moştenirea legală, Universitatea Bucureşti, 1991,

p.36-38; Gh. Beleiu, op. cit., p.69. 90 P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil,

Ed. All, Bucureşti, 1994, p.50. 91 Republicată în M. Of. nr. 10 din 27 ianuarie 1997.

57

destinate consumatorilor, deşi privea numai asemenea bunuri, au fost interpretate extensiv în sensul aplicării lor şi la alte bunuri din domeniul investiţiilor.

Nu poate fi însă interpretat extensiv, de exemplu, art.30 din Codul Familiei, care precizează că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, orice convenţie contrară fiind nulă.

De asemenea, nu poate fi interpretată extensiv regula stabilită la art.11 din Decretul nr.31/1954 potrivit căreia minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu are capacitate de exerciţiu, fiind vorba de o prezumţie absolută de lipsă de discernământ; şi nici regula prevăzută în art.655 Cod civil potrivit căreia nu pot fi considerate a fi nedemne de a succede şi alte persoane în afara celor menţionate în text92.

Interpretarea este restrictivă atunci când între formularea textului legal interpretat şi cazurile de aplicare practică nu există concordanţă, în sensul că formularea este prea largă faţă de ipotezele ce se pot încadra în text.

Ca exemplu de interpretare restrictivă, menţionăm93 art.1000 alin.3 Cod civil referitor la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Se consideră că săvârşirea de către prepus a faptei „în funcţiile încredinţate” constituie o formulare largă ce ar trebui restrânsă în sensul angajării răspunderii comi-tentului numai la cazurile în care fapta prepusului are o legătură directă, şi nu ocazională, întâmplătoare, cu funcţia încredinţată de către comitent.

92 G. Boroi, op. cit., p.28. Potrivit art.655 din Codul civil sunt

nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune: 1) condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct; 2) acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă; 3) moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei.

93 P. M. Cosmovici, op. cit., p.51.

58

Şi dispoziţia94 cuprinsă în art.53 din Legea nr.15/1990 este susceptibilă de o interpretare restrictivă. În acest articol se arată: „Bunurile care rămân în proprietatea statului, cum ar fi clădiri guvernamentale, bunuri necesare desfăşurării activităţii admi-nistrative de stat, rezerve ale statului şi altele asemenea, se înregistrează la Departamentul Rezervelor Statului şi se admi-nistrează direct la instituţiile cărora le sunt date în folosinţă.

Actele de decizie cu privire la aceste bunuri se aprobă de Ministerul Finanţelor şi Ministerul Resurselor şi Industriei, cu excepţia situaţiilor în care prin lege se dispune altfel”. Întrebarea care s-a pus în legătură cu redactarea alin.2 este următoarea: Prin „acte de decizie” trebuie înţelese atât actele de dispoziţie, cât şi actele de administrare, ori numai primele ?

Deoarece textul conţine o dispoziţie de excepţie, care este de strictă interpretare şi aplicare, el urmează a fi înţeles ca referindu-se doar la actele de dispoziţie, care au ca obiect bunuri prevăzute în alin.1 al art.53.

• Interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, in-

terpretarea istorico-teleologică şi interpretarea logică Interpretarea gramaticală înseamnă lămurirea înţelesului

unei dispoziţii legale civile pe baza regulilor gramaticii, adică ţinând seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei ori frazei, de semantica termenilor utilizaţi în textul interpretat, cât şi de semnele de punctuaţie. De exemplu, art.23 alin.1 Codul Familiei, în legătură cu capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, reglementează căsătoria putativă astfel: „Soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”. Acest text legal a primit interpretări diferite în decursul timpului. Stabilirea corectă a sensului textului se bazează tocmai

94 Gh. Beleiu, op. cit., p.69.

59

pe interpretarea lui gramaticală, ceea ce înseamnă că soţul de bună-credinţă, la încheierea căsătoriei declarate nule sau anulate, păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă, dar numai până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, iar nu şi după această dată.

Un alt exemplu îl constituie art.5 alin.1 din Decretul nr.31/1954 care menţionează: „Persoana fizică are capacitatea de folosinţă şi, în afară de cazurile prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu”. La alin.2: „Capacitatea de folosinţă este capacitatea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii”. Iar la alin.3: „Capa-citatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.

Apare necesar să se stabilească înţelesul unor termeni strict juridici, şi anume: drepturi, obligaţii, acte juridice etc.

Tot pe baza unei interpretări gramaticale95 se ajunge şi la stabilirea sensului real al art.13 din Decretul nr.31/1954, după care „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”. Astfel, dacă persoana fizică are o singură locuinţă statornică, aceea este domiciliul său; dacă persoana are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său este acolo unde are locuinţa principală.

Concluzia aceasta se desprinde din folosirea în text a particulei „sau”, iar nu a celei „şi” (caz în care ar trebui să se dea o altă soluţie).

Interpretarea sistematică implică lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale, ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii din aceeaşi lege sau din alt act normativ.

Această interpretare scoate în evidenţă caracterul general sau special al normelor de drept civil. Astfel, art.654 Cod civil prevede că, pentru a succede, trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput este considerat că există. Copilul născut mort este con-siderat că nu există.

95 Gh. Beleiu, op. cit., p.70.

60

Înţelegerea textului de lege menţionat necesită o coroborare cu dispoziţiile art.7 şi art.21 ale Decretului nr.31/1954, deoarece art.7 se referă la recunoaşterea drepturilor copilului de la con-cepţiune, dacă el se naşte viu, iar art.21, la situaţia comorienţilor.

De asemenea, este necesar să se recurgă la o interpretare sistematică şi pentru înţelegerea dispoziţiei înscrise în art.8 alin.3 din Decretul nr.31/1954 potrivit căruia „minorul care se căsă-toreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”. Acest text trebuie coroborat cu art.4 Codul Familiei, potrivit căruia „bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani, sau după caz cincisprezece ani”; rezultă, deci, că numai femeia poate dobândi, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, cu toate că art.8 alin.3 din Decretul nr.31/1954 utilizează genul masculin „minorul”.

Interpretarea istorico-teleologică96 constă în stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acelei norme într-un context istoric dat. Pentru aplicarea acestei interpretări, importante sunt expunerea de motive, care justifică adoptarea legii, textul preambulului actului normativ respectiv, dezbaterile parlamentare etc.

Explicarea detaliată a acestei metode o vom face prin analizarea cazului următor. După apariţia Legii nr.319/194497 privind drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor, s-a pus problema de a şti dacă art.939 Cod civil mai este în vigoare, avându-se în vedere că, în concepţia iniţială a Codului civil, soţul supravieţuitor era chemat la succesiune numai în lipsa rudelor de grad succesibil ale defunctului, dar, ca orice persoană, el putea

96 În doctrină se vorbeşte de două metode de interpretare: istorică

şi teleologică (Ovidiu Ungureanu, Manual de drept civil. Partea gene-rală, ediţia a III-a, Ed. All Beck, 1999, p.29-32; M. Mureşan, Drept civil. Partea generală, Note de curs, Ed. S.C. Cordial S.R.L., Cluj-Napoca, 1992, p.50-51; P. M. Cosmovici, op. cit., p.52).

97 Publicată în M. Of. nr. 133 din 10 iunie 1944.

61

primi donaţii sau legate de la soţul predecedat, în limitele prevăzute de art.841 şi urm. Cod civil. S-a răspuns afirmativ, arătându-se că subzistă raţiunea pentru care el a fost edictat, şi anume de a ocroti şi interesele descendenţilor defunctului dintr-o căsătorie anterioară împotriva liberalităţilor excesive pe care cel ce a lăsat moştenirea le-ar fi putut face în favoarea soţului din ultima căsătorie98.

Interpretarea logică a legii are o importanţă deosebită, lămurind sensul ei pe baza logicii formale, a raţionamentelor logice, inductive şi deductive, potrivit unor anumite reguli şi argumente.

În doctrina şi practica dreptului se reţin trei reguli de inter-pretare logică:

a) Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepţie de la regulă, această excepţie nu trebuie extinsă la alte soluţii pe care norma juridică respectivă nu le prevede. Spre exemplu, art.974 Cod civil stabileşte: „Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”. Rezultă că ei pot exercita numai drepturile debitorului care au caracter patrimonial, neputând exercita cele exclusiv personale ale debitorului, ca, de exemplu, o acţiune de divorţ.

De asemenea, se poate recurge la regula de interpretare logică pentru stabilirea sensului real al art.113 din Codul Familiei, ţinându-se cont de faptul că tutela reprezintă o excepţie faţă de ocrotirea părintească, ceea ce înseamnă că tutela minorului se deschide numai în cazurile indicate de acest articol.

De menţionat este faptul că sunt supuse interpretării logice: textele legale care conţin enumerări limitative; textele legale care instituie prezumţii legale; textele legale care conţin o excepţie.

b) Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Cu alte cuvinte, generalitatea formulării unui text legal

98 E. Boroi, G. Boroi, Corelaţia dintre prevederile art.939 din Codul civil şi Decretul-Lege nr.319/1944, în „Revista Română de Drept”, nr.9-12/1989, p.26 şi urm.

62

conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincţii pe care textul respectiv nu le conţine. De exemplu, art.584 Cod civil stabileşte că „orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate”.

Textul menţionat este redactat în termeni generali, privind „orice proprietar”, ceea ce ar exclude operarea unor distincţii.

De asemenea, regula de interpretare logică în discuţie poate fi folosită şi la interpretarea art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954, care prevede că „domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic”. Întrucât textul foloseşte termenul generic de minor, neprecizând despre care mi-nori este vorba, înseamnă că el se aplică atât minorului sub 14 ani (fără capacitate de exerciţiu), cât şi minorului între 14 şi 18 ani (care are capacitate de exerciţiu restrânsă).

c) Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării. Această regulă de interpretare este înscrisă în art.978 Cod civil99 pentru interpretarea convenţiilor, dar, pentru identitate de raţiune, ea este extinsă şi la interpretarea normelor de drept civil.

Pe lângă regulile de interpretare logică menţionate, deo-sebit de utile în practică sunt şi argumentele ce pot fi folosite în interpretarea logică.

Argumentul per a contrario valorifică regula logicii potrivit căreia atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul. Pentru a ilustra folosirea acestui argument, ne vom referi la câteva cazuri practice. Astfel, acest argument poate fi folosit în înţelegerea art.5 din Codul civil, după care „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare100 de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Per a contrario, se poate deroga prin

99 Potrivit art.978 Cod civil, „când o clauză este primitoare de

două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”.

100 Adică acte juridice unilaterale.

63

convenţie, sau act unilateral, de la legile celelalte, care nu inte-resează ordinea publică şi bunele moravuri.

Potrivit art.969 alin.2 Codul civil, convenţiile se pot revoca prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege. Per a contrario, rezultă că, în afara cazurilor expres prevăzute de lege, convenţiile nu pot fi revocate prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi contractante.

Acest argument are o valoare practică relativă, întrucât nu în toate cazurile ceea ce nu este interzis este întotdeauna permis101.

În baza argumentului a fortiori, se ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice la un caz nereglementat expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la edictarea acelei norme juridice se regăsesc în cazul dat. Un exemplu este cel al uzucapiunii, mod de dobândire a proprietăţii prin efectul posesiunii neîntrerupte a unui bun imobil în cursul unui interval de timp determinat de lege. Or, dacă în acest fel se poate dobândi proprietatea, se va putea obţine, cu atât mai mult, un dezmembrământ al proprietăţii.

Un alt exemplu de aplicare a argumentului menţionat îl constituie cazul art.1536 alin.1 Cod civil, care dispune că „man-datul conceput în termeni generali cuprinde numai actele de administraţie”; a fortiori, mandatul conceput în termeni generali este valabil şi pentru actele de conservare, întrucât acestea profită întotdeauna reprezentantului.

Argumentul de analogie are în vedere faptul că unde există aceleaşi raţiuni trebuie să se aplice aceleaşi dispoziţii ale legii. Acest argument se foloseşte pentru „completarea lacunelor” unor acte normative, prin găsirea unor texte care să se poată aplica şi cazurilor pe care legea nu le prevede – analogia legii – sau prin recurgerea la principiile generale ale dreptului civil – analogia dreptului.

Un caz menţionat în literatura juridică102 este cel al curatelei, ca mijloc de ocrotire a unor persoane lipsite de capacitate, cu

101 E. Lupan, op. cit., p.77. 102 P. M. Cosmovici, op. cit., p.54.

64

capacitate de exerciţiu restrânsă sau cu privire la care s-a cerut punerea sub interdicţie în sensul că ea va fi cârmuită, prin analogie, de dispoziţiile referitoare la tutelă.

La interpretarea argumentului de analogie este obligat judecătorul, întrucât art.3 Cod civil dispune: „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.

Recurgându-se la argumentul în discuţie, s-a menţionat103 că dacă, potrivit art.60 alin.2 Codul Familiei, copilul din căsătorie care şi-a pierdut această calitate, prin efectul hotărârii jude-cătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii, are dreptul să introducă, în termen de un an, acţiune în stabilirea paternităţii, este în spiritul legii ca şi copilului din afara căsătoriei, care şi-a pierdut paternitatea, să i se recunoască acest drept.

Argumentul reducerii la absurd învederează că numai o anumită soluţie este admisibilă, raţional, soluţia contrară fiind o absurditate ce nu poate fi acceptată.

Acest argument este folosit mai ales când celelalte mijloace de interpretare nu au condus la un rezultat pozitiv. Spre exemplu, art.638 Cod civil stabileşte că „orice servitute este stinsă când fondul către care este datorită şi acela ce o datoreşte cad în aceeaşi mână”.

Este clar că soluţia contrară nu este posibilă, deoarece nu poate exista o servitute în cazul confuziunii, adică al reunirii fondului dominant cu cel aservit în patrimoniul aceluiaşi proprietar, atâta timp cât această reunire continuă să existe, deoarece dacă fondurile se vor despărţi în proprietăţi separate va renaşte şi servitutea în condiţiile art.637 Cod civil.

103 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr.1984/1989, în „Dreptul” nr.4/1990, p.73. Pentru aplicarea, prin analogie, a art.19 din Decretul nr.167/1958, care reglementează repunerea în termenul de prescripţie, la acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei (art.60 Codul Familiei), a se vedea Trib. jud. Bacău, dec.civ.nr.666/1981, în „Revista Română de Drept”, nr.5/1982, p.60.

65

II. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Capitolul I NOŢIUNE, CARACTERE ŞI STRUCTURĂ

1. Definiţia raportului juridic civil

Raportul juridic civil este o relaţie socială – patrimonială ori nepatrimonială – reglementată de norma de drept civil104 .

Cu privire la această definiţie se impun câteva precizări: În primul rând, raportul juridic civil este o relaţie socială

ce intervine între oameni, fie în calitatea lor de persoane fizice, fie organizaţi în anumite colective, sub forma persoanei juridice.

În al doilea rând, relaţia socială devine raport juridic prin reglementarea ei de către norma juridică.

În al treilea rând, din sfera raporturilor juridice fac parte relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale, reglementate de o normă juridică, iar părţile se găsesc pe poziţie de egalitate juridică.

2. Caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic civil are caracter social. Asemănător tuturor raporturilor juridice, raportul de drept civil este un raport social, adică un raport ce se stabileşte între oameni, priviţi fie în mod

104 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999, p.76; P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.53; Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.155.

66

individual – în calitatea lor de persoane fizice –, fie organizaţi în anumite colective – în calitatea lor de persoane juridice.

Prin reglementarea relaţiei dintre oameni de către norma de drept civil, această relaţie nu îşi pierde trăsătura sa principală, aceea de a fi relaţie socială; norma de drept civil se adresează numai conduitei oamenilor, chiar şi atunci când această conduită ar fi în legătură cu anumite bunuri105 .

În realitate, raportul juridic de proprietate nu este un raport social dintre proprietar şi bunul său, ci o relaţie socială dintre proprietar – ca titular al dreptului de proprietate – şi toate celelalte persoane (fizice sau juridice), care sunt obligate să respecte dreptul proprietarului şi să nu facă nimic de natură a stânjeni exercitarea normală a acestui drept.

Raportul juridic are caracter voliţional. Caracterul voliţional al raportului juridic civil se exprimă prin aceea că, pe de o parte, el este rezultatul reglementării relaţiei sociale prin lege, iar pe de altă parte, naşterea unora dintre raporturile juridice civile presu-pune şi voinţa exprimată în condiţiile legii de către părţi106.

Prin urmare, primul aspect care evidenţiază caracterul voli-ţional al oricărui raport juridic civil rezultă din norma de drept civil, normă ce exprimă voinţa de stat.

Al doilea aspect ce evidenţiază caracterul voliţional, dar numai pentru raporturile juridice civile care izvorăsc din actele juridice civile, se concretizează prin aceea că, pe lângă voinţa exprimată în norma de drept civil, există voinţa exprimată a părţilor actului juridic civil. Acest lucru a determinat pe unii autori107 să vorbească de caracterul dublu voliţional.

105 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami,

Bucureşti, 1998, p.290-294. 106 E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut,

Cluj-Napoca, 1999, p.86; Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.55; P.M. Cosmovici (coordonator), op. cit., p.157.

107 Tr. Ionaşcu ş.a., op. cit., p.157; Gh. Beleiu, op. cit., p.77.

67

Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de ega-litate juridică a părţilor. Este un caracter distinctiv al raportului juridic civil faţă de raporturile de drept din alte ramuri ale dreptului, cum ar fi raportul de drept administrativ sau raportul de drept financiar, în care una dintre părţi este în poziţie de subordonare.

Nu este vorba aici de egalitatea tuturor în faţa legii, care se aplică în toate ramurile şi domeniile dreptului, ci este vorba de poziţia juridică de egalitate a unei părţi a raportului faţă de cealaltă, în sensul că nici una din părţi nu poate impune celeilalte părţi voinţa sa, ci numai împreună, de comun acord, părţile pot stabili, modifica sau stinge raportul juridic dintre ele.

Totodată, acest caracter al raportului juridic civil nu trebuie înţeles ca o egalitate reală materială între părţi, ci ca o egalitate juridică a voinţelor celor două părţi, fiecare bucurându-se în egală măsură de dreptul de a încheia sau nu un act juridic108. În esenţă este vorba de lipsa oricărei subordonări a uneia dintre părţi faţă de cealaltă.

3. Structura raportului juridic civil

Structural, raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente: a) subiectele sau părţile raportului juridic civil, care sunt

persoanele fizice ori juridice, în calitate de titulare de drepturi subiective sau obligaţii civile;

b) conţinutul raportului juridic civil, care este constituit din drepturile şi obligaţiile părţilor ce participă la raportul juridic civil;

c) obiectul raportului juridic civil, ce constă în conduita părţilor, adică în acţiunile la care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

Cele trei elemente – care sunt esenţiale – trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil.

108 T. Pop, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989,

p.54-56.

68

Capitolul II PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noţiunea de părţi ale raportului juridic civil Părţile sunt persoanele care participă la raportul juridic civil

fie în calitate de subiect activ, fie în calitate de subiect pasiv. Subiectul activ este cel care, în baza raportului juridic,

pretinde un drept civil subiectiv, iar subiectul pasiv este cel care se obligă să respecte acel drept.

Părţile pot fi totodată persoane fizice, adică omul privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile, sau persoane juridice, adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.

Cu alte cuvinte, putem spune că subiectul de drept civil este acea specie de subiecte de drept care cuprinde persoana fizică şi persoana juridică, în calitatea lor de titulari de drepturi subiective şi de obligaţii civile.

2. Categoriile subiectelor de drept civil

Subiectele raportului juridic se împart în două categorii:

persoane fizice şi persoane juridice. Aceste categorii de subiecte de drept civil cuprind anumite subdiviziuni sau subcategorii de persoane.

Astfel, în categoria persoanelor fizice sunt cuprinse urmă-toarele subcategorii:

• minorii sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu;

69

• minorii între 14 şi 18 ani, care sunt persoane fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă109;

• majorii, care sunt persoane fizice de peste 18 ani cu deplină capacitate de exerciţiu.

Din punct de vedere al cetăţeniei, persoanele fizice pot fi: • persoane fizice care sunt de cetăţenie română; • persoane fizice care sunt de cetăţenie străină, categorie

în care sunt cuprinse şi persoanele fizice fără cetăţenie, numite apatrizi, şi persoanele cu dublă cetăţenie, din care niciuna nu este română.

Persoanele juridice cuprind mai multe subgrupe, după cum urmează:

• persoanele juridice de stat110, care pot fi statul, unităţile administrativ-teritoriale, organe de stat, instituţii de stat şi unităţi economice de stat;

• persoanele juridice mixte, care îşi fundamentează acti-vitatea pe un patrimoniu compus din drepturi subiective publice şi private;

• persoanele juridice private, care pot fi unităţi economice şi persoane juridice cu scop nepatrimonial.

Din punct de vedere al naţionalităţii lor, distingem: • persoane juridice de naţionalitate română; • persoane juridice de altă naţionalitate, străină.

3. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului juridic de drept civil 3.1. Determinarea subiectelor raportului juridic civil Determinarea subiectelor raportului juridic civil înseamnă

cunoaşterea părţilor care participă la acest raport.

109 Prin căsătorie, femeia sub 18 ani dobândeşte deplina capa-

citate de exerciţiu (art.8 alin.3 din Decretul nr. 31/1954 coroborat cu art.4 din Codul Familiei).

110 E. Lupan, op. cit., p.89.

70

Pentru determinarea subiectelor raportului juridic civil, este necesar să facem o distincţie între raporturile care au în con-ţinutul lor drepturi subiective civile absolute şi raporturile care au în conţinutul lor drepturi subiective civile relative111.

În cazul drepturilor absolute este determinat numai subiectul activ, adică titularul dreptului subiectiv civil. De exemplu, în cazul raportului juridic civil de proprietate este cunoscut, mai precis determinat, numai subiectul activ, care este titularul dreptului de proprietate, subiectul pasiv fiind format din toate celelalte subiecte de drept, care sunt nedeterminate.

În cazul raportului juridic civil ce are în conţinutul său drepturi relative, sunt determinaţi atât subiectul activ (numit creditor), cât şi subiectul pasiv (numit debitor). De exemplu, într-un raport juridic civil de vânzare-cumpărare sunt determinaţi atât subiectul activ, vânzătorul, cât şi subiectul pasiv, cumpărătorul.

3.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

În general, raportul juridic civil se stabileşte între două persoane, şi anume între titularul drepturilor civile, numit subiect activ, şi persoana care îşi asumă obligaţiile civile, numit subiect pasiv.

În raporturile juridice civile născute din contracte112 în care drepturile civile sunt însoţite de obligaţii corelative, fiecare parte are o dublă calitate – respectiv atât de subiect activ, cât şi de subiect pasiv.

Sunt însă situaţii în care raporturile juridice se stabilesc între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte

111 Gh. Beleiu, op. cit., p.81; T. Pop, Drept civil. Teoria ge-nerală, Bucureşti, 1993, p.58-59; I. Dogaru, Elementele dreptului civil, vol. I, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1993, p.65-67.

112 P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994, p.58.

71

pasive, raporturile juridice respective caracterizându-se printr-o pluralitate de subiecte active, pasive sau mixte.

În funcţie de situaţia concretă, distingem: pluralitate activă, când în cadrul aceluiaşi raport juridic civil participă mai multe persoane ca subiecte active; pluralitate pasivă, când partea pasivă a raportului juridic civil se compune din mai multe persoane; pluralitate mixtă, când atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt formate din mai multe persoane.

Pluralitatea de subiecte poate fi întâlnită atât în raporturile juridice civile din conţinutul cărora fac parte drepturile reale, cât şi în raporturile juridice civile din conţinutul cărora fac parte drepturile de creanţă.

Pluralitatea de subiecte poate fi întâlnită şi în raporturile juridice civile nepatrimoniale. În acest caz, subiectul pasiv, fiind nedeterminat, este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia subiectului activ. În schimb, pluralitatea activă este mai rară, întâlnindu-se totuşi în raporturile nepatri-moniale ce decurg din creaţia intelectuală şi prezentându-se sub forma coautoratului113.

În raporturile patrimoniale există frecvent pluralitate de subiecte. Astfel, în cazul raporturilor juridice civile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai puţin titu-larul dreptului de proprietate. Subiectul activ poate fi o persoană – proprietate exclusivă – ori poate fi alcătuit din mai multe persoane – proprietate comună. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu pluralitate activă atunci când există mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate asupra unui bun sau asupra unei mase de bunuri.

113 Pentru detalii a se vedea: Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil,

Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1983, p.329 şi urm.; Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I, Creaţii noi, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p.57-58.

72

Proprietatea comună poate să îmbrace următoarele forme114: coproprietatea, indiviziunea şi devălmăşia.

• Coproprietatea presupune că mai multe persoane (coproprietari) deţin în proprietate un bun sau câteva bunuri determinate; fiecare coproprietar are o parte ideală de drept (1/2, 1/4 etc.), dar nu concret determinată, din bunul sau bunurile care constituie proprietatea comună. De exemplu, A şi B cumpără împreună o casă, stabilind ca fiecare să aibă o cotă de ½ din dreptul de proprietate asupra casei respective.

• Indiviziunea înseamnă că mai multe persoane deţin în proprietate o universalitate de bunuri; fiecare coindivizar are o cotă ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar nu deţine în exclusivitate unul ori anumite bunuri din cele care formează universalitatea respectivă. De exemplu, cazul moştenitorilor unei persoane, până în momentul realizării partajului succesoral.

• Devălmăşia desemnează acea proprietate comună care se caracterizează prin faptul că titularii nu au precizată cota-parte ce ar reveni fiecăruia din drept, ci acesta este nefracţionat; deci, partea fiecăruia este determinată de lege în mod generic, ca, de pildă, în cazul bunurilor comune ale soţilor dobândite în timpul căsătoriei, dreptul fiecăruia fiind în funcţie de contribuţia sa la dobândirea acelor bunuri.

Proprietatea comună sub cele trei forme încetează prin partaj115, cu excepţia cazurilor de proprietate comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă116.

În raporturile obligaţionale, care au în conţinutul lor drepturi de creanţă, pluralitatea poate fi: activă, când avem mai

114 Gh. Beleiu, op. cit., p.81. 115 Pentru detalii cu privire la proprietatea comună, a se vedea:

C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Drepturi reale, Tipografia Universităţii Bucureşti, p.175 şi urm; L. Pop, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1993, p.97 şi urm.

116 G. Boroi, op. cit., p.42.

73

mulţi creditori; pasivă, când avem mai mulţi debitori; mixtă, când avem mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.

Pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaţionale îmbracă trei forme: obligaţiile conjuncte, obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile117.

• Obligaţia conjunctă (divizibilă) înseamnă că, în caz de pluralitate activă, fiecare dintre creditori poate pretinde de la debitor partea ce i se cuvine, iar în caz de pluralitate pasivă, fiecare debitor este ţinut numai de partea sa din datoria comună. De exemplu, A şi B împrumută cu 100.000 lei pe C şi D; divizi-bilitatea înseamnă că, în lipsă de stipulaţie expresă contrară, la scadenţă, A nu poate pretinde decât 50.000 lei, B nu poate pretinde decât 50.000 lei, respectiv C nu poate fi obligat decât la restituirea sumei de 50.000 lei, ca, de altfel, şi D.

Divizibilitatea, fiind regulă, nu trebuie prevăzută expres, ci se subînţelege.

De la regula divizibilităţii avem două excepţii: solidaritatea şi indivizibilitatea.

• Obligaţia solidară constă în aceea că fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie – solidaritate activă, sau fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii datorii – solidaritate pasivă.

Solidaritatea este activă când obligaţia are mai mulţi creditori, fiecare dintre ei fiind îndreptăţit să pretindă şi să obţină plata integrală de la debitor, care este liberatorie faţă de toate celelalte subiecte active (creditori)118.

117 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de

drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1929, p.686- 698; C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1994, p.349-361.

118 Art.1304 Cod civil prevede: „Obligaţia este solidară între mai mulţi creditori, când titlul creanţei dă anume drept fiecăruia dintre ei, a cere plata în tot a creanţei şi când plata făcută unuia din creditori

74

Solidaritatea pasivă constă în posibilitatea creditorului de a cere oricăruia dintre codebitori executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul datoriei (plata întregii datorii); plata integrală făcută de unul dintre codebitorii solidari îi liberează şi pe ceilalţi faţă de creditor, iar codebitorul ce a plătit are dreptul să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori şi să le pretindă tot ce a plătit peste partea sa; datoria acestora faţă de el nu mai este solidară, ci divizibilă.

Solidaritatea pasivă se poate naşte fie din lege 119, fie dintr-un act juridic (convenţia părţilor sau testament)120.

• Obligaţia indivizibilă este o altă excepţie de la regula divi-zibilităţii obligaţiilor, în temeiul căreia fiecare dintre creditori este îndreptăţit şi fiecare dintre debitori este obligat la plata integrală a creanţei.

Indivizibilitatea apare atunci când obiectul raportului juridic este indivizibil natural, în sensul că nu permite decât executarea

liberează pe debitori”. Art.1305 Cod civil stabileşte: „Poate debitorul plăti la oricare din creditorii solidari, pe cât timp nu s-a făcut împotrivă-i cerere în judecată din partea unuia din creditori”.

119 De exemplu, art.1003 Cod civil prevede: „Când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire”, sau, potrivit art.918 alin.2 Cod civil, „executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidari responsabili pentru bunurile mobile încredinţate”. Art.1551 Cod civil prevede: „Când mai multe persoane, pentru o afacere comună, au numit un mandatar, fiecare dintre ele este răspunzător solidar pentru toate efectele mandatului”.

120 Solidaritatea pasivă trebuie să fie stipulată în mod expres în actul juridic civil, deoarece, potrivit art.1041 Cod civil, „obligaţia solidară nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres; această regulă nu încetează decât numai când obligaţia solidară are loc de drept, în virtutea legii. Aceasta înseamnă că hotărârea judecătorească nu o poate pronunţa, decât cu condiţia să se constate de unde izvorăşte ea”.

75

în întregime, sau când părţile prin voinţa lor îl consideră indi-vizibil, când avem o indivizibilitate convenţională.

Rezultă, deci, că indivizibilitatea, în funcţie de cauza care împiedică divizibilitatea, este de două feluri121: indivizibilitate naturală şi indivizibilitate convenţională.

Indivizibilitatea naturală există în situaţia în care, datorită naturii lui, obiectul nu este susceptibil de diviziune, ceea ce înseamnă că subiectul activ – creditorul – se poate îndrepta împotriva oricărui debitor pentru a preda lucrul.

Indivizibilitatea convenţională există în situaţia în care obiectul datoriei, prin natura lui, este divizibil, dar părţile au stipulat, prin convenţie, ca obligaţia să se execute ca şi când ar fi fost indivizibilă.

Deşi între obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă – ambele fiind excepţii ale divizibilităţii – există asemănări, cu deosebire sub aspectul efectelor, între ele există totuşi şi unele deosebiri:

• în ce priveşte izvorul lor, numai convenţia poate fi izvor atât pentru solidaritate, cât şi pentru indivizibilitate; soli-daritatea poate naşte (şi) din lege (solidaritate legală)122, pe când indivizibilitatea poate izvorî (şi) din natura bunului care formează obiectul obligaţiei;

• sub aspectul întinderii lor, solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut (faţă de moş-tenitori obligaţia transmiţându-se fracţionată, divizată), pe când indivizibilitatea se transmite şi succesorilor.

121 I. Dogaru, op. cit., p.69. 122 De pildă, art.1003 Cod civil menţionează: „Când delictul şi

cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubiri”. Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale prevede, în art.71 alin.3: „Administratorul care, fără drept, îşi substituie altă persoană răspunde solidar cu aceasta pentru even-tualele pagube produse societăţii”.

76

3.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil Problema schimbării subiectelor raportului juridic se pune

numai în cazul raporturilor patrimoniale, deoarece, în cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.

Cu privire la raporturile juridice patrimoniale, distingem între raporturile reale şi raporturile obligaţionale.

În cadrul raporturilor juridice civile patrimoniale, care au în conţinutul lor drepturi reale, poate avea loc numai schimbarea subiectului activ, subiectul pasiv neputând fi schimbat întrucât este nedeterminat. Schimbarea subiectului activ în asemenea raporturi se poate face printr-unul din modurile de transmitere a drepturilor reale123.

În cazul raporturilor juridice civile patrimoniale obliga-ţionale, care au în conţinutul lor drepturi de creanţă, poate interveni o schimbare atât a subiectului activ – creditorul, cât şi a subiectului pasiv – debitorul.

Subiectul activ poate fi schimbat prin cesiunea de creanţă124, subrogaţia personală125 şi novaţia126 prin schimbare de debitor.

123 Art.644 Cod civil şi art.645 Cod civil enumeră următoarele moduri prin care se dobândeşte şi se transmite proprietatea: succesiunea (legală), legatul, convenţia, tradiţiunea, accesiunea, uzucapiunea, legea şi ocupaţiunea, precum şi hotărârea judecătorească în măsura în care aceasta are efect constitutiv, iar nu şi efect declarativ.

124 Cesiunea de creanţă, sau cesiunea de drepturi constă în acordul de voinţe prin care creditorul (cedentul) transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionarului), care va deveni astfel creditor şi care va putea încasa creanţa cedată de debitor (debitor cedat).

125 Subrogaţia personală constă în substituirea creditorului unui raport juridic civil de obligaţie de către o altă persoană care, plătind creditorului iniţial datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluând toate drepturile celui pe care îl plăteşte.

126 Novaţia este un mijloc de stingere a unei obligaţii, constând în înlocuirea ei, prin voinţa părţilor, cu o altă obligaţie, diferită.

77

Subiectul pasiv poate fi schimbat prin stipulaţia pentru altul127, novaţia prin schimbare de debitor128, delegaţia129 şi poprirea130.

Aceste mijloace de transmitere sau transformare a obli-gaţiilor se vor studia în detaliu la disciplina Teoria generală a obligaţiilor.

127 Stipulaţia pentru altul este acel contract – în favoarea unei

terţe persoane – prin care părţile stipulează ca obligaţia uneia dintre ele să nu fie executată în favoarea celeilalte, ci în favoarea unei terţe persoane, adică prin care o parte – promitent – se obligă faţă de altă persoană – stipulant – să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane – beneficiar –, care nu participă şi nici nu este prezentă la încheierea contractului.

128 Novaţia prin schimbare de debitor are loc numai atunci când o terţă persoană se angajează faţă de creditor să plătească datoria – cu sau fără consimţământul debitorului. Această novaţie se deosebeşte de cesiunea de datorie şi de delegaţia perfectă prin faptul că ea se poate face şi fără consimţământul vechiului debitor, precum şi prin aceea că ea nu transmite noului debitor datoria celui vechi, ci creează în sarcina lui o nouă obligaţie, concomitent cu stingerea celei vechi.

129 Delegaţia este actul juridic prin care o persoană – delegant – însărcinează o altă persoană – delegat – să execute o anumită prestaţie în favoarea unei terţe persoane – delegatar - cu consimţământul acesteia. Delegaţia simplifică raporturile juridice dintre părţi, făcând ca printr-o singură plată – de la delegat la delegatar – să se stingă două obligaţii: aceea a delegatului faţă de delegant şi aceea a delegantului faţă de delegatar.

130 Poprirea realizează o schimbare a subiectului pasiv al raportului juridic civil prin faptul că terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritor, putând plăti în mod valabil numai acestuia. Este vorba de disponibilizarea obligaţiei pe care o are faţă de debitorul urmărit de un debitor al acestuia – terţ poprit. Terţul poprit nu mai poate executa obligaţia sa – indisponibilizată – faţă de debitorul urmărit, decât în eventualitatea când instanţa de judecată ar invalida poprirea.

78

4. Capacitatea civilă

4.1. Noţiune

Capacitatea civilă este aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii. În structura acesteia intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

4.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice

a) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice În conformitate cu art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954,

capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea gene-rală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, dar numai dacă el se naşte viu – art.7 din Decretul nr.31/1954. Conţinutul acestei capacităţi este dat de aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, cu excepţia celor oprite de lege.

b) Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice Capacitatea de exerciţiu a persoanei este aptitudinea omului

de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice – art.5 alin.3 din Decretul nr.31/1954.

Toate persoanele fizice au capacitate de folosinţă, însă nu toate persoanele fizice au capacitate de exerciţiu.

Cu privire la acest aspect, distingem trei categorii de per-soane fizice: persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi persoane cu capacitate de exerciţiu deplină.

• Din categoria persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu fac parte minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie – art.11 din Decretul nr. 31/1954. Pentru aceste persoane, actele juridice se întocmesc de reprezentanţii legali.

79

• Capacitatea de exerciţiu restrânsă o are minorul care a împlinit vârsta de 14 ani – art.9 din Decretul nr.31/1954. Acesta participă personal la încheierea actelor juridice, dar cu încu-viinţarea prealabilă a ocrotitorului legal – părinte sau tutore.

• Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la vârsta de 18 ani, când persoana devine majoră – art.8 din Decretul nr.31/1954. Femeia care se căsătoreşte înainte de această vârstă dobândeşte, prin căsătorie, capacitate de exerciţiu deplină.

4.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile. Această capacitate se dobândeşte distinct, după cum este vorba de persoane juridice supuse înregistrării şi celelalte per-soane juridice, nesupuse înregistrării – art.33 alin.1 şi 2 din Decretul nr.31/1954.

Persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capaci-tatea de folosinţă de la data înregistrării lor.

Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capaci-tatea de folosinţă, în funcţie de modul de înfiinţare aplicabil, după caz, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii actului de înfiinţare, de la data autorizării înfiinţării, de la data îndeplinirii altei cerinţe pe care legea o prevede.

Persoanele juridice îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele lor – art.35 alin.1 şi 2 din Decretul nr.31/1954.

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.

80

Capitolul III CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noţiune

Conţinutul raportului juridic civil este definit ca totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor pe care le au părţile în acest raport.

Drepturile şi obligaţiile civile ce aparţin subiectelor ra-portului juridic se află într-o strânsă legătură de interdependenţă, întrucât nu există drept subiectiv civil fără o obligaţie civilă corelativă şi invers, nu există obligaţie civilă căreia să nu-i corespundă un drept subiectiv civil.

Legătura de interdependenţă existentă între conţinutul dreptu-rilor şi conţinutul obligaţiilor caracterizează toate raporturile de drept civil, indiferent că este vorba de un raport real, de un raport obligaţional sau nepatrimonial.

Raportul juridic real este un raport simplu, întrucât subiectul activ – titularul dreptului – are numai drepturi, iar subiectul pasiv – nedeterminat – are numai obligaţii, în sensul de a nu face nimic de natură să aducă atingere exerciţiului acestor drepturi. Exemplu: în raportul de proprietate, subiectul activ, proprietarul, are dreptul de a poseda, folosi şi dispune de bun, iar toate celelalte subiecte pasive nedeterminate au obligaţia negativă de a nu face nimic de natură a leza dreptul de proprietate.

Raportul obligaţional poate fi atât un raport simplu – cazul raporturilor născute din contracte unilaterale –, cât şi un raport complex – cazul raporturilor născute din contractele sinalagmatice, pentru că una şi aceeaşi persoană dobândeşte drepturi şi, în acelaşi timp, îşi asumă obligaţii.

Exemplu de raport obligaţional simplu: în raportul de împrumut, împrumutătorul nu are nici o obligaţie, ci numai

81

dreptul de a pretinde suma împrumutată, iar împrumutatul are obligaţia de a restitui la scadenţă suma împrumutată.

Exemplu de raport obligaţional complex: în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul are dreptul de a pretinde şi primi preţul bunului vândut, căruia îi corespunde obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti preţul, iar pe de altă parte, vânzătorul are obligaţia de a transmite cumpărătorului proprietatea bunului vândut şi de a garanta bunul vândut.

2. Dreptul subiectiv civil

2.1. Noţiune O definiţie legală a noţiunii de drept civil subiectiv nu

există în dreptul nostru, ci doar unele definiţii pentru anumite drepturi subiective, de exemplu, art.480 Cod civil, privind dreptul de proprietate.

În doctrină nu există un punct de vedere unitar cu privire la definiţia dreptului subiectiv civil. Această definiţie a fost for-mulată în mod diferit, dar în esenţă cu aceleaşi elemente131.

131 M. B. Cantacuzino, Elemente de drept civil, Editura All Educational, 1998, p.68: „Dreptul subiectiv este puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca facultăţile, aptitudinile şi puterile sale care sunt îngrădite, sau, mai exact în limita în care ele nu sunt îngrădite prin lege, să fie numai respectate, adică nesupărate de alţii sau de societate prin organele sale, ci să fie, atunci când ele s-au tradus în acte de violenţă, creatoare de raporturi cu alţii, sprijinite de societate prin organele sale spre a fi aduse la îndeplinire efectele raporturilor create”; I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p.49: „Dreptul subiectiv ar putea fi definit ca: prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de con-vieţuire socială”; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p.87: „Posibilitatea recunoscută de

82

legea civilă subiectului activ – persoană fizică ori persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive, statului în caz de nevoie”; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, 1999, p.53: „Posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespun-zătoare, iar în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului”; I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p.75-76: „Puterea (posibilitatea) sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau persoanelor juridice de a săvârşi anumite acţiuni, precum şi puterea de a pretinde subiectelor pasive să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni, apelând, la nevoie, la forţa de constrângere a statului”; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.100: „Posibilitatea subiectului activ, recunoscută de normele dreptului civil obiectiv, în virtutea căruia acesta poate avea, în limitele determinate de lege, o anumită conduită şi poate pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare – adică să dea, să facă sau să nu facă ceva –, iar la nevoie să apeleze la forţa coercitivă a statului”; P.M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994, p.63: „Prerogativa pe care o acordă unei persoane dreptul obiectiv, prerogativă garantată prin mijloace juridice, de a avea un anumit comportament sau de a pretinde o conduită subiectului pasiv”; T. Pop, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.70-71: „Posibilitatea juridică a titularului unui drept de a desfăşura, în limitele legii, o anumită conduită în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului”; Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil, vol. I, Introducere în dreptul civil, 1947-1948, p.5-6 şi 144: „Puterea sa prerogativă recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau persoanelor juridice (denumite titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea ori să facă ori să nu facă ceva (să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea acţiunii) folosind, la nevoie, aparatul de constrângere a statului”.

83

Definim dreptul subiectiv civil ca fiind posibilitatea juridică a titularului unui drept de a desfăşura, în limitele legii, o anumită conduită, în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă, ori să nu facă ceva –, ce poate fi impusă, iar în caz de nevoie să apeleze la forţa coercitivă a statului.

Din definiţia dată rezultă următoarele caracteristici ale dreptului subiectiv civil:

• acordă titularului dreptului posibilitatea juridică de a desfăşura o anumită conduită în limitele legii;

• conduitei titularului îi corespunde, corelativ, o com-portare corespunzătoare din partea subiectului pasiv;

• conferă titularului dreptului puterea de a pretinde subiectului pasiv să aibă o comportare corespunzătoare – să dea, să facă, sau să nu facă ceva;

• titularul dreptului are posibilitatea de a recurge la forţa coercitivă a statului în caz de nevoie, adică atunci când dreptul său este nesocotit ori încălcat132.

2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile

Drepturile subiective civile se clasifică după mai multe criterii: în raport cu gradul lor de opozabilitate133, drepturile su-biective civile sunt absolute şi relative; în raport cu conţinutul lor, drepturile subiective civile sunt patrimoniale şi nepatrimoniale; în raport cu corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile sunt

132 T. Pop, op. cit., p.71. 133 În literatura de specialitate se evidenţiază şi faptul că, întrucât

orice drept subiectiv civil este, în principiu, opozabil tuturor subiectelor de drept, în sensul că acestea din urmă nu pot să-l nesocotească, este de preferat ca împărţirea drepturilor subiective civile în absolute şi relative să se facă nu după criteriul opozabilitaţii, ci după cum titularul dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane (a se vedea, în acest sens, G. Boroi, op. cit., p.54).

84

principale şi accesorii; în raport cu gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile subiective civile sunt pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.

Drepturile subiective civile absolute şi relative a) Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea

căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a şi-l realiza.

Sunt drepturi absolute drepturile civile subiective nepatri-moniale şi drepturile reale.

Dreptul absolut are următoarele caractere specifice: • raportul juridic care are în conţinutul său un drept

absolut se stabileşte între titularul dreptului – ca subiect activ – şi toate celelalte persoane – ca subiect pasiv, nedeterminat;

• obligaţia subiectelor pasive nedeterminate este aceeaşi, adică îndatorirea lor de a nu face nimic de natură a aduce atingere dreptului absolut al subiectului activ;

• dreptul absolut este opozabil tuturor persoanelor – erga omnes – în sensul că toate au îndatorirea de a respecta acest drept.

b) Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept subiectiv civil căruia îi corespunde obligaţia subiectului pasiv, determinat o dată cu naşterea raportului juridic, de a da, a face – obligaţii pozitive – sau a nu face ceva – obligaţie negativă.

Dreptul subiectiv civil relativ are următoarele caractere specifice:

• atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt determinate; • obligaţia subiectului pasiv are un conţinut diferit în

sensul că poate consta într-o acţiune – a da şi a face – sau într-o inacţiune – a nu face;

• este opozabil numai faţă de subiectul pasiv determinat. Din categoria drepturilor subiective civile relative fac parte

drepturile de creanţă.

85

Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale a) Dreptul patrimonial este acel drept subiectiv care are un

conţinut economic, fiind evaluabil în bani. Sunt patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă. Dreptul real este acel drept subiectiv patrimonial în vir-

tutea căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun în mod direct şi nemijlocit, fără intermediul altei persoane.

Dreptul real nu este un raport între o persoană şi un lucru134, întrucât acest drept, intrând în conţinutul unui raport juridic, este un raport între oameni cu privire la un lucru determinat. Exemplu: A este proprietarul unei case. Proprietarul are puterea de a stăpâni casa. Aceasta înseamnă că el poate să o folosească, dar o poate şi închiria; el poate dispune de ea prin vânzare, donaţie etc.; el o poate transforma şi chiar demola. În situaţia în care casa i-a fost luată în mod abuziv, A poate cere printr-o acţiune în revendicare redobândirea ei. Acest drept subiectiv care poartă asupra unui bun – în speţă casa – este un drept real.

Dreptul real prezintă următoarele caractere specifice: • face parte din conţinutul unor raporturi juridice care se

stabilesc între o persoană ca subiect determinat şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive nedeterminate;

• conferă titularului puterea de a-şi exercita prerogativele dreptului direct asupra lucrului la care se referă, fără a avea nevoie de intervenţia altei persoane;

• subiectelor pasive le revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni exerciţiul dreptului de către subiectul activ;

• este un drept absolut, opozabil tuturor (erga omnes);

134 P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I,

Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.73.

86

• conferă titularului său dreptul de urmărire135 şi dreptul de preferinţă136.

Drepturile reale sunt limitate ca număr. Ele se împart în: drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.

Drepturile reale principale sunt acele drepturi care au o existenţă de sine stătătoare, nedepinzând de existenţa altor drepturi.

Drepturile reale principale sunt: • dreptul de proprietate sub cele două forme: dreptul de

proprietate publică – titulari ai acestui tip de proprietate sunt statul şi unităţile administrativ-teritoriale – şi dreptul de proprietate privată – titulari ai acestui tip de proprietate sunt: persoanele fizice, persoanele juridice, statul sau unităţile administrativ-teritoriale;

• drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată – dezmembrămintele dreptului de proprietate – sunt: dreptul de uzufruct137, dreptul

135 Dreptul de urmărire este o facultate recunoscută titularului

unui drept real de a căuta şi pretinde bunul asupra căruia poartă dreptul său, în orice mâini s-ar afla.

136 Dreptul de preferinţă este facultatea pe care dreptul real accesoriu unui drept de creanţă o conferă titularului său de a avea prioritate faţă de toţi ceilalţi creditori pentru a obţine satisfacerea creanţei sale prin urmărirea bunului asupra căruia poartă acest drept real- creditorul a cărui creanţă este garantată printr-un gaj sau printr-o ipotecă, dacă se află în concurs cu alţi creditori ce nu dispun de o asemenea garanţie, îşi va satisface integral şi cu precădere creanţa din bunurile gajate sau ipotecate.

137 Art. 517 Cod civil prevede: „Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa”.

87

de uz138, dreptul de abitaţie139, dreptul de servitute140 şi dreptul de superficie141;

• dreptul de administrare – de folosinţă – al regiilor autonome şi instituţiilor publice, ca drept real cores-punzător dreptului de proprietate publică (al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale);

• dreptul de concesiune – art.136 alin.4 din Constituţie, Legea nr.219/1998142 privind regimul concesiunilor, cu modificările ulterioare etc.;

• dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit în condiţiile legii unor persoane fizice sau juridice;

• dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietate privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice sau fizice143;

138 Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct,

deosebirea faţă de acesta constând în aceea că titularul dreptului de uz nu are dreptul de a culege fructele decât pentru nevoile sale şi ale familiei sale.

139 Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce poartă asupra unei case de locuit.

140 Art.576 Cod civil prevede că servitutea este „o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt stăpân”.

141 Dreptul de superficie este acel drept real ce rezultă din dreptul de proprietate pe care îl are o persoană – superficiarul – asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe o suprafaţă de teren ce aparţine unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.

142 Publicată în M. Of. nr. 459 din 30 noiembrie 1998. 143 De exemplu: dreptul de folosinţă a unor terenuri din domeniul

privat al comunei, oraşului sau municipiului, atribuit în condiţiile prevă-zute în art.19 alin.3 din Legea nr.18/1991, cu modificările ulterioare; dreptul de folosinţă reglementat de art.17 din Legea nr.213/1998,

88

• dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice cooperatiste, obşteşti, particulare ori mixte, persoanelor juridice anexe.

Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care depind în mod direct de existenţa altor drepturi, fiind afectate garantării unor drepturi de creanţă144. Acestea sunt: dreptul de ipotecă145, dreptul de gaj146, privilegiile147, dreptul de retenţie148. potrivit căruia „statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice”.

144 P.M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.74.

145 Potrivit art.1476 alin.1 Cod civil, „ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii”. Deci, ipoteca este un drept real accesoriu ce reprezintă o garanţie imobiliară, care în-soţeşte obligaţia debitorului faţă de creditor şi care nu presupune deposedarea celui ce o constituie.

