1  

1  

Dragi colaboratori și dragi web-cititori,

Conferința Județeană de Soft educațional este un proiect ce are drept obiectiv principal colaborarea dintre elevi și profesori cu scopul de a crea produse software utilizabile în procesul educațional, lucrări ce vin în sprijinul partenerilor în actul instructiv-educativ făcând învățarea mai ușoară și, de ce nu, mai plăcută!

Prima ediție este dedicată disciplinelor Tehnologia Informației și Comunicațiilor și Limba și literatura română.

Proiectul este cuprins în calendarul activităților educative județene aprobate de Ministerul Educației Naționale (CAEJ 2014), poziția 40.

În decurs de mai multe luni, au fost planificate activitățile:

- Înscrierea lucrărilor - Selecția inițială - Prezentarea lucrărilor, cu public, în cadrul Conferinței și evaluarea acestora - Utilizarea lucrărilor la clasă - Publicarea cu ISBN a eseurilor din prezentul document

Detalii în legătură cu organizarea și desfășurarea activităților puteți găsi pe blogul conferinței: http://conferinta-suceava.blogspot.ro,

Pentru ediția viitoare ne propunem să invităm la lucrările conferinței profesori de toate disciplinele și elevi din județul Suceava, urmând ca, odată ce vom dobândi experiență în organizare, să desfășurăm activități la nivel național.

Mulțumiri speciale pentru:

- Trupa de teatru ”Teatrul PI” de la Colegiul Național ”Ștefan cel Mare” din Suceava - Andrei Ropotă, solist al trupei ”Onix” - Iulian Tacu, elev la Colegiul Economic ”Dimitrie Cantemir” Suceava – pentru coperta

acestui document - Cristinei Ungurean, elev la Colegiul Economic ”Dimitrie Cantemir” Suceava – pentru

implicarea în organizare

Vă urăm succes, sănătate și vă așteptăm la edițiile viitoare!

2  

EXERCIŢII DE CULTIVARE A LIMBII ROMÂNE

„Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii. (...)

Măsurariul civilizaţiei unui popor este limba.” (Mihai Eminescu)

Absenţa greşelilor de limbă constituie, pe de o parte, o carte de vizită pentru orice vorbitor.

Pe de altă parte, o limbă cultivată este „cartea de nobleţe a unui neam”. (Vasile Alecsandri)

Numeroşi intelectuali, nu numai lingvişti, ci şi oameni de cultură din diverse domenii

afirmă că în ultima vreme, calitatea limbii române s-a deteriorat, lezată fiind de unii vorbitori

fără carte.

Cauzele sunt multiple: programele şcolare nu mai alocă acelaşi număr de ore pentru limba

română, aşa cum se întâmpla altădată, nu mai există o oră separată pentru gramatică la liceu, la

evaluările/examenele naţionale nu se acordă mare importanţă problemelor de limbă, deoarece li

se oferă un punctaj redus etc. În plus, mass-media, nemonitorizată de un for abilitat în acest

domeniu, oferă destule pseudomodele.

În acest context, ne propunem să atragem atenţia elevilor asupra celor mai frecvente abateri

caracteristice limbii actuale (pentru început doar la nivel fonetic) şi să-i învăţăm să judece fiecare

situaţie, să utilizeze sursele (Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic – 2005, Dicţionar

explicativ al limbii române – 2009, dicţionarele străine), pentru a decide singuri dacă se află în

faţa unei greşeli mai mult sau mai puţin grave sau a unui fapt de normalitate.

Exerciţiile vizează atât elevii de gimnaziu, cât şi pe cei de liceu. Dorinţa este aceea de a

facilita aprofundarea şi completarea unor cunoştinţe însuşite în cadrul orelor de limba română. În

majoritatea cazurilor, am selectat şi am dat spre rezolvare probleme tipice, unde elevii şi, în

general, vorbitorii de limbă română, întâmpină dificultăţi. Totodată, exemplele sunt utile pentru

elevii care intenţioneazăsă dea concurs de admitere la Facultatea de Drept sau de Poliţie.

Mai mult, trebuie reţinut că utilizarea neglijentă, incorectă a limbii afectează şi claritatea

informaţiei. În plus, „reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greşeală de limbă, ci şi un mod de a

face rău sufletelor“. (Platon – Phaidon).

Aşadar, trebuie să facem apel la folosirea tuturor mijloacelor pentru a asigura o cultură a

limbii, în stare de a o feri de degradare şi urâţire. Pentru că limba caracterizează persoanele,

pentru că limbajul este veşmântul gândului, pentru că dragostea faţă neam şi patrie şi nu poate fi

concepută fără dragostea pentru limba ei.

3  

4  

Exerciţii de cultivare a limbii (Fonetică)

1.Alege forma corectă: a.seif/seif (variaţie liberă); b.seif; c. seif. 2.X se pronunţă gz în toate cuvintele din seria: a. extorca, exegeză, axa, expres, excavator; b. luxurios, maxilar, xerox, fax, relaxat; c. exemplu, exil, examen, exerciţiu, auxiliar, exact, exantematic; exista, executiv; d. în niciuna dintre serii. 3.X se pronunţă gz în toate cuvintele din seria: a. exercita, examina, existent, execuţie, exotic, exala, elixir; b. excursie, export, maxim, exigent, execrabil. c.în niciuna dintre serii. Sunt toate formele corecte în seria: a.cox, coxerie, îmbâxi, mixandră, tixi coxifica, ruxac, sconx, vax, văxui, văxuitor, catadixi; b. cocs, cocserie, îmbâcsi, micsandră, ticsi cocsifica, rucsac, sconcs, vacs, văcsui, văcsuitor, catadicsi; c. mixandră, tixi, catadixi, rucsac. Alege forma corectă: a. Merg la servici. b. Merg la serviciu. c. Merg la servici/ serviciu. 4.Cuvintele eu, el,ei, ele, este, e, eşti, eram, erai, era, eraţi, erau, ea a. se pronunţă întocmai cum se scriu. b. se pronunţă cu i semivocalicîn faţa lui einiţial; pronumele personal ea sepronunţă ia. 5.Suntcorect accentuate toate cuvintele din seria: a. Dobrogea, Panama, Ucraina; b.Dobrogea, Panama, Ucraina; c.Panama, Dobrogea, Ucraina. 6. Suntcorect accentuate toate cuvintele din seria: a. Spuneţi-mi!, Permiteţi-mi!, Trimiteţi-ne!, Ţineţi-vă rândul!; b.Duceţi-vă!, Descrieţi-mi-o!, Credeţi-mă!, Făceţi-vă scenariul!, Puneţi-i! c.Spuneţi-mi!, Permiteţi-mi!, Trimiteţi-ne!, Ţineţi-vă rândul!, Duceţi-vă!, Descrieţi-mi-o!Credeţi-mă!, Faceţi-vă scenariul!, Puneţi-i! 7.Este corectă pronunţia tuturor cuvintelor din seria:

a. Bruxelles [pron. Brucsel], Chicago (pron. Cicago), Kuweit (pron. Kuveit), Pisa (pron. Pisa) b. Bruxelles [pron. Brüsel], Chicago (pron. Şicago), Kuweit (pron. Kuveit), Pisa (pron. Piza) c.Nu sunt corecte cuvintele din nicio serie. 8.Este corectă pronunţia tuturor cuvintelor din seria: a. şaptisprezece ţări/ şaptsprezece ţări, optisprezece ani/ optâsprezece ani; b. şaişpe, unşpe, paişpe, cinşpe, amândorora al cincelea; c. şaptesprezece, optsprezece, şaisprezece, paisprezece, unsprezece, cincisprezece/ cinsprezece, al cincilea, amândurora; d. niciuna dintre seriile de mai sus. 9.Sunt corecte toate formele din seria: a. ştatele de plată, genoflexiuni, vehicol, autovehicole; b. statele de plată, genuflexiuni, vehicul, autovehicule; c.statele de plată, genoflexiuni, vehicol, autovehicole. 10.Sunt toate cuvintele corect accentuate în seria: a. furia, pricina, simbol, regizorul, prevedere,sofa; b. furie,pricină, doctoriţă; c.simbol, caracter, doctoriţă; d. furie,pricină, simbol, regizor, prevedere,sofa,caracter, doctoriţă. 11.Se accentuează corect cuvintele din seria: a. Grădinariu, Ferariu, Olariu, Dulgheriu, Rotariu, Murariu, Funeriu, Cojocariu, Ciobotariu,Măcelariu, Morariu, Chiuariu, Prisacariu, Trăistariu; b. Grădinariu, Ferariu, Olariu, Dulgheriu, Rotariu, Murariu, Funeriu, Cojocariu, Ciobotariu, Măcelariu, Morariu, Chiuariu, Prisacariu, Trăistariu, Pescariu; c. Gheorghiu, Dumitriu, Vasiliu, Alexiu, Grigoriu. 12.Sunt corecte toate cuvintele din seria: a. uşe, să aibe, ţigare, trimete, a trimes, să trimeată, ceilanţi, excroc,preşedenţie; b.excroc, ceilanţi/ceilalţi, să aibe c. uşă, să aibă, ţigară, trimite, a trimis, să trimită, ceilalţi,escroc, preşedinţie. 13.Sunt corecte toate formele din seria:

a. tango, funerariile, sprey-ul [pron. şpreiul]; b.tangou, funeraliile, sprey-ul[pron. spreiul]. 14.Pronunţarea corectă a cuvântului este: a.rugbi [pron. ruibi]; b.rugby [pron. ruibi]; c. rugbi/ rugby [pron. ragbi]. 15.Sunt scrise corect cuvintele din seria: a. pălincă, petec, particole, fascicol, ostateci; b. particole, fascicol,ostatici; c.palincă, petic, fascicol; d. palincă, petic, particule, fascicul, ostatici. 16.Sunt accentuate corect toate cuvintele din seria: a. apă de colonie, scrutin,înconjurul, butelii, conductorii de tren, incognito b.apă de colonie, scrutin,înconjurul,butelii, conductorii de tren, incognito; c. înconjurul, butelii, scrutin; d. niciuna dintre variantele de mai sus. 17.Sunt scrise corect toate cuvintele din seria: a. aşează, înşeală, jăratec, pancardă, repercursiune; b.jăratec, pancardă, repercursiune; c. aşează, înşeală, pancartă; d.aşază, înşală, jăratic, pancartă, repercusiune. 18.Sunt scrise corect toate cuvintele din seria: a. halviţă, alva, teneşi, să detailăm, mânuşi; b. alviţă, halva, tenişi, să detaliem, mănuşi; c. tenişi, să detaliem, halviţă, mănuşi; d. tenişi, să detailăm, halviţă, mănuşi; 19.Sunt corect accentuatetoate cuvintele din seria: a. taxi, podgorie, splendidă, derby-ul; b.taxi, podgorie; c. taxi, podgorie, splendidă, derby-ul; d.splendidă, derby-ul. 20.Sunt corect accentuate toate cuvintele din seria: a. infanterie, încotro, alibi; b.suntem, tutore, domină, termină; c. ambele serii de mai sus; d. infanterie, încotro, alibi, suntem, tutore, domină, termină. 21.Sunt scrise corecttoate cuvintele din seria: a. traversează, şeful, poliestiren, plastilină, la propriu, şifonier, cârnat; b. tranversează, la propiu, şifoner; c. cârnaţ, şefu’,polistiren, plastelină. 22.Numai cuvinte corect accentuate apar în seria: a. editor, colibri, recenzor, ilustrator

b.postum,polip, niscai; c.niscai/ niscai, polip/ polip, postum, ilustrator, editor, colibri, recenzor; d.niscai, polip, postum. 23.Pronunţia corectă este: a.bodyguarzi (pron. badiguarzi) b.bodyguarzi(pron. bodiguarzi) c.bodyguarzi(pron. bodigarzi) d.bodyguarzi(pron. bodigarzi)şibodyguarzi(pron. bodiguarzi) 24.Toate cuvintele sunt corect accentuate în seria: a. cătină, deunăzi, februarie, ianuarie, constă; b. cătină, deunăzi, februarie, ianuarie, constă; c.februarie, cătină, constă; d. februarie, ianuarie, deunăzi. 25.Sunt scrise corecttoate cuvintele din seria: a.ştrangula, ceolofan, ghiuvetă,salar; b.bacaloreat,manechiură, salari; c. strangula, bacalaureat, celofan, chiuvetă, manichiură, salariu. 26.Sunt scrise corecttoate cuvintele din seria: a. acţibild, complect, maieu, şfanţ, marşalier; b. abţibild, complet, maiou, sfanţ, marşarier; c. acţibild,maieu,marşarier. 27.Se dau cuvintele: (1) antic, profesor, trafic, protector, nailon, colaps (2) antic, profesor, trafic, protector, nailon, colaps 28. Numai cuvinte corect accentuate apar în: a. seria (1); b. seria (2); c. seriile (1) şi (2); d. niciuna dintre seriile de mai sus. 29.Sunt acceptate ambele formedin seria: a. muschetar/ muşchetar, locaş/ lăcaş; calamar/ calmar, nimeni/ nimenea; b.dicotomie/ dihotomie, incorporabil/ încorporabil, extravertit/extrovertit, cearşaf/ cearceaf, acuşi/ acuşa; c. niciuna dintre seriile de mai sus; d.seriile a. şi b. 30.Se consideră dubletele accentuale: (1) intim/ intim, jilav/ jilav, gingaş/ gingaş; (2) ponei/ ponei, picnic/ picnic; (3) pilotă/ pilotă, acatist/ acatist. 31.Sunt acceptate ambele forme din seria: a. (1); b. (2); c. (3);

5  

6  

d. (1), (2), şi (3). 32.Se dau cuvintele: (1) nuga, tiramisu, vermut; (2) nuga, tiramisu, vermut. 33.Sunt corect accentuate toate cuvintele din: a. seria (1); b. seria (2);

c. ambele seriii; d. niciuna dintre serii. 34.Sunt accentuate corect numele din seria: a. Ştefan, Miron, Procust; b. Ştefan, Miron, Procust; c. Ştefan/ Ştefan, Miron/ Miron, Procust.

Bibliografie

Isabela Nedelcu – 101 greşeli gramaticale, Editura Humanitas, 2013 Valeria Guţu Romalo – Corectitudine şi greşeală, Editura Humanitas, 2008 Mihail Stan – Ghid ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Editura Art, 2011

Profesori: Rahila Cuşnir şi Carmen Popa, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Suceava Elevul Schipor Vasile

    

DESPRE PERSONAJELE LUI CAMIL PETRESCU

O cercetare amplă asupra personajului operei romaneşti a unuia dintre cei mai

reprezentativi scriitori români se impune indiferent de context. Structura analizei se bazează pe

clasificarea clasică a romanului lui Camil Petrescu în roman de analiză psihologică, în roman

subiectiv sau în roman sentimental, insistând mai ales pe analiza atentă a personajelor, a

relaţiilor dintre acestea, a specificităţii conflictului. Ca orice text literar, romanul se bazează pe

oximoron, se pot repera sinecdoce în construcţia personajului, metonimii, metafore, simboluri.

Astfel, unele personaje, considerate pe nedrept de critica literară drept secundare sau negative,

precum Tănase Vasilescu Lumânăraru, domnul G. sau Nae Gheorghidiu, în dauna personajelor

principale, trebuie revalorizate şi merită subliniată incapacitatea autorului de a crea personaje

feminine viabile. Bărbatul lui Camil Petrescu doreşte să aibă alături o femeie-accesoriu, o femeie

de alcov, frumoasă, dar fără ambiţii sociale sau materiale, decorativă, dar nu complicată, un soi

de animal senzual menit să destindă prin joc şi cochetărie orizontul împovărat de căutări febrile

al bărbatului.

Tipul uman promovat de scrierile sale este intelectualul, pentru că romancierul este

convins că: „un personaj esenţial dramatic, nu poate fi, trebuie spus, decât un intelectual, (dar nu

specios al intelectului, căci sensul curent e lateral), fiindcă niciun mod al conştiinţei nu este

posibil în afară de intelectualitate”. Deci, Camil Petrescu propune o variantă superioară a omului,

celelalte, în mod evident inferioare, secundare fiind catalogate drept „caractere” şi „tipuri”.

Romancierul stabileşte parametrii acestui tip de personaj, personajul-pisc1 care este: „un

om de specie nouă, capabil de criză în conştiinţă, de ordin cognitiv, nu moral în esenţă”2. Pentru

asemenea personaje, conştiinţa şi intelectualitatea nu sunt epifenomene, ci motive generatoare

ale întregii vieţii sufleteşti, care nu e constituită din „elemente”, ori „fundamente”, intensitatea

pasională fiind ea însăşi în funcţie de conştiinţă”. Intelectualul, creaţia lui Camil Petrescu,

contrazice tradiţia care separă intelectul de pasiune, cea din urmă fiind atribuită în general

personajului instinctual, voluntar şi susţine ideea după care intensitatea pasională este

subordonată de capacitatea intelectuală şi conştiinţă. Luciditatea devine astfel atributul exclusiv

                                                            1 Camil Petrescu, ,,Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, în Teze şi antiteze, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1936, p. 22. 2 Idem, Addenda la Falsul tratat, în Teatru, Ed.100+1 Gramar, Bucureşti, p.1458.  

7  

al intelectualului rasat, superior care nu-şi permite să abandoneze „înălţimile alpine” ale

conştiinţei, nici măcar în momentele de pasiune. Luciditatea amplifică pasiunea, nu o erodează,

după cum mărturiseşte Ştefan Gheorghidiu: „Atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci

o sporesc, aşa cum, dealtfel, atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptoşi şi cei care trăiesc

viaţa sunt, neapărat, şi ultralucizi.”

Cealaltă coordonată a personajului masculin este orgoliul, un apendice al inteligenţei şi

cel care declanşează comportamentul de cele mai multe ori aberant şi ilogic al personajului

masculin. Din orgoliu derivă conştiinţa superiorităţii şi singularităţii sale, precum şi refuzul de a

avea o existenţă banală, ceea ce declanşează dorinţa, aproape obsesivă de atingere a absolutului,

sub diverse forme, a iubirii, a dreptăţii etc. Trăsăturile definitorii ale eroului camilpetrescian

contrazic, în mod flagrant, afirmaţia după care materialul utilizat de către romancier sunt

oamenii. Acest personaj este orice altceva, în afară de uman. Oamenii sunt ceilalţi, pe care el îi

respinge, îi condamnă şi de care este dezamăgit. Drama constă în singularitatea sa, în neputinţa

de a găsi pe cineva asemeni lui şi în mod firesc este strivit, anulat pentru că refuză adaptarea.

Raportul erou-societate este compromis, din cauza atitudinii inchizitoriale a celui dintâi.

Personajul trăieşte, izolat, în mijlocul unei societăţi pe care o condamnă, dar în mod cu totul

paradoxal, vrea ca ea să-i legitimeze superioritatea. Respinge umanitatea, sub aspectele ei

negative laşitate, compromis, frică, iertare, greşeală, dar nu înţelege că aceste scăderi fac din

parte din fiinţa umană, iar extirparea lor precum tumorile canceroase, lasă în urmă un produs

inuman, arificial.

Eroul respinge o existenţă firească şi o cataloghează drept comună, banală, burgheză.

Pentru că trăieşte izolat în societate, dincolo de un perete de sticlă, comunicare este imposibilă cu

toţi. Retorica personajului camilpetrescian nu are nimic în comun cu a celorlalţi. Această

„neînţelegere” este generată şi susţinută de însuşi protagonist, care nu vrea să-şi altereze

individualitatea şi singularitatea prin aceast compromis. Adoptarea aceluiaşi limbaj echivalează

cu „umanizarea” lui, cu reintegrarea lui în rândul celor pe care îi detestă. Dar odată cu iubirea,

personajul abdică de la dezideratul său cel mai scump, părăseşte turnul de fildeş, nu pentru a

identifica printre ceilalţi pe cineva asemeni lui, pentru că nu există, ci pentru a fi adorat.

Femeia, pentru a fi remarcată, trebuie să dispună şi ea de o superioritate, chiar dacă este

vorba de un atribut atât de superficial ca frumuseţea. Ea trebuie să fie egala lui, din acest punct

de vedere, să dispună de acest superlativ. Femeia, este privită iniţial ca un accesoriu, care să

8  

sublinieze, încă o dată superioritatea celui de lângă ea. Dar bărbatul nu se mulţumeşte cu rolul ei

decorativ, vrea să o extragă din societate şi să o înveţe codul său lingvistic, pentru ca ea să-l

perceapă dincolo de imaginea lui de bărbat cu un succes unanim acceptat de societate.

Bărbatul vrea să aducă femeia, dincolo de zidul de sticlă, într-o izolare comună, dar

ierarhică, într-o relaţie idol-adorator. Dar, femeia resimte această izolare3, în sensul că devine

obiect de studiu. Revolta ei se manifestă prin dorinţa de reintegrare în general, iar preferinţa ei

pentru un alt bărbat, este considerată o trădare şi soldează cu un aspru rechizitoriu, urmat de

ieşirea bărbatului din relaţie prin sinucidere sau părăsire.

Aşadar, dragostea este un absolut eşuat din cauza alăturării unui supraom, aşa cum este

eroul lui Camil Petrescu şi un om obişnuit, care nu poate sau nu vrea să trăiască un sentiment

uman, conform unor reguli inumane.

Profesori: Carmen Bocăneț, Daniela Marcu

Elev: Ţicu Alexandru, clasa a X-a B,

Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare” Suceava

   

                                                            3 Sugestivă în acest sens este descrierea trupului Elei din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, al cărei corp, cândva perfect, îi stârneşte dispreţul lui Ştefan.

9  

MIT ŞI SIMBOL ÎN TEATRU 

Meşterul Manole de Lucian Blaga – un mit al mitului 

 

Piesa Meşterul Manole de Lucian Blaga este una de rezistenţă prin semnificaţia ei eterogenă şi originalitatea ei în tehnica teatrală; conţine o viziune filosofică asupra condiţiilor creaţiei umane, relevând problematica creatorului operelor de cultură şi artă ce înfruntă vremelnicia şi tind spre universal. Scrierea e o dramă de idei ce prezintă tragedia artistului creator cuprins de patima zămislirii, care nu-l crută pe autor, ci cere de la el jertfa supremă; preocupările lui Blaga erau de a realiza un teatru eliberat de scrupulele imitărilor naturaliste, tinzând să transforme scena într-un spectacol autonom şi modern. Dincolo de conflictele metafizice şi existenţiualiste, teatrul, în concepţia lui Blaga, avea menirea să dezvăluie frământările lăuntrice ale individului conştient de destinul său singularizat în lume, datorită capacităţii sale de a făuri o lume de frumuseţe şi măreţie, încărcată de taine, speranţe şi doruri.

În Trilogia culturii, Blaga disociază între mituri semnificative şi trans-semnificative; în prima categorie, omul se foloseşte de experienţa sa de viaţă, astfel încât elementele naturii apar personificate, formele sunt însufleţite, mişcările redau un efort, tendinţele exprimă doruri şi aspiraţii, acţiunile, bucurie şi suferinţă, iar substanţa magică se conjugă prin ură şi elan. Cele din a doua categorie depăşesc cadrul restrâns al unei analogii, sunt bogat înflorite şi îmbelşugate în intensitatea semnificaţiilor latente. Ele reliefează cadrul unei semnificaţii şi sunt stilistic structurate după o matrice originală, ca o primă manifestare a culturii naţionale. De ex, un mit originar, amplu structurat după principiile spiritualităţii naţionale, devine un mit trans-semnificativ, un mit al mitului, un model paradigmatic al mitului.

Autorul nu reface mitul baladei, ci potenţează semnificaţiile sale în coordonatele spiritualităţii şi ale matricei stilistice româneşti, raportate la trăsăturile moderne ale epocii sale; întregul teatru blagian se caracterizează prin accentuarea trăsăturilor poetico-filosofice. Dacă balada este axată pe un arhetip, „meşterul făuritor de capodopere”, drama prelucrează arhetipul în sensul relevării voinţei de creaţie a maestrului, un adevărat mag în slujba artei, însumând şi alte semnificaţii în care converg miticul şi magicul concepţiei poporului nostru; de ex., scena jertfei, a înfruntării spiritelor potrivnice şi a muncii de Sisif, viziunea mioritică şi cea eroică despre moarte, mitul iubirii capabile de dăruirea supremă până la autosacrificare pentru cel drag, pentru semeni, zborul lui Icar etc. Pentru eroul lui Blaga, voinţa de creaţie înseamnă a pune în joc, cu o uimitoare intuiţie estetică, valorile supreme ale binelui şi frumosului, în contrast cu forţele nimicitoare, desfigurante ale răului şi urâtului. Comportamentul omului creator devine pentru acesta un principiu de existenţă, un principiu deschizător de perspective în vederea desăvârşirii artistice a creaţiei sale. Construirea bisericii este o piatră de încercare pentru maestru, care, conştient de tragicul sacrificiu, îl acceptă, voind să-şi dovedească tăria creatoare; este în această atitudine a lui Manole un eroism dârz al omului care creează suveran, pentru care elementele

10  

naturii se supun legilor spiritului său creator, spre a fi transpuse în final într-o formă poteţată în materialitatea operei. Măreţia umană a creatorului constă tocmai în felul în care îşi înfruntă destinul, se opune tuturor forţelor potrivnice; acest destin este privilegiul omului elevat, înzestrat cu o gândire genială şi cu talent, calităţi ce alcătuiesc farmecul înălţător şi truditor al existenţei umane. Blaga ia contact cu expresioniştii prin pictorii: Kokoschaka, Kubin, Barlach, care la rândul lor erau atraşi de poezie şi îşi exprimau ideile în teorii ale căror izvoare se găseau în Kirkegaard, Bergson şi Freud.

Influenţa expresionismului apare atât în natura conflictului, cât şi în tipologia prezentată, concomitent cu tendinţele moderne generale, specifice epocii şi transformate printr-o perspectivă originală, care izvorăşte din dorinţa de a afirma un umanism consubstanţial cu etica populară a spiritualităţii româneşti.

Personajele, expuse contrapunctic, nu sunt împinse spre demonia energiilor dezlănţuite, ci reprezintă principii existenţiale generale ce se opun, iar când se dezlănţuie energiile primare, ele nu sunt controlate de raţiune, ci se desfăşoară în timpul somnului, după teoria subconştientului, cum sunt cele ale lui Găman din piesa Meşterul Manole. Manole este un om care se vrea şi se trăieşte pe sine, dar este scindat şi sfâşiat de eul sau de aspiraţiile antagonice din el; printr-un asemenea personaj se reflectă realitatea după expresionişti, întrucât viaţa însăşi este un amestec dialectic de „da” şi „nu”, de speranţă şi deznădejde.

La Blaga, contrastele vieţii sunt puse în slujba unui scop, unui ideal; Manole trăieşte intens asemenea contraste, însă nu devine o jucărie a destinului, ci rămâne lucid şi sacrifică totul pentru a-şi realiza opera; prin ele, autorul ne face să contemplăm un om în care să ne vedem pe noi, să trăim alături de el drama unei vieţi active, pline de tensiune, pusă în faţa unor altzernative contrastante.

Dacă deznodământul pieselor de teatru expresionist este adeseori vizionar şi deschide perspective spre o viaţă mai înaltă, cu rezonanţe mistice, la Lucian Blaga, motivaţia acestui deznodământ aparţine unui plan secundar şi el este întotdeauna în conformitate cu obiceiurile şi tradiţiile poporului; în prim plan stau actele omului adevărat, răsturnătoare şi creatoare de valori.

In piesă, tehnica teatrală este moderă: decorul este redus, simbolic, are menirea să sugereze ideile textului; se foloseşte jocul de lumină pentru a crea o atmosferă adecvată; succesiunea de tablouri ia forma poetică a limbajului subliniate în jocul scenic prin gesturi modelate şi pauze meditative.

Profesori: Carmen Bocăneț, Ovidiu Marcu

Elev: Ropotă Mihai, clasa a XI-a A,

Colegiul Naţional “Ştefan cel Mare” Suceava

   

11  

MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU

Subiectul în sine a generat numearoase pagini de-a lungul timpului, pentru că un destin excepțional, cum e cel al poetului național, va stârni întotdeauna imaginația lumii. S-a vorbit mult despre anii de boală, s-au căutat explicații ale bolii psihice, s-au găsit posibile cauze în istoricul familiei sale, în moștenirea genetică, în climatul politic și social al epocii, în epuizarea fizică și psihică generată de munca intensă de gazetar, de creator, în neîmplinirea afectivă și atâtea altele. Unii au profitat de momentul de slăbiciune pentru a-l denigra (Alexandru Macedonski în faimoasa epigramă care-i va atrage oprobriul puplic). Alții, cercul apropiaților de la Junimea, l-au susținut, atât material cât și moral, până în ultima clipă.

Dintre toți, ar trebui să-l avem în primul rând în vedere pe Titu Maiorescu, cel care s-a ocupat îndeaproape de internarea poetului, mai întâi în Sanatoriul Caritas al doctorului Șuțu, apoi la Viena, unde va fi tratat în sanatoriul doctorului Obersteiner de la Ober-Döbling (unde fusese internat și Lenau). Pentru a justifica în fața lui Eminescu (mândru și îndoielnic) cheltuielile cu tratamentul îndelungat și spitalizarea (în cea mai mare parte erau bani strânși de la Junimea), Maiorescu se îngrijise de apariția volumului de poezii, spunându-i că banii provin din vânzarea acestuia. Tot el va decide ca poetul să plece în Italia, pentru o perioada de refacere, după externarea de la Viena. Boala va reveni după întoarcerea în țară, chiar dacă prietenii se străduiau să-i găsească poetului un rost. Viața lui se împarte între București, apoi Iași și Botoșani, în momente de cumpănă la Mănăstirea Neamț și din nou la Botoșani. Conștiința rătăcirilor sale, în momentele bune, îl făcea sfios, rușinat și adesea tăcut chiar printre prieteni. În 1888 va evada (spre supărarea surorii sale Henrieta, care-l îngrijise) împreună cu Veronica Micle spre București, sperând să-și reia activitatea de gazetar. Din păcate boala revine, poetul va fi internat din nou în sanatoriul doctorului Șuțu, unde-și găsește sfârșitul în ziua de joi, 15 iunie 1889. George Călinescu dedică, în lucrarea monografică Viața lui Mihai Eminescu, capitolul ”Agonia morală și moartea”, anilor de pe urmă ai poetului. Bazându-se pe documente și mărturii, istoricul literar relatează ultimele clipe: ” În realitate, slăbit de marile preocupări intelectuale (...) se simțea ostenit și doritor de lungă liniște. Totdeodată înima îi era tumefiată mai demult de o endocardită, provocată de marile ei bătăi. (...) Miercuri seara, Eminescu, cu o ultimă licărire de conștiință, chemă pe bătrânul doctor și i se plânse de mari dureri de trup. Rămas singur, se întinse în pat și, când limba sorții sale ajunse pe pragul al doilea al vieții, inima se opri și poetul trecu în univers.”

Geniul poetului a imaginat însă și faptul că posteritatea poate să fie nedreptă, că slăbiciunile omului vor fi mai incitante pentru cei apți numai pentru denigrare, de aceea râurile de cerneală care au curs în încercarea de a demitiza figura poetului nu surprind pe nimeni. Știm din Scrisoarea I : ”Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege.../ Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci

12  

păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”. Și tot Poetul ne dă (și le dă) și răspunsul: ” Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Trece peste nemărginirea timpului”.

Profesori: Angela Sehlanec, Gabriela Coajă, Antoneta Lăzărescu

Elevi: Gheorghian Paul, Coajă Andreea

 

   

13  

MATEMATICA ÎN POEZIA LUI NICHITA STĂNESCU

Am hotărât să realizăm acest proiect pornind de la ideea că, deși toată lumea consideră matematica și limba română ca fiind antitetice, ele sunt, de fapt, complementare, întrepătrunzându-se pentru a da naștere realității. Pentru a ilustra mai bine această idee, am ales să facem o aplicație pe unele dintre poeziile marelui poet român Nichita Stănescu, în creația căruia elementele matematice reprezintă motive literare foarte bine valorificate.

Proiectul este organizat în mai multe pagini web, fiecare prezentând câte un aspect concludent cu privire la tema abordată: date biografice, etapele creației, matematica în poezie, comentarii și poezii în care sunt valorificate elementele matematice. Accentul a fost pus, bineînțeles, pe modul în care Nichita a valorificat elementele matematice în poeziile sale.

Nichita este al treilea mare poet inventator al limbajului în literatura română, după Eminescu şi Arghezi. Dacă Eminescu revoluţionează limbajul prin îmbinarea armonioasă a cuvintelor vechi cu neologisme, iar Arghezi prin estetica urâtului, Stănescu introduce ”necuvintele”, considerând cuvintele ca fiind ceva absolut expresiv, ele putând exprima lirica sentimentelor. Mai mult decât atât, Nichita porneşte revoluţia în plin comunism, atacând sistemul, scăpând însă mereu de cenzură, întrucât limbajul său era foarte greu de descifrat şi înţeles.

Nichita a avut cu siguranţă unele preocupări matematice. Acest lucru este demonstrat de faptul că în liceu a trimis numeroase probleme rezolvate la ”Gazeta matematică”, matematica, fizica şi alte obiecte reale făcând mereu parte din viaţa sa. Ulterior, elementele matematice s-au regăsit în numeroase poezii stănesciene, ele având diferite conotaţii.

Ce pregătire matematică avea Nichita? Chiar el declara lui Boris Buzilă într-un interviu că a debutat "...în revista de fizică şi matematică cu rezolvări de probleme şi semnându-le Stănescu Hristea, elev", însă nu uită să precizeze că: "M-au interesat Dialogurile lui Platon, dar trebuie să mărturisesc că aşez mai presus de ele postulatele lui Euclid pe care le-am parcurs tot atunci, adică în anii formării mele intelectuale...".

   Unor figuri geometrice Nichita le acordă o importanţă specială, dedicându-le câte un poem întreg în volumul "Operele imperfecte". Poetul ne predă, în inconfundabilul său stil, adevărate lecţii despre cub, cerc şi alte figuri geometrice. Iată câteva "definiţii" stănesciene de mare subtilitate: "...Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!" (Lecţia despre cub), sau în "Lecţia despre cerc", poem care pare a fi închinat memoriei lui Arhimede: "Se desenează pe nisip un cerc / ... / După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul / şi i se cere iertare cercului. / Atât.".

Conceptele geometrice şi matematica pură au reprezentat pentru Nichita o adevărată sursă de inspiraţie, însă matematica discretă nu a fost nicicând pe placul poetului. Contemplarea

14  

statică a tot ceea ce îl înconjura îi producea dispreţ poetului: "Una din marile mele dureri de intelectual a fost aceea că nu am tolerat niciodată gândirea statistică asupra umanităţii... Literalmente este îngrozitoare gândirea statistică. Nu poţi să spui omori 50 ca să salvezi 100. Pe fiecare trebuie să-l iei individual. Dacă unul dintre ei era Shakespeare sau Mozart?", (interviu luat de Mihai Sin şi apărut în numărul 4 al revistei ”Vatra” din aprilie 1973). Poezii semnificative în care poetul folosește elemente matematice sunt: “Elegia 1”, “Elegia 10” , “Despre viaţa lui Ptolemeu”, “Lecţia despre cerc”, “Numărătoarea în dulcele stil clasic”, “Aleph la puterea Aleph”, “Enghidu”.

Chiar de la începutul carierei sale, poetul a manifestat un curaj deosebit în ceea ce a privit reinventarea limbajului, considerând sentimentele într-o continuă mișcare Browniană, și construind lumea din puncte, linii, cercuri, sfere, pătrate și alte elemente geometrice. Astfel, se poate afrima cu tărie faptul că matematica ocupă un loc extrem de important în creația lui Nichita Stănescu.

Profesori: Strugariu Ciprian, Strugariu Loredana, Andronachi Carmen

Elevi: Șerban Andreea, Cîmpan Andreea

Clasa a XI-a D, Colegiul Național ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți    

15  

LUCIAN BLAGA-UNUL DINTRE OAMENII DEPLINI AI CULTURII

ROMÂNE

Te salut, conferință în blugi!

Poate că formula din incipit vi se pare ciudată sau, cel puțin, atipică. Mă voi explica în cele ce

urmează. Termenul de ,,coferință,, provine din fr. conférence, lat. conferentia și are ca prim

sens în DEX : Expunere făcută în public asupra unei teme din domeniul științei, artei, politicii

etc., cu intenția de a informa, de a instrui, de a omagia etc. iar sensul cu numărul patru

precizează: Consfătuire, convorbire (DEX 2009). Așadar, departe de noi gândul de a circumscrie

timidul nostru demers sensului prim al cuvântului. Întelegându-ne limitele, preferăm semnificația

mai puțin formală a cuvântului ,,conferință,, și anume, ,, Consfătuire, convorbire,,. Așa s-ar putea

explica, dintr-un punct de vedere, informalul ,,blugi,, din sintagma de mai sus.

Din alt punct de vedere însă, conferință în blugi face trimitere la acel spațiu ideal în care

profesorul și elevul sunt membri ai unei echipe, cu drepturi , dar și responsabilități egale. În ceea

ce mă privește, rolurile din echipă au fost deseori inversate. ,,Generația în blugi,, s-a dovedit a fi

mult mai bine pregătită în domeniul informatic, astfel încât am dat Cezarului ce-i al Cezarului și

am participat fiecare după știință și putință: profesorul a supervizat conținutul , iar elevul a

generat formatul electronic. Iată, cum acest pretext al conferinței a devenit o consfătuire și o

convorbire dintre elevi și profesori. În acest context, salutăm inițiativa organizatorilor de a forma

echipe mixte, de elevi și profesori, care descoperă împreună că informatica slujește literaturii în

aceeasi măsură în care literatura poate fi text și pretext pentru produse informatice.

În altă ordine de idei, de ce Lucian Blaga? Răspunsul este simplu: educația mileniului trei

tinde să devină transdisciplinară, astfel încât ne preocupă tot mai mult predarea literaturii ca

parte a unui demers transdisciplinar, iar Lucian Blaga este una dintre personalitățile

enciclopedice ale culturii române-un etalon al spiritului transdisciplinar. Pagina web, pe care am

realizat-o pentru prezentarea în cadrul conferinței, este doar un prim pas al încercării de a

pătrunde în sfera transdisciplinară a creației blagiene. Deocamdată, ne-am oprit la o sumară

16  

prezentare a fațetelor operei marelui poet. Am introdus în pagină căteva repere biobibliogafice,

domeniile principale : filosofia și literatura, urmând ca pe viitor să dezvoltăm pagina cu aspecte

legate de transdisciplinaritate. Munca în această echipă profesor-elev a avut frumusețea ei. Ne-

am înțeles limitele, am identificat în final punctele tari și punctele slabe, amenințările , dar și

oportunitățile.Un punct tare al activității ar fi acela că s-a eficientizat comunicarea profesor-elev,

iar punctele slabe sunt: lipsa de responsabilitate pentru cultivarea limbii române, din partea

elevilor( elevii scriu fără diacritice, nu se îngrijesc de aspectul scriiturii, consideră că e suficient

să transmită un mesaj care poate fi decodat de către recepror fără să fie interesați de aspectul,

estetica lui); pe de altă parte, profesorul se cramponează adesea de niște rigori specifice meseriei,

uitând că lucrează totuși cu niște tineri în formare. Amenințările identificate în această muncă în

echipă se referă la faptul că elevii consideră, din ce în ce mai des, că profesorii sunt niște ființe

desuete care visează la perfecțiunea limbii, cînd, de fapt, ne putem înțelege foarte bine și așa.

Mai există însă și speranța unor oportunități: munca împreună ne arată calea spre sufletul și

mintea elevului.

Așadar, ne-a bucurat apariția acestei conferințe printre evenimentele școlare sucevene pentru că

ne-a arătat, o dată în plus, că ”Şcoala cea bună e aceea în care şi şcolarul învaţă pe profesor”.

( Nicolae Iorga).

Prof. Cristina Dranca, Colegiul Economic ,,Dimitrie Cantemir,,

Suceava

Pagina Web a fost realizată de elevul Bogdan Olariu, clasa a XI-a

   

17  

DIVERSITATEA TEMATICĂ, STILISTICĂ ȘI DE VIZIUNE ÎN POEZIA INTERBELICĂ. STUDIU DE CAZ.

O. Nicolaescu defineşte studiul de caz ca reprezentând o “metodă activă de învăţământ,

bazată pe o implicare intensă a participanţilor la procesul de pregătire în abordarea şi de

regulă, în soluţionarea unei soluţii-problemă cu scopul aplicării creatoare a cunoştinţelor

dobândite şi a formării şi dezvoltării de aptitudini şi comportamente eficace“. 

Fiecare curent literar cuprinde scriitori de seamă, ce transmit prin poezie concepte diferite

asupra vieţii, a morţii şi a sentimentelor pe care fiinţa umană le trăieşte de-a lungul vieţii. De

pildă, George Bacovia, fiind revendicat de către simbolism, învaţă cititorul să pătrundă dincolo

de cuvinte, să descifreze adevăratul mesaj sugerat de enigma simbolurilor. Modernismul, în

schimb, vine cu idei noi, concepte diferite, astfel că Tudor Arghezi urcă pe cele mai înalte

piedestaluri "cartea", aceasta fiind simbolul moştenirii literare lăsată de străbuni, în timp ce

Lucian Blaga afirmă: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu este să-l

lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare", protejând

astfel frumuseţile lumii înconjurătoare, iar în viziunea lui Ion Barbu, poezia este un proces

exclusiv intelectual, ce necesită cunoştinţe vaste şi diversificate pentru a fi înţeleasă.

Tradiţionalismul, curentul literar ce evidenţiază specificul naţional, îl are ca reprezentant pe

Vasile Voiculescu, iar revistele "Gândirea", "Viaţa românească" şi "Sămănătorul" promovează

întoarcerea la originile literaturii, la cunoaşterea folclorului şi istoriei. 

Diversitatea tematică în poezia interbelică

În perioada interbelică s-au dezvoltat mai multe curente literare printre care se numară şi

modernismul. În literatură acesta cuprinde toate acele mişcări artistice care exprimă o ruptură de

tradiţie şi are în vedere principalele elemente noi în poezie, proză şi în critica literară.

Modernismul nu s-a manifestat numai în domeniul literaturii, ci şi în artă elucidând imitaţia.

Fiind total opus tradiţionalismului, acesta reprezintă o manifestare radicală şi îndrăzneaţă, a celor

mai noi forme de exprimare în planul creaţiei. Printre modernişti se numără Geroge Bacovia,

Lucian Blaga, Ion Barbu şi Tudor Arghezi. Aceştia s-au impus prin originalitatea creatoare.

Deşi tradiţionalismul este situat pe o treaptă inferioară, comparativ cu modernismul, acest

curent este autentic, remarcându-se prin ideile ce duc spre popor şi tradiţie naţională.

18  

Tradiţionalismul se află într-o strânsă competiţie cu modernismul, deoarece, cel din urmă

provoacă o degradare a "vechiului" şi nu lasă miticul să-şi păstreze autenticitatea.

Acestor două curente se alătură gândirismul ca un element de bază, ca o mişcare, lansat

prin prisma revistei "Gândirea", la Cluj, condusă de Cezar Petrescu. Colaboratorii renumiţi sunt:

Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu şi Tudor Arghezi. Se

poate remarca faptul că gândirismul şi-a lăsat amprenta prin toate formele de literatură, cum ar fi

proza, poezia, teatrul. Dar în nucleul artei literare se remarcă ideea de religie, după cum afirmă şi

susţine Nichifor Crainic: "Autohtonismul nu poate fi reflectat în totalitea lui dacă nu i se ia în

discuţie pe lângă cele trei elemente ale specificului naţional (istoria naţională, folclorul

românesc, natura) şi folclorul spiritual, care este caracteristic românilor, credinţa ortodoxă sau

ortodoxismul."

Simbolismul apare cu mici influenţe în perioada interbelică, teoreticianul fiind Alexandru

Macedonski, iar printre cei mai cunoscuţi simbolişti români se numără poeţii Ion Minulescu şi

George Bacovia, chiar dacă şi criticii au remarcat ulterior că îşi depăşeşte epoca, aparţinând

poeziei române moderne. Cu o putere desăvârşită a negaţiei se remarcă avangardismul. Printre

numeroasele curente se găsesc şi: suprarealismul, esenţialismul, postromantismul,

expresionismul etc.

În această perioadă se invocă înnoirea temelor şi a viziunilor prin adoptarea unui nou

limbaj poetic înzestrat cu termeni religioşi, filozofici, abstracţi, realizându-se figuri de stil

excepţionale şi noi, cu aspect ambiguu.

Întreruperea limbajului tradiţional este remarcată prin alăturarea întâmplătoare de cuvinte

în experimentele avangardiste ale lui Arghezi.

Geoge Bacovia adoptă atmosfera de nevroză, ideea morţii, cromatica; Tudor Aghezi este

primul poet român care valorifcă estetica urâtului; Lucian Blaga impresionează prin puternicul

imaginism; ambiguitatea se reliefează în creaţiile barbiene: "Ca şi în geometrie înţeleg prin

poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă."; iar Voiculescu

promovează ideea tradiţională cu inspiraţii religioase îndeosebi.

Stilistica se diferenţiază şi prin elementele de prozodie, punctuaţia şi scrierea cu

majusculă la început de vers cunosc unele abateri de la norme. Ingeniozitatea se reflectă în

creaţiile avangardiste, aceştia aşază versurile similar cu tehnicile unei pictograme.

19  

Diversitatea tematică şi stilistică din această perioadă conturează un frumos nucleu de

creaţii realizate de marii poeţi şi aduc un plus de autenticitate la nivelul culturii naţionale

româneşti.

Diversitatea stilistică în poezia interbelică

Bacovia are în opera sa influenţe din Edgar Poe şi din simbolismul francez: Baudelaire,

Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, prin atmosfera de nevroză; ideea morţii, cromatica. Acest poet

preferă culorile închise, sumbre, cum ar fi negru, violet, gri.

În poezia "Decor" cromatica este simplă alb şi negru: "copacii albi, copacii negri", "cu

pene albe, cu pene negre", "şi frunze albe, frunze negre". Ca figuri de stil în această poezie, sunt

folosite: paralelismul sintactic şi metonimia, ceea ce sugerează existenţa unei crize sufleteşti şi

repetiţia care amplifică aspectul "macabru" al decorului.

Tudor Arghezi valorifică estetica urâtului din opera lui Charles Baudelaire. În poezia

argheziană, gândirea şi limbajul sunt de factură modernă, iar forma şi tematica sunt adesea

tradiţionale. În poezia "Testament", eul liric nu se singularizează, ci se integrează în câmpul

istoric literar. Discursul poetic reliefează condiţia poetului, care se adresează familiar cititorului,

din generaţia nouă, prin invocaţia retorică "fiule", ceea ce presupune apropierea şi dorinţa de a-l

proteja. Cititorul este individualizat prin folosirea persoanei a II-a, singular. Metafora centrală a

poeziei este "cartea", adică opera în sine. Ea reprezintă unicul bun lăsat moştenire fiului-simbolul

viitorului. Versurile devin un amplu discurs organizat în jurul unei succesiuni echivalente ale

cărţii: "cartea-treaptă", "cartea-hrisovul nostru cel dintâi", "cartea-cuvinte potrivite", "cartea-

Dumnezeu de piatră", "cartea-slovă de foc şi slovă făurită". Ultima definţie metaforică a cărţii

subliniază harul divin al creatorului "slovă de foc" şi epitetul "slovă făurită". În această

inseparabilă uniune se împletesc inspiraţia şi munca trudnică. În ultimele versuri ale poeziei se

observă condiţia poetului - "robul", a cărui carte este citită de "Domnul". Versificaţia este şi

tradiţională şi modernă deopotrivă. Tradiţionalul ţine de rima pereche, iar modernitatea ţine de

ritmul neregulat care nu urmăreşte piciorul metric, ci gândirea poetică.

Poetul filozof, Lucian Blaga, deschide volumul de debut cu poezia "Eu nu strivesc corola

de minuni a lumii", o veritabilă artă poetică, în care îşi exprimă viziunea lui asupra lumii. Titlul,

reluat în primul vers al poeziei, este constituit dintr-o metaforă ce semnifică cunoaşterea

luciferică. Blaga îşi exprimă atitudinea faţă de tainele universale, alegând contemplarea şi nu

20  

cunoaşterea raţională. Pronumele personal "eu", aşezat la începutul poeziei are o conotaţie

expresionistă. O primă secvenţă se structurează pe baza metaforei-simbol din primul vers care

poate semnifica echilibrul universal, perfecţiunea (corola) şi imaginea absolutului. Eul liric este

exprimat subiectiv prin pronumele la persoana întâi singular "eu", "mea". Cea de-a doua secvenţă

se structurează pe baza unor relaţii de opoziţie "eu-alţii", "lumina mea" - "lumina altora".

"Lumina mea" semnifică o cunoaştere poetică de tip intuitiv (luciferică) în timp ce "lumina

altora" semnifică o cunoaştere de tip raţională (paradisiacă). Verbele predicative aflate la prezent

în opoziţie, prin afirmare şi negare, trimit la timpul etern al absolutului. Versificaţia este una

modernă, fiind folosită tehnica ingambamentului. În finalul poeziei se trage concluzia discursului

liric: "Căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte" confirmând opţiunea fermă a eului liric

pentru atitudinea luciferică.

Barbu însuşi afirmă: "Ca şi în geometrie, înteleg prin poezie o anumită simbolică pentru

reprezentarea formelor posibile de existenţă. Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei,

aşa că ramânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."

În poezia "Oul dogmatic", ideea centrală a textului este dezvoltată pe o anumită filozofie

legată de germinaţie şi procreaţie terestră. Imaginea oului primordial înseamnă miracolul vieţii,

forma iniţială a existenţei. Printr-o imagine antitetică între "oul sterp" şi "oul viu la vârf cu plod"

apare opoziţia între ordinea profană, lipsită de principiul creator al spiritului şi lumea sacră,

purtătoare de viaţă. Ion Barbu vorbeşte şi despre un simbol "al roadei", care semnifică începutul

şi sfârşitul tuturor lucrurilor, într-o curgere continuă a vieţii, ce ne întoarce mereu de unde a

pornit. Astfel "sfera" şi "roata" devin simboluri ale permanenţei vitale. Strofa finală este

formulată conclusiv şi începe cu sintagma "încă odată". În ultimele două versuri se reia ideea

întregului poem: "oul sfânt-sacrul se află în opoziţie cu oul sterp" - profanul. Poezia este expresia

unei gândiri senine, echilibrate. Folosirea persoanei a treia cu caracter de generalitate sugerează

o detaşare obiectivă. Repetarea vocalelor "u" şi "o" creează muzicalitatea, accentuând ideea

cuvântului respectiv. Versurile folosite accentuează ideea, interogaţiile retorice atrag atenţia

asupra ideii exprimate.

Poezia tradiţionalistă "În grădina Ghetsemani", de Vasile Voiculescu, este o poezie de

inspiraţie religioasă în care se redă suferinţa lui Iisus înainte de răstignire. Întregul poem devine

o alegorie având la bază opoziţia dintre sacru şi profan. Prezenţa verbelor la imperfect, situează

drama într-un timp mitic şi creează impresia de suferinţă continuă. Poetul foloseşte cuvinte de

21  

origine populară: "brânci", "canonică", "sterlici", "vraiştea". Ideea metaforei "paharului" pe care

trebuie să îl bea Iisus este preluată din Biblie şi este plasticizantă. Gestul îngenuncherii nu

semnifică atitudinea unui învins, ci invocarea spiritului divin pentru a depăşi slăbiciunea

omenească. Metafora "setea", epitetul "uriaşă" şi hiperbola "stă sufletul să-i rupă" sunt cuvinte

încărcate de trăire, tensiune, sugerând dorinţa de jertfă. În ultima strofă predomină ideea unui

haos primordial - "vraiştea grădinii". Metafora "bătăile de aripi" sugerează prezenţa mesagerilor

divini-îngerii. Ultimul vers întăreşte ideea de moarte "şi ulii de seară dau roade după pradă".

Poemul valorifică ideea cunoaşterii adevărului printr-un act de sacrificiu.

Diversitate de viziune în poezia interbelică

Afirmaţia lui Eugen Lovinescu, conform căruia "elementul esenţial al talentului e

originalitatea şi originalitatea înseamnă diferenţiere", surprinde esenţa artei şi a valorii esenţiale,

faptul că "originalitatea înseamnă diferenţiere" şi că acestea se datorează talentului ce se reflectă

în forţă şi diversitatea "vocilor" poetice în perioada interbelică.

"Clasicii modernismului poetic", cum au fost numiţi de critici, Tudor Arghezi, Lucian

Blaga, Ion Barbu, au un stil inconfundabil, care provine din particularităţile tematice, stilistice şi

de viziune ale operei lor.

Timbrul poetic aparte, pe care îl calificăm drept "arghezian", "blagian" sau "barbian" este

dovada forţei creatoare, a talentului lor, care a impus un stil nou, specific, original.

Viziunea artistică se regăseşte în ansamblul operei, în fiecare text liric, care poartă

pecetea originalităţii autorului şi, condensat, în artele poetice. De aceea, o prezentare

comparativă a artelor poetice reprezentative pentru opera celor trei autori canonici poate constitui

o ilustrare a diversităţii de viziune în poezia interbelică.

"Testament" de Tudor Arghezi, "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian

Blaga şi "Joc secund" de Ion Barbu sunt arte poetice moderne din perioada interbelică. Poeziile

sunt aşezate în fruntea volumelor "Cuvinte potrivite" (1927), "Poemele luminii" (1919) şi "Joc

secund" (1930) având rol de programe, manifeste literare, realizate însă cu mijloace poetice.

Criticul Nicolae Manolescu arată că, spre deosebire de poezia mai veche, poezia modernă

"are o conştiinţă de sine şi, deci, o existenţă proprie", fapt dovedit de conceperea şi construirea

volumului de versuri ca un întreg semnificativ, prefaţat sau încheiat de o artă poetică. Din acest

motiv cele trei texte pot fi considerate arte poetice moderne, dar şi pentru că, în exprimarea

22  

cazului liric, autorii, pun accentul nu atât pe tehnica poetică, clasică "Ars poetica", ci mai ales pe

condiţia artistului, pe relaţiile dintre poet şi lume sau creaţie.

Pentru a releva diferenţa între viziunea modernă şi cea tradiţională, în funcţie de

termenul-poezia sau poetul - care deţine rolul determinant, criticul Marin Mincu se referă la două

arte poetice interbelice: "Testament" de Tudor Arghezi şi "Eu nu strivesc corola de minuni a

lumii" de Lucian Blaga: "ideea tradiţională" de "ars poetica" a fost radical modernizată. De la

Horaţiu încoace "ars" înseamnă mai ales meşteşug, îndemânare, strategie de concepţie, Lucian

Blaga modifică esenţial însuşi conceptul de "act poetic", care nu mai e înţeles ca "ars": meşteşug,

ci ca modalitate fundamentală de situare a eului în Univers, ca modalitate de a fi în şi prin

poezie.

Aşadar, o artă poetică tradiţională arată cum este poezia, în timp ce modernitatea pune

accentul pe relaţia poetului cu lumea şi opera sa, de aceea subiectivismul "participarea

subiectivă" a eului blagian la tainele lumii, este considerat un semn al modernismului.

Afirmaţia criticului Eugen Lovinescu despre originalitate şi talent este universal-valabilă

şi definitorie pentru zona artei. Aceasta îşi găseşte o deplină ilustrare în creaţia marilor poeţi

interbelici, care au înnoit lirica noastră la nivelul concepţiei, al limbajului, al imaginarului,

impunând conceptul modern de poezie.

Bibliografie:

Balotă, Nicolae, "Opera lui Tudor Arghezi", Editura Eminescu, Bucureşti, 1979

Bacovia, George, "Poezii", Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2001

Barbu, Ion, "Joc secund", Editura Cultura Naţională, 1930

Blaga, Lucian, "Poezii", Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă

Călinescu, George, "Istoria literaturii române (de la origini până în prezent)", Editura

Mineva, Bucureşti, 1982

Călinescu, George, "Universul poeziei", Editura Minerva, Bucureşti, 1971

Călinescu, Matei, "Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă", ediţia a II-a,

1972

Dicţionarul Scriitorilor Români, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995

"E. Lovinescu şi modelele româneşti şi europene ale criticii literare interbelice", Editura

Muzeului Naţional al Literaturii Române, Colecţia Aula Magna, Bucureşti, 2013

23  

Lovinescu, Eugen, "Evoluţia literaturii române contemporane", Editura Ancora, Bucureşti,

1926

Manolescu, Nicolae, "Istoria critică a literaturii române", Editura Paralela 45, 2008

Marin, Mincu, "Avangarda literară românească". (De la Urmuz la Paul Celan), Editura

Pontica, 2006

Marino, Adrian, "Modern, modernism, modernitate", Editura pentru Literatura Universală,

Bucureşti, 1969

Muntenus, Horia, "Poezia părinţilor noştri", Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002

Paleologu, Alexandru, "Spiritul şi litera", Editura Eminescu, Bucureşti 1970

Vianu, Tudor, "Ion Barbu", în vol. "Scriitori români", vol. III. Editura Minerva, Bucureşti,

1971

Voiculescu, Vasile, "Poezii", Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964

Profesori: Nicoleta Stan, Ecaterina Daniela Foit

Elevi: Berari Ioana-Iuliana şi Bodnariuc Anca

   

24  

MODERNIZAREA ROMANULUI INTERBELIC

Perioada interbelică a fost o etapă dinamică, efervescentă și înfloritoare încare au avut loc

mari transformări pe plan social, politic, economic și cultural. În literatură aceste transformări

sunt caracterizate printr-o mare diversitate tematică, stilistică și de viziune, prin sincronizarea

literaturii române cu literature occidental și prin coexistența a două mari mișcări: tradiționalismul

și modernismul.

Unii dintre cei mai de seamă reprezentanți ai perioadei interbelice au fost: Anton

Holban, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian.

Modernizarea romanului interbelic se produce prin sincronizare cu filozofia şi ştiinta, dar

şi cu literature universală.

Camil Petrescu declară, într-un studio publicat în volumul Teze și antiteze că nu este de

accord cu liniaritatea și staticul din romanul tradițional și nu acceptă formula epică bazată pe

moment ale subiectului, dar nici încadrarea personajelor în tipare. Conform acestuia, realitatea

nu trebuie căutată în lumea exterioară, ci în lumea interioară: ”orice aș face, eu nu pot descrie

decât propriile mele senzații, propriile mele imagini… aceasta-I realitatea pe care o pot povesti”.

Obiectivitatea este înlocuită cu subiectivitatea: ”Eu nu pot vorbi decât la persoana I”.

Ideile estetice prezentate în studiul „Noua structură şi opera lui Marcel Proust” se

regăsesc în romanul „Patul lui Procust”, dar într-o formă incipientă şi în romanul „Ultima noapte

de dragoste, întâia noapte de război”.

Reminescenţe ale romanului tradiţional sunt: titlul care are valoare rezumativă, oferind

indicii despre structură şi tematică; în incipit regăsim atitudinea tipică naratorului omniscient,

care oferă informaţii despre protagonist (sublocotenent, proaspăt concentrat într-un regiment de

infanterie, trimis apoi pe Valea Prahovei), dar şi despre starea lui sufletească: „această

concentrare era o lungă deznădejde”; în partea a II-a timpul narării coincide cu timpul

cronologic; perspectiva asupra evenimentelor, asupra celorlalte personaje este unică şi aparţine

naratorului; chiar dacă scriitorul nu acceptă ideea încadrării personajelor într-un tipar, eroul

principal se încadrează în mod evident într-un tipar: intelectualul hiperlucid, hipersensibil,

inadaptat.

Elemente de noutate aduse de Camil Petrescu au fost: spaţiul geografic, concret, lipsit

de importanţă, accentul căzând pe spaţiul psihologic, care este investigat cu minuţiozitate;

25  

26  

protagonistul trăieşte două realităţi temporale: timpul cronologic (frontul) şi timpul psihologic;

o discuţie de la popotă declanşează actul memoriei involuntare, romanul fiind realizat prin

retrospectivă, procedeul fiind cel al romanului în roman; naratorul omniscient este înlocuit cu

un narator personaj, scriitura făcându-se la persoana I.

Romanul lui Camil Petrescu este sincronizat cu literatura universală aducând o înnoire

substanțială în proza interbelică.

Lucrarea prezentată în cadrul Conferinței își propune o prezentare atractivă și dinamică a

Modernizării romanului interbelic. Ea cuprinde secțiunile: Acasă, Perioada interbelică, Estetica

romanului modern, Aplicație, Teste, Bibliografie.

Primele 3 părți sunt dedicate prezentării informației într-un format atractiv. Secțiunile

următoare oferă utilizatorului posibilitatea testării cunoștințelor acumulate, având posibilitatea

totodată de a reveni în orice moment la aspectele teoretice relevante.

Bibliografie:

Resurse scrise:

• Marin Popa – Camil Petrescu- Editura Albatros Oradea, 1972 • George Călinescu – Istoria literaturii romane de la 0 până în prezent, Bucuresti,

Fundația pentru literatură și artă, 1941 • Aurel Petrescu - Opera lui Camil Petrescu (Ed. Didactică si pedagogică) • Biblioteca Critică: Camil Petrescu; Editura Eminescu, 1984 • Sinteze de Literatura Română; Editura Didactică și pedagogică , 1974 pg 187

Resurse web:

• http://www.preferatele.com/docs/romana/7/critici-literare--ul19.php • http://www.didactic.ro/

Profesori: Marcu Daniela, IacobescuFabiola

Elevi: Ungurean Cristina, Rădășan David, Tacu Iulian

   

Povestirea Hanu Ancuţei

M. Sadoveanu

� Povestirea este o specie a genului epic, în proză, în care se relatează fapte din

punctul de vedere al unui narator, care este martor sau participant (sau ambele variante)

la evenimentul povestit. Povestirea este de obicei de mică întindere, relatează un singur fapt,

are personaje puţine, iar interesul cititorului se concentrează asupra situaţiei narate. Alte trăsături

specifice povestirii sunt : accentul pus pe întâmplări şi pe situaţii, nu pe personaje, acţiune

neobişnuită şi exemplară ( o experienţă umană general valabilă), interesul deosebit acordat

actului narării, intriga simplă şi personaje puţine , cauzalitatea acţiunii : evenimenţială sau

psihologică. În text apar multe indicii despre narator, între el şi auditoriu se stabileşte o relaţie

dinamică, ceea ce dă oralitate stilului; naratorul( personaj, martor sau colportor) are o mare

implicare în evenimentele relatate , ceea ce dă subiectivitate discursului narativ. Povestirea are

un caracter exemplar/ etic (situaţiile relatate au ca finalitate mai mult sau mai puţin explicită

extragerea unei învăţături) şi actul narării se desfăşoară într-un spaţiu privilegiat şi ocrotitor, un

topos cu semnificaţii, care adesea devine suprapersonaj (hanul, palatul). În acest cadru

povestitorii relatează întâmplări pilduitoare, după un ceremonial bine stabilit iar interesul se

axează în mod special asupra situaţiei neobişnuite relatate, nu asupra personajelor.

Mihail Sadoveanu a înţeles ca nimeni altul, mirajul povestirii, valoarea ei terapeutică.

,,Hanu Ancuţei", un volum de nouă povestiri care a fost publicat în 1928, este o feerie epică, o

capodoperă a maturităţii născută din ,,desfătarea rostirii".

Opera are o structură de tip mozaicat fiind construită după tehnica povestirii în ramă. Nu

este o tehnică nouă, o întâlnim în "Decameronul" de Giovanni Boccaccio în spaţiul occidental

sau în "Halima", în spaţiul oriental. Cele nouă povestiri care alcătuiesc opera dau impresia de

independenţă şi totuşi opera sadoveniană nu e doar o înşiruire de nouă povestiri, nu este

stereotipia din "1001 de nopţi".Scriitorul moldovean a reuşit să creeze un univers, un tot organic

cu atmosfera bine definită. Liantul îl constituie hanul, acest topos magic, auditoriul,

naratorulgeneric şi naratorii supraordonatori: Ancuţa şi Comisul Ioniţă.

27  

Specificul operei sadoveniene este faptul că fiecare povestire are un narator, acesta

putând fi:personaj (intradiegetic): Comisul Ioniţă, Neculai Isac, Zaharia Fântânarul; martor:

părintele Gherman, moş Leonte, meşterul Enache şi colportor (extradiegetic):Ienache coropcarul,

Constantin Motoc.

Naratorul generic realizează rama în care prezintă atmosfera, atitudinea ascultătorilor faţă

de cele povestite, martorii, etc. El coincide cu autorul şi îşi asumă un dublu statut: de martor

obiectiv, detaşat dar şi de auditoriu.

În afară de aceşti naratori mai există doi naratori pe care i-am putea numi

supraordonatori: Ancuţa şi Comisul Ioniţă care menţin atmosfera propice confesiunii, menţin

competiţia spunerii, creează suspansul, fac legătura între naratori, confirmând sau infirmând. Ei

creează o atmosferă intimă, un fel de complicitate sau vrajă, sunt regizorii unui spectacol unic.

Caracterul mozaicat al operei „Hanu Ancuţei” este dat de diversitatea tematică dar şi de

tonalitatea diferită de la o povestire la alta. Astfel, „Iapa lui Vodă” este o povestire într-un

registru comic în timp ce „Fântâna dintre plopi” este scrisă într-un registru grav. „ Balaurul”

conţine elemente de fabulos, ”Cealaltă Ancuţă” narează o aventură de iubire cu iz medieval,

“Judeţ al sărmanilor” prezintă nedreptăţi sociale, narând istoria dramatică a unui ţăran care îşi

face singur dreptate, etc..

Toate aceste povestiri aduc în faţa ochilor noştri o Moldovă din vremea petrecerilor şi a

poveştilor, cu peisaj de miere şi ambră, cu oameni care mai ştiu să respecte cinstea, adevărul,

dreptatea.Din toate aceste întâmplări cu mireasmă arhaică de cronică se desprinde o filosofie

melancolică a existenţei, sentimentul că viaţa „se călătoreşte”.

Incipitul fiecărei povestiri fixează coordonatele spaţio-temporale şi remarcăm de la

început dualitatea planurilor spaţiale şi temporale.Timpul povestirii “într-o toamnă aurie" pare

oprit din curgerea lui ireversibilă.Deşi este un timp real, are o nuanţă vagă, pregătind intrarea în

mythos.Timpul acţiunii(al întâmplărilor) este şi el vag, mitic, indicii temporali fiind nedefiniţi

dând impresia de atemporalitate: ,,odată" ,,demult",,,într-o depărtată vreme". Spaţiul povestirii,

hanul, are valoare mitică, imagine a paradisului pierdut: „Taberele de cară nu se mai istoveau.

Lăutarii cântau fără oprire. [...] Ş-atâtea oale au fărâmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile

care se duceau la târg la Roman. Şi, la focuri, oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de

berbeci şi de viţei [...]". Belşugul roadelor face posibilă întâlnirea călătorilor într-un spaţiu unic,

iar starea de beatitudine favorizează plăcerea narării. Aşezat la răscruce de drumuri (destine),

28  

hanul este un loc de popas şi de petrecere, ocrotitor ca o cetate şi cunoscut călătorilor din

vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe. Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru al

lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni din diverse straturi sociale:

„Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, - era cetate. Avea nişte

ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele. În

cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi habar n-aveai dinspre partea hoţilor".

Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolică a graniţelor între lumea realului şi lumea povestirii,

iar hanul este un topos al povestirii. Spaţiul povestit(de întâmplări) este diferit de la o povestire

la alta.Indicii spaţiali sunt:Hanu Ancuţei, ţara Moldovei, Drăgăneşti, ţinutul Sucevei, la divanuri,

doi stânjeni şi cinci palme, lângă prisaca Velii, la Vodă, la Iaşi, de la Odobeşti, Ţara-de-Jos,

Ţara-de-Sus, târgul Ieşului, la un han, Curtea Domnească, la Poarta Curţii, acolo ,spre odăi, într-

o cămăruţă din lăuntrul curţii, ici, pe uşa asta mititică, dincolo, în odaia cea mare, într-o lumină

mare, de la fereastra deschisă.În povestirea. În „Fântâna dintre plopi” acţiunea se desfăşoară la

han, în împrejurimile acestuia şi la Paşcani. În povestirea "Balaurul" moş Leonte descrie mai

întâi spaţiul misterios în care se plasează acţiunea, o zonă neumblată, învăluită de negură, cu

păduri şi munţi încărcaţi de mister, amănunte ce ar părea, într-un cadru real, de neglijat, dar care

închid, în muţenia lor, mistere nedezlegate.

Orice povestire respectă un anume ceremonial (o serie de convenţii legate de formulele

de adresare, captarea atenţiei, cucerirea ascultătorilor, verificarea atenţiei, etc.).

Nimic nu este întâmplător la hanul Ancuţei, totul se desfăşoară aproape ritualic.Noii

veniţi sunt bine primiţi şi se integrează în cercul povestitorilor.Comisul Ioniţă este cel care

orchestrează întregul ceremonial, el dă cuvântul, menţine vie curiozitatea auditoriului, infirmă

sau confirmă faptele.

Un element esenţial al ceremonialului este focul în jurul căruia sunt adunaţi oaspeţii şi

care creează o atmosferă favorabilă confesiunii.De multe ori întâmplarea nu are nimic

spectaculos, un rol important avându-l atmosfera:depetrecere,de sfat,de intimitate.

Între narator şi ascultător se creează o relaţie specială marcată prin oralitate.Naratorul îşi

organizează discursul, regizează tensiunea urmărind permanent să stimuleze interesul

ascultătorului.

Formulele de adresare sunt ceremonioase: ,,preacinstite căpitane", ,,iubiţilor prieteni", şi

29  

sunt folosite comparaţii generoase ,,îmi sunteţi toţi ca nişte fraţi"; se foloseşte frecvent

pronumele de politeţe ,,domnia ta" sau persoana a doua plural pentru persoana a doua singular.

Toate acestea subliniază respectul faţă de semeni, sentimentul sublim al prieteniei, înţeles

ca temelie a vieţii armonioase.

Întâmplările în sine nu sunt spectaculoase, aşa cum remarcase George Călinescu,

esenţială este starea de fericire a oaspeţilor.Există la ei plăcerea de a povesti dar şi de a asculta,

povestirea fiind un univers compensatoriu.Depănând poveşti oaspeţii "se vindecă de umilinţă,

"se sustrag vieţii şi morţii.(Nicolae Manolescu)

Cuvântul capătă forţă demiurgică, prin cuvânt mulţi povestitori recăpătându-şi

sentimentul demnităţii umane.Naraţiunea este dramatizată ca la Creangă.Prin schimbarea tonului,

prin formule de adresare se menţine legătura permanentă cu auditoriul.

Povestirile curg domol, învăluitor, într-un limbaj ceremonios, arhaic.Graiul moldovenesc

este ridicat la rang de artă: "am istovit", "ulcică", "ţâglă", "păda", "gâceşte".Sub influenţa limbii

populare Sadoveanu foloseşte diminutivele care asigură o atmosferă prietenească, intimă:

"cofăiel", "Ancuţa".

Idealizarea trecutului se realizează gramatical prin folosirea aproape exclusivă a

perfectului compus, care indică acţiuni deja încheiate şi realizează perspectiva temporală,

depărtarea de prezent.

Una dintre cele nouă povestiri, poate cea mai frumoasă, este ,,Fântâna dintre plopi”, o

poveste patetică de iubire şi de moarte.Expoziţiunea ramei fixează locul şi timpul în care vor fi

povestite întâmplările: "în hanul Ancuţei", "când scripcile şi cobzele nu aveau căutare", iar

intriga naraţiunii-cadru este chiar apariţia căpitanului de mazâli, Neculai Isac, naratorul

povestirii. În ramă se încadrează şi evocarea reîntâlnirii, după un sfert de veac, dintre Neculai

Isac şi Comisul Ioniţă . Graniţa dintre timpul real şi cel legendar se şterge:,,Călăreţul pe cal pag

parcă venea de demult,de pe depărtate tărâmuri”. La îndemnul comisului Ioniţă, oaspetele

povesteşte o dramă petrecută în tinereţea sa aventuroasă.

Aflându-se în drum cu negoţul de vinuri prin Moldova căpitanul de mazâli întâlneşte o

ceată de ţigani conduşi de Hasanache şi se îndrăgosteşte de o ţigăncuşă, Marga. Aceasta era

obligată de judele ţiganilor să-i farmece pe călătorii bogaţi care poposeau la han, ca apoi să poată

fi jefuiţi. Deşi fată simplă, Marga înţelege condiţia sa umilitoare, dar o acceptă, de teamă. De

această dată fata se îndrăgosteşte de tânărul căpitan, la a cărui jefuire trebuia să fie

30  

complice.Iubirea se desfăşoară într-un cadru romantic, plin de mister , descris cu simţul naturii,

specific sadovenian. Ca o eroină shakespeariană,fata se sacrifică pentru omul iubit, căci îl

avertizează pe căpitan, plătind cu viaţa (pentru trădare este aruncată de ţigani în fântână). Eroul

este rănit grav, dar mult mai dureroasă este suferinţa pentru pierderea femeii iubite. Fântâna, cu

adâncurile ei, simbolizează atât viaţa, cât şi moartea, amintind de o femeie deosebită şi

devotamentul ei în numele iubirii.

Terminându-şi povestirea, căpitanul de mazâli a rămas ,, împovărat în locul lui, neclintit

şi cu capul plecat, cu obrazul parcă încleştat şi pecetluit pentru totdeauna într-o durere’’.În ciuda

trecerii timpului, din privirea ochiului rămas teafăr, se vede că suferinţa nu şi-a diminuat

acuitatea.

Neculai Isac este personajul principal al povestirii şi naratorul ei în acelaşi timp.

Portretul lui Neculai Isac este realizat în trepte (prin detalii oferite de naratorul neutru, de

comisul Ioniţă şi de Ancuţa şi în două planuri temporale: planul narării şi planul întâmplării.

Portretul fizic din prezent este generos în detalii oferite de naratorul neutru, de comisul

Ioniţă şi de Ancuţa.

Astfel aflăm că e un "om ajuns la cărunteţă, care totuş se ţine drept pe cal, obrazul îi este

smad, mustăcioara tunsă, barba rotunjită, nas vulturesc, sprâncene întunecoase, privire limpede,

albastră”.Toate aceste elemente conturează un bărbat încă frumos şi zvelt.

Naratorul neutru de tip omniscient ne oferă informaţii bogate şi despre vestimentaţia sa

"ciubote de piele", "ilic de postav, cu nasturi de argint", "guler de jder"-care dezvăluie statutul lui

social, starea materială prosperă.

Există şi alte elemente patretistice cu funcţie revelatorie: pistoalele pe care le poartă,

ochiul drept "strâns", cu un aer trist şi straniu care anticipă o poveste dramatică.

Întâmplarea povestită dar şi informaţiile oferite de comisul Ioniţă şi Ancuţa conturează

portretul lui Neculai Isac din tinereţe.

Cititorul află că Neculai Isac din Ţara de Jos, din Bălăbăneşti, că era mazâl şi a avut o fire

aventuroasă, avea reputaţia de don Juan, îi plăceau ochii negri pentru care călca multe hotare, era

aşa cum se autocaracterizează "om buiac şi ticălos" pentru care mama sa dă liturghii ca să se

liniştească şi să se însoare".Tot din autocaracterizare află şi alte detalii despre statutul său

social;"avea oi şi imaşuri şi făcea negoţ cu vinuri".

31  

Portretul moral este completat de comportament şi faptele sale.Întâmplarea cu ţigăncuşa

Marga pune în evidenţă caracterul aprig al căpitanului, curajul său, trăsături subliniate şi de

autocaracterizare: "eram tare în şa... şi nu mă temeam de nimic’’

Neculai Isac este ca toţi ceilalţi, un povestitor popular, se adresează mereu ascultătorilor,

îşi exprimă trăirile, mărcile oralităţii fiind prezente pete tot: interogaţii, vocative, adresări directe,

interjecţii.

El povesteşte pentru a nu uita, pentru a se sustrage timpului, şi avem strania senzaţie că

timpul discursului şi timpul faptelor încep să se suprapună.

Bibliografie:

• Ion Vlad "Cărţile lui Mihail Sadoveanu", Editura Dacia, Cluj 1981,  

• "Mihail Sadoveanu interpretat de", Editura Eminescu, Bucureşti 1977 

• Constantin Ciopraga "Mihail Sadoveanu Fascinaţia tiparelor originare", Editura Eminescu, Bucureşti 1981

• Mircea Tomuş "Mihail Sadoveanu. Universul artistic şi concepţia fundamentală a operei", Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978

• Zaharia Sângeorzan "Mihail Sadoveanu.Teme fundamentale" Editura "Minerva", Bucureşti 1978

Profesori. Iacobescu Fabiola, Hrişcă Steluţa

Elevi: Caciur Adina ( cl. a X-a A) Avasiloaie Cătălin (cl. a X-a A)

   

32  

CARTEA DE-A LUNGUL TIMPULUI

 

Cartea de-a lungul timpului şi-a propus să evidenţieze evoluţia literară din cele mai

vechi timpuri până la epoca marilor clasici. Referindu-ne la cele mai vechi timpuri înseamnă

scrierile ce s-au păstrat de-a lungul timpului.

De aceea, am ales imagini pe fundalul paginii de start, care să semnifice timpul, cartea,

drapelul ţării simboluri reprezentative pentru temă şi neamul românesc. Aceