dr_constantin_angelescu_1922-1926.pdf

8/17/2019 Dr_Constantin_Angelescu_1922-1926.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/drconstantinangelescu1922-1926pdf 1/69

Corina Petrică

DR. CONSTANTIN ANGELESCU.

MINISTRUL INSTRUCŢIUNII ÎN PERIOADELE

1922 – 1926; 1927-1928

Editura Sfântul Ierarh Nicolae

ISBN 978-606-577-008-9

Referent ştiinţific:

Prof. univ. dr. ION AGRIGOROAIEI



3

CUPRINS

Introducere................................................................................................................ 4

Capitolul I. Rolul politic şi cultural al dr. Constantin Angelescu ............................... 8I.1 Formaţia „omului Constantin Angelescu” ................................................... 8I.2 Activitatea politică ....................................................................................... 12I.3. Activitatea culturală.................................................................................... 21

Capitolul II. Direcţii specifice în activitatea de ministru al Instrucţiunii Publice ...... 28

II. 1. Modalitatea de a conduce Ministerul....................................................... 28II.2 Opera de construcţii şcolare ....................................................................... 33II.3 Unificarea învăţământului.......................................................................... 37II.4. Formarea şi perfecţionarea corpului didactic .......................................... 43

Concluzii................................................................................................................. 48

ANEXE................................................................................................................... 51

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................... 64



4

Introducere

Există numeroase personalităţi istorice, mai ales din perioada interbelică,

cărora nu li s-a acordat atenţia ce li s-ar fi cuvenit din partea istoriografiei româneşti,

cauzele care au determinat această „uitare” putându-se identifica în situaţia politică şi

culturală a României după cel de-al doilea război mondial.

O asemenea personalitate, a cărei operă a fost numai parţial amintită, a fost

dr. Constantin Angelescu, astfel încât publicul larg nu a auzit de el, deşi a avut merite

deosebite în plan politic, dar mai ales în plan cultural, ocupând funcţia de ministru al

Instrucţiunii Publice aproape întreaga perioadă interbelică. Toate realizările lui sunt

trecute sub semnul tăcerii, astfel încât nimeni nu mai ştie cine a fost şi ce a făcut dr.

Angelescu, iar de la Spiru Haret istoria învăţământului va fi rescrisă, fiind eliminaţi

cei care su părau regimul, chiar dacă au avut merite importante. Este necesar să se

readucă în prim plan activitatea fostului ministru, deoarece considerăm că este

importantă cunoaşterea personalităţilor care au continuat şi îmbunătăţit linia deschisă

de predecesorii săi, ridicând învăţământul românesc la înalte standarde. Este un prim

pas în recuperarea unei mari personalităţi.

Elementul care oferă originalitate lucrării constă în posibilitatea de cercetare adiverselor documente de la Biblioteca Academiei Române, aici existând un fond

special dr. C. Angelescu, care cuprinde diverse acte, manuscrise dactilografiate sau

scrise de mână şi corespondenţă. Contactul cu informaţiile inedite a fost deosebit de

important pentru a completa lacunele existente prin alte lucrări, referitoare fie la

biografie, fie la activitatea sa profesională. O bogată corespondenţă cu diverşi oameni

ai vremii – Ion I. C. Brătianu, Nicolae Titulescu, Constantin Argetoianu, A.C. Cuza,

Spiru Haret, Sextil Puşcariu - pune în evidenţă un altfel de om decât cel pe care-lgăsisem în paginile cărţilor.

Cercetarea de faţă analizează activitatea dr. Angelescu în calitate de ministru

la Instrucţiune în perioada 1922 – 1928. Anul 1922 marchează, la 9 ianuarie, venirea

la guvernare a liberalilor sub conducerea marelui om politic Ionel Brătianu, care

aducea la Ministerul Instrucţiunii Publice pe dr. Constantin Angelescu. Se are în

vedere întreaga perioadă de guvernare, de la 9 ianuarie 1922 până la 22 martie 1926,

când obiectivele partidului se concentrau pe consolidarea unificării, coordonată preluată şi de ministrul Angelescu în activitatea sa. Este perioada când s-a reorganizat



5

învăţământul primar prin Legea învăţământului primar din 1924, dar şi cel particular

prin Legea învăţământului particular din 1925. De asemenea, ne interesează şi

perioada 22 iunie 1927 – 3 noiembrie 1928 pentru că atunci va reveni la Minister dr.

Angelescu, adoptându-se Legea pentru învăţământul secundar, sinteză a concepţiei

reformatoare dobândită. După ce va trece în opoziţie, dr. Angelescu va reveni la

Ministerul Instrucţiunii, în 1933, dar modificări de substanţă în legislaţie nu se vor

mai face, ci doar simple nuanţări, adăugiri sau corectări de articole.

Despre dr. Constantin Angelescu s-a scris foarte puţin. Există informaţii

generale, legate de viaţa şi opera sa, în dicţionare, lucrări de sinteză şi enciclopedii,

apărute după 1990, precum: Enciclopedia României a lui Lucian Predescu, Membrii

Academiei Române, lucrarea Dorinei N. Rusu. Câteva informaţii despre dr. Angelescu

mai pot fi găsite şi prin dicţionarele de pedagogie, prin lucrări ce tratează istoria

pedagogiei. În acest sens, lucrările lui Ştefan Bârsănescu, Politica culturii în România

contemporană - ediţia din 1932 şi 2002 – şi Dicţionar cronologic. Educaţia,

învăţământul, gândirea pedagogică din România, sunt deosebit de utile. Lucrările

amintite oferă mai multe informaţii despre activitatea ministrului în domeniul

învăţământului.

Informaţii despre activitatea Ministerului Instrucţiunii în perioada cercetată

întâlnim chiar în lucrările ministrului: Activitatea Ministerului Instrucţiunii 1922 –

1926, apărută în 1926, apoi în Evoluţia învăţământului primar şi secundar în ultimii

20 ani, aceasta fiind editată mai târziu în 1940. De asemenea, dr. Angelescu şi-a

publicat toate legile, cea din 1924 în limba română, apoi pe cele din 1925 şi 1928 în

limba franceză. Sunt foarte folositoare, pentru a înţelege concepţia ministrului la

nivelul politicii şcolare, expunerile de motive care precedă aceste legi. Ele conţin

bogate inf ormaţii despre situaţia învăţământului de până la Unire, apoi motivele care

solicitau reformarea acestuia. De asemenea, s-au utilizat articole din „RevistaGenerală a Învăţământului”, aceasta fiind coordonată chiar de dr. Angelescu,

referitoare la necesităţile şi problemele şcolare.

Materialul cules a fost structurat pe două capitole distincte, lucrarea în

ansamblu prezentând o imagine a omului Angelescu, care o completează pe cea de

ministru.

Se prezintă, mai întâi, formaţia intelectuală a viitorului ministru. Studiile

făcute pe tărâmuri franceze îşi vor lăsa o puternică amprentă asupra tânărului, culturafranceză fiind la baza formaţiei sale. Întemeierea unei familii, prin căsătoria cu fiica



6

unui bogat om de afaceri buzoian, va fi un pas pe care-l va face după revenirea de pe

plaiuri străine. După căsătorie, începe propulsarea sa pe scena politicii. Va fi deputat,

senator, ca apoi ascensiunea să fie accelerată în timpul Marelui Război, când va fi

numit de către Ion I. C. Brătianu la Ministerul Lucrărilor Publice. A fost o încercare

dificilă pentru tânărul ministru, dar pe care a trecut-o cu bine. A trecut şi el prin

calvarul exodului în Rusia, din timpul neutralităţii, însă nu pentru mult timp. Revenit

în ţară, primeşte o misiune foarte importantă, aceea de a reprezenta ţara în America, la

Washington, în calitate de ministru plenipotenţiar, misiunea fiind îndeplinită cu

succes. Anii postbelici îi vor aduce consacrarea din punct de vedere politic, căci se va

impune ca un bun organizator al învăţământului românesc, în calitate de ministru la

Instrucţiunea Publică. Va mai îndeplini şi alte funcţii politice: prim ministru, după

moartea lui I.G. Duca, în 1933, apoi consilier regal.

Imaginea despre dr. Angelescu se completează cu informaţiile referitoare la

preocupările sale culturale, acestea ocupând o mare parte din viaţa sa. Pe lângă

preocupările neoficiale, precum colecţionare de tablouri, antichităţi şi tot felul de

obiecte de artă, a deţinut o seamă de funcţii în fruntea unor instituţii de cultură

precum: Ateneul Român, fiind preşedinte în perioada 1923-1947; apoi, va înfiinţa şi

conduce Academia de Ştiinţe din România, în perioada 1935 – 1948. De asemenea, va

fi preşedintele „Revistei generale a Învăţământului”, a Societăţii pentru Învăţătura

Poporului Român, în perioada 1936-1938. După moartea lui Nicolae Iorga, va fi

numit preşedinte al Ligii Culturale şi al Universităţii „Nicolae Iorga”.

Această imagine se întregeşte cu prezentarea activităţii sale la conducerea

Ministerului Instrucţiunii Publice, informaţii prezentate în partea a doua a lucrării. Se

conturează o imagine de ansamblu a modalităţii de a-şi exercita conducerea, prin

oferirea unor informaţii despre stilul de a lucra, felul cum tratează cu colaboratorii săi,

apoi se prezintă principiile care i-au direcţionat activitatea la conducereaînvăţământului în prima parte a perioadei interbelice. Informaţiile sunt utile, pentru a

înţelege mai uşor deciziile luate mai târziu, căci practic, nu există nici o operă

sintetică şi concludentă în care să se precizeze clar obiectivele, strategiile şi metodele

de a acţiona ale acestuia.

Nu s-a mers în prezentarea activităţii ministrului pe legile elaborate în timpul

ministeriatului său, ci pe acele direcţii care îl evidenţiază, reliefând specificul

ministeriatului său. Se poate considera că întreaga sa activitate s-a concretizat pe treidirecţii specifice: în primul rând unificarea învăţământului; apoi, uriaşa campanie de



7

construcţii de clădiri şcolare oferind un cadru instituţional şi, nu în ultimul rând,

ridicarea statutului cadrului didactic. Toate acestea s-au oglindit în legislaţia emisă în

perioada cât a stat el la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice. În 1924,

organizează învăţământul primar şi normal-primar, în 1925- învăţământul particular,

conf esional şi minoritar, iar în 1928 a reorganizat învăţământul secundar. Aceste legi

vor mai suferi modificări, dar nu esenţiale ci doar de nuanţă, după 1933, când revine

în funcţia de ministru al Educaţiei.

S-au utilizat, în realizarea lucrării, numeroase surse informative. S-a mers

iniţial pe calea tradiţională, de culegere de informaţii pornind de la lucrări generale,

sinteze ca apoi să se apeleze la lucrări de specialitate, utile fiind chiar cele scrise de

dr. Anglescu. De asemenea, pentru a se înţelege cât mai bine stilul conducerii dr.

Angelescu s-a făcut apel şi la lucrări cu caracter pedagogic, precum cea a lui Popescu,

Vasile V., Ştiinţa conducerii învăţământului, apărută la Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1973, apoi cea a lui M. A Huber man, M. A., Cum se produc

schimbările în Educaţie: contribuţie la studiul inovaţiei, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1978. De asemenea, o altă lucrare utilă a fost cea a lui Jean

Hassenforder, Inovaţia în învăţământ , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1976.

S-a amintit, mai sus, despre cercetarea fondului dr. Constantin Anglescu de la

Biblioteca Academiei Române, însă au fost utile şi discuţiile purtate cu persoane care

l-au cunoscut pe dr. C. Angelescu sau pe membrii familiei sale. Informaţiile

consemnate au întregit portretul, confirmând unele surse scrise. Toate informaţiile

găsite au fost utilizate pentru a-l prezenta pe dr. Angelescu cât mai aproape de ceea ce

a fost el în contextul epocii interbelice. O monografie, în adevăratul sens al

cuvântului, nu s-a putut realiza, din două motive. În primul rând, ar fi trebuit scrisă o

lucrare voluminoasă şi, în al doilea rând, materialul de arhivă era imens, cu zeci de pagini, ce solicitau un timp îndelungat de cercetare



8

Capitolul I

Rolul politic şi cultural al dr. Constantin Angelescu

I.1 Formaţia „omului Constantin Angelescu”

A prezenta o personalitate este o activitate complexă, cauza stând în mulţimea

de informaţii, unele disparate, pe care uneori le culegi cu „penseta” din scrierile

vremii, sau e posibil ca selecţia materialelor să nu aibă criterii bine stabilite. Pentru a

putea realiza o imagine cât mai fidelă despre cel care a fost dr. Constantin Angelescu,

se prezintă mai întâi ipostaza lui ca simplu om: elev, student, soţ şi tată. Nu se poateforma o imagine deplină dacă nu se cunosc şi detalii legate de formaţia sa intelectuală

şi morală. Şi cum nici o istorie nu „se porneşte” cu începutul ei, fiindcă

rădăcinile copacului sunt ascunse privirii, cu toate că merg adânc în pământ

până dau de apă1, să reconstituim pe cât posibil evoluţia lui Constantin

Angelescu.

Constantin Angelescu s-a născut la 22 iunie 1869 la Craiova. Nu provenea

dintr-o familie cu ascendenţă boierească; tatăl său, Dumitru Angelescu, era

„comersant” în Craiova2, iar mama, Teodora, fostă Geblescu, provenea dintr -o familie

de ardeleni fugiţi din Transilvania din cauza persecuţiilor autorităţilor austro-ungare3.

În anul 1876, părinţii l-au înscris pe Constantin în clasa I la Şcoala primară nr.

1 de băieţi „Obedeanu”, din localitate (Anexa 1). Dascăl l-a avut pe Diaconu D.

Ionescu, care a funcţionat aici timp de 22 de ani4. Nu s-au găsit mărturii sau

confesiuni ale lui Angelescu despre primii ani de şcoală. După cei patru ani de şcoală

primară, în 1881 a fost înscris la Liceul „Carol I”, liceu unde îşi terminaseră cursurile

şi C. I. Argetoianu, Vasile Lascăr, Toma Stelian, şi mai târziu, în promoţia 1899-

1900, Nicolae Titulescu. Cu toţi aceştia, deşi au fost în partide politice diferite, a

întreţinut legături, dovadă stând corespondenţa bogată cu aceştia.

La absolvirea liceului, în anul 1887, va alege să studieze medicina, şi nu

oriunde, ci tocmai la Paris. Specializarea aleasă a fost chirurgia. În timpul studiilor a

1 Ştefan Heym, Relatare despre regele David , Editura Mast, Chişinău, 1995, p. 11. 2 Biblioteca Academiei Române ( în continuare, B.A.R.), Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, II, Acte

1-4, 1.3 Nicolae Peneş, Dr. C. Angelescu, Povestea unei vieţi, Editura Monteoru, Bucureşti, 1998, p. 26. 4 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, II, Acte 1-4, 2.



9

fost „intern al spitalelor”, titulatură ce se obţinea foarte greu5. În anii de pregătire a

doctoratului - pe care l-a obţinut în 18976 - a colaborat la reviste de specialitate

medicală precum „Le Mercredi médical”, „Les Annales de Médecine”, „La Gazette

des Hôpitaux”, „La Presse médicale”, „Les Archives de Sciences médicales”. De

asemenea, a făcut diferite şi interesante comunicări la unele societăţi ştiinţifice din

Paris, societăţi de biologie, de anatomie şi de chirurgie, unde a reuşit să atragă atenţia

specialiştilor. Numeroasele sale observaţii făcute în serviciile profesorilor Perrier

(Spitalul Lariboisière), Merchand (Spitalul Saint-Louis), dr. Terillion (Spitalul

Saintpetrière) au servit nu numai scrierilor sale originale, dar şi diferitelor teze ale

altor doctoranzi, care şi-au întemeiat pe ele argumentările ştiinţifice7. I s-au făcut

propuneri pentru a se stabili în Franţa, dar cu toate că erau foarte tentante s-a întors în

ţară în anul 1897. Contactul îndelungat cu atmosfera universitară a făcut din el un

francofil convins şi militant, atitudine dovedită mai târziu.

Revenit în ţară, a fost numit chirurg la Spitalul Brâncovenesc, apoi la

Filantropia. A obţinut o catedră de clinică chirurgicală la Facultatea de Medicină din

Bucureşti, cucerind reputaţia de abil operator şi cercetător 8. Mai târziu, la 15 februarie

1903 a ajuns director al clinicii chirurgicale a Facultăţii de Medicină9.

Este importantă şi menţionarea instituţiilor în care el a fost membru activ ori

corespondent: Societatea Naţională de Chirurgie din Paris (1927), Societatea

Internaţională de Chirurgie de la Bruxelles (1929), Societatea Internaţională de

Chirurgie din Paris (1930).

Căsătoria, în anul 1899, cu Virginia Gh. Monteoru l-a îndreptat pe tânărul

medic spre cu totul alte drumuri decât cele strict legate de medicină, deoarece tânăra

soţie era moştenitoarea unei averi apreciabile10, printre care şi moşia Sărata

5 C. Kiriţescu, Portrete, oameni pe care i-am cunoscut, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1985, p. 329.6 Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion I. C. Brătianu, vol. I, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p.314; Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi (1916 – 1938), Editura Silex, Bucureşti, 1996, p.127.7 N.Peneş, op. cit., p. 33; Lucian Predescu, Enciclopedia României, Editura Saeculum. I.O & Vestala,Bucureşti, 1998, p.34. 8 C. Kiriţescu, op. cit., p. 329.9 I.Mamina, I.Scurtu, op. cit., p. 127.10 Tatăl Virginiei fusese milionarul, cu o intuiţie de-a dreptul genială în afaceri, Grigore Monteoru,consilier judeţean, apoi senator şi deputat de Buzău în Parlamentul României, din parte Partidului

Naţional Liberal. Moartea acestuia, în 1898, lasă marea lui avere fără un bun coordonator. Averea luicuprindea: moşiile Sărata – Monteoru, Nenciuleşti, moara cu aburi de la Stâlpu, hotelul din staţiuneaSărata – Monteoru.



10

Monteoru11. De acum încolo, a trebuit să se împartă între medicină, afaceri, şi pe

viitor a mai apărut şi o nouă activitate sau poate „pasiune” – politica. Calităţile de bun

organizator şi de bun constructor, care îi vor aduce mai târziu renumele de „doctorul

cărămidă”, o denumire „într -o puţin elegantă şi puţin inteligentă ironie”12, au ieşit

acum la iveală. Peste un an a inaugurat la Sărata Monteoru un cazinou ultramodern,

înzestrat cu toate utilităţile de agrement. Concurenţa era puternică, căci rivalul lui nu

era altul decât Alexandru Marghiloman, cel care cu patru ani mai devreme, la 1896,

îşi construise la Buzău celebra vilă „Albatros”, în mijlocul unui par c care se întindea

pe câteva hectare13. În 1904, şi dr. Angelescu îşi va inaugura celebrul „parc

englezesc” de la Sărata Monteoru14.

Din nefericire, soţia nu-i va fi alături decât până în anul 1908, când a decedat,

şi îi va lăsa soţului şase copii. De soarta lor se va îngriji, alături de doctor, mama

soţiei, Eliza Monteoru. Grija pentru copii a avut-o întreaga viaţă. În momentul

exodului în Rusia, din ianuarie-aprilie 1917 a înţeles că familia îi era în pericol şi a

reuşit să o trimită în Franţa. Corespondenţa cu soacra lui prezenta un tată plin de griji

pentru „odraslele” aflate în timpuri atât de grele la mare distanţă de el. Chiar dacă nu

s-a păstrat nici un răspuns la scrisorile Elizei Monteoru, din cuvintele ei intuim care

erau întrebările tatălui. Fiecare scrisoare a mamei-soacre începea prin a prezenta

informaţii despre copii; „Copii sunt cu toţi sănătoşi”15, spunea în scrisoarea din 4

aprilie 1919, apoi îl informa despre situaţia la învăţătură a copiilor şi rezultatele

obţinute la examenele de an. Într-o scrisoare, din 5 octombrie 1919, probabil

îngrijorat de soarta fiului său „Griguţă” – Grigorie, cam bolnav, soacra lui încerca a-l

linişti spunând că ar fi vorba doar de o indispoziţie trecătoare16.

Este necesar a fi amintite şi câteva informaţii legate de copiii săi. Elena,

născută în anul 1900, s-a căsătorit cu diplomatul George Valimărescvu şi a trăit 81 de

ani. Grigore, născut în 1901, a murit de ftizie, pe când era student la drept, la vârsta de

11 Moşia, „aşezată ca într-un căuş, iarna ferită de crivăţul nemilos, iar vara de arşiţa şi vânturileaducătoare de uscăciune şi praf”, avea şi „ape aducătoare de sănătate”. Gr. Monteoru primise de laConsiliul Superior Sanitar autorizaţia pentru exploatarea în scop terapeutic a apelor minerale cloruro-iodurate- bromurate. Astfel, el înfiinţează în localitate hotelul, după ultima modă, pentru cei ce doreausă vină la tratament. În Valeriu Nicolescu, Sărata Monteoru – schiţă de monografie, Buzău, 1995, p.7 12 Ion Zamfirescu, Întâlniri cu oameni. Întâlniri cu viaţa, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 31. 13 N.Peneş, op. cit., p. 40.14 V. Nicolescu, op. cit., p. 176.15 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu , Corespondenţă, S

CDLXVIII

66 (1-13), 1.

16 Ibidem, SCDLXVIII

66(1-13), 4.



11

21 de ani. Alexandru, născut în anul 1902, a ajuns profesor de drept civil la

Universitatea din Cluj. S-a stins la 45 de ani, ceea ce, probabil, a grăbit şi moartea dr.

Angelescu . Constantin, născut în anul 1905, până în preajma celui de-al doilea război

a fost profesor la catedra de drept constituţional şi administrativ a Facultăţii de Drept

din Iaşi. În anii comunismului a cunoscut prigoana închisorilor la Jilava, Văcăreşti,

Midia, Oneşti. Eliberat, a fost încadrat ca muncitor necalificat la fabrica de cărămizi;

cu timpul a reuşit să lucreze la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”. Ioana, născută în

1906, s-a va căsătorit cu Ştefan Ghica-Budeşti, membru corespondent al Academiei.

A supravieţuit regimului comunist şi a decedat în 1993. Ultima fiică, Elisabeta, a venit

pe lume în anul 1908; s-a căsătorit cu matematicianul Alexandru Ghica, şi el membru

al Academiei Române17. Ea a plecat spre cele veşnice înainte de evenimentele din

1989, la 78 de ani.

Ca părinte, nu se cunosc prea multe informaţii despre dr. Angelescu, întrucât

nu s-a gândit nici un copil să scrie despre el. Totuşi, dintr -un contract dotal încheiat de

fiica sa, Ioana, la căsătoria cu Ştefan Ghica-Budeşti, tatăl îi oferea ca zestre „moşiile

Joseni, Stâlpu, a treia parte din moşia Sărata –Monteoru, a treia parte din via comunei

Merei, satul Ogrăzi, parte din imobilul „Lido” şi alte imobile din Bucureşti18. Se

bservă grija ca fiecare să primească cele trebuincioase.

Ultimii ani de viaţă au fost deosebiţi de trişti pentru dr. Constantin Angelescu.

Chinuit trupeşte de o boală împotriva căreia el, ca medic, n-a ştiut să reacţioneze la

timp şi cu energie, ajuns la o vârstă când perspectivele viitorului sunt cu atât mai slabe

cu cât mai mult se îngrămădesc restriştile prezentului şi regretele trecutului,

Angelescu s-a stins la 14 septembrie 1948 pe patul unui sanatoriu. Din nefericire, n-a

avut parte măcar de un mormânt propriu, ci a fost nevoie ca rămăşiţele lui să fie

primite în cavoul unui binevoitor prieten politic19.

Afecţiunea pentru familie s-a împletit cu devotamentul pentru profesia demedic, aceste două coordonate ghidându-i viaţa şi acţionând ca principii care vor

direcţiona şi vor influenţa şi activitatea sa politică şi culturală.

17

D. Rusu, op. cit., pp. 141-142.18 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, II, Acte 1-4, 3.19 C. Kiriţescu, op. cit., p. 354; N. Peneş, op. cit., p. 189.



12

I.2 Activitatea politică

A doua ipostază a dr. Angelescu, prin care portretul lui se întregeşte, este

aceea de om politic. Dacă dr. Constantin Angelescu s-ar fi mărginit să rămână unmedic, deşi cu succese depline, şi un bun om de afaceri, cunoscut pe plan local, adică

în judeţul Buzău, nu s-ar mai fi scris despre el; căci, dacă nu ar fi răspuns pozitiv

chemării politicii, învăţământul ar fi fost privat de un bun organizator.

Chemarea spre politică nu se ştie de la cine a venit. Unii au fost de părere că

fusese atras de mai vârstnicul său prieten Spiru Haret, care îi devenise rudă după

căsătorie20 şi al cărui colaborator fidel a fost mai târziu21. Alţii au considerat că, prin

obţinerea unei situaţii materiale avantajoase, „demonul ambiţiei l-a împins pe dr.Angelescu spre politică şi o dată cotropit de acaparatoarea zeiţă, preocupările

ştiinţifice, rămase totuşi prezente, au trecut pe un plan secundar”22. Mai există şi

ipoteza că trebuia să continue activitatea politică a socrului său23. Concret, nu se ştie

ce l-a determinat pe tânărul Angelescu să aleagă drumul politicii, însă referindu-ne la

rezultatele de mai târ ziu, a fost clar că alegând să se înscrie în cadrul Partidului

Naţional Liberal, nu se va îndepărta de matca lui, chiar dacă vor mai fi şi momente de

tensiune între el şi unii membrii ai partidului, printre care chiar Ion I. C. Brătianu sauGh. Tătărescu.

Activitatea lui politică poate fi analizată pe două planuri: mai întâi planul

politicii interne, avându-se în vedere începuturile activităţii pe scena politică în

calitate de deputat, senator, Ministru al Lucrărilor Publice, dar mai ales ca Ministru la

Instrucţiune, apoi un al doilea plan care vizează activitatea lui pe plan extern, în

calitate de ministru plenipotenţiar la Washington şi membru în Consiliul Naţional

pentru Unitatea Românilor. Prezentarea celor două planuri va fi făcută intercalat, în

funcţie de evenimentele care le-a generat.

În 1901, intra în viaţa politică a ţării, fiind ales pentru prima dată deputat. Din

acel an, a fost ales constant deputat24, chiar şi în opoziţie, în fidelul dar costisitorul său

fief electoral – colegiul III ţărănesc din judeţul Buzău. Este menţionat ca fiind

20 Ana Haret, soţia lui Spiru Haret era sora Elizei Monteoru, mama Virginiei Haret, soţia dr. C.Angelescu în, Ana lui Spiru Haret, în „Almanahul Femeia”, nr. 1, 1998, p. 168.21 Coriolan Strâmbu, Omul Şcoalei Primare. Dr. C. Angelescu, Conferinţă ţinută la adunarea generalăa învăţătorilor din judeţul Făgăraş, 1935, f.e., p. 6; Nicolae Peneş, op. cit., p. 45.22

C.Kiriţescu, op. cit., p. 330.23 Vezi nota 10, în N. Peneş, op. cit., p. 36.24 C.Strâmbu, op. cit., p. 6.



13

preşedinte al organizaţiei Partidului Naţional Liberal din judeţul Buzău25. Prea multe

informaţii nu au rămas din anii premergători Marelui Război, iar cele care sunt se pot

culege din discursurile rostite în şedinţele Camerei Deputaţilor. Într -o intervenţie din

1905, protesta aprig la hotărârea ministrului Mihail Vlădescu de a desfiinţa şcolile

normale din Buzău şi Galaţi: „ Insist cu deosebire asupra şcolilor normale şi asupra

gimnaziilor pe care le desfiinţează domnul ministru”. Întocmeşte o analiză minuţioasă

a activităţii Ministerului pornind de la bugetul primit, care „Trebuie discutat cu

acelaşi spirit de obiectivitate ca şi budgetul ministerului de război, căci cheltuielile

care se fac pentru cultura poporului sunt atât de importante ca şi cheltuielile care se

fac pentru apărarea ţării”26.

Momentul, care a determinat propulsarea dr. Angelescu pe marea scenă a

politicii, a fost, cu certitudine, Marele Război. Evenimentele au început din momentul

în care Titu Maiorescu a prezentat regelui demisia guvernului său şi formarea unui

nou guvern cade în sarcina lui Ion I. C. Brătianu. La 4 ianuarie 1914, echipa

ministerială era constituită şi la Ministerul Lucrărilor Publice era desemnat dr. C.

Angelescu27. Apărut ca un guvern al reformelor, a fost guvernul sub care România a

intrat în Marele Război. În acest guvern Duca şi dr. Angelescu erau pentru prima dată

miniştrii şi participau şi ei la 21 iulie 1914 la Consiliul de Coroană de la Sinaia,

alături de regele Carol, principele Ferdinand, unde s-a decis neutralitatea României.

S-a pus întrebarea de ce a fost admis la Ministerul Lucrărilor Publice un

doctor, mai ales fără experienţă în guvernare. Rostul lui, la cârma acestui minister, i-a

fost destăinuit chiar de Brătianu: „Ştiu că o să te mire. Dar am nevoie de dumneata

acolo, pentru că, în secret, vreau să-mi organizezi serviciul sanitar al armatei.

Bătălia pentru România Mare se apropie”28. Şi Brătianu nu a greşit în alegerea sa.

Ca urmare, dr. C. Angelescu a aprovizionat armata din belşug cu medicamente şi cu

pansamente29. În iarna anilor 1914 – 1915, poziţia lui Angelescu faţă de atitudineaRomâniei era din ce în mai evidentă, insistând pentru intrarea României în război

alături de Antanta, observându-se iar puternicul sentiment francofil care-l anima30.

25 S. Cantacuzino, op. cit., p. 314.26 Discursul d-lui dr. C. Angelescu pronunţat contra desfiinţării şcoalelor normale din Buzău şi Galaţi,în Şedinţa din 21 mai 1905, Institutul de arte grafice „Minerva”,Bucureşti, 1905, p. 3 27 Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, Editura Albatros, Bucureşti, 1994, p. 182. I. Mamina,I.Scurtu, op. cit., p.25.28

N. Peneş, op. cit., p. 53.29 Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 – 1919), Editura Modelism, Bucureşti, 1997, p. 67. 30 A. Iordache, op. cit., p. 255.



14

Dr. C. Angelescu a participat şi el la Consiliul de Coroană, de la 14/27 august

1916, alături de Ion. I.C. Brătianu, Th. Rosetti, Al. Marghiloman, P.P. Carp, Take

Ionescu, unde s-a hotărât intrarea de partea Antantei. Încă o dată, atitudinea dr.

Angelescu despre ce decizie trebuia să ia România a fost uşor de intuit, anume

intrarea în Marele Război alături de Antanta.

Ca titular la Ministerul Lucrărilor Publice, a luptat ca lucrurile să funcţioneze

cât mai bine, ştiind că era nevoie de ajutorul său. Înconjurat de un personal priceput şi

inimos, a reuşit să întocmească o operă model formând aproape din nimic un serviciu

complet şi bine înzestrat. În campania din Bulgaria, din 1913, se dovedise că

organizarea sanitară era ca şi inexistentă. Acum s-au înfiinţat ateliere de pansamente

şi comprimate în care munceau sute de lucrătoare. Trenuri sanitare întregi au fost puse

la dispoziţia unităţilor militare. De la pansamentul individual al soldatului, până la

marile depozite regionale şi centrale, totul a fost meticulos şi sistematic organizat şi

completat. Atât de bine a fost organizat, încât în cursul toamnei anului 1916 s-au putut

evacua la Iaşi, din spirit de prevedere, 600 de vagoane de material sanitar din care,

apoi, 150 au fost transportate la Odessa. Comisia de anchetă a pregătirii de război,

instituită în 1923, a putut înscrie în raportul relativ la pregătirea sanitară aprecierea:

„ Activitatea aceasta este demnă de toată lauda”31.

Urmând firul evenimentelor, anul 1916 şi mai ales toamna acelui an a adus

momente de grea încercare şi pentru dr. Angelescu. După Turtucaia, 1 septembrie

1916, a încercat din greu să păstreze cumpătul. S-a deplasat în zonele de interes, a

făcut o vizită de urgenţă la Sibiu pentru a oferi indicaţii şi ajutoare, a încercat să le

spijine pe cele puternic afectate. De asemenea, s-a încercat să se menţină spitalele şi

să nu se permită evacuarea lor. Deşi s-au evacuat oraşe, cum a fost şi cazul Craiovei,

oraşul său de baştină, în noiembrie 1916, spitalele Crucii Roşii s-a încercat să fie

reţinute cu orice preţ de către români32. Peste tot „ suflă un vânt de panică”, remarcaAlexandru Marghiloman33.

În cele din urmă, s-a hotărât retragerea spre Moldova. Trebuie precizat faptul

că dr. Angelescu, alături de M. Pherekyde şi I.G. Duca erau de părere să-i aştepte pe

31 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916 –1919, vol. I, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 209. 32 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 33. 33 Ibidem, p. 46.



15

germani, având ca argument critica aspră a guvernului din Franţa care, în timpul

ofensivei de la Marna, plecase din Paris la Bordeaux34.

Dar un alt eveniment a tulburat puţina linişte pe care-o mai avea – a fost

destituit din funcţia de ministru. S-a spus că nu era vorba de o destituire, ci de o

colaborare cu partidul lui Take Ionescu; s-a spus că era nevoie de un „guvern

omogen” de „uniune naţională”. Cauza acestui eveniment a fost ambiguă. Pe de o

par te, poziţia sa evident antantofilă în momentele respective era deranjantă atunci, dar

pe de altă parte, s-a spus că în urma unui conflict cu Brătianu, eliminarea din guvern a

dr. Angelescu a fost „pedeapsa” hotărâtă de Brătianu. Procedeul lui Ion I. C. Brătianu

jignea pe cel demis şi dr. C. Angelescu s-a arătat surprins, supărându-se35. Vestea a

fost primită cu o vădită răceală, s-ar putea spune cu o nemulţumire foarte puţin

stăpânită. Nu lipseau nici glume ironice care reliefau starea de spirit, puţin

binevoitoare colaborării36.

În acele momente de tensiune, Angelescu a plecat şi el spre Iaşi. În drum spre

capitala Moldovei s-a oprit şi la Buzău. Nu înţelegea cum tocmai acum, când ţara

trecea prin clipe grele, alţii petreceau. Cauza indignării a fost relatată de Al.

Marghiloman: în momentul în care a căzut Bucureştiul, la Buzău a avut loc un

banchet pentru a sărbători înaintarea Principelui Carol la gradul de maior. Singurul

care a protestat a fost Angelescu, iar atitudinea Regelui Ferdinand a fost sugestivă,

„crunt, nezicând nici un cuvânt, îngrijorat”37.

Ajuns la Iaşi, a fost răspândit zvonul despre refugiul în Rusia. Plecarea

Parlamentului trebuia să aibă loc ca măsură preventivă, pentru a împiedica

posibilitatea unei politici tranzacţionale cu ocupaţia germană. Astfel, la 22 ianuarie

1917, dr. C. Angelescu, împreună cu familia, se afla în trenul ce părăsea Iaşul, cu

destinaţia Rusia. În tren, dr. Angelescu a făcut, fără menajamente, un aspru

rechizitoriu guvernului în genere, şi în special contra unuia din foştii săi colegi, rămasîn Minister. A adus acestui coleg acuzaţii, care nu erau întrecute în gravitatea lor, nici

de cele formulate împotriva acestui ministru de cei mai înverşunaţi adversari politici

din opoziţie. Nu a reacţionat la momentul respectiv, din motive de solidaritate cu

34 S. Cantacuzino, op. cit., p. 16.35 A. Iordache, op. cit., p. 330.36

Gr. Procopiu, Parlamentul în pribegie (1916 – 1918), Amintiri, note şi impresii, Tipografia SocietăţiiAnonime Române „Viitorul Vâlcei”, Bucureşti, 1920, p. 28. 37 Al. Marghiloman, op. cit., p. 104.



16

colegii de partid, dar se părea că regretă38. S-ar fi spus că de fapt caracterul şovăielnic

al său, atitudinea amabilă, bună cu toată lumea l-ar făcut să se comporte aşa, că trecea

cu vederea slăbiciunile şi insuficienţele lor, neavând curajul, deşi chirurg de profesie,

de a tăia în carne vie când era nevoie39. Ţinând cont şi de această opinie, se putea

spune că situaţia era destul de tensionată pentru doctor, din moment ce l-a determinat

să reacţioneze aşa dur.

S-a stabilit cu familia la Odessa şi nu la Herson, aşa cum se hotărâse la Iaşi.

Motivul era simplu: în concepţia dr. Angelescu, Herson, port la gura Niprului, era un

„pseudo-oraş”, un sat mai mare, cu o viaţă internă deplorabilă. Odessa era cel mai

însemnat şi mai activ port la Marea Neagră, dar şi unul din cele mai frumoase oraşe

ale Rusiei40. Sfatul dr. Angelescu a fost ascultat şi de alţi parlamentari, care au rămas

şi ei la Odessa41.

La sfârşitul lui aprilie 1917, doctorul, împreună cu cei plecaţi, a primit dreptul

de a se întoarce în ţară. Familia a rămas în Rusia până în luna iulie, de unde va reuşi

să o trimită în Franţa pe ruta ocolitoare: Suedia, Norvegia, Anglia, Franţa.

Un nou eveniment a determinat ca numele dr. C. Angelescu să fie rostit cu

respect. Cu toate că relaţiile cu Ion I. C. Brătianu nu erau din cele mai bune, datorită

modului prin care fusese îndepărtat de la Ministerul Lucrărilor Publice, atunci când

acesta i-a solicitat sprijinul într-o problemă de mare importanţă în vâltoarea sfârşitului

de război, să fie reprezentantul României în America, el nu a refuzat. Această funcţie

„Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Majestăţii Sale Regele pe lângă

Guvernul Republicii Statelor Unite ale Americii în misiune specială”42, solicita multă

răspundere deoarece dr. Angelescu reprezenta un stat cu o imagine nu tocmai pozitivă

pe acele meleaguri. Ion I.C. Brătianu îl avertizase: „ America, doctore, ne cunoaşte

foarte puţin, aproape deloc /…/. Pentru cei mai mulţi oameni politici, Imperiul

Austro-Ungar este o realitate, ambasada acestuia aflându- se de mulţi ani la

Washington, pe câte vreme noi, abia acum ne prezentăm scrisorile de acreditare.”

Brătianu l-a avertizat şi de adversari: „Te vei lovi, cu siguranţă, de puternicul lobby

maghiar, de oameni politici din Congresul american care consideră, din păcate, că

38 Gr. Procopiu, op. cit., p. 42.39 Constantin Kiriţescu, Portrete…, p. 33240

Gr. Procopiu, op. cit., p. 43.41 N.Peneş, op. cit., p. 63.42 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, XIX, Varia 9.



17

Imperiul Austro-Ungar mai poate juca, încă, un rol important, civilizator, în acest

năpăstuit colţ de lume”43.

În spaţiul american, misiunea românească condusă de dr. C. Angelescu şi-a

început activitatea la sfârşitul lui decembrie al anului 1917. Echipa era alcătuită din:

N.H. Lahovari, secretar al legaţiei, Al. Rubin, ataşat în misiune specială, şi maiorul L.

Teiuşan, ataşat militar. Ulterior, la ordinul prim-ministrului a fost ataşat şi Vasile

Stoica. Din ianuarie 1918, rolul misiunii a fost de a informa oficialităţile americane

despre ceea ce se întâmpla cu adevărat în România. Că activitatea condusă de dr.

Angelescu a fost rodnică, stăteau mărturie articolele din presa americană, care

începeau să simpatizeze cu cauza românească. Sunt articole publicate în „Plain

Dealer”, „New – York Times”.

O problemă, care a stat în atenţia ministrului plenipotenţiar şi a cărei

rezolvare trebuia să fie făcută, a fost chestiunea evreiască, problema drepturilor

evreilor din România. Exista o propagandă antiromânească, moştenită de decenii, pe

această chestiune. Despre adevăratul statut al evreilor în România, a susţinut dr.

Angelescu comunicări în oraşele americane. Succesul acestor comunicări a putut fi

observat prezentând doar câteva părţi din conţinutul scrisorii lui B.J. Braunstein,

preşedintele Societăţii Evreilor din Chicago, trimisă la data de 7 februarie 1918.

Menţiona: „ne-ar face o deosebită onoare dacă aţi putea să adresaţi şi a face parte în

şedinţa întrunirii noastre şi pot să vă asigur că tot ce va fi posibil evreilor din Români

din Chicago a face şi a da ajutor poporului român din care facem şi noi parte”44.

Prezenţa dr. Angelescu în America a lăsat o impresie frumoasă comunităţii

evreieşti, dovadă stând înfiinţarea la 26 februarie 1918 a „Societăţii Dr. C.

Angelescu”, în statul Ohio, iar în 1928, preşedintele acesteia, Ilarie Heprian, i-a

adresat acestuia invitaţia de a participa la jubileu45 (Anexa 2). De altfel, aceste

mărturii dovedeau că dr. Angelescu nu a fost antisemit, aşa cum a fost acuzat, ce -idrept mai târziu, sau că ar fi sprijinit campanii antisemite în ţară46.

La întoarcerea în ţară, la 25 martie, când a încetat misiunea sa de ministru

plenipotenţiar al României în America, a împărtăşit celor din jur experienţa

acumulată. Le-a vorbit de propaganda făcută de Vopika pentru sârbi împotriva

43 N.Peneş, op. cit., p. 64.44 N.Peneş, op. cit., p. 79.45

B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, XXI, Varia 3.46 Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p.80



18

românilor şi de românii transilvăneni din America rămaşi credincioşi cauzei

româneşti47. Despre experienţa din America a publicat un articol în „Universul”, în

decembrie 1918, unde a prezentat radiografia delegaţiei române la Washington şi

atitudinea americanilor faţă de români, dar şi alte informaţii dobândite din presa

americană despre evoluţia războiului48.

A urmat o nouă misiune diplomatică pentru el, vicepreşedinte în Consiliul

Naţional pentru Unitatea Românilor, organism înfiinţat la Paris, sub conducerea lui

Take Ionescu49. Era o altă perioadă de mari încercări pentru ţară, în timpul încheierii

păcii separate cu Puterile Centrale, sub un guvern condus de Al. Marghiloman50.

Misiunea sa ca diplomat reprezentând România s-a încheiat la sfârşitul lui

1918, când în noul guvern al lui Brătianu a fost numit în locul lui Duca, la Ministerul

Cultelor şi Instrucţiunii. Poate unii, care nu au cunoscut importanţa misiunii dr.

Angelescu, au afirmat că, fiind medic, ar fi trebuit să rămână în ţară, fără să o

părăsească în momente de grea încercare, însă misiunea sa în străinătate a fost cu mult

mai importantă. România a demonstrat, prin dr. C. Angelescu, că nu era un neam de

sălbatici sau de barbari, aşa cum se încerca a se convinge; că avea oameni politici,

care să o reprezinte cu succes.

Prilejul care a adus consacrarea dr. Angelescu pe planul politicii naţionale a

fost cel al desăvârşirii unităţii naţionale. Rolul său a fost cu atât mai important pentru

că s-a dovedit, prin întreaga sa activitate, că a contribuit la consolidarea Unirii. După

cum s-a menţionat, la finele anului 1918 era ministrul Instrucţiunii Publice, Minister

care, de altfel, i-a adus consacrarea şi binemeritatul renume de „om al şcoalei”51.

Perioada când el a venit la conducerea Ministerului Instrucţiunii era deosebit de

dificilă. Ilustrative erau cuvintele Elizei Monteoru, pe care le-a adresat ginerelui într-o

scrisoare, din martie 1920: " Mare nenorocire pe ţara noastră cu atâta dezordine şi

nesiguranţă; de ar da Dumnezeu să fie linişte lucru la care toată lumea ar trebui să

împingă şi să lase la o parte toate cele alte lupte politice”52. Perioada în care el a fost

47 S. Cantacuzino, op. cit., p. 202.48 Dr. C. Angelescu, America despre România, în „Universul”, anul XXXVI, nr. 39 din 8/21 decembrie1918.49 Radu R. Rosetti, op.cit., p. 233.50 I. Mamina, I. Scurtu, op. cit., p. 26.51 C. Strâmbu, op. cit., p. 752 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu , Corespondenţă, S

CDLXVI

66 (1-13), 9.



19

ministru poate fi împărţită în două etape: de la 1919 la 1928, perioadă prezentată pe

larg în capitolele următoare şi, apoi, de la 1933 la 193753.

Opera lui Spiru Haret a fost reluată şi desăvârşită de el. Nu se va insista

prea mult pe activitatea dr. Angelescu în calitate de ministru al Instrucţiunii Publice,

în prima etapă. Ceea ce se poate preciza este că a fost ministru în toate guvernele

conduse de Ion I. C. Brătianu (ministrul Instrucţiunii şi Cultelor, 12 decembrie 1918 -

12 septembrie 1919; ministrul Instrucţiunii, 9 ianuarie 1922 - 27 martie 1926;

ministrul Instrucţiunii, 22 iunie 1927 - 3 noiembrie 1928), apoi în timpul guvernării

lui I.G. Duca (ministrul Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor, 14 noiembrie 1933 -

3 ianuarie 1934) şi în toate guvernele conduse de Gheorghe Tătărescu (ministrul

Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor, 5 ianuarie 1934-1 octombrie1934; ministrul

Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor, 2 octombrie 1934 - 29 august 1936; ministrul

Educaţiei Naţionale, 29 august – 14 noiembrie 1937; ministrul Educaţiei Naţionale,

17 noiembrie 1937 – 28 decembrie1937)54. O activitate cu adevărat impresionantă! Că

întregul edificiu al învăţământului şi al culturii, de altfel, îi datorează dr. Angelescu

temelia, s-a observat din ironiile la adresa lui, spunându-se că politica culturală era

monopolul său55.

Moartea lui Ion I.C. Brătianu a marcat finalului primei etape din activitatea

lui la Ministerul Instrucţiunii. Existaseră dispute între cei doi, episodul din timpul

Marelui Război, dar ultimii ani îi demonstraseră marelui om politic adevăratul

caracter al dr. Angelescu. Şi în decembrie 1904 fusese alături de Brătianu, când s-a

încercat uciderea lui56, din fericire atunci fără vreo urmare gravă. În 1927, însă

destinul nu a mai fost îngăduitor, deşi dr. Angelescu a încercat din răsputeri să -şi

salveze colegul de partid, dar mai ales prietenul. A coordonat două intervenţii

chirurgicale, dar fără un rezultat concret57. N-a mai părăsit camera bolnavului până în

ultimul moment, şi a fost puternic „emoţionat” când a anunţat decesul marelui om politic. În certificatul de deces s-a găsit şi semnătura dr. C. Angelescu, alături de cele

aparţinând prof. dr. I. Nanu-Muscel, prof. D. Danielopolu, dr. N. Lupu şi dr. M.

Nasta58. S-a vehiculat ideea că doctorul Angelescu ar fi determinat moartea lui

53 Dr. C. Angelescu, Evoluţia învăţământului primar şi secundar în ultimii 20 de ani, Imprimeriile„Curentul”, Bucureşti, f. a., p. 3. 54 I. Mamina, I. Scurtu, op. cit., p. 127.55 Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 46. 56

S. Cantacuzino, op. cit., p. 247.57 A. Călinescu, op. cit., p. 75.58 A. Iordache, op. cit., p. 542.



20

Brătianu deoarece el l-ar fi operat59; ceea ce nu era adevărat, căci nemaipracticând

chirurgia - fiind ocupat cu ministeriatul - nu l-a operat personal pe Brătianu. Şi de

altfel, mărturie că nu avea nici o vină în decesul marelui om politic, stătea scrisoarea

adresată de Elisa Brătianu la 26 noiembrie, imediat după înmormântarea soţului, în

care scria: „ Îţi trimit toată recunoştinţa sufletului meu […] pentru îngrijirile devotate,

pentru sforţările făcute să-l scapi de moarte […] pentru dragostea pe care i-ai arătat -

o întotdeauna”60. Era evident că nu i-ar fi mulţumit criminalului soţului ei.

În perioada 1928 – 1933, în care a acţionat în opoziţie, s-a implicat direct în

tot ce era legat de învăţământ. Activitatea lui s-a concretizat acum în discursuri

publice în Parlament, sau în articole publicate în „Universul” sau „Revista generală a

învăţământului”61.

În noiembrie 1933, a revenit la Ministerul Instrucţiunii cu aceiaşi forţă şi

putere de muncă pe care o avea din 1918. Reia activitatea de unde o lăsase în 1928,

consolidând ceea ce nu terminase atunci, modificând ceea ce s-a dovedit a nu fi util.

Bugetul Ministerului a crescut, construcţiile de şcoli s-au reluat, salariile cadrelor

didactice au fost ridicate. Legislaţia stabilită în perioada 1922 – 1928 a fost păstrată în

mare parte62.

Când se prezintă activitatea dr. Angelescu, nu poate fi omisă perioada în

care a fost numit prim ministru, după asasinarea lui I.G. Duca. „Misterul celor patru

zile”63, atât a durat guvernarea - de la 29 decembrie 1933 până la 2 ianuarie 193464 - ,

a fost comentat de C. Argetoianu. În momentul numirii lui ca prim ministru, fiind cel

mai vechi ministru, Regele l-a asigurat că era vorba de o numire definitivă şi că o să

discute după înmormântarea lui I.G Duca despre programul amănunţit privitor la

măsurile ce le vor lua65.

Destituirea dr. Angelescu, neaşteptată, a fost pusă în legătură cu acel conflict

care se dădea în sânul partidului între „tinerii liberali”, grupaţi în jurul lui Gh.

59 Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p.80.

60 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu , Corespondenţă, S CDLXVI 37

(1-2), 1.61 C. Strâmbu, op. cit., p. 16.62 Dr. C. Angelescu, Evoluţia…, p. 34.63 N. Peneş, op. cit., p. 143.64

Apare şi menţiunea că ar fi fost numit până la 3 ianuarie 1934, în I. Mamina, I. Scurtu, op. cit., p.127.65 C. Argetoianu, Pentru cei de mâine (Memorii), vol. X, Editura Machiavelli, Bucureşti, p. 269.



21

Tătăresu şi „bătrânii liberali”66 grupaţi în jurul lui Constantin Brătianu. Reacţia lui în

momentul destituirii a fost destul de sugestivă, fiind prezentată de Sabina

Cantacuzino, care îl descria pe dr. Angelescu: „ Înmărmurit, căci nimic nu-l prevenise

semnă. Spuse «Crezi, Maiestate, că vei scoate ţara din nevoie fără Dinu Brătianu,

fără mine, fără Titulescu, Dimitrie şi Lapedatu? Nici trei luni nu va ţine»67. La fel era

înfăţişat dramaticul moment de C. Argetoianu: „Galben şi tremurând, a semnat

decretul pe care i l-a prezentat Regele şi întru atât îşi pierduse capul încât a refuzat

portofoliul Instrucţiunii Publice pe care Regele l -a rugat să-l primească, în cabinetul

Tătărescu”68. Se credea că va abandona politica. A revenit însă asupra deciziei şi a

fost, tot timpul, Ministrul Instrucţiunii în cabinetele lui Tătărescu.

Activitatea sa politică nu s-a rezumat numai la titulatura de ministru al

Instrucţiunii, căci între 1938-1940 a fost ministru secretar de Stat şi consilier al

Coroanei69. La Consiliul de Coroană, unde se discuta problema Basarabiei, din 1940,

dr. Angelescu a fost pentru rezistenţă şi luptă. Când s-a discutat cedarea Ardealului,

dr. Angelescu îl susţine puternic pe Dinu Brătianu care combătea ideea cedării

Ardealului şi nu admitea arbitrajul70, în spiritul politicii ferme impuse de mentorul Ion

I. C. Brătianu.

Activitatea lui politică nu a avut gloria celei susţinute de Ion I. C. Brătianu

sau a celei purtate de N. Titulescu, dar îndelungata perioadă în care a stat pe scena

politică ne face îndreptăţiţi să-i recunoaştem meritele. Ca orice om, a avut şi greşeli,

dar căuta în permanenţă să şi le îndrepte şi să îşi corecteze opera pentru binele

celorlalţi.

I.3. Activitatea culturală

Când se vorbeşte despre dr. C. Angelescu, nu pot fi omise preocupările

culturale, care îi întregesc portretul. Privindu-l pe dr. Angelescu ca medic şi om

politic, ne facem o imagine despre el, dar culoarea şi farmecul este dat nu numai de

activităţile cu caracter ştiinţific sau politic, ci şi de alte preocupări. Căci, „ceea ce face

66 A. Călinescu, op. cit., p. 159.67 S. Cantacuzino, op. cit., p. 267.68

C. Argetoianu, op. cit., p. 272.69 I. Mamina, I. Scurtu, op.cit., p. 127; N. Peneş, op. cit., p. 8.70 S. Cantacuzino, op. cit., p. 283.



22

puterea unui popor nu este numai forţa sa militară, nu sunt numai factorii săi

economici, ci şi cei spirituali, este mai presus de toate vitalitatea sa sufletească”71.

Aceasta este, de fapt, a treia ipostază a sa, de om preocupat de cultură.

Înainte de a prezenta concret asociaţiile şi instituţiile la care a funcţionat dr.

Angelescu, se pot prezenta câteva trăsături sau pasiuni ale acestuia, adică preocupările

nu neapărat oficiale ale doctorului. Era o personalitate care îmbina un amestec curios

de vizionarism şi realism, de idealism şi om practic, cu abilităţi şi naivităţi. Acesta era

farmecul său, care făcea să fie simpatizat şi iubit de cei din jur 72.

Iubitor de cultură, citea mult şi variat, cu predilecţie pentru literatura

istorică. Bibliofil îndârjit, ajunsese biblioman. Căuta şi achiziţiona cartea, nu numai

pentru conţinutul ei spiritual, dar şi pentru ea însăşi, aşa cum se colecţionează

obiectele de artă. Ajunsese să realizeze o bibliotecă foarte bogată, care cuprindea

numeroase cărţi rare, ediţii de lux ce se tipăreau pentru amatori într-un număr foarte

restrâns de volume. Mai deţinea şi o colecţie ce se ocupa, direct sau incidental, cu

istoria poporului român73. De asemenea, se preocupa şi de cărţi medicale rare, din

secolele trecute, „călători străini” care ne-au vizitat ţara, şi albume cu gravuri negre

sau colorate referitoare la Bucureşti şi Principate. La tocmeală însă era mai

„cârcotaş”, oferea preţuri foarte mici şi se tocmea mult până cumpăra ceva,

bombănind totdeauna la plecare şi spunând cu regularitate că a plătit mai mult decât

făcea. Totuşi cumpăra destul de mult, şi câteodată, cu toată zgârcenia lui, lăsa destui

bani în buzunarele anticarilor 74.

Era un colecţionar împătimit de tablouri, deţinând o colecţie impresionantă,

una din cele mai bogate din ţară. Aceasta, din nefericire, s-a împrăştiat în momentul

exodului în Rusia75, alături de colecţiile Kalinderu, V. G. Morţun şi multe altele.

Partea din colecţie care a plecat cu familia sa în Franţa, la Nisa, era oricum suficient

de mare ca să se organizeze o galerie publică temeinic pregătită76. Ceea ce se poatereproşa în alcătuirea colecţiilor sale, e faptul că nu a realizat un plan pentru strângerea

71 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, I, 42.72 C. Kiriţescu, Portrete…, p. 350.73 Ibidem, p. 348.74 George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p.279.75 Pierderea unei părţi din colecţia de tablouri a dr. Angelescu a avut loc o dată cu trans portarea înRusia a tezaurului Băncii Naţionale Române în valoare de 314 580 456, 84 lei aur şi bijuteriile RegineiMaria, evaluate la 7 milioane lei aur. În total, valoarea întregului depozit făcut la Moscova pe numele

Băncii Naţionale, în februarie 1917, era de 321 580 456, 84 lei aur (Ion Agrigoroaiei, Româniainterbelică, vol. I, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2002, p. 169).76 N. Peneş, op. cit., p. 54.



23

pieselor, multe obiecte fiind adunate la întâmplare. Uneori gustul şi competenţa

artistică erau îndoielnice. Însă, ca număr, colecţia de tablouri era impresionantă: avea

10 – 12 Grigoreşti, cam 10 Andreeşti, 50-60 Luchieni. Firea nehotărâtă şi şovăitoare a

doctorului oscila pentru destinaţia colecţiei: Pinacoteca Ateneului sau Muzeul Th.

Aman din oraşul natal, Craiova. Alteori, firea zgârcită îl determina să-şi ascundă

colecţia în pivniţă sau uneori o expunea pe pereţii propriei case. În cele din urmă,

colecţia s-a împrăştiat anonim prin muzeele publice, colecţii particulare sau uneori în

depozitele Galeriei Naţionale.

Pasiunea de a colecţiona nu se oprea doar la cărţi şi tablouri. Deţinea şi

colecţii de medalii, mărci poştale şi nu poate fi uitată o colecţie originală, de

ceasornice. Era o colecţie unică, ce reunea ceasuri foarte vechi, dar şi noi, cu

mecanisme care de care mai deosebite, aparente sau mascate, cu ornamente şi cizelări

în email, sau împodobite cu pietre preţioase, cu inscripţii sau monograme care

prezentau date sau personalităţi istorice. Avea piese colecţionate din călătoriile sale în

Franţa, din Statele Unite, sau achiziţionate pe la licitaţii publice. Mai deţinea două

splendide vase de Sèvres, care apar ţinuseră contesei de Lamballe, şi vesela de

sufragerie a fostului rege Milan al Serbiei, cumpărată la o licitaţie publică din Viena.

Experienţa pe plaiuri străine i-a lăsat destule „urme” în personalitate. Cultura

franceză a exercitat tot timpul o atracţie constantă pentru dr. Angelescu, observându-

se şi pe planul activităţii profesionale, deoarece, pe de o parte, ca ministru avea tot

timpul în faţă reformele ce se aplicau în Franţa, iar pe de altă parte, activitatea

miniştrilor francezi ai instrucţiunii era atent observată. Chiar dacă a poposit puţin timp

în Statele Unite, s-a întors de acolo cu o puternică admiraţie pentru spiritul practic

american, pe care, de asemenea, încearcă să îl valorifice pe terenul învăţământului77.

Contactul cu ceea ce generic poate fi numită „cultură oficială” nu s-a realizat

numai la finalul vieţii, aşa cum s-a crezut. Este drept, că atunci preocupările culturalele-a înlocuit pe cele politice. Dar, a fost chemat de timpuriu în fruntea unor serii de

instituţii unde prestigiul numelui său, munca sau sfatul său experimentat şi competent

puteau aduce o încurajare, un îndemn, o consacrare. Ateneul Român, Academia de

Ştiinţe, Academia de Medicină, Liga Culturală, Societatea pentru învăţătura poporului

român, „Revista Generală a Învăţământului” l-au avut ca preşedinte şi s-au împărtăşit

din rezervele bogatei sale activităţi.

77 C. Kiriţescu, Portrete…, pp. 350-351.



24

Despre primele contacte cu Ateneul Român ale dr. C. Angelescu nu se

cunosc prea multe informaţii. Ce se poate spune cu certitudine, este faptul că între anii

1919 – 1920 lucrările primului Parlament al României Mari aici au fost găzduite şi,

bineînţeles, a fost prezent şi dr. C. Angelescu. Şi nu poate fi uitat faptul că în

decembrie 1919 aici s-a oficializat întregirea ţării78.

Cu adevărat se leagă numele dr. Constantin Angelescu de cel al Ateneului

Român din momentul alegerii sale ca preşedinte al Comitetului de conducere al

instituţiei, la 15 noiembrie 1923. A fost preşedintele acestei instituţii până în 1947.

Chiar dacă a fost ocupat cu activităţile dedicate învăţământului, a fost considerat un

preşedinte activ, care şi-a îndeplinit cu punctualitate sarcinile. Alături de el, la

conducerea Ateneului, au stat ca vicepreşedinţi, reînnoiţi de fiecare dată în aceeaşi

atribuţie de Adunarea Generală, două personalităţi de seamă ale învăţământului

românesc: Gheorghe Adamescu şi Ştefan Ioan79. „Au mai trecut” pe la Comitetul de

conducere al Ateneului: V. Babeş, C. Kiriţescu, P. Gârboviceanu – de asemenea,

nume cunoscute în conducerea învăţământului - şi alţii.

Că s-a preocupat de soarta Ateneului, mărturie stăteau progresele pe care

acesta le-a înregistrat în perioada 1923 – 1947. S-au făcut mari amenajări în subsolul

clădirii prin înfiinţarea unor săli-studio şi organizarea unor săli pentru expoziţii

artistice. De asemenea, s-a deschis biblioteca publică a Ateneului80, care avea peste

100.000 de volume81; dar un eveniment aşteptat din 1888, când s-a dat în folosinţă

clădirea Ateneului Român, spaţiul rezervat Marii Fresce a istoriei neamului nostru

rămas în „alb”82 a fost pictat de Costin Petrescu. Sub preşedinţia dr. C. Angelescu, s-a

oficiat dezvelirea Frescei la 23 mai 1938, în discursul rostit de acesta, deosebit de

emoţionant, prezentându-se scopul pentru care s-a pictat: „Era glasul tainic al vremii,

erau suferinţele trecute ale poporului nostru, erau momentele de glorie ale vieţii lui

care şopteau să aşteptăm pentru ca visul secular al neamului nostru să se

împlinească, să fie desăvârşită”83.

S-au organizat expoziţii retrospective de artă românească, în anul 1928 fiind

prezenţi 142 de artişti, iar în 1929-1930, 171 de artişti. S-a cumpărat şi instalat orga

78 N. Peneş, op. cit., p. 164.79 Ion Zamfirescu, Întâlniri cu oameni. Întâlniri cu viaţa, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 32. 80 Ibidem, p. 31.81

N. Peneş, op. cit., p. 167.82 Ilie Popescu Teuşanu, Ateneul Român, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 23. 83 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, I, 41.



25

de concerte în sala Ateneului. De colectarea fondurilor s-a ocupat chiar George

Enescu împreună cu Asociaţia Muzicală Română84.

Cu un an înainte ca dr. C. Angelescu să fie la conducerea instituţiei, luase

fiinţă Universitatea populară a Ateneului Român, sub forma aşa- ziselor „cursuri

publice”, care se adresau unui public larg, eterogen şi avid de cultură. De-a lungul

timpului, s-au dat numeroase impulsuri acestei noi instituţii, întrucât şi ea reprezenta o

formă de a consolida unirea, de a arăta lumii legitimitatea acestui act, atât în ordinea

drepturilor noastre istorice cât şi a puterilor noastre de afirmare ca popor şi cultură85.

Dr. C. Angelescu a susţinut la Ateneu numeroase conferinţe, printre care: La

centenarul chimistului Marcellin Berthelot (4 decembrie 1927), La inaugurarea

noilor săli pentru expoziţie, bibliotecă, cursuri din palatul Ateneului (1927), La

sărbătorirea Corpului didactic (1934), La desvelirea bustului marelui literat şi

arheolog Al. Odobescu (la Ateneu, 12 iunie 1940)86. De asemenea, se prevedea ca

marea sa colecţie – cărţi, tablouri, obiecte de artă, mărci poştale – să treacă în

patrimoniul Ateneului, dr. Angelescu continuând tradiţia pornită de Scarlat Rosetti şi

Constantin Esarcu87.

În plin război, viaţa artistică a capitalei nu a încetat. Au avut loc conferinţe,

expoziţii, concerte susţinute de Societatea corală „Carmen”, Societatea „Filarmonica”,

Orchestra Radio şi altele. În 1944, Ateneul a suferit avarii din cauza

bombardamentelor din aprilie-august, iar Comitetul de Conducere, în frunte cu dr. C.

Angelescu, a hotărât repararea lăcaşului. Însă nu acesta era evenimentul care a făcut

să se „surpe” edificiul Ateneului, ci Deciziunea Comisiei superioare a persoanelor

juridice nr. 81. Prin ea s-a dizolvat Comitetul de conducere al Societăţii Ateneului

Român, acesta fiind practic şi sfârşitul instituţiei deoarece legal, la 24 iulie 1949,

Societatea Ateneului Român îşi va înceta existenţa ca persoană juridică.

Din iniţiativa dr. C. Angelescu, s-a constituit, la 11 martie 1935, Academiade Ştiinţe din România, al cărei preşedinte va fi până în anul 1948 când, din

nefericire, va fi desfiinţată de noul regim. Rolul acesteia era de a îndruma şi încuraja

cercetarea ştiinţifică prin comunicări, referate, publicaţii, expoziţii. De asemenea, se

prevedea acordarea de premii pentru lucrările de valoare, subvenţionarea cercetărilor

84 N. Peneş, op. cit., p. 168.85 I. Zamfirescu, V. Cândea, V. Moga, Ateneul Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1976, p. 11.86 N. Peneş, op. cit., p. 169.87 I. Zamfirescu, Întâlniri cu oameni.., p. 31.



26

din domeniul ştiinţific. Actul de constituire, autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia

Notariat, cu nr. 7205, era semnat de un număr de 26 de oameni de ştiinţă, profesori

universitari, personalităţi ale vremii, printre care prof. dr. D. Hurmuzescu, prof. dr. N.

Coculescu, prof. dr. Şt. Minovici, prof. dr. C. Kiriţescu, prof. dr. E. Bădărău şi alţii88.

Academia era organizată pe secţiuni, în funcţie de specializare: matematică şi

astronomie, ştiinţe fizice şi chimice, biologie, geografie şi geologie şi altele. Aceste

secţiuni puteau lucra separat, dar şi interdisciplinar 89.

Instituţia însă era contestată tocmai de „sora ei mai mare”, Academia

Română. Chiar dacă din actul de constituire se lăsa să se înţeleagă că noua instituţie

nu se substituia Academiei Române şi ea nu se ocupa decât de cercetarea ştiinţifică,

totuşi vechea instituţie interpreta noul organism ca o replică la adresa ei, o copie

fidelă, „o asociaţie ştiinţifică fără scop lucrativ sau patrimonial”90. Astfel, în semn de

protest Conducerea Academiei Române - Preşedintele Academiei Române, Al.

Lapedatu, Secretarul General, G. Ţiţeica şi Vicepreşedinţii, Dr. Gr. Antipa, Andrei

Rădulescu şi C. Rădulescu-Motru – a adresat o scrisoare Preşedintelui Consiliului de

Miniştri, solicitând sancţionarea noii instituţii. Teama Academiei se întemeia pe ideea

că prin noua instituţie se va face o confuzie atât în ţară, cât şi în străinătate. Se

considera că dreptul de a înfiinţa asemenea instituţii aparţine doar Statului şi

particularii nu pot, prin sim pla lor voinţă, să încalce această hotărâre91.

În cele din urmă cele două instituţii au coexistat, conflictele uitându-se, căci

problemele organizatorice nu erau deloc în beneficiul ştiinţei. Academia de Ştiinţe a

avut propriile publicaţii: „Buletinul Academiei” şi „Comptes Rendus des Séances de

l’Académie de Sciences de Roumanie”; publicaţiile au început să apară din 1936,

anual, numerele 1-9 fiind în limba română, următoarele în limba franceză.

Mai poate fi menţionată acţiunea dr. Angelescu prin care a înfiinţat o

„misiune istorică” la Viena, cu scopul de a facilita cercetările de arhivă din Austria.Un buletin urma să ţină la curent cercetătorii români cu rezultatele obţinute, ca apoi,

acţiuni similare urmau a se concretiza şi în alte centre: Liov, Cracovia, Praga, chiar

Budapesta92.

88 N. Peneş, op. cit., pp. 152-153.89 Ibidem, p. 154.90

B.A.R., Secţia Mss, Fond dr. C. Angelescu, XXI, Varia 36.91 Ibidem.92 Al. Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, Editura „Junimea”, f. l., 2003, p. 181.



27

În 1934, a devenit membru de onoare al Academiei Române93, dar în 1948 a

fost „epurat” dintre membrii instituţiei, ca apoi să fie repus în drepturi în 1990. În

perioada 1936 – 1938, a fost preşedintele Societăţii pentru Învăţătura Poporului

Român, şi în perioada 1941 – 1947, după moartea lui Nicolae Iorga, va fi preşedinte al

Ligii Culturale şi al Universităţii „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte. De-a lungul

anilor a fost decorat cu Ordinul „Steaua României”94 în grad de cavaler, Ordinul

„Coroana României” în grad de mare ofiţer, Ordinul „Meritul Cultural” (Anexa 2),

Crucea Legiunii de Onoare în grad de mare ofiţer 95.

Este greu „să prinzi” în câteva pagini viaţa unui om, dar dacă prezentarea

acestuia într-o triplă ipostază este mai uşoară pentru cel care receptează cele scrise, se

dovedeşte cu atât mai dificilă pentru cel care scrie, deoarece îl sperie nu atât ceea ce a

rămas pe hârtie, ci impresia degajată de mesajul transmis.

93

Dorina N. Rusu, op. cit., p. 13.94 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu,II, Acte 1-4.95 N. Peneş, op. cit., p. 8.



28

Capitolul II

Direcţii specifice în activitatea de ministru al Instrucţiunii

Publice

II. 1. Modalitatea de a conduce Ministerul

În contextul perioadei interbelice, a schimba structura învăţământului

presupune a propune şi a milita pentru introducerea unui învăţământ mai democr atic,

accesibil marii mese a populaţiei şi, în acelaşi timp, profesionalizat şi diversificat înaşa fel încât să ţină seama de necesităţile vieţii moderne a secolului al XX-lea.

Pornind de acuzele şi criticele conform cărora învăţământul continuă să rămână

tradiţionalist şi ineficace, diferite personalităţi au prezentat un nou model şcolar

posibil96. Nume cu rezonanţă au venit cu răspunsuri la problemele stringente, nume

precum: Simion Mehedinţi, P. P. Negulescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Petre

Andrei şi alţii.

Alături de aceştia, dr. Constantin Angelescu are o contribuţie remarcabilă în

promovarea unei politici educaţionale inovatoare în perioada în care a condus

Ministerul Instrucţiunii Publice. Este considerat a fi principalul legiuitor postbelic97.

Vocaţia de om de şcoală şi de mare ziditor a fost o revelaţie tardivă sau, cum s-a mai

spus, o incarnaţie nouă98. Se impune o precizare: nu se va prezenta evoluţia

învăţământului românesc după Marele Război, ci se va urmări doar specificul

activităţii dr. Constantin Angelescu, mai bine zis, acele note particulare care-l

evidenţiază de ceilalţi miniştrii care au condus învăţământul românesc.

Înainte de a „demara” la prezentarea rezultatelor concrete ale Ministerului

Instrucţiunii Publice în perioada 1922 – 192899, se fac câteva lămuriri, considerate a fi

96 Ermona Zaharian, Pedagogia românească interbelică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1971, p. 129.97 Ştefan Bârsănescu, Politica culturii în România contemporană, ediţia a II a, Editura Polirom, Iaşi, p.170.98 Constantin Kiriţescu, Portrete, oameni pe care i-am cunoscut, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1985, p. 329; Lucian Predescu, Enciclopedia României, Editura Saeculum. I.O & Vestala,Bucureşti, 1998, p. 34.99

În această perioadă dr. C. Angelescu este ministrul Instrucţiunii în două etape. Astfel: ministrulInstrucţiunii de la 9 ianuarie 1922 la 27 martie 1926 şi ministrul Instrucţiunii de la 22 iunie 1927 la 13noiembrie 1928.



29

interesante, despre modul cum acţiona dr. C. Angelescu în calitate de ministru, despre

atmosfera din cadrul Ministerului şi principiile care i-au direcţionat activitatea.

Temperament dinamic, pasional, uşor inflamabil, dr. Angelescu s-a identificat

cu noul său câmp de activitate, pe care s-a apucat să-l cultive cu ardoarea neofitului şi

cu fervoarea apostolului. Plecând de la dogma că şcoala este cea dintâi şi cea mai

puternică pârghie de ridicare a poporului, că şcoala trebuie să-şi dea toată silinţa de a-l

pregăti pe om pentru viaţă100, democrat şi mai ales patriot prin structura sa

sufletească, el a închinat şcolii şi culturii toată puterea sa de muncă, toată pasiunea

sufletului, mergând până la fanatism şi supravieţuire. „Şcoală cât mai multă! Şcoală

cât mai bună! Şcoală cât mai românească!”. Aceasta era deviza pe care o

adoptase101.

Cel care i-a stat iniţial ca mentor a fost Spiru Haret, un caracter serios şi sever,

neinfluenţabil, care-şi impunea voinţa peste subalternii săi, chiar şi printre colegii de

partid. Respectul şi admiraţia pentru S. Haret l-au urmărit întreaga viaţă, aşa cum se

observă din scrierile sale102 (Anexa 4). Nu acelaşi lucru se poate spune despre dr.

Angelescu, care era prin fondul său sufletesc un caracter şovăielnic, vrând să fie bun,

amabil, îndatoritor cu lumea, intimidându-se de „răţoielile” politicienilor şi

ameninţările ziariştilor, speriat de complicaţiile pe care acestea i le-ar putea scoate în

cale, promiţând tuturor ce-i cereau103. Cu toate că nu îşi putea ţine întotdeauna

angajamentele, căuta a spicui cât mai mult şi cât mai pe nebăgate de seamă din

resursele colaboratorilor, când socotea că i-ar putea fi avantajoase şi, ca urmare,

trecea cu vederea slăbiciunile sau insuficienţele sale, neavând curajul, deşi chirurg de

meserie, de a tăia în carne vie când era nevoie, căci chiar era nevoie.

Această slăbiciune se oglindea în spectacolul pe care-l oferea clădirea

Ministerului. Acesta era în permanenţă, zi de zi, oră de oră, invadată de mulţimea

solicitanţilor veniţi din cele mai îndepărtate colţuri de ţară să ceară audienţă laministru, cu chestiuni din cele mai ridicole, unele care puteau fi rezolvate la

100 Em. Panaitescu, Cultură şi învăţământ, Editura „Cartea Românească” S. A., Cluj, 1928, p. 8. 101 C. Kiriţescu, op. cit., p. 332; Nicolae Peneş, Dr. C. Angelescu, Povestea unei vieţi, EdituraMonteoru, Bucureşti, 1998, p. 123. 102 Biblioteca Academiei Române (în continuare B.A.R.), Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, I, 53, f.24.103 Constantin Argetoianu, un puternic critic al dr. C. Angelescu, ironic numindu-l pe acesta „felcer”, îiscrie două scrisori, pentru a rezolva situaţia unei doamne, Elena Ionescu, căreia i se comitea o marenedreptate, la şcoala unde ea funcţiona. În cealaltă scrisoare adresează ministrului , numit „iubite

amice”, rugămintea de a oferi fonduri unei şcoli craiovene (B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, Corespondenţă, SCDLXV

45 (1-2).



30

inspectoratele şcolare. Se crease reputaţia că ministrul satisface personal pe toată

lumea, le ascultă plângerile şi chiar le şi rezolvă. Nici o regulă nu se putea face, nici o

ordine nu se putea impune, nici un program nu se putea respecta. Era plăcerea lui să

ţină larg porţile Ministerului şi ale cabinetului său pentru oricine şi la orice oră. Cu

greu se mai putea găsi timp de lucru cu colaboratorii săi, pentru rezolvarea unor

chestiuni chiar importante şi unele urgente. Tot spaţiul şi timpul era înecat de

profesori, politicieni, parlamentari, delegaţi, deputaţi, ziarişti, buzoieni104, craioveni

(Anexa) basarabeni şi minoritari, prieteni şi chiar adversari, provocând o forfoteală

zgomotoasă prin culoare şi cancelarii, toţi în căutarea rezoluţiei magice a ministrului.

Acesta trebuia, uneori, sa forţeze poarta ferecată a unui regulament, să solicite o

favoare a unui inspector, să anuleze un act pe care-l aprobase.

„ În asemenea condiţii nu se poate lucra!” spunea câteodată ministrul, supărat

de mulţimea care nu se mai termina, ce-l lua cu asalt uneori de acasă, umplând strada,

împingând poarta, molestând portarii, năpădind scările, blocând culoarele, asaltând

birourile, iar în cazul în care nu-l găseau, pândindu-i sosirea. Dar apoi, tot dr.

Angelescu exclama: „Lăsaţi lumea să intre. Poftiţi domnilor! Dumneata, ce doreşti

dragă?”. Ceea ce obliga pe ministru să se opună la acest supliciu era dorinţa de a se

face popular, teama de a nu indispune, de a nu-şi crea alţi duşmani, care să-i facă

greutăţi, fie în presă, fie în parlament: „Ce, vrei să ni-l punem şi pe acesta pe

spinare?”, se explica el pentru comportamentul său. Mai există o explicaţie foarte

puternică pentru comportamentul său: o concepţie exagerată despre ceea ce înseamnă

democraţia, un impuls natural de bunătate, pornit dintr -o inimă generoasă, fericită

când putea face bine, convins că posedă bagheta miraculoasă a fericirii altora105.

Şi totuşi în această atmosferă s-a format dr. C. Angelescu ca ministru, „om al

şcoalei”. Nu avea spiritul tăios al lui Spiru Haret, spiritul vizionar al lui P.P.

Negulescu sau naţionalismul ontologic şi culturalist al lui Iorga106. Concepţia sa, lanivelul politicii şcolare, s-a format prin experienţa dobândită în timpul activităţii sale

ministeriale. El nu şi-a prezentat în scris concepţia sa despre şcoală într -o operă

sintetică şi de proporţii107, aşa încât cel care vrea să i-o cunoască şi să i-o adâncească

trebuie să folosească discursurile parlamentate, expunerile de motive care au însoţit

104 Judeţul Buzău rămâne printre „protejatele” ministrului, căci există o foarte bogată corespondenţă cuoficialităţi locale, inspectori şi revizori şcolari, dar şi cu învăţătorii din satele din judeţ.105 N. Peneş, op. cit., p. 49.106

Şt. Bârsănescu, op. cit., p. 282.107 Gabriela C. Cristea, Reforma învăţământului. O perspectivă istorică (1864-1944),Editura Didacticăşi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2001, p. 245.



31

proiectele sale de legi, diversele art icole scrise sub imperiul necesităţilor de moment.

A mai lăsat câteva lucrări în care prezintă legile care au fost aprobate de Parlament şi,

ceea ce e mai important, se prezintă rezultatele concrete ale acestora. Din toată

această operă, el se înfăţişează mai curând ca un spirit preocupat de organizare prin

legi, dispoziţii şi regulamente decât ca un purtător al unei credinţe pedagogice108; mai

mult ca un om politic care reglementează cadrul legal şi formal al şcolii, decât ca un

teoretician.

În prezentarea principiilor care au direcţionat activitatea dr. Angelescu, s-a

considerat a fi potrivit de a se prezenta programul pe care-l chiar el îl întocmeşte în

primul an de ministeriat, numit Desideratele d-lui ministru al Instrucţiunii109.

Documentul este scris în 1919, iar noul ministru evidenţiază, în primul rând, pentru

învăţământ „Un caracter nenaţional şi neegal, din cauza împrejurărilor de până

acum”. Apoi, se prezintă principiile directoare. În primul rând, se urmarea

naţionalizarea învăţământului, „Transformarea şcolilor româneşti şi neromâneşti

deodată sau treptat după nevoi şi mijloace”. Un al doilea principiu viza unificarea

învăţământului110 care reflectă, la nivel general, „Tendinţa necesară unităţii unui stat

cu caracter naţional şi democratic”. Principiul fusese formulat mai înainte de către P.

P. Negulescu, un principiu de o valoare incontestabilă pentru consolidarea neamului

românesc111.

Se urmărea aplicarea principiului descentralizării modului de aplicare al

programelor şcolare112, care rămân aceleaşi în ceea ce priveşte chestiunile generale,

dar cu oarecare variante locale, după cum cer condiţiile naturale ale fiecărei regiuni.

Se pornea de la ideea că acelaşi învăţământ pe întreg teritoriul ţării, care nu este

uniform, poate conduce la uniformizare113. Învăţământul apărea ca un Leviatan, în

faţa căruia nu se poate manifesta nici o diferenţă individuală şi care absoarbe totul114.

Un alt principiu viza conducerea învăţământului „După o direcţiune unică a

ministerului pentru plămădirea prin cultură a unităţii naţionale”. Dr. C. Angelescu

108 Gabriela C. Cristea, op. cit., p. 247.109 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, I, Mss. 18, f. 2.110 Acest principiu va deveni o coordonată specifică a activităţii dr. C. Angelescu şi va fi prezentat pelarg în subcapitolul următor, acum doar enunţându-se.111 P. P. Negulescu, Reforma învăţământului, proiecte de legi, Tipografia „România Nouă”, Bucureşti,1922, p. XXXIV; Şt. Bârsănescu, op. cit., p. 171.112 Gabriela C. Cristea, op. cit., p. 248.113

Şt. Bârsănescu , Dicţionar cronologic. Educaţia, învăţământul, gândirea pedagogică din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 122. 114 Iosif I. Gabrea, Individualizarea învăţământului ,Editura „Naţională”, Bucureşti, f. a., p. 7.



32

era partizanul în conducere al centralismului cu elemente de conducere numite de

minister 115.

Un principiu, de asemenea important, urmărea adaptarea învăţământului la

cerinţele societăţii, adică la cerinţele economiei naţionale interesate de diferite ramuri

ale învăţământului profesional. Se avea în vedere nevoia de buni tehnicieni în

domeniile cheie116, mai ales că Marele Război lăsase multe domenii fără oamenii

necesari, existând totuşi dinainte lipsa de personal. Un principiu ce se suprapune

acestuia vizează învăţământul superior, urmărind orientarea practică a acestuia

„Pentru a produce mase mari de specialişti profesori cu minimum de cheltuială şi în

timpul cel mai scurt compatibil cu pregătirea necesară”.

Principiul optimizării raportului dintre informativ şi formativ era asigurat prin

„Sporirea educa ţiunii în şcolile de toate gradele şi de toate felurile pentru a întări pe

elevi nu numai cu cunoştinţe pozitive dar şi cu proviziune de ideal, de conştiinţă a

răspunderii de iniţiativă, de disciplină pentru regularitatea şi perseverenţă în

muncă”. Şcoala românească avea mai ales un caracter informativ, presupunea

transmiterea de informaţii ştiinţifice, estetice, morale, religioase, caracterul practic

fiind neglijat117, mai ales la nivel legislativ.

În acelaşi document, dr. C. Angelescu prezenta câteva „nevoi”, în număr de

trei, care pot fi interpretate ca programe ale reformei. Apărea necesitatea formării unui

corp didactic de toate gradele pentru a face faţă cerinţelor culturale; nevoia de a

„arunca” în viaţă, în economie, specialişti de toate gradele pentru a nu stânjeni avântul

economic existent sau cel ce se va dezvolta după război; ultima cerinţă viza

organizarea unor instituţii pe lângă toate gradele de învăţământ profesionale, care să

servească la îndrumarea practică şi în acelaşi timp ştiinţifică.

Se poate considera că întreaga sa activitate s-a concretizat în trei direcţii

specifice: în primul rând unificarea învăţământului; apoi uriaşa campanie deconstrucţii de clădiri şcolare oferind un cadru instituţional şi, nu în ultimul rând,

ridicarea statutului cadrului didactic. Toate acestea s-au oglindit în legislaţia emisă în

115 Au existat mai multe tipuri de a se concepe conducerea Ministerului. Se deosebesc mai multecategorii, printre care unii adepţi ai descentralizării şi ai selecţiei, pe bază de competenţă, este cazul luiI. Petrovici, N. Costăchescu, P.P. Negulescu; apoi, este cazul principiului centralizării, în sensul clasic,cu autoritatea ministrului, fiind vorba aici de Nicolae Iorga. (Şt. Bârsănescu, op. cit., p. 282).116 Th. Lowenstein, Şcoala şi orientarea profesională, Editura „Cultura Românească”, Bucureşti, f. a.,

p. 47.117 G.G. Antonescu, Şcoala care ne trebuie. Şcoala formativ- organicistă, Societatea „TinerimeaRomână”, Bucureşti, 1930, p. 32.



33

perioada cât a stat el la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice. În 1924,

organizează învăţământul primar şi normal-primar, în 1925- învăţământul particular,

confesional şi minoritar, iar în 1928 a reorganizat învăţământul secundar 118. Aceste

legi vor mai suferi modificări, dar nu esenţiale ci doar de nuanţă, după 1933, când

revine în funcţia de ministru al Educaţiei119.

II.2 Opera de construcţii şcolare

Activitatea de legiferar e presupune efort colectiv, astfel încât este greu să

atribui unui singur om meritul de a fi realizat-o, nu se poate vorbi de legea din 1924

ca fiind dată numai de dr. Angelescu, sau cea din 1925 sau din 1928. Totuşi, a existat

un sector de activitate, cel mai original, cel mai impozant, cel mai realist, care-i revine

exclusiv lui personal120. Este vorba de opera de construcţii şcolare, apreciată fiind ca

cea mai amplă operă constructivă pe care a cunoscut-o statul român la începutul

secolului XX.

S-a făcut comparaţia, ulterior, între ampla operă iniţiată de dr. Angelescu în

domeniul construcţiilor şcolare şi cea întreprinsă de Spiru Haret cu două decenii mai

înainte pentru ridicarea vieţii culturale şi economice de la sate, prin înfiinţarea de bănci populare, cooperative şi cercuri culturale121

. Se poate spune, totuşi, că meritul

dr. Angelescu este mai mare, ţinându-se cont de noul context istoric, dar mai ales de

faptul că această campanie viza nu numai spaţiul rural, dar şi pe cel urban.

Prima grijă a noului ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice a fost de a se

informa asupra stării în care se aflau clădirile, unde urma să se desfăşoare procesul

educativ122. Realizează numeroase statistici şi procese verbale pe baza acestor date

culese urmând a se lua măsuri. Este bine ştiut că o instituţie şcolară nu poate funcţionadecât într-un local înzestrat cu dispozitive şi înzestrări materiale adecvate.

118 Lucian Predescu, Enciclopedia României, Editura Saeculum. I.O & Vestala, Bucureşti, 1998, p. 34.119 Coriolan Strâmbu, Omul Şcoalei Primare. Dr. C. Angelescu, Conferinţă ţinută la adunarea generală a învăţătorilor din judeţul Făgăraş, 1935, f. e., p. 13.120 C. Kiriţescu, op. cit., p. 336.121

Emil Bâldescu, Spiru Haret în ştiinţă, filozofie, politică, pedagogie, învăţământ , Editura Didacticăşi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 87. 122 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, III, Varia 22, f. 15.



34

Concluzia la care ajunge ministrul, în 1919, este tristă: în bună parte clădirile

şi anexele acestora fuseseră distruse de război123. Însă, existau dificultăţi de dinainte

de război: numărul clădirilor, cu toate sforţările ce se făcuseră abia asigura jumătate

din necesar, unele şcoli funcţionaseră chiar în clădiri închiriate neîncăpătoare,

igrasioase, întru-un cuvânt, lipseau condiţiile de igienă124. Iar după doi ani de război

arătau jalnic125. În zona luptelor nu se mai cunoştea nici locul unde au fost construite.

Toată cărămida, până la temelie, a fost scoasă şi dusă în tranşee. Iar în alte părţi, unde

nu au existat lupte, le-a prăpădit ocupaţia militară126. În noile teritorii alipite, situaţia

era mai gravă. Cu excepţia Transilvaniei, în Basarabia şi Bucovina erau sute şi mii de

comune fără şcoli româneşti127. De asemenea, era şi aici material didactic pierdut,

personal didactic insuficient, manuale puţine şi necorespunzătoare, toate acestea fiind

în mare parte consecinţe ale războiului128.

Soluţia era simplă: repararea şi construcţia de noi localuri, dar Statul nu avea

suficiente mijloace financiare129, se observă într -un document de arhivă care prezenta

problemele financiare ale învăţământului primar şi construcţiilor de şcolii. Când

bugetul pentru Ministerul Instrucţiunii era foarte mic Dr. Angelescu preia ideea lui

Spiru Haret, care folosise pentru a strânge bani „Casa Şcoalelor”, creaţia

predecesorului său Petru Poni130. Ceea ce ţine de specificul ministrului dr. Angelescu

este pasiunea cu care s-a implicat în rezolvarea acestei probleme, dar mai ales se

observă în rezultatele obţinute. Ministrul se foloseşte de instituţia Comitetelor

şcolare131, cărora le-a deschis un nou şi vast câmp de activitate, acestea preluând

opera de construcţie de localuri de şcoli, la oraşe, dar mai ales la sate. De asemenea,

se înfiinţează pe lângă Comitetele şcolare şi Comitetele de construcţie, car e au început

123 N. Peneş, op. cit., p. 94.124 Dr. C. Angelescu, Evoluţia învăţământului primar şi secundar în ultimii 20 de ani, Imprimeriile„Curentul” S.A., f. l., p. 8.125 Înainte de Unire în Vechiul Regat existau 5344 şcoli primare: doar 3000 de locuri proprii, restul înlocaluri închiriate (Enciclopedia României, coord. I. Scurtu, Iaşi, 2001, p. 149). 126 Simion Mehedinţi, Şcoala poporului, Editura „Viaţa Românească”, Bucureşti, 1923, p. 31. 127 Dr. C. Angelescu, op. cit., p. 9.128 Gh. Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român (1918 –1920), Cluj – Napoca. 1985, p. 254 – 259.129 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, III, Varia 22, f. 4.130 C. Kiriţescu, op. cit., p. 336; N. Peneş, op. cit., p. 96.131 Prin Decretul-Lege din 23 Iulie 1919 se organizează Comitetele şcolare ale tuturor şcolilor de toate

gradele şi toate categoriile. Un Comitet şcolar era alcătuit reprezentanţi ai corpului didactic, autorităţilocale, părinţi ai elevilor şi foşti elevi ai şcolii cu scopul de a supraveghea bunul mers al şcolii şi, îndeosebi, construirea şi întreţinerea localurilor.



35

să strângă fonduri pentru a începe lucrările132. Perioada 1925-1926 reprezintă

„momentul de pionierat” al comitetelor şcolare, o etapă încărcată de romantism şi de o

generozitate ce cu greu poate fi percepută de „omul modern”133.

Campania începe în primăvara anului 1922, iar şcolile construite erau din cele

mai diverse, căci era trebuinţă de la cele primare la cele secundare, normale, gimnazii.

S-au mobilizat comitetele de părinţi, oficialităţile locale134, au fost solicitaţi la

colaborare miniştrii-colegi de la departamentele ce administrau bunuri publice,

prefecţi şi primari, profesori şi învăţători, inspectori şi revizori şcolari, preoţi, părinţi

şi foşti elevi ai şcolilor, fruntaşi şi chiar codaşi ai satelor. Reprezentanţi ai Casei

Şcoalelor întocmeau planuri arhitectonice, uneori sub directiva, îndrumarea sau chiar

colaborarea personală a ministrului, care-şi impunea ideile, sugera sau reclama

modificări în distribuţia spaţiilor, preocupat de dorinţa de a face lucrurile cât mai larg

şi în mare135.

Înmulţirea şcolilor primare reprezintă cel mai important eveniment, din

întreaga campanie, iar suma alocată cheltuielilor pentru acest segment al

învăţământului este sugestivă fiind de 759 335 535 lei, la care se adaugă munca

sătenilor şi lemnul folosit, în valoare de aproximativ 2 miliarde136. Începând cu anul

1923, s-a pus temelia a 45 de şcoli normale137

Iniţiativa de a construi devenise contagioasă, căci oraşe, judeţe, dar mai ales

sate se întreceau care să prezinte, la conferinţele convocate de ministru, planuri care

mai măreţe, un număr cât mai mare de construcţii puse la cale, ori deja începute.

Ministrul ţinea contact personal cu fiecare comitet, împărţea sfaturi, subvenţii

(Anexa 5) sau imputări, făgăduieli, sau lua angajamente, cunoscând situaţia prin

fiecare localitate. În inspecţiile pe care le făcea, care durau zile întregi, alerga din sat

în sat, cerceta toate construcţiile din regiune, aducând laude sau mustrând, unde era

cazul. Înfiinţase în acest scop şi o medalie, „Răsplata Muncii pentru construcţiunişcolare”, pe care o oferea personal celor mai muncitori colaboratori la această mare

operă. Constantin Kiriţescu, colaborator al său, în amintirile sale povestea că uneori

132 Dr. Constantin Angelescu, Activitatea Ministerului Instrucţiunii (1922-1926), Bucureşti, „CarteaRomânească” Bucureşti, 1928, p. 10. 133 N. Peneş, op. cit., p. 98.134 Istoria Românilor, România întregită, 1918-1940,vol. VIII, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, 2003,Editura Enciclopedică, p. 661. 135

C. Kiriţescu, op. cit., p. 337.136 Dr. C. Angelescu, Activitatea Ministerului …, p. 12.137 Ibidem, p. 15.



36

„Când situaţia reclama sancţiuni ori stimulente mai energice, nu se putea opri de a

apela la puterea de convingere a bastonului său pe spinarea vreunui antreprenor

hrăpăreţ sau a unui primar indolent…”138 .

Rezultatul acestei campanii s-a văzut în miile de şcoli, palate care „răsăreau”

ca din minune de sub bagheta unui magician. Marele efort, pe care îl concentrase

ministrul pentru construcţia de şcoli, atrăsese opinia publică. Începuseră a se face

glume, ironii, persiflări, apăruse porecla ineptă de „doctorul Cărămidă”, ca apoi, să

lase loc admiraţiei. Căci, dovadă stăteau numeroase şcoli, acestea dobândind numele

de tip „Angelescu”. Acestea aveau patru săli de clasă, cancelarie şi camera

directorului139.

Numărul de şcoli care s-au ridicat, reparate radical, mărite, renovate sau

amenajate, terminate sau începute în timpul primului său ministeriat, nu se cunoaşte

foarte exact. S-a spus că de la 1922 la 1926 s-au construit 4007 şcoli primare noi, s-au

cumpărat alte 268, iar 889 au suferit reparaţii capitale; 660 se aflau în 1926 în

construcţie. De asemenea, s-au construit 1 511 case noi pentru directorii de şcoală.

Toate aceste cifre însumate dădeau impresionanta cifră de 7 335 de clădiri în slujba

învăţământului. Până în 1928, s-au construit aproximativ 7 800 de şcoli noi140.

Numărul şcolilor primare a crescut de la 7915, înainte de unire, la 8 081 în 1918-

1919, ajungând la 17 385 în 1937-1938141.

După ce dr. Angelescu a trecut în opoziţie, după 1928, din nepricepere,

nepăsare sau, mai bine zis, rea voinţă, campania de construcţie a fost abandonată,

unele localuri începând să se ruineze. Alteori, unele construcţii spaţioase, poate

exagerat de spaţioase, au primit altă trebuinţă decât cea şcolară. Acest joc s-a repetat

cu regularitate până când norii cei grei ce anunţau venirea celui de-al doilea război

mondial au pus capăt definit prodigioasei campanii142. Totuşi, această activitate

constituie cea mai importantă manifestare de solidaritate socială143, căci avea unsingur ţel ridicarea prin învăţătură a poporului.

138 C. Kiriţescu, op. cit., p. 338.139 Istoria Românilor…, p. 661. N. Peneş, op. cit., p. 97.140 Dr. Constantin Angelescu, Activitatea Ministerului …, p.20.141 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.

52.142 C. Kiriţescu, op. cit., p. 339.143 Dr. C. Angelescu, Evoluţia învăţământului…., p. 14.



37

II.3 Unificarea învăţământului

Chemat să conducă destinele şcolii româneşti într -un moment foarte important,

înfăptuirea Unirii, dar şi dificil, căci se urmărea consolidarea ei, dr. Constantin

Angelescu înţelege că un punct foarte important al planului de reformare a

învăţământului constă în organizarea unitară a învăţământului144. Termenul de

unificare poate fi privit din două direcţii: este vorba de o unificare instituţională, adică

legislativă, dar este vorba şi de o unificare sufletească145, realizată prin intermediul

primei, dar care este mult mai importantă şi cu mult mai durabilă.

Pentru a se înţelege cât de importantă era unificarea, nu pot sa nu fie

menţionate câteva informaţii despre starea învăţământului din Vechiul Regat şi, mai

ales, din cele trei provincii, date care sunt prezentate chiar de ministru în lucrările

referitoare la învăţământ146, mai ales în expunerile de motive la cele trei legi. Ele au

rolul de a prezenta fondul dificil pe care s-au grefat reformele şi, în al doilea rând,

prezintă importanţa pe care a acordat-o dr. Angelescu particularităţilor regionale.

Şcolile româneşti din cele patru provincii unite în urma Marelui Război aveau

patru organizaţii diferite, care se dezvoltaseră în împrejurări şi sub influenţe diferite.

Conştiinţa naţională era în unele părţi slăbită pentru că neamul românesc, supus unor

influenţe culturale, suferise atingeri profunde în structura sa sufletească. De aceea eranecesară trezirea conştiinţei naţionale. În primul rând, trebuia unificat învăţământul

din cele patru provincii unite.

În Vechiul Regat, învăţământul gratuit şi obligatoriu a fost introdus prin

reforma din 1864, care a însemnat pentru România şi începutul unei noi ordini în

învăţământ. Dar învăţământul obligatoriu exista doar pe hârtie. Lipsa de clădiri şi de

profesori calificaţi, ca şi sărăcia şi inerţia populaţiei au făcut ca peste 50% de copii de

vârstă şcolară să rămână neşcolarizaţi înainte de primul război mondial147

.Această situaţie a inspirat reformele şcolare ale lui Spiru Haret. În cei 11 ani,

cât a condus şcoala românească, a dat acesteia o nouă direcţie. În perioada cât a fost

ministru, numărul şcolilor primare s-a mărit cu aproape 2000, numărul elevilor

144 B.A.R., Secţia Mss., Fond dr. C. Angelescu, I, Mss.66, f. 1.145 Dr. C Angelescu, Evoluţia învăţământului…, p. 7; Şt. Bârsănescu, op. cit., p. 171.146 Dr. C. Angelescu, în lucrările sale, realizează o analiză foarte amănunţită a evoluţiei învăţământuluidin Transilvania, Basarabia, Bucovina şi Vechiul Regat. A prezentat atât legile pe baza cărora a

funcţionat învăţământul până la 1918, dar şi date statistice precum numărul de ştiutori de carte, cel alanalfabeţilor, numărul de şcoli, etc.147 Istoria Învăţământului din România, compediu , Bucureşti, 1971, p.246.



38

înscrişi în şcolile primare a fost de 39%, s-au înfiinţat cursurile de adulţi, grădiniţe,

biblioteci populare, Casa Corpului Didactic148. Pentru a face din şcoli un avantaj

pentru ţărani, iar din ţăran un „producător instruit”, Haret a încercat să pună

priorităţile rurale înaintea celor urbane şi problemele practice înaintea celor teoretice.

I-a îndrumat pe învăţători să ofere ajutor în băncile rurale şi cooperativele de credit şi

să desfăşoare activităţi extraşcolare: cercuri de lectură, clase de alfabetizare şi

conferinţe. Măsurile din domeniul educaţional ale lui Haret au fost strâns legate de

programul de industrializare elaborat de Partidul Naţional Liberal149. Reforma lui

Spiru Haret avea la bază următoarele principii: şcoala democratică, învăţământul pus

la îndemâna tuturor, curentul umanist alături de cel realist; şcoala activă, care să

respecte cunoaşterea şi individualitatea copilului. Şcoala trebuia să formeze buni

cetăţeni, să asigure fondul de cunoştinţe indispensabile fiecărui om în viaţă, fără

deosebire de treapta socială150.

Starea învăţământului înainte de Unire, în Vechiul Regat, se prezenta

astfel: 5344 şcoli primare (doar 3000 de locuri proprii, restul în localuri închiriate),

8851 învăţători, 620 565 elevi înscrişi din 1 032 175 recenzaţi, din care aproape 400

000 urmau şcoala iar 43% erau analfabeţi151.

În Transilvania, învăţământul în limba română a supravieţuit presiunilor de

limitare, dovedindu-se suficient pentru a crea şi susţine spiritul naţional, nu însă şi

pentru a-i ajuta pe români să se afirme în lumea oraşelor. Din 2593 şcoli maghiare

existente, mai bine de jumătate erau şcoli susţinute de stat. Cele 2392 şcoli româneşti

erau şcoli confesionale, ortodoxe şi unite. Statul maghiar nu întreţinea astfel nici o

şcoală secundară, comercială sau normală românească152.

Cele mai importante acte legislative pentru maghiarizarea învăţământului au

fost legea Tréf ort din 1879 şi legea Appony, din 1907. Prin ele, limba maghiară

devenea obiect obligatoriu în toate şcolile, la fel şi istoria şi geografia Ungarieidreptul civil şi aritmetica. Trebuiau folosite cărţi, manuale şi alte instrumente

pedagogice aprobate de ministerul instrucţiunii. Se exercitau presiuni până la

148 E. Bâldescu, op. cit., p. 97.149 I. Livezeanu, op. cit., p. 43.150 Enciclopedia României, coord. I. Scurtu, Iaşi, 2001, p. 149. 151 Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,2001, p. 248.152 Onisifor Ghibu, „Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria”, în Pentru o pedagogie

românească. Antologie de scrieri pedagogice, Bucureşti, 1977, p. 40; Loi de l’enseignement particulieravec l’espose de motifs presente au parlament par le Dr. C. Angelesco Ministre de l’instruction publique, Bucarest, Institut „Cartea Românească” S.A., 1925, p. 16.



39

închiderea respectivelor şcoli confesionale, dacă localul acesteia era considerat

necorespunzător sau salariile învăţătorilor erau mai mici decât ale celor din şcolile de

stat. Urmarea acestor hărţuiri a fost închiderea a 980 de şcoli confesionale româneşti

între 1880 şi 1914. În 1914, 39,66% dintre copiii care nu urmaseră nici o şcoală, în

întreaga Ungarie, erau români153. Numărul şcolilor primare româneşti era totuşi destul

de mare cu toate dificultăţile, nu acelaşi lucru putându-se afirma despre şcolile

secundare. Românii dispuneau de cinci licee şi patru gimnazii, de o şcoală comercială

şi opt normale. Chiar dacă existau puţine şcoli româneşti, românii nu au frecventat

liceele şi gimnaziile maghiare. Au preferat să rămână în mediul rural, decât să accepte

avantajele unei culturi străine. Unii dintre tinerii români au ales totuşi

maghiarizarea154.

În timpul războiului, a fost luată cea mai amplă măsură de maghiarizare a

învăţământului. A fost înfiinţată o zonă culturală maghiară, care a presupus

suprimarea tuturor şcolilor româneşti din judeţele Braşov, Făgăraş, Sibiu, Târnava

Mare şi trei plăşi din judeţul Hunedoara155. Cele 311 şcoli confesionale româneşti

urmau să fie înlocuite după bugetul anului 1917/ 1918, de 1000 de şcoli primare

maghiare, la care se adăugau 800 de grădiniţe de copii156.

Dintre cele trei provincii, Bucovina este cea mai puţin românească din punct

de vedere etnic. Structura socială şi demografică a Bucovinei a fost configurată în

timpul stăpânirii austriece. Populaţia ucraineană şi românească era în majoritate rurală

faţă de populaţia germană şi evreiască care erau intens urbanizate. Totuşi, a existat o

elită românească instruită, mai puţin asimilată decât elita rusificată din Basarabia şi

mai împăcată cu propria-i soartă decât cea din Transilvania. În cadrul monarhiei

bicefale, Bucovina era una dintre provinciile cele mai puţin alfabetizate: 32,4% din

populaţia totală (de peste 100 de ani) ştia să scrie şi să citească157. Ponderea cea mai

r idicată în privinţa analfabetismului o deţineau românii şi ucrainenii: 60,4% şirespectiv 70,6% din populaţia de peste 10 ani. Făcând o comparaţie cu românii din

Basarabia, situaţia românilor din Bucovina era mult superioară158. La 1 iulie 1919 a

apărut „Tribuna”, organul învăţătorimii din Bucovina, care a oferit date interesante

153 Idem, „ Privire asupra şcolii româneşti din Transilvania în anul 1911”, în op. cit. , pp. 200 – 202.154 I. Livezeanu, op. cit., p. 51 – 56.155 Loi de l’enseignement particulier…, p. 26.156 Documente privind istoria României între anii 1918 – 1944, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1995, p.

389. 157 Dr. C. Angelescu, Evoluţia învăţământului…, p. 42.158 I. Livezeanu, op. cit., p. 54 – 56.



40

despre situaţia învăţământului primar. George Topan susţinea că aproape cinci ani

învăţământul nu a funcţionat în Bucovina. Atunci nu exista o problemă culturală mai

importantă decât reclădirea şi repararea edificiile şcolilor distruse şi ruinate.

Urmările celor cinci ani de război au însemnat un dezastru pe tărâm şcolar.

Multe şcoli erau distruse, altele deteriorate sau neglijate. Dar toate trebuiau refăcute.

Stările anormale prin care trecea în 1919 Bucovina făceau dificile problemele şcolare.

Prefecturilor li s-au dat 500 000 lei pentru cele mai urgente reparaţii. S-a făcut apel la

toate forţele care urmau să colaboreze pentru restabilirea edificiilor şcolare, pentru ca

în viitorul an şcolar procesul de învăţământ să poată reintra în normal159.

Basarabia a fost teritoriul cu cele mai vechi probleme în privinţa îndeplinirii

politicii de unitate spirituală după 1918. Faţă de situaţia din Transilvania şi Bucovina,

procesul de renaştere şi întregire spirituală în Basarabia, deşi a urmat aceleaşi tendinţe

generale, a avut şi anumite particularităţi, esenţa lor găsind explicaţie în

reminiscenţele fostului regim ţarist de până la 1918.

Era evidentă lipsa unor şcoli naţionale, a literaturii şi a editurilor în limba

română, cât şi insuficienţa de învăţători şi profesori cu pregătirea necesară pentru

participarea activă la renaşterea naţională culturală. În 1918, în Basarabia existau

1084 şcoli ruseşti şi nici o şcoală primară românească160, deşi majoritatea populaţiei o

constituiau moldovenii. În al doilea rând, în Basarabia era un nivel scăzut al ştiinţei de

carte, fapt recunoscut şi de o statistică rusească de până la 1918. Românii formau

naţionalitatea cea mai rurală şi mai puţin instruită din Basarabia, fiind rar ţărani care

cunoşteau carte.

Procesul transformărilor culturale întâmpina mari greutăţi şi datorită

predominării populaţiei săteşti. Situaţia materială precară nu le permitea nici măcar să

asigure copiilor urmarea şcolii primare, deşi existau legi speciale care prevedeau

realizarea învăţământului obligatoriu pentru toţi161.Măsurile imperiale de asimilare au transformat elita autohtonă atât de mult

încât, atunci când autorităţile ruseşti au suprimat învăţământul în limba română din

şcolile secundare, nu au existat probleme prea mari. Politica imperială nu a rusificat

159 Mihai Grigoroviţa, Învăţământul în nordul Bucovinei 1775 – 1944, Bucureşti, 1993, p. 49. 160

I. Agrigoroaiei, op. cit., p. 248. 161 I. Agrigoroaiei, Gh. Palade, Basarabia în cadrul României întregite 1918 – 1940, EdituraUniversitas, Chişinău, 1993, p. 91 - 92.



41

Basarabia în întregime, dar a împins limba moldovenească spre populaţia rurală şi mai

puţin instruită, în timp ce intelectualii au trecut la cultura rusească162.

Unificarea celor patru sisteme de învăţământ a presupus un proces de tranziţie

a autonomiei instituţionale regionale. Acestea trebuiau să contribuie la realizarea unei

depline conştiinţe naţionale în cadrul unui stat unitar. Tranziţia către un sistem de

învăţământ unificat în România a fost asigurată de câteva grupuri de instituţii: în

Transilvania a existat un guvern de tranziţie semiautonom, numit Consiliul Dirigent;

în Basarabia, un rol important l-a avut Sfatul Ţării, care s-a autodizolvat în 1918, fiind

urmat de Consiliul de Directori, iar în Bucovina au funcţionat un număr de

Secretariate de Serviciu. Cele trei administraţii provizorii, inclusiv departamentele lor

de instrucţie, au fost desfiinţate în aprilie 1920. Prerogativele acestora au fost preluate

de ministerele de la Bucureşti, care au continuat, în principiu, să aplice legislaţia

specifică provinciilor. În perioada de lichidare a legislaţiei provinciilo, s-au înfiinţat

Secretariatele de la Cluj, Chişinău şi Cernăuţi, ce trebuiau să conlucreze cu

ministerele respective163.

Începând chiar după Unire, se organizează numeroase congrese ale corpului

didactic, care pun în dezbatere, în primul rând, problema unificării. Sunt, în această

direcţie, congrese la Iaşi, iunie-iulie 1919, apoi la Caraş Severin, Cluj164. Toate aceste

eforturi se vor accelera după 1922, prin sosirea la Ministerul Instrucţiunii a dr. C.

Angelescu.

Noua organizare a învăţământului, în vederea unificării teritoriale, trebuia să

corespundă stării de lucruri din România, ţinându-se seama de exper ienţa trecutului.

Cuvintele ministrului sunt grăitoare: „Învăţământul nostru până la unire, având patru

organizaţiuni deosebite, în cele patru provincii alipite, fusese supus unor influenţe

culturale diferite, care au lăsat urme profunde în structura noastră sufletească, urme

care slăbeau desigur conştiinţa noastră naţională”165. Unificarea învăţământului s-aconcretizat prin cele trei legi din perioada 1922-1928166, dar nu este vorba numai de

162 I. Livezeanu, op. cit., p. 117.163 Ibidem , pp. 51 – 56.164 Dicţionar.., p. 125.165

Dr. C. Angelescu, Evoluţia învăţământului…, p. 4; I. Agrigoroaiei, România …, p. 247.166 Este vorba de Legea pentru învăţământul primar al statului şi învăţământul normal primar, din1924; Legea învăţământului particular din 1925 şi Legea pentru învăţământul secundar din 1928.



42

adoptarea unei legislaţii complet noi, ci de extinderea valabilităţii legilor existente în

Vechiul Regat şi în celelalte provincii167.

Prin legea din 1924, se unifică învăţământul primar, „Trebuie să existe în tot

cuprinsul ţării o şcoală primară unitară”168 se prevedea în articolul 5 al Legii. Legea

învăţământului particular , din 22 decembrie 1925, vine să întărească cele prevăzute

în legea din 1924. Această lege vine să rezolve una din problemele cele mai delicate,

relativă la învăţământul minorităţilor, foarte nemulţumite după promulgarea legii169.

Chiar din Expunerea de motive, dr. Angelescu mărturisea: „Unificarea teritorială

solicită unificarea sufletească a tuturor românilor”170. Un al treilea pas spre unificare

se face în 1928 când, revenit la cârma Ministerului, Angelescu supune Parlamentului

spre aprobare Legea învăţământului secundar. Ideea de unificare a învăţământului

este evidentă. Ministrul Angelescu renunţă la vechea formă a liceului, structurat în trei

categorii şi propune un nou tip unitar, ce-i drept cu şapte clase pe două cicluri. Ciclul

inferior al învăţământului secundar, gimnaziul, este văzut ca o şcoală unică, menit să

asigure baza de formare pentru toate gradele superioare de învăţământ teoretic (liceul)

sau practic (şcoli comerciale, agricole, de meserii, pentru diferite profesiuni)171.

Mărturisea dr. Angelescu: „În alţi termeni, gimnaziul devine tija de unde se distribuie

seva în ramurile culturii teoretice sau practice”172.

Marea Unire din 1918, pe lângă momentele de bucurie, euforie, entuziasm

adusese şi o mulţime de probleme, iar pe de altă parte, problema unificării nu fusese

un obiectiv al ei173. Modul în care urma să se facă unificarea, metodele şi strategiile

alese vor fi alese de dr. Angelescu.

167 Ion Gh. Stanciu, Şcoala şi pedagogia în secolul XX, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1983, p. 145.168 Lege pentru învăţământul primar al Statului (şcoale de copii mici, şcoale primare, şcoale şi cursuride adulţi, şcoale şi cursuri speciale pentru copii debili şi anormali educabili) şi învăţământul normal primar, Editura „Cartea Românească” S.A., Bucureşti, 1925, p. 232;169 Dr. C. Angelescu, Politica şcolară a Partidului Naţional -Liberal în „Revista Generală aÎnvăţământului”, nr.3, martie 1927, p. 138. 170 Loi de l’enseignement particulier …, p. 3.171 Mihail Marinescu, Discuţiile privitoare la noul proiect de reformă a învăţământului secundar, în

„Revista Generală a Învăţământului”, 1925, an XIII, p. 327; Gabriela G. Cristea, op. cit., p. 255.172 Loi de l’enseignement particulier…, p. 86.173 I. Agrigoroaiei, op. cit., p. 54.



43

II.4. Formarea şi perfecţionarea corpului didactic

Toate măsurile luate de ministrul Instrucţiunii în vederea asigurării unui cadru

instituţional cât mai bun solicitau ca reforma să vizeze şi statutul cadrului didactic.

Nu trebuie uitat că însuşi ministrul fusese şi el cadru didactic, profesor universitar la

catedra de chirurgie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Prin urmare, experienţa de

la catedră va servi şi ea ca impuls în luarea unor decizii inovatoare.

Accentul, în opinia Dr. Angelescu, se pune pe „formarea corpului

naţional”174. Se dorea asigurarea demnităţii sociale, profesionale şi morale a cadrului

didactic175. El cerea implicarea integrală a corpului didactic din fostele regiuni străine

dar şi valorificarea situaţiei specifice fiecărei regiuni, precum şi preluarea unor

elemente pozitive din ţările avansate, adaptate însă la realitatea românească176.

Educatorul trebuia să fie un purtător în sine de cultură, chiar dacă este vorba de un

simplu învăţător sau un profesor de liceu, valori pe care le va transmite omului în

devenire, şi nu devenit, conducându-l, astfel, la crearea de bunuri culturale177.

Totuşi, nu se puteau realiza aceste deziderate, căci existau foarte multe

nemulţumiri reale. Corpul didactic, „un element de ordine şi de muncă” după

cuvintele ministrului, a avut de luptat cu mari şi grele lipsuri materiale178. O altă

problemă, care pornea de la ideea că este foarte mare numărul de analfabeţi, aveadrept cauză numărul mic de învăţători. Exista, mai întâi, o criză la nivelul

învăţământului primar, căci învăţătorului i se cerea să fie bine pregătit, dar, în acelaşi

timp, trebuia să-i fie asigurată existenţa, viaţa de toate zilele. Criza de personal exista

de dinainte de război, apreciindu-se că era numai o treime din numărul de învăţători

necesari, iar calitatea suplinitorilor, cu două-trei clase de gimnaziu lăsa mult de

dorit179. Astfel, se ajunge la concluzia că nu există un număr de şcoli normale

suficiente, care să asigure numărul de absolvenţi necesari. Toate aceste nemulţumirise concretizau în plângerile care se făceau în paginile revistelor, în cadrul congreselor,

174 N. Peneş, op. cit., p. 219.175 Gheorghe Bunescu, Valorile şi reformele învăţământului românesc, în „Revista de Pedagogie”, nr1-22, Bucureşti, 1993, p. 43. 176 Dariu Pop, Personalitatea învăţătorului, în „Învăţătorul”, 1925, Anul VII, nr. 2-3, 25 martie, p. 4.177 Iosif I. Gabrea, Şcoala creiatoare (Individualitate- Personalitate), Editura Casei Şcoalelor, 1927, p.

469.178 Dr. C. Angelescu, Evoluţia învăţământului…, p. 49.179 Simion Mehedinţi, Şcoala poporului, Bucureşti, Editura „Viaţa Românească”, 1923, p. 32.



44

personal ministrului şi chiar în Adunările Constituante a Deputaţilor 180. De altfel,

chiar ministrul era membru în cadrul unor asociaţii de învăţători, astfel, luând

cunoştinţă directă cu reclamaţiile acestora ( Anexa 6).

Ministrul nu putea să rămână indiferent la aceste doleanţe. Toate deciziile

luate de ministru vizau, mai întâi, reformarea statutului învăţătorului şi, apoi, pe cel al

profesorului secundar.

Îşi propusese să crească numărul învăţătorilor, pe de o parte, şi, pe de altă

parte, să le ofere o îmbunătăţire a salariului181. Pentru a se ajunge la acest rezultat, la

fiecare buget nou, la fiecare deschidere de credite, la fiecare repartizare de fonduri

extraordinare, intervenea foarte stăruitor, servindu-se uneori de subterfugii, adeseori

de camuflări, ca să ceară mii de posturi bugetare. Se ajunsese ca, la pregătirea unui

buget nou, să se dea o luptă - când surdă, când zgomotoasă – între ministrul

Instrucţiunii – zelos de a introduce şcoli şi posturi noi cu miile – şi ministrul

finanţelor. Acesta, solicitat de pretenţiile altor colegi care susţineau că, principial, din

cauza contingenţelor şi imperativelor epocii, sunt alte resorturi de stat ce merită

precădere şi, convins că doctorul Angelescu exagerează nevoile departamentului său,

dezechilibrându- i bugetul, căuta să-i reziste, descoperindu-i creaţii noi de şcoli şi

posturi ascunse printre rubricile sporurilor periodice automate182.

Pentru a spori numărul de învăţători după război, prin Decizia nr. 99 112 din

august 1919, s-au înfiinţat 17 şcoli normale de băieţi şi 13 de fete183. Congresele şi

întâlnirile corpului didactic militau pentru realizarea cât mai rapidă şi cât mai

cantitativă a reformei.

Un pas hotărâtor este pus de ministru prin Legea pentru învăţământul primar

al statului şi primar normal din 1924, unde se stipulează mai exact obligaţiile cadrelor

didactice din învăţământul primar, dar şi mijloacele de perfecţionare. Sunt precizate

organizarea de: conferinţe generale pe teme ce privesc chestiuni generale deînvăţământ; cercuri culturale, organizate lunar pentru lărgirea cunoştinţelor teoretice

180 Într-un memoriu deputatul V. Ţoni aprecia că institutorii „cei mai modeşti, mai visători, şi mai naividintre fiii săi, de 5 ani trăim numai din mulţumirea neamului, am stat soldaţi devotaţi la posturilenoastre, aşteptând reîntoarcerea, zilelor bune, trăindu-ne viaţa , modestă şi făcându-ne neînsemnatădatoria”. ( „Dezbaterile parlamentare. Adunarea Deputaţilor” – în continuare D.A.D., şedinţa din 24martie 1924, în „Monitorul Oficial” – în continuare M.O., nr. 77, 15 aprilie 1924, p. 2 039)181 Prin Legea din 1924 aduce a cincea gradaţie la salariu învăţătorului (B.A.R., Secţia Mss., Fond dr.C. Angelescu, I, Mss. 65, f. 18).182

C. Kiriţescu, op. cit., p. 345.183 Dr. Constantin Angelescu, Învăţătorul. Pregătirea şi perfecţionarea lui, „Tiparul Univesitar”,Bucureşti, 1941, p. 34.



45

şi practice şi susţinerea, de asemenea, a unei „conferenţe în faţa sătenilor”184; cursuri

de completare a cunoştinţelor, organizate în timpul vacanţei, pe lângă şcolile normele

sau şcolile speciale; cursurile de repetiţie, organizate două luni în timpul verii185, cu

examen final, la propunerea inspectorului regional, la şcoala normală, special pentru

aceia „Cari vor pierde cu timpul cunoştinţele necesare exercitării profesiunii lor”186 .

În activitatea de perfecţionare a corpului didactic, un rol major revine bibliotecii

şcolare – care are menirea de „a cultiva gustul de citit”- şi bibliotecii pedagogice,

organizate pe lângă şcoala normală, „Cu cărţi de literatură, istorie, geografie, ştiinţă,

pedagogie şi didactică, spre a fi utilizată de membrii corpului didactic pentru cultura

lor generală şi profesională”.

Legea preciza şi normele pentru reglementarea şcolilor normale. Scopul

acestor instituţii este de a forma corpul didactic al şcolilor primare, beneficiind de o

organizare unitară în ţară. Acestea sunt de două categorii: o primă categorie, care se

ocupă cu formarea învăţătorilor/învăţătoarelor; o a doua categorie, şcolile normale

speciale, care pregătesc corpul didactic pentru şcolile de copii mici, un fel de „şcoli

normale speciale”187.

Revenit în fruntea Ministerului, în 1928, dr. Angelescu, prin intermediul noii

legi privind învăţământul secundar, propune reglementări – condiţii generale

preliminare şi speciale – care se refereau la selectarea profesorilor şi maeştrilor de

şcoli secundare188. Se considera că aceasta era singura modalitate de rezolvarea a

crizei învăţământului secundar, căci toate legile, regulamentele şi programele nu vor

servi la nimic atât timp cât nu vor exista profesori bine pregătiţi189.

184 Lege pentru învăţământul primar…, p. 186.185 Cursurile de vară aveau un caracter mai mult practic decât teoretic, iar la sfârşitul lor se eliberaucertificate de frecvenţă, utile în cazul transferurilor sau la mărirea salariului. (T. Florian, Problemacursurilor de vară, în „Învăţătorul”, 1925, Anul VII, nr. 2-3, 25 martie, p. 73).186 Lege pentru învăţământul primar…, p.193.187 Aceste şcoli au o durată de 7 ani care asigură practic două trepte de instruire. Prima treaptă, primiitrei ani, cu scopul de a asigura elevilor o cultură generală corespunzătoare aceleiaşi din gimnaziu, cuacelaşi program. O a doua treaptă, ultimii patru ani, în cadrul căreia, pe lângă completarea culturiigenerale se va da o deosebită atenţie culturii profesionale, ţinându-se seama că învăţătorul ieşit dinşcoala normală să poată preda, cu succes, pe lângă învăţământul teoretic şi îndeletnicirile practiceutilitare prevăzute în ultimii trei ani din programa şcoalei primare şi să desfăşoare în comuna sa toateformele de activitate culturală, patriotică, socială şi economică pe care le reclamă activitatea comunei.

( Lege pentru învăţământul primar…, p. 189); Gh. Bunescu, op. cit., p. 43.188 Gabriela G. Cristea, op. cit., p. 289.189 G. G. Antonescu, op. cit., p. 10.



46

Dintre condiţiile generale preliminare, se aminteşte „necesitatea de a fi

absolvent al învăţământului secundar cu diplomă legală”190. La condiţii speciale, era

trecută menţiunea că un doctor sau licenţiat al unei facultăţi, sau absolvent al

seminarului pedagogic, să fi trecut cu succes un examen de capacitate, pentru cel

puţin o materie principală şi două secundare191. Examenul de capacitate punea accent

pe latura pedagogică, aplicativă, fiind validat printr -o diplomă de capacitate. Nu se

dorea „erudiţia în miniatură”, ci o persoană care să-şi cunoască foarte bine

specialitatea, dar în acelaşi timp să fie un bun educator 192. Pe baza diplomelor,

Ministerul Instrucţiunii întocmea tablouri de capacitate pe sesiuni de materii,

candidaţii fiind trecuţi în ordinea rezultatelor obţinute. Aceste tablouri erau publicate

în „Monitorul Oficial” şi în „Buletinul Ministerului Instrucţiunii”, în cursul lunii mai,

şi serveau la numirea profesorilor titulari, care se făcea pe 1 septembrie. Era

reglementat prin lege şi statutul maeştrilor, care reprezentau o categorie aparte de

profesori, fiind necesară îndeplinirea şi altor condiţii decât cele prevăzute pentru

funcţia de profesor 193.

Ministerul Instrucţiunii reglementa cadrul instituţional pentru activitatea de

perfecţionare194 a cadrelor didactice, precizând organizarea de: conferinţe pe

specialităţi, de trei zile, care aveau ca obiectiv punerea la curent a cadrelor didactice

cu progresele ştiinţifice ale specialităţii respective; conferinţe, cursuri şi lucrări

practice, care aveau ca obiectiv îndrumarea director ilor, diriginţilor şi profesorilor

însărcinaţi cu educaţia morală şi disciplina elevilor şi pentru profesorii de psihologie

însărcinaţi cu examinarea capacităţii şi aptitudinilor psihice ale elevilor; cursuri şi

lucrări practice de seminar şi de laborator sau atelier, cu durata de 1-3 luni, care

urmăreau reîmprospătarea cunoştinţelor membrilor corpului didactic care erau

desemnaţi de Consiliul Inspectorilor Generali pe baza rapoartelor de inspecţie sau la

cerere195. În acest cadru, poate fi plasată şi definitivarea membrilor corpului didactic,

190 Este vorba de bacalaureat sau un titlu echivalent cu acesta: certificat de maturitate sau vechiulcertificat de absolvire.191 Loi pour L’enseignement secondaire avec l’exposé de motifs présenté au Parlament par le Dr. C. Angelesco, „Cartea Românească”, Bucarest, 1928, p. 135. 192 G. G. Antonescu, op. cit., p. 11.193 La condiţiile speciale se menţionau: absolvirea unei instituţii superioare de cultură specială,asimilată cu învăţământul universitar, având o diplomă echivalentă cu licenţa; absolvirea Seminarului pedagogic; trecerea cu succes al unui examen de capacitate.194

Absolvirea unor forme de perfecţionare era obligatorie, organizate unele la nivel local, eraobligatorie pentru obţinerea unor drepturi în învăţământ. 195 Loi pour L’enseignement secondaire…, p. 145.



47

care constituia un punct de continuitate între activitatea de formare iniţială, finalizată

prin examenul şi diploma de capacitate şi activitatea de formare, tocmai prezentată196.

Faptul că ministrul era preocupat de elementele care asigurau conducerea

şcolii se observa în momentul în care au fost incluse în Lege articole, prin care se

reglementau cadrele de conducere: directorii şi profesorii-diriginţi. Directorii erau

numiţi de ministru, dintre profesorii cu o vechime de cel puţin 5 ani, în acelaşi timp

având şi avizul motivat al Consiliului Inspectorilor Generali. Statutul profesorului-

diriginte solicita o pregătire specială comparabilă cu cea a directorului. Profesorul-

diriginte era considerat îndrumătorul educativ al clasei sale, urmărind să studieze

individualitatea elevilor, consemnând evenimentele în foi de observaţii, supraveghea

purtarea elevilor în şcoală, cât şi în afara ei. Numirea profesorului-diriginte se făcea

dintre profesorii titulari ai clasei, care absolviseră cursuri de specializare, după

recomandarea directorului şcolii. Dirigintele era cel care prezida de drept „conferenţa

profesorilor clasei”197.

Legile, programele, regulamentele, materialele didactice şi localurile de şcoală

reprezentau trupul învăţământului. Sufletul menit să dea viaţă acestui trup era cadrul

didactic. Se ivise ideea, la un moment dat, că mai bine un învăţământ slab organizat,

cu profesori buni, decât şcoală ideală ca organizare, dar lipsită de un corp didactic,

sau unul insuficient pregătit198. Bineînţeles că nu era cazul de aşa ceva, căci ministrul

dr. Angelescu îşi propusese o reformă de ansamblu, fără a neglija, după cum s-a

observat, statul cadrului didactic.

Măsurile luate de ministrul Angelescu pe lângă rezultatele ce se observau din

numeroasele statistici au avut de înfruntat şi o mulţime de acuze şi critici, unele au

fost îndreptăţite, însă multe au fost emise şi din răutate şi invidie.

196 Gabriela G. Cristea, op. cit., p. 290.197

Loi pour L’enseignement secondaire…, p. 186.198 G. G. Antonescu, Baza pedagogică a reorganizării învăţământului, Editura Cultura Naţională,Bucureşti, 1923, p. 5.



48

Concluzii

Să încerci să prezinţi în câteva zeci de pagini un om şi coordonatele specifice

activităţii sale este o acţiune curajoasă. La început ne propusesem realizarea unei

istorii a învăţământului interbelic dar, după ce s-au cercetat documentele de arhivă,

lucrarea s-a dorit a fi una monografică. În cele din urmă, s-a ajuns la o omogenizare a

celor două idei, rezultând o istorie a politicii educaţionale interbelice, privită printr -un

studiu de caz: destinul dr. Constantin Angelescu. Astfel, lucrarea, Dr. Constantin

Anglescu. Ministrul Instrucţiunii în perioadele 1922-1926. 1927-1928, a vrut să

surprindă tumultul unei personalităţi de excepţie, pe nedrept ignorată, activitatea profesională rezumându-ne a o prezenta doar pentru anii menţionaţi în titlu.

Principiul care a stat la baza genezei primului capitol a pornit de la ideea că

nu se poate prezenta o operă fără a se cunoaşte câteva informaţii despre autor. Studiile

sale, activitatea sa didactică, politică, culturală şi, nu în ultimul rând, ipostaza sa ca

soţ şi părinte au oferit bogate informaţii care au facilitat înţelegerea deciziilor de mai

târziu, luate în calitate de ministru. Din prima parte apare un personaj interesant, cu o

carieră sinuoasă, care a avut momente de puternică satisfacţie- numirea sa ca ministru plenipotenţiar la Washington şi, mai ales, lunga carieră ca ministru la Instrucţiune- dar

şi momente dureroase- cele legate de înlăturarea sa din funcţia de prim-ministru al

României, după moartea lui I. G. Duca. Portretul dr. Angelescu este completat cu

detaliile în ceea ce priveşte preocupările acestuia pentru dezvoltarea vieţii culturale

româneşti, mai ales la nivelul conducerii unor instituţii precum: Ateneul Român,

Academia de Ştiinţe din România, Liga Culturală şi Universitatea „Nicolae Iorga”.

În partea a doua a lucrării, care îi dă substanţă, s-a încercat să se surprindăactivitatea ministrului în prima parte a perioadei interbelice. Nu s-a vrut realizarea

unei lucrări în care să fie numai consemnate statistic informaţii despre numărul de

ştiutori de carte, analfabeţi. S-a dorit o prezentare de ansamblu incluzându-se astfel şi

o expunere a atmosferei din cadrul ministerului, metodele de lucru ale ministrului,

raporturile cu colaboratorii săi. Maniera de lucru a ministrului dr. Angelescu, la

conducerea Ministerului, a fost descrisă cu amănuntele de rigoare, deoarece era

nevoie să se cunoască cadrul în care s-au luat cele mai importante decizii privind

soarta învăţământului interbelic. Apoi, sunt etalate toate acţiunile întreprinse pentru



49

combaterea analfabetismului, refacerea şi construcţia de localuri şcolare şi măsurile

luate pentru formarea şi perfecţionarea cadrului didactic. Toate aceste acţiuni sunt

precedate de studii temeinice efectuate chiar de ministru. În acest sens, mărturie stau

lucrările sale publicate şi, în acelaşi timp, ampla colecţia de manuscrise dedicate

învăţământului existentă în fondul special dr. C. Angelescu. Se relevă din aceste

acţiuni un spirit energic, care chiar era interesat de refacerea învăţământul românesc şi

de ridicarea lui la standardele europene.

Faptele ministrului au generat, cum era normal, critici şi ironii. Toate

acestea sunt dezvoltate în ultima parte a lucrării, de o întindere mai mică, recurgându-

se mai ales la documente de arhivă. Nu se poate nega faptul că opera dr. Constantin

Angelescu a avut şi părţile ei slabe, dar trebuie să se ia în considerare şi contextul

istoric şi, pentru început, lipsa de experienţă în conducerea unei asemenea instituţii.

Unele critici au fost susţinute cu puternice argumente, dar justificarea dr. Angelescu

porneşte cu motivaţii care se bazau pe realităţile existente în România Mare, imediat

după Unire. I s-a reproşat, în primul rând, absenţa caracterului reformator al operei

sale, idee eronată „demontată” prin argumente de ordin statistic. Apoi, s-a vorbit de o

„diluare a învăţământului”, opinie care a fost propagată, mai ales în mediul intelectual

universitar, fără să aibă o susţinere foarte bine argumentată. De asemenea, s-au făcut

puternice critici la adresa caracterului „exagerat” de naţional al legislaţiei

angelesciene. Dovezile prezentate se întemeiază mai ales pe documente inedite, care

pun în evidenţă, dimpotrivă, un ministru preocupat de „naţionalizarea” noii şcoli

româneşti, care se număra printre priorităţile programului de guvernare, şi nu de

persecuţia minoritarilor. Apare, astfel, un ministru responsabil de marele rol cu care

fusese învestit de prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, rol pe care îl solicita Partidul

Naţional Liberal, dar mai ales pe care îl aştepta ţara.

Scopul propus la începutul compunerii lucrării s-a îndeplinit prin conturarearolului dr. Constantin Angelescu pentru învăţământul românesc, în prima parte a

perioadei interbelice. Însă, au rămas o mulţime de idei nevalorificate, precum

activitatea culturală a ministrului căreia i-ar fi trebuit dedicat un spaţiu mai mare. De

asemenea, despre rolul lui în calitate de ministru plenipotenţiar la Washington nu s-a

scris foarte mult în lucrare, deşi poate reprezenta punctul de plecare pentru un alt

studiu. Lucrarea lasă loc şi pentru alte cercetări, ceea ce se spune că este un „semn de

bine”, că s-a realizat o experienţă pozitivă.



50

S-a spus că o operă istorică cuprinde patru elemente: material, critică,

organizare şi stil. Primele două ar determina soliditatea şi adevărul, celelalte

frumuseţea199. Se poate spune că, într -o primă etapă, s-a acumulat material, ca apoi, s-

a încercat puţină organizare şi, în final, prin experienţe de acest gen să se dobândească

stilul. Ultima componentă, critica, poate apărea oricând fiind deosebit de utilă,

deoarece conduce la corectarea eventualelor erori ivite pe parcursul scrierii.

199 N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a IV-a, introd., note şi comentarii deAndrei Pippidi, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 69.



51

ANEXE



52

Anexa 1.

Sursă: Nicolae Peneş, Dr. C. Angelescu, Povestea unei vieţi, Editura

Monteoru, Bucureşti, 1998, p. 261.



53

Anexa 2.

Sursă: Nicolae Peneş, Dr. C. Angelescu, Povestea unei vieţi, Editura Monteoru,

Bucureşti, 1998, p. 279.



54

Anexa 3.

Sursă: Nicolae Peneş, Dr. C. Angelescu, Povestea unei vieţi, Editura

Monteoru, Bucureşti, 1998, p. 272.



55

Anexa 4.

Emitentul: Angelescu, dr. Constantin

Destinatar: Ion Brătianu

Data: 1917-1918

Télégramme chiffré

Premier Ministre Brătianu

Qu’il faut aux Washington au moins deux diplomates de carrière en dehors des

personnes techniques et d’un Secrétaire particulier pour quel poste je vous propose

Penesco-Kertch, Ingénieur, actif travailleur et honnête, connaissant anglais et se

trouvant à Jassy. Vous prie donc attacher à ma mission Bibesco, comme Conseiller

de Légation et Radu Djuvara d’Athènes comme Secrétaire connaissant anglais et

m’envoyer aussi Penesco- Kertch .

Après information à Londres, vu vie chère Washington je vous prie de vouloir

bien fixer rétributions Secrétaires et Rubin que j’amène avec moi et accréditer

Légation Washington à une Banque dans les États - Unis.

J’attends votre réponse et toutes autres instructions à la Légation Paris où je m’y

rends.

Docteur Angelescu.

Sursă: Biblioteca Academiei Române (în continuare B.A.R.), Secţia Mss., fond

dr. C. Angelescu, Corespondenţă SCCCLX

3(1-7), 1.



56

Emitentul: Brătianu Elisa

Destinatar: Dr. Constantin Angelescu

Data: 26 noiembrie 1927

26 noiembrie 1927

Scumpe Doctore,

Îţi trimit cu toată recunoştinţa sufletului meu, nu numai recunoştinţă pentru

îngrijirile devotate pe care le-ai dat soţului meu, pentru sforţările făcute ca să-l scapi

de moarte, dar recunoştinţă caldă pentru dragostea pe care i-ai arătat-o întotdeauna,

aceste două stampe găsite de mine la Paris în vremuri fericite.

Sursă: B.A.R., Secţia Mss., fond dr. C. Angelescu, Corespondenţă

SCDLXVI

37(1-2), 1.



57

Emitentul: Narly C.


Data: 1938, februarie 18, Cernăuţi

Domnule Ministru,

Mizeria în care trăieşte Seminarul Pedagogic Universitar Cernăuţi şi Liceul său

de aplicaţie „Dr. C. Angelescu”; nu sunt săli, în cancelarie se fac cursuri.

Această situaţie este descurajatoare pentru profesori şi pentru elevi şi pentru

candidaţi.

Vă rugăm din toată inima şi din prea plinul conştiinţei noastre de educaţi, faceţi

tot ce puteţi.

Primiţi, d-le ministru, expresia devotamentului şi recunoştinţei, pe care

instituţia, al cărei patron sunteţi, v-o poartă.

Director la Comitetul Şcolar, al consiliului profesoral, al elevilor Liceului de

aplicaţie „Dr. C. Angelescu” şi al candidaţilor la S. P. U. C.


SCDLXVIII

73 .



58

Emitentul: Sanielvici H.


Data: 1924, iulie 9 Bucureşti

9 iulie 1924

Domnule Ministru,

Am înmânat d-lui Chiriţescu un raport semnat de d-nii profesori Reiner, Voinov

şi Popovici Băznoşanu în care se recunoaşte că opera mea va deschide noi orizonturi

şi că baza ei anatomică e construită după o metodă riguros ştiinţifică şi se arată

interesul ca lucrarea mea să apară în Buletinul Societăţii Naturaliştilor .

Aşadar, cereţi domnului Vintilă Brătianu hârtia necesară pentru un volum de

600 pagini, format 12, în 3.000 exemplare, în valoare de 125.000 lei. Vă rog stăruitor

să rezolvaţi această chestiune. Sunt în ţară de 3 luni, timp pe care l-au pierdut

zadarnic…!Am lucrat la opera mea şapte ani, zi cu zi … o consider ca o operă

genială, care va face României un bine incalculabil.

Vă consider domnule Ministru (îmi iau libertatea de a vă spune) ca un om de

inimă, cu sentimente neblazate, cu judecata dreaptă, şi respectuos de binele obştesc.

Cu distinsă consideraţie, H. Sanielvici.

Sursă: B.A.R., Secţia Mss., fond dr. C. Angelescu, Corespondenţă SCDLXIX

65 .



59

Emitentul: Argetoianu, Constantin

Destinatar: Constantin Angelescu

Data: 1934.

Iubite amice,

Te rog şi eu împreună cu reprezentanţii Craiovei şi ai Doljului să faci dreptatea

pe care o au o seamă de părinţi ai căror copii au fost năpăstuiţi de un document.

Ca băştinaş al Craiovei sper că nu ne vei lăsa şi-ţi mulţumesc cu anticipaţie,

Al tău vrednic camarad C. Argetoianu.


SCDLXV

45 (1-2), 2.



60

Emitent: Titulescu Nicolae


Data: 1927 iulie 18, f.l.

Iubite Domnule Angelescu,

Îmi permit să-ţi atrag binevoitoare atenţia asupra cazului D-lui profesor

Mătăsaru din Iaşi. Îl cunosc de când făceam serviciul militar ce a pentru şcoli. Şi mi

se pare ca un act de respect faţă de dânsul ar fi binevenit.

Cu amiciţie (?),

Titulescu

18 iulie 1927.

Sursă: B.A.R., Secţia Mss., fond dr. C. Angelescu, Corespondenţă SCDLXX

41.



61

Emitentul: Cuza A. C.

Destinatar: dr. Constantin Angelescu

Data: 1936, octombrie 31, Iaşi

Iaşi, 31 octombrie 1936

Mult stimate domnule doctor,

Distinsul nostru public ieşean I. Rudolf Şuţu, cu multă sârguinţă şi într -o

privinţă, cu unică competenţă, îşi continuă opera sa de luminare a tineretului Iaşului,

în scrierea sa, din care au apărut până acum două volume: Iaşul de umanioare. Pentru

săvârşirea acestei opere, I. Rudolf Şuţu care pe cale să publice volumul IV. Ca ieşean,

daţi-mi voie să intervin şi eu pe lângă D-voastră, cu rugămintea să binevoiţi a-i acorda

o subvenţie pentru tipărirea, aprobând alăturata petiţie. Permiteţi vă rog, Domnule Ministru asigurarea înaltei mele consideraţii.

Sursă: B.A.R., Secţia Mss., fond dr. C. Angelescu, Corespondenţă, SCDLXVII

90.



62

Emitentul: Zamfirescu, Al. I


Data: 1924, august 6, Râmnicu-Sărat

Râmnicul Sărat, 6 august 1924

Scumpe domnule ministru,

Şcoala de meserii din oraşul nostru, pe care aţi vizitat-o şi Dumneavoastră,

are nevoie absolută de a-şi lărgi şi de a-şi spori încăperile, căci numai în acest chip, ea

va lua importanţa atât de necesară, oraşului şi judeţului.

Este o ofertă la minister, aprobată fostului proprietar.

Actualul proprietar, prietenul nostru Vasile Rădulescu, o oferă pentru mai

puţin.

Părerea şi rugămintea mea, ar fi ca Dumneavoastră să binevoiţi a aproba

această ofertă. E singura ocazie de a mări localul. Pentru acest lucru va mai vorbit şi

Prefectul Judeţului.

Eu ştiu li apreciez cât de mult aţi făcut pentru judeţul meu, şi prin această

aprobare, nu faceţi decât să sporiţi această activitate, terminând în acelaşi timp această

şcoală de meserii.

Cu încredere nestrămutată, că rugămintea mea va fi ţinută de seamă, vă rog

să primiţi, odată cu mulţumirile mele anticipate, şi expresiunea celor mai alese

simţăminte ale devotatului dumneavoastră.

Al. I. Zamfirescu, deputat.

Sursă: B.A.R., Secţia Mss., fond dr. C. Angelescu, Corespondenţă SCDLXX

59 .



63

Emitentul: Bădărău Lucian


Data: 1936, martie 7, Bucureşti

Bucureşti, 7 martie 1936

Scumpe şi iubite stăpâne,

A-mi acorda câteva minute de audienţă absolut confidenţială, spre a vă

expune lucrările mele şi descoperirile mele, în domeniul Ştiinţei Fizico – Mecanică pe

care doresc să le las Casei Şcoalelor pentru utilizarea ei, la toate şcolile şi internatele

din ţară.

Primiţi bunul meu Stăpân stimă şi înalta consideraţiune ce totdeauna v-am

păstrat şi vă păstrez.

Inginer Lucian Bădărău. Str. Dej. N. 45. Bucureşti.

Sursă: B.A.R., Secţia Mss., fond dr. C. Angelescu, Corespondenţă, S

CDLXVI

1



64

BIBLIOGRAFIE

I.IZVOARE

I.1. Izvoare inedite

Biblioteca Academiei Române – Bucureşti (B.A.R)

Secţia Mss, Fond dr. Constantin Angelescu.

I.2. Izvoare editate

a. Colecţii şi volume de documente

Arhivele Statului din România, Minorităţile naţionale din România 1918 –

1925. Documente, coord. Ioan Scurtu, Liviu Boar, Bucureşti, 1995. ?

Documente privind istoria României între anii 1918–1944, coord. Ioan

Scurtu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

b. Jurnale, memorii, amintiri, discursuri

Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine (Memorii), vol. X, Editura

Machiavelli, Bucureşti, 1997.

Cantacuzino, Sabina, Din viaţa familiei Ion I. C. Brătianu, vol. I, Editura

Albatros, Bucureşti, 1996.

Discursul d-lui dr. C. Angelescu pronunţat contra desfiinţării şcoalelor

normale din Buzău şi Galaţi, în Şedinţa din 25 mai 1905, Institutul de arte

grafice „Miner va”, Bucureşti, 1905.

Kiriţescu, Constantin, Portrete, oameni pe care i-am cunoscut , Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.



65

Legea învăţământului particular. Discursul d -lui Dr. C. Angelescu,

ministrul instrucţiei, în „Revista Generală a Învăţământului”, anul IX, nr.

1, Bucureşti, 1926, pp. 99-105.

Manoilescu, Mihail, Memorii, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1993.

Marghiloman, Alexandru, Note politice, vol. II, Editura Machiavelli,

Bucureşti, 1994.

Potra, George, Din Bucureştii de ieri, vol. II, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1990.

Procopiu, Gr., Parlamentul în pribegie (1916-1918), Amintiri, note şi

impresii, Tipografia Societăţii Anonime Române „Viitorul Vâlcei”, 1920.

Rosetti, Radu R, Mărturisiri (1914-1919), Editura Modelism, Bucureşti,

1997.

Zamfirescu, Ion, Întâlniri cu oameni. Întâlniri cu viaţa, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1990.

I.3. Presa

„Învăţătorul”, Cluj, 1920 –1928.

„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 54, 8 martie, 1925.

„Revista Generală a Învăţământului”, Bucureşti, 1923 –1927.

„Revista de Pedagogie”, Bucureşti, 1993.

„Universul”, Bucureşti, nr. 39 din 8/21 decembrie 1918.

II. INSTRUMENTE DE LUCRU

Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Naţională, 1938.

Eco, Umberto, Cum se face o teză de licenţă. Disciplinele umaniste,

Editura Pontica, Constanţa, 2000.

Iorga, Nicolae, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a IV-a,

introd., note şi comentarii de Andrei Pippidi, Editura Polirom, Iaşi, 1999.



66

Predescu, Lucian, Enciclopedia României, Editura Saeculum. I.O &

Vestala, Bucureşti, 1998.

III. LUCRĂRI GENERALE

Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, vol. I, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2001.

Agrigoroaiei, Ion, Gheorghe Palade, Basarabia în cadrul României

întregite 1918– 1940, Editura Universitas, Chişinău, 1993.

Bârsănescu, Ştefan, Dicţionar cronologic. Educaţia, învăţământul,

gândirea pedagogică din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică

Bucureşti, 1978.

Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor , Editura Humanitas,

Bucureşti, 1990.

Hitchins, Keith, România 1866–1947 , Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

Iacob, Gheorghe, Luminiţa Iacob, Modernizare – europenizare. România

de la Cuza – Vodă la Carol II , Editura Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi,

1995.

Iordache, Anastasie, Ion I. C. Brătianu, Editura Albatros, Bucureşti, 1994.

Istoria învăţământului din România, compendiu, coord. C. C. Giurescu,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.

Istoria Românilor , vol. VIII, România întregită (1918-1940), coord. Ioan

Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

Kiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru reîntregirea României,

1916–1919, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.

Leuştean, Lucian, România şi Ungaria în cadrul „Noii Europe” (1920-

1923), Editura Polirom, Iaşi, 2003.

Livezeanu, Irina, Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918 –1930,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

Mamina, Ion, Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi (1916 -1938), Editura

Silex, Bucureşti, 1996.



67

Manuilă, dr. Sabin, D. C. Georgescu, Populaţia României, Imprimeria

Naţională, Bucureşti, 1937.

Popescu, Vasile V., Ştiinţa conducerii învăţământului, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1973.

Ornea, Zigu, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Editura

Eminescu, Bucureşti, 1980.

Zub, Alexandru, Istorie şi istorici în România interbelică, Editura

„Junimea”, f. l., 2003.

V. LUCRĂRI SPECIALE

Angelescu, dr. Constantin, Lege pentru învăţământul primar al

statului(şcoale de copii mici, şcoale primare, şcoale şi cursuri de adulţi,

şcoalele şi clasele speciale pentru copii debili şi anormali educabili) şi

învăţământul normal – primar , Editura „Cartea Românească” S.A.,

Bucureşti, 1925.

Idem, Activitatea Ministerului Instrucţiunii 1922 –1926 , Editura „Cartea

Românească” S.A., Bucureşti, 1926.

Idem, Omagiu lui P. Gârboviceanu, Editura Văcăreşti, Bucureşti, 1926.

Idem, Politica şcolară a Partidului Naţional -Liberal în „Revista Generală

a Învăţământului”, nr.3, martie 1927,

Idem, Discurs rostit în Şedinţa Senatului de la 7 iulie 1931 relativ la

Legea Învăţământului Secundar , Imprimeriile „Curentul”, Bucureşti, 1931.

Idem, Preparator metodic pentru examenul de admitere în liceele militare

şi şcoalele secundare de orice grad , Editura „Cugetarea”, Bucureşti, 1938. Idem, Evoluţia învăţământului primar şi secundar în ultimii 20 ani,

Imprimeriile „Curentul”, Bucureşti, 1940.

Idem, Învăţătorul. Pregătirea şi perfecţionarea lui, Tiparul Universităţii,

Bucureşti, 1941.

Idem, America despre România, în „Universul”, anul XXXVI, nr. 39 din

8/21 decembrie 1918.

Idem, Ion I. C. Brătianu, în „Revista Generală a Învăţământului”, nr. 9,Bucureşti, noiembrie 1927, pp. 525-527.



68

Antonescu, G. G., Baza pedagogică a reorganizării învăţământului,

Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1923.

Idem, Şcoala care ne trebuie. Şcoala formativ – organicistă, Societatea

„Tinerimea Română”, Bucureşti, 1930.

Bâldescu, Emil, Spiru Haret în ştiinţă, filozofie, politică, pedagogie,

învăţământ , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

Bârzea, Cezar, Reforme de învăţământ contemporane. Tendinţe şi

semnificaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.

Bondrea, Aurelian, Paternitatea unei moşteniri. 100 de ani de la

adoptarea Legii Spiru Haret , Editura Fundaţiei „România de Mâine”,

Bucureşti, 1998.

Bordeianu, Mihai, Petru Vladcovschi, Învăţământul românesc în date,

Editura Junimea, Iaşi, 1979.

Cristea, Gabriela C., Reforma învăţământului. O perspectivă istorică

(1864-1944), Editura Didactică şi Pedagogică R. A., Bucureşti, 2001.

Cristea, Sorin, Reforma permanentă sau reforma în evoluţie istorică?, în

„Revista de Pedagogie”, nr. 4-7, Bucureşti, 1993, pp. 85-93.

Dima, G. A., Reforma învăţământului secundar. Consideraţii generale,

Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1926.

Gabrea, Iosif I., Şcoala creiatoare (Individualitate - Personalitate),

Editura Casa Şcoalelor, 1927.

Idem, Şcoala românească. Structura şi politica ei. 1921-1923, Tipografia

„Bucovina”, Bucureşti, 1933.

Idem, Din problemele pedagogiei româneşti, Editura Cultura Românească,

Bucureşti, 1937.

Ghibu, Onisifor, Pentru o pedagogie românească. Antologie de scrieri

pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.

Gusti, Dimitrie, Un an de activitate la Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi

Artelor, 1932-1933, Editura Bucovina, Bucureşti, 1934.

Hassenforder, Jean, Inovaţia în învăţământ , Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1976.

Huberman, M. A., Cum se produc schimbările în Educaţie: contribuţie la

studiul inovaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.



69

Lazăr, Victor, Învăţământul în şcoala secundară de fete, în „Revista

Generală a Învăţământului”, anul XIII, Bucureşti, 1925, pp. 109-113.

Loewenstein, Theodor, Şcoala şi orientarea profesională, Editura „Cultura

Românească”, Bucureşti, f . a.

Lupaş, Ion, Probleme şcolare. Critici şi sugestii, Editura „Cugetarea”,

Cluj, 1936.

Marinescu, Mihail, Discuţiile privitoare la noul proect de reformă a

Învăţământului secundar , în „Revista Generală a Învăţământului”, anul

XIII, nr. 7, Bucureşti, septembrie 1925, pp. 326-329.

Mehedinţi, Simion, Şcoala poporului, Editura „Viaţa Românească”,

Bucureşti, 1923.

Moisescu, N., Şcoala educativă, ediţia a II-a, Tipografia „Sportul”,

Bucureşti, 1923.

Negulescu, P. P., Reforma învăţământului, proiecte de legi, ediţia a II-a,

Tipografia „România Nouă”, Bucureşti, 1922.

Panaitescu, E., Cultură şi învăţământ , Editura „Cartea Românească” S. A.,

Cluj, 1928.

Peneş, Nicolae, Dr. C. Angelescu, Povestea unei vieţi, Editura Monteoru,

Bucureşti, 1998.

Petrescu, C. I., Regionalismul educativ, ediţia a II-a, Editura Institutului

Pedagogic Român, Bucureşti, 1932.

Smarandache, Gheorghe, N. Adăniloaie, Activitatea lui Titu Maiorescu ca

Ministru al Instrucţunii Publice, în „Studii şi Articole de Istorie”, vol.

LX/LXI, 1993, seria nouă, pp. 155-161.

Stanciu, Ion Gh., Şcoala şi pedagogia în secolul XX , Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1983. Strâmbu, Coriolan, Omul şcoalei primare. Dr. C. Angelescu, f.e.,1935.

Teuşan Popescu, Ilie, Ateneul Român, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.

Theodosiu, D., Legea Învăţământului particular , în „Revista Generală a

Învăţământului”, anul IX, nr. 1, Bucureşti, 1926, pp.27-29.

Udrea, Traian, Aspecte privind dezvoltarea învăţământului din România în

perioada interbelică, în „Revista Istorică”, seria nouă, tomul I, nr. 3/1990,

Editura Academiei, Bucureşti, 1990, pp. 275-278.



Zaharian, Ermona, Pedagogia românească interbelică, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1971

Zamfirescu, I., V. Cândea, V. Moga, Ateneul Român, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

Zeletin, Ştefan, Naţionalizarea şcoalei, Editura „Fundaţiei Culturale

Principele Carol”, Bucureşti, f.a.

dr_constantin_angelescu_1922-1926.pdf

Documents