146 Art.1685 Cod civil prevede că „amanetul este un contract prin care datornicul remite creditorului său un lucru mobil spre siguranţa datoriei”, iar alin.1 al art.1686 dispune: „Amanetul dă creditorului dreptul de a fi plătit din lucrul amanetului, cu preferinţă înaintea celorlalţi creditori”.

147 Potrivit art.1722 Cod civil, „privilegiul este un drept, ce dă unui creditor calitatea creanţei sale de a fi preferat celorlalţi creditori, fie chiar ipotecari”.

148 Dreptul de retenţie nu este consacrat expres în legislaţia civilă în vigoare, dar este cunoscut în literatura de specialitate şi practica judiciară (Decizia nr.998/1987 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem în Culegere de decizii, 1987, p.56-57). Dreptul de retenţie este posibilitatea deţinătorului unui bun al altuia de a refuza restituirea acelui bun către proprietar până nu i se plăteşte creanţa născută în legătură cu bunul respectiv; exemplu: vânzătorul asupra bunului vândut, depozitarul asupra bunului depozitat, creditorul asupra bunului gajat etc.

89

Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv patrimonial în virtutea căruia subiectul activ determinat, denumit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă, sau să nu facă ceva.

Dreptul de creanţă are următoarele caractere specifice: • face parte din raporturile juridice ce se stabilesc între

una sau mai multe persoane ca subiecte active determi-nate şi una sau mai multe persoane determinate, ca subiecte pasive;

• conferă titularului lor – creditorului – posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv determinat – debitorul – ca acesta să dea, să facă sau să nu facă ceva;

• implică obligaţia debitorului de a da – a constitui sau transmite un drept real asupra unui lucru –, de a face –, de a săvârşi anumite acte sau acţiuni, lucrări sau servicii – sau de a nu face – de a se abţine de la un act sau de la o acţiune pe care altfel era îndreptăţit să o săvârşească;

• este un drept relativ, opozabil numai subiectului pasiv determinat.

De menţionat este faptul că, dacă dreptul real este limitat ca număr, dreptul de creanţă este nelimitat.

b) Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv care nu are conţinut economic şi nu este evaluabil în bani.

Există trei categorii de drepturi civile subiective nepa-trimoniale:

1. Drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei, cum sunt: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică, dreptul la libertate, dreptul la onoare, dreptul la cinste, dreptul la reputaţie, dreptul la secretul vieţii personale etc.

2. Drepturi care privesc elementele sau atributele de identificare a persoanei, cum sunt: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la denumire, dreptul la domiciliu, dreptul la sediu şi stare civilă.

90

3. Drepturi care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală, cum sunt: dreptul de autor, dreptul de inventator şi dreptul de inovator.

Dreptul nepatrimonial are următoarele caractere specifice: este un drept neevaluabil în bani, fiind legat de persoana umană; este un drept absolut, adică opozabil erga omnes; fiind legat de persoană, nu se transmite către alte persoane prin acte juridice şi nu se transmite prin moştenire.

Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi

Dreptul pur şi simplu este acel drept subiectiv civil care conferă maximă certitudine titularului său, deoarece existenţa şi exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare. El îşi produce efectele imediat după naşterea lui, în mod definitiv şi irevocabil. Majoritatea drepturilor civile subiective sunt pure şi simple.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acel drept care nu mai oferă deplină siguranţă titularului, deoarece existenţa şi exercitarea lui depind de un eveniment viitor, care poate fi termenul sau condiţia149. Aceste evenimente viitoare se numesc modalităţi150 care afectează drepturile civile.

În literatura de specialitate151 se face vorbire despre drepturile eventuale şi despre drepturile viitoare.

Considerăm, alături de alţi autori152, că aşa-numitele drepturi eventuale şi drepturile viitoare nu sunt subiecte civile, ci simple elemente ale capacităţii de folosinţă, deoarece ele apar ca o apti-tudine abstractă de a deveni titular al unui drept subiectiv civil.

149 Gh. Beleiu, op. cit., p.92. 150 De „modalităţile actului juridic civil” ne vom ocupa în titlul

următor (capitol consacrat „elementelor” ori „condiţiilor” actului ju-ridic civil).

151 E. Roman, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Bucureşti, 1967, p.204; P. M. Cosmovici, op. cit., p.75; E. Lupan, op. cit., p.108 –109.

152 Gh. Beleiu, op. cit., p.92; G. Boroi, op. cit., p.60; I. Dogaru, op. cit., p.85.

91

3. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept

3.1. Recunoaşterea drepturilor subiective civile

Problema recunoaşterii drepturilor subiective civile trebuie analizată sub două aspecte: aspectul global, general şi aspectul special.

Recunoaşterea drepturilor subiective civile, în general, este realizată pentru persoanele fizice de art.1 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia „drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recu-noscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire....”, iar pentru persoanele juridice, de art.2 din acelaşi act normativ, care prevede că drepturile civile ale persoanelor juridice „sunt recunoscute în scopul de a asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi a nivelului cultural al oamenilor muncii prin dezvoltarea puterii economice a ţării”.

Drepturile subiective civile sunt recunoscute şi în mod special, ceea ce se realizează prin diferite izvoare ale dreptului civil, pe diferite categorii de asemenea drepturi. Astfel, în Codul civil sunt recunoscute majoritatea drepturilor reale şi drepturilor de creanţă153; Constituţia consacră unele drepturi fundamentale care sunt, totodată, drepturi subiective, ca, de exemplu, dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, dreptul la domiciliu, la asociere etc.154; Decretul nr.31/1954 recunoaşte atributele de identificare, ca dreptul la nume, la domiciliu, la denumire, la sediu, drepturile nepatrimoniale, dreptul la onoare, la reputaţie, de autor etc.; Pactul internaţional privind drepturile civile şi

153 În Codul civil, cartea II „Despre bunuri şi despre osebitele

modificări ale proprietăţii”, art.461 şi urm., sunt reglementate drepturile reale principale – de proprietate, uz, uzufruct, superficie, servitute, abitaţie.

154 A se vedea art.22 alin.1, art.25 alin.1, art.37 alin.1, art.41, 42 etc.

92

politice ale omului, precum şi Convenţia internaţională privind drepturile copilului recunosc mai multe drepturi subiective civile pentru persoana fizică.

3.2. Ocrotirea drepturilor subiective civile

Ocrotirea drepturilor subiective civile constituie un prin-cipiu fundamental al dreptului civil, a cărui consacrare se află în dispoziţiile art.26 din Pact155, art.2 pct.1 din Convenţie156, art.3 alin.1 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice157, dispoziţiile Capitolului III din acelaşi Decret158, în

155 Astfel, art.26 prevede că „toate persoanele sunt egale în faţa

legii şi au dreptul, fără discriminare, la o protecţie egală din partea legii. În această privinţă, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o protecţie egală şi eficace împotriva oricărei discriminări, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică şi orice altă opinie, de origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau orice altă situaţie”.

156 Art.2 pct.1 prevede că „statele părţi se angajează să respecte drepturile anunţate în prezenta Convenţie şi să le garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, a copilului sau a părinţilor ori a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie”.

157 „Drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.”

158 Intitulat „Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale”, capitolul precizează în art.54: „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice, ori literare, de inventator sau orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca

93

unele dispoziţii ale Legii nr.544/2004 privind contenciosul administrativ159.

Drepturile subiective civile sunt, în principiu, respectate de bunăvoie, dar, în ipoteza încălcării lor, titularul, neputând să-şi facă singur dreptate, se va adresa justiţiei. Procesul civil, regle-mentat de Codul de procedură civilă, este mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective civile. Hotărârea judecătorească pronunţată, după ce va rămâne definitivă, va putea fi pusă în executare silită, ajungându-se astfel la restabilirea dreptului subiectiv nesocotit.

instanţa judecătorească să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins”. Dispoziţiile art.55 şi 56 din acelaşi capitol adaugă: „Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus. Această amendă poate fi pronunţată şi prin hotărârea dată asupra cererii făcute” (art.55); „drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după moarte în măsura stabilită de lege sau de regulile de convieţuire” (art.56).

159 Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004. Art.1 alin. 1 şi 2 prevede: „(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ com-petente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

(2) Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. ”

94

3.3. Exercitarea drepturilor subiective civile

Exercitarea dreptului subiectiv civil constă în posibilitatea materializată, spre deosebire de posibilitatea juridică, aceasta fiind însuşi dreptul civil subiectiv.

Exercitarea drepturilor subiective civile nu este o activitate obligatorie, fiind lăsată la latitudinea titularului160. Ea are drept scop realizarea satisfacerii intereselor fiecărui titular în temeiul dreptului propriu.

Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea următoarelor principii:

• art.3 alin.2 din Decretul nr.31/1954 prevede că dreptul subiectiv civil „poate fi exercitat numai potrivit cu scopul lui economic şi social” (subl. ns);

• art.5 din Codul civil prevede că dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legilor şi a moralei161. Acest principiu se regăseşte şi în alte dispoziţii162 ale Codului civil, ca, de exemplu, art.968, care dispune că este nelicită cauza unei convenţii dacă este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii pu-blice, sau art.1008, care stabileşte: „Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri sau prohibită de lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa”;

• dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă. Astfel, potrivit art.970 alin.1 Codul civil, „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă”. Art.57 din Constituţie prevede: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii

160 Gh. Beleiu, op. cit., p.93. 161 Art.5 dispune: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dis-

poziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

162 P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994, p.79.

95

trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile consti-tuţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”;

• dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale, date de normele dreptului obiectiv şi moralei.

Exercitarea dreptului subiectiv civil trebuie să se facă prin respectarea cumulativă a celor patru principii; în caz contrar, se ajunge în sfera abuzului de drept.

4. Abuzul de drept

Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor sale. Cu alte cuvinte şi în alţi termeni, este vorba de exercitarea dreptului subiectiv civil cu nesocotirea scopului său economic şi social, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale.

În mod obişnuit, abuzul de drept se sancţionează cu refuzul concursului forţei coercitive a statului, ceea ce înseamnă că organul de jurisdicţie, constatând că se află în prezenţa exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului, aşa cum a fost formulată, iar dacă exerciţiul abuziv provine de la pârât, în apărarea sa, va înlătura o astfel de apărare163.

Atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu material sau moral, va interveni şi răspunderea faţă de cel vătămat într-un drept al său.

5. Obligaţia civilă

5.1. Noţiune Prin obligaţia civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv

al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespun-zătoare dreptului civil subiectiv corelativ, conduită care poate

163 Gh. Beleiu, op. cit., p.94.

96

consta în a da, a face, ori a nu face şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Din definiţie rezultă următoarele elemente definitorii: • obligaţia civilă înseamnă, întotdeauna, o îndatorire a

subiectului pasiv (nu o posibilitate) de a avea o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;

• îndatorirea poate consta în a da, a face ori a nu face; • în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului

pasiv prin forţa de constrângere a statului. Obligaţia juridică sau obligaţia civilă se foloseşte în trei

sensuri: 1) obligaţia civilă, în sensul de îndatorire a subiectului

pasiv de a da, a face sau a nu face, sens utilizat şi de definiţia de mai sus;

2) obligaţia civilă, în sensul de raport obligaţional, adică un raport civil, în care subiectul activ – creditorul – poate pretinde subiectului pasiv – debitorul – să dea, să facă sau să nu facă ceva;

3) obligaţia în sensul de înscris constatator al unei creanţe (exemplu, obligaţia C.E.C.).

5.2. Clasificarea obligaţiilor civile

În funcţie de obiectul lor, distingem: obligaţia de a da, obligaţia de a face şi obligaţia de a nu face; obligaţia pozitivă şi obligaţia negativă; obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia de diligenţă (de mijloace).

Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau transmite un drept real. Astfel, constituie obligaţie de a da: obligaţia vân-zătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut în patrimoniul cumpărătorului; îndatorirea pe care şi-a asumat-o împrumutatul de a constitui un drept de ipotecă în favoarea împrumutătorului pentru a-i garanta creanţa etc.

De regulă, transmiterea dreptului real prin contract se realizează chiar în momentul încheierii contractului. Sunt însă situaţii de excepţie când obligaţia de a da se caracterizează

97

printr-o existenţă în timp, în sensul că se menţine şi după încheierea contractului, cum este cazul vânzării unor bunuri de gen, sau ipoteza în care părţile convin ca transferul proprietăţii să opereze în momentul ulterior celui realizării acordului de voinţă, cum este cazul bunurilor certe.

Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu ori de a preda un bun. Sunt obligaţii de a face: aceea a vânzătorului de a preda bunul vândut cumpă-rătorului; aceea de a presta întreţinere, în virtutea contractului de vânzare-cumpărare, pentru a-i garanta creanţa etc.

Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit, în funcţie de modul în care este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face, corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept absolut. Obligaţia de a nu face, corelativă unui drept relativ, înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere. Sunt asemenea obligaţii: obligaţia pe care şi-o asumă autorul unei piese de teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare în public a piesei sale timp de un număr de ani de la prima reprezentaţie realizată de teatrul căruia i-a transmis dreptul de a fi jucată piesa, către vreun alt teatru; obligaţia pe care şi-o asumă nepoata faţă de un unchi, printr-un contract de donaţie, de a nu se căsători până la absolvirea facultăţii; obligaţia de a nu planta la o distanţă mai mică de 2 m de gardul despărţitor etc.

Această clasificare a obligaţiilor în a da, a face sau a nu face prezintă importanţă juridică din punct de vedere al cali-ficării actelor juridice: de exemplu, contractul de rentă viageră se deosebeşte de contractul de vânzare cu clauză de întreţinere prin aceea că primul presupune o obligaţie de „a da”, pe când al doilea o obligaţie de „a face”, sau din punct de vedere al posibi-lităţilor aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor164.

164 Potrivit art.1074 Cod civil, „Obligaţia de a da cuprinde pe aceea de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare. Lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară numai când debitorul este în

98

Obligaţiile pozitive şi negative Obligaţiile pozitive sunt obligaţiile de a da şi de a face, iar

obligaţia negativă este obligaţia de a nu face. Această clasificare prezintă importanţă practică în privinţa punerii în întârziere a debitorului165.

Încălcarea unei obligaţii de a nu face îl pune în întârziere pe debitor de drept, pe când în cazul unei obligaţii pozitive este necesară o punere formală în întârziere a debitorului.

Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă Obligaţia de rezultat (sau determinată) este aceea care constă

în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat. Exemplu: obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul vândut.

întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului”. Art.1075 Cod civil dispune: „Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului”. Art.1076 Cod civil prevede: „Creditorul poate cere a se distrui (distruge) ceea ce s-a făcut, călcându-se obligaţia de a nu face şi poate cere a fi autorizat a distrui el însuşi, cu cheltuiala debitorului, afară de dezdăunări”. Art.1077 Cod civil dispune: „Nefiind îndeplinită obli-gaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”.

165 Art.1078 Cod civil, prevede: „Dacă obligaţia consistă în a nu face, debitorul care a încălcat-o, este dator de a da despăgubire pentru simplul fapt al contravenţiei”, iar potrivit art.1079 Cod civil, „dacă obligaţia consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său.

Debitorul este de drept în întârziere: 1. în cazurile anume determinate de lege; 2. când s-a contractat expres că debitorul va fi în întârziere la

împlinirea termenului, fără a fi necesitatea de notificare; 3. când obligaţia nu putea fi îndeplinită decât în un timp

determinat, ce debitorul a lăsat să treacă”.

99

Obligaţia de diligenţă (de mijloace) este aceea care constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se putea obliga la însăşi obţinerea rezultatului. Exemplu: cazul medicului de a-l vindeca pe pacient de o anumită maladie, sau obligaţia avocatului faţă de clientul său.

Această clasificare a obligaţiilor prezintă importanţă din punct de vedere al probei culpei debitorului – contestată de o parte a doctrinei.

După opozabilitatea lor, obligaţiile civile pot fi: obligaţii obişnuite sau opozabile între părţi; obligaţii opozabile şi terţilor; obligaţii reale.

Obligaţia obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut şi este opozabilă între părţi. Majoritatea obligaţiilor civile fac parte din această categorie.

Obligaţia opozabilă şi terţilor este aceea strâns legată de un bun, creditorul neputându-şi realiza dreptul său decât cu con-cursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea unei obligaţii născute anterior, fără participarea sa. Un exemplu ni-l oferă art.1441 Cod civil, care prevede că dacă locatorul vinde lucrul închiriat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută printr-un act autentic, sau prin act privat, dar cu dată certă, cu excepţia situaţiei în care încetarea locaţiunii din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în chiar contractul de locaţiune.

Obligaţia reală este aceea care, potrivit legii, incumbă deţi-nătorului unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate. Exemplu: îndatorirea proprietarului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului (art.74 din Legea nr.18/1991, republicată şi cu modificările ulte-rioare), sau aceea a deţinătorului unui bun din patrimoniul naţional cultural de a-l conserva potrivit Ordonanţei nr.27/1992166, privind

166 Publicată în M. Of. nr. 215 din 28 august 1992.

100

unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, cu modificările ulterioare.

În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, distingem: obligaţia civilă perfectă şi obligaţia civilă imperfectă (sau naturală).

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie a cărei exe-cutare este asigurată, în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie pe baza obţinerii unui titlu executor ce poate fi pus în executare silită – de regulă, prin executorul judecătoresc.

Obligaţia civilă imperfectă sau naturală este acea obligaţie a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată executată de bună-voie de către debitor nu poate fi cerută restituirea ei167. În art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă este consacrată o obligaţie naturală, după care „debitorul care a executat obligaţia, după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit”.

Rezultă, aşadar, că sancţiunea juridică a obligaţiei civile imperfecte nu este calea ofensivă a acţiunii, ci calea pasivă a excepţiei.

167 În acest sens, art.1092 Cod civil, după ce prevede în primul

alineat că „orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”, dispune în alineatul următor că „repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”.

101

Capitolul IV OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noţiune Obiectul raportului juridic civil este cel de-al treilea element

al raportului juridic, alături de conţinut şi subiecte. Prin obiect al raportului juridic înţelegem acţiunea sau

inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv, cu alte cuvinte, conduita subiectelor raportului.

Obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu conţinutul acestuia, deoarece prin conţinut înţelegem drepturile şi obligaţiile subiectelor, adică posibilităţile juridice ale unor acţiuni, respectiv îndatoririle juridice corespunzătoare, iar prin obiect al raportului juridic înţelegem acţiunile ori inacţiunile pe care le poate pretinde subiectul activ şi de care este obligat subiectul pasiv.

Problema obiectului raportului juridic este controversată în literatura de specialitate, în sensul că există mai multe definiţii date obiectului raportului juridic civil. Astfel, obiectul raportului juridic nu poate consta decât în acţiunea sau abţinerea, pe care subiectul activ – titularul dreptului – o poate pretinde subiectului pasiv – celui ţinut la obligaţie –, iar aceasta, fără a deosebi după cum în conţinutul raportului juridic civil intră un raport real sau un drept de creanţă168.

Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau abstenţiunea la care este îndrituit subiectul activ de care este

168 A. Ionaşcu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, 1967, p.208.

102

ţinut subiectul pasiv, în alţi termeni conduita subiectelor acestui raport169.

Obiectul raportului juridic civil este acţiunea sau inacţiunea – conduita – la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv170.

Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau abstenţiunea (conduita) la care este îndreptăţit subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv, iar dacă acţiunea sau abstenţiunea se referă la lucruri, şi în acestea, dar nu ca obiect direct, ci derivat171.

2. Bunurile

2.1. Noţiune

În doctrină şi în Codul civil se foloseşte termenul „bun” într-un dublu sens172.

În sens larg – lato sensu –, prin bun se înţeleg atât lucrurile şi animalele, cât şi drepturile privitoare la acele lucruri. Astfel, art.461 Cod civil prevede că „Toate bunurile sunt mobile sau imobile”, iar art.462 Cod civil prevede că „Bunurile sunt imobile sau prin natura lor, sau prin destinaţia lor, sau prin obiectul la care se aplică”. În art.471 Cod civil se menţionează: „Sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil”.

169 T. Pop, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989,

p.77-78. 170 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în Dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p.104; E. Lupan, Introducere în Dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.135; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, p.67.

171 I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p.96.

172 Gh. Beleiu, op. cit., p.106.

103

În sens restrâns – stricto sensu –, prin bun se înţeleg lucrurile şi animalele cu privire la care pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale. De exemplu, art.479 Cod civil prevede: „Poate avea cineva asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept de folosinţă, sau numai servitute”, iar art.482 Cod civil prevede că: „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul şi asupra tot ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial”.

Se înţeleg prin bun acele lucruri utile omului, necesare satisfacerii nevoilor sale materiale, care au o valoare economică şi care sunt susceptibile de apropriere sub formă de drepturi patrimoniale.

Prin urmare, pentru a fi în prezenţa unui bun în sensul dreptului civil, trebuie să fie întrunite cumulativ trei condiţii:

• să fie util pentru om; • să aibă valoare economică; • să fie susceptibil de apropriere sub forma drepturilor

patrimoniale. Numai în contextul recunoaşterii celor trei condiţii ne

explicăm de ce aerul, lumina soarelui, deşi sunt lucruri utile pentru om, totuşi, ele nu pot dobândi calitatea de bunuri în sens juridic, întrucât nu au valoare economică şi nu sunt susceptibile de apropriere.

Sunt bunuri: lucrurile care au o existenţă materială şi valoare economică, operele ştiinţifice, literare, invenţiile, dacă au valoare economică şi sunt susceptibile de drepturi patrimoniale, valorile necorporale care îşi găsesc temeiul într-un drept de creanţă.

Patrimoniul este o altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil şi care se află în strânsă legătură cu noţiunea de bunuri.

Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin persoanelor fizice sau juridice formează patrimoniul.

Indiferent cum definim patrimoniul, ca fiind „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică, aparţinând

104

unei persoane”173 sau ca fiind „totalitatea drepturilor şi obli-gaţiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane, ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă”,174 este de evidenţiat faptul că bunurile intră în componenţa patrimoniului.

Drepturile şi obligaţiile patrimoniale şi bunurile la care acestea se referă, care aparţin unei persoane, pot fi privite fie în individualitatea lor, fie în universalitatea lor, ca o totalitate de drepturi şi obligaţii.

În situaţia în care drepturile şi obligaţiile, precum şi bunurile la care se referă sunt privite în individualitatea lor, se utilizează noţiunea de bunuri atât în sens restrâns, cât şi în sens larg. Dacă acestea sunt privite în mod global, se utilizează noţiunea de patrimoniu, care nu este altceva decât o totalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale, respectiv o universalitate juridică ce aparţine unei persoane.

În literatura de specialitate s-a subliniat175 că expresia bun patrimonial constituie un pleonasm.

2.2. Clasificarea bunurilor

Bunurile pot fi clasificate potrivit mai multor criterii176. În funcţie de natura lor şi calificarea dată de lege, distingem:

bunuri imobile (nemişcătoare) şi bunuri mobile (mişcătoare).

173 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1980, p.5.

174 T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul R.P.R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.13.

175 Gh. Beleiu, op. cit., p.106. 176 A. Ionaşcu, op. cit., p.211 şi urm.; Colectiv, Tratat de drept

civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.80 şi urm.; P.M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, 1994, p.85 şi urm.; Gh. Beleiu, op. cit., p.107; I. Dogaru, op. cit., p.98; E. Lupan, op. cit., p.148.

105

a) Bunurile imobile (nemişcătoare) sunt împărţite în trei categorii:

• imobile prin natura lor sunt: fondurile de terenuri şi clădirile – art. 463 Cod civil; morile de vânt sau de apă, aşezate pe stâlpi – art. 464 Cod civil; recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori neculese încă – art. 465 Cod civil;

• imobile prin destinaţie sunt: animalele de muncă pe cât timp li se păstrează destinaţia lor – art. 467 Cod civil; diferite bunuri pe care proprietarul unui fond le-a pus pe el pentru a servi la exploatarea acelui fond – art.468 Cod civil.

Proprietarul este cel care poate stabili destinaţia unor bunuri pentru exploatarea fondului; aşa se face că bunuri care, prin firea lor, sunt mişcătoare, devin imobile prin destinaţie.

Sunt cunoscute două categorii de imobile prin destinaţie: mobile care devin imobile prin afectarea lor exploatării fondului - art.468 alin.2 Codul civil; mobile care, deşi nu sunt necesare pentru exploatarea fondului, dar care se consideră imobile prin voinţa proprietarului, care le-a aşezat pe fond cu caracter permanent – art. 468 alin.3 Cod civil.

Din prima categorie de imobile fac parte: animalele afectate de cultură, instrumentele arătoare, seminţele date arendaşilor sau colonilor parţiari, porumbii din porumbărie, lapinii ţinuţi pe lângă casă, stupii cu roi, peştele de iaz (heleşteele), teascurile, clădirile, alambicurile, căzile şi vasele, instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine, paiele, gunoaiele.

Din a doua categorie de imobile fac parte: efectele mobi-liare pe care proprietarul le-a aşezat „către fond în perpetuu”, dacă acestea sunt „întărite cu gips, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate, fără a se strica sau deteriora, sau fără a strica sau deteriora partea fondului către care sunt aşezate”, cum şi oglinzile unui apartament dacă „parchetul pe care ele stau este una cu boaseria camerei”. Intră în această categorie şi imobilele

106

prevăzute de art.470 Cod civil: „Orloaiele sau ţevile ce servesc pentru conducerea apelor la un fond de pământ, sau la vreo casă”, acestea fiind considerate imobile care „fac parte din pro-prietăţile la care servesc”.

Aşadar, bunurile imobile enumerate, deşi prin natura lor sunt mobile (mişcătoare), totuşi ele sunt imobile prin destinaţie, întrucât sunt accesorii la exploatarea unui bun imobil. Pentru a fi incluse în această categorie se impune ca imobilul şi mobilul să aparţină aceluiaşi proprietar;

• imobile prin obiectul la care se aplică sunt: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile177 care tind a revendica un imobil – art. 471 Cod civil. Mai sunt incluse, în această categorie, celelalte drepturi reale asupra imobilelor, altele decât uzufructul şi servituţile, precum şi drepturile de creanţă care au ca obiect darea unui lucru imobil178.

b) Bunurile mobile (mişcătoare) sunt împărţite în trei categorii:

• mobile prin natura lor sunt, potrivit art.473 Cod civil, „corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de la sine precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât prin o putere străină precum sunt lucrurile neînsufleţite”179;

• mobile prin determinarea legii sunt „obligaţiile şi acţiunile care au de obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii constă în imobile. Aceste acţiuni sau interese se socot ca mobile numai în privinţa fiecărui

177 P.M. Cosmovici, op. cit., p.86. 178 G. Boroi, op. cit., p.70. 179 În legătură cu includerea animalelor în categoria „bunurilor

mobile”, a se vedea E. Lupan, Situaţia juridică a animalelor, în „Dreptul” nr.10-11/1991, p.42 şi urm..

107

din asociaţi şi pe cât timp ţine asociaţia. Sunt asemenea mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra particularilor” – art. 474 Cod civil.

Enumerarea din art. 474 Cod civil, nu este limitativă şi, de aceea, în doctrină180 s-a susţinut că sunt cuprinse în această categorie drepturile personale nepatrimoniale.

Contrar punctului de vedere menţionat, s-a susţinut181 că aceste drepturi nu pot fi încadrate în categoria bunurilor care fac parte din patrimoniu şi că ele nu pot fi evaluate în bani. Se pre-cizează totuşi că ele pot să genereze, uneori, efecte patrimoniale.

Proprietatea literară sau artistică, ca şi clientela unui co-merciant, deşi nu pot fi ataşate unui bun corporal, trebuie considerate mobile182.

În ce ne priveşte, alături de alţi autori183, includem în sfera bunurilor mobile, prin determinarea legii, următoarele: drepturile reale asupra unui lucru mobil, altele decât dreptul de proprietate; drepturile de creanţă corelative obligaţiei de a da un lucru mobil, obligaţiei de a face şi obligaţiei de a nu face; drepturile inte-lectuale; acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar; fondurile de comerţ; acţiunile şi părţile sociale în societăţile comerciale; rentele;

• mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt bunuri imobile, dar părţile actului juridic civil le privesc

180 M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, p.44: „Sunt de asemenea asimilate cu bunuri mişcătoare drepturile aşa-zise de proprietate artistică, literară sau industrială, care conferă, în limitele determinate de legi speciale, autorului unei opere sau invenţii şi urmaşilor lui un drept de monopol, încât priveşte exploatarea operei sau invenţiei din punctul de vedere al câştigului bănesc”.

181 T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.82.

182 O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia a III-a, Editura All Beck, 1999, p.59.

183 G. Boroi, op. cit., p.71; E. Lupan, op. cit., p.154-155.

108

ca fiind mobile, în considerarea a ceea ce vor deveni în viitor. Intră în această categorie fructele şi recoltele neculese încă, dar vândute înainte de strângerea sau culegerea lor.

Aşa cum s-a arătat, fructele care se ţin încă prinse de rădăcini sunt considerate ca mobile în privinţa celui care le cumpără în mod separat de pământ, deoarece ele sunt consi-derate ca imobile numai faţă de proprietarul pământului. De asemenea, pădurile netăiate sunt considerate ca imobile numai faţă de proprietarul pământului, dar ele devin mobile faţă de cei care le cumpără separat de sol, prin tăiere184.

Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile prezintă interes sub aspect juridic din mai multe puncte de vedere.

• În privinţa efectelor posesiei, reţinem că posesia de bună-credinţă valorează proprietate numai în materie de mobile; uzucapiunea – prescripţia achizitivă – se aplică numai imo-bilelor; acţiunile posesorii se aplică, în principiu, numai în cazul tulburării posesiei bunurilor imobile.

• În privinţa înstrăinării: numai înstrăinarea imobilelor este supusă formalităţilor publicităţii; înstrăinarea imobilelor este supusă unor condiţii speciale de formă (act autentic, autorizaţie prealabilă etc.).

• În privinţa garanţiilor reale: gajul nu poate avea ca obiect decât bunuri mobile, iar ipoteca numai bunuri imobile.

• În privinţa regimului juridic al bunurilor comune ale soţilor – înstrăinarea sau grevarea imobilelor nu se poate face de către unul din soţi, decât cu consimţământul expres al celuilalt soţ; înstrăinarea mobilelor se poate face şi fără consimţământul expres al celuilalt soţ, legea prezumând acest consimţământ (mandat tacit).

• În privinţa competenţelor instanţelor judecătoreşti, în materie de imobile, competentă este, de regulă, instanţa locului unde este situat bunul; în materie de mobile, competentă este instanţa judecătorească de la domiciliul pârâtului.

184 C. Hamangiu, N. Georgian, Codul civil adnotat, vol. VI, Editura Librăriei „Universală”, Bucureşti, 1930, p.8, nr.1.

109

• În privinţa executării silite, aceasta este supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un bun imobil.

• În privinţa dreptului internaţional privat, imobilului i se aplică legea ţării pe teritoriul căreia este situat, pe când mobilului i se aplică legea proprietarului bunului, care este lex patriae ori lex domicilii, după distincţiile prevăzute de art.49-65 din Legea nr.105/1992.

c) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil

• Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite ori înstrăinate prin acte juridice. Acestea se împart în bunuri ce pot circula fără restricţii şi bunuri ce pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate în condiţii restrictive. De exemplu, art.1 Titlul X din Legea nr.247/2005185 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, arată că: „Terenurile proprietate privată, indiferent de destinaţia şi titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil”; armele şi muniţiile sunt supuse reglementării Legii nr.295/2004186, privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor; produsele şi substanţele toxice sunt reglementate de prevederile Decretului nr.466/1979187. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevă-zute expres de lege.

• Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot forma obiectul unor acte juridice între vii ori pentru cauză de moarte, ca, de exemplu, bunurile menţionate în art.136 alin.4 din Constituţie, care constituie obiectul proprietăţii publice, precum şi cel prevăzut de art.3 alin.1 din Constituţie – teritoriul României. În această categorie pot fi incluse şi alte bunuri care au acelaşi regim, cuprinse în legi ordinare, ca, de exemplu, potrivit art.5 alin.2 din Legea nr.18/1991, legea fondului funciar,

185 Publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005. 186 Publicată în M. Of. nr. 583 din 30 iunie 2004. 187 Publicat în M. Of. nr. 2 din 3 ianuarie 1980.

110

republicată şi cu modificările ulterioare: „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”.

Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă sub aspectul valabilităţii actelor juridice.

d) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic • Bunurile determinate individual (res certa) sunt acele

bunuri care, prin însuşirile lor specifice, se deosebesc de alte bunuri asemănătoare. Astfel de bunuri sunt: bunuri – unicate (tablouri, sculpturi, lucrări ştiinţifice etc.), sau cele individualizate (o casă identificată prin localitate, stradă, număr, un televizor individualizat prin marcă şi serie, un autoturism individualizat prin numărul de motor, de şasiu şi de înmatriculare etc.).

• Bunurile determinate generic (res genera) sunt acele bunuri care se individualizează prin caracterele comune categoriei din care fac parte şi se individualizează prin diferite procedee, cântărire, măsurare, numărare etc. Sunt asemenea bunuri: banii, cerealele, combustibilul, alimentele, medicamentele etc.

Această clasificare are la bază criteriul naturii bunurilor sau al voinţei părţilor, exprimată în actul juridic încheiat.

Importanţa juridică a acestei clasificări se evidenţiază în deosebirea de regim juridic a bunurilor individualizate faţă de cele generice, care poate fi analizată sub următoarele aspecte:

În privinţa momentului transmiterii dreptului de proprietate prin acte juridice între vii, în cazul bunurilor individual determinate, dreptul real se transmite de la înstrăinător la dobânditor în momentul încheierii actului juridic, care este momentul realizării acordului de voinţă. În acest sens, art.971 Cod civil prevede: „În contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.

111

În contextul celor menţionate, coroborat cu art.1295 Cod civil, în materia vânzării-cumpărării, se stabileşte următoarea regulă: „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi încă lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.

De la această regulă există unele excepţii, şi anume: în cazul când părţile, prin voinţa lor, au amânat transferul dreptului la un moment ulterior încheierii actului juridic. În privinţa imobilelor din regimul de carte funciară, momentul transmiterii dreptului nu este momentul acordului părţilor, ci data întabulării dreptului în cartea funciară, întrucât întabularea are efect consti-tutiv de drepturi188.

În cazul bunurilor determinate generic, dreptul real se transmite, de la înstrăinător la dobânditor, în momentul indivi-dualizării; acesta corespunde, de regulă, momentului cântăririi, numărării, măsurării sau al predării.

În privinţa suportării riscului contractului, distingem bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic, cu precizarea că, în ambele cazuri, determinantă este regula potrivit căreia riscul îl suportă proprietarul.

Astfel, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a dat naştere obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat şi acesta piere înainte de a fi predat cumpărătorului, fără vreo vină din partea vânzătorului, acesta din urmă este liberat de obligaţia sa, deoarece transferul proprietăţii a operat, de regulă, în momentul acordului de voinţă, iar riscul îl suportă proprietarul bunului.

În cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a dat naştere obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra unor bunuri determinate generic, pieirea bunurilor din caz fortuit sau de forţă majoră nu îl liberează pe vânzător, deoarece

188 E. Lupan, op. cit., p.164.

112

transferul proprietăţii operează numai în momentul indivi-dualizării bunurilor generice prin numărare, cântărire, măsurare, el trebuind să procure alte asemenea bunuri.

În privinţa locului de executare a obligaţiei de predare, dacă acesta nu este precizat în act, el va fi diferit, după cum este vorba de bun individual determinat sau determinat generic: în cazul bunului individual determinat, locul predării este acela în care se află bunul în momentul încheierii actului – art.1319 Cod civil, pe când predarea bunurilor generice trebuie făcută la domiciliul debitorului – art.1104 Cod civil, spunându-se în acest sens că plata este cherabilă, iar nu portabilă.

e) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile are în

vedere numai bunurile mobile, iar nu şi pe cele imobile. • Bunurile fungibile sunt acele bunuri care pot fi înlocuite

unele cu altele în executarea unei obligaţii. De exemplu: banii, titlurile de valoare etc.

• Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care nu se pot înlocui unele cu altele în executarea unei obligaţii. De exemplu: o casă, un tablou, o sculptură etc.

Fungibilitatea este un raport de echivalenţă între două sau mai multe lucruri generice în temeiul căruia unul poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii189.

În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungi-bile, iar bunurile determinate individual sunt bunuri nefungibile. Caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, părţile fiind cele care pot conveni ca două bunuri certe să fie considerate fungibile.

Clasificarea bunurilor în bunuri fungibile şi bunuri nefungi-bile prezintă importanţă juridică pe planul executării obligaţiilor

189 P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.90.

113

civile, şi anume, pentru cazurile în care, cu prilejul executării, se pune problema înlocuirii unui bun cu altul.

f) Bunuri consumtibile şi bunuri neconsumtibile • Bunurile consumtibile sunt acele bunuri care nu pot fi

folosite, potrivit destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma substanţa, ori fără a fi înstrăinate la prima lor utilizare. De exemplu: alimentele, medicamentele, combustibilul, banii etc.

• Bunuri neconsumtibile sunt acele bunuri care pot fi între-buinţate în mod continuu, fără ca prin aceasta să se consume substanţa lor sau să fie necesară înstrăinarea lor. De exemplu: terenurile, clădirile, maşinile etc.

Importanţa juridică a acestei clasificări constă în aceea că numai asupra bunurilor neconsumtibile se pot constitui drepturi care să permită titularului lor o utilizare prelungită, continuă şi concomitent cu obligaţia de a le restitui după întrebuinţare în individualitatea lor.

Dreptul de uzufruct190, de uz şi de împrumut, de folosinţă (comodat)191 se pot constitui numai cu privire la bunurile neconsumtibile.

g) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere • Bunurile frugifere sunt acele bunuri care, în mod periodic

şi fără consumarea substanţei lor, produc alte bunuri, numite fructe. • Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu au însu-

şirea de a da naştere la alte produse, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor.

190 Art.517 Cod civil prevede: „Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa”.

191 Cele două forme ale sale: a) de consumaţie, când împru-mutatul, faţă de faptul că s-a transmis chiar proprietatea lucrului, are obligaţia să restituie bunuri de aceeaşi calitate şi cantitate cu cele primite; b) de folosinţă, când, transmiţându-se temporar doar folosinţa, împrumutatul are obligaţia să restituie chiar lucrul primit.

114

Fructele sunt produsele periodice ale bunului frugifer, adică acelea care se produc din acel bun, fără a-i mişca substanţa, fie prin singura putere a naturii, fie cu ajutorul activităţii omului. Fructele sunt de trei feluri192:

• Fructele naturale193 sunt acelea care se produc fără vreo intervenţie a omului, ca, de exemplu, fructele de pădure, plantele medicinale necultivate, sporul animalelor, vânatul, ciupercile dintr-o pădure etc.

• Fructele industriale194 sunt acelea care se produc ca urmare a activităţii omului, ca, de exemplu, recoltele, plantele medicinale, laptele etc.

• Fructele civile195 constituie echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui bun, ca, de exemplu, chiriile, do-bânzile, rentele, arendele etc. Fructele se deosebesc de producte care sunt foloase trase dintr-un bun a cărui substanţă se con-sumă, cum sunt, de exemplu, marmura dintr-o carieră, piatra extrasă dintr-un munte etc.

Importanţa juridică a acestei clasificări poate fi analizată din mai multe puncte de vedere.

Astfel, în materie de proprietate, fructele aparţin întotdeauna proprietarului, în virtutea dreptului la accesiune – art.483 Cod civil. În materie de uzufruct, fructele aparţin uzufructarului, pe când productele aparţin nudului proprietar. În materie de posesie,

192 Art.483 Cod civil, distinge trei feluri de fructe: „Fructele na-

turale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila), se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune”.

193 Potrivit art.522 Cod civil, „fructele naturale sunt acelea ce pământul le produce de la sine; producţia şi prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale”.

194 Potrivit aceluiaşi articol din Codul civil, „fructele industriale ale unui fond sunt acelea care se dobândesc prin cultură”.

195 Potrivit art.523 Cod civil, „fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor; arendele intră în clasa fructelor civile”.

115

posesorul de bună-credinţă dobândeşte, prin efectul legii, toate fructele196 bunului aflat în posesia sa, pe când productele aparţin proprietarului.

h) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de posi-

bilitatea de a fi împărţite, fără ca prin aceasta să li se schimbe destinaţia197.

• Bunurile divizibile sunt acele bunuri susceptibile de a fi împărţite fără urmări asupra destinaţiei lor. De exemplu: o bucată de tablă metalică, o bucată de stofă, alimentele, medicamentele etc.

• Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu sunt susceptibile de a fi împărţite fără a-şi schimba prin aceasta des-tinaţia lor economică. De exemplu: un animal viu, un costum confecţionat dintr-o bucată de stofă, o masă etc.

Importanţa juridică a clasificării bunurilor în divizibile şi indivizibile se evidenţiază în materie de partaj şi în materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.

• În materie de partaj, numai bunurile divizibile pot fi împărţite între cei care efectuează partajul, cele indivizibile fiind atribuite numai unora, ceilalţi primind bunuri de egală valoare sau sume de bani sub formă de sulte.

• În materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, dacă un bun divizibil formează obiectul obligaţiei cu pluralitate de debitori, acea obligaţie este, în principiu, divizibilă, fiecare debitor fiind liberat prin plata părţii lui. Dacă, dimpotrivă, un bun indivizibil formează obiectul unei obligaţii cu pluralitate de debitori, acea obligaţie este indivizibilă prin natura ei; fiecare dintre debitori va fi ţinut pentru întreaga datorie.

196 Potrivit art.483 Cod civil, „posesorul nu câştigă proprietatea

fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică”.

197 A se vedea, în acest sens, art.736 şi 1057 şi urm. Cod civil.

116

i) Bunuri principale şi bunuri accesorii Clasificarea bunurilor în aceste două categorii – principale

şi accesorii – se face în raport de corelaţia dintre ele, corelaţie care poate ţine, fie de însuşirile bunului, fie de voinţa omului.

• Bunurile principale sunt acele bunuri care au o între-buinţare independentă şi nu servesc la utilizarea altor bunuri.

• Bunurile accesorii sunt acele bunuri care servesc la între-buinţarea altui bun de care sunt strâns legate, ca, de exemplu, cheile pentru lacăt, cutiile pentru instrumentele muzicale, lopeţile pentru barcă, antena pentru televizor etc.

Importanţa juridică a acestei clasificări vizează executarea obligaţiilor civile, în sensul că bunul accesoriu urmează soarta juridică a bunului principal. De exemplu, vânzarea unui televizor implică obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului, o dată cu televizorul, şi antena, care este accesorie acestuia, dacă prin convenţie nu s-a stabilit altfel.

j) Bunuri corporale şi bunuri incorporale • Bunurile corporale sunt acele bunuri care au existenţă

materială şi sunt uşor perceptibile simţului omului. Exemplu: o casă, o cantitate de alimente, un autoturism etc.

• Bunurile incorporale sunt acele bunuri care au o existenţă ideală, abstractă, ca, de pildă, drepturile patrimoniale. Valoarea economică are o existenţă ideală, abstractă, putând fi percepută cu ochii minţii.

Această clasificare prezintă importanţă juridică sub urmă-toarele aspecte:

1) dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile ca efect al posesiei de bună-credinţă – art.1909 Cod civil198 – vizează numai bunurile mobile corporale;

2) dobândirea proprietăţii asupra bunurilor corporale se face prin tradiţiune, pe când bunurile necorporale se transmit

198 Art.1909 Cod civil prevede: „Lucrurile mişcătoare se prescriu

prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”.

117

diferit: la purtător (prin tradiţiune), nominative (prin cesiune), la ordin (prin gir);

3) titlurile de valoare se transmit diferit, la purtător – prin tra-diţiune, nominale – prin cesiune, ori la ordin – prin andosament199.

k) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile Clasificarea bunurilor insesizabile şi insesizabile se face în

raport cu împrejurarea dacă acestea sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor.

• Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot fi urmărite în cadrul executării silite a debitorului.

• Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru plata unei datorii a debitorului. Nu se pot urmări şi vinde pentru nici o datorie bunurile enumerate de textul art.406 Cod procedură civilă, printre care figurează icoanele şi portretele de familie ale debitorului.

În conformitate cu art.408 Cod procedură civilă, nu pot fi urmărite, decât pentru datorii de alimente (pensii de întreţinere), de chirii sau alte creanţe privilegiate asupra mişcătoarelor, pensiile de întreţinere şi rentele viagere ale datornicului.

Importanţa juridică a acestei clasificări priveşte în mod deosebit materia executării silite.

199 Potrivit art.91 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicată, „în societatea pe acţiuni, capitalul social este reprezentat prin acţiuni emise de societate, care, după modul de transmitere, pot fi nominative sau la purtător”. Art.98 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, prevede: „Dreptul de pro-prietate asupra acţiunilor nominative emise în formă materială se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin men-ţiunea făcută pe titlu, semnată de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative emise în formă dematerializată se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor, semnată de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor”, iar art.99: „Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător se transferă prin simpla tradiţiune a acestora”.

118

l) Bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat Această clasificare are în vedere bunurile ce aparţin sta-

tului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Potrivit Constituţiei, Legii nr.18/1991, legea fondului funciar, republicată şi cu modificările ulterioare, Legii nr.215/2001200, a administraţiei publice locale, cu modificările ulterioare, Legii nr.213/1998 pri-vind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia etc., sunt titulari ai dreptului de proprietate privată, statul sau unităţile administrativ-teritoriale după cum bunurile intră în „domeniul public de interes naţional”, „domeniul public de interes local” ori în „domeniul privat” al acestora.

Potrivit art.136 din Constituţia României, „Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”. În alineatul următor se prevede: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.

Numai bunurile care intră în domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile, insesizabile, în condiţiile legii.

De asemenea, art.7 alin.1 din O.U.G. nr.105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată prin Legea nr.243/2002201, include în domeniul public culoarul de frontieră şi fâşia de protecţie a frontierei de stat, iar art.10 alin.2 din acelaşi act normativ, imobilele în care funcţionează punctele de trecere şi terenurile aferente acestora.

Legea nr.114/1996, legea locuinţei, republicată şi cu modi-ficările ulterioare, prevede în art. 57 alin.1 că „locuinţele de pro-tocol sunt proprietate publică a statului”.

Deosebirea dintre bunuri publice şi private prezintă importanţă, deoarece numai bunurile din domeniul public sunt inalienabile şi,

200 Publicată în M. Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001. 201 Publicată în M. Of. nr. 302 din 8 mai 2002.

119

pe cale de consecinţă, insesizabile şi imprescriptibile. În acest sens sunt şi prevederile art.5 alin.2 din Legea nr.18/1991, republicată, care precizează în mod expres că: „Terenurile care fac parte din domeniul public, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.”.

În domeniul privat sunt cuprinse toate celelalte bunuri, care pot aparţine statului, unităţilor administrativ-teritoriale, altor persoane juridice şi cetăţenilor. Proprietatea privată este ocrotită şi garantată în mod egal de lege, indiferent de titular. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia conţine o anexă în care sunt menţionate cu caracter exemplificativ bunurile ce alcătuiesc domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale202.

202 Astfel, potrivit acestei anexe, „domeniul public al statului este

alcătuit din următoarele bunuri: 1. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ; 2. spaţiul aerian; 3. apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele mari-time interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare; 4. pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată; 5. terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, de desecări şi de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiin-ţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă; 6. parcurile naţionale; 7. rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; 8. patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei «Delta Dunării»; 9. resursele naturale ale zonei economice şi ale pla-toului continental, împreună cu platoul continental; 10. infrastructura

120

căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă; 11. tunelele şi case-tele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia; 12. drumurile naţionale – autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene, principale, secundare; 13. canalele navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şi de taluzuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea; 14. reţelele de transport al energiei electrice; 15. spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie de telecomunicaţii; 16. canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente; 17. conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale; 18. lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor de viitură; 19. digurile de apărare împotriva inundaţiilor; 20. lucrările de regularizare a cursurilor de apă; 21. cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor; 22. porturile maritime şi fluviale, civile şi militare – terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie; 23. tere-nurile destinate exclusiv instrucţiei militare; 24. pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; 25. pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcare-debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; 26. statuile şi monumentele declarate de interes public naţional; 27. ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; 28. muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public; 29.terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii

121

Clasificarea bunurilor în bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat prezintă importanţă sub aspectul consecinţelor juridice pe care le antrenează respectarea regulilor speciale stabilite pentru fiecare categorie de bunuri. De pildă, înstrăinarea ilegală a unor bunuri aparţinând domeniului public este lovită de nulitatea absolută sau nerespectarea regimului juridic al circulaţiei anumitor bunuri, antrenează sancţiuni con-travenţionale etc.

extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora. Domeniul public judeţean este alcătuit din următoarele bunuri: 1.drumurile jude-ţene; 2.terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public naţional sau local; 3.reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora. Domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri: 1. drumurile comunale, naţionale şi străzile; 2. pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement; 3. lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean; 4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile construcţiile şi terenurile aferente; 5. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea; 6. locuinţele sociale; 7. statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; 8. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ dacă nu au fost declarate de interes public naţional; 9. terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea per-soanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat; 10. cimitirele orăşeneşti şi comunale”.

122

Capitolul V IZVOARELE ŞI PROBA RAPORTURILOR

JURIDICE CIVILE

1. Izvoarele raportului juridic civil concret

1.1. Consideraţii introductive

Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare – act sau fapt – de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret.

De menţionat este faptul că actul sau faptul care este izvor al raportului juridic civil concret constituie în acelaşi timp şi izvor al drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor civile care formează conţinutul raportului juridic respectiv.

Pentru existenţa raportului juridic civil abstract sunt nece-sare două premise: subiectele raportului juridic abstract (persoanele fizice şi juridice) care stabilesc relaţia socială şi norma juridică civilă care o reglementează.

Pentru existenţa unui raport juridic civil concret sunt nece-sare atât cele două premise menţionate mai sus, cât şi existenţa unei împrejurări (act sau fapt juridic) de care legea civilă leagă naşterea unui astfel de raport juridic.

Între norma juridică civilă, raportul juridic abstract, raportul juridic concret şi izvorul raportului juridic civil concret există următoarea corelaţie203:

203 E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.137; Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999, p.118.

123

• norma juridică civilă este premisa necesară şi obligatorie pentru celelalte trei motivaţii;

• raportul juridic civil abstract este modelul ori tiparul raportului juridic civil concret, acesta din urmă înca-drându-se într-un anumit tip de raport juridic civil abstract;

• raportul juridic civil concret particularizează raportul juridic civil abstract;

• izvorul raportului juridic civil concret generează o situaţie juridică determinată, între anumite subiecte de drept.

1.2. Clasificarea izvoarelor raporturilor

juridice civile concrete Izvoarele raportului juridic, după legătura cu voinţa umană,

se împart în acţiuni omeneşti şi fapte naturale (evenimente), iar după sfera lor, distingem fapte juridice în sens larg şi fapte juri-dice în sens restrâns204.

Acţiunile omeneşti şi faptele naturale (evenimentele) Acţiunile omeneşti sunt faptele comisive ori omisive ale

omului săvârşite cu intenţia de a produce efectele juridice civile, care constau în naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile. Această categorie reuneşte atât acţiunile voluntare (dorite), cât şi cele involuntare (nedorite)205.

La rândul lor, acţiunile omeneşti se împart şi ele în două categorii:

• acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil. Aceste acţiuni se numesc acte juridice civile;

204 Pentru alte clasificări a se vedea: P. M. Cosmovici (coor-

donator), Tratat de drept civil, vol. I, Editura Academiei, 1989, p.157 şi urm.; P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994, p.93.

205 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.119.

124

• acţiunile săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc, totuşi, în puterea legii.

Aceste din urmă acţiuni pot fi acţiuni licite – săvârşite cu respectarea prevederilor legale – şi acţiuni ilicite – săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale. Caracterul licit sau ilicit al unor acţiuni este determinat de norma de drept care reglementează raportul juridic de drept născut din săvârşirea acelei acţiuni.

Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc inde-pendent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice civile concrete. Sunt asemenea evenimente: naşterea unui om, moartea, cazul de forţă majoră, cutremurul etc.

Importanţa juridică a acestei clasificări a izvoarelor raportu-rilor juridice civile concrete se manifestă sub mai multe aspecte. Astfel, reprezentarea operează numai în materie de acte juridice civile, capacitatea civilă cunoaşte reguli diferite, după cum este vorba de acte juridice sau fapte juridice, prescripţia extinctivă are reguli diferite în ce priveşte începutul său şi sub alte aspecte.

Fapt juridic lato sensu şi fapt juridic stricto sensu Noţiunea de fapt juridic poate fi privită în două sensuri: în

sens larg şi în sens restrâns. În sens larg (lato sensu), prin fapt juridic înţelegem atât

acţiunile omeneşti săvârşite cu sau fără intenţie de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele sau faptele naturale. Prin urmare, în această accepţiune, faptul juridic este sinonim cu izvorul raportului juridic concret.

În sens restrâns (stricto sensu), faptul juridic desemnează numai faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc totuşi în puterea legii, precum şi faptele naturale sau evenimentele.

Această clasificare prezintă interes, deoarece între cele două sensuri ale noţiunii de fapt juridic există diferenţe de regim juridic, aplicabil mai ales din punct de vedere al probelor: faptul juridic în sens restrâns poate fi dovedit neîngrădit prin folosirea oricărui mijloc legal de probă, pe când pentru actul juridic legea civilă stabileşte condiţii restrictive de probaţiuni.

125

2. Proba raportului juridic civil

2.1. Noţiuni generale

Proba raportului juridic este mijlocul de stabilire, dovedire a existenţei acestui raport, adică a actului ori faptului juridic care l-a determinat şi, totodată, a drepturilor şi obligaţiilor civile pe care le-a născut, modificat, transmis sau stins206.

Probaţiunea judiciară implică, pe de o parte, stabilirea prin probe a existenţei actului sau faptului juridic din care rezultă raporturile juridice dintre părţi, iar pe de altă parte, implică de-ducerea de către instanţă, din aceste fapte sau acte, a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din ele.

Termenul probă are un triplu înţeles: • Astfel, prin probă se înţeleg mijloacele de convingere

admise de lege cu ajutorul cărora se poate stabili existenţa sau inexistenţa unui fapt generator de drepturi şi obli-gaţii, ca, de exemplu: înscrisurile, declaraţiile martorilor, mărturisirea, prezumţiile, cercetarea la faţa locului etc.

• Prin probă se înţelege, de asemenea, acţiunea de pre-zentare în faţa justiţiei a mijloacelor de convingere cu ajutorul cărora se tinde la stabilirea adevărului referitor la existenţa unui fapt juridic. De pildă, se vorbeşte de iniţiativa sau sarcina probei.

• Termenul probă este folosit şi pentru a exprima re-zultatul acţiunii de prezentare în justiţie a mijloacelor de

206 În opinia lui O. Căpăţână, „generic, proba înseamnă un mijloc

de a stabili adevărul referitor la fapte sau acte juridice prin care persoana interesată pretinde că izvorăsc drepturi sau obligaţii şi concret; prin probă se înţelege un mijloc de convingere folosit efectiv, într-o anumită ocazie (în proces, la starea civilă etc.) pentru stabilirea faptului pretins de persoana care îşi valorifică un drept subiectiv” (P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.262-263).

126

convingere în scopul stabilirii adevărului. În acest context, se spune că proba este completă sau incompletă, convingătoare sau neconvingătoare.

2.2. Reglementarea şi importanţa probelor

Probaţiunea raportului juridic civil concret este reglementată într-o serie de norme de drept material cuprinse în Codul civil, în unele norme de drept procesual civil, cât şi în Codul comercial.

Astfel, Codul civil reglementează, în art. 1169-1206, sarcina probei, precum şi admisibilitatea şi forţa probantă a înscrisurilor, a mărturiei şi a prezumţiilor.

Codul de procedură civilă207 reglementează, în art. 167-225 şi 235-241, expertiza, cercetarea la faţa locului, probele materiale şi modul de administrare a probelor.

Codul comercial reglementează, în articolele 46-57 (Titlul IV), unele dispoziţii privind registrele comercianţilor. Dispoziţii refe-ritoare la registrele comerciale se găsesc şi în Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, art. 177-178.

Scindarea reglementării probelor în acte normative, ţinând unele de dreptul material, iar altele de dreptul procesual, a generat o controversă208 privind apartenenţa materiei la ramura dreptului civil sau ramura dreptului procesual civil.

Probele prezintă importanţă pe mai multe planuri. Astfel, probele sunt mijloacele prin care se urmăreşte dove-

direa unui drept sau raport juridic civil concret. Un asemenea raport juridic civil concret nedovedit se consideră că nu există.

De asemenea, probele sunt mijloace care asigură certi-tudinea drepturilor subiective civile născute din raportul juridic civil concret.

207 Aşa cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 219/2005, publicată în M. Of. Nr. 609 din 14 iulie 2005.

208 A se vedea, pentru acest aspect, V. M. Ciobanu, Dreptul pro-cesual civil, vol. I, p.260-261; P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.267.

127

Drepturile subiective civile pot exista şi pot fi valorificate numai dacă pot fi dovedite. Acest lucru se poate întâmpla numai dacă drepturile subiective civile izvorăsc dintr-un fapt juridic ce poate fi stabilit cu uşurinţă datorită unor probe sigure şi con-vingătoare.

În cazul când drepturile subiective civile sunt contestate sau încălcate, iar partea prejudiciată se adresează instanţei de judecată, probele sunt acelea care dau instanţei posibilitatea de a stabili adevărul şi de a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală prin care se asigură realizarea şi respectarea drepturilor subiective civile.

2.3. Obiectul probei şi sarcina probei

Obiectul probei este faptul sau elementul de dovedit şi constă în actul sau faptul juridic, care sunt izvoare ale drepturilor subiective civile şi ale obligaţiilor corelative.

Aşadar, ceea ce formează obiectul probei sunt faptele juridice generatoare de drepturi şi obligaţii.

În legătură cu posibilitatea şi necesitatea dovedirii faptelor generatoare de drepturi care formează obiectul probei, se impun unele precizări.

În primul rând, normele de drept civil nu constituie obiectul probei, deoarece ele nu trebuie dovedite, ci trebuie să fie cunoscute de instanţă. Legile sunt publicate în „Monitorul Oficial” şi toată lumea este obligată să le cunoască. Excepţia de la această regulă o constituie cazul când într-o speţă urmează să se aplice o lege străină – existenţa şi conţinutul legii străine trebuie să fie dovedite.

În al doilea rând, faptele negative nedefinitive nu constituie obiectul probei, deoarece dovada lor nu este, practic, posibilă. În ceea ce priveşte faptul negativ determinant, acesta poate fi dovedit, dar numai prin proba faptului pozitiv contrar. Este cazul plăţii nedatorate – art.992 Cod civil şi cel al tăgăduirii paternităţii – art.54 alin.1 Codul Familiei.

În al treilea rând, în ce priveşte faptele notorii, nu trebuie dovedită decât notorietatea lor. Ele sunt fapte cunoscute de toată

128

lumea: de pretutindeni, dintr-o ţară, dintr-o regiune sau dintr-o localitate.

În al patrulea rând, în ce priveşte faptele necontestate – fapte asupra cărora toate părţile din proces sunt de acord –, forţa lor probantă este lăsată la aprecierea instanţei.

În al cincilea rând, faptele cunoscute de judecător din surse exterioare litigiului trebuie să fie totuşi dovedite, deoarece acesta nu-şi poate forma convingerea şi întemeia hotărârea decât pe probele administrate în cadrul procesului. Un principiu fundamental al probaţiunii judiciare este acela că dovezile se administrează în faţa instanţei de judecată – art.159 Cod procedură civilă, în formele prevăzute de regulile procedurale şi în mod contradictoriu cu partea căreia îi sunt opuse.

Sarcina probei este obligaţia de a dovedi existenţa actului sau faptului juridic generator de drepturi şi obligaţii. Acest lucru revine, în primul rând, reclamantului, sau, altfel spus, celui care invocă dreptul sau obligaţia respectivă. Potrivit art.1169 Cod civil, „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

Odată ce reclamantul a făcut dovada actului sau faptului juridic din care s-a născut dreptul său, sarcina probei trece de partea pârâtului dacă acesta vrea să opună reclamantului fie unele vicii sau obstacole care au împiedicat naşterea dreptului pretins, fie alte acte sau fapte juridice care au restrâns, modificat sau chiar stins dreptul dovedit de reclamant. La rândul său, reclamantul poate să combată pretenţiile pârâtului şi poate face noi propuneri, iar pârâtul, de asemenea.

Sarcina probei se inversează însă în cazul prezumţiilor legale, în sensul că faptele prezumate de lege sunt considerate dovedite în folosul celui ce invocă prezumţia, revenind celeilalte părţi sarcina de a face dovada contrară.

Aşa cum se constată, sarcina probei se repartizează între părţile litigiului. Cu toate acestea, şi judecătorului îi revine un rol activ în sistemul probaţiunii. În acest sens, art.129 alin.5 din

129

Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, dispune: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră nece-sare, chiar dacă părţile se împotrivesc.”

2.4. Condiţii de admisibilitate a probei

Admisibilitatea probei este supusă următoarelor condiţii generale:

• să nu fie oprită de lege; • să fie verosimilă, adică să nu tindă la dovedirea unor

fapte imposibile, contrare legilor naturii; • să fie utilă, adică să nu tindă la dovedirea unor fapte

incontestabile sau a unor împrejurări prezumate absolut de lege;

• să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu litigiul, să privească obiectul litigiului;

• să fie concludentă, adică să fie de natură a contribui la soluţionarea litigiului.

2.5. Convenţiile asupra probelor

Convenţiile asupra probelor sunt acorduri de voinţă prin care părţile derogă de la normele legale ale probaţiunii judiciare, fie într-un proces aflat în curs de judecată, fie în vederea unui proces viitor.

În funcţie de obiectul lor, distingem mai multe categorii de convenţii:

• Convenţiile privind sarcina probei trebuie considerate ca fiind valabile, deoarece ele nu restrâng rolul judecătorului, nu aduc atingere drepturilor şi îndatoririlor sale în domeniul probaţiunii; ele tind la uşurarea probaţiunii, precum şi la aflarea adevărului.

130

• Convenţiile privitoare la obiectul probei – prin care părţile deplasează obiectul probei de la faptul generator la fapte vecine şi conexe pentru a uşura proba – sunt valabile, deoarece nu restrâng drepturile judecătorului cu privire la probaţiune.

• Convenţiile privitoare la admisibilitatea probelor sunt valabile numai dacă dispoziţiile legale ce reglementează admi-sibilitatea sunt dispozitive. Astfel, art.1191 Cod civil, alin.3, permite părţilor să convină ca, şi în cazurile la care se referă primele două alineate ale aceluiaşi articol, să se poată face dovada cu martori, dacă este vorba de drepturi de care ele pot să dispună.

• Convenţiile privitoare la puterea doveditoare a probelor vor fi valabile în situaţiile în care ele măresc puterea doveditoare a acestora şi vor fi fără valoare atunci când ele o micşorează.

• Convenţiile privitoare la administrarea probelor trebuie considerate ca fiind valabile dacă normele care reglementează administrarea probelor nu sunt imperative. Prin urmare, părţile se pot abate, prin convenţia lor, de la aceste norme – normele procedurale de administrare a probelor urmăresc ocrotirea intereselor părţilor –, cu condiţia să nu se încalce dispoziţii imperative ale legii sau ordinea publică, socială şi economică.

3. Mijloacele de probă

3.1. Consideraţii generale Mijloacele de probă sunt reglementate de dispoziţiile

art.1170 Cod civil – înscrisurile, mărturisirea unei părţi, martorii şi prezumţiile, şi de dispoziţiile art.201-217 Cod procedură civilă, cu modificările ulterioare – expertiza şi cercetarea judecătorească la faţa locului.

4. Înscrisurile 4.1. Noţiuni generale

Înscrisurile sunt declaraţii sau consemnări ale părţilor despre un act juridic sau fapt juridic făcute împreună sau separat, prin

131

scrierea cu mâna, dactilografiere, litografiere, imprimare pe hârtie, carton, materiale plastice, sticlă, lemn, pânză etc.

Înscrisurile sunt mijloace de probă importante, deoarece cuprind declaraţiile părţilor făcute înainte de existenţa vreunui proces ivit între ele, oferind garanţii de sinceritate şi exactitate. Ele sunt uşor de păstrat şi greu alterabile prin scurgerea timpului.

4.2. Clasificarea înscrisurilor

Înscrisurile se clasifică după mai multe criterii: În funcţie de intenţia urmărită la întocmirea lor, distingem:

înscrisuri preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite. • Înscrisurile preconstituite sunt înscrisurile care se

întocmesc cu intenţia de a servi ca probă într-un litigiu. Fac parte din această categorie: înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată, răbojurile şi diferite bilete şi tichete emise în scopul de a servi ca mijloc de probă.

• Înscrisurile nepreconstituite sunt acele înscrisuri care se întocmesc în alte scopuri, dar care pot fi folosite şi ca mijloace de dovadă. Fac parte din această categorie: registrele comerciale, registrele şi hârtiile casnice, menţiunile scrise de către creditor pe titlul constatator al creanţei sau pe chitanţă etc.

În funcţie de existenţa, sau nu, a semnăturilor părţilor, distingem: înscrisuri semnate şi înscrisuri nesemnate.

• Din înscrisurile semnate de părţi, sau de către una din ele, fac parte: înscrisurile autentice, cele sub semnătură privată şi scrisorile.

• Din înscrisurile nesemnate fac parte: răbojurile, registrele comerciale, biletele sau tichetele.

În funcţie de efectul lor, distingem: înscrisuri primordiale, înscrisuri recognitive şi înscrisuri confirmative.

• Înscrisurile primordiale sunt cele care se întocmesc cu ocazia încheierii actului juridic sau constatării faptului juridic. Din această categorie fac parte majoritatea înscrisurilor ca mijloc de probă.

132

• Înscrisurile recognitive sunt cele care se întocmesc ulterior pentru a înlocui un înscris primordial pierdut sau pe cale de a se pierde ori distruge.

• Înscrisurile confirmative sunt cele care se întocmesc pentru a constata şi dovedi confirmarea unui act juridic anulabil.

În funcţie de raportul dintre ele, distingem: înscrisuri ori-ginale şi copiile după înscrisurile originale.

În funcţie de modul stabilirii forţei lor probatorii, distingem: înscrisuri a căror putere doveditoare este prevăzută de lege, ca, de exemplu: înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată, copii de pe înscrisurile originale, registrele comerciale, registrele şi hârtiile casnice, făcute de creditor pe titlul constatator al creanţei ori pe chitanţă şi răbojurile, precum şi înscrisuri a căror putere este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

5. Înscrisul autentic

5.1. Noţiune

Conform prevederilor art.1172 Codul civil, „actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Prin urmare, înscrisul dobândeşte caracter autentic dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: să fie întocmit de un funcţionar public; acesta să-şi exercite atribuţiile în limitele competenţei materiale şi teritoriale; să fie respectate formalităţile prevăzute de lege în vederea autentificării.

Din categoria înscrisurilor autentice fac parte: • înscrisurile autentice notariale; • actele de stare civilă, potrivit art.1 din Legea 119/1996,

cu modificările ulterioare, sunt înscrisuri autentice, prin care se dovedesc naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane;

• actele de procedură îndeplinite de executorii judecătoreşti;

133

• deciziile şi încuviinţările autorităţii tutelare; • hotărârile judecătoreşti; • procesele-verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc.

5.2. Puterea doveditoare Sunt situaţii când încheierea actului juridic civil în formă

autentică este prevăzută de lege pentru însăşi valabilitatea actului ca operaţiune juridică. Alteori, nu este necesară forma autentică, părţile recurgând totuşi la aceasta în considerarea garanţiilor pe care le prezintă actul autentic.

Înscrisul autentic, sub aspectul forţei sale probante, cuprinde următoarele menţiuni:

1. Menţiunile înscrisului autentic referitoare la faptele materiale săvârşite de însuşi agentul instrumentator şi cele referitoare la faptele materiale petrecute în faţa sa şi constatate prin propriile simţuri, în exerciţiul funcţiilor sale şi în cadrul atribuţiunilor ce-i revin potrivit legii, se bucură de cea mai deplină putere doveditoare, ele neputând fi combătute decât prin procedura specială şi complicată a înscrierii în fals209.

În această categorie intră: • semnăturile părţilor şi ale celorlalţi participanţi; • semnătura agentului instrumentator; • menţiunile referitoare la prezenţa părţilor; • constatarea identităţii părţilor; • data întocmirii înscrisului; • locul întocmirii înscrisului; • declaraţiile părţilor potrivit cărora cele cuprinse în

înscris reprezintă voinţa lor. 2. Menţiuni care cuprind declaraţiile şi enunţurile făcute de

părţi în faţa organului instrumentator. Intră în această categorie: • menţiunile referitoare la obiectul actului juridic, care

fac dovada până la înscrierea în fals;

209 Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, 1967, p.407.

134

• menţiuni ce se referă la fapte străine de obiectul actului juridic, care fac dovada până la proba contrară.

Actul autentic are putere doveditoare, până la înscrierea în fals, pentru formalităţile îndeplinite de organul care i-a acordat solemnitate, ca şi pentru unele constatări ale agentului instru-mentator.

Nerespectarea formalităţilor cerute de lege pentru actul autentic conduce la anumite consecinţe.

Dacă autentificarea constituie o condiţie ad validitatem, actul este nul, în sensul că nulitatea înscrisului atrage şi nulitatea actului juridic pe care îl constată.

Dacă autentificarea este o cerinţă ad probationem, deşi nu are valoare ca act autentic, înscrisul are valoare ca act sub semnătură privată conform prevederilor art.1172 Cod civil, care stabileşte că actul nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau a necapacităţii funcţionarului, ori din lipsă de forme; este valabil ca act sub semnătură privată, dacă părţile contractante l-au semnat.

Înscrisul autentic poate fi învestit cu formulă executorie, care permite executarea silită a obligaţiilor izvorâte din act, fără a mai fi nevoie de opţiunea prealabilă a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în acest sens.

6. Înscrisul sub semnătură privată

6.1. Noţiune Înscrisul sub semnătură privată este înscrisul întocmit de

părţi – fără intervenţia oficială a agentului instrumentator – şi semnat de către acestea. Prin urmare, există o singură condiţie generală pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată, şi anume semnătura părţilor care se obligă.

Înscrisul poate fi scris de mână, de una din părţi, de ambele părţi sau de un terţ. El poate fi dactilografiat, litografiat sau imprimat. Semnătura trebuie să fie scrisă de mâna părţilor. Ea nu poate fi dactilografiată, litografiată sau imprimată şi nici înlocuită cu o parafă, sigiliu sau prin punerea de deget.

135

6.2. Condiţii speciale

1. Pluralitatea exemplarelor. Art.1179 Cod civil prevede: „Actele sub semnătură privată care conţin convenţii sinalagmatice nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte sunt părţi cu interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar pentru toate părţile care au acelaşi interes. Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut.

Cu toate acestea, lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în număr îndoit, întreit şi celelalte, nu poate fi opusă de acela care a executat din parte-i convenţia constatată prin act”.

Cu alte cuvinte, condiţia menţionată priveşte: înscrisul se întocmeşte în atâtea exemplare câte părţi cu interese contrare sunt; persoanele cu aceleaşi interese pot primi un singur exemplar; fiecare exemplar trebuie să poarte menţiunea numărului de exemplare în care s-a făcut; această condiţie specială se cere numai pentru convenţiile sinalagmatice perfecte.

Nerespectarea oricăreia dintre cele două condiţii prevăzute de art.1179 Cod civil – „este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes” şi să se „facă menţiunea de numărul originalelor ce s-au făcut” – atrage nulitatea înscrisului ca înscris sub semnătură privată, fără să afecteze cu nimic valabilitatea convenţiei însăşi210.

De la condiţia specială – pluralitatea exemplarelor – există şi excepţii, potrivit cărora nu este necesară îndeplinirea acestei condiţii în situaţiile211:

• când convenţia sinalagmatică este constatată printr-o hotărâre judecătorească;

210 Tr. Ionaşcu, op. cit., p.410. 211 D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III,

Bucureşti, 1926, p.433-435; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, vol. II, p.168; P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. III, Bucureşti, 1943, p.494-495.

136

• când s-a redactat un singur exemplar care a fost lăsat în păstrare unui terţ;

• contractelor încheiate prin corespondenţă; • în materie comercială, cu excepţia acelor situaţii în care

legislaţia comercială cere întocmirea actului în scris; • când înscrisul este recunoscut expres de părţi sau când

una din părţi nu se opune la folosirea exemplarului unic, în instanţă, de către partea potrivnică;

• când una dintre părţi şi-a executat integral obligaţia asumată prin convenţia sinalagmatică, înainte sau o dată cu semnarea înscrisului, deoarece cealaltă parte nu mai are interesul de a avea la dispoziţie un exemplar original, drepturile sale fiind pe deplin realizate;

• lipsa menţiunii numărului exemplarelor se acoperă dacă toate exemplarele se prezintă în instanţă;

• terţii nu se pot prevala de lipsa menţiunii multiplului exemplar.

2. Condiţia scrierii în întregime a înscrisului sau cel puţin a menţiunii „bun şi aprobat”

Menţiunea bun şi aprobat este cerută în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care constată obligaţii unilaterale.

Art.1180 Cod civil prevede că actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare trebuie: a) „să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris”, sau b) „cel puţin înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând întotdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”.

Scopul urmărit de legiuitor prin condiţia menţionată mai sus este acela de a ocroti pe debitori împotriva abuzurilor la care ar putea da loc semnăturile în alb, preîntâmpinându-le. În situaţia în care debitorul, din grabă, din uşurinţă sau din alte motive, semnează o foaie în alb şi o remite creditorului, urmând ca acesta să o completeze cu conţinutul obligaţiei, este posibil ca un creditor de rea-credinţă să profite de această împrejurare şi să treacă în cuprinsul înscrisului o sumă sau o cantitate de lucruri

137

mult mai mare decât aceea stabilită de părţi. Obligaţia scrierii în întregime sau cel puţin a menţiunii bun şi aprobat, arătând în litere suma ori câtimea la care se obligă, înlătură posibilitatea săvârşirii de abuzuri.

Sancţiunea nerespectării formalităţii prevăzute de art.1180 Cod civil este aceeaşi ca şi în cazul lipsei condiţiei pluralitatea exemplarelor, adică înscrisul respectiv este nul ca înscris sub semnătură privată. Nulitatea înscrisului212 nu afectează valabi-litatea obligaţiei unilaterale, actul juridic va putea fi dovedit prin alte mijloace de probă, înscrisul respectiv valorând început de dovadă scrisă.

3. Condiţia cerută testamentului olograf, semnat şi datat de mâna testatorului

Potrivit art.859 Cod civil, „testamentul olograf nu este valabil decât când este scris în tot, datat şi subsemnat de mâna testatorului”.

6.3. Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată

În legătură cu forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, constatăm că în Codul civil există mai multe dispoziţii prin care aceasta este reglementată.

Astfel, art.1174 alin.1 Cod civil arată că actul sub semnătură privată produce toate efectele între părţi privind drepturile şi obligaţiile pe care le constată, dar şi privind ceea ce este men-ţionat în act peste principalul obiect al convenţiei, dacă menţiunea respectivă are un „raport oarecare cu acest obiect”.

În acelaşi context, evidenţiem şi prevederile art.1176 Cod civil, care arată că actul sub semnătură privată recunoscut de acela căruia i se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are acelaşi efect ca şi actul autentic între cei care l-au subscris, cât şi între cei care reprezintă drepturile lor.

212 G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.102-103.

138

În situaţia în care înscrisul sau semnătura actului sub semnătură privată nu sunt recunoscute, se aplică art.1177 Cod civil, în sensul că cel căruia i se opune un act sub semnătură privată este dator fie să-l recunoască, fie să-l tăgăduiască sub aspectul scrisului şi semnăturii.

Moştenitorii sau reprezentanţii celui ce pretinde că ar fi autorul actului pot declara că nu cunosc scrisul şi semnătura autorului lor – art.1177 Cod civil.

În conformitate cu art.1178, când cineva nu recunoaşte scrisul şi semnătura sa, instanţa dispune verificarea actului.

În atare situaţii de nerecunoaştere a scrisului sau semnăturii, actul îşi va pierde în mod provizoriu puterea doveditoare, urmând ca instanţa să procedeze la verificarea de scripte, reglementată de art.177-185 Cod procedură civilă, pentru a se constata dacă scrisul sau semnătura sunt originale.

Prin urmare, dacă semnătura a fost recunoscută sau dacă s-a stabilit legal că ea aparţine celui căruia i se opune actul, înscrisul sub semnătură privată va face deplină dovada, ca şi înscrisul autentic, în privinţa realităţii şi sincerităţii semnăturii până la înscrierea în fals, iar în ceea ce priveşte cuprinsul declaraţiilor părţilor, până la proba contrară.

Cu privire la data înscrisului sub semnătură privată, aceasta face dovada, până la proba contrară, numai între părţi; în raporturile cu terţii, data menţionată în înscris este opozabilă numai din ziua când a devenit dată certă, prin unul din mijloacele prevăzute de lege, şi anume: din ziua în care înscrisul s-a prezentat la o autoritate publică, s-a înscris într-un registru public, din ziua morţii unuia dintre semnatarii actului ori din ziua în care a fost trecut într-un act făcut de un funcţionar public sau prin darea de dată certă de către notarul public.

În cazul nerespectării prevederilor art.1179 şi 1180 Cod civil, înscrisul este lovit de nulitate relativă, care poate fi acoperită prin confirmare, prin executarea de bunăvoie a obligaţiei, cu menţiunea că încălcarea prevederilor acestor două articole nu poate fi invocată decât de părţile care au încheiat actul, şi nu de către terţi.

139

6.4. Alte înscrisuri

Alte înscrisuri care nu sunt nici autentice, nici sub sem-nătură privată, dar care pot fi folosite ca mijloc de dovadă sunt:

a) Registrele comercianţilor, care nu pot fi invocate ca probe împotriva necomercianţilor, dar care fac dovada împotriva comerciantului ce le ţine. Cel care le invocă nu va putea însă „despărţi cuprinderea lor”, luând numai ce-i este favorabil şi lăsând ceea ce i-ar putea fi contrar – art.1183-1184 Cod civil.

b) Registrele şi hârtiile casnice, care au putere doveditoare în favoarea celui care le-a scris, dar au putere doveditoare împotriva lui atunci când cuprind expres şi neechivoc primirea unei plăţi sau cuprind menţiunea expresă că s-au făcut spre a ţine loc de titlu în favoarea creditorului – art.1185 Cod civil.

c) Răbojurile, atunci când „crestăturile după amândouă bucăţile sunt egale şi corelative”, fac deplină dovadă între părţile „care au obicei a se servi de un asemenea mijloc de probaţiune” – art.1187 Cod civil.

d) Orice adnotaţie „făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanţă”, care constituie o probă valabilă, chiar dacă nu este semnată sau datată de creditor, dacă din ea rezultă liberaţiunea debitorului – art.1186 Cod civil.

e) Scrisorile, dacă, prin conţinutul lor, învederează existenţa unor acte juridice ori săvârşirea unor fapte juridice pertinente şi concludente.

7. Mărturia testimonială

7.1. Noţiune şi caracteristicile mărturiei

Mărturia constă în relatarea făcută de o persoană, oral, în faţa instanţei, cu privire la acte şi fapte litigioase săvârşite în trecut despre care are cunoştinţă.

Din cuprinsul definiţiei rezultă că mărturia are următoarele caracteristici: a) se cere ca martorul să cunoască personal faptele

140

relatate; b) mărturia se face oral; c) mărturia se face în faţa instanţei de judecată; d) actele sau faptele litigioase cunoscute de martor să fie săvârşite în trecut.

7.2. Admisibilitatea probei cu martori

Admisibilitatea probei cu martori diferă, după cum ne aflăm în domeniul faptelor juridice sau în cel al actelor juridice.

Regula generală în materie este că faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite nelimitat prin proba cu martori, exceptând unele evenimente de stare civilă, precum naşterea, moartea.

În domeniul actelor juridice, există anumite reguli restrictive prevăzute de art.1191-1198 Cod civil.

În raporturile dintre părţi, legea instituie două reguli: prima regulă, consacrată în art.1191 alin.1 Cod civil, înlătură, în principiu, mărturia ca mijloc de probă al existenţei unui act juridic, dacă obiectul său are o valoare mai mare de 250 lei; cea de-a doua regulă opreşte în principiu mărturia destinată să combată conţinutul actului juridic, în care sens art.1191 alin.2 Cod civil prevede: „Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei”.

Dovada cu martori este însă admisibilă atunci când părţile convin să facă dovada cu martori şi în cazurile prevăzute de primele două alineate ale art.1191 Cod civil, „dacă aceasta priveşte drepturi de care pot să dispună”, înţelegându-se că acordul părţilor poate fi tacit. Acest lucru rezultă din faptul că, la cererea uneia dintre părţi de a se administra o probă, cealaltă parte nu se opune.

În raporturile dintre părţi şi terţi, restricţiile instituite de art.1191 alin.1 şi 2 Cod civil nu sunt aplicabile, în sensul că proba cu martori împotriva ori peste conţinutul actului juridic

141

este admisibilă213. În cazul acestor raporturi, înscrisul – actul juridic – este considerat un fapt material.

În cazul în care părţile au săvârşit o simulaţie, noţiunea terţilor devine mai cuprinzătoare. În acest caz, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari ai părţilor sunt asimilaţi cu terţii, atunci când urmăresc să dezvăluie nesinceritatea contra înscrisului. În consecinţă, se recunoaşte accesul – fără nici o restricţie – la orice mijloc de probă, indiferent de valoarea înscrisului214.

De la regulile restrictive prevăzute de art.1191 Cod civil sunt admise două excepţii, prevăzute de art.1197 şi 1198 Cod civil.

Începutul de dovadă scrisă În conformitate cu prevederile art.1197 Cod civil, „se nu-

meşte început de dovadă scrisă, orice scriptură a aceluia contra căruia s-a format petiţia sau a celui ce el reprezintă şi care scriptură face a fi crezut faptul pretins”. Cu alte cuvinte, se consideră început de dovadă scrisă însemnările, notele, unele socoteli, o scriere a celeilalte părţi nesemnată, un act autentic fără respectarea formulărilor legale ce „face a fi crezut faptul pretins”.

Imposibilitatea preconstituirii probei scrise este prevăzută de art.1198 Cod civil.

În conformitate cu textul de lege menţionat, se precizează: „Acele reguli nu se aplică însă întotdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde sau a conserva dovada luată, precum:

a) la obligaţiile care se nasc din cvasicontracte, delicte sau cvasidelicte;

b) la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu şi la depozitele ce fac călătorii în ospătăria unde trag.

213 P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil. Partea

generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.291. 214 P.M. Cosmovici (coordonator), op.cit., p.292.

142

c) la obligaţiile contractuale în caz de accidente neprevăzute, când nu era cu putinţă părţilor a face înscrisuri;

d) când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă, din o cauză de forţă majoră neprevăzută”.

Enumerarea cazurilor menţionate este în mod evident enunţiativă. Practica judiciară a asimilat acestor cazuri de impo-sibilitate materială şi imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul rezultând din raporturile dintre soţi, rude apropiate, afini, de prietenie, de deferenţă a inferiorului faţă de superior etc.215

Puterea doveditoare a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, depinzând de puterea convingătoare a fie-cărei mărturii, de sinceritatea depoziţiei, de felul în care martorul a înţeles şi perceput faptul despre care relatează, precum şi de coroborarea mărturiei cu celelalte probe existente în cauză.

8. Mărturisirea (Recunoaşterea)

8.1. Definiţie

Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act sau fapt juridic invocat de o altă persoană şi care produce efecte juridice împotriva celui ce mărturiseşte.

Din definiţie rezultă că mărturisirea, ca mijloc de probă, are la bază următoarele elemente: a) este o recunoaştere, un mijloc de probă, nu o simplă explicaţie sau renunţare la un drept; b) priveşte un fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare; c) produce efecte juridice împotriva autorului ce o face.

Mărturisirea este un act juridic unilateral şi, pe cale de con-secinţă, trebuie să emane de la o persoană capabilă şi neviciată; autorul ei poate dispune de drepturile sale; mărturisirea este irevocabilă cu excepţia cazului de eroare de fapt, iar nu şi în

215 G. Boroi, op. cit., p.119.

143

situaţia unei erori de drept; mărturisirea are caracter personal, deoarece poate fi făcută numai de partea împotriva căreia urmează a-şi produce efectele sau de un mandatar cu procură specială.

8.2. Felurile mărturisirii

În conformitate cu prevederile art.1204 – 1206 Cod civil, distingem două feluri de mărturisire: judiciară şi extrajudiciară.

• Mărturisirea judiciară este cea făcută în faţa instanţei de judecată în cursul procesului în care urmează a fi utilizată ca probă şi dacă se referă la obiectul acelui proces. Ea poate fi spontană, în cazul în care este făcută din iniţiativa părţii, sau poate fi provocată de întrebările ce se pun în cadrul interogatoriului reglementat de art.218 şi urm. Cod procedură civilă.

• Mărturisirea extrajudiciară este cea făcută în afara jude-căţii procesului în care se foloseşte această probă şi poate fi scrisă sau verbală. Prin urmare, vor avea caracterul unei mărturisiri extrajudiciare: cele făcute în faţa unei instanţe necompetente, din punct de vedere al competenţei materiale; cele făcute în alt proces, chiar între aceleaşi părţi; cele făcute în acelaşi proces, dar cu privire la chestiuni străine de proces; cele făcute în cursul pro-cesului într-o cerere adresată instanţei sau într-o scrisoare adresată celeilalte părţi216 etc.

Potrivit art.1205 Cod civil, mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate servi de dovadă când obiectul contestaţiei nu poate fi dovedit prin martori, pentru că mărturisirea făcută oral în faţa instanţei nu poate fi dovedită decât prin martori, ceea ce ar implica dovedirea prin martori a însuşi dreptului pe care se întemeiază pretenţia părţii; dacă această pretenţie nu poate fi dovedită cu martori, nu va putea fi admisă ca probă nici mărtu-risirea extrajudiciară verbală.

216 Tr. Ionaşcu ş.a., op. cit., p.426.

144

După modul de exprimare, distingem: mărturisirea expresă şi mărturisirea tacită.

• Mărturisirea expresă constă în declaraţia orală sau scrisă dată în faţa instanţei.

• Mărturisirea poate fi tacită atunci când legea admite că judecătorul o poate deduce dintr-o conduită negativă a părţii217.

După structură, în doctrină se disting trei feluri de mărtu-risiri: mărturisire simplă, mărturisire calificată şi mărturisire complexă.

• Mărturisirea simplă este recunoaşterea pretenţiei recla-mantului făcută de către pârât, aşa cum a fost formulată pretenţia. Exemplu: recunosc că am împrumutat de la reclamant 10.000 lei şi nu i-am restituit.

• Mărturisirea calificată constă în recunoaşterea de către pârât a faptului invocat de către reclamant, dar şi a altor împre-jurări strâns legate de faptul invocat, anterioare sau concomitente faptului pretins, care schimbă semnificaţia sa judiciară. Exemplu: recunosc că am primit de la reclamant suma de 10.000 lei, dar nu cu titlu de împrumut, ci ca plată a serviciilor pe care i le-am prestat.

• Mărturisirea complexă constă în recunoaşterea de către pârât a faptului pretins de reclamant, dar şi a altei împrejurări ulterioare, care anihilează primul fapt. Exemplu: recunosc că am primit de la reclamant cu titlu de împrumut suma de 10.000 lei, dar i-am restituit această sumă.

217 Cazuri de mărturisire tacită pot fi: 1) cel prevăzut de art.174

Cod procedură civilă: dacă partea refuză prezentarea înscrisului soli-citat, instanţa poate considera ca recunoscută pretenţia adversarului; 2) cel prevăzut de art.225 Cod procedură civilă: instanţa poate considera mărturisirea deplină, refuzul fără motiv de a răspunde la interogatoriu, ori refuzul de a se prezenta la instanţă la interogatoriu; 3) cazul părţii care, fiind prezentă în instanţă când avocatul său face anumite afirmaţii ce ar putea constitui o mărturisire, nu se opune, astfel încât, prin tăcerea ei, se poate deduce că este de acord cu cele afirmate pe seama sa; în practică, asemenea cazuri sunt rare.

145

8.3. Problema indivizibilităţii mărturisirii

Mărturisirea este considerată regina probelor, întrucât în punctul 3 din art.1200 Cod civil se prevede că „mărturisirea judiciară face deplină dovada în contra celui care a mărturisit”. După modificarea art.1206 prin Decretul nr.205/1950218, alin.2 al acestui articol, în redactarea actuală, prevede că „mărturisirea judiciară nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit”.

După modificarea art.1206 Cod civil prin Decretul nr.205/1950, în doctrină a apărut o controversă cu privire la problema de a şti dacă mărturisirea poate fi ori nu divizată. O asemenea problemă s-a pus numai în ipoteza mărturisirii cali-ficate şi a celei complexe.

S-au formulat două teorii în această problemă: • O teorie a susţinut că regula indivizibilităţii mărturisirii

se aplică în continuare, motivându-se că „legiuitorul a păstrat neatinse dispoziţiile art. 1206, care prevăd indivizibilitatea măr-turisirii”.219

• A doua teorie – dominantă în literatura de specialitate – consideră, dimpotrivă, că regula indivizibilităţii mărturisirii, consacrată de art.1206 Cod civil, trebuie subordonată celor două principii ale procesului civil: principiul adevărului şi principiul rolului activ al judecătorului (art.129 – 130 Cod procedură civilă)220. În consecinţă, regula indivizibilităţii mărturisirii nu trebuie considerată ca imperativă, ci ca simplă recomandare făcută judecătorului.

218 Publicat în B. Of. nr. 68 din 12 august 1950. 219 Tr. Ionaşcu ş.a., op. cit., p.427; T. Pop, Drept civil român.

Teoria generală, Bucureşti, 1993, p.113. 220 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p.393.

146

8.4. Puterea doveditoare a mărturisirii

După abrogarea art.1200 pct.3 Cod civil – mărturisirea judiciară era considerată ca o prezumţie legală ce făcea dovada deplină împotriva celui care a mărturisit –, mărturisirea a fost trecută în rândul dovezilor de drept comun, putând fi combătută prin proba contrară, făcută prin orice mijloc de probă admis de lege, iar judecătorul poate să înlăture motivat recunoaşterea unei părţi, dacă, din ansamblul probelor administrate în cauză, îşi formează convingerea că mărturisirea respectivă nu corespunde adevărului.

A lăsa puterea doveditoare a mărturisirii judiciare la apre-cierea judecătorului înseamnă a asigura respectarea principiului fundamental al convingerii intime a judecătorului şi a înlesni descoperirea adevărului.

9. Prezumţiile

9.1. Noţiune

Potrivit art.1199 Cod civil, „prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.

În doctrină221, prezumţia este definită ca fiind considerarea unui fapt ca existent, dedus fie din existenţa altui fapt vecin şi conex, fie ca introducere a existenţei unui fapt necunoscut din cunoaşterea altui fapt, datorită legăturii ce există între cele două fapte.

Prezumţia constituie, în esenţa sa, o deplasare a obiectului probei: neputând dovedi direct un anume fapt necunoscut, ge-nerator de drepturi, pe calea raţionamentului deductiv, vom deduce existenţa faptului generator de drepturi, imposibil sau greu de dovedit.

221 Gh .Beleiu, op. cit., p.130.

147

9.2. Clasificarea prezumţiilor După cum raţionamentul deductiv specific prezumţiilor este

opera legiuitorului sau a judecătorului, distingem: prezumţiile legale şi prezumţiile simple.

a) Prezumţiile legale sunt consecinţele legale pe care legea le trage despre existenţa unui fapt necunoscut din existenţa unui fapt cunoscut, sau, aşa cum rezultă din art.1200 Cod civil, „sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege”, precum: 1) actele pe care legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda dispoziţiilor sale; 2) cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate; 3) (abrogat); 4) puterea pe care legea o acordă autorităţii lucrului judecat.

Prin urmare, numărul prezumţiilor legale este limitat la cele anume prevăzute într-un text legal, ele neputând fi extinse pe cale de analogie.

Cu privire la sarcina probei, în caz de prezumţie legală, art.1202 alin.1 Cod civil prevede: „Prezumţia legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută”, iar alin.2 al aceluiaşi articol prevede: „Nici o dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumţii, anulează un act oarecare, sau dă un drept de a se reclama în judecată, afară numai de cazurile când legea a permis dovada contrarie şi afară aceea ce se va zice în privinţa jurământului şi mărturisirii ce ar face o parte în judecată”.

Din textul de lege menţionat rezultă că prezumţiile legale sunt de două feluri: absolute şi relative.

• Prezumţiile absolute, denumite şi inefrugabile, sunt cele care nu pot fi combătute prin proba contrară. Sunt asemenea prezumţii: cea a puterii lucrului judecat, prevăzută de art.1201 Cod civil: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”; cea a liberalităţilor făcute incapabilului, prevăzută de art.812 Cod civil, care dispune că

148

liberalităţile făcute unui incapabil sunt nule atât în cazul în care sunt deghizate sub forma unui contract oneros, cât şi în situaţia în care sunt făcute în numele unor persoane interpuse; cea a remiterii voluntare a titlului original, al creanţei, precizată de art.1138 alin.1 Cod civil, care dispune că remiterea voluntară a titlului original – adică a înscrisului sub semnătură privată care constată datoria –, făcută de creditor debitorului, constituie proba liberaţiunii celui din urmă.

• Prezumţiile relative sunt cele care pot fi combătute prin proba contrară, fie mai uşor, fie mai greu (exemplu: prezumţia de paternitate, prevăzută de art.53 Codul Familiei; majoritatea prezumţiilor legale sunt formate din prezumţiile relative)222.

b) Prezumţiile simple sunt acelea stabilite de magistrat. Art.1203 Cod civil precizează: „Prezumţiile care nu sunt stabi-lite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii care să aibă puterea de a naşte probabilitatea; pre-zumţiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori.” Toate prezumţiile simple sunt relative.

222 Exemple: cea stabilită de art.492 Cod civil: „Orice construcţie,

plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra”; cea stabilită de art.967 alin.2 Cod civil: „Cauza este prezumată până la dovada contrarie”; cea stabilită de art.1534 Cod civil: „Mandatul este fără plată când nu s-a stipulat contrariul”; cea stabilită de art.1020 Cod civil: „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său”; cea prevăzută de art.1899 alin.2 Cod civil: „Buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celei ce alege reaua-credinţă”; cea prevăzută de art.1024 Cod civil: „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.

149

III. ACTUL JURIDIC CIVIL

Capitolul I NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE

Secţiunea I

Noţiunea actului juridic civil

1. Definiţia actului juridic civil

Expresia de act juridic este întrebuinţată în două sensuri223: Primul sens este acela de operaţiune juridică. Pentru acest

sens se foloseşte şi formula negotium iuris sau, mai simplu, negotium.

În cel de-al doilea sens, prin act juridic se poate înţelege şi înscrisul constatator al operaţiunii juridice, sau suportul material al manifestării de voinţă a subiectului de drept.

Ca negotium, prin act juridic civil înţelegem manifestarea de voinţă a subiectelor de drept, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile, respectiv de creare, modificare sau stingere a unor raporturi juridice civile în temeiul dreptului civil obiectiv.

Din definiţie rezultă că elementele ce caracterizează actul juridic civil sunt:

223 P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994, p.55; T. Pop, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989, p.119-120; E. Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele, 1996, p.76; Şt. Răuschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Iaşi, 1993, p.75.

150

• manifestarea de voinţă a subiectului de drept civil – persoană fizică sau juridică;

• manifestarea de voinţă exprimă intenţia de a produce efecte juridice;

• efectul manifestării de voinţă constă în naşterea, modi-ficarea sau stingerea unor raporturi juridice civile.

În literatura de specialitate se cunoaşte şi o altă categorie de definiţii ale speciilor de acte juridice civile, ca, de exemplu, definiţia contractelor civile şi a actelor juridice civile unilaterale, iar în cadrul acestora, a fiecărui act juridic civil – contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, testamentul, oferta etc.224

2. Clasificarea actelor juridice civile

Criteriile în funcţie de care actele juridice pot fi clasificate

sunt numeroase. Dintre aceste criterii menţionăm pe cele mai importante.

După numărul părţilor, distingem acte unilaterale, acte bilaterale şi acte multilaterale.

• Sunt unilaterale actele juridice civile care constituie rezultatul voinţei unei singure părţi.

Ceea ce caracterizează actul juridic civil unilateral este că simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic, manifestată de o parte, este suficientă pentru a da naştere la obli-gaţii în sarcina ei, fără a fi necesară o acceptare a celeilalte părţi.

Din categoria actelor juridice civile unilaterale distingem: testamentul, promisiunea publică de recompensă, acceptarea succesiunii, renunţarea la moştenire, denunţarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc.

224 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p.134.

151

Actul unilateral, care exprimă o singură voinţă, nu trebuie confundat cu contractul unilateral225, care, ca orice convenţie, presupune acordul a două sau mai multe voinţe, deşi numai un singur contractant îşi asumă obligaţii faţă de celălalt. De exemplu, donaţia presupune acceptarea de către donatar a bunului care îi este oferit, fără însă ca gratificatul să fie obligat la ceva. Obligaţia subzistă numai pentru donator, care trebuie să predea bunul.

Formarea valabilă sau producerea efectelor juridice în cazul actelor juridice unilaterale menţionate depinde de comu-nicarea manifestării de voinţă către destinatarul direct al actului. În funcţie de necesitatea acestei comunicări, actele juridice unilaterale se subclasifică în acte supuse comunicării, ca, de exemplu, oferta, denunţarea contractului de mandat, promisiunea publică de recompensă etc., şi acte nesupuse comunicării, ca, de exemplu, testamentul.

În cazul actelor supuse comunicării, nu este necesar pentru naşterea lor consimţământul destinatarului. Valabilitatea lor depinde de îndeplinirea obligaţiei de comunicare, în lipsa căreia astfel de acte nu vor produce efecte.

• Sunt bilaterale actele juridice civile care reprezintă voinţa concordantă a două părţi. Din această categorie fac parte: actul de vânzare-cumpărare, donaţia, mandatul, împrumutul, depozitul etc.

Caracteristic pentru actele juridice civile bilaterale – con-tracte – este faptul că fiecare parte urmăreşte realizarea unui scop propriu, diferit de cel urmărit de cealaltă parte. De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra bunului vândut, pentru ca, în schimbul acesteia, să primească de la cumpărător preţul, adică echivalentul valorii bunului înstrăinat. Cumpărătorul, la rândul său, se obligă să plătească preţul, pentru ca, în schimbul acestuia,

225 De reţinut că o parte a actului juridic poate fi formată dintr-o persoană, din două sau mai multe persoane; spre exemplu: trei coproprietari fac o ofertă de vânzare. Cu alte cuvinte, nu trebuie pus semnul identităţii între noţiunea de parte şi cea de persoană.

152

să obţină de la vânzător posesia şi proprietatea asupra bunului ce i s-a vândut.

• Sunt multilaterale actele juridice civile ce implică acordul de voinţă a trei sau mai multe părţi care urmăresc acelaşi scop. Un asemenea act este contractul civil de societate. Potrivit art.1491 Cod civil, „Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”.

Contractul civil de societate trebuie deosebit de contractul de societate, care stă la baza unei societăţi comerciale226.

Clasificarea actelor juridice civile în acte unilaterale, acte bilaterale şi acte multilaterale prezintă importanţă juridică sub următoarele aspecte:

• sub aspectul valabilităţii: la actele unilaterale se verifică o singură voinţă, pe când la cele bilaterale şi multilaterale trebuie cercetată fiecare dintre voinţele juridice respective;

• sub aspectul viciilor de consimţământ: eroarea, dolul, acestea funcţionează diferit, în sensul că, în cazul actelor bila-terale, pentru a duce la anularea actului juridic, dolul trebuie să provină de la contractant, iar eroarea să fi fost cunoscută şi de către acesta;

• sub aspectul revocabilităţii, în principiu, actele juridice unilaterale sunt irevocabile, pe când actele juridice bilaterale sau multilaterale pot fi revocate de comun acord de către părţi;

• sub aspectul interpretării, în cazul actelor juridice bila-terale se ţine seama doar de voinţa autorului unic, în timp ce la celelalte acte trebuie luate în considerare voinţa tuturor părţilor, intenţia comună a acestora227.

226 A se vedea în acest sens: D.A.Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.72-147; D.Chirică, Drept civil. Contractele speciale, Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1994, p.291-306.

227 Conform art.977 Cod civil, „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”.

153

După scopul avut în vedere la încheierea lor, distingem: acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.

• Sunt acte cu titlu oneros acele acte care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte, celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial228.

Din categoria acestor acte fac parte: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de locaţiune, împrumutul cu dobândă, contractul de schimb, contractul de transport etc.

Actele juridice civile cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii.

Actele comutative sunt acele acte juridice civile cu titlu oneros în care părţile au cunoştinţă despre existenţa şi întinderea obligaţiilor asumate, încă din momentul încheierii lor. De exemplu: contractul de asigurare, contractul de rentă viageră, contractul de antrepriză, contractul de schimb etc.

Actele aleatorii sunt acele acte juridice civile cu titlu oneros în care părţile nu cunosc la încheierea lor existenţa ori întinderea prestaţiilor sau numai a unora dintre ele, datorită unor împrejurări viitoare cu caracter incert. De exemplu, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere, jocul sau prinsoarea etc.

• Sunt acte cu titlu gratuit actele în care se procură un folos material fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb229. De exemplu, donaţia, comodatul (sau contractul de împrumut), împrumutul fără dobândă, legatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit etc.

Actele juridice civile cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi acte dezinteresate.

228 Potrivit art.945 Cod civil, „contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”.

229 Art.946 Cod civil prevede: „Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”.

154

Liberalităţile sunt acele acte juridice civile cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul, transmiţând gratificatului un bun sau o fracţiune de patrimoniu, sau chiar întregul său patrimoniu, fără a primi în schimb vreun echivalent. De exemplu: donaţiile, legatele etc.

Actele dezinteresate sunt acele acte juridice civile cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial celeilalte părţi, fără a-şi micşora patrimoniul. De exemplu: man-datul gratuit, împrumutul fără dobândă, comodatul etc.

Importanţa juridică a acestei clasificări poate fi relevată sub mai multe aspecte:

• sub aspectul formei, legea este mai exigentă faţă de actele cu titlu gratuit decât faţă de cele cu titlu oneros, uneori cerând forma solemnă;

• sub aspectul răspunderii, aprecierea este mai severă în cazul unui act cu titlu oneros decât în cazul unui act cu titlu gratuit, deoarece în cazul celor dintâi avantajele sunt reciproce, pe când, în celelalte cazuri, o parte pro-cură celeilalte un folos, fără a primi nimic în schimb;

• sub aspectul capacităţii de a încheia astfel de acte, în privinţa actelor cu titlu gratuit, legea civilă stabileşte mai multe incapacităţi speciale (a medicilor şi far-maciştilor de a primi donaţii sau legate din partea anumitor persoane etc.). Actele cu titlu gratuit nu pot fi făcute de ocrotitorul legal al minorului sau interzisului judecătoresc cu nici un fel de încuviinţare, pe când actele cu titlu oneros pot fi făcute de ocrotitorul legal cu încuviinţările prevăzute de lege.

După efectele pe care le produc, distingem: acte consti-tutive, acte translative şi acte declarative.

• Sunt constitutive actele juridice civile care creează raporturi juridice ce au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii noi, care nu au existat anterior. De exemplu:

155

actul de constituire a unui uzufruct, amanetul, ipoteca convenţională.

• Sunt translative actele juridice civile care au ca efect strămutarea unui drept subiectiv de la un patrimoniu la altul. De exemplu: contractele de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de donaţie etc.

• Sunt declarative actele juridice civile care au ca efect consolidarea sau definitivarea între părţi a unor drepturi preexistente. De exemplu: partajul, împărţeala conven-ţională, tranzacţia230 etc.

O specie aparte de act juridic civil declarativ este actul confirmativ, prin care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca în justiţie cu acţiunea în anulabilitate un act juridic civil, la a cărui încheiere a fost încălcată o dispoziţie legală ce ocroteşte un interes privat. Prin actul confirmativ este încălcată cauza de anulabilitate, actul juridic civil respectiv devenind valabil.

Importanţa juridică a acestei clasificări poate fi analizată sub diferite aspecte:

• actul constitutiv şi cel declarativ produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), în timp ce actul declarativ pro-duce efecte şi pentru trecut (ex tunc)231, deci în mod retroactiv;

• calitatea de având-cauză o are numai dobânditorul unui drept printr-un act translativ sau constitutiv, iar nu şi printr-un act declarativ;

230 În principiu, tranzacţia produce efecte declarative; în anumite

cazuri, ea produce şi efecte constitutive sau translative; exemplu: atunci când, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează sau promite anumite prestaţii (A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p.481).

231 În conformitate cu prevederile art.786 Cod civil, „partajul îşi produce efectele nu din momentul realizării împărţelii, ci chiar din momentul în care a luat naştere coproprietatea sau indiviziunea”.

156

• numai actele translative pot constitui just titlu pentru uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, aşa cum rezultă din prevederile art.1897 alin.1 Cod civil;

• numai actele juridice translative şi constitutive, dacă sunt contracte sinalagmatice, sunt supuse rezoluţiunii, iar nu şi actele juridice declarative;

• numai actele constitutive şi cele declarative, în principiu, sunt supuse publicităţii imobiliare.

După importanţa lor, distingem: acte de conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie.

• Sunt acte de conservare acele acte juridice civile care au ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept civil subiectiv. Acest tip de act este întotdeauna avantajos pentru autorul său, deoarece presupune cheltuieli mult mai mici decât valoarea bunului salvat. Fac parte din această categorie: întreruperea unei prescripţii prin acţiunea în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia, punerea peceţilor etc.

• Sunt acte de administrare acele acte juridice civile prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. De exemplu, culegerea fructelor, executarea unor reparaţii de întreţinere, asigurarea unui bun etc.

• Sunt acte de dispoziţie acele acte juridice civile care au ca rezultat ieşirea din patrimoniul unei persoane a unui drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (ipotecă, gaj etc.). De exemplu: vânzarea, schimbul, donaţia, renunţarea la un drept etc.

Importanţa juridică a acestei clasificări vizează următoarele aspecte:

• în materia capacităţii, regimul juridic diferă; astfel, actele de conservare pot fi încheiate personal şi de către persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu sau de către cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă; actele de administrare pot fi încheiate pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu de către reprezentantul său,

157

fără vreo încuviinţare, dacă nu suferă prin aceasta vreo leziune; actele de dispoziţie presupun existenţa deplinei capacităţi de exerciţiu ori întregirea ei prin măsura încuviinţării din partea ocrotitorului legal şi, dacă legea cere, a autorizării din partea autorităţii tutelare;

• în materia reprezentării legale şi convenţionale, în sensul că mandatul general dat unei persoane este valabil numai pentru actele de conservare şi de administrare; pentru actele de dispoziţie, mandatul trebuie să fie special;

• în materia desfiinţării unui act juridic civil, actele de conservare şi de administrare cu privire la bunurile ce fac obiectul unor acte desfiinţate se menţin, în timp ce actele de dispoziţie se desfiinţează retroactiv.

După conţinutul lor, distingem: acte patrimoniale şi acte nepatrimoniale.

• Sunt acte patrimoniale acele acte juridice civile care au un conţinut economic, adică sunt evaluabile în bani. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, contractul de împrumut.

• Sunt acte nepatrimoniale acele acte juridice civile care nu au un conţinut economic şi nu pot fi exprimate în bani. De exemplu, înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei ca acesta să ia numele unuia dintre ei, sau numele lor reunite.

Importanţa juridică a acestei clasificări prezintă interes în materia efectelor nulităţii, unde nu se pune problema restituirii prestaţiilor făcute în cazul anulării actului nepatrimonial, precum şi în privinţa ocrotirii incapabilului.

După modul de încheiere, distingem: acte civile consensuale, acte solemne şi acte reale.

• Sunt acte consensuale acele acte juridice civile care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor. Cele mai multe acte juridice civile sunt cuprinse în această categorie. Actul juridic consensual constituie regula.

158

• Sunt acte solemne acele acte juridice civile la a căror încheiere manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege, forma fiind considerată o condiţie de vala-bilitate. Fac parte din această categorie: testamentul, ipoteca convenţională, contractul de donaţie232 etc.

• Sunt acte reale acele acte juridice civile care nu se pot încheia valabil decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea bunului. Fac parte din această categorie: contractul de împrumut, contractul de depozit, contractul de gaj, darul manual etc.

Acelaşi act juridic civil poate fi, uneori, consensual, iar alteori, solemn. Contractul de vânzare-cumpărare este, de regulă, un act consensual şi doar în cazul vânzării unui imobil el trebuie să îmbrace o formă solemnă. De asemenea, un act juridic civil poate fi, de regulă, act solemn, cum este contractul de donaţie, iar ca excepţie poate să fie act real, cum este cazul darului manual, care este o donaţie obişnuită, cu diferite ocazii, încheindu-se prin remiterea bunului donat de către donator, donatarului.

Importanţa juridică a acestei clasificări poate fi apreciată sub aspectul valabilităţii actelor juridice civile şi al respectării cerinţelor de formă impuse de lege.

După momentul în care îşi produc efectele, distingem: acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.

• Sunt acte între vii acele acte juridice civile care îşi produc efectele, potrivit intenţiei părţilor, încă în timpul vieţii lor. Acestea îşi produc efectele necondiţionat de moartea autorului sau autorilor. Actele între vii reprezintă marea majoritate a actelor juridice civile.

232 În art.858 Cod civil se prevede: „Un testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic, sau în formă mistică”. Art.1772 Cod civil prevede: „Ipoteca convenţională nu va putea fi constituită decât prin act autentic”. Art.813 Cod civil stabileşte: „Toate donaţiile se fac prin act autentic”.

159

• Sunt acte pentru cauză de moarte acele acte juridice civile care îşi produc efectele numai la moartea autorului. Aceste acte juridice se încheie tocmai în considerarea morţii. Sunt asemenea acte: testamentul, asigurarea asupra vieţii.

Importanţa juridică a acestei clasificări este privită sub următoarele aspecte:

• actele pentru cauză de moarte sunt reglementate mai amănunţit decât cele între vii;

• actele pentru cauză de moarte sunt acte solemne, pe când actele între vii pot fi consensuale, solemne şi reale;

• actele pentru cauză de moarte sunt enumerate expres de lege, fiind deci acte tipice sau numite, pe când actele între vii pot fi şi acte nenumite sau atipice;

• actele pentru cauză de moarte sunt supuse, în general, unor condiţii restrictive în privinţa capacităţii atât de a dispune, cât şi de a primi, pe când în cazul actelor juri-dice între vii, deşi acestea sunt supuse unor interdicţii, regula este, totuşi, capacitatea de a le încheia.

După rolul voinţei părţilor în legătură cu conţinutul actului, distingem: acte subiective şi acte condiţie.

• Sunt acte subiective acele acte juridice civile în care voinţa părţilor are un rol determinant, în sensul că părţile, prin voinţa lor, le stabilesc conţinutul, în limitele dreptului obiectiv. Majoritatea actelor juridice civile fac parte din această categorie.

• Sunt acte condiţie acele acte juridice civile în care părţile îşi manifestă voinţa ca regulile ce dau regimul juridic unei anumite instituţii juridice să le devină aplicabile, voinţa părţilor având doar rolul de a accepta, sau nu, regulile respective. Intră în această categorie: căsătoria, adopţia, recunoaşterea maternităţii sau a paternităţii etc.

Importanţa juridică a acestei clasificări rezultă din aprecierea valabilităţii actelor juridice civile. Valabilitatea actelor condiţie este apreciată mai strict decât cea a actelor subiective. Actele juridice condiţie sunt limitativ enumerate de lege, pe când actele juridice subiective pot fi concepute şi de părţi.

160

După legătura lor cu modalităţile – termen, condiţie, sarcină –, distingem: acte juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.

• Sunt pure şi simple acele acte juridice civile care nu sunt afectate de vreo modalitate – termen, condiţie, sarcină. De exemplu, actul de opţiune succesorală (acceptarea sau renunţarea la moş-tenire), actul de recunoaştere a filiaţiei, adopţia, căsătoria etc.

• Sunt acte afectate de modalităţi acele acte juridice civile care cuprind modalităţi – termen, condiţie, ori sarcină. Astfel de acte sunt: contractul de asigurare, contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere, contractul de donaţie etc.

În literatura de specialitate233 se face vorbire şi de o altă clasificare a actelor juridice, în funcţie de criteriul legăturii lor cu modalităţile, şi anume: acte juridice incompatibile cu moda-lităţile, acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităţi şi acte juridice inseparabile de modalităţi.

Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul valabilităţii şi pe acela al producerii efectelor juridice.

După raporturile dintre ele, distingem: acte juridice prin-cipale şi acte juridice accesorii.

• Sunt acte principale acele acte juridice civile care au o existenţă de sine stătătoare, în sensul că soarta lor nu depinde de soarta juridică a altui act juridic. Majoritatea actelor juridice este formată din acte principale.

• Sunt acte accesorii acele acte juridice civile care nu au o existenţă de sine stătătoare, existenţa lor depinzând de existenţa unui alt act juridic civil, care este actul principal. Sunt asemenea acte: clauza penală, fidejusiunea, ipoteca conven-ţională, arvuna etc.

Actele accesorii pot fi încheiate concomitent sau la o dată diferită de data încheierii actului principal.

233 G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.151.

161

Importanţa juridică a acestei clasificări poate fi analizată sub aspectul aprecierii valabilităţii şi eficacităţii.

După raportul lor cu cauza, distingem: acte cauzale şi acte abstracte.

• Sunt acte cauzale acele acte juridice a căror valabilitate implică valabilitatea cauzei, în sensul că atunci când cauza (sco-pul) este imorală, ilicită sau lipseşte, actul juridic civil va fi lovit de nulitate. Cele mai multe acte juridice civile sunt acte cauzale.

• Sunt acte abstracte acele acte juridice civile a căror valabilitate nu implică analiza cauzei. Intră în această categorie titlurile de valoare: la purtător, nominativ ori la ordin.

Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul valabilităţii actelor juridice civile.

În funcţie de modalitatea încheierii, distingem: acte strict personale şi acte ce pot fi încheiate şi prin reprezentare.

• Sunt acte strict personale acele acte juridice civile care nu pot fi încheiate decât personal, nu şi prin reprezentare. De exemplu: testamentul, căsătoria etc.

• Sunt acte încheiate prin reprezentare majoritatea actelor juridice civile.

Importanţa juridică a acestei clasificări vizează mai multe aspecte:

• actele personale constituie excepţia – actele care se pot face prin reprezentare –, ceea ce conduce la concluzia că, excepţiile fiind de strictă interpretare, primele (cele personale) sunt numai cele reglementate expres de lege;

• valabilitatea actului strict personal se apreciază numai în raport de persoana sau persoanele care-l încheie, în timp ce, în cadrul actelor încheiate prin reprezentant, se are în vedere, în principiu, şi persoana reprezentantului;

• capacitatea de a încheia acte juridice strict personale este guvernată de anumite reguli speciale, prevăzute expres de lege.

După reglementarea lor, distingem: acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice).

162

• Sunt acte numite (tipice) acele acte juridice civile care au o denumire stabilită de legea civilă şi o reglementare proprie. Majoritatea actelor juridice civile sunt acte numite, ca, de exemplu, contractele de vânzare-cumpărare, locaţiunea, mandatul etc.

• Sunt acte nenumite (atipice) acele acte juridice civile care nu sunt nominalizate şi nu au o reglementare proprie în legea civilă, ca, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, prestările de servicii.

Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă sub aspectul determinării regulilor juridice aplicabile.

Astfel, în cazul actelor tipice se aplică regula juridică existentă, pe când în cazul actelor atipice sunt aplicabile regulile generale – nu cele edictate pentru un anumit act tipic – oricât de apropiate ar fi cele două acte.

După modul de executare, distingem: acte cu executare dintr-o dată şi acte cu executare succesivă.

• Sunt acte cu executare dintr-o dată actele juridice civile a căror executare presupune o singură prestaţie din partea debi-torului, ca, de exemplu, darul manual.

• Sunt acte cu executare succesivă actele juridice civile a căror executare presupune mai multe prestaţii, eşalonate în timp, ca, de exemplu, contractul de închiriere, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră.

Importanţa juridică a acestei clasificări prezintă interes sub următoarele aspecte:

• neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate atrage rezoluţiunea actelor cu executare dintr-o dată şi rezi-lierea celor cu executare succesivă;

• nulitatea retroactivează în cazul actelor cu executare dintr-o dată, pe când la actele cu executare succesivă, efectele nulităţii se produc numai pentru viitor;

• în situaţia actelor cu executare succesivă, pentru fiecare prestaţie curge un termen distinct de prescripţie extinctivă, lucru care nu se întâlneşte la actele cu exe-cutare dintr-o dată.

163

Capitolul II CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secţiunea I Generalităţi

1. Definiţie

Prin condiţiile de valabilitate a actului juridic civil se în-

ţeleg componentele structurale, adică elementele constitutive ale acestuia.

Art.948 Cod civil enumeră, sub denumirea de „condiţii esenţiale pentru validitatea convenţiilor”, componentele structurale ale oricărui act juridic, arătând că acestea constau în:

• capacitatea de a contracta; • consimţământul valabil al părţii ce se obligă; • un obiect determinat; • cauză licită. Aceste componente sau elemente sunt necesare pentru ca

actul juridic civil să fie valabil şi, pe cale de consecinţă, să pro-ducă efecte juridice.

În literatura de specialitate, precum şi în legislaţie se folosesc diferite expresii pentru a desemna condiţiile actului juridic. Men-ţionăm unele dintre aceste formulări: „elementele actului juridic”, „elementele esenţiale ale oricărui act juridic”234, „condiţii de valabilitate a actului juridic”, „condiţiile de eficacitate (în sens

234 Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală,

Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.251.

164

restrâns) a actului juridic”235, „condiţiile de fond” şi „condiţiile de formă”236, „elementele esenţiale”237.

Aşadar, cu acelaşi înţeles se folosesc termenii condiţie şi elemente.

În ce ne priveşte, optăm – alături de alţi autori238 – pentru denumirea tradiţională, consacrată, de altfel, de legislaţia noastră; astfel, art.948 Cod civil foloseşte expresia „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii”, iar în Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat sunt întrebuinţate constant expresiile condiţii de fond şi condiţii de formă.

2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

Condiţiile actului juridic se clasifică după anumite criterii. Astfel, în funcţie de aspectul la care se referă, distingem:

condiţii de fond şi condiţii de formă. Primele privesc conţinutul actului juridic, iar cele de-al doilea privesc forma care îmbracă conţinutul respectiv.

• Sunt condiţii de fond cele prevăzute de art.948 Cod civil, respectiv, consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.

• Sunt condiţii de formă cele care privesc: manifestarea de voinţă atunci când aceasta este cerută ad validitatem; concretizarea

235 D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.112-115. 236 Ibidem, p.117-237. 237 P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil. Partea

generală, vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.170. 238 Gh. Beleiu, Dreptul, civil român. Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p.146; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.155; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.202.

165

manifestării de voinţă în anumite instrumente de probaţiune; îndeplinirea anumitor formalităţi cerute de lege pentru a face actul juridic civil opozabil terţilor.

• În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, con-diţiile actului juridic pot fi: condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale.

• Sunt condiţii esenţiale acelea care, dacă nu sunt înde-plinite, fac ca actul juridic civil să nu fie valabil încheiat, respectiv, cele prevăzute de art.948 Cod civil – capacitatea, consimţământul, obiectul, cauza. La acestea se mai adaugă: forma cerută ad solemnitatem, în cazul actelor solemne, autorizaţia ad-ministrativă prealabilă pentru încheierea anumitor acte juridice239.

• Sunt condiţii neesenţiale acele condiţii care pot fi prezente ori pot lipsi, fără să afecteze valabilitatea actului juridic civil.

În funcţie de sancţiunea nerespectării, distingem: condiţii de validitate şi condiţii de eficacitate.

Condiţiile de validitate sunt acele condiţii a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea actului juridic civil, iar condiţiile de eficacitate sunt acelea a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte sancţiuni, ca, de exemplu, inopoza-bilitatea faţă de terţi.

Secţiunea a II-a Capacitatea de a încheia actul juridic civil

1. Noţiune. Reglementare

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este condiţia de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin înche-ierea de acte de drept civil.

239 P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil. Partea

generală, vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.170-171.

166

Capacitatea de a încheia acte juridice civile constituie o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei – fizice sau juridice – şi apare ca o premisă a capacităţii de exerciţiu a acesteia, cealaltă premisă fiind discernământul juridic.

Capacitatea de a încheia acte juridice este reglementată în mai multe acte normative, ca, de exemplu, în Codul civil, Decretul nr.31/1954, Codul Familiei etc.

Astfel, în afară de art.943 Cod civil, care se referă la capaci-tate, consimţământ, obiect, cauză, mai enunţăm art.949 Cod civil, potrivit căruia „poate contracta orice persoană ce nu este decla-rată necapabilă de lege”, precum şi art.950 Cod civil, potrivit căruia „necapabili de a contracta sunt: minorii, interzişii şi toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.

De asemenea, art.807, 808, 856, 1306 Cod civil se referă la capacitatea de a încheia acte juridice civile. Art.807 prevede: „Minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai pentru jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune majorele”, iar art.808 stabileşte: „Este capabil de a primi prin donaţiune între vii oricine este conceput în momentul donaţiunii”. La art.856 Cod civil este prevăzut principiul potrivit căruia „orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege”. Art.1306 Cod civil dispune: „Pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora nu le este oprit prin lege”.

De reţinut este faptul că regula reprezintă capacitatea de a face acte juridice civile, incapacităţile constituind excepţiile de la această regulă.

Regula este consacrată, fragmentar, în art.856,949,1306 Cod civil.

Cu caracter general este şi principiul care se desprinde din art.6 alin.1 din Decretul nr.31/1954: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.

167

Cu privire la persoana juridică, regula capacităţii acesteia de a face acte juridice îşi găseşte temeiul în art.34 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia „persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”.

Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile este cuprinsă în art.6 alin.1 din Decretul nr.31/1954 şi art.950 Cod civil240, precum şi în alte dispoziţii cuprinse în izvoarele de drept civil.

Capacitatea civilă nu trebuie confundată cu discernământul, deoarece capacitatea este o stare de drept, pe când discernământul este o stare de fapt a cărei existenţă poate fi dovedită, tot astfel cum lipsa discernământului poate fi dovedită chiar la persoane majore.

De asemenea, incapacitatea241 – ca excepţie de la regula capacităţii – nu trebuie confundată cu inalienabilitatea sau cu indisponibilizarea unor bunuri, căci incapacitatea este o calitate a persoanei ca subiect de drept, calitate care o împiedică să încheie orice acte juridice civile, în timp ce inalienabilitatea sau indisponi-bilizarea se referă la bunuri, în sensul că numai bunul sau bunurile respective nu pot fi înstrăinate chiar dacă titularul dreptului de proprietate asupra lor este pe deplin capabil şi poate încheia orice alte acte juridice şi înstrăina orice alte bunuri ce-i aparţin.

Deosebirea prezintă importanţă juridică sub aspectul conse-cinţelor care decurg din corecta caracterizare a situaţiei de fapt: • încheierea actului juridic civil de către un incapabil atrage

sancţiunea nulităţii relative, pe când înstrăinarea unui bun inalienabil atrage sancţiunea nulităţii absolute;

• capacitatea de a încheia actul juridic civil trebuie să existe în momentul încheierii acestuia, respectiv, în momentul exprimării consimţământului părţii respective.

240 Incapacităţile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate

după mai multe criterii (G. Boroi, op. cit., p.157-158). 241 O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia

a III-a, Editura All Beck, 1999, p.79.

168

Secţiunea a III-a Consimţământul

1. Noţiune

Consimţământul, fiind una din condiţiile de fond ale actului juridic civil, constă în manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil.

Sub aspect terminologic, consimţământul are două sensuri: • consimţământul în sens restrâns, adică manifestarea uni-

laterală de voinţă la încheierea actului juridic civil; în cazul actelor unilaterale, voinţa unilaterală este voinţa manifestată de autor, pe când în cazul actelor bi ori multilaterale avem de-a face cu voinţa fiecăreia dintre părţi;

• consimţământul în sens larg, adică acordul de voinţă al părţilor în actele bilaterale.

1.1. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică

Actul juridic civil constă în manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

Voinţa este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât şi din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voinţa este complexă, deoarece în structura ei intră două elemente: consimţământul şi cauza sau scopul. Prin urmare, corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică este de tipul parte-întreg.

1.2. Formarea şi principiile voinţei juridice

Formarea voinţei juridice reprezintă un proces psihologic complex242. Voinţa constituie o reflectare subiectivă a lumii, a realităţii obiective. Punctul de pornire în formarea voinţei juridice este existenţa unor nevoi ale omului, pe care acesta vrea să le

242 Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.251.

169

satisfacă. Urmează reflectarea acestor nevoi în mintea acestuia. Pe măsură ce reprezentarea scopului devine mai puternică, se trece de la tendinţă la dorinţa de satisfacere a nevoii. Cel mai adesea, o dorinţă nu rămâne singură, ci apar şi alte tendinţe şi dorinţe, unele în acord cu prima dorinţă, altele potrivnice.

În aceste împrejurări, începe a doua fază a procesului psihologic, deliberarea, care constă în cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă dorinţele şi mijloacele lor de realizare.

Ca urmare a unui motiv determinat, de la deliberare se trece la luarea hotărârii încheierii actului juridic, act care apare ca mijloc de realizare a scopului propus.

Etapele de formare a voinţei se petrec pe plan intern, psihologic. Pentru ca faptul psihologic să se transforme în fapt juridic, este necesar ca hotărârea de a încheia actul juridic să fie exteriorizată.

Aşadar, din procesul psihologic al formării voinţei juridice se reţin două elemente: hotărârea exteriorizată şi motivul deter-minant. Primul element este consimţământul, iar cel de-al doilea este cauza ori scopul actului juridic.

Principiile voinţei juridice. Două sunt principiile care cârmuiesc voinţa juridică, şi anume:

• principiul libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă);

• principiul voinţei reale (principiul voinţei interne).

a) Principiul libertăţii actelor juridice civile Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere

să încheie convenţii sau să facă acte unilaterale, cu respectarea legii şi a bunelor moravuri. Astfel, în art.969 alin.1 Cod civil, se prevede: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, iar art.5 din acelaşi cod stabileşte: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

170

Din cuprinsul textelor de lege menţionate rezultă conţinutul principiului libertăţii actelor juridice, în sensul că, dacă se res-pectă legea şi morala, subiectele de drept civil pot să încheie orice convenţii şi să facă acte unilaterale.

Conţinutul acestui principiu poate fi exprimat în urmă-toarele idei:

• subiectele de drept civil sunt libere să încheie, cu res-pectarea legii şi a moralei, orice act juridic civil;

• părţile pot, în mod liber, prin acordul lor, să modifice sau să pună capăt actului juridic civil pe care l-au încheiat.

Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt următoarele: normele juridice imperative; regulile de convieţuire socială; ordinea politică, economică şi socială.

În cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite, el este sancţionat cu nulitatea.

b) Principiul voinţei reale Aşa cum am precizat, voinţa juridică este alcătuită din

elementul psihologic (voinţa internă) şi elementul social (voinţa declarată sau exteriorizată).

De regulă, între cele două elemente există o deplină concordanţă. Prin excepţie, apar situaţii în care o asemenea concordanţă lipseşte, ceea ce ridică problema stabilirii priorităţii uneia dintre cele două voinţe – internă, respectiv, declarată.

Cu privire la soluţionarea problemei apărute există două concepţii: concepţia subiectivă, potrivit căreia trebuie să acordăm prioritate voinţei interne (reale), şi concepţia obiectivă, potrivit căreia trebuie acordată prioritate voinţei declarate.

Codul civil român a consacrat, ca principiu, sistemul voinţei interne (reale), iar ca excepţie, sistemul voinţei declarate. Astfel, art.977 Cod civil prevede că „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”.

De asemenea, din dispoziţiile art.953 Cod civil, care sta-bileşte că „numai manifestarea de voinţă nealterată de un viciu

171

de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau leziune) produce efecte juridice”, rezultă recunoaşterea voinţei reale.

Un alt text de lege ce prezintă importanţă sub aspectul analizat este art.1175 Cod civil – care reglementează instituţia simulaţiei243 –, potrivit căruia „actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect contra altor persoane”.

Cu alte cuvinte, efecte juridice între părţi produce numai actul secret – real –, şi nu cel public, care nu exprimă voinţa internă a părţilor. Aceasta constituie o excepţie de la principiul voinţei interne. Faţă de terţi produce efecte juridice actul public.

O altă excepţie244 de la principiul voinţei interne o constituie dispoziţiile art.1191 alin.2 Cod civil, în sensul că ar fi posibil ca voinţa consemnată în înscris să nu fie cea reală şi totuşi această voinţă îşi va produce efectele, cu toate că voinţa reală s-ar putea stabili prin declaraţiile unor martori, însă textul de lege nu permite acest lucru.

1.3. Condiţiile de valabilitate a consimţământului

Prin consimţământ se înţelege manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. El este o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic civil.

Termenul consimţământ are două sensuri: Într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege manifestarea

unilaterală de voinţă, respectiv, voinţa exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau a uneia dintre părţile actului juridic

243 Simulaţia reprezintă operaţiunea juridică în virtutea căreia, printr-un act aparent (ostensibil) şi nereal, mincinos, se creează o si-tuaţie juridică diferită de cea adevărată, reală, cuprinsă în actul ascuns, încheiat între părţi.

244 P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.174.

172

bilateral sau multilateral. Acest sens este folosit de art.953 Cod civil, potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.

În cel de-al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă în actele juridice bilaterale sau multilaterale. Acest sens este avut în vedere de art.969 alin.2 Cod civil, potrivit căruia convenţiile „se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii245:

• să provină de la o persoană cu discernământ; • să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; • să fie exteriorizat; • să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ. Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ.

Pentru a produce efecte juridice, trebuie ca autorul manifestării de voinţă să poată aprecia, să aibă puterea de a discerne cu privire la consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă.

Cerinţa prezenţei capacităţii de exerciţiu nu se confundă cu condiţia de valabilitate a consimţământului. Capacitatea de exerciţiu este o stare de drept, pe când prezenţa ori lipsa discernământului este o stare de fapt.

Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Cazurile în care legea prezumă anumite persoane ca lipsite de discernământ sunt cunoscute sub denumirea de incapacităţi legale. Astfel, minorul sub 14 ani şi cel pus sub interdicţie judecătorească sunt consideraţi că nu-şi pot

245 Gh. Beleiu, op. cit., p.152 şi urm.; G. Boroi, op. cit., p.161 şi urm.; E. Lupan, op. cit., p.213 şi urm.; I. Dogaru, Elemente de drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p.154-155; T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.133 şi urm.

173

reprezenta cu exactitate consecinţele juridice ale actelor juridice pe care ar urma să le încheie. Minorul între 14 şi 18 ani este considerat a avea discernământ juridic în curs de formare.

Există situaţii în care persoanele cu deplină capacitate de exerciţiu se pot găsi, temporar, în situaţii în care le lipseşte discernământul necesar, ca, de pildă, cazurile de beţie, hipnoză, somnambulism, mânie puternică – numite incapacităţi naturale246.

Astfel, un testament poate fi anulat dacă se dovedeşte în mod neechivoc lipsa de discernământ a dispunătorului în mo-mentul întocmirii testamentului, ţinând seama că, în conformitate cu prevederile art.856 Cod civil, „orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege, capacitatea fiind regula, iar incapacitatea fiind excepţia”.

Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice247. Această condiţie decurge din esenţa actului juridic, care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, deci cu intenţia de a da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice.

Se consideră că lipseşte intenţia de a produce efecte juri-dice în următoarele situaţii:

• când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă; • când manifestarea de voinţă a fost făcută din prietenie

sau pură complezenţă; • când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă

mintală, cunoscută de destinatarul acesteia; • când manifestarea de voinţă a fost făcută sub o condiţie

pur potestativă din partea celui care se obligă – art.1010 Cod civil;

246 M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în Dreptul României,

Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p.161. 247 Această condiţie este formulată şi în termenii următori:

„Consimţământul trebuie să fie emis în stare de angajament juridic” (Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.263).

174

• când manifestarea de voinţă este foarte vagă. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Pentru a putea

produce efecte juridice civile, voinţa trebuie exteriorizată. Voinţa internă neexteriorizată nu produce efecte juridice. Aceasta nu are cum să fie cunoscută de alte persoane.

Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este principiul consensualismului, adică părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor. De la acest principiu există şi excepţii, constând în necesitatea ca manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială, cum este cazul actelor solemne sau formale.

Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată în formă expresă – cum este cazul actelor solemne sau formale – ori în mod tacit.

Unele acte juridice pot fi făcute prin manifestare de voinţă fie expresă, fie tacită, ca, de exemplu, cazul acceptării moş-tenirii. În acest sens, art.689 Cod civil precizează: „Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Este expresă când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat, este tacită când eredele face un act pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede şi care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de acceptare”.

În legătură cu exteriorizarea consimţământului, se ridică problema valorii juridice a tăcerii, în sensul dacă aceasta are sau nu valoare de consimţământ.

În principiu, tăcerea în sine nu constituie o manifestare de voinţă, neputând fi considerată nici măcar ca un consimţământ tacit.

Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ atunci când: • legea prevede acest lucru în mod expres, ca, de exemplu,

art.1437 Cod civil, potrivit căruia „după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită, efectele ei se reglează după dispoziţiile articolului relativ la locaţiunea fără termen”;

175

• prin voinţa expresă a părţilor se atribuie tăcerii o anumită semnificaţie juridică, în semn de consimţământ;

• în materie de ofertă – acceptare, se apreciază că tăcerea la o ofertă făcută exclusiv în favoarea destinatarului ei valorează acceptare – potrivit art.1138 Cod civil în materia remiterii de datorie;

• când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului. Consimţământul trebuie să nu fie alterat prin vicii de

consimţământ. Legea civilă cere ca formarea voinţei să fie liberă, neinfluenţată, nealterată prin ceea ce numim vicii de consim-ţământ sau vicii ale voinţei.

Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul (sau viclenia), violenţa şi leziunea.

2. Viciile de consimţământ

2.1. Eroarea

2.1.1. Definiţie

Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil248. Art.953 Cod civil prevede: „Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare...”, iar art.954 Cod civil prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei”.

2.1.2. Clasificare

În funcţie de gravitatea şi efectele pe care le produce, eroarea poate fi: eroare-obstacol, eroare-viciu de consimţământ şi eroare-indiferentă.

248 Pentru alte definiţii asemănătoare, a se vedea: A. Ionaşcu,

Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.82; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1969, p.153.

176

• Eroarea-obstacol este acea falsă reprezentare a realităţii care împiedică formarea actului juridic civil. Ea este cunoscută şi sub numele de eroare distructivă de voinţă249. Eroarea-obstacol este cea mai gravă formă a erorii. Ea poate cădea asupra naturii actului ce se încheie, când o parte crede că încheie un anumit act juridic civil (contract de vânzare-cumpărare, în loc de vânzare cu clauză de întreţinere).

Falsa reprezentare a realităţii poate cădea asupra identităţii obiectului, când o parte crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere alt bun (de exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie, iar cealaltă parte acceptă, crezând că este vorba de un imobil situat în Cluj-Napoca).

• Eroarea-viciu de consimţământ este falsa reprezentare a realităţii ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului, fie asupra persoanei contractante. Această eroare, numită şi eroare gravă250, nu este distructivă de voinţă, în sensul că ea nu înlătură consimţământul, ci doar îl viciază.

Eroarea substanţei obiectului actului juridic constituie viciu de consimţământ numai când se referă la calităţile substanţiale ale obiectului, deoarece partea care a încheiat actul juridic şi-a manifestat voinţa numai în considerarea acestor calităţi, pe care în mod eronat le-a crezut adevărate. În acest sens, art.954 alin.1 Cod civil precizează: „Eroarea nu produce nulitate decât atunci când cade asupra substanţei obiectului convenţiei”.

Cu privire la interpretarea noţiunii de substanţă a obiectului actului juridic, există trei concepţii: concepţia obiectivă, concepţia subiectivă şi concepţia intermediară.

Potrivit concepţiei obiective, eroarea se reduce la eroarea asupra materiei din care este alcătuit bunul, neluându-se în

249 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.II, Bucureşti, 1929, p.812.

250 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.812.

177

calcul intenţia părţilor. Din punct de vedere al acestei concepţii, o vânzare este nulă doar în situaţia în care o anumită persoană a urmărit să achiziţioneze un bun de aur, cumpărând în realitate un bun de aramă. Ea nu este nulă când obiectul achiziţionat, deşi este de aur, nu este de aur masiv, ci de aliaj de aur, deşi cum-părătorul avea intenţia să-şi cumpere un obiect de aur pur.

Din punct de vedere al concepţiei subiective, noţiunea de substanţă a obiectului actului juridic civil are o semnificaţie mult mai largă, în sensul că în conţinutul acesteia se include obli-gatoriu orice însuşire care a fost determinată la încheierea actului juridic civil. Se consideră calităţi esenţiale ale obiectului nu numai însuşirile materiale ale acestuia, ci şi autenticitatea, vechimea, capacitatea de a-l folosi potrivit destinaţiei avute în vedere de părţi.

Va exista o asemenea eroare dacă cel ce cumpără un tablou, un obiect de artă, o mobilă de epocă, crede că tabloul este al unui anumit pictor şi în realitate este un fals, obiectul de artă sau mobila nefiind decât copii.

Concepţia intermediară251 acreditează ideea potrivit căreia prin noţiunea de substanţă a obiectului actului juridic civil se înţeleg acele calităţi pe care opinia generală şi obiceiurile le consideră drept esenţiale sau a căror reunire determină natura specifică a lucrului.

Cu privire la eroarea asupra persoanei, domeniul ei de aplicare se limitează în principal la actele intuitu personae, cazul frecvent fiind cel al actelor cu titlu gratuit, fără a exclude în to-talitate contractele oneroase (contractul de societate, împrumutul, mandatul etc.).

Referindu-se la eroarea asupra persoanei, art.954 alin.2 Cod civil prevede: „Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.

251 E. Lupan, op. cit., p.220.

178

• Eroarea-indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări care sunt însă mai puţin importante la încheierea actului juridic civil (de exemplu, eroarea asupra stării civile a cumpărătorului252, eroarea asupra solvabilităţii contractantului etc.).

Sancţiunea care intervine în cazul erorii-obstacol este nuli-tatea absolută a actului juridic civil, deoarece în acest caz nu s-a format acordul de voinţă. Eroarea – viciu de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului juridic civil. Eroarea – indiferentă poate atrage o diminuare valorică a prestaţiei, dar poate rămâne şi fără nici o consecinţă juridică.

În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două feluri: eroare de fapt şi eroare de drept.

Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unor situaţii faptice, în momentul încheierii actului juridic civil, situaţii care privesc obiectul actului, valoarea sau contractantul.

Eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenţei sau în cunoaşterea inexactă a conţinutului unui act normativ sau a unei norme juridice.

În legătură cu admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, în literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar.

În favoarea inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ s-a adus ca argument obligaţia cunoaşterii legii; astfel, nu poate fi îngăduită apărarea bazată pe invocarea necu-noaşterii legii253.

În sprijinul soluţiei admisibilităţii erorii de drept, ca viciu de consimţământ, pot fi aduse următoarele argumente: art.953 Cod civil prevede nevalabilitatea consimţământului „când este dat din eroare”, fără a se distinge între eroarea de drept şi eroarea de fapt; legea prevede o serie de cazuri în care nu este admisă eroarea de

252 G. Boroi, op. cit., p.166. 253 A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti, 1963,

p.83.

179

drept – art.1206 alin.2 Cod civil în privinţa mărturisirii judiciare –, ceea ce înseamnă că în celelalte cazuri eroarea de drept este admisă; în măsura în care se produce, eroarea de drept are acelaşi efect ca şi eroarea de fapt, şi anume falsa reprezentare a realităţii.

În ce ne priveşte, considerăm că această din urmă soluţie este cea realistă şi corespunzătoare cerinţelor practicii, deoarece efectele erorii asupra consimţământului viciat sunt identice, indiferent că este vorba de eroare de fapt sau de eroare de drept. De altfel, această soluţie este îmbrăţişată şi de jurisprudenţă254.

Din punct de vedere al structurii, eroarea – viciu de con-simţământ presupune un singur element – falsa reprezentare a realităţii, care este de natură psihologică, de unde rezultă şi dificultatea probării ei.

2.2. Dolul

2.2.1. Definiţie şi reglementare

Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în indu-cerea în eroare a unei persoane prin utilizarea de mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina să încheie un act juridic civil. Cu alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (spre deosebire de eroarea propriu-zisă, care are un caracter spontan).

În afară de art.953 Cod civil, care prevede: „Consimţă-mântul nu este valabil când este .... surprins prin dol”, Codul civil consacră dolul în art.960, care prevede: „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune”.

254 De exemplu, Tribunalul Jud.Bihor, Decizia civilă nr.449/1981,

în „Revista Română de Drept”, nr.8/1982, cu notă de T. Meneşi, p.38 şi urm.; Tribunalul Jud. Caraş-Severin, Decizia civilă nr.474/1985, în „Revista Română de Drept”, nr.12/1985, cu notă de S. Belingrădeanu, p.55 şi urm.

180

2.2.2. Clasificare În funcţie de natura elementelor asupra cărora poartă,

distingem: dolul principal şi dolul incidental. • Dolul principal este acela care cade asupra unor elemente

importante, determinante la încheierea actului juridic civil. Acest dol atrage anularea actului.

• Dolul incidental (dolul incident, secundar, accesoriu) este acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic civil. Acesta nu atrage anularea actului, ci dă dreptul doar la o acţiune în despăgubire pentru eventualele diferenţe de preţ.

2.2.3. Structura dolului

Dolul este alcătuit din două elemente255: elementul obiectiv şi elementul subiectiv.

Elementul obiectiv sau material constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolosive, frauduloase) pentru a induce în eroare.

Elementul subiectiv, intenţionat constă în intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic civil.

În materia liberalităţilor, dolul se manifestă sub forma captaţiei şi a sugestiei.

Captaţia constă în folosirea de mijloace viclene în scopul de a câştiga afecţiunea dispunătorului şi de a-l determina astfel să facă o liberalitate (o donaţie, un legat) în favoarea autorului acestor mijloace viclene, pe care altfel nu ar fi făcut-o.

Sugestia constă în folosirea de mijloace viclene în scopul de a dezavua afecţiunea dispunătorului faţă de rudele sale sau faţă de cel căruia intenţiona să-i facă o liberalitate şi a-l determina astfel să dispună în favoarea altei persoane decât cea avută iniţial în vedere.

255 Gh. Beleiu, op. cit., p.157; G. Boroi, op. cit., p.169; I. Dogaru, op. cit., p.163; E. Lupan, op. cit., p.223.

181

Când elementul obiectiv al dolului constă într-o acţiune, se foloseşte expresia „dol prin reticenţă” (reticenţa constă în aceea că una din părţile actului juridic civil păstrează tăcere asupra unor împrejurări esenţiale care ar fi trebuit aduse la cunoştinţa celeilalte părţi cu ocazia încheierii actului juridic civil).

În legătură cu elementul subiectiv al dolului, reţinem din practica judiciară următoarele: lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei se exclud256; nu există dol dacă contractantul cunoaşte împrejurarea pretins ascunsă257.

2.2.4. Condiţii

Pentru a constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două condiţii cumulative: să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil; să provină de la cealaltă parte.

• Dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil constă în cerinţa ca dolul să privească elemente hotărâtoare pentru încheierea actului, în sensul că, dacă partea aflată în eroarea provocată ar fi cunoscut adevărul, nu ar fi încheiat acel act juridic. Aprecierea dolului – viciu de consimţământ se face subiectiv, de la caz la caz, în mod concret, avându-se în vedere şi pregătirea şi experienţa de viaţă a victimei dolului.

• Dolul să emane de la cealaltă parte se deduce din art.960 alin.1 Cod civil („mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi...”). Această cerinţă este aplicabilă atât actelor juridice bilaterale – cazul în care se vorbeşte de „cealaltă parte” –, cât şi în cazul actelor unilaterale, cum este cazul testamentului, care este act juridic unilateral. Asemenea erorii, nu este necesar ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral. Dacă ar exista reciprocitate de dol, atunci

256 A se vedea decizia nr.98 din 1982 a Tribunalului Hunedoara, în „Revista Română de Drept”, nr.2/1983.

257 A se vedea decizia civilă nr.1398 din 1986 a Tribunalului Suceava, în „Revista Română de Drept”, nr.7/1987.

182

fiecare parte ar avea dreptul să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este.

2.2.5. Proba dolului

Aşa cum rezultă din art.960 alin.2 Cod civil, dolul nu se presupune; partea care invocă existenţa dolului pentru pro-nunţarea nulităţii actului juridic civil trebuie să facă dovada existenţei acestuia. Fiind un fapt juridic – stricto sensu –, proba se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. Dovada dolului este mai uşor de făcut, comparativ cu eroarea, datorită elementului său material.

Dolul, fiind viciu de consimţământ, este sancţionat cu nulitatea relativă a actului juridic civil. Fiind totodată un delict civil, dolul dă dreptul la o acţiune în despăgubire în condiţiile art.998 Cod civil.

2.3. Violenţa

2.3.1. Definiţie şi reglementare

Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Codul civil reglementează violenţa ca viciu de con-simţământ în art.955 – 958. Astfel, art.956 Cod civil stabileşte: „Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, rezonabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent”; art.957 dispune: „Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”; art.958 stabileşte că „simpla temere reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia”; art.959 prevede: „Con-venţia nu poate fi atacată pentru cauză de violenţă dacă, după

183

încetarea violenţei, convenţia s-a aprobat expres sau tacit sau dacă a trecut timpul defipt de lege pentru restituţiune”.

2.3.2. Clasificare

După natura răului cu care se ameninţă, avem violenţă fizică şi violenţă morală.

• Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică ori bunurile persoanei, victima ajungând în situaţia de a servi ca un simplu instrument în încheierea actului juridic civil; de exemplu, forţarea mâinii unei persoane de a semna un înscris ce constată un act juridic. O asemenea ameninţare este mai mult decât un viciu de consimţământ, în sensul că aceasta are ca efect lipsa consimţământului.

• Violenţa morală sau psihică este tot o ameninţare cu un rău, care priveşte onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei, de natură să-i provoace acesteia o traumă care o determină să încheie un act juridic civil.

După caracterul ameninţării, deosebim: violenţă legitimă şi violenţă nelegitimă.

• Violenţa legitimă sau justă este aceea făcută în exercitarea unui drept subiectiv. O asemenea ameninţare nu este viciu de consimţământ. De exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie obligaţia258.

• Violenţa nelegitimă sau injustă este acea ameninţare care nu este bazată pe un drept subiectiv. Aceasta atrage anulabilitatea actului juridic259.

258 Gh. Beleiu, op. cit., p.158. 259 S-a apreciat că, în mod excepţional, violenţa poate atrage

şi nulitatea absolută a actului juridic, atunci când, datorită ei, consimţământul lipseşte cu desăvârşire; spre exemplu, o persoană este silită să semneze înscrisul constatator al unui act juridic, prin aceea că îi ţin mâna şi i-o conduc (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.816).

184

2.3.3. Structura violenţei Violenţa – viciu de consimţământ cuprinde două elemente:

un element obiectiv şi un element subiectiv. • Elementul obiectiv sau exterior constă în ameninţarea cu

un rău, care poate fi de natură fizică (lovituri, vătămare corporală, ucidere), patrimonială (distrugerea sau degradarea unui anumit bun, sistarea unor plăţi etc.) sau morală (compromiterea reputaţiei, părăsirea persoanei etc.).

• Elementul subiectiv sau interior constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate, de natură să determine victima să încheie actul juridic civil. Ceea ce alterează consimţământul este tocmai această temere insuflată victimei.

2.3.4. Condiţiile violenţei

Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, tre-buie întrunite cumulativ două condiţii260: să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil şi să fie injustă (nelegitimă).

• Condiţia să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil necesită anumite precizări. Astfel, art.956 Cod civil precizează că temerea trebuie să fie „raţionabilă cu dânsa” – după persoana ameninţată –, adică să fie de natură a determina la încheierea actului juridic. În aprecierea caracterului determinant, hotărâtor al temerii sale, se ia în considerare persoana victimă a violenţei sub aspectul vârstei, forţei, gradului de cultură, starea psihică, persoana de la care provine violenţa, locul unde se exercită violenţa, timpul când se exercită violenţa etc.

În ce priveşte persoanele, art.957 Cod civil se referă, în afară de persoana ameninţată, la soţ, descendenţi şi ascendenţi. În literatura de specialitate s-a apreciat261 în mod just că enumerarea

260 Gh. Beleiu, op. cit., p.159; G. Boroi, op. cit., p.173; I. Dogaru, op. cit., p.166; E. Lupan, op. cit., p.227-228; T. Pop, op. cit., p.141-142.

261 I. Rucăreanu, Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, 1967, p.288; D. Cosma, op. cit., p.174.

185

aceasta nu trebuie considerată ca limitativă, ea vizând şi alte persoane, de care victima violenţei este legată printr-o afecţiune.

Cu privire la bunurile împotriva cărora se îndreaptă actele de violenţă, art.956 Cod civil are în vedere, în exclusivitate, averea victimei violenţei.

• Condiţia să fie injustă (nelegitimă, ilicită), deoarece nu orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie violenţă – viciu de consimţământ. Această condiţie este îndeplinită ori de câte ori actele de violenţă nu sunt făcute în exercitarea unui drept subiectiv şi în limitele legii. Vom fi în prezenţa violenţei – viciu de consimţământ, în situaţia în care, deşi se urmăreşte realizarea unui drept subiectiv (a unui drept de creanţă), mijloacele folosite în acest scop sunt în afara legii (creditorul îl ameninţă pe debitor cu moartea).

Pentru actele juridice bilaterale sau multilaterale, spre deosebire de dol, în cazul violenţei nu se mai cere ca aceasta să provină de la cealaltă parte contractantă, ci, aşa cum prevede art.955 Cod civil, ameninţarea cu un rău poate să provină şi de la un terţ262.

Se apreciază că starea de necesitate în care se găseşte o persoană, ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei – viciu de con-simţământ, deci că s-ar putea cere anularea actului juridic şi atunci când ameninţarea cu un rău provine dintr-o împrejurare ce constituie o stare de necesitate263.

De reţinut este faptul că, în raport cu reglementarea actuală a violenţei ca viciu de consimţământ, starea de necesitate în care s-a aflat o persoană şi care a determinat-o să încheie un act juridic nu poate fi asimilată viciului de consimţământ al violenţei şi ca atare nu atrage sancţiunea nulităţii relative.

În mod excepţional, respectiv, în măsura în care, datorită stării de necesitate, a lipsit consimţământul uneia dintre părţi,

262 G. Boroi, op. cit., p.174. 263 I. Rucăreanu, Tr. Ionaşcu ş.a., op. cit., p.288; D. Cosma,

op. cit., p.174; Gh. Beleiu, op. cit., p.159; I. Dogaru, op. cit., p.166.

186

actul juridic este lovit de nulitate absolută264. Cu alte cuvinte, dacă una din părţile actului juridic civil profită de starea de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respectiv este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală.

2.4. Leziunea

2.4.1. Definiţie şi reglementare Leziunea – viciu de consimţământ constă în prejudiciul

material suferit de una din părţi din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre două prestaţii. Disproporţia de valoare trebuie să existe chiar în momentul convenţiei.

Printre viciile de consimţământ prevăzute în art. 953 Cod civil, leziunea nu este trecută. Aceasta este considerată ca atare în alte reglementări. Astfel, art. 951 Cod civil prevede că: „Minorul nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate decât în caz de leziune”, iar art. 1165 Cod Civil precizează: „Majorul nu poate pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune”.

În această din urmă situaţie, legiuitorul a considerat că simpla disproporţie dintre valoarea prestaţiilor reciproce nu poate duce la concluzia vicierii consimţământului, de vreme ce părţile contractante sunt persoane majore ce au capacitate de exerciţiu deplină.

Art. 1157 Cod civil prevede că „Minorul poate exercita acţiunea în resciziune – anularea unui contract pentru leziune – pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii”. Acest articol a fost implicit modificat prin dispoziţiile art. 25 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice

264 Pentru soluţia că pericolul fortuit, care a determinat pe cineva să încheie un act juridic, poate uneori „zdruncina raţiunea victimei şi a o distruge, aşa încât consimţământul să fie inexistent”, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, 1921, p. 1820.

187

şi juridice, text potrivit căruia „(1) Aplicarea dispoziţiilor referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. (2) Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune”.

De la regula prevăzută de art. 1165 Cod Civil există excepţia265 ce rezultă din art. 694 Cod Civil, potrivit căreia majorul poate invoca leziunea în cazul în care „succesiunea ar fi fost absolvită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament necunoscut în momentul acceptării”, după ce el a acceptat succesiunea.

În cazul acestei situaţii de excepţie este admisibilă acţiunea în resciziune intentată de către o persoană majoră.

2.4.2. Structura leziunii

Structura leziunii este diferită în raport de concepţia care stă la baza reglementării acesteia. În această privinţă există două concepţii: o concepţie obiectivă şi o concepţie subiectivă.

Potrivit concepţiei obiective, pentru a fi în prezenţa leziunii este suficient să existe o disproporţie de valoare între contraprestaţii.

Potrivit concepţiei subiective, pentru a fi în prezenţa leziunii este necesar ca, pe lângă elementul obiectiv, să existe şi un element subiectiv, concretizat în viciu de consimţământ ce rezultă din exploatarea stării de nevoie în care se află una dintre părţi de care are cunoştinţă cealaltă parte şi de care profită.

În dreptul civil român este consacrată excepţia obiectivă: cel ce invocă leziunea nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii. Dacă o parte profită de starea de nevoie în care se află cealaltă parte, actul juridic este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală266.

265 E.Lupan, op. cit., p. 229. 266 I. Rucăreanu, op. cit., p.289.

188

2.4.3. Condiţii Din reglementarea şi definiţia leziunii rezultă că sunt nece-

sare următoarele condiţii pentru a se putea cere anularea actului pentru acest viciu de consimţământ267: leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a actului respectiv (art.1158 Cod civil prevede că, atunci când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul nu are acţiunea în resciziune); leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic; disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită.

2.4.4. Domeniul de aplicare

Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, atât în privinţa persoanelor, cât şi în privinţa actelor juridice.

Cu privire la persoane, leziunea se referă numai la minorii între 14 şi 18 ani, adică la minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Sub aspectul actelor juridice supuse anulării pentru le-ziune, trebuie avute în vedere următoarele cerinţe: leziunea priveşte doar actele de administrare încheiate de minor singur, fără încuviinţarea părinţilor ori tutorelui, acte pentru care legea nu cere şi încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă aceste acte sunt lezionare pentru minor; sunt supuse leziunii numai actele cu titlu oneros comutative (nu şi cele aleatorii).

2.5. Comparaţie între viciile de consimţământ

Cele patru vicii de consimţământ examinate prezintă urmă-toarele asemănări:

• sancţiunea este aceeaşi: anulabilitatea actului juridic civil; • viciul de consimţământ trebuie să fie dovedit, acesta nu

se prezumă;

267 P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.183.

189

• viciul de consimţământ trebuie să fie determinant pentru încheierea actului juridic;

• este suficient ca viciul să afecteze consimţământul unei singure părţi – în actele bilaterale –, nefiind necesar ca viciul să fie comun.

Între viciile de consimţământ există şi unele deosebiri: • sub aspectul probei, eroarea este mai greu de dovedit

(deoarece ea constă într-un element subiectiv), în timp ce dolul, violenţa şi leziunea sunt mai uşor de dovedit prin faptul că au în structură şi un element obiectiv, exterior;

• eroarea viciază consimţământul numai când priveşte calităţile substanţiale ale obiectului sau ale persoanei, pe când dolul viciază voinţa, indiferent asupra cărui element determinant poartă eroarea provocată;

• eroarea este aplicabilă atât actelor unilaterale, cât şi actelor bilaterale, pe când dolul, violenţa şi leziunea privesc, în principal, actele bilaterale;

• dolul şi violenţa – constituind în sine fapte ilicite – pot atrage, pe lângă sancţiunea nulităţii relative, şi răs-punderea civilă delictuală, adică obligarea celui vinovat la plata de despăgubiri.

Secţiunea a IV-a Obiectul actului juridic

1. Definiţie

Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin actul juridic, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile268.

268 Gh. Beleiu, op. cit., p.161; E. Lupan, op. cit., p.231; G. Boroi, op. cit., p.178; I. Dogaru, op. cit., p.173.

190

Din cuprinsul definiţiei se poate observa că obiectul actului juridic civil se identifică cu obiectul raportului juridic civil ce izvorăşte din actul respectiv.

Obiectul actului juridic civil nu poate fi confundat cu con-ţinutul sau efectele actului juridic civil, respectiv, cu drepturile subiective civile şi obligaţiile născute din actul juridic. Bunăoară, nu se poate pune semnul egalităţii între obligaţia vânzătorului de a preda lucrul cumpărătorului, pe de o parte, şi predarea lucrului respectiv, pe de altă parte.

În doctrină nu există un punct de vedere unitar în privinţa noţiunii obiectului actului juridic civil. Astfel, într-o opinie269, obiectul actului juridic civil constă în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic. Acestei opinii i se reproşează faptul că se confundă obiectul cu efectul actului juridic.

Într-o altă opinie270, obiectul actului juridic constă în interesele reglementate de părţi în baza şi în limitele legii prin mijloacele actului juridic. Acestei opinii i se opune faptul că interesul ţine de scopul (cauza) actului juridic. Într-o altă opinie271, se neagă faptul că actul juridic ar avea un obiect propriu, distinct, analizându-se doar obiectul obligaţiei sau obligaţiile generate de actul juridic.

În sprijinul definiţiei obiectului actului juridic civil pe care am enunţat-o, invocăm şi prevederile art.962 Cod civil, potrivit căruia „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”. Or, părţile se obligă tocmai la obiectul obligaţiei sau obligaţiilor, adică la o anumită prestaţie.

269 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil

român, vol. II, Bucureşti, 1943, p. 825; A. Ionaşcu, op. cit., p.96. 270 D. Cosma, Teoria generală a actului civil, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1969, p.213. 271 M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti,

1921, p.432.

191

2. Condiţiile de validitate a obiectului actului juridic civil Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii generale – obiectul să existe; să fie în circuitul civil; să fie determinat sau determinabil; să fie licit şi moral –, precum şi anumite condiţii speciale: cel ce se obligă să fie titularul dreptului; obiectul să conste într-un fapt personal al debitorului272; să existe autorizaţia administrativă prevăzută de lege.

Condiţii generale

• Obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Dacă bunul ce formează obiectul actului juridic a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, un asemenea act nu este valabil. Soluţia este consacrată expres în materia vânzării273.

Bunul existent la data încheierii actului juridic civil înde-plineşte condiţia pe care o avem în vedere.

Bunul viitor poate forma obiect valabil al actului juridic, cu excepţia succesiunilor viitoare (încă nedeschise), ca, de exemplu,

272 În reglementările cuprinse în art. 962 şi 963 Cod civil pe care

le-am citat în text, privitor la cerinţele pe care trebuie să le întrunească obiectul actului juridic civil, Codul civil mai cuprinde următoarele dispoziţii: „Obligaţia trebuie să aibă obiect un lucru determinat cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa” – art. 964 Cod civil. „Lucrurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei. Nu se poate face renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nici se poate face învoiri unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune” – art. 965 Cod civil.

273 Art. 1311 Cod civil prevede: „Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă a pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea preţului”.

192

o recoltă viitoare, lucrul care se va confecţiona etc.; bunurile viitoare ale debitorului nu pot forma obiectul unei ipoteci – art. 1775 Cod civil.

• Obiectul să fie în circuitul civil. Această condiţie este formulată expres în art. 963 Cod civil şi concretizată în materia vânzării în art. 1310 Cod civil, în care se prevede: „Toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”.

Bunurile inalienabile nu pot forma obiect valabil al vreunui act juridic civil. De exemplu, terenurile aparţinând domeniului public, succesiunile nedeschise, substanţele stupefiante etc. sunt scoase din circuitul civil;274 de asemenea, viaţa, sănătatea, inte-gritatea corporală a fiinţei umane, starea civilă etc.

Aşadar, prin bunuri aflate în circuitul civil se înţeleg acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiţii restrictive.

Nesocotirea interdicţiei de înstrăinare sau a cerinţelor res-trictive de circulaţie a anumitor bunuri atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv.

• Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Această condiţie este cerută atât de art.948 pct.3 Cod civil, care vorbeşte despre „un obiect determinat”, ca o condiţie esenţială pentru validitatea unei convenţii, cât şi de art.964 Cod civil, care

274 În art. 4 alin.2 din Legea nr.18/1991, Legea fondului funciar,

republicată, se prevede: „Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa în regim de drept public aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea aparţine – în regim public – comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor”. Potrivit art. 5 alin. 2 din aceeaşi lege, „terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”.

193

stabileşte că „obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”.

Dacă avem în vedere distincţia dintre bunurile determinate prin caractere individuale – bunuri certe – şi bunurile determinate prin caractere generice, observăm că, în primul caz, condiţia prevăzută la art.964 Cod civil este îndeplinită prin ipoteză, iar în al doilea caz, condiţia este îndeplinită dacă părţile au stabilit criteriile de determinare a obiectului în momentul executării actului juridic civil.

• Obiectul să fie posibil. Această cerinţă decurge din prin-cipiul că nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Imposibilitatea obiectului actului juridic civil echivalează practic cu lipsa obiectului, ceea ce duce la nulitatea absolută a actului juridic.

Imposibilitatea obiectului actului juridic civil trebuie să aibă caracter absolut, obiectiv, iar nu subiectiv. Prestaţia trebuie să fie imposibilă pentru oricine. Pe cale de consecinţă, dacă imposibilitatea este subiectivă (relativă), adică numai pentru un anumit debitor, atunci obiectul actului juridic civil este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului, este angajată răspunderea civilă.

Imposibilitatea poate fi de ordin material – dacă obiectul actului juridic nu poate fi înfăptuit datorită unei stări de fapt –, dar şi de ordin juridic – dacă se datorează unei împrejurări de drept. Imposibilitatea de executare trebuie apreciată totdeauna în raport cu momentul încheierii actului juridic civil.

• Obiectul actului juridic civil să fie licit şi moral. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare şi cu „bunele moravuri” menţionate în art.5 din Codul civil. Este ilicit obiectul actului juridic civil dacă vreo persoană s-ar obliga să pună influenţa sa în serviciul unei alte persoane, în condiţii nepermise de lege, ca în cazul traficului de influenţă, dacă s-ar obliga să săvârşească o faptă ce constituie infracţiune în schimbul unei prestaţii etc.

194

Condiţii speciale • Obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă.

Această condiţie are la bază principiul după care nimeni nu poate fi obligat decât prin voinţa sa. Pe cale de consecinţă, o parte nu poate promite într-un fapt juridic fapta altuia, ci numai propria faptă, cu excepţia situaţiei în care promisiunea s-ar face în calitate de reprezentant al acelei persoane. Cu alte cuvinte, sub aspectul opozabilităţii, promisiunea faptei altuia este lipsită de eficienţă juridică în privinţa persoanei a cărei faptă a fost promisă. Este valabil însă actul juridic prin care o persoană se obligă să depună toată diligenţa pentru a convinge un terţ să încheie ori să ratifice un act juridic civil – convenţie de porte – fort.

• Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. Această condiţie are la bază principiul juridic potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are, ori la mai mult decât are.

Această cerinţă pune în discuţie valabilitatea sau nevalabi-litatea vânzării; soluţia diferă după cum este vorba de bunul vândut: bun generic sau bun cert.

Dacă vânzarea priveşte un bun determinat prin caractere generice sau un bun viitor, lipsa calităţii de proprietar în momentul încheierii actului juridic civil nu are nici o consecinţă în privinţa valabilităţii acestuia, deoarece, în acest caz, dreptul de proprietate se strămută în momentul individualizării bunului de gen sau al naşterii bunului viitor; debitorul căruia îi lipseşte bunul poate, între timp, procura de la oricine.

Dacă vânzarea priveşte un bun individual determinat, iar părţile au fost de bună-credinţă sau cel puţin cumpărătorul a fost de bună-credinţă, crezând că bunul aparţine vânzătorului, actul juridic este anulabil pentru eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului275; dacă ambele părţi au fost de rea-credinţă, adică au ştiut că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, atunci actul juridic civil este lovit de nulitate absolută.

275 G. Boroi, op. cit., p.181.

195

• Cerinţa autorizaţiei administrative. În unele acte juri-dice, care au ca obiect anumite bunuri, actul juridic nu este valabil dacă nu se obţine autorizaţia administrativă prevăzută de lege. De exemplu, în conformitate cu prevederile Legii nr.295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, împrumutul sau înstrăinarea armelor şi muniţiilor se poate face numai persoanelor autorizate să le deţină, cu respectarea destinaţiei acestora şi a scopului pentru care s-a dat autorizarea.

Secţiunea a V-a Cauza

1. Definiţie şi reglementare

Cauza sau scopul actului juridic este acea condiţie de fond, esenţială şi generală, care constă în obiectivul urmărit la înche-ierea unui asemenea act.

În art.948 Cod civil se precizează „o cauză licită” ca o condiţie esenţială, iar art.966 Cod civil menţionează: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”.

Art.967 Cod civil arată că o convenţie este valabilă chiar dacă nu este expresă cauza acesteia şi, totodată, că, până la dovada contrară, cauza este prezumată. În art.968 Cod civil sunt precizate situaţiile în care cauza este considerată nelicită, şi anume, când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Ca element esenţial al actului juridic civil, cauza nu se confundă nici cu consimţământul şi nici cu obiectul, fiind element de sine stătător. Cauza împreună cu consimţământul formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului juridic, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului

196

respectiv.276 Cauza nu se confundă nici cu izvorul efectelor juridice, deoarece s-ar confunda partea cu întregul.

2. Elementele cauzei

În dreptul nostru civil se admite că există două elemente277

care compun cauza actului juridic: scopul imediat şi scopul mediat.

a) Scopul imediat (direct), numit şi scopul obligaţiei, diferă în funcţie de categoria de acte juridice civile, fiind identic în cadrul aceleiaşi categorii:

• în contractele sinalagmatice, scopul imediat constă în reprezentarea sau prefigurarea mintală a contraprestaţiei; în această situaţie, reciprocităţii de prestaţii ale părţilor îi corespunde reciprocitatea de cauze;

• în contractele unilaterale cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica;

• în contractele reale, scopul imediat constă în reprezentarea remiterii lucrului;

• în contractele aleatorii se consideră că elementul risc constituie cauza obligaţiilor părţilor.

Scopul imediat este un element abstract şi invariabil în cadrul unei categorii de acte juridice civile.

b) Scopul mediat (indirect), numit şi scopul actului juridic civil, constă în motivul determinant al încheierii unui act juridic civil şi priveşte fie însuşirile contraprestaţiei, fie anumite calităţi ale celeilalte părţi.

Scopul imediat se caracterizează prin aceea că este subiectiv şi variabil de la o categorie de acte la altă categorie şi, chiar în

276 I. Dogaru, op. cit., p.179. 277 Gh. Beleiu, op. cit., p.166; G. Boroi, op. cit., p.183 şi urm.;

E. Lupan, op. cit., p.238 şi urm.; I. Dogaru, op. cit., p.180-181; D. Cosma, op. cit., p.221; T. Pop, op. cit., p.148.

197

cadrul aceleiaşi categorii, de la un act la altul. De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul imediat constă în destinaţia concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv, sumei ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de la cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona cuiva, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiţie), respectiv, de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută ca preţ să îşi cumpere un alt lucru, iar o altă persoană vinde un alt lucru pentru ca din suma obţinută să plătească o datorie).

3. Condiţiile cauzei

Din reglementările cuprinse în art.5, 966, 968 Cod civil

rezultă că, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită, să fie morală.

a) Cauza trebuie să existe. Această cerinţă este prevăzută de art.966 Cod civil, care dispune că „obligaţia fără cauză .... nu poate avea nici un efect”.

Această condiţie de valabilitate a cauzei este înţeleasă diferit în literatura de specialitate. Astfel, într-o opinie, se consideră că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care este, în esenţă, o eroare asupra cauzei, întrucât orice persoană conştientă care încheie un act juridic civil urmăreşte un anumit scop.278 Într-o altă opinie, se consideră că lipsa cauzei nu are independenţă con-ceptuală, ea fiind încorporată în conceptul de cauză falsă279. În ce priveşte scopul imediat, inexistenţa şi falsitatea cauzei nu se confundă în toate cazurile, iar în ce priveşte scopul imediat, lipsa acesteia se reduce la o eroare asupra cauzei280.

278 A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p.91-93. 279 A se vedea Tr. Ionaşcu, op. cit., p.272-274. 280 A se vedea D. Cosma, op. cit., p.229-234.

198

Considerăm că, în rezolvarea problemei, este necesar să facem o dublă distincţie281: pe de o parte, scopul mediat de scopul imediat; pe de altă parte, cauzele lipsei de cauză, ceea ce va duce la următoarele soluţii:

• când lipsa cauzei se datorează lipsei discernământului, lipsesc ambele elemente ale acesteia, deoarece în structura voinţei juridice intră consimţământul şi cauza, ambele presupunând existenţa discernământului; în această situaţie, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei discernământului;

• când lipsa cauzei se datorează: lipsei contraprestaţiei, în contractele sinalagmatice; lipsei predării bunului, în actele reale; lipsei riscului, în actele aleatorii; lipsei intenţiei de a gratifica, în actele cu titlu gratuit – lipseşte un element esenţial al actului juridic, iar lipsa scopului imediat se răsfrânge şi asupra scopului mediat, lăsându-l fără suport juridic, ceea ce atrage nulitatea absolută a actului juridic.

b) Cauza trebuie să fie reală. Această condiţie a cauzei este expres prevăzută de art.966 Cod civil: „Obligaţia ... fondată pe o cauză falsă ...nu poate avea nici un efect”.

Cauza nu este reală, ci falsă, când există eroare asupra motivului determinant, adică asupra scopului mediat. Falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic282. De exemplu, o persoană gratifică o altă persoană printr-o donaţie, crezând că gratificatul îi este o rudă apropiată, ca mai târziu să descopere că ea nu este nici măcar rudă îndepărtată. Motivul determinant al vo-inţei sale de a gratifica l-a constituit calitatea persoanei gratificate. Deoarece reprezentarea acestei calităţi nu a corespuns realităţii, există eroare asupra însuşirilor persoanei, iar cauza este falsă.

281 Gh. Beleiu, op. cit., p.167; T. Pop, op. cit., p.148-149. 282 Gh. Beleiu, op. cit., p.168.

199

c) Cauza să fie licită. Cerinţa este prevăzută de art.966 Cod civil: „Obligaţia ... nelicită nu poate avea nici un efect” şi de art.968 Cod civil, care prevede: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.

Din articolul 968 Cod civil rezultă că se declară ilicit actul juridic civil atât în situaţia în care scopul este prohibit de lege, cât şi în situaţia când acesta este contrar „bunelor moravuri” şi „ordinii publice”.

Prin urmare, în actele juridice, cauza este ilicită când vine în contradicţie cu normele imperative ale legii. Ilicit poate fi doar scopul mediat283.

d) Cauza trebuie să fie morală. Scopul actului juridic civil este moral atunci când este în concordanţă cu regulile de convieţuire socială, respectiv cu bunele moravuri.

În doctrină s-a pus problema corelaţiei dintre art.968 Cod civil – menţionat mai sus – şi art.5 Cod civil, potrivit căruia „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la le-gile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”, deoarece aparent ar exista o suprapunere între sferele de aplicare a celor două texte de lege. S-a concluzionat că nu există suprapunere între cele două articole, deoarece, potrivit art.5 din Codul civil, pot fi anulate numai actele a căror cauză este contrară preve-derilor exprese care interesează ordinea publică, economică şi socială, precum şi bunele moravuri, iar potrivit art.968 Cod civil, pot fi anulate şi acele acte a căror cauză, chiar dacă nu încalcă o dispoziţie legală cu privire la ordinea publică şi morală, este totuşi ilicită şi imorală. De exemplu, convenţia încheiată în scopul începerii, menţinerii sau reluării unei relaţii de concubinaj284.

283 Gh. Beleiu, op. cit., p.168. 284 Decizia nr.1774 din 1956 a fostului Tribunal Suprem, în

„Revista Română de Drept”, nr.6 din 1974; Decizia nr.53 din 1981 în „Revista Română de Drept”, nr.9/1981, p.64.

200

4. Rolul cauzei Rolul cauzei actului juridic civil este dat de importanţa

acestei condiţii esenţiale a oricărui astfel de act juridic. Această importanţă este subliniată de următoarele idei:

• cauza constituie garanţia voinţei libere şi conştiente în actul juridic civil. Aceasta rezultă din cele două condiţii: cauza să existe şi cauza să fie reală;

• prin condiţiile cerute de lege – cauza să fie licită şi cauza să fie morală –, se constituie un instrument eficace de apărare a ordinii publice, economice şi sociale, precum şi de asigurare a respectării moralei;

• cauza constituie un criteriu de clasificare a actelor juridice în acte cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit;

• cauza constituie şi un criteriu de apreciere a valabilităţii obiectului actului juridic civil.

5. Proba cauzei

Potrivit art.967 alin.1 Cod civil, „Convenţia este valabilă

cu toate că, cauza nu este expresă”, iar potrivit alin.2 din acelaşi text de lege, „cauza este prezumată până la dovada contrarie”.

Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă două prezumţii relative:

• prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul constatator al actului juridic;

• prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită.

Cu privire la mijloacele de probă, acestea pot fi admise potrivit dreptului comun, deoarece existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa şi falsitatea ei pot fi probate prin dovedirea lipsei discernământului, a lipsei unui element esenţial la încheierea actului juridic ori erorii

201

asupra mobilului determinant. Imoralitatea şi ilicitatea cauzei pot fi dovedite cu orice mijloc de probă legală.

Încălcarea cerinţelor legale privitoare la cauză este sancţionată în mod diferit: ilicitatea sau imoralitatea cauzei, cu nulitate absolută, iar lipsa de cauză şi cauza falsă, cu nulitate relativă.

Secţiunea a VI-a Forma actului juridic civil

1. Definiţie

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Expresia „forma actului juridic” este utilizată în doctrină în sens restrâns şi în sens larg.

În sens restrâns (stricto sensu), prin forma actului juridic se înţelege tocmai modul de exteriorizare a voinţei juridice interne. Acest înţeles este cârmuit de principiul consensualismului.

În sens larg (lato sensu), prin forma actului juridic civil se înţeleg condiţiile de formă, care apar sub trei aspecte: forma cerută pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil, ad validitatem; forma cerută pentru probarea actului juridic civil, ad probationem; forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de alte persoane, faţă de terţi.

1.1. Principiul consensualismului

Forma actului juridic civil în sens restrâns – stricto sensu – este dominată de principiul consensualismului. Acest principiu înseamnă că simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă, pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil din punct de vedere al formei pe care o îmbracă mani-festarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice.

202

Principiul consensualismului nu este expres consacrat cu caracter general. Existenţa sa este dedusă, neîndoielnic, din faptul că acest principiu este consacrat pentru anumite acte juridice, precum contractul de vânzare-cumpărare (art.1295 alin.1 Cod civil, potrivit căruia „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”), sau, cu titlu mai general, contractele translative de drepturi reale (art.971 Cod civil, care dispune că „în contractele ce au ca obiect translativ proprietatea sau un alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”); legea civilă consacră expres excepţiile de la principiul consensualismului, care în esenţă sunt trei: forma cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.

1.2. Clasificarea condiţiilor de formă

Condiţiile de formă a actului juridic civil se clasifică, în principal, în funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor. Astfel, distingem:

• forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, cunoscută şi sub denumirea de forma ad validitatem sau forma ad solemnitatem, a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic civil;

• forma cerută pentru probarea actului juridic, care se mai numeşte şi forma cerută ad probationem, a cărei nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă;

• forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi, a cărei nerespectare se sancţionează cu inopozabilitatea. Acest

203

lucru înseamnă că terţa persoană este în drept să ignore actul juridic care trebuie adus la cunoştinţa altor persoane prin îndeplinirea formalităţii impuse de lege în acest scop.

După sursa ori izvorul care cere o anumită formă pentru actul juridic civil, distingem:

• forma legală, adică cea impusă de legea civilă; • forma voluntară ori convenţională.

2. Forma cerută ad validitatem 2.1. Justificare, caractere şi condiţii

Forma cerută ad validitatem este condiţia de formă a actului juridic civil care constă în respectarea cerinţelor de formă impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv.

Obligativitatea impusă de lege cu privire la forma necesară pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil are la bază următoarele raţiuni: pentru anumite acte juridice, forma specială constituie un mijloc de control al statului asupra unor operaţiuni juridice de o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi pentru societate; pentru alte acte juridice, forma specială reprezintă un mijloc de atenţionare a părţilor cu privire la consecinţele importante ale actelor pe care le încheie (ca, de exemplu, cazul donaţiei, ipotecii, renunţării exprese la succesiune etc.); asigu-rarea libertăţii şi certitudinii consimţământului – cum este cazul testamentului.

Caracterele juridice ale formei ad validitatem sunt urmă-toarele:

• este un element constitutiv al actului juridic, lipsa acestuia fiind sancţionată cu nulitatea absolută a actului;

• implică manifestarea expresă de voinţă, ceea ce exclude manifestarea tacită a voinţei părţilor;

• este exclusivă, deoarece nu permite părţilor să opteze pentru o anumită formă decât în situaţia în care legea prevede posibilitatea unei opţiuni, ca, de exemplu, cazul

204

testamentului, care, potrivit art.859 Cod civil, poate fi autentic, olograf sau mistic.

Condiţiile formei cerute ad validitatem sunt următoarele: • întregul cuprins al actului juridic civil trebuie să îmbrace

forma solemnă; • actele juridice aflate în raport de interdependenţă cu un

act solemn, chiar dacă, privite separat, nu sunt acte juridice solemne, trebuie să îmbrace, obligatoriu, forma solemnă;

• actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă – excepţie face cazul legatului, care poate fi revocat şi în mod tacit.

Forma autentică este o formă solemnă. Acest lucru nu înseamnă că forma solemnă se reduce la forma autentică, ci ea are o sferă mai largă, aflându-se în relaţia întreg (forma solemnă) – parte (forma autentică)285.

2.2. Aplicaţii ale formei ad validitatem

Principalele acte juridice pentru care legea pretinde forma solemnă sunt:

• donaţia – art.813 Cod civil; • testamentul – art.858 Cod civil; • revocarea expresă a unui legat – art.858 Cod civil; • acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar – art.704

Cod civil şi art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995286 a notarilor publici şi a activităţii notariale;

• renunţarea expresă la succesiune – art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995;

285 De exemplu, testamentul este un act solemn, dar el poate

îmbrăca şi o altă formă decât cea autentică: testamentul olograf, adică cel scris şi subscris de autor.

286 Publicată în M. Of. nr. 92 din 16 mai 1995.

205

• ipoteca – art.1772 Cod civil; • actul juridic între vii de înstrăinare a unui teren, indi-

ferent că acesta este situat în intravilan sau extravilan – art.2 alin.1 din Legea nr.247/2005287 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, care a abrogat Legea nr. 54/1998;

• contractul de arendare scris – art.3 şi art.6 alin.1 şi 4 din Legea nr.16/1994, cu modificările ulterioare etc.

3. Forma cerută ad probationem

3.1. Noţiune şi justificare

Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă, impusă de lege sau stabilită de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a proba actul juridic valabil încheiat. Această formă se justifică atât pentru importanţa anumitor acte juridice civile, cât şi pentru avantajul practic pe care îl prezintă, în sensul că înlătură posibilitatea interpretării diferite, echivoce a contractului actului juridic şi previne ivirea unor litigii în legătură cu acele acte juridice civile.

Caractere • este obligatorie, iar nu facultativă; din acest punct de

vedere, se aseamănă cu forma cerută ad validitatem; • nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii

dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă; • reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului,

întrucât manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace forma scrisă.

Nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabi-litatea actului juridic civil, ci sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic cu un alt mijloc de probă.

287 Publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.

206

3.2. Aplicaţii Legislaţia în vigoare foloseşte două procedee de aplicare a

formei ad probationem: • instituirea formei ad probationem pentru o anumită

categorie de acte juridice civile, respectiv, cele care au un obiect de o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege – art.1191 alin.1 Cod civil;

• instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite acte juridice: contractul de locaţiune (art.1416 Cod civil), depozitul voluntar (art.1597 Cod civil), tranzacţia (art.1705 Cod civil), contractul de închi-riere a locuinţelor (art.21 din Legea nr.114/1996, legea locuinţei, republicată), contractul de asigurare (art.241 din Legea nr.32/2000288 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările ulterioare).

4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

4.1. Noţiune şi justificare Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi constă în

acele formalităţi cerute prin lege pentru a face actul juridic civil opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în vederea ocrotirii drepturilor sau intereselor lor289. Această cerinţă de formă este necesară, deoarece, potrivit principiului relativităţii, actul juridic civil îşi produce efecte numai faţă de părţile actului juridic civil.

Cu alte cuvinte, părţile nu pot opune actul lor altor persoane, întrucât actul respectiv nu este opozabil acestora din urmă.

În anumite situaţii, legea cere îndeplinirea unor formalităţi prin care un anumit act juridic poate fi cunoscut de către terţi. Este cazul actelor juridice care constituie sau transmit drepturi reale.

288 Publicată în M. Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000. 289 D. Cosma, op. cit., p.253-254.

207

Drepturile reale, fiind drepturi absolute, sunt opozabile erga omnes. Pentru a fi opozabile faţă de terţi şi actele juridice ce au ca obiect drepturi reale, este necesară luarea măsurii de publicitate.

4.2. Aplicaţii ale formei pentru opozabilitate faţă de terţi

Dintre aplicaţiile acestei forme menţionăm: • publicitatea imobiliară, prin sistemul cărţilor funciare

–Legea nr.7/1996, legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, cu modificările ulterioare;

• publicitatea constituirii gajului, prin păstrarea actului într-o mapă specială la judecătoria în circumscripţia căreia s-a încheiat actul juridic – art.1686 Cod civil;

• notificarea cesiunii de creanţă – art.1393 Cod civil; • darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată

– art.1182 Cod civil; • înregistrarea cerută în materia invenţiilor; • publicitatea necesară în materie de concesiune, închi-

riere şi locaţia gestiunii; • publicitatea şi înregistrările prevăzute pentru persoanele

juridice de tip asociativ; • înregistrările şi publicitatea stabilite prin Legea

nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată. Sancţiunea nerespectării formei cerute pentru opozabilitate

este inopozabilitatea, în sensul că terţul nu este obligat să recu-noască asemenea acte încheiate de părţi, pe care le poate ignora.

Secţiunea a VII-a Modalităţile actului juridic civil

1. Definiţie

Prin modalităţile actului juridic civil se înţelege acel ele-ment al acestui act care constă într-o împrejurare ce are influenţă

208

asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă un asemenea act290.

Din cuprinsul definiţiei rezultă că modalitatea actului ju-ridic are două elemente:

• împrejurarea care poate consta într-un eveniment sau într-o acţiune umană; când împrejurarea constă în scurgerea timpului modalitatea poartă denumirea de termen; când împrejurarea constă fie într-un eveniment viitor, fie într-o acţiune, modalitatea se numeşte condiţie; când împrejurarea constă într-o acţiune a omului, modalitatea se numeşte sarcină;

• împrejurarea trebuie să influenţeze efectele actului juridic.

1.2. Caracterul modalităţilor Modalităţile actului juridic se înfăţişează ca elemente

neesenţiale în acea categorie de acte, ceea ce înseamnă că ele pot fi prezente, dar pot să lipsească, fără a afecta valabilitatea actelor respective.

În actele juridice „afectate de modalităţi”, prezenţa unei anumite modalităţi – termen, condiţie ori sarcină – este de esenţa lor, în sensul că afectează validitatea acestora.

În alte acte juridice civile, prezenţa modalităţilor este inadmisibilă, cum este cazul actelor pur şi simple.

Odată luate în considerare în actul juridic civil, modalităţile creează între părţi o stare de aşteptare cu privire la efectele operaţiei juridice, în sensul că împlinirea evenimentului aşteptat declanşează ori stinge aceste efecte291.

1.3. Utilitate practică

Modalităţile actului juridic civil prezintă utilitate practică sub următoarele aspecte:

290 A. Ionaşcu, op. cit., p.99; D. Cosma, op. cit., p.262-263; E. Lupan, op. cit., p.255.

291 D. Cosma, op. cit., p.262-263.

209

• stipularea modalităţilor reprezintă un aspect al prin-cipiului libertăţii întocmirii actelor juridice civile;

• în actele afectate de modalităţi, legea impune prezenţa unei modalităţi;

• în funcţie de interesele lor, părţile pot amâna sau stinge efectele unui act juridic după un anumit interval de timp ori pot ridica la rang de element esenţial unele noţiuni subiective, care, altfel, ar rămâne indiferente dreptului; de exemplu, într-o donaţie, sau într-un legat, dispunătorul creează o obligaţie pentru gratificat prin impunerea unei sarcini de executat.

2. Termenul

2.1. Definiţie şi reglementare Termenul, ca modalitate a actului juridic civil, este un

eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau stingerea exercitării drepturilor şi executării obli-gaţiilor292.

Principalele reglementări referitoare la termen sunt înscrise în art.1022-1025 Cod civil. Astfel, art.1022 prevede: „Termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână suspendarea”. Art.1023 stabileşte: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeta”. Potrivit art.1024, „termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debi-torului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”. Art.1025, prevede: „Debitorul nu mai poate reclama beneficiarul termenului, când este căzut în deconfitură, sau când, cu fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său”.

292 Pentru alte definiţii, a se vedea: A. Ionaşcu, op. cit., p.99; D. Cosma, op. cit., p.264; V. Economu, Tratat de drept civil, 1967, p.298.

210

2.2. Clasificare În funcţie de efectele sale, termenul este suspensiv şi extinctiv. • Termenul suspensiv este acela care amână, întârzie

începutul exercitării dreptului subiectiv şi executarea obligaţiei până la împlinirea lui. De exemplu, împrumutul unor bunuri fungibile până la o anumită dată. Numai la împlinirea datei respective, împrumutătorul începe să-şi exercite dreptul, iar împrumutatul, să-şi exercite obligaţia.

• Termenul extinctiv este acela care amână stingerea exerci-tării drepturilor şi executării obligaţiilor până la împlinirea lui. De exemplu, închirierea unui apartament pe timp de doi ani etc.

După criteriul cunoaşterii, sau nu, la data încheierii actului juridic, a datei împlinirii sale, avem: termen cert şi termen incert.

• Termenul cert este cel a cărui dată de împlinire este cunoscută; de exemplu, 1 iulie dintr-un anumit an.

• Termenul incert este cel a cărui dată de împlinire nu este cunoscută la data încheierii actului, deşi împlinirea este sigură; de exemplu, data morţii unei persoane în contractul de rentă viageră.

În funcţie de izvorul său, distingem termenul voluntar, termenul legal şi termenul judiciar.

• Termenul voluntar este acela care s-a stabilit prin actul juridic unilateral, bilateral sau multilateral. Termenul voluntar poate fi expres – când este stipulat explicit în actul juridic civil – şi tacit – când rezultă implicit, indirect din act, fiind dedus din natura raportului juridic sau din împrejurările în care se execută obligaţiile.

• Termenul legal este stabilit totdeauna prin lege. • Termenul judiciar este cel stabilit de instanţa de judecată

în favoarea debitorului (art.1583 Cod civil prevede că jude-cătorul va prescrie un termen de plată în cazul împrumutului făcut în anumite condiţii).

În funcţie de titularul beneficiului termenului, acesta poate fi în favoarea debitorului, în favoarea creditorului şi în favoarea ambelor părţi.

211

• Termenul în favoarea debitorului reprezintă regula. Art.1024 Cod civil stabileşte: „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie, sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.

• Termenul în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul poate cere executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără ca debitorul să se poată opune.

• Termenul în favoarea ambelor părţi. În acest caz, exe-cutarea anticipată a obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi.

2.3. Efectele termenului Termenul, ca modalitate a actului juridic civil, afectează

numai executarea actului, iar nu şi existenţa sa. Analiza efectelor pe care el le produce implică distincţia dintre termenul suspensiv şi termenul extinctiv.

Termenul suspensiv întârzie exercitarea dreptului subiectiv şi executarea obligaţiei. Deşi afectate de termen, dreptul subiectiv şi obligaţia au o existenţă certă, ceea ce are o serie de consecinţe, şi anume:

• în cazul când debitorul execută obligaţia înainte de termen, plata este valabilă, în condiţiile art.1023 Cod civil, şi o asemenea plată echivalează cu o renunţare la beneficiul termenului;

• până la împlinirea termenului (pendente termine), cre-ditorul este îndreptăţit să ia măsuri de conservare a dreptului său, dar nu poate intenta acţiunile prevăzute de art.974 şi art.975 Cod civil (acţiunea oblică şi acţiunea pauliană);

• termenul suspensiv nu amână transferul drepturilor reale asupra bunurilor individual determinate (res certa), excepţie făcând cazurile în care s-a prevăzut contrariul;

• creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului;

212

• creditorul nu poate opune debitorului compensaţia, deoarece acest mod de stingere a obligaţiilor presupune ca datoriile să fi ajuns la scadenţă, adică să fie exigibile;

• până la împlinirea termenului suspensiv nu începe să curgă prescripţia extinctivă – art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958.

Termenul extinctiv are ca efect marcarea încetării dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative. De exemplu, în cazul împlinirii termenului închirierii, încetează dreptul de folosire a bunului de către locatar şi totodată obligaţiile locatorului.

3. Condiţia

3.1. Definiţie şi reglementare

Condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa actului juridic293. Art.1004 Cod civil prevede: „Obligaţia este condiţionată când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert”.

Condiţia implică două elemente: un eveniment viitor, raportat la momentul încheierii actului juridic civil; realizarea acestui eveniment este nesigură. Comparativ cu termenul a cărui realizare este certă, condiţia presupune incertitudinea îndeplinirii evenimentului viitor.

Codul civil cuprinde o reglementare largă a condiţiei, în general, la art.1004 – 1016, a condiţiei suspensive la art.1017 – 1018 şi a condiţiei rezolutorii la art.1019 – 1021.

293 Gh. Beleiu, op. cit., p.176; E. Lupan, op. cit., p.263; I. Dogaru,

op. cit., p.198; O. Ungureanu, op. cit., p.109. Invocând prevederile art.1017 Cod civil şi 1019 Cod civil, G. Boroi (op.cit., p.196-197) defineşte condiţia ca un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative. Aceeaşi definiţie este dată şi de M. Pascu, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, 1994, Bucureşti, p.123.

213

3.2. Clasificare

În funcţie de criteriul efectului, distingem: condiţie suspen-sivă şi condiţie rezolutorie.

Condiţia suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde însăşi naşterea actului juridic civil şi, respectiv, a drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative. Art.1017 Cod civil prevede: „Obligaţia, sub condiţie suspensivă, este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului”. De exemplu: îţi vând apartamentul meu dacă mă voi muta în altă localitate.

Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei realizare depinde desfiinţarea actului juridic civil (art.1019 Cod civil). De exemplu: îţi vând apartamentul meu, dar dacă nu voi fi transferat la Bucureşti, până la sfârşitul anului, vânzarea se anulează. Spre deosebire de termenul extinctiv, care produce efecte pentru viitor (ex nunc), condiţia rezolutorie are efect retroactiv (ex tunc).

În funcţie de legătura cu voinţa părţilor, de realizarea ori nerealizarea ei, distingem: condiţie cauzală, condiţie mixtă, con-diţie potestativă.

• Condiţia este cauzală atunci când realizarea eveni-mentului depinde de hazard, de întâmplare, fiind independentă de voinţa părţilor (art.1005 Cod civil). De exemplu: îţi voi vopsi mâine costumul dacă va fi soare; asigurătorul se obligă să plătească asiguratului despăgubiri dacă gospodăria acestuia va fi distrusă de un cutremur, sau de un incendiu etc.

• Condiţia mixtă este cea care depinde, în acelaşi timp, de voinţa uneia dintre părţile contractante şi de voinţa unui terţ (art.1007 Cod civil). De exemplu: îţi voi da automobilul dacă te căsătoreşti cu domnişoara X.

• Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă. Condiţia potestativă pură este acea condiţie a cărei realizare

depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi. De exemplu, îţi vând autoturismul meu, dacă vreau.

214

Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei persoane nedeterminate. De exemplu: îţi voi vinde aparta-mentul meu, dacă te vei căsători.

Între condiţia potestativă pură şi condiţia potestativă simplă există deosebiri de regim juridic:

• condiţia pur potestativă din partea debitorului este nulă, deoarece echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga juridiceşte – art.1010 Cod civil;

• condiţia potestativă simplă este valabilă dacă depinde de voinţa debitorului, excepţie făcând donaţia;

• condiţia pur potestativă din partea creditorului este valabilă.

După cum constă în realizarea sau nerealizarea eveni-mentului, condiţia poate fi: pozitivă şi negativă (art.1011 – 1014 Cod civil).

Condiţia pozitivă constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur. De exemplu: îţi vând casa, dacă reuşesc să mă mut în alt oraş.

Condiţia negativă constă în nerealizarea unui eveniment viitor şi incert. De exemplu: îţi închiriez o cameră, dacă nu vând apartamentul.

Această clasificare prezintă utilitate în ce priveşte regulile de îndeplinire sau neîndeplinire a condiţiei, după cum urmează:

• îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă astfel cum au înţeles părţile să se facă (art.1011 Cod civil);

• când s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen şi acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, condiţia se socoteşte neîmplinită (art.1012 alin.1 şi art.1013 Cod civil);

• când nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia se socoteşte îndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai realiza (art.1012 alin.2, art.1013 Cod civil);

215

• când s-a prevăzut un termen şi, înainte de expirarea lui, este sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla, con-diţia se socoteşte îndeplinită (art.1013 Cod civil);

• condiţia se socoteşte îndeplinită dacă debitorul a împie-dicat îndeplinirea ei (art.1014 Cod civil).

În conformitate cu reglementările cuprinse în art.1008 – 1009 Cod civil, distingem: condiţie posibilă, condiţie imposibilă, condiţie licită şi morală ori condiţie ilicită şi imorală.

• Condiţia trebuie să fie posibilă, adică să privească un eve-niment posibil din punct de vedere material sau juridic.

• Condiţia trebuie să fie licită, în sensul că evenimentul trebuie să fie nu numai posibil, ci şi un fapt licit şi nu un delict, un act juridic contrar ordinii publice, bunelor moravuri.

• Condiţia trebuie să fie morală, adică în concordanţă cu bunele moravuri şi nu contrară acestora.

• Condiţia poate fi imposibilă, atunci când evenimentul-condiţie este imposibil de a se produce fie fizic (material), fie juridiceşte (imposibilitate juridică).

Această clasificare prezintă importanţă în privinţa condiţiei suspensive şi rezolutorii, în sensul următor: condiţia imposibilă, ilicită şi imorală, desfiinţează actul juridic numai atunci când este suspensivă; când condiţia este rezolutorie, actul juridic se soco-teşte neafectat de aceasta şi, pe cale de consecinţă, este valabil.

3.3. Efectele condiţiei

Pentru înţelegerea efectelor condiţiei, ca modalitate a actului juridic civil, trebuie să distingem după cum condiţia este suspensivă sau rezolutorie şi după cum este vorba de efecte anterioare ori posterioare îndeplinirii condiţiei.

Două principii294 guvernează efectele condiţiei: condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic – adică naşterea ori

294 Gh. Beleiu, op. cit., p.179.

216

desfiinţarea lui (art.1004 Cod civil); condiţia îşi produce efectele retroactiv (ex tunc) în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic sub condiţie (art.1015 teza I Cod civil).

Efectele condiţiei suspensive Efectele condiţiei suspensive anterioare împlinirii con-

diţiei (pendente conditione) trebuie privite sub aspectul că, în această perioadă, actul juridic civil nu îşi produce efectele şi în consecinţă:

• creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata); • debitorul nu poate face o plată valabilă, iar dacă totuşi

şi-a executat plata, poate cere restituirea; • obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie; • în acest interval de timp, prescripţia extinctivă nu

curge (art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958); • în actele translative de drepturi reale, acest efect nu se

produce (art.1018 alin.1 Cod civil); • creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului

său (art.1016 Cod civil); • creditorul poate cere şi obţine garanţii pentru creanţa sa; • creditorul poate ceda dreptul său.

Efectele condiţiei suspensive ulterioare împlinirii condiţiei (eveniente conditione) trebuie privite sub aspectul retroactiv – în cazul când condiţia suspensivă s-a realizat –, în sensul că actul juridic civil a fost pur şi simplu încă din ziua încheierii lui. În consecinţă:

• dacă plata a fost efectuată de debitor înainte de înde-plinirea condiţiei, după acest moment plata este validă şi nu mai poate fi obţinută restituirea;

• transmiterea de drepturi reale făcute de titularul dreptului se consolidează.

217

De la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive există unele excepţii: prescripţia extinctivă nu curge decât de la împlinirea condiţiei; fructele culese de înstrăinător rămân ale sale; actele administrative făcute de înstrăinător înainte de împlinirea condiţiei rămân valabile; riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului (art.1018 alin.1 Cod civil).

Efectele condiţiei rezolutorii Pendente conditione, actul juridic sub condiţie rezolutorie

îşi produce efectele ca unul neafectat de această modalitate, în sensul că actul juridic se comportă ca pur şi simplu, ceea ce înseamnă că:

• debitorul sub condiţie rezolutorie suportă riscul pieirii bunului;

• creditorul poate cere executarea obligaţiei, debitorul fiind obligat la aceasta;

• dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.

Eveniente conditione, când condiţia rezolutorie s-a împlinit, efectele se materializează în faptul că actul juridic civil este desfiinţat retroactiv, ceea ce presupune:

• părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate în sensul că înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul va înapoia bunul;

• drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează. De la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii există

următoarele excepţii: • actele administrative făcute de dobânditorul sub condiţie

rezolutorie rămân valabile; • riscurile produse pendente conditione sunt suportate de

dobânditorul proprietar în mod definitiv; • fructele culese de dobânditor rămân la acesta; • în actele juridice cu executare succesivă, efectele se

produc numai pentru viitor (ex nunc).

218

3.4. Comparaţie între termen şi condiţie

Termenul şi condiţia se aseamănă prin aceea că ambele sunt modalităţi ale actului juridic civil şi constau în evenimente viitoare în raport cu data încheierii actului juridic civil respectiv.

Termenul şi condiţia se deosebesc prin aceea că: • termenul este un eveniment viitor şi sigur, pe când

condiţia este un eveniment viitor şi nesigur; • termenul afectează numai executarea obligaţiilor, în

timp ce condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative;

• termenul produce efecte ex nunc, în vreme ce condiţia produce, în principiu, efecte ex tunc.

4. Sarcina

4.1. Definiţie şi reglementare

Sarcina, ca modalitate a actului juridic, constă în obligaţia de a da, a face sau a nu face, obligaţie impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit. Codul civil român nu conţine o reglementare generală a sarcinii, dar cuprinde o serie de aplicaţii în materia donaţiei (art.828 – 830 Cod civil) şi a legatului (art.930 Cod civil)295.

295 Potrivit art.828 Cod civil, „donatorul nu este responsabil de

evicţiune către donatar pentru lucrurile dăruite. Donatorul este res-ponsabil de evicţiune când el a promis expres garanţia. Este asemenea responsabil când evicţiunea provine din faptul său, când este în chestiune o donaţie care impune sarcini donatarului; în acest caz însă, garanţia este obligatorie numai până la suma sarcinilor”. În art.829 Cod civil se menţionează: „Donaţiunea între vii se revocă, pentru neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, pentru ingratitudine şi pentru naştere de copii în urma donaţiunii”.

219

4.2. Clasificare În funcţie de persoana beneficiarului, există trei feluri de

sarcină: în favoarea dispunătorului296, în favoarea gratificatului297, în favoarea unui terţ298.

Această clasificare prezintă importanţă sub aspectele urmă-toare:

• numai prin donaţie se poate institui o sarcină în favoarea dispunătorului;

• sarcina poate influenţa natura actului juridic, adică ea constă într-o obligaţie ce egalează sau întrece valoarea echivalentului donaţiei; în acest caz, actul juridic devine cu titlu oneros;

• sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a stipulaţiei pentru altul, ceea ce înseamnă că terţul dobânditor va avea dreptul de a cere executarea obligaţiei, iar nu şi posibilitatea de a solicita revocarea actului pentru neîndeplinirea sarcinii, deoarece nu este parte în contractul încheiat între stipulant şi promitent299.

În raport cu valabilitatea lor, distingem: sarcină imposibilă, sarcină ilicită şi sarcină imorală300.

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei, ci numai eficacitatea acestuia. Neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în principiu, revocarea actului ju-ridic cu titlu gratuit prin care a fost instituită.

296 Sarcina impusă de donator de a plăti o datorie a sa faţă de un terţ. 297 Prin testament, dispunătorul obligă pe legatar să folosească

suma de bani lăsată în scopul realizării unei lucrări ştiinţifice. 298 A lasă lui B casa drept moştenire, cu îndatorirea lui B de a

plăti rentă viageră unei rude a lui A. 299 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura

Actami, Bucureşti, 1996, p.129. 300 M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în Dreptul Republicii

Socialiste România, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p.190-193; D. Cosma, op. cit., p.291.

220

4.3. Comparaţie între condiţie şi sarcină

Între sarcină şi condiţie există următoarele deosebiri: • condiţia poate afecta atât acte cu titlu oneros, cât şi acte

cu titlu gratuit, pe când sarcina are aplicaţie numai în materia actelor cu titlu gratuit;

• condiţia afectează şi existenţa actului juridic civil, în timp ce sarcina nu afectează existenţa acestuia;

• condiţia operează de drept, în timp ce în cazul sarcinii se apelează la instanţa de judecată.

221

Capitolul III EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secţiunea I Noţiunea şi determinarea

efectelor actului juridic civil

1. Noţiune şi reglementare

Prin efectele actului juridic înţelegem drepturile subiective civile şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un act juridic civil301.

Efectul general şi imediat al oricărui act juridic civil constă în legarea subiectelor de drept civil în cadrul unor raporturi juridice civile concrete. Subiectele de drept civil sunt legate prin conţinutul raportului juridic civil concret, respectiv, prin drepturile şi obligaţiile cărora le-a dat naştere, le-a modificat, le-a transmis sau le-a stins actul juridic civil respectiv. Ceea ce pentru raportul juridic civil concret reprezintă conţinutul său,

301 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999, p.189; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.206; T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.163; P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, 1994, p.128; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.271; I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p.203; A. Ionaşcu, Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.102.

222

pentru actul juridic civil, care generează acel raport juridic, reprezintă efectele302.

Principala reglementare a efectelor actului juridic civil se găseşte în Codul civil. Codul civil cuprinde două categorii de norme, care privesc: efectele convenţiilor sau contractelor în general (art.969-985) şi efectele diferitelor contracte civile pe care le reglementează (art.1294-1404 – privind vânzarea, art. 1405-1409 – privind schimbul, art.1410-1490 – privind locaţiunea, art.1491-1531 – privind societatea, art.1532-1559 – privind mandatul, art.1560-1575 – privind comodatul, art.1576-1590 – privind împrumutul, art.1591-1634 – privind depozitul, art.1636-1638 – privind fidejusiunea, art.1685-1696 – privind amanetul, art.1704-1717 – privind tranzacţia, art.800-855 – privind donaţia, art.856-931 – privind testamentul).

2. Noţiune - determinare efecte Prin determinarea efectelor actului juridic civil se înţelege

stabilirea ori fixarea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care le-a generat, modificat sau stins un astfel de act.

Necesitatea stabilirii efectelor actului juridic decurge din nevoia cunoaşterii drepturilor şi obligaţiilor, respectiv, a conţi-nutului actului juridic civil.

Operaţiunea de determinare a efectelor actului juridic civil este necesară, deoarece nu întotdeauna conţinutul actului juridic este clar, datorită mai multor împrejurări, precum: neconsemnarea manifestării de voinţă într-un înscris; greşita exprimare a părţilor; folosirea unor cuvinte nepotrivite; conciziunea excesivă a expresiilor sau cuvintelor utilizate.

302 Gh. Beleiu, op. cit., p.189; D. Cosma, Teoria generală

a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.372; O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia a III-a, Editura All Beck, 1999, p.116 şi urm.; E. Lupan, op. cit., p.271.

223

3. Determinarea efectelor actului juridic civil

Determinarea efectelor actelor juridice presupune respectarea mai multor reguli:

Prima regulă priveşte faza prealabilă şi obligatorie a sta-bilirii efectelor actului juridic civil şi presupune aplicarea regulilor referitoare la dovedirea existenţei actului juridic civil. Dacă nu se dovedeşte existenţa actului juridic civil, nu se mai pune problema stabilirii efectelor sale. Atunci când există mijloace de probă suficiente, o dată cu dovedirea existenţei actului juridic civil se stabilesc şi efectele sale. În atare situaţie, dovedirea actului şi conţinutului său constituie singura fază necesară determinării efectelor.

Există situaţii în care din mijloacele de probă nu rezultă cu claritate conţinutul actului, efectele sale. În asemenea situaţii apare necesară o a doua regulă a determinării efectelor actului juridic, care constă în interpretarea voinţei părţii sau părţilor actului juridic.

Interpretarea actului juridic civil este necesară fie pentru calificarea juridică a actului, fie pentru stabilirea conţinutului real al actului, respectiv, pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor.

Stabilirea conţinutului actului juridic civil este generată de regula cuprinsă în art.970 alin.2 Cod civil, după care convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”. Şi art.977-985 Cod civil stabilesc anumite reguli referitoare la interpretarea convenţiilor; aceste reguli se aplică şi în cazul interpretării actelor juridice civile unilaterale, cu excepţia celor care, prin ipoteză, presupun un act juridic bilateral sau multilateral.

Interpretarea contractelor se face după următoarele reguli: • actul juridic civil se interpretează după voinţa reală a

părţilor, nu după înţelesul literal al cuvintelor – art.977 Cod civil;

• actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost încheiat, şi acele efecte pe care legea,

224

echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura acesteia – art.970 alin.2 Cod civil;

• clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu sunt menţionate expres în cuprinsul acestuia – art.981 Cod civil;

• clauzele unui act juridic se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul din întregul act – art.982 Cod civil;

• dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce vreun efect – art.978 Cod civil;

• clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care rezultă din natura actului juridic – art.979 Cod civil;

• în cazul în care rămân îndoieli, dispoziţiile respective „se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul” – art.980 Cod civil;

• clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui care s-a obligat – art.983 Cod civil;

• oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic trebuie să fie numai acelea care pot fi presupuse că părţile le-au voit – art.984 Cod civil;

• întinderea efectelor unui act juridic nu poate fi redusă la exemplul folosit pentru explicarea înţelesului unor clauze din actul încheiat – art.985 Cod civil.

Secţiunea a II-a

Principiile efectelor actului juridic civil 1. Definiţie şi fundament

Principiile efectelor actului juridic sunt regulile de drept civil care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv, cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc ele303.

303 Gh. Beleiu, op. cit., p.192; G. Boroi, op. cit., p.209; I. Dogaru, op. cit., p.208.

225

Principiile efectelor actului juridic sunt consacrate legislativ în două articole: art.969 Cod civil şi art.973 Cod civil. Potrivit art.969 Cod civil, „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”, iar potrivit art.973, „convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.

Efectele actului juridic sunt guvernate de trei principii: principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii, principiul relativităţii.

2. Principiul forţei obligatorii

2.1. Noţiune şi fundament

Principiul forţei obligatorii îşi are temeiul în prevederile art.969 alin.1 Cod civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Acest principiu poate fi definit ca acea regulă a efectelor actului juridic civil în conformitate cu care actul juridic civil legal încheiat este obligatoriu pentru autorul (autorii) lui întocmai ca legea304.

Principiul forţei obligatorii este cunoscut prin adagiul pacta sunt servanda, precum şi prin expresia contractul este legea păr-ţilor. Actul juridic încheiat este obligatoriu, iar nu facultativ305.

Principiul forţei obligatorii a actului juridic are la bază două cerinţe: necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile; imperativul moral al respectării cuvântului dat.

304 Gh. Beleiu, op. cit., p.193; E. Lupan, op. cit., p.274. 305 În aplicarea principiului pacta sunt servanda, s-a decis că o

parte contractantă nu poate să modifice, în mod unilateral, preţul con-venit în momentul încheierii actului (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr.890/1995, în „Buletinul Jurisprudenţei” 1985, p.313) şi nici clauza referitoare la modalităţile de plată a preţului (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr.78/1995, în „Buletinul Jurisprudenţei” 1995, p.287).

226

2.2. Excepţii

Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii înţelegem acele situaţii în care, dispărând sau atenuându-se raţiunile ce impun forţa obligatorie, principiul nu se mai aplică. Cu alte cuvinte, efectele acestui principiu sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial.

Excepţiile la care ne-am referit sunt de două feluri: unele reprezintă restrângeri ale forţei obligatorii, iar altele, extinderi ale acesteia.

Restrângerea forţei obligatorii se realizează în cazul încetării actului juridic înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat, datorită morţii uneia dintre părţi în actele intuitu personae, ca, de exemplu, în cazul mandatului, care, potrivit art.1552 pct.3 Cod civil, încetează în cazul morţii sau punerii sub interdicţie judecătorească a mandatarului; în cazul încetării actului juridic în situaţia pieirii bunului ce formează obiectul contractului, cum este cazul locaţiunii, potrivit art.1439 alin.1 Cod civil.

Extinderea forţei obligatorii se realizează în ipoteza prelungirii (prorogării) unor acte juridice peste termenele ce au fost convenite de părţi, ca, de exemplu, prorogarea contractelor de închiriere la care se referă art.1 din Legea nr.241/2001306, pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe.

3. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

3.1. Definiţie şi fundament

Principiul irevocabilităţii actului juridic rezultă din pre-vederile art.972 alin.2 Cod civil: astfel, convenţiile pot fi

306 Publicată în M. Of. nr. 265 din 23 mai 2001.

227

revocate prin consimţământul mutual al părţilor; per a contrario, convenţiile nu se pot revoca prin consimţământul unilateral, doar al uneia din părţi.

Pentru actele unilaterale nu există un text legal general, dar legea civilă stabileşte excepţiile de la irevocabilitatea acestor acte juridice, consacrând, implicit, acest principiu şi pentru această categorie de acte.

Prin urmare, putem defini principiul irevocabilităţii ca fiind acea regulă de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.

De menţionat este faptul că principiul irevocabilităţii decurge din principiul forţei obligatorii, fiind o consecinţă a acestuia şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu. Pe cale de consecinţă, raţiunile care servesc ca fundament principiului forţei obligatorii sunt, în acelaşi timp, şi raţiunile pe care se întemeiază irevocabilitatea actului juridic.

3.2. Excepţii

De la principiul irevocabilităţii actelor juridice civile sunt admise două categorii de excepţii:

Excepţii în cazul categoriei actelor juridice bilaterale ori multilaterale

Intră în această categorie: • revocarea donaţiei între soţi – art.937 Cod civil; • revocarea contractului de locaţiune încheiat pe durată

nedeterminată – art.1436 alin.2 Cod civil; • încetarea contractului de societate – art.1523 pct.5,

art.1527 şi art.1529 Cod civil; • revocarea mandatului – art.1552 pct.1 şi 2 Cod civil; • revocarea depozitului de către deponent – art.1616 Cod

civil;

228

• denunţarea unor contracte de către administratorul/lichi-dator – art.67 din Legea nr.64/1995307 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată;

• încetarea contractului de concesiune prin denunţarea unilaterală de către concedent – art.35 lit.b din Legea nr.219/1998, privind regimul concesiunilor, cu modi-ficările ulterioare.

Excepţii din categoria actelor juridice unilaterale Fac parte din această categorie: • testamentul, care este esenţialmente revocabil – art.802

Cod civil; • renunţarea la o succesiune poate fi revocată dacă, în

intervalul cuprins între data renunţării şi data retractării renunţării, un alt moştenitor nu a acceptat moştenirea şi, între timp, nu a expirat termenul de 6 luni pentru acceptarea moştenirii – art.701 Cod civil;

• oferta poate fi revocată înainte de a ajunge la destinatar; • revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt – art.1206

alin.2 Cod civil. În cazul actelor sinalagmatice, cele două principii – al forţei

obligatorii şi al irevocabilităţii – prezintă unele particularităţi (excepţia de neexecutare, rezoluţiunea sau rezilierea pentru neexecutare din culpă şi riscul contra actului)308.

4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

4.1. Definiţie şi justificare Principiul relativităţii este formulat expres, pentru actele

bilaterale, în art.973 Cod civil: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”. Acest principiu rezultă şi din art.969

307 Republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. 308 C. Stătescu, op. cit., p.79-89; V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezi-

lierea contractelor civile, Editura All, Bucureşti, 1997.

229

alin.1 Cod civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

Principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile exprimă acea regulă de drept potrivit căreia un astfel de act produce efecte juridice numai faţă de autorul sau autorii lui, fără a putea să profite sau să dăuneze altor persoane. Prin urmare, actul juridic civil bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul său.

Justificarea acestui principiu are la bază două idei, şi anume, pe de o parte, natura voliţională a actului juridic civil impune un asemenea principiu, în sensul că, dacă este firesc ca o persoană să devină debitor sau creditor pentru că şi-a manifestat voinţa în acest sens, la fel de firesc este ca o altă persoană să nu devină debitor sau creditor fără voia sa. Altfel, s-ar aduce atingere libertăţii persoanei.

4.2. Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză

Pentru a înţelege mai bine principiul menţionat mai sus, este necesar să ne referim la cele trei categorii de persoane care interesează din punct de vedere al raportului lor cu un anumit act juridic civil, şi anume: părţi, avânzi-cauză şi terţi.

• Părţile sunt subiectele de drept civil care încheie actul juridic civil şi faţă de care se produc efectele acestuia în temeiul principiului relativităţii.

Cu privire la noţiunea de parte a actului juridic civil se impun unele menţiuni309. Mai întâi, cuvântul parte desemnează atât una din părţile actului juridic civil bilateral sau multilateral, cât şi pe autorul actului juridic civil unilateral. Apoi, trebuie subliniat faptul că, în sens juridic, prin parte înţelegem nu numai persoana care încheie direct şi personal un anumit act juridic civil, ci şi persoana care încheie actul prin intermediul unui

309 G. Boroi, op. cit., p.216-217; E. Lupan, op. cit., p.277.

230

reprezentant legal sau convenţional. De asemenea, este de evidenţiat că, din punct de vedere juridic, o parte a actului juridic civil poate fi alcătuită din mai multe persoane fizice sau juridice care promovează ori au un interes sau o poziţie comună.

• Terţii sunt persoane străine de actul juridic şi de părţile acestuia. Terţul este desemnat şi prin expresia cel de-al treilea .

• Avânzii-cauză sunt persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar faţă de care se produc anumite efecte ale acestuia în temeiul raportului în care se găsesc aceştia cu părţile. Cu alte cuvinte, avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară între părţi şi terţi; avânzii-cauză se aseamănă cu părţile, deoarece actul juridic civil produce efecte juridice şi faţă de ei şi, în acelaşi timp, se aseamănă cu terţii, întrucât, ca şi aceştia, nu au participat la încheierea actului juridic civil.

Există trei categorii de avânzi-cauză310: succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.

Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal for-mează o singură categorie de avânzi-cauză, deoarece între ei există o diferenţă cantitativă, iar nu calitativă.

Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu, o universalitate de drepturi şi obligaţii, cum este cazul moştenitorului legal unic, legatarului universal, persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării (fuziune şi absorbţie).

Este succesor cu titlu universal acea persoană care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu, cum sunt moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal, persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizată (total ori parţial).

310 P. M. Cosmovici, op. cit., p.131; Gh. Beleiu, op. cit., p.197-198; G. Boroi, op. cit., p.217-218; I. Dogaru, op. cit., p.215-216; E. Lupan, op. cit., p.278-279; T. Pop, op. cit., p.169; P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.206-207.

231

Sub aspect juridic, succesorii universali sau cu titlu uni-versal sunt consideraţi continuatori ai personalităţii autorului lor, tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu sau, după caz, o fracţiune de patrimoniu.

Calitatea succesorilor universali sau cu titlu universal de a fi avânzi-cauză constă în aceea că actul juridic civil încheiat de autorul lor îşi produce efectele şi faţă de ei, în sensul că aceşti succesori preiau toate sau o parte din drepturile subiective şi obligaţiile autorului lor; excepţie fac drepturile şi obligaţiile strâns legate de persoana autorului, precum şi cele declarate de părţi ca netransmisibile.

Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un anumit drept, privit individual, iar nu ca element al unei universalităţi juridice, cum este cazul cumpărătorului unui bun, donatarului, legatarului cu titlu particular, persoanei juridice dobânditoare a activului net, ca efect al dizolvării altei persoane juridice.

Calitatea de avânzi-cauză a acestei categorii de succesori se apreciază în raport de actele anterioare ale autorului referitoare la dreptul sau bunurile respective, nu şi în raport de actul prin care a dobândit un drept în care are poziţia de parte. Este cazul cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune anterior contractului de vânzare-cumpărare, prevăzut de art.1441 Cod civil.

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au ga-rantată creanţa lor cu vreo garanţie reală (gaj, ipotecă), ci au doar un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor. În acest sens, art.1718 Cod civil stabileşte: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.

Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză ai debitorilor lor, deoarece sunt direct influenţaţi de actele juridice încheiate de debitori cu alte persoane prin care acte activul patrimonial al celor debitori se măreşte sau se micşorează, după caz. Astfel,

232

dacă debitorul primeşte o donaţie, activul său patrimonial se va mări şi, dimpotrivă, dacă va acorda altuia un împrumut, el îşi va micşora activul patrimonial. În ambele cazuri, creditorul chirografar îşi va vedea gajul său general supus acestor fluctuaţii, respectiv, în prima variantă, gajul său se va mări, iar în a doua variantă, se va micşora.

Calitatea de având-cauză a creditorului chirografar înce-tează faţă de actele încheiate de debitor în frauda sa311.

4.3. Excepţii de la principiul relativităţii

efectelor actului juridic civil 4.3.1. Noţiune şi categorii de excepţii

Sunt excepţii de la principiul relativităţii actelor juridice civile cazurile în care actul juridic civil produce efecte, prin voinţa părţilor actului, şi faţă de alte persoane decât părţile care au participat la încheierea acestuia.

În doctrină, excepţiile de la acest principiu se împart în: aparente şi reale.

4.3.2. Excepţiile aparente de la principiul relativităţii312 Excepţiile aparente sunt cazurile în care numai la prima

vedere am fi în prezenţa unei abateri de la relativitate, în realitate efectele subordonându-se exigenţelor principiului. Nu există unanimitate de vederi cu privire la clasificarea anumitor situaţii ca fiind excepţii reale sau aparente313.

Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii actelor juridice civile:

311 Împotriva unor asemenea acte, creditorul chirografar are la dis-

poziţie acţiunea revocatorie (pauliană), reglementată de art.975 Cod civil, ori acţiunea în declararea simulaţiei, prevăzută de art.1175 Cod civil.

312 În acest sens a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p.383.

313 Gh. Beleiu, op. cit., p.198.

233

a) Avânzii-cauză nu constituie o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii deoarece:

• succesorii universali şi cei cu titlu universal, fiind „continuatori” ai autorilor lor, sunt asimilaţi părţilor, în sensul că iau locul părţilor iniţiale în privinţa efectelor actului juridic civil;

• succesorii cu titlu particular, în măsura şi condiţiile arătate, iau locul părţii sau părţilor actului juridic, iar dobândirea calităţii de având-cauză se face cu voia lor;

• creditorii chirografari nu constituie excepţie reală de la principiul relativităţii, întrucât actul încheiat de debitor nu dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru ei direct, ci pentru debitor. Dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege, iar nu din actul debitorului încheiat cu terţul.

b) Promisiunea pentru altul sau promisiunea faptei altuia (convenţia de porte fort) este acel act juridic prin care o parte – promitentul – se angajează faţă de cealaltă parte – creditorul promisiunii – să determine o a treia persoană – un terţ – să ratifice actul încheiat în absenţa sa.

Promisiunea pentru altul constituie numai în aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii, deoarece, în temeiul ei, ceea ce se promite este, în realitate, propria faptă a promitentului, de a determina pe cineva să adere la un act juridic. Cu alte cuvinte, terţul va fi obligat numai dacă se obligă personal ori prin reprezentare. Terţul devine parte în act prin voinţa sa. Dacă terţul nu notifică actul, promitentul este ţinut să-l despăgubească pe creditor.

c) Simulaţia este acea operaţiune juridică în care, printr-un act aparent (ostensibil), dar mincinos, nereal, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un alt act, ascuns, dar adevărat.

234

Simulaţia poate să apară sub trei forme: actul fictiv, când actul public este încheiat numai de formă şi este contrazis de actul secret (numit şi contraînscris); actul deghizat, când în actul public se indică un anumit act, pe când în actul secret se arată adevăratul act dorit de părţi, spre exemplu, vânzare-cumpărare şi donaţie; interpunere de persoane, când numai prin actul secret se determină adevăratele părţi, altele decât cele din actul public, ambele ori cel puţin una din ele. Potrivit art.1175 Cod civil, între părţi produce efecte actul adevărat, real, secret. Faţă de terţul de bună-credinţă produce efecte actul public, potrivit aceluiaşi articol.

În doctrină, simulaţia este inclusă printre excepţiile aparente, iar nu reale, deoarece dreptul terţului de a invoca actul public ori acela de a opta între actul public şi cel secret are ca izvor legea, iar nu convenţia părţilor creatoare de simulaţie314.

d) Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un act juridic civil, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului încheiat se produc direct în persoana celui reprezentat.

Reprezentarea poate fi, după izvorul său, legală şi con-venţională.

În cazul reprezentării legale, puterea unei persoane de a o reprezenta pe alta este prevăzută de lege, pe când în cazul reprezentării convenţionale, această putere este stabilită prin convenţia părţilor.

Reprezentarea este excepţie numai aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, deoarece, în cazul reprezentării convenţionale, reprezentantul intră în noţiunea de parte a actului juridic civil, iar în cazul reprezentării legale, dreptul de a reprezenta este dat de lege, iar nu prin actul altcuiva, fără voia reprezentantului.

314 Gh. Beleiu, op. cit., p.199; P. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.209.

235

În funcţie de întinderea ei, reprezentarea poate fi totală şi parţială.

• Reprezentarea este totală, când se conferă reprezen-tantului puterea de a face pentru reprezentat toate actele juridice, cu excepţia celor strict personale.

• Reprezentarea este parţială sau specială, când se conferă reprezentantului puterea de a face pentru reprezentat un anumit sau anumite acte juridice determinate.

Reprezentarea poate fi şi frauduloasă315, când reprezen-tantul încheie actul juridic civil, cu intenţie şi înţelegere cu terţul contractant, în frauda intereselor celui reprezentat. Actul juridic civil astfel încheiat este lovit de nulitate şi nu produce efecte împotriva celui reprezentat. În cazul reprezentării legale, art.141 alin.2 Codul Familiei prevede răspunderea tutorelui pentru pagubele cauzate din culpa incapabilului pe care îl reprezintă – răspundere civilă delictuală –, iar în cazul reprezentării con-venţionale, mandatarul răspunde în temeiul contractului de mandat, în condiţiile art.1539 –1544 Cod civil.

Reprezentarea produce următoarele efecte: faţă de repre-zentat, efectele actului juridic civil astfel încheiat se produc întocmai ca şi în cazul în care el ar fi încheiat personal acest act; faţă de terţul contractant, efectele actului juridic astfel încheiat se produc direct, el fiind personal parte în acest act juridic; faţă de reprezentant, efectele actului juridic civil pe care le-a încheiat nu se produc, el nu devine parte în acest act juridic.

e) În doctrină este considerată ca excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile şi o categorie de acţiuni civile, şi anume acţiunile directe316.Este vorba de dreptul unei persoane de a intenta acţiune în justiţie contra unei alte persoane cu care nu este în raport contractual, dar este o altă

315 O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia a III-a, Editura All Beck, 1999, p.126.

316 Gh. Beleiu, op. cit., p.200.

236

persoană cu care prima este în legătură contractuală. Este vorba de aplicarea art.1488 şi art.1542 alin.2 Cod civil.

Justificarea încadrării acestor acţiuni în categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii este că, şi de data aceasta, izvorul dreptului îl constituie legea, iar nu actul individual încheiat de alte persoane decât titularul dreptului subiectiv de a exercita acţiunea directă.

4.3.3. Excepţiile reale

În doctrină este considerată a fi o excepţie reală de la principiul relativităţii stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea unei a treia persoane.

Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cu o altă persoană, numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei terţe persoane, terţ beneficiar, care nu ia parte la încheierea actului juridic civil nici direct, nici prin reprezentare. Este o excepţie reală, şi nu aparentă, deoarece, deşi terţul beneficiar nu participă la încheierea actului juridic civil, nici personal, nici prin reprezentare, drepturile sale izvorăsc în mod direct din convenţia încheiată între stipulant şi promitent.

Codul civil face unele aplicaţii în materia rentei viagere (art.1642 Cod civil) şi în domeniul donaţiei cu sarcină în favoarea unui terţ (art.828 alin. final şi art.830 Cod civil).

237

Capitolul IV NULITATEA ACTULUI JURIDIC

Secţiunea I Noţiunea nulităţii actului juridic civil

1. Definiţie şi reglementare

Cum nulitatea actului juridic civil nu este definită în legislaţia noastră, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii ale nulităţii actului juridic civil317.

317 Tr. Ionaşcu, E. Barasch, în „Nulitatea actului juridic civil”

(Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.320), definesc nulitatea ca fiind „sancţiunea încăl-cării prin act juridic – încălcare la data când actul a fost făcut – a unei dispoziţii a legii” sau „sancţiunea care intervine după înfrângerea dispoziţiei legale, lipsind actul juridic de efectele în vederea cărora el a fost încheiat”; O. Căpăţână, în „Nulitatea actului juridic civil” (Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.212), arată că „prin nulitate se înţelege o sancţiune de drept civil, care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească, efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispoziţiile legale referitoare la condiţiile sale de validitate”. Pentru alte definiţii, a se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999, p.203; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.284; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, p.227; I. Dogaru, Elementele dreptului civil, vol. I, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p.223; P. M. Cosmovici, Drept civil. Intro-ducere în dreptul civil, Editura All, 1994, p.137-138.

238

Considerăm mai corespunzătoare cerinţelor teoretice şi practice acea definiţie potrivit căreia nulitatea este o sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare regulilor de conduită cuprinse în norme juridice edictate pentru încheierea sa valabilă318.

Cu alte cuvinte, nulitatea intervine în cazul nerespectării condiţiilor de validitate, stabilite de lege, la încheierea actului juridic civil.

Din cuprinsul definiţiei rezultă o serie de consideraţii care se constituie în trăsături caracteristice nulităţii:

• nulitatea este o sancţiune de drept civil; • priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice

stricto sensu; • intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care

reglementează condiţiile de validitate a actului juridic; • constă în lipsirea actului de efectele ce contravin

normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu priveşte actul juridic în întregul lui;

• momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic;

• actul juridic este lipsit numai de acele efecte care con-travin scopului urmărit de dispoziţia legală încălcată.

Nu există o reglementare globală şi compactă a actului juridic civil. Normele juridice care alcătuiesc această instituţie se găsesc răspândite în Codul civil şi în unele reglementări speciale: art.5, 790 alin.1, 803, 822-823, 839, 886, 910 alin.2, 953, 961, 1008, 1010, 1067, 1157, 1167-1168, 1190, 1308-1309, 1311, 1689 alin.2, 1712-1716, 1774-1776, 1897, 1900, precum şi art.20 şi 34 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi per-soanele juridice, art.2 alin.1 din Legea nr.247/2005 privind reforma

318 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.203.

239

în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, art 11 din Legea nr.112/1995319 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare etc.

2. Funcţiile nulităţii

Funcţiile pe care le îndeplineşte nulitatea sunt următoarele: • funcţia preventivă, care constă în înlăturarea intenţiei

părţilor de a încheia acte juridice prin încălcarea con-diţiilor de valabilitate a acestora în momentul încheierii unor astfel de acte;

• funcţia sancţionatorie, care constă în lipsirea de efecte a actului juridic civil încheiat în pofida regulilor sta-bilite de lege.

În situaţia în care prima funcţie nu şi-a dovedit eficienţa, intră în acţiune funcţia suspensivă, înlăturându-se efectele con-trare legii.

Există autori care fac vorbire şi cu privire la o a treia funcţie a nulităţii actului juridic civil, respectiv funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice civile, în sensul că prin realizarea funcţiei preventive şi a celei sancţionatorii se asigură respectarea normelor juridice civile care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil320.

3. Evoluţia concepţiei despre nulitate

Evoluţia concepţiei despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut mai multe etape.

Astfel, într-un trecut mai îndepărtat s-a considerat că un act lovit de nulitate nu poate produce nici un efect; cu alte cuvinte, nulitatea era totală şi iremediabilă sau mai era cunoscută şi sub

319 Publicată în M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 1995. 320 Gh. Beleiu, op. cit., p.204; I. Dogaru, op. cit., p.225; E. Lupan,

op. cit., p.287-288.

240

denumirea de concepţia actului-organism, în sensul că nulitatea actului juridic civil era asemănătoare cu boala organismului uman.

A urmat, apoi, concepţia potrivit căreia nulitatea este mij-locul juridic prin care se restabileşte legalitatea încălcată la încheierea actului juridic, pe baza căreia s-a emis concepţia proporţionalizării efectelor nulităţii în raport cu finalitatea legii. Potrivit acestei teze, trebuie înlăturate numai efectele care contravin legii, ceea ce face ca nulitatea să nu mai fie totală şi iremediabilă, ci totală sau parţială321. În sprijinul acestei concepţii pot fi aduse şi două argumente de text – art.1008 Cod civil şi art.1 alin.3 din Decretul nr.167/1958322 privind prescripţia extinctivă.

Problema concepţiei despre nulitatea actului juridic civil este considerată şi în prezent actuală, mai ales cu privire la dispoziţiile legilor nr.58/1974 şi 59/1974, abrogate după 1989, şi anume: actele încheiate anterior anului 1989 (decembrie), care, potrivit celor două legi citate, erau lovite de nulitate absolută, pot fi vala-bile astăzi, în condiţiile în care cele două legi au fost abrogate ?

Răspunsurile la această întrebare sunt diferite: • pornindu-se de la caracterul remediabil al nulităţii,

asemenea acte sunt considerate valabile323; • asemenea acte nu pot fi considerate valabile pentru că

se opune principiul neretroactivităţii legii, consacrat în dispoziţiile art.1 din Codul civil324.

În ce ne priveşte, considerăm că cea de-a doua opinie poate constitui nucleul unei concepţii corespunzătoare noilor cerinţe sociale.

321 Tr. Ionaşcu, E.Barasch, Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.319.

322 T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.181.

323 I. C. Vurdea, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, în „Dreptul” nr.6/1990, p.44-45 (I).

324 C. Bârsan, V. Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, în „Dreptul” nr.6/1990, p.44-45.

241

4. Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze de ineficacitate a actelor juridice civile

Nulitatea poate fi delimitată de alte instituţii cu care se asea-

mănă în anumite privinţe, prin evidenţierea deosebirilor esenţiale. Relevant este faptul că nu numai nulitatea este cea care con-

duce la lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, dar şi alte cauze ulterioare încheierii lui, precum: rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea.

4.1. Nulitate-rezoluţiune

Rezoluţiunea este sancţiunea ce constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată (uno ictu) pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.

Asemănări între nulitate şi rezoluţiune: • ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea actului ju-

ridic civil; • atât rezoluţiunea, cât şi nulitatea produc efecte retroactiv; • ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului

de jurisdicţie competent. Deosebiri: • nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, pe câtă

vreme rezoluţiunea intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată;

• nulitatea presupune un act juridic încheiat cu neres-pectarea unei condiţii de validitate, pe când rezoluţiunea presupune un act juridic valabil încheiat;

• rezoluţiunea intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului – neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia din părţi –, în timp ce nulitatea intervine pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii, constând în nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru vala-bilitatea actului;

242

• în cazul rezoluţiunii – prin desfiinţarea actului –, avem de-a face cu o răspundere contractuală, deoarece între părţi a existat un act valabil, pe când în cazul nulităţii este vorba de o răspundere delictuală, deoarece actul este desfiinţat datorită faptului că de la început el nu a fost valabil325.

4.2. Nulitate-reziliere

Rezilierea este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă în timp, ca urmare a neexecutării obligaţiei uneia din părţi din cauze imputabile acesteia.

Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune prin aceea că intervine în cazul contractelor sinalagmatice care se execută prin prestaţii succesive şi operează numai pentru viitor. Totodată, nulitatea şi rezoluţiunea prezintă numeroase puncte comune, ca şi în cazul nulităţii şi rezilierii.

Deşi efectele nulităţii se produc în principiu retroactiv, iar rezilierea operează numai pentru viitor, totuşi, în cazul actelor juridice cu executare succesivă, nici nulitatea nu produce efecte pentru trecut.

4.3. Nulitate-revocare

Revocarea, ca sancţiune civilă, constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.

Între nulitate şi revocare există asemănare, în sensul că ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil.

În ce priveşte deosebirile, acestea sunt: • revocarea presupune un act juridic valabil încheiat, pe

când nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate;

325 V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile,

Editura All, Bucureşti, 1997, p.19-33.

243

• de regulă, revocarea se aplică actelor cu titlu gratuit, iar nulitatea, oricărui act juridic civil;

• cauzele de revocare sunt întotdeauna ulterioare încheierii actului juridic, în timp ce nulitatea presupune cauze concomitente încheierii actului.

4.4. Nulitate – caducitate

Caducitatea este acea cauză de ineficacitate care constă în lipsirea de efecte juridice a unui act juridic datorită unui eveniment independent de voinţa sau de culpa părţilor şi care survine ulterior încheierii valabile a actului. De exemplu, legatul testamentar devine caduc dacă, la data deschiderii succesiunii, legatarul instituit este predecedat testatorului.

Deosebiri între nulitate şi caducitate: • caducitatea intervine pentru cauze ulterioare încheierii

valabile a actului juridic, pe când nulitatea intervine pentru cauze contemporane încheierii sale;

• cauzele caducităţii sunt independente de voinţa părţilor, în timp ce acelea ale nulităţii, de regulă, aparţin părţilor;

• efectele caducităţii nu retroactivează, deoarece pentru trecut nu s-a produs nici un efect; efectele nulităţii retroactivează.

4.5. Nulitate – inopozabilitate

Inopozabilitatea este sancţiunea civilă care intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice. Tot despre inopozabilitate se vorbeşte şi în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta.

Deosebiri între nulitate şi inopozabilitate: • nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în vreme

ce inopozabilitatea presupune un act juridic încheiat cu

244

respectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate;

• în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile actului juridic, cât şi terţii, iar în caz de inopozabilitate, efectele actului juridic se produc faţă de părţi;

• cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, pe când inopozabilitatea presupune, de regulă, neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii actului juridic;

• nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea poate fi înlăturată, prin rati-ficare, de către terţul îndreptăţit a-i opune sancţiunea.

4.6. Nulitate-reducţiune

Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract cu titlu oneros şi comutativ.

Ceea ce aseamănă cele două sancţiuni civile este caracterul retroactiv al desfiinţării actului.

Deosebirile dintre nulitate şi reducţiune: • reducţiunea se aplică numai actelor civile cu titlu gratuit

(donaţii, legate testamentare), pe când nulitatea afectează orice fel de acte juridice;

• legatele şi donaţiile sunt desfiinţate, total sau parţial, nu-mai în măsura necesară reîntregirii rezervei succesorale;

• reducţiunea poate fi cerută numai de moştenitorii rezer-vatari, pe când nulitatea (relativă) poate fi invocată numai de cei ocrotiţi care sunt părţi în actul juridic anulabil, în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată de oricine;

245

• reducţiunea presupune un act juridic încheiat în mod valabil şi ea intervine pentru o cauză ulterioară în-cheierii valabile a actului, pe când nulitatea intervine întotdeauna pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii actului.

Secţiunea a II-a

Clasificarea nulităţilor

1. Criterii de clasificare

Clasificarea nulităţilor poate fi făcută după mai multe criterii: În funcţie de finalitatea sancţiunii sau naturii interesului

ocrotit, deosebim: nulităţile absolute şi nulităţile relative. După felul condiţiei de validitate care nu a fost respectată,

nulităţile pot fi: de fond şi de formă. În funcţie de întinderea efectelor sale, deosebim: nulitate

parţială şi nulitate totală. După modul de consacrare pe plan legislativ, nulităţile pot

fi: exprese şi virtuale. După modul de valorificare, nulităţile pot fi: judiciare şi

amiabile.

a) Nulitatea absolută şi nulitatea relativă Nulitatea absolută este acea formă de ineficacitate care

intervine în cazul încălcării, la încheierea actului juridic civil, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes general, de ordine publică.

Sancţiunea nulităţii absolute prezintă trăsături distinctive, care împreună exprimă regimul juridic al acestei forme de inefi-cacitate a actului juridic.

Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană intere-sată (părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor), procurorul, instanţa din oficiu, organul de jurisdicţie şi de organul competent al puterii administrative.

246

Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, adică este imprescriptibilă. Ea poate fi invocată fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie – art.2 din Decretul nr.167/1958.

Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare sau prin alt mod. Această regulă este impusă de natura interesului ocrotit prin norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută.

De la această regulă există următoarele excepţii: • inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se

confundă cu validarea actului prin îndeplinirea cerinţei legale, nerespectată în momentul încheierii actului;

• potrivit art.20 Codul Familiei, „căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă între timp acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată”;

• când moştenitorii donatorului execută voluntar donaţia326; • practica judiciară a admis posibilitatea confirmării sau

consolidării unui act juridic lovit de nulitate pentru neîn-deplinirea unei condiţii cerute imperativ la încheierea lui, dacă, înainte de a se fi constatat judecătoreşte nuli-tatea absolută, acea condiţie s-a îndeplinit.

Nulitatea absolută intervine în următoarele cazuri327:

326 Potrivit art.1167 alin. final Cod civil, „confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau reprezentanţii donatorului după moartea sa, ţine loc de renunţare, atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte excepţii”.

327 Gh. Beleiu, op. cit., p.210-211; I. Dogaru, op. cit., p.230-231; T. Pop, op. cit., p.188; E. Lupan, op. cit., p.294 – 295; P. M. Cosmovici, op. cit., p.141-142; O. Căpăţână, op. cit., p.221-226; O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia a III-a, Editura All Beck, 1999, p.131-132.

247

• lipsa consimţământului în cazul erorii obstacol328. Această soluţie este acceptată în general, atât în doctrină, cât şi în practică. Se consideră totuşi că, de lege ferenda, ar trebui consacrată, în acest caz, nulitatea relativă, preponderent fiind interesul individual, personal, iar nu cel public;

• nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, adică lipsa acestuia sau dacă este ilicit sau imoral329;

• lipsa cauzei şi când ea este ilicită sau imorală330; • nerespectarea formei cerute ad validitatem; • nerespectarea unei condiţii prealabile obligatorii –

autorizare administrativă – art.1 alin 1 din Legea nr.295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor;

• nerespectarea dreptului de preemţiune al statului – art.52 din Legea nr.26/1996331 privind codul silvic;

• încălcarea ordinii publice; • frauda legii332. Nulitatea relativă este acea cauză de ineficacitate a actului

juridic civil care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme care ocroteşte un interes particular.

328 Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr.1998/1989, în „Dreptul”

nr.7/1990, p.66. 329 În cazul lipsei calităţii de proprietar a vânzătorului, actul

juridic este lovit de nulitate relativă dacă dobânditorul este de rea-credinţă, respectiv, îşi va produce efectele în măsura în care sunt întrunite condiţiile aplicării art.1909 Cod civil.

330 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.1815/1989, în „Dreptul” nr.7/1990 p.66: „nulitatea absolută, pentru cauză imorală, a contractului de întreţinere încheiat în scopul menţinerii stării de concubinaj”.

331 Publicată în M. Of. nr. 93 din 8 mai 1996. 332 Frauda la lege constituie o acţiune săvârşită prin conivenţă

de către contractanţi în dauna unei terţe persoane, fără ca voinţa autorilor actului juridic să fie în vreun fel alterată.

248

Sub aspectul regimului juridic, nulitatea relativă se exprimă în următoarele reguli:

• Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil. Invocarea poate fi făcută personal de această persoană, dar şi prin reprezentantul său legal, dacă ea este lipsită de capacitatea de exerciţiu, ori prin instituţiile sau organul de stat chemate prin lege să ocrotească acea persoană. Mai poate fi invocată de succesorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii oblice, şi de autoritatea tutelară.

• Nulitatea relativă poate fi invocată numai înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă – 3 ani, ceea ce înseamnă că acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă. Începutul prescripţiei acestei acţiuni este reglementat de art.9 din Decretul nr.167/1958.

• Nulitatea relativă poate fi confirmată, expres ori tacit, de cel îndreptăţit să o invoce.

Confirmarea expresă rezultă din dispoziţiile art.1190 Cod civil333.

Confirmarea tacită rezultă din executarea actului şi din neinvocarea anulabilităţii înăuntrul termenului de prescripţie.

Nulitatea relativă intervine în următoarele cazuri: • lipsa consimţământului, când acesta se datorează lipsei

de discernământ; • consimţământul viciat prin eroare, dol, violenţă sau

leziune;

333 Art.1190 Cod civil prevede: „Actul de confirmare sau

notificare a unei obligaţii în contra căreia legea admite acţiunea în nulitate, nu este valabil decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi când face menţiunea despre motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune”.

249

• nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu, când: 1) actul s-a încheiat de cel lipsit de capacitate de exerciţiu; 2) a lipsit încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă aceasta era obligatorie, potrivit legii; 3) actul nu putea fi încheiat nici cu încuviinţarea autorităţii tutelare, chiar dacă aceasta s-ar fi obţinut; 4) actul a fost încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, iar acest act i-a produs o leziune; 5) actul s-a încheiat cu nerespectarea unei interdicţii privind capacitatea, care ocroteşte un interes personal.

Comparaţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă Comparând regimul juridic al celor două forme ale

nulităţii, trebuie să reţinem că între nulitatea absolută şi cea relativă nu există deosebiri de efecte, ci există deosebiri de regim juridic.

Astfel de deosebiri constau în următoarele: • nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes,

chiar şi din oficiu, pe când nulitatea relativă poate fi in-vocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

• nulitatea absolută este imprescriptibilă, pe când nulitatea relativă este prescriptibilă;

• nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce nulitatea relativă poate fi confirmată, expres ori tacit.

b) Nulitatea de fond şi nulitatea de formă Nulitatea de fond sancţionează nerespectarea reglementărilor

legale privitoare la condiţiile de fond ale actului juridic civil, adică acelea care reglementează capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.

250

Nulitatea de formă este acea cauză de ineficacitate care sancţionează nerespectarea condiţiei de formă cerute pentru valabilitatea actului juridic.

În practică, sunt mai frecvente cazurile nulităţii de fond decât cele ale nulităţii de formă.

c) Nulitatea totală şi nulitatea parţială Nulitatea totală este sancţiunea de drept civil care des-

fiinţează actul juridic civil în întregime, adică îl lipseşte de toate efectele sale.

În sistemul nostru de drept, nulitatea totală are caracter de excepţie. Practica judiciară a stabilit că nulitatea totală operează în următoarele cazuri:

• înstrăinarea sau grevarea de către unul din soţi a unei construcţii, bun comun, fără consimţământul expres al celuilalt soţ;

• încheierea actului juridic dintr-o eroare asupra substanţei bunului, când calităţile substanţiale ale bunului au consti-tuit motivul determinant la încheierea actului;

• încheierea actului juridic de înstrăinare cu nerespectarea formei cerute ad validitatem.

Nulitatea parţială este sancţiunea care desfiinţează numai în parte efectele unui act juridic civil, celelalte efecte care nu contravin legii fiind menţinute.

Nulitatea parţială este regula în sistemul nostru de drept. Nulitatea parţială presupune cu necesitate un act juridic cu un conţinut complex, care cuprinde mai multe cauze şi, deci, mai multe efecte. Numai într-o asemenea situaţie se pune problema desfiinţării unor efecte şi a menţinerii altor efecte.

Nu suntem în prezenţa nulităţii parţiale în următoarele situaţii:

• când dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legătură, se anulează în întregime unul;

251

• când un act juridic nul produce totuşi efecte sub titlul unui alt act juridic (conversiunea actului juridic);

• când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă ulterior este îndeplinită cerinţa legală, nerespectată în momentul încheierii lui334;

• când nulitatea priveşte numai mijlocul probator (instrumentum), iar nu şi operaţiunea juridică (negotium).

d) Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală Nulitatea expresă este acea nulitate care este prevăzută într-o

dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi sunt expres prevăzute de legea civilă. Ca exemple de nulităţi exprese, menţionăm cele prevăzute de art.803335 Cod civil şi art.1308336 Cod civil.

Nulitatea virtuală este acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil. Ca exemple de nulităţi virtuale enumerăm pe cele care se desprind din: art.813337 Cod civil, art.858-859 Cod civil, art.966338 şi art.968

334 Situaţia încheierii căsătoriei fără ca unul sau ambii soţi să fi

avut vârsta legală, dar între timp au împlinit vârsta cerută de lege. 335 „Substituţiile sau fideicomisele sunt prohibite; orice

dispoziţie prin care donatarul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi a remite la o a treia persoană, va fi nulă, chiar în privinţa donatarului, a eredelui numit sau a legatarului”.

336 „Sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse: 1. tutorii, ai averii celor de sub a lor tutelă; 2. mandatarii, ai averii ce sunt însărcinaţi să vândă; 3. administratorii, ai averii comunelor sau stabilimentelor încredinţate îngrijirii lor; 4. funcţionarii de stat ai averilor statului ale căror vânzări se fac print- înşi”.

337 „Toate donaţiunile se fac prin act autentic.” 338 „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau

nelicită nu poate avea nici un efect.”

252

Cod civil, art.1095 alin.1 Cod civil, art.1772 şi art.1774339-1776 alin.1 Cod civil.

e) Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară Nulitatea de drept loveşte actul juridic civil de la sine, de

plin drept, instanţa de judecată nefiind chemată decât să o constate, în caz de litigiu între părţi.

Nulitatea judiciară nu operează de plin drept, ci numai dacă este pronunţată printr-o hotărâre judecătorească.

De regulă, nulitatea absolută operează de plin drept, iar nuli-tatea relativă operează numai dacă este pronunţată prin hotărâre judecătorească la cererea persoanei îndreptăţite a o invoca.

În cazul nulităţilor care operează de drept, dacă părţile nu sunt de acord în privinţa sancţiunii şi nici una nu pretinde executarea actului sau fiecare este de acord să restituie ceea ce a primit în temeiul actului nul, nu mai este nevoie să se facă apel la instanţa de judecată. Instanţa de judecată va interveni numai dacă există un litigiu între părţi, urmând a constata nulitatea şi a dispune restabilirea situaţiei anterioare încheierii nevalabile a actului juridic civil.

Secţiunea a III-a Efectele nulităţii

1. Definiţie şi reglementare

Prin efectele nulităţii actului juridic civil se înţeleg con-secinţele care intervin ca urmare a anulării actului juridic civil, în întregime sau parţial, care a fost încheiat cu încălcarea dispo-ziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.

339 „Ipoteca convenţională nu este valabilă dacă, prin actul de

constituire al ipotecii, nu se specifică anume natura şi situaţia fiecărui imobil al debitorului, asupra cărui se constituie ipoteca creanţei”

253

Efectele nulităţii sunt identice, indiferent că este vorba de nulitate absolută sau de nulitate relativă. În ambele situaţii, ele conduc la desfiinţarea raportului juridic civil născut în baza actului juridic civil, în întregime sau în privinţa clauzelor care contravin scopului urmărit de legiuitor.

Efectele nulităţii diferă în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil. În atare situaţie se disting următoarele consecinţe:

• dacă actul juridic civil nu şi-a produs încă efectele, nefiind deci executat până în momentul intervenirii nulităţii, el nu şi le mai poate produce după acest moment. Ne aflăm în acea situaţie în care părţile nu ar fi încheiat niciodată acel act juridic civil;

• dacă actul juridic civil şi-a produs, total sau parţial, efectele (a fost executat), odată declarat nul sau anulabil, acesta face ca prestaţiile executate să fie restituite;

• dacă actul juridic a fost executat, iar până în momentul declarării nulităţii, una din părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană prin care fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului juridic executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act, precum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent.

Sub aspectul reglementării efectelor nulităţii, nu există în prezent texte de principiu privitoare la această problemă. Există însă texte legale privitoare la nulitatea în anumite cazuri, precum şi la acele situaţii ce consacră excepţiile de la principiile efectelor nulităţii.

254

2. Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor a) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juri-

dic civil Prin principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înţelegem

regula potrivit căreia nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), dar şi pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte se produc chiar din momentul în care actul a fost încheiat. În acest caz, părţile ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic respectiv.

Motivarea principiului retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic decurge din principiul legalităţii, în sensul că restabilirea legalităţii, încălcată la încheierea actului juridic civil, impune înlăturarea efectelor produse în temeiul actului res-pectiv. De asemenea, principiul enunţat îşi găseşte motivarea în asigurarea ordinii de drept, în sensul înlăturării efectelor nulităţii actului juridic civil atunci când se constată nulitatea acestuia.

Excepţii De la principiul retroactivităţii există şi unele excepţii,

adică situaţii în care unele efecte produse de actul juridic civil, lovit de nulitate, sunt recunoscute şi menţinute. Sunt asemenea excepţii340:

• menţinerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă în timp; constatarea sau pronunţarea nulităţii desfiinţează actul pentru viitor, menţinând efectele produse de actul desfiinţat între momentul încheierii sale nevalabile şi momentul rămânerii definitive a hotărârii care constată sau pronunţă nulitatea sa;

• căsătoria putativă, adică acea căsătorie în care cel puţin unul dintre soţi a fost de rea-credinţă, ignorând cauza

340 Gh. Beleiu, op. cit., p.215; P. M. Cosmovici, op. cit., p.143;

I. Dogaru, op. cit., p.237; O. Ungureanu, op. cit., p.173.

255

nulităţii, efectele desfiinţării căsătoriei se produc pentru soţul de bună-credinţă numai pentru viitor, tocmai pentru a ocroti buna sa credinţă;

• păstrarea de către posesorul de bună-credinţă, în temeiul art.485 Cod civil, a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna-credinţă – buna-credinţă încetează în momentul introducerii cererii în anulare –, caz în care neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe ideea protecţiei posesorului de bună-credinţă;

• în cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată păstrează situaţia de copii din căsătorie, în raport cu desfiinţarea căsătoriei nulitatea neoperând pentru trecut, ci doar pentru viitor, asemenea unui divorţ (art.23 alin.2 Codul Familiei);

• lipsa consimţământului părinţilor fireşti ai înfiatului minor la încheierea înfierii nu atrage anularea ex tunc a înfierii, ci numai desfacerea ei ex nunc (pentru viitor).

b) Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in

integrum Principiul restabilirii situaţiei anterioare este acea regulă

de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie să fie restituit.

Temeiul restituirii prestaţiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl constituie şi un alt principiu fundamental al dreptului – acela care interzice îmbogăţirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă.

Principiul enunţat se circumscrie raporturilor dintre părţi, iar nu şi faţă de terţi.

Acţiunea în restituirea prestaţiilor săvârşite în temeiul unui act nu se confundă cu acţiunea în nulitate: prima este o acţiune independentă, supusă prescripţiei extinctive, iar cea de a doua este imprescriptibilă – în cazul nulităţii absolute – şi prescriptibilă – în cazul nulităţii relative.

256

Excepţii Constituie excepţii de la principiul restitutio in integrum

acele situaţii în care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic anulat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte.

Asemenea excepţii sunt341: • potrivit art.485 Cod civil, cel care a posedat cu bună-

credinţă un bun frugifer păstrează pentru sine fructele culese, chiar dacă trebuie să restituie acel bun;

• potrivit art.1164 Cod civil, minorul al cărui act este anulat pentru leziune – prin acţiune în resciziune – nu trebuie să restituie contractantului ceea ce a primit, „decât dacă se probează că a profitat de ceea ce i s-a dat”;

• cazul aplicării principiului nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria sa culpă la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală342.

c) Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a

anulării actului iniţial Acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept

potrivit căreia anularea actului iniţial primar atrage anularea şi a actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul.

Principiul menţionat priveşte efectele faţă de terţi şi este o consecinţă a celor două principii ale efectelor nulităţii – retroac-tivitatea şi repunerea în situaţia anterioară. Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat actul juridic prin care cineva a dobândit un bun – dobânditorul fiind considerat a nu fi fost niciodată proprietarul acelui bun –, este normal să fie desfiinţate şi actele juridice ulterioare prin care acest aparent dobânditor a dispus de acel bun.

341 Gh. Beleiu, op. cit., p.215-216; P. M. Cosmovici, op. cit., p.143-144; I. Dogaru, op. cit., p.238; O. Ungureanu, op. cit., p.137-138.

342 G. Boroi, op. cit., p.251.

257

Altfel spus, desfiinţarea actelor subsecvente este o aplicare a principiului potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are.

Excepţii Sunt considerate excepţii de la principiul enunţat cazurile

în care, deşi dreptul transmiţătorului este desfiinţat, dreptul subdobânditorului este menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat.

Menţiunea actului subsecvent, în caz de excepţii de la principiul anulării actului iniţial, se justifică prin două principii de drept, şi anume: principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobân-ditorului unui bun cu titlu oneros; principiul asigurării stabilităţii circuitului civil, care este o nevoie de ordin general, social.

De la principiul în discuţie există următoarele excepţii: • cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-

credinţă devine proprietar al bunului şi nu mai poate fi silit să-l restituie decât în cazul când a fost pierdut sau furat şi vândut de găsitor sau hoţ, situaţie în care ade-văratul proprietar îl poate revendica, în termen de 3 ani, chiar şi de la posesorul de bună-credinţă care are acţiune în regres contra celui de la care l-a dobândit;

• nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservare şi de administrare;

• se păstrează şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate cu un subdobânditor de bună-credinţă, caz în care dispunătorul (al cărui drept s-a desfiinţat retroactiv) urmează să-şi îndeplinească obligaţia de restituire a bunului nu în natură, ci prin echivalent;

• se păstrează actele prin care bunul a fost transmis subsecvent unui subdobânditor care, între timp, a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în con-diţiile legii.

258

3. Principiile de drept care înlătură regula quod nullum est, nullum producit effectum

(Actul juridic nul nu produce niciun efect)

Aşa cum am precizat, nulitatea constă în lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Această regulă generală referitoare la efectele nulităţii se realizează prin intermediul celor trei principii ale efectelor nulităţii. Alături de excepţiile de la cele trei principii enunţate, există şi situaţii care înlătură regula quod nullum est, nullum producit effectum, uneori fiind înlăturată însăşi nulitatea, iar nu numai efectele acesteia.

Principiile de drept care în concurs cu regula quod nullum est, nullum producit effectum o înlătură sunt următoarele343: principiul conversiunii actului juridic, principiul error communis facit ius şi principiul răspunderii civile delictuale.

a) Principiul conversiunii actului juridic Prin conversiunea actului juridic se înţelege înlocuirea

actului juridic nul cu un alt act juridic, valabil. Conversiunea actului juridic poate fi apreciată ca acel

procedeu prin care se realizează interpretarea manifestării de voinţă în sensul în care ea este susceptibilă de a produce efecte juridice, în sensul în care reprezintă un act juridic valabil, iar nu în sensul în care reprezintă un act juridic nevalabil – lovit de nulitate.

Cu alte cuvinte, este vorba de înlocuirea actului juridic nul printr-un act juridic valabil sau de acel principiu potrivit căruia manifestarea unei voinţe în cadrul unui act nul poate valora independent de soarta acelui act ca alt act juridic.

343 G. Beleiu, op. cit., p.218; I. Dogaru, op. cit., p.240;

O. Ungureanu, op. cit., p.138-139.

259

Principiul conversiunii actelor juridice nu este consacrat în mod expres în legislaţia civilă; găsim totuşi aplicaţii ale acestuia în materia probei cu înscrisuri344.

Pentru ca principiul conversiunii actelor juridice să funcţioneze, se impune întrunirea anumitor condiţii345:

• existenţa unui element de diferenţă între actul nul şi actul valabil (fie natura actului, fie conţinutul, fie efectele, fie forma);

• anularea efectivă şi totală a unuia dintre cele două acte; • actul nul şi actul în care el se converteşte trebuie să

aibă aceleaşi părţi; • actul iniţial, lovit de nulitate, să fie desfiinţat în întregime; • actul nou în care se converteşte cel nul să fie valabil; • manifestarea de voinţă expresă a părţilor să nu excludă

conversiunea. Ca aplicaţii ale conversiunii amintim: • cazul manifestării de voinţă, care este nulă ca vânzare-

cumpărare, dar valorează antecontract de vânzare-cumpărare;

• cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate, însă valabil ca act de revocare a legatului ce avea ca obiect bunul la care se referea şi actul de înstrăinare desfiinţat – art.923 Cod civil;

• cazul actului de înstrăinare a unui bun succesoral de către moştenitor, nul ca atare, însă valabil ca act de acceptare a succesiunii – art.689 Cod civil.

344 Potrivit art.1172 Cod civil, „Actul care nu poate fi autentic

din cauza necompetenţei funcţionarului sau din lipsa de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părţile contractante”.

345 Gh. Beleiu, op. cit., p.219; T. Pop, op. cit., p.205; I. Dogaru, op. cit., p.241; E. Lupan, op. cit., p.308-309; O. Ungureanu, op. cit., p.138-139.

260

b) Principiul error communis facit ius (eroarea comună creează dreptul)

Acest principiu, denumit şi principiul validităţii aparenţei în drept, înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-o situaţie de eroare comună obştească.

Aplicarea în practică a acestui principiu este subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea referitoare la calitatea de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi, de asemenea, invincibilă – şi a unei condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

Astfel, art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989, republicată, prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.

Elementul nou adus de textul de lege menţionat îl constituie consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului bunei-credinţe într-un domeniu particular de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de către statul român.346

Consacrarea legislativă a fost impusă de legiuitor şi de împrejurarea că, în această materie, eroarea comună cu privire la concordanţa dintre aparenţă şi realitate şi-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirma, cu forţa unei prezumţii iuris et de iure, că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar. În atare situaţie, este justificată opţiunea legiuitorului de a conferi bunei-credinţe o eficienţă juridică similară celei din dreptul român.

346 Decizia nr.191/25.06.2002 a Curţii Constituţionale, publicată în „Monitorul Oficial” nr.157/1.08.2002, Partea I.

261

O aplicaţie a acestui principiu o găsim şi în materia actelor de stare civilă. Astfel, potrivit art.7 din Legea nr.119/1996, „actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă această persoană nu avea această calitate”.

c) Principiul răspunderii civile delictuale Ori de câte ori nulitatea actului juridic este consecinţa unui

delict civil comis de către o persoană care invocă nulitatea, această persoană ar trebui, în temeiul principiului răspunderii civile delictuale, să o despăgubească pe cealaltă parte contractantă.

Acest principiu se exprimă prin aceea că orice persoană care cauzează alteia un prejudiciu, printr-o faptă culpabilă, este obligată a-l repara.

În unele cazuri, acest principiu poate conduce la menţinerea efectelor unui act juridic lovit de nulitate. Astfel, partea ce se face vinovată de cauza care atrage nulitatea actului juridic poate fi obligată de instanţa judecătorească – în temeiul acestui principiu – să repare prejudiciul adus celeilalte părţi prin desfiinţarea actului respectiv, însă cum cea mai bună reparaţie este executarea actului juridic încheiat, instanţa poate decide menţinerea efectelor acesteia cu condiţia ca prin actul respectiv să nu se încalce o normă imperativă sau legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.

În legislaţia noastră, înlăturarea nulităţii ca urmare a principiului răspunderii civile delictuale priveşte cazul minorului. Potrivit art.1159 Cod civil, „minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune” (principiul ocrotirii minorului), iar art.1162 Cod civil stabileşte că „minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delicte sau cvasi-delictele sale” (principiul răspunderii civile delictuale).

Se poate observa că, deşi minorul este considerat de lege incapabil de a încheia singur acte juridice civile, el nu se bucură totuşi de beneficiul acţiunii în resciziune, dacă la baza cauzării prejudiciului stau faptele sale ilicite şi culpabile săvârşite cu discernământ.

262

IV. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Capitolul I NOŢIUNEA ŞI EFECTUL

PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I Noţiunea prescripţiei instinctive

1. Definiţie

Legea civilă nu defineşte în termeni expreşi noţiunea de prescripţie, dar, pornind de la prevederea ce se referă la efectul prescripţiei extinctive – art.1 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia extinctivă este definită ca fiind mijlocul de stingere a dreptului la acţiune în sens material ca urmare a neexercitării acestui drept în termenul stabilit de lege347.

347 A se vedea: Tr. Ionaşcu ş.a, Tratat de drept civil, vol. I,

Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 371; I. Mateiaş, P.M.Cosmovici, Prescripţia extinctivă, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1962, p.13 şi urm.; A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 136; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p.224; Şt.Răuschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Iaşi, 1993, p. 165; T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Bucureşti, 1993, p.213; I. Dogaru, Elementele dreptului civil, vol. I, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1993, p. 249; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 315; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, 1999, p.261.

263

2. Reglementare Reglementările referitoare la prescripţia extinctivă –

art.1837 şi urm. Cod civil, art.1890 Cod civil – erau insuficient de clare, chiar contradictorii. Din acest considerent şi din dorinţa de a scurta termenele de prescripţie extinctivă, legiuitorul român a dat o nouă reglementare acestei instituţii de drept prin Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, căruia ulterior i-au fost aduse modificări şi completări.

Cadrul legal referitor la prescripţia extinctivă ni-l oferă, în principal, Decretul nr.167/1958, şi numai în completarea sa sunt aplicabile unele prevederi din Codul civil şi din alte acte normative.

În contextul celor menţionate, art.21 din Decretul nr.167/1958 prevede că „dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uz, uzufruct, abitaţie, servitute şi superficie”, motiv pentru care trebuie să apelăm la reglementările cuprinse în Codul civil. Prevederile Codului civil vor fi aplicabile şi cu privire la calcularea termenului de prescripţie extinctivă. Prevederile decretului menţionat nu sunt aplicabile nici în materie de impozite, taxe, prime de asigurare etc., când se recurge la reglementări cuprinse în acte normative speciale.

Reţinem că dispoziţiile legale privitoare la prescripţia extinctivă sunt cuprinse în mai multe acte normative, ca, de exemplu: Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă; Codul civil, cu deosebire articolele înscrise în titlul XX al Cărţii a III-a, în măsura în care nu au fost modificate sau abrogate; art.21, art.52, art.60 din Codul Familiei; Legea nr.544/2004 privind contenciosul administrativ; Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată; Legea nr.11/1991348 pentru combaterea concurenţei neloiale, cu modificările ulterioare;

348 Publicată în M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie 2001.

264

Legea nr.642/2002349 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 31/2002 privind serviciile poştale etc.

De remarcat este faptul că unele din prevederile Decretului nr. 167/1958 nu mai sunt aplicabile în noile condiţii social-economice create după decembrie 1989; în amplul proces al privatizării, prevederile respective au căzut în desuetitudine. Mai concret, este vorba de regulile care privesc fostele „organizaţii socialiste”, pentru care erau stabilite alte termene generale de prescripţie extinctivă decât pentru raporturile dintre persoanele fizice sau dintre acestea şi persoanele juridice, precum şi care privesc persoanele juridice „nesocialiste”.

Prin dispariţia fostelor „organizaţii socialiste”, care au fost transformate în regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat, acestora din urmă li se aplică aceleaşi reguli de prescripţie extinctivă care sunt valabile pentru orice alte persoane juridice sau fizice.

3. Caracterul normelor juridice privitoare

la prescripţia extinctivă

După intrarea în vigoare a Decretului nr.167/1958 şi având în vedere condiţiile legislaţiei noastre actuale privitoare la prescripţia extinctivă, în doctrină şi jurisprudenţă s-a admis în mod constant soluţia potrivit căreia normele juridice care regle-mentează prescripţia extinctivă sunt imperative.

În motivarea soluţiei se porneşte de la natura publică, obştească sau generală, a interesului ocrotit prin aceste norme. Aceasta înseamnă că prescripţia extinctivă nu poate fi calificată decât ca o instituţie de ordine publică.

În contextul celor menţionate sunt edificatoare următoarele articole din Decretul nr.167/1958; astfel, art.1, alin. final pre-vede: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a

349 Publicată în M. Of. nr. 928 din 18 decembrie 2002.

265

prescripţiei este nulă”, iar art.18 prevede că organul de jurisdicţie este obligat ca „din oficiu să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris”.

Consecinţele care decurg din aceste reglementări sunt: inadmisibilitatea derogării, prin convenţie, de la normele prescripţiei extinctive; obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicţie, a normelor privind prescripţia extinctivă.

Analizând normele juridice în materie care formează dreptul comun – cele cuprinse în Decretul nr.167/1958 – cu raportare la dispoziţiile cuprinse în Codul civil, rezultă că soluţia cuprinsă în acesta din urmă condiţionează aplicarea prescripţiei de invocarea ei de către persoana interesată350, soluţie anihilată de caracterul imperativ al normelor de drept comun în materie.

Inadmisibilitatea clauzelor derogatorii de la normele ce reglementează prescripţia extensivă înseamnă că părţile unui act juridic nu pot scurta sau prelungi termenele de prescripţie şi nici stabili alte termene decât cele prevăzute de lege. Părţile nu pot stabili alte cauze cu suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive decât cele stabilite prin actul normativ; ele nu pot determina un alt moment al începerii cursului prescripţiei extinctive decât cel prevăzut de lege pentru dreptul la acţiune în cauză.

Aplicarea din oficiu a prescripţiei extinctive este, în condiţiile legislaţiei în vigoare, obligatorie pentru toate organele de jurisdicţie. Acestea rezultă expres din art.12 din Decretul nr.167/1958, potrivit căruia instanţele judecătoreşti „sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris”.

În legătură cu organele care trebuie să aplice din oficiu prescripţia extinctivă, se impune o precizare, în sensul că, deşi textul legii se referă numai la instanţele judecătoreşti, totuşi în

350 Potrivit art.1841 Cod civil, „în materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc”.

266

realitate această obligaţie priveşte toate organele care sunt chemate să aplice legea.

Pe fondul caracterului imperativ al normelor juridice ce reglementează prescripţia extinctivă, este de reţinut faptul că obligaţia de a invoca prescripţia o au numai organele chemate să aplice aceste dispoziţii legale, nu şi persoanele care beneficiază de efectele împlinirii acestei prescripţii. De aici rezultă că persoana în drept să invoce prescripţia extinctivă poate renunţa la bene-ficiul acesteia, executându-şi voluntar obligaţia după împlinirea termenului de prescripţie.

4. Natura juridică a prescripţiei extinctive

În analizarea naturii juridice a prescripţiei extinctive, trebuie să pornim de la constatarea că prescripţia extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept.351

Prescripţia extinctivă este o instituţie complexă a dreptului, care grupează norme juridice din mai multe domenii ale reglementărilor legale, aplicabilă în privinţa numeroaselor raporturi juridice. Prescripţia extinctivă este reglementată de normele dreptului civil şi se aplică, în primul rând, în raporturile de drept civil.

Cu privire la natura juridică a prescripţiei extinctive, în cadrul dreptului civil, au fost exprimate mai multe opinii.

Într-o primă opinie, susţinută cu precădere în doctrina anterioară Decretului nr.167/1958, prescripţia extinctivă a fost considerată o sancţiune de drept civil, care constă în stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative acestuia.

Într-o a doua opinie se apreciază că prescripţia extinctivă este un mod de transformare a conţinutului actului juridic civil, deoarece trebuie analizată atât din punct de vedere al subiectului

351 A se vedea Gh. Beleiu, M.A Grama, Analiza interdisciplinară

a prescripţiei extinctive, în „Studii şi cercetări juridice”, nr.2/1989, p. 113-119.

267

activ, iar din acest punct de vedere, ea reprezintă o sancţiune, cât şi din punct de vedere al subiectului pasiv, pentru care prescripţia extinctivă se înfăţişează ca un beneficiu legal352.

Într-o a treia opinie, prescripţia extinctivă a fost privită ca o sancţiune juridică (de drept civil), care constă în stingerea dreptului la acţiune, în sens material, neexercitat în termenul de prescripţie 353.

În ce ne priveşte, considerăm, alături de alţi autori354, că pentru dreptul civil prescripţia este o sancţiune îndreptată împotriva titularului dreptului subiectiv civil ce stă în pasivitate, sancţiune ce trebuie analizată diferit, după cum este vorba, pe de o parte, de un drept de creanţă sau de un drept real accesoriu, situaţie în care prin prescripţia extinctivă se stinge o componentă a dreptului la acţiune, iar pe de altă parte, de un drept real principal sau de un drept nepatrimonial, situaţie în care prescripţia extinctivă stinge însuşi dreptul subiectiv.

5. Delimitarea prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă se aseamănă cu o serie de instituţii juridice de drept civil, dar nu se confundă cu acestea. Astfel de instituţii sunt: prescripţia achizitivă (uzucapiunea), decăderea şi termenul extinctiv.

a) Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă (uzuca-piunea)355

352 Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive, în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 4/1985, p. 335-341; I. Dogaru, op. cit., p.250.

353 A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Bucureşti, 1980, p.512-516.

354G. Boroi, op. cit., p.264. 355 Gh. Beleiu, op. cit., p. 228-229; I. Dogaru, op. cit., p. 251-252;

P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994, p.167; Gh.Boroi, op. cit., p. 267-268.

268

Asemănări: • ambele instituţii aparţin dreptului civil; • ambele sunt sancţiuni de drept civil şi se aplică titularilor

de drepturi subiective civile inactivi; • ambele instituţii juridice operează în funcţie de terme-

nele prevăzute de lege. Deosebiri: • prescripţia extinctivă este reglementată prin dispoziţiile

Decretului nr.167/1958, pe când prescripţia achizitivă este reglementată de Codul civil şi de Decretul-lege nr.115/1938;

• termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai numeroase (3 ani, 2 ani, 1 an, 6 luni) în raport cu cele pentru prescripţia achizitivă, care sunt mai puţine şi mai lungi (30 ani şi 10-20 ani);

• sub aspectul efectelor: prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, în timp ce prin prescripţia achizitivă se ajunge la dobândirea unui drept real principal;

• sub aspectul regulilor cursului prescripţiei: pe lângă regulile comune privind calculul termenelor, fiecare prescripţie are reguli proprii de suspendare şi între-rupere, iar repunerea în termen este proprie numai prescripţiei extinctive.

b) Prescripţia extinctivă şi decăderea Decăderea este o sancţiune de drept civil care constă în

stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul pre-văzut de lege.356

356 În această situaţie, avem în vedere numai decăderea de drept civil, adică de drept material sau substanţial, iar nu cea de drept procesual civil. Pentru deosebirea dintre decăderea de drept civil şi decăderea de drept procesual civil, a se vedea V. M. Ciobanu, Nota II la Decizia civilă nr. 93/S/1985 a Tribunalului judeţean Iaşi, în „Revista Română de Drept”, nr. 8/1986, p. 51-53.

269

Între cele două instituţii există următoarele asemănări: • ambele presupun termene; • ambele sunt sancţiuni de drept civil; • ambele au efect extinctiv. Cele două instituţii juridice se deosebesc: • din punct de vedere al efectelor: prescripţia extinctivă

stinge numai dreptul la acţiune în sens material, pe când decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv357;

• termenele prescripţiei extinctive sunt mai multe şi mai mari faţă de cele de decădere, care sunt mai puţine şi mai scurte358;

• numai prescripţia extinctivă se bucură de o reglementare privind întreruperea, suspendarea şi repunerea în termen; decăderea nu se bucură de o asemenea reglementare.

c) Prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv Între prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv există

următoarele asemănări: • ambele presupun efectul extinctiv; • ambele sunt instituţii ale dreptului civil. Între cele două instituţii există următoarele deosebiri: • termenele de prescripţie sunt termene legale – izvorăsc

din lege –, pe când termenul extinctiv poate fi legal, convenţional ori judecătoresc;

• sub aspectul efectelor, prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, pe când termenul extinctiv priveşte stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative;

357 Gh. Beleiu, op. cit., p. 229. 358 Menţionăm ca exemple următoarele: termene de decădere:

termenul de 1 an pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine (art.813 Cod civil); termenul de 3 ani pentru revendicarea lucrului pierdut sau furat (art.1909 alin.2 Cod civil); termenul de 3 luni prevăzut de art.82 alin. final din Legea nr.31/1990, republicată etc.

270

• termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul de voinţă al părţilor actului juridic, în timp ce termenele de prescripţie, fiind legale, nu pot fi modificate;

• termenul extinctiv ca modalitate a actului juridic civil nu este susceptibil de suspendare, întrerupere ori „repunere în termen”, acestea fiind specifice numai prescripţiei extinctive.

Secţiunea a II-a

Efectul prescripţiei extinctive

1. Controversa privind efectul prescripţiei extinctive

În doctrină nu există un punct de vedere unitar în legătură cu soluţionarea problemei de a şti ce se stinge prin prescripţie extinctivă. Acest lucru se datorează dispoziţiilor contradictorii ale Codului civil privitoare la această problemă. Astfel, pe de o parte, în art.1091 Cod civil se enumeră prescripţia printre modurile de stingere a obligaţiilor civile, iar în art.1837 Cod civil se dispune că „prescripţia este un mijloc ... de a se elibera de o obligaţie”, iar pe de altă parte, art.1890, 1900 şi 1903 Cod civil se referă la prescripţia acţiunilor în justiţie. Faţă de aceste prevederi se poate trage concluzia că prin prescripţia extinctivă nu se stinge dreptul subiectiv în întregul său, ci numai acţiunea în justiţie.

Pe baza dispoziţiilor anterioare Decretului nr.167/1958, opinia dominantă în doctrină era în sensul că prin prescripţie se sting obligaţia civilă şi dreptul subiectiv civil, rămânând în sarcina debitorului o obligaţie naturală, lipsită de sancţiune, dar care poate face obiectul unei plăţi voluntare valabile359.

359 A se vedea M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, p.404 şi urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Editura Naţională, Bucureşti, 1928, p. 717-719.

271

După apariţia Decretului nr.167/1958, cu toate că acest act normativ se referă expres la dreptul la acţiune, iar nu la obligaţie ori la dreptul subiectiv, controversa cu privire la ce se stinge prin împlinirea termenului de prescripţie extinctivă a continuat, formulându-se două puncte de vedere, opuse. Astfel, potrivit unui punct de vedere360, rămas izolat, prin împlinirea termenului de prescripţie se sting însuşi dreptul civil şi obligaţia corelativă, fiind de neconceput ca dreptul subiectiv civil să supravieţuiască dacă se stinge posibilitatea juridică a ocrotirii lui pe calea coerciţiunii exercitate de stat.

Potrivit unui alt punct de vedere361, dominant, se consideră că împlinirea termenului de prescripţie extinctivă are ca efect stingerea doar a dreptului la acţiune în sens material, iar nu a însuşi dreptului subiectiv.

În favoarea punctului de vedere dominant se aduc urmă-toarele argumente:

• argumentul de interpretare gramaticală a dispoziţiilor cuprinse în art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958, care vorbeşte de „dreptul la acţiune”;

• argumentul de interpretare logică per a contrario, rezultat din împrejurarea că textul, folosind expresia „dreptul la acţiune”, exclude posibilitatea referirii la însuşi dreptul subiectiv civil;

360 I.Kessler, C.Oprişan, Prin prescripţia extinctivă nu se stinge

oare însuşi dreptul civil subiectiv?, în „Justiţia nouă” nr.4/1961, p.32 şi urm.

361 M.Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări legale, în „Studii şi cercetări juri-dice”, 1956, nr.1, p.230 şi urm; A. Ionaşcu, Instituţii şi reglementări în dreptul socialist român, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.105 şi urm.; I. Mateiaş, P. M. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p.23 şi urm.; St.Răuţchi, op. cit., p.178 şi urm.; Gh. Beleiu, op. cit., p.230; P. M. Cosmovici, Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, 1989, p.304; E. Lupan, op. cit., p.323-324; G. Boroi, op. cit., p.265; I. Dogaru, op. cit., p.255.

272

• argumentul dedus din interpretarea logică a art.19 alin.1 din Decretul nr.167/1958362, în sensul că, dacă prin împlinirea termenului de prescripţie s-ar stinge însuşi dreptul subiectiv civil, nu s-ar mai justifica repunerea în termenul de prescripţie, deoarece instanţa nu ar mai avea ce ocroti;

• argumentul dedus din interpretarea dispoziţiilor art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958363, dispoziţii din care, de asemenea, rezultă că se stinge numai dreptul la acţiune.

Din aprecierea că prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune rezultă următoarele consecinţe:

• supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative, momentului stingerii dreptului la acţiune, dar nu sub calificarea de drept şi obligaţii perfecte, ci sub cea de drept şi obligaţii imperfecte;

• dreptul la acţiune în sens procesual rămâne im-prescriptibil, deoarece numai dreptul la acţiune în sens material pierde protecţia asigurată prin apelarea la forţa coercitivă a statului.

2. Principiile prescripţiei extinctive

Stingerea dreptului la acţiune în sens material, ca efect al prescripţiei extinctive, este guvernată de două principii364:

• stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal are drept consecinţă stingerea dreptului la

362 „Instanţa judecătorească, în cazul în care constată ca fiind

temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, poate să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acţiunii ori să încuviinţeze executarea silită”.

363 „Debitorul care a exercitat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prestaţiei era împlinit”.

364 Gh. Beleiu, op. cit., p.232-233; I. Dogaru, op. cit., p.256-257; G. Boroi, op. cit., p.266-267; E. Lupan, op. cit., p.328; O. Ungureanu, op. cit., p.159.

273

acţiune privind drepturile accesorii – art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958;

• în cazul obligării unui debitor la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre ele se stinge printr-o prescripţie separată – art.12 din Decretul nr.167/1958.

Conform art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958, o dată cu stingerea unui drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. Consacrarea principiului accesorium sequitur principale în materia prescripţiei extinctive are ca efect stingerea drepturilor la acţiune accesorii dreptului principal la acţiune, chiar în cazul în care termenul de prescripţie pentru pretenţiile accesorii nu s-ar fi împlinit.

În doctrină s-a decis365 că, dobânda fiind un accesoriu al creanţei principale, prescripţia dreptului la acţiune pentru creanţă atrage prescripţia dreptului la acţiune pentru dobândă.

Principiul stingerii printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune privind fiecare prestaţie în cazul obligaţiilor cu executare succesivă se aplică ori de câte ori debitorul este ţinut la prestaţii succesive. De exemplu, cazul dreptului la acţiune pentru plata chiriei lunare, sau pentru plata dobânzilor de întârziere prevăzute de art.1088 Cod civil.

365 A se vedea Decizia civilă nr.616/1991 a Tribunalului Jud.

Hunedoara, în „Revista Română de Drept”, 1992, nr.2, p.64.

274

Capitolul II DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I Noţiune şi criterii de determinare

1. Noţiune Domeniul prescripţiei extinctive îl constituie sfera dreptu-

rilor subiective care cad sub incidenţa prescripţiei extinctive. Cu alte cuvinte, determinarea domeniului de aplicare a prescripţiei extinctive înseamnă stabilirea drepturilor civile subiective prescriptibile extinctiv şi, deci, deosebirea lor faţă de cele imprescriptibile extinctiv.

2. Criterii de determinare

Pentru determinarea domeniului prescripţiei extinctive se folosesc următoarele criterii:366

• criteriul actului normativ care reglementează prescripţia extinctivă, ce ne permite să deosebim domeniul pres-cripţiei extinctive guvernat de Decretul nr.167/1958, domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Codul civil şi domeniul prescripţiei extinctive reglementat de alte acte normative;

366 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p. 237-238; I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, vol. I, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p. 258; E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999 p. 330; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 269.

275

• natura drepturilor subiective care stau la baza celor două domenii importante ale prescripţiei: domeniul drepturilor patrimoniale şi domeniul drepturilor nepatrimoniale;

• ramura de drept căreia îi aparţin drepturile subiective – dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii etc.

Secţiunea a II-a Domeniul prescripţiei extinctive

în categoria drepturilor patrimoniale

1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă

Indiferent de izvorul lor, drepturile de creanţă sunt supuse prescripţiei extinctive. Aceasta rezultă din următoarele acte normative: art. 2 alin. 1 din Decretul nr.167/1958, coroborat cu art. 7, 8, 11, 21 din acelaşi Decret, precum şi art.1903 – 1904 Cod civil, art. 12 din Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările ulterioare ş.a.

De la principiul enunţat există următoarele excepţii: • acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii

şi Consemnaţiuni – art.4 alin.1 din Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea C.E.C. în societate pe acţiuni, republicată367;

• acţiunea având ca obiect drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezerva de prime ce se constituie la asigurările de persoane pentru obligaţiile de plată,

367 Potrivit art.4 din Legea nr. 66/1996 (republicată în M. Of.

nr.28 din 26 ianuarie 1999), „sumele depuse de populaţie la C.E.C. prin instrumente de economisire, precum şi dobânzile şi câştigurile cuvenite pentru acestea sunt garantate de stat. Acestea se restituie la cererea titularilor sau a reprezentanţilor legali ai acestora. Drepturile de creanţă asupra sumelor depuse, dobânzilor şi câştigurilor sunt imprescriptibile”.

276

scadentă în viitor, adică dreptul la suma de răscum-părare, la suma asigurată redusă ori alte sume prevăzute a se plăti ca urmare a expirării sau la împlinirea unui anumit termen – art.40 din Legea nr.136/1995368 privind asigurările şi reasigurările din România, cu modificările ulterioare.

2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale În raport cu art.21 din Decretul nr.167/1958 „dispoziţiile

decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie”369.

Se apreciază că, în domeniul drepturilor reale principale, regula o reprezintă imprescriptibilitatea, iar excepţia o constituie prescriptibilitatea370.

Acţiunile reale prescriptibile extinctiv sunt următoarele: • acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe

dreptul de proprietate privată. Acest lucru rezultă din art.21 din Decretul nr.167/1958 coroborat cu art.1890 Cod civil. Potrivit acestui din urmă articol, „toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile şi pentru care nu s-a definit un termen de prescripţie, se vor prescrie în termen de 30 de ani, fără ca cel ce invocă această

368 Publicată în M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995. 369 Din interpretarea per a contrario a art.21 din Decretul

nr.167/1958 rezultă că drepturile reale accesorii sunt supuse prescripţiei potrivit dispoziţiilor acestui act normativ. În acest sens, a se vedea: A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti, 1963, p. 153; T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Bucureşti, 1993, p.222.

370 I. Dogaru, op. cit., p. 260.

277

prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă”371;

• acţiunea în revendicare imobiliară în următoarele cazuri prevăzute de art.498 Cod civil, potrivit căruia „dacă un fluviu sau râu navigabil sau nu, rupe deodată o parte mare, şi care se poate recunoaşte, de pământ, şi o alipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt; însă dacă se va reclama în termen de 1 an” (acest caz poartă denumirea de avulsiune), precum şi de art.520 Cod procedură civilă, potrivit căruia „orice cerere de evicţiune totală sau parţială privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară”;

• acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct (art.557 Cod civil), a dreptului de uz sau abitaţie (art.565 Cod civil) şi a dreptului de servitute – art.639 Cod civil.

Sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni: • acţiunea în revendicare imobiliară372, întemeiată pe

dreptul de proprietate privată; • acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară,

întemeiată pe dreptul de proprietate publică, indiferent că titularul dreptului de proprietate publică este statul sau o unitate administrativ-teritorială – art. 1844 Cod civil, art.135 alin.4 din Constituţie, art.5 alin.2 din

371 În jurisprudenţă există soluţii potrivit cărora acţiunea în reven-

dicare mobiliară este imprescriptibilă extinctiv (Decretul nr.144/1982 al Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1982, p.13-15), motivându-se că, indi-ferent că se revendică un bun mobil sau imobil, dreptul la acţiune este imprescriptibil, pentru că proprietatea nu se stinge prin neuz.

372 A se vedea şi dispoziţiile art. 21 alin. 4 din Decretul-Lege nr. 66/1990.

278

Legea nr. 18/1991, legea fondului funciar, republicată, art.122 alin.2 din Legea nr.215/2001373 a administraţiei publice locale, cu modificările ulterioare;

• acţiunea de partaj, adică acţiunea prin care se solicită împărţirea bunurilor aflate în indiviziune – art.728 Cod civil;

• acţiunea negatorie374, cu excepţia cazului în care prin aceasta se contestă existenţa unui drept de uzufruct sau de uz având ca obiect un bun mobil;

• acţiunea confesorie375, prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie;

• acţiunea în grăniţuire376.

Secţiunea a III-a Domeniul prescripţiei extinctive

în cadrul drepturilor nepatrimoniale 1. Principiul imprescriptibilităţii

drepturilor personale nepatrimoniale În materia drepturilor nepatrimoniale funcţionează regula

imprescriptibilităţii, potrivit căreia nu se ţărmureşte în timp protecţia acestor drepturi.

373 Publicată în M. Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001. 374 Prin acţiunea negatorie, proprietarul unui bun, chemat în

judecată de persoana care pretinde că este titulara dreptului real principal asupra bunului respectiv (uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie), contestă existenţa acestuia.

375 Prin acţiunea confesorie, reclamantul urmăreşte apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, deci prin intermediul acesteia se apără dreptul de uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie.

376 Acţiunea în grăniţuire este acea acţiune prin care proprietarul unui teren, în contradictoriu cu proprietarul terenului vecin, solicită instanţei să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două terenuri învecinate.

279

Din interpretarea per a contrario a art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 se ajunge la concluzia că dreptul la acţiune pentru valorificarea unor drepturi personale nepatrimoniale nu este supus prescripţiei extinctive. Este vorba de drepturile subiective legate de persoana umană care nu sunt evaluabile în bani, neavând un conţinut economic. Fiind inseparabile de persoana umană, ocrotirea lor juridică permanentă se impune, neexistând niciun interes pentru limitarea apărării lor în timp.

Prin excepţie de la principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale, sunt admise următoarele acţiuni cu obiect nepatrimonial ca prescriptibile:

• acţiunea în anulabilitate rezultând din dispoziţiile art.9 din Decretul nr.167/1958377;

• acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei378; • acţiunea în tăgăduirea paternităţii – art.55 alin.1 Codul

Familiei379; • acţiunea în stabilirea paternităţii – art.60 alin.1 Codul

Familiei380.

Secţiunea a IV-a Probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive

1. Apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei

Dreptul subiectiv civil poate fi ocrotit nu numai pe calea ofensivă a acţiunii, ci şi pe calea defensivă a excepţiei381.

377 Situaţia în care termenul de prescripţie este termenul general de 3 ani şi priveşte anulabilitatea unui act juridic civil.

378 Potrivit art.21 Codul Familiei, „căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă”.

379 „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului”.

380 „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la naşterea copilului”.

381 G. Boroi, op. cit., p. 274.

280

În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema prescriptibilităţii sau imprescripti-bilităţii dreptului subiectiv civil.

Astfel, potrivit unei opinii382, apărările pârâtului, formulate pe cale de excepţie, sunt imprescriptibile. Această soluţie poate fi adoptată în sistemul de drept în care normele care regle-mentează prescripţia extinctivă nu au caracter imperativ383, autorul propunând-o de lege ferenda.

Avându-se în vedere prevederile Decretului nr.167/1958 care constituie dreptul comun în materie şi ale cărui norme au caracter imperativ, distingem următoarele situaţii:

• în situaţia în care dreptul subiectiv civil poate fi apărat pe calea unei acţiuni prescriptibile, excepţia trebuie considerată prescriptibilă;

• dacă acţiunea este imprescriptibilă şi ocrotirea dreptului subiectiv pe calea excepţiei este imprescriptibilă.

2. Acţiunea în constatare

Acţiunea în constatare este aceea prin care reclamantul solicită instanţei doar constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept subiectiv –art.111 Cod procedură civilă.

Acţiunea în constatare este imprescriptibilă. Această imprescriptibilitate este întemeiată pe faptul că dreptul la acţiune în sens procesual este imprescriptibil.

Acţiunea în constatare este inadmisibilă atunci când există calea unei acţiuni în realizarea dreptului subiectiv.

382 T. Pop, op. cit., p.226-227. În sprijinul acestei soluţii sunt

aduse două argumente: legea nu se referă decât la prescripţia acţiunii, nu şi a excepţiei; necesitatea de a formula apărări pe cale de excepţie nu depinde de poziţia pârâtului, ci de atacul reclamantului.

383 Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive, în „Studii şi cercetări juridice” nr. 4/1985, p. 335-341.

281

3. Acţiunile mixte Aceste acţiuni au caracteristici de acţiuni reale, personale

ori în constatare. Prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea unei asemenea acţiuni se soluţionează de la caz la caz, în funcţie de calificarea acţiunii concrete, după scopul urmărit la intentarea ei.

4. Dualitatea de acţiuni

Dualitatea de acţiuni apare în situaţia în care titularul

dreptului are la îndemână două acţiuni pentru valorificarea dreptului său, adică atât o acţiune izvorâtă din contractul civil, căreia i se aplică prevederile Decretului nr. 167/1958, cât şi o acţiune reală, de revendicare, căreia i se aplică dispoziţiile art.1890 Cod civil, adică prescripţia de 30 de ani. Exemplu: acţiunea personală (prescriptibilă) şi reală (imprescriptibilă) a deponentului proprietar împotriva depozitarului.

5. Acţiunea în repararea

unei daune morale O asemenea acţiune este prescriptibilă, deoarece dauna

morală este nepatrimonială. În atare situaţie, devin incidente dispoziţiile legale care guvernează prescripţia extinctivă în categoria drepturilor de creanţă.

O confirmare legislativă a prescriptibilităţii acţiunii în repararea unei daune morale o găsim în Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale – art.5 alin.1 şi art.12.

Din coroborarea art. 9 şi 12 ale legii menţionate rezultă că dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de 1 an, de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna.

282

6. Acţiunea în restituire ca urmare a anulării unui act juridic civil

Acţiunea în nulitate – prescriptibilă ori imprescriptibilă, dacă este vorba de nulitate relativă sau nulitate absolută, nu se confundă cu acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic civil anulat. Această acţiune se încadrează în prevederile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958; fiind o acţiune cu caracter patrimonial, ea este prescriptibilă.

7. Acţiunea în protecţia unor drepturi reale principale

(dreptul de proprietate) În legătură cu această acţiune se cuvin făcute următoarele

precizări: • este o acţiune în revendicare, ce se întemeiază pe

transformarea a ceea ce s-a denumit „drept de administrare directă” în „drept de folosinţă”, al unui organ ori al unei instituţii de stat, asupra bunurilor proprietate de stat;

• titular al dreptului de folosinţă în discuţie este un organ de stat sau o instituţie de stat;

• bunurile la care se referă dreptul ocrotit prin acţiunea menţionată sunt bunuri proprietate de stat, date în folosinţă titularilor dreptului;

• cu privire la caracterul prescriptibil sau imprescriptibil, s-a considerat384 că trebuie să se aplice, prin analogie, dispoziţiile art.1844 Cod civil385;

• în mod asemănător se pune problema şi pentru acţiunile care au ca obiect protecţia dreptului de folosinţă, ca drept real principal, corespunzător fie dreptului de pro-prietate de stat, fie dreptului de proprietate cooperatistă.

384 Ibidem. 385 Ibidem.

283

8. Acţiunea privind un drept secundar

În doctrină386, în categoria drepturilor secundare sunt incluse acele drepturi subiective civile care nu dau naştere direct unui drept la acţiune, adică acele prerogative constând în puterea de a da naştere prin act unilateral de voinţă unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, ca, de exemplu: dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative; dreptul de denunţare unilaterală a unui contract în cazurile admise de lege; dreptul terţilor în cazul simulaţiei; dreptul de preemţiune etc.

Acţiunile pentru valorificarea drepturilor secundare sunt apreciate ca imprescriptibile, cu precizarea că efectele prescripţiei extinctive se produc indirect.

9. Acţiunile în materie de carte funciară

Cu privire la prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunilor în materie de carte funciară, trebuie precizat că Legea nr.7/1996, legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, cu modificările ulterioare, se referă la acţiunea în rectificarea înscrierilor din cartea funciară. Art.37 alin.1 din Legea nr.7/1996 dispune că „acţiunea în rectificare sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea de fond va fi imprescriptibilă”. Deci, această dispoziţie trebuie corelată cu prevederile art.1890 Cod civil, în sensul că se va aplica principiul accesorium sequitur principale. Din cuprinsul Legii nr.7/1996 rezultă în mod expres că ea se referă numai la acţiunea în rectificare a înscrierilor de carte funciară, rămânând nerezolvată problema prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii acţiunilor în prestaţie şi justificare tabulară387.

386 M. Eliescu, Unele probleme referitoare la prescripţia

extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări legale, în „Studii şi cercetări juridice”, nr.1/1956, p.258; Gh Beleiu, op. cit., p.214.

387 G. Boroi, op. cit., p.277-278.

284

10. Prescripţia extinctivă în materie succesorală În jurisprudenţă s-a pus problema departajării prescripţiei

dreptului de opţiune succesorală, căreia i se aplică termenul de 6 luni prevăzut de art.700 Cod civil, de imprescriptibilitatea acţiunii de partaj, prevăzută de art.728 Cod civil388.

Întrucât, potrivit art.728 Cod civil, un moştenitor poate cere oricând ieşirea din indiviziune, o astfel de acţiune are drept consecinţă pierderea calităţii de moştenitor, succesibilul fiind considerat ca o persoană străină de moştenire.

Acest lucru a fost stabilit în practica judecătorească389.

388 „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un

coerede poate oricând cere împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii. Se poate face învoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de 5 ani .După trecerea acestui timp învoirea se poate reînnoi”.

389 A. Ivanov, În legătură cu prescriptibilitatea cererii formulate în cadrul procesului de partaj privind lichidarea pretenţiilor dintre comoştenitori referitoare la cheltuielile de înmormântare, în „Revista Română de Drept”, 1986, nr. 8, p. 20 şi urm. În legătură cu prescripţia extinctivă în materie succesorală, a se vedea G. Boroi, op. cit., 1999, p. 279-281.

285

Capitolul III TERMENELE PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I Noţiune şi clasificare

1. Noţiune

Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp stabilit de lege înăuntrul căruia poate fi exercitat dreptul la acţiune în sens material sub sancţiunea pierderii acestui drept.

Termenul de prescripţie extinctivă este un termen legal, deoarece decurge din lege, respectiv din dispoziţiile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958. Potrivit acestui text de lege, „dreptul la acţiune, fiind drept patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în temeiul stabilit de lege”. Pe cale de consecinţă, părţile nu pot nici să stabilească termene de prescripţie, nici să modifice termenele de prescripţie stabilite de lege.

2. Clasificare

Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă prezintă importanţă atât pe plan teoretic, cât şi pe plan practic.

Sub aspect teoretic, această clasificare ajută la adâncirea cercetării ştiinţifice pentru găsirea elementelor care le dife-renţiază, ceea ce conduce la o mai bună cunoaştere a instituţiei juridice a prescripţiei extinctive.

Sub aspect practic, clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă contribuie la corecta interpretare şi aplicare a acestor termene în cazuri concrete.

286

La baza clasificării termenelor de prescripţie stau urmă-toarele criterii:

• Principalul criteriu de clasificare este acela al vocaţiei ori sferei de aplicare, potrivit căruia distingem: termene generale şi termene speciale de prescripţie extinctivă. Termenul general de prescripţie extinctivă este stabilit de legea sau norma generală, iar termenele speciale sunt stabilite prin norme speciale (lege specială).

• Un alt criteriu de clasificare a termenelor de prescripţie extinctivă este izvorul normativ, adică actul normativ care le reglementează. Potrivit acestui criteriu, dis-tingem: termene instituite de Decretul nr.167/1958 şi termene instituite în alte izvoare de drept civil, precum: Codul civil, Codul Familiei etc.

• Al treilea criteriu este acela al mărimii sau întinderii lor, după care distingem: termene speciale, respectiv, termene mai mari decât termenul general, termene egale cu termenul general şi termene mai mici decât termenul general de prescripţie extinctivă.

Secţiunea a II-a Termenele generale de prescripţie extinctivă

1. Precizări prealabile

Termenul general de prescripţie extinctivă este stabilit în art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, potrivit căruia „termenul prescripţiei este de 3 ani”. În acelaşi articol mai era prevăzut un termen general de 18 luni aplicabil în raporturile dintre orga-nizaţiile socialiste, reglementare care, în urma dispariţiei acestei categorii de organizaţii, a rămas fără obiect sau, mai bine spus, a devenit desuetă.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu reglementarea prevăzută în art.6 din acelaşi decret, care stabilea un termen de 1 an, ca

287

termen general, pentru dreptul de a cere executarea silită în raporturile dintre organizaţiile socialiste. Art.6 mai prevede că „dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani”.

Pentru acţiunile reale care însoţesc drepturile reale princi-pale (de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie), reglementarea o găsim în art.1890 Cod civil, potrivit căruia termenul general de prescripţie extinctivă este de 30 ani.

2. Termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale care însoţesc

drepturile subiective civile de creanţă Termenul general de prescripţie atât pentru persoanele

fizice, cât şi pentru persoanele juridice este cel prevăzut de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, adică termenul de 3 ani. Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, în măsura în care nu sunt stabilite termene speciale de prescripţie, precum şi, de regulă, acţiunilor patrimoniale ce însoţesc o acţiune care este sau nu prescriptibilă extinctiv, ca, de exemplu, acţiunea în nulitate, acţiunea în reducţiune, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere390.

Se admite că acest termen general de prescripţie extinctivă este aplicabil şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv pentru care legea nu stabileşte un termen special de prescripţie

390 Jurisprudenţa a aplicat termenul general de prescripţie de 3

ani în următoarele situaţii: cererea de raport succesoral; acţiunea oblică; acţiunea în reducţiunea liberalităţii excesive; acţiunea pentru plata contravalorii fructelor; acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare cu clauză de întreţinere; acţiunea pentru refacerea unor clădiri demolate abuziv; acţiunea în valorificarea unui titlu locativ;; acţiunea pentru plata creanţei datorate de terţ soţilor (Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, 1987, p.302, nota 43).

288

extinctivă – cererea prin care se invocă nulitatea relativă a unui act juridic – însă nu poate fi extins şi la acţiunile reale391.

S-a mai precizat că termenul de prescripţie de 3 ani nu îşi va găsi aplicare în cazurile când, printr-o dispoziţie legală expresă, se instituie un termen special de 3 ani392.

3. Termenul de prescripţie de 30 ani, aplicabil

acţiunilor reale prescriptibile extinctiv Termenul general de prescripţie extinctivă de 30 ani,

reglementat de art.1890 Cod civil, este aplicabil acţiunilor reale care însoţesc drepturile reale principale extinctiv. Potrivit art.1890 Cod civil, „toate acţiunile, atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a definit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă”.

Textul de lege mai sus menţionat este aplicabil acţiunilor reale care sunt prescriptibile şi cărora nu li se aplică un termen special de prescripţie extinctivă – art.21 din Decretul nr.167/1958.

Caracterul general al termenului de 30 ani rezultă, fără echivoc, şi din dispoziţiile art.1894 Cod civil: „Regulile pres-cripţiei relative la alte obiecte decât cele cuprinse în acest titlu şi care sunt expuse la locurile respective din acest codice exclud aplicarea dispoziţiilor acestui titlu în toate cazurile când sunt contrarii lor”.

Se admite că termenul de prescripţie, de 30 ani se aplică: acţiunii în revendicare mobiliară întemeiate pe dreptul de proprietate privată393; acţiunii negatorii prin care se contestă un

391 G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, 1999, p.282.

392 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999, p.251.

393 G. Boroi, op. cit., p.283.

289

drept de uzufruct sau uz, având ca obiect un bun mobil; acţiunii confesorii – cu excepţia cazului când, prin intermediul acesteia, se apără dreptul de superficie, caz în care acţiunea este imprescriptibilă.

Secţiunea a III-a

Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale şi celor întemeiate pe drepturi de creanţă

1. Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale

Aceste termene sunt prevăzute în Codul Familiei şi din această categorie fac parte:

• termenul de 6 luni, aplicabil cererii în anularea căsătoriei prevăzut de art.21 alin.2: „Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau vicleniei”;

• termenul de 6 luni, aplicabil cererii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie, prevăzut de art.55 alin.1: „Ac-ţiunea în tăgada paternităţii se prescrie în termen de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului”;

• termenul de 1 an, aplicabil acţiunii în stabilirea pater-nităţii copilului din afara căsătoriei, prevăzut de art.60 alin.1: „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la naşterea copilului”.

2. Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale

întemeiate pe drepturi de creanţă a) Decretul nr.167/1958 prevede următoarele termene

speciale: • termenul de 6 luni privitor la prescripţia acţiunii în răs-

punderea vânzătorului pentru viciile lucrului, ascunse fără viclenie – art.5 din decret;

290

• termenul de 2 ani pentru raporturile juridice născute din asigurare. Potrivit art.3 alin.2 din Decret, „în raporturile ce izvorăsc din asigurare termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare; cu privire la primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, sunt aplicabile dispoziţiile art.22”;

• termenul de 3 ani privitor la prescrierea dreptului la acţiune referitor la sumele aflate în depozit la instituţiile bancare – art.23 din decret. Acelaşi articol în alin.2 prevede: „Cu toate acestea, când eliberarea sumelor consemnate sau depuse este condiţionată de un act al organului judecătoresc sau altui organ de stat, aceste sume vor fi restituite celor în drept la prezentarea actului respectiv; dreptul la acţiune în acest din urmă caz se prescrie în termen de 1 an de la data când se poate cere restituirea pe baza actului organului de stat”;

• termenul de 60 de zile privind dreptul la acţiune în restituirea sumelor de bani încasate pentru spectacole anulate, formulate astfel în art.24 din decret.

b) Termene speciale prevăzute de Codul civil: • termenul de 6 luni, aplicabil dreptului de opţiune succe-

sorală, prevăzut de art.700 alin.1: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii”;

• termenul de 1 an, prevăzut de art.1334: „Acţiunea vânzătorului pentru complinirea preţului şi a cumpă-rătorului, pentru scăderea preţului sau pentru stricarea contractului, se prescrie într-un termen de 1 an din ziua contractului”;

291

• termenul de 6 luni, stabilit de art.1903: „Acţiunea maiştrilor şi institutorilor de ştiinţe sau arte, pentru lecţiile ce dau cu luna, a ospătarilor şi găzduitorilor, pentru nutrirea şi locuirea ce procură, şi a oamenilor cu ziua, pentru plata zilelor, a materiilor de dânşii procurate şi a simbriilor, se prescriu în şase luni”;

• termenul de 1 an, reglementat de art.1904, potrivit căruia „acţiunea medicilor, chirurgilor şi a potecarilor, pentru vizite, operaţii şi medicamente; a negustorilor pentru mărfurile ce vând la particularii care nu sunt negustori; a directorilor pentru pensionate, pentru preţul pensiunii şcolarilor lor, şi a altor maiştri, pentru preţul uceniciei; a servitorilor care se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei lor, se prescriu printr-un an”.

c) Termene speciale prevăzute de alte acte normative: • termenul de 30 zile, prevăzut de art.7 alin.1 din Legea

nr.544/2004 privind contenciosul administrativ: „Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.”;

• termenul de 3 ani, prevăzut de art.67 alin.5 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată şi cu modificările ulterioare: „Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor.”;

• termenul de 1 an, prevăzut de art.12 din Legea nr.11/1991, pentru combaterea concurenţei neloiale: „Dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să

292

cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.”;

• termenele de 6 luni şi 1 an prevăzute de art.41 alin.1 din O.G. nr.31/2002394 privind serviciile poştale, cu modificările ulterioare: „Termenul pentru introducerea cererii de chemare în judecată este de 6 luni pentru trimiterile poştale interne şi de un an pentru cele internaţionale”;

• termenul de 3 ani, prevăzut de art.28 alin.2 şi 3 din Legea nr.132/1997395 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, cu modificările ulterioare: „(2) Neprezentarea procesului-verbal de rechiziţie la li-chidare, în termen de 3 ani de la publicarea în Monitorul Oficial al României a datei începerii plăţii, are ca urmare pierderea dreptului la despăgubiri, pentru bunurile rechi-ziţionate. (3) Contestaţiile sau reclamaţiile făcute după acest termen se consideră prescrise”.

d) Termene speciale aplicabile unor acţiuni reale: • termenul de 1 an, prevăzut de art.498 Cod civil, în caz

de avulsiune; • termenul de 3 ani, prevăzut de art.520 alin.1 teza I Cod

procedură civilă, în sensul că orice cerere de evicţiune totală sau parţială privind imobilul adjudecat se prescrie în termenul prevăzut, de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară;

• termenul de 1 an, prevăzut de art.674 Cod procedură civilă, în cazul acţiunilor posesorii.

394 Publicată în M. Of. nr. 87 din 1 februarie 2002. 395 Publicată în M. Of. nr. 161 din 18 iulie 1997.

293

Capitolul IV ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI

EXTINCTIVE

Secţiunea I Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive

Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive este stabilită, pe de o parte, de Decretul nr.167/1958, iar pe de altă parte, de Codul civil. Astfel, în art.7 alin.1 din Decret se prevede: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”, iar art.1886 Cod civil prevede că „nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere”.

Ca regulă generală, prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune sau a dreptului de a cere executarea silită.

Secţiunea a II-a

Reguli speciale privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune

1. Ipoteza dreptului subiectiv pur şi simplu

Pentru dreptul subiectiv pur şi simplu, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data naşterii raportului juridic. În acest sens, art.7 alin.2 din Decretul nr.167/1958 prevede că „în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept”.

294

Cu alte cuvinte, data naşterii raportului juridic coincide cu data încheierii actului juridic, ceea ce se determină în funcţie de categoria de acte din care face parte actul juridic civil.

Textul de lege mai sus menţionat se referă, pe de o parte, la cazul obligaţiilor „care urmează să se execute la cererea cre-ditorului”, prin care înţelegem acele situaţii în care, deşi există un termen suspensiv ce afectează actul juridic, totuşi termenul este exclusiv în favoarea creditorului, deoarece acesta, având termenul de partea sa, poate cere imediat executarea obligaţiei către debitor.

Sfera de aplicare a art.7 alin.2 din Decretul nr.167/1958 mai cuprinde acele cazuri în care actul juridic este afectat de condiţie (pentru creditor şi debitor), dar aceasta este rezolutorie, iar nu suspensivă, deoarece, pendinte conditione, actul juridic se comportă ca şi cum ar fi pur şi simplu.

2. Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen

suspensiv sau de o condiţie suspensivă Această regulă priveşte ipoteza dreptului civil afectat de

modalităţi, în care modalitatea este termenul suspensiv ori condiţia suspensivă. În acest sens, art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958 prevede: „Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”. Această regulă este consacrată şi în Codul civil, respectiv în art.1885, alin.1, care prevede: „Prescripţia unei creanţe condiţionate sau unui termen nu poate începe decât în momentul când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”, iar în alin.2 din acelaşi articol se stabileşte: „Acţiunile reale ale creditorului sau proprietarului sunt, prin excepţie, supuse prescripţiei în folosul celui ce deţine lucrul, chiar şi mai înainte de realizarea condiţiilor sau de expirarea termenelor la care acele acţiuni pot fi subordonate”.

295

3. Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate

În această situaţie, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, sau de la expirarea termenului prevăzut de lege. Regula aceasta este consacrată atât în dispo-ziţiile art.8 din Decretul nr.167/1958396, cât şi în dispoziţiile art.12 din Legea nr.11/1991397 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările ulterioare.

O reglementare mai nuanţată a începutului prescripţiei, tot pentru încălcarea unui drept civil, dar prin act administrativ ilegal, se găseşte în Legea contenciosului administrativ nr.544/2004, care prevede în art.7: „1) Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există.

(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicţională, iar partea nu a optat pentru aceasta.

(3) Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim,

396 „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei. ”

397 „Dreptul la acţiune prevăzut de art.9 se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei”.

296

printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni pre-văzut la alin. (7).

(4) Plângerea prealabilă, formulată potrivit prevederilor alin. (1), se soluţionează în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. g).

(5) În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul pre-văzut la art. 4 alin. (2), nu este obligatorie procedura prealabilă.

(6) Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător.

(7) Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie.”

În art.19 alin.1 din aceeaşi lege se prevede: „Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.”

Din prezentarea textelor de lege menţionate rezultă că regula menţionată are un domeniu întins de aplicare, inclusiv în privinţa îmbogăţirii fără just temei. De asemenea, mai rezultă că momentele de la care prescripţia începe să curgă sunt alternative; ea începe fie din momentul cunoaşterii pagubei – momentul subiectiv – şi a celui ce a produs-o, fie din momentul – obiectiv – când persoana putea şi trebuia să cunoască acele împrejurări.

297

În doctrină, acestei reguli îi sunt asimilate şi alte domenii: cel bazat pe gestiunea de afaceri; acţiunea revocatorie (pauliană); acţiunea în restituire ca urmare a anulării unui act juridic civil executat, total ori parţial398.

4. Ipoteza acţiunii în declararea nulităţii

Prescripţia extinctivă a acţiunii în anulare începe să curgă

din momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă. Astfel, potrivit art.9 din Decretul nr.167/1958, „prescripţia

dreptului la acţiune începe să curgă de la data când aceasta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndrep-tăţit, reprezentantul său legal, sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”.

Rezultă că, în situaţia în care cauza de anulare este violenţa, singurul moment de începere a prescripţiei este data încetării violenţei.

Dacă anulabilitatea se datorează altor cauze, momentele când prescripţia poate începe să curgă sunt două (alternative): momentul subiectiv al cunoaşterii cauzei de anulare şi momentul obiectiv al expirării celor 18 luni de la încheierea actului. Aceste 18 luni au funcţia de a marca momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripţia.

S-a arătat că regula prevăzută de art.9 din Decretul nr.167/1958 nu se aplică în următoarele două situaţii: în cazul cererii de anulare a căsătoriei pentru eroare sau viclenie (art.21 Codul Familiei – anularea căsătoriei pentru eroare, viclenie sau violenţă, poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost

398 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999, p.261.

298

viciat, în termen de 6 luni „de la încetarea violenţei sau de la descoperirea erorii sau vicleniei”); în cazul cererii de anulare a unui legat, când, în principiu, prescripţia începe să curgă de la data deschiderii succesiunii399.

5. Ipoteza răspunderii

pentru viciile unui lucru, unei lucrări sau construcţii

În cazul acestei reguli, prescripţia extinctivă începe să

curgă de la data descoperirii viciilor, dar cel mai târziu de la împlinirea termenului de garanţie pentru aceste vicii.

Potrivit art.11 din Decretul nr.167/1958, „prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse la un lucru transmis sau ale unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării. Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare. Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanţie legale sau convenţionale”.

Din textul de lege mai sus menţionat şi din prezentarea regulii, rezultă următoarele:

• regula priveşte viciile lucrului, lucrării sau construcţiei, adică acele lipsuri ori defecte de calitate de natură să împiedice întrebuinţarea lucrului, construcţiei sau lu-crării conform destinaţiei lor, ori să micşoreze folosinţa acestora într-o măsură apreciabilă – art.1352 Cod civil;

399 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.377/1972 şi

Decizia nr.1588/1972, în Culegere de decizii 1972, p.161 şi 167. A se vedea Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive, în „Studii şi cercetări juridice”, nr.4/1985, p.228; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă în Dreptul civil român. Curs selectiv pentru licenţă, 1996, p.107.

299

• dispoziţia legală citată distinge între prescripţia pentru viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate şi prescripţia pentru viciile construcţiei;

• viciile ascunse ale lucrului sau lucrării care, la predare, recepţie, nu pot fi descoperite, spre deosebire de viciile aparente, care pot fi observate fără nicio dificultate la predare sau recepţie. Această soluţie legislativă este normală, de vreme ce în dreptul nostru, în principiu, nu este admisă răspunderea pentru viciile aparente – art.1353 Cod civil.

De menţionat este faptul că termenele de 1 an şi 3 ani prevăzute la art.11 din Decretul nr.167/1958 nu sunt termene de prescripţie, ci termene de garanţie, stabilite de lege pentru ipoteza în care nu există alte termene legale sau convenţionale de garanţie. În atare situaţie, prescripţia începe să curgă de la data împlinirii termenelor de 1 an sau, după caz, de 3 ani.

6. Alte reguli speciale

Regula specială prevăzută de art.23 din Decretul nr.167/1958 Prescripţia dreptului la acţiune privitoare la sume de bani

consemnate sau depuse la instituţiile de bancă, credit şi economie, pe seama statului, ori organizaţiilor de stat, începe să curgă de la data consemnării ori depunerii. Prescripţia începe să curgă de la data când se poate cere restituirea pe baza actului organului de stat atunci când eliberarea sumelor consemnate sau depuse este condiţionată de un act al organului judecătoresc sau al altui organ de stat.

Regula prevăzută de art.24 din Decretul nr.167/1958 Prescripţia dreptului la acţiune privitoare la sumele de bani

încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole ce nu au mai avut loc începe să curgă de la data când urma să aibă loc spectacolul.

300

Prescripţia dreptului de opţiune succesorală Conform art.700 Cod civil, momentul curgerii termenului

de prescripţie de 6 luni privind dreptul la opţiune succesorală este data deschiderii succesiunii (data morţii).

Prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii Conform art.55 din Codul Familiei, termenul de 6 luni

începe să curgă de la data când soţul mamei a cunoscut naşterea copilului. Dacă tatăl a fost pus sub interdicţie înainte de împlinirea termenului, va începe să curgă un nou termen, pentru tutore, de la data la care acesta a cunoscut naşterea copilului şi, în cazul reintroducerii acţiunii de către tutore, tatăl va beneficia de un nou termen de 6 luni de la data când interdicţia a fost ridicată.

Prescripţia acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei

În Codul Familiei sunt prevăzute mai multe ipoteze. În general, termenul de 1 an curge de la naşterea copilului – art.60 Codul Familiei.

În cazul prevăzut de art.54 alin.1 Codul Familiei – printr-o hotărâre judecătorească, un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie, termenul de 1 an va curge de la data la care acea hotărâre a rămas definitivă. De asemenea, dacă pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului sau în cazul când a purtat întreţinerea copilului, termenul de 1 an curge, după caz, de la încetarea convieţuirii sau de la încetarea întreţinerii.

Prescripţia acţiunii posesorii, prevăzută de art.674 alin.1 Cod procedură civilă, începe să curgă de la data primului act de tulburare a posesiei, iar nu de la ultimul act de acest fel.

301

Capitolul V SUSPENDAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I Noţiunea şi cauzele suspendării

1. Noţiune

Suspendarea cursului prescripţiei extinctive poate fi definită ca acea modificare a cursului acestei prescripţii, modificare care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie pe timpul cât durează situaţiile limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune.

Suspendarea prescripţiei se justifică prin următoarele con-siderente:

• pentru ca instituţia prescripţiei extinctive să-şi atingă scopul prin realizarea efectului său extinctiv, trebuie ca titularul dreptului la acţiune să aibă nu numai voinţa, ci şi posibilitatea reală de a se adresa organului de jurisdicţie competent pentru protecţia dreptului său;

• pe timpul curgerii termenului de prescripţie pot să apară anumite cauze care să-l pună pe titularul dreptului la acţiune în imposibilitate materială, morală ori juridică de a acţiona. În atare situaţii, suspendarea prescripţiei extinctive se justifică.

2. Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive

Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere juridice: sunt legale, deoarece sunt stabilite prin lege; sunt limitative, adică sunt de strictă

302

interpretare şi aplicare, nefiind susceptibile de aplicare prin analogie; produc efecte de drept, organul de jurisdicţie având rolul doar de a constata producerea lor.

Potrivit art.13 din Decretul nr.167/1958, „prescripţia se suspendă:

- cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;

- pe timp cât creditorul sau debitorul face parte din Forţele Armate ale ţării, iar acestea sunt pe picior de război;

- până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotiţi de la înregistrarea reclamaţiei”.

În art.14 din acelaşi act normativ se prezintă următoarele cauze de suspendare:

- „între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi cel pe care îl reprezintă, precum între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge, cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate;

- prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele;

- prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei”. După cum se poate observa, legiuitorul foloseşte, în art.13

din Decret, expresia „forţă majoră”. Forţa majoră este definită de doctrină şi jurisprudenţă ca

fiind un eveniment imprevizibil şi insurmontabil, iar unii autori400

400 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p.208-213.

303

adaugă şi caracterul exteriorităţii. De exemplu, cutremurul, inundaţia etc.

Organul de jurisdicţie este chemat să aprecieze dacă situaţia invocată de titularul dreptului subiectiv constituie sau nu o împrejurare care să împiedice, în sens absolut, exercitarea dreptului la acţiune.

Textul citat face vorbire şi de „aflarea în rândul forţelor armate ale României”. În atare situaţie se pune condiţia nu numai de a fi în forţele armate ale României, ci şi ca aceste forţe să se afle pe picior de război. Într-o asemenea situaţie trebuie să fie creditorul sau debitorul ori şi unul şi celălalt în acelaşi timp. Nu se va suspenda, astfel, prescripţia în cazul în care debitorul sau creditorul satisface serviciul militar ori este concentrat pe timpul cât forţele armate nu se află în stare de război.

În privinţa „reclamaţiei administrative”, reţinem că este necesar ca reclamaţia administrativă să fie prealabilă şi să aibă ca obiect „despăgubiri ori restituiri” în temeiul unui contract de transport sau de prestare de servicii de poştă şi telecomunicaţii şi să nu treacă mai mult de 3 luni de la înregistrarea reclamaţiei.

Dacă petiţionarul primeşte un răspuns care nu-i convine, înainte de împlinirea celor trei luni, prescripţia este suspendată numai până la primirea acelui răspuns nefavorabil; dacă nu primeşte răspuns în intervalul de trei luni de la înregistrare, suspendarea încetează la împlinirea celor 3 luni.

Se admite că, pentru identitate de raţiune, art.14 alin.1 din Legea nr. 554/2004 se aplică în mod corespunzător şi acţiunii în contencios administrativ, în condiţiile art.7, cu deosebirea că suspendarea operează până la pronunţarea unei hotărâri de către instanţa de fond.

În ce priveşte suspendarea cursului prescripţiei extinctive între ocrotitor şi ocrotit cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate, ea se aplică raporturilor dintre părinte, tutore ori curator, pe de o parte, şi cel ale cărui bunuri sunt administrate de ocrotitorul legal. Textul de lege citat stabileşte că suspendarea

304

durează până la darea şi aprobarea socotelilor, operaţie juridică pe care o realizează autoritatea tutelară. Această măsură se justifică prin necesitatea ocrotirii celor aflaţi sub protecţia altor persoane, prin contrarietate de interese dintre ei şi unele considerente care se opun acţionării celor ocrotiţi de către cei care trebuie să-i ocrotească401.

Din formularea art.14 alin.2 din Decretul nr.167/1958 rezultă că suspendarea priveşte pe minorul sub 14 ani, interzisul judecătoresc şi pe minorul între 14-18 ani. Această suspendare a prescripţiei operează pe durata lipsei reprezentantului ori ocrotitorului legal, după caz.

Prescripţia este suspendată şi între soţi, pe tot timpul căsătoriei. Este irelevant dacă soţii sunt sau nu despărţiţi în fapt, deoarece textul nu distinge.

Secţiunea a II-a Efectele suspendării prescripţiei

1. Efectele generale ale suspendării

Potrivit dispoziţiilor legale în materie402, efectele suspen-dării prescripţiei extinctive trebuie privite sub trei aspecte: efectul anterior apariţiei cauzei de suspendare; efectul pe durata cauzei de suspendare; efectul ulterior încetării cauzei de suspendare.

• Pentru perioada anterioară cauzei de suspendare, cauza nu produce nici un efect, deoarece timpul care s-a scurs între începutul prescripţiei extinctive şi data la care intervine cauza de suspendare intră în calculul termenului de prescripţie.

401 P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în Dreptul civil,

Editura All, Bucureşti, 1994, p. 185. 402 Art.15 alin.1 din Decretul nr.167/1958: „După încetarea

suspendării, prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul scurs de suspendare”.

305

• Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii prescripţiei. Cu alte cuvinte, durata cauzei de suspendare, care poate cuprinde orice interval de timp, nu intră în calculul termenului de prescripţie.

• Ulterior încetării cauzei de suspendare, efectul suspendării constă în reluarea cursului prescripţiei. Aşa cum prevede art.15 alin.1 din Decretul nr.167/1958, „după încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul”.

2. Efectul special al suspendării

Efectul special al suspendării este reglementat de art.15 alin.2 din Decretul nr.167/1958 astfel: „Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de 1 lună de la suspendare”.

Acest efect special nu se produce întotdeauna – ca în cazul efectelor generale –, ci numai în anumite cazuri:

• în cazul în care până la împlinirea termenului de prescripţie au mai rămas 6 luni, dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mare de 6 luni;

• în cazul în care până la împlinirea termenului de prescripţie a mai rămas mai puţin de 1 lună, dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni.

În consecinţă, efectul special al suspendării cursului prescripţiei extinctive constă, în esenţă, în prorogarea mo-mentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă în aşa fel încât între momentul încetării cauzei de suspendare şi momentul împlinirii termenului de prescripţie să se asigure 6 luni ori o lună, după cum termenul de prescripţie aplicabil este mai mare ori mai mic de 6 luni.

Efectele suspendării prescripţiei extinctive se produc de drept.

306

Capitolul VI ÎNTRERUPEREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I Noţiunea şi cauzele întreruperii prescripţiei

1. Noţiune

Întreruperea prescripţiei extinctive constă în înlăturarea prescripţiei, scursă înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.

Întreruperea cursului prescripţiei extinctive se justifică pornind de la următoarele premise: pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului privind temeinicia pretenţiei sale, dedusă din starea sa de pasivitate în tot timpul curgerii termenului de prescripţie, iar pe de altă parte, considerarea stării de fapt ca fiind conformă cu starea de drept.

2. Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive

Potrivit art.16 din Decretul nr.167/1958, „prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent; c) printr-un act începător de executare.

Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea”.

307

Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, pentru a produce efecte întreruptive, trebuie să fie neîndoielnică, indiferent că ar fi vorba de o recunoaştere expresă ori tacită, ca, de exemplu, debitorul solicită creditorului un termen pentru plata creanţei403.

Cererea de chemare în judecată întrerupe cursul prescripţiei extinctive dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: cererea să fie efectivă, formulată cu scopul de a fi admisă; cererea să fie admisă printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă (retragerea ori anularea acţiunii dovedeşte neîndeplinirea acestei cerinţe).

Efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată se produce şi atunci când ea a fost adresată unui organ de jurisdicţie necompetent. Pe cale de consecinţă, în practică s-a decis că declinarea de competenţă nu afectează întreruperea cursului prescripţiei extinctive, care este rezultatul ieşirii din pasivitate a titularului dreptului la acţiune.

Dacă cererea nu ajunge să fie judecată, sau dacă ea este respinsă, atunci se consideră că prescripţia nu a fost niciun moment întreruptă şi ea îşi urmează cursul ca şi cum cererea nu ar fi fost introdusă, iar efectul încetării provizorii a cursului prescripţiei este înlăturat.

A treia cauză de întrerupere este un act începător de executare, cum sunt poprirea pe baza unui titlu executor, sechestrul aplicat asupra bunurilor mişcătoare ce se află în posesia datornicului, comandamentul trimis datornicului în cazul urmăririi silite a bunurilor nemişcătoare, sechestrul aplicat în condiţiile legislaţiei speciale etc.

Secţiunea a II-a

Efectele întreruperii prescripţiei extinctive Efectele întreruperii prescripţiei extinctive sunt regle-

mentate în art.17 din Decretul nr.167/1958: „Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi împrejurarea care a

403 G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.297.

308

întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitraj sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă...” .

Efectele întreruperii cursului prescripţiei extinctive sunt: • perioada anterioară datei apariţiei cauzei de întrerupere

se şterge, considerându-se că nu a existat, şi nu se include în termenul de prescripţie;

• ulterior întreruperii, o dată cu încetarea cauzei de între-rupere, începe să curgă o nouă prescripţie.

309

Capitolul VII REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPŢIE

Secţiunea I Noţiunea repunerii în termen

1. Noţiune şi reglementare

Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiune în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată, deşi aceasta a fost introdusă după împli-nirea termenului de prescripţie404.

Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este reglementată în art.19 din Decretul nr.167/1958, potrivit căruia „instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită. Cererea cu repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”.

404 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1999, p.276; E. Lupan, Introducere în Dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.366; I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p.281; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.299.

310

În actuala legislaţie există o reglementare specială refe-ritoare la repunerea în termen, cuprinsă în art.13 alin.2 din Legea nr.18/1991, republicată şi cu modificările ulterioare: „Moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei”, iar art.5 alin.4 din Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în pro-prietatea statului405, prevede că „moştenitorii, în sensul prezentei legi, sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data depunerii cererii prevăzute de art.14”, pentru restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, acordarea de despăgubiri.

Potrivit art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicată, „succesibilii care după data de 6.03.1945 nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru toate bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi”.

Dispoziţiile art.19 din Decretul nr.167/1958 reprezintă regula în materia repunerii în termenul de prescripţie, pe când art.13 alin.2 din Legea nr.18/1991, republicată şi cu modificările ulterioare, art.5 alin.4 din Legea nr.112/1995 şi art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, constituie excepţia.

Din definiţia repunerii în termenul de prescripţie, mai sus enunţată, rezultă următoarele ei caracteristici:

• repunerea în termenul de prescripţie este o favoare recunoscută de lege titularilor drepturilor subiective civile supuse acţiunii prescripţiei extinctive;

405 Publicată în M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 1995.

311

• repunerea în termenul de prescripţie este recunoscută numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cauzele repunerii în termen fiind enumerate limitativ;

• titularii drepturilor subiective – în temeiul repunerii în termen – sunt în măsură să le valorifice într-un cadru judiciar sau extrajudiciar –, deşi termenul de prescripţie s-ar fi împlinit, ceea ce înseamnă că efectul prescripţiei extinctive este anihilat în atare situaţii.

În problema justificării repunerii în termenul de pres-cripţie, în perspectiva doctrinei anterioare anului 1990, părerile exprimate sunt favorabile ideii admisibilităţii acestei instituţii juridice noi, rezultate din preocuparea constantă a legiuitorului de a împiedica producerea efectelor prescripţiei extinctive ori de câte ori producerea acestor efecte nu s-ar justifica, din pricina unor cauze obiective .

Punctele de vedere exprimate cu privire la justificarea repunerii în termenul de prescripţie sunt următoarele:

Unii autori susţin că repunerea în termen, ca şi sus-pendarea şi întreruperea, demonstrează preocuparea legiuitorului de a conferi prescripţiei un caracter real, în sensul de a nu se produce efectul sancţionator ori de câte ori titularul dreptului la acţiune nu este în culpă. În cazul repunerii în termen, împiedicarea efectului extinctiv al prescripţiei se justifică prin existenţa cauzelor temeinice care l-au împiedicat pe titularul dreptului la acţiune să formuleze cererea de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripţie406.

Alţi autori consideră că, în cazul repunerii în termen, legiuitorul a socotit că, şi în ipoteza în care termenul de prescripţie s-a împlinit, titularul dreptului poate fi totuşi ocrotit dacă a pierdut termenul din anumite motive considerate a-l fi

406 Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, Universitatea din

Bucureşti, 1987, p.345.

312

împiedicat să-şi exercite dreptul la acţiune în cadrul acelui termen407.

Există şi opinia că neexecutarea dreptului la acţiune, în sens material, în termenul prevăzut de lege, este sancţionată – cum precizează art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 – cu stingerea sau pierderea dreptului la acţiune. Aceasta, între altele, şi în consi-derarea unei conduite culpabile din partea titularului dreptului subiectiv. Atunci când titularul dreptului a depus toate diligenţele ce stăteau în puterea sa pentru a-şi valorifica dreptul, sancţionarea lui, fără a avea vreo vină, ar fi ilegală şi noneducativă408.

În condiţiile trecerii la economia de piaţă – în justificarea actuală a repunerii în termenul de prescripţie – se poate pune problema admisibilităţii, de principiu, a repunerii în termenul de prescripţie, dată fiind sorgintea ei „socialistă”409.

Se consideră – opinie la care ne raliem – că atât în prezent, cât şi în viitor, „repunerea în termen trebuie păstrată, date fiind efectele sale benefice pentru titularii de drepturi subiective civile. Această instituţie poate fi socotită un mijloc de ar-monizare a interesului general cu cel particular, idee care, după cum este ştiut, este un principiu fundamental al dreptului civil român”410.

407 P. M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.345.

408 I. Deleanu, (I), Repunerea în termen, în condiţiile art.19 din Decretul nr.167/1958, în „Revista Română de Drept”, nr.9-12/1989, p.33.

409 M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă, în cadrul unei viitoare reglementări legale, în „Studii şi cercetări juridice” nr.1/1956, p.292-293; E. Roman, Prescripţia extinctivă, în Tr. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.486.

410 Gh. Beleiu, op. cit., p.264; I. Dogaru, op. cit., p.281-282; M. Nicolae, Repunerea în termenul de prescripţie, în „Dreptul”, nr.11/1999, p.49.

313

De asemenea, se mai arată că o dovadă a compatibilităţii repunerii în termen cu principiile economiei de piaţă şi ale privatizării o constituie şi consacrarea celor două cazuri speciale de repunere – de drept – în termenul de prescripţie de către art.13 alin.2 din Legea nr.18/1991, republicată şi cu modificările ulterioare, şi art.5 alin.4 din Legea nr.112/1995. Ţinând seama de finalitatea prescripţiei extinctive – sancţionarea conduitei culpabile, constând în inactivitate a titularului dreptului –, „repu-nerea în termen permite înlăturarea contradicţiei ce ar apare între ceea ce legea a prezumat prin instituirea prescripţiei extinctive şi ceea ce prezintă realitatea”411.

Secţiunea a II-a Domeniul, termenul şi efectul repunerii

în termenul de prescripţie

1. Domeniul repunerii în termen

Spre deosebire de art.13, art.14 şi art.16 din Decretul nr.167/1958, care enumeră, limitativ, cauzele de suspendare şi de întrerupere, art.19 alin.2 din Decretul nr.167/1958 nu face o enumerare limitativă şi nici măcar exemplificativă a „cauzelor de repunere în termen”, ci doar precizează în mod generic că este vorba de cauze temeinic justificate, acestea fiind lăsate la libera apreciere a organului de jurisdicţie căruia i se solicită sau care dispune din oficiu repunerea în termen.

În doctrină, deşi au existat opinii în sensul că repunerea în termen ar trebui admisă „şi în cazul când s-ar constata existenţa unei culpe de o gravitate cu totul redusă”, sau că prin „cauze temeinic justificate” ar trebui să se înţeleagă „evenimente care, fără să aibă gravitatea forţei majore şi fără să excludă orice

411 G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Editura All Beck,

Bucureşti, 1999, p.299.

314

culpă din partea titularului dreptului, l-au împiedicat pe acesta, în mod efectiv, să-şi exercite dreptul la acţiune în temeiul legal”412, opinia majoritară este alta.

Conform acestei opinii413, prin „cauze temeinic justificate” trebuie să se înţeleagă acele împrejurări cu caracter obiectiv care, fără a avea gravitatea forţei majore – determinând suspendarea –, sunt exclusive de culpă. Asemenea împrejurări se caracterizează prin aceea că sunt piedici relative, iar nu absolute, în sensul că „au acest caracter pentru reclamant şi pentru cei care se află în condiţii asemănătoare, dar nu necesarmente, pentru orice om diligent...”414, cu menţiunea că neexercitarea în termen a actului, din cauza unei asemenea împrejurări, nu trebuie, în nici un caz, să fie „imputată unei culpe” a titularului acelei acţiuni415.

Într-o altă formulare, mai explicită, domeniul repunerii în termen a fost conturat astfel: „Repunerea în termen este o noţiune care exclude forţa majoră şi culpa. Domeniul ei începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră”416.

Aşadar, ori de câte ori titularul dreptului material la acţiune este împiedicat din motive obiective, neimputabile acestuia, să facă acte de întrerupere, la cerere sau din oficiu, organul jurisdicţional poate dispune repunerea lui în termen, chiar dacă

412 Gh.Fekete, Suspendarea, întreruperea prescripţiei extinctive şi repunerea în termen, în „Legalitatea populară”, nr.6/1961, p.18-19.

413 M. Eliescu, op. cit., p.292-294; M. Nicolae, op. cit., p.53; A. Hilsennod, Despre noua reglementare a prescripţiei extinctive, în „Legalitatea populară”, nr.8/1958, p.87-88; D.Pasalega, Prescripţia extinctivă, în „Justiţia nouă”, nr.2/1960, p.299; A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.185-186; E. Roman, op. cit., p.478-479; I. Deleanu, op. cit., p.33-35; E. Lupan, Drept civil. Partea generală, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1997, p.310; G. Boroi, op. cit., p.300.

414 M. Eliescu, op. cit., p.293. 415 Ibidem. 416 A. Ionaşcu, op. cit., p.185-186.

315

cererea de chemare în judecată a fost formulată cu depăşirea termenului de prescripţie.

În jurisprudenţă au fost considerate drept cauze care ar justifica repunerea în termenul de prescripţie extinctivă:

• existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au împiedicat să afle despre deschi-derea unei moşteniri la care era chemat417;

• cunoaşterea de către părţi a unor fapte stabilite de către organul de cercetare penală numai după împlinirea termenului de prescripţie418;

• spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în numele căruia urma să fie introdusă acţiunea în stabilirea paternităţii419;

• neacceptarea succesiunii de minor din cauza părăsirii lui de către reprezentantul legal (mama copilului)420 etc.

În schimb, au fost apreciate drept cauze care nu justifică repunerea în termen:

• necunoaşterea legii sau eroarea de drept421; • depăşirea culpabilă a termenului de acceptare a moş-

tenirii: a) aflarea succesibilului, la data decesului, într-o altă localitate (pe un şantier)422; b) ruperea legăturilor

417 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.590/1986, în

Culegere de decizii 1986, p.82. 418 Primul Arbitru de Stat, Decizia nr.2436/1977, în „Revista

Română de Drept”, nr.12/1977, p.63-64; idem, Decizia nr.732/1979, în „Revista Română de Drept”, nr.9/1979, p.74.

419 Tribunalul Jud. Covasna, Decizia civilă nr.53/1977, în „Revista Română de Drept”, nr.10/1978, p.55-56.

420 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.590/1986, în Culegere de decizii 1986, p.82.

421 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.1465/1968, în Culegere de decizii 1968, p.164.

422 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.213/1987, în „Revista Română de Drept”, nr.11/1987, p.74-75.

316

cu defunctul şi domicilierea în altă localitate a succe-sibilului423;

• luarea la cunoştinţă de către soţul mamei a faptului că nu este tatăl copilului născut din căsătorie doar dintr-o scrisoare anonimă424 sau simpla recunoaştere de către mamă că soţul său nu este tatăl copilului425;

• absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau a juristului acestuia426;

• boala jurisconsultului persoanei juridice427. În sistemul legilor nr.18/1991 şi nr.112/1995 este vorba de

o repunere de drept în termenul de acceptare a moştenirii – art.700 alin.1 Cod civil –, care a operat în favoarea moş-tenitorilor foştilor proprietari ai terenurilor intrate prin orice mijloace în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producţie sau imobilelor cu destinaţie de locuinţă trecute în proprietatea statului, moştenitori care din diferite motive nu au acceptat succesiunile deschise la data morţii autorului lor428.

423 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.1413/1973, în

„Revista Română de Drept”, nr.12/1973, p.156. 424 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.1955/1987, în

Culegere de decizii 1987, p.144. 425 Tribunalul Jud. Sibiu, Decizia civilă nr.279/1988, în

„Dreptul”, nr.8/1990, p.57-58. 426 Primul Arbitru de Stat, Decizia nr.801/1959, în „Arbitrajul de

Stat”, nr.4/1959, p.61. 427 Primul Arbitru de Stat, Decizia nr.732/1979, în „Revista

Română de Drept”, nr.9/1979, p.74. 428 În acest sens a se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român.

Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1999, p.278-279; G. Boroi, op. cit., p.300-301; V. Pătulea, Dreptul de reprezentare succesorală în condiţiile prevederilor art.12 alin.2 din Legea nr.18/1991, în ,,Dreptul”, nr.10-11/1991, p.99; F. I. Ciobanu, Probleme în legătură cu partajul succesoral în lumina

317

Această repunere de drept în termenul de prescripţie a fost însă urmată de instituirea unui termen special de 30 de zile, respectiv, de 6 luni în care poate fi formulată cererea de atribuire în proprietate a terenului sau apartamentului, ori de plată a despăgubirilor, în condiţiile legilor menţionate.

prevederilor art.12 din Legea nr.18/1991, în „Dreptul”, nr.9/1993, p.58; M. Georgescu, Al. Oproiu, Restabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în condiţiile diferite ale acceptării sau renunţării la succesiune ori neexercitării drepturilor succesorale, în „Dreptul”, nr.4/1994, p.67-68; A. Sitaru, Notă (critică) la Sentinţa civilă din 27 decembrie 1993 a Judecătoriei Strehaia, în „Dreptul”, nr.12/1994, p.52; E. Safta-Romano, Dreptul, de moştenire, vol. I, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p.35; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex Bucureşti, 1996, p.216-217.

Pentru opinia contrară, a se vedea: P. Perju, Discuţii în legătură cu unele soluţii privind drepturile reale principale pronunţate de instanţele judecătoreşti din Jud. Suceava, în lumina Legii nr.18/1991, în „Dreptul”, nr.5/1992, p.27; C. Turianu, Nota II (aprobativă) la Sentinţa civilă din 27 decembrie a Judecătoriei Strehaia, cit., supra, p.53-54; M. L. Belu-Magdo, Unele probleme în legătură cu inter-pretarea şi aplicarea prevederilor art.12 din Legea nr.18/1991 şi art.13 din Regulamentul aprobat prin HG nr.730/1993, în „Dreptul”, nr.7/1995, p.35-36; I. Romaşan, Dreptul civil. Drepturile reale, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996, p.103-104; M. Nicolae, Reconstituirea actuală a dreptului de proprietate asupra unor categorii de terenuri în temeiul Legii nr.18/1991, modificată şi republicată, în „Dreptul”, nr.5/1998, p.23-24; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p.438-439; C.S.J. Decizia nr.494/ 1994, în „Buletinul Jurisprudenţei” 1994, p.23 şi în „Dreptul”, nr.12/1994, p.67. În această opinie se susţine că renunţătorii nu pot beneficia de prevederile art.13 alin.2 din Legea nr.18/1991, deoarece prin efectul renunţării – art.696 Cod civil – au devenit străini de moştenire, iar opţiunea succesorală este, în prin-cipiu, indivizibilă.

318

2. Termenul de repunere în termenul de prescripţie Potrivit art.19 alin.2 din Decretul nr.167/1958, „cererea de

repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”.

Din textul de lege menţionat se reţin două aspecte ale termenului în care poate fi cerută repunerea în termenul de prescripţie: durata lui, care este de o lună; începutul acestui termen, respectiv data încetării cauzei, care justifică depăşirea termenului de prescripţie.

În mod temeinic s-a precizat, în doctrină429, că termenul de o lună priveşte atât cererea de repunere în termen formulată de titularul dreptului material la acţiune, cât şi acordarea din oficiu a repunerii în termen de către organul jurisdicţional.

Natura juridică a termenului de o lună pentru repunerea în termen este controversată în doctrină. Astfel, într-o opinie, acest termen este socotit un termen procesual de decădere430.

Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, se apreciază, dimpotrivă, că termenul de o lună pentru repunerea în termen trebuie calificat ca termen de prescripţie extinctivă431. Potrivit acestei din urmă opinii, s-a subliniat că termenul de o lună pentru a cere repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a cere şi

429 A. Ionaşcu, op. cit., p.188; E. Roman, op. cit., p.489;

Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, Universitatea Bucureşti, 1987, p.267; G. Boroi, op. cit., p.301; E. Lupan, op. cit., p.308.

430 V.M. Ciobanu, Notă (II) la Decizia nr.93/E/1985 a Tribunalului Jud. Iaşi, în „Revista Română de Drept”, nr.8/1986, p.50-54; T. R. Popescu, Drept civil, I, Introducere generală, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, p.271.

431 A se vedea I. Deleanu (I), Gh. Beleiu (II), Repunerea în termen în condiţiile art.19 din Decretul nr.167/1958, în „Revista Română de Drept”, nr.9-12/1989, p.35-44.

319

obţine executarea silită aparţine dreptului procesual civil432. Mai concret, aşa cum alin.1 art.19 Decretul nr.167/1958 stabileşte:

• repunerea în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în sens material;

• repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.

Pentru identitate de raţiune, şi alin.2 al aceluiaşi articol stabileşte:

• termenul de o lună pentru a cere repunerea în termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, care aparţine dreptului civil;

• termenul de o lună pentru a cere repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită care aparţine dreptului procesual civil433.

Termenul de o lună pentru repunerea în termenul de prescripţie, fiind un termen de prescripţie extinctivă, este supus regulilor privind începutul, suspendarea, întreruperea şi repunerea în termenul de prescripţie cuprinse în Decretul nr.167/1958434.

3. Efectul repunerii în termenul de prescripţie

În contextul Decretului nr.167/1958, efectul repunerii în termen constă, în esenţă, în socotirea prescripţiei ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie a expirat, ceea ce echivalează practic cu anihilarea efectului extinctiv al prescripţiei. Acest efect permite organului de jurisdicţie să treacă la judecata în fond a cauzei, nerespingându-se acţiunea ca prescrisă – art.19 alin.1 din Decretul nr.167/1958.

432 I. Deleanu (I), Gh. Beleiu (II), Repunerea în termen în

condiţiile art.19 din Decretul nr.167/1958 în „Revista Română de Drept”, nr.9-12/1989, p.32-43.

433 Ibidem. 434 Gh. Beleiu, op. cit., p.43-44.

320

În condiţiile art.13 alin.2 din Legea nr.18/1991 şi art.5 alin.4 din Legea nr.112/1995, efectul repunerii în termen a constat în îndrituirea moştenitorului de a solicita „reconstituirea” dreptului de proprietate asupra pământului sau restituirea în natură a apartamentului ori acordarea de despăgubiri.

În materie succesorală, prin efectul repunerii în termenul de acceptare a moştenirii, instanţa judecătorească poate prelungi termenul de opţiune succesorală cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârşit împiedicarea, adică de la încetarea cauzei care a oprit pe succesibil să-şi exercite dreptul de moştenire – art.700 alin. 2 Cod civil435.

Cu privire la modul de operare, repunerea în termen, reglementată de art.19 din Decretul nr.167/1958, are caracter judiciar, deoarece presupune darea unei hotărâri de către organul de jurisdicţie competent, care trebuie să fie motivată pentru ca instanţa de control judiciar să poată verifica temeinicia ei. Cererea de repunere în termen poate fi făcută fie împreună cu cererea de chemare în judecată, fie separat, în cadrul procesului pendinte, în cursul judecăţii de primă instanţă, în apel ori chiar în recurs.

În conformitate cu prevederile art.13 alin.2 din Legea nr.18/1991, art.5 alin.4 din Legea nr.112/1995, precum şi ale Legii nr.10/2001, efectul repunerii în termen constă în îndrituirea moş-tenitorului de a solicita, în condiţiile acestor legi, reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului care a aparţinut autorului său, restituirea în natură a apartamentelor, restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, acordarea de despăgubiri la care ar fi avut dreptul autorul său.

Repunerea în termen reglementată de aceste legi operează de drept, adică direct în puterea legii (ope legis), nefiind nevoie de intervenţia vreunui organ de jurisdicţie în acest scop.

435 M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în

Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p.111-112; Fr. Deak, op. cit., p.453.

321

Capitolul VIII ÎMPLINIREA (CALCULUL)

PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

1. Noţiune

Prin împlinirea prescripţiei extinctive înţelegem determi-narea momentului în care expiră termenul de prescripţie. Această determinare implică un anumit calcul, care presupune cunoaşterea următoarelor elemente: termenul de prescripţie aplicabil în cazul dat; întreruperea acestui termen, dacă a intervenit vreo cauză de suspendare sau întrerupere a prescripţiei; regulile de calcul al termenului prescripţiei.

Reglementările de calcul al termenului prescripţiei sunt stabilite după cum urmează:

• Decretul nr.167/1958 stabileşte numai regulile privind începutul termenului de prescripţie.

• Codul civil conţine şi el o reglementare fragmentară a regulilor de calcul.

• Codul de procedură civilă se aplică în completarea dispoziţiilor din cele două acte normative de mai sus.

2. Conţinutul regulilor de calcul

al termenelor de prescripţie

Termenul de prescripţie, stabilit pe ani şi pe luni, se calculează potrivit art.101 alin.3 şi 4 din Codul de procedură civilă; el se va împlini în ziua corespunzătoare din ultimul an, ori din ultima lună.

Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare (cazul lunii februarie), termenul se consideră împlinit în ultima zi a acestei

322

luni. De exemplu, termenul general de prescripţie de 3 ani, început să curgă la 21 aprilie 1991, se va împlini la 21 aprilie 1994; ori termenul special de 6 luni, care a început să curgă la 3 mai 1992, se va împlini la 3 noiembrie 1992.

Referitor la calcularea termenelor de prescripţie extinctivă stabilite pe zile, este de reţinut că, potrivit art.1887 Cod civil, „termenul de prescripţie se calculează pe zile şi nu pe ore”. Pe cale de consecinţă, „ziua în cursul căreia prescripţia începe, intră în acel calcul”.

Potrivit art.1889, „prescripţia nu se socoteşte decât după împlinirea celei după urmă zile a termenului defipt prin lege”. Acest sistem se numeşte intermediar, deoarece nu se ia în calcul prima zi în care prescripţia extinctivă începe să curgă, însă se socoteşte ziua în care prescripţia urmează să se îndeplinească.

În cazul termenelor stabilite pe săptămâni, termenul de prescripţie se socoteşte împlinit în ziua corespunzătoare din ultima săptămână.

În cazul termenelor stabilite pe jumătate de lună, mijlocul lunii se socoteşte a 15-a zi, indiferent de numărul zilelor din luna respectivă.

323

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III, Bucureşti, 1926.

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Şansa, Bucureşti, 1999.

Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, Universitatea din Bucureşti, 1987.

G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a, Editura All-Beck, Bucureşti, 1999.

O. Calmuschi, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989.

M. B. Cantacuzino, Elemente de drept civil, Editura All Educational, 1998.

O. Căpăţână, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989.

St. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All, Bucureşti, 1995.

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996.

V. M. Ciobanu, Drept procesual civil, vol. I, Editura Servo-Sat, Arad, 1998.

D. Chirică, Drept civil. Contractele speciale, Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1994.

324

D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1969.

P.M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994.

P.M. Cosmovici (coordonator), Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1989.

Fr. Deak, Moştenirea legală, Universitatea Bucureşti, 1991.

Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil, Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1983.

Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996.

Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999.

I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.

I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1999.

V. Economu, Tratat de drept civil, 1967.

M. Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.

M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei, Bucureşti, 1966.

M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972

Yolanda Eminescu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967.

325

Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I, Creaţii noi, Editura Academiei, Bucureşti, 1992.

I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1993.

I. Filipescu, Drept internaţional privat, vol. I, Editura Proarcadia, 1993.

I. Gliga, Drept financiar, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1929.

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1943.

C. Hamangiu, N. Georgian, Codul civil adnotat, vol. VI, Editura Librăriei „Universală”, Bucureşti, 1930.

A. Ionaşcu, Instituţii şi reglementări în dreptul socialist român, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.

A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963.

Traian Ionaşcu, E. A. Barasch, Teoria şi practica litigiilor precon-tractuale, Editura Academiei, 1962.

T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul R.P.R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.

Tr. Ionaşcu, I. Rucăreanu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti 1967.

E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999.

I. Mateiaş, P. M. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.

M. Mureşan, Drept civil. Partea generală, Editura S.C. Cordial, Cluj-Napoca, 1992.

326

M. Pascu, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994.

E. Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele, 1996.

A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Bucureşti, 1980.

L. Pop, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1993.

T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993.

N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998.

D.A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

Şt. Răuschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Iaşi, 1993.

E. Roman, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Bucureşti, 1967.

I. Rucăreanu, Curs de drept. Elemente de drept civil şi comercial comparat, Bucureşti, 1980.

E. Safta-Romano, Dreptul, de moştenire, vol. I, Editura Graphix, Iaşi, 1995.

D. Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Tratat, Editura Actami, Bucureşti, 1997.

C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Drepturi reale, Tipografia Universităţii Bucureşti.

C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1994.

C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1980.

327

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.

V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura All, Bucureşti, 1997.

O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999.

P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. III, Bucureşti, 1943.

328

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU

Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 01.03.2006; Coli tipar: 20,5 Format: 16/61×86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, Sector 6, O.P. 83

Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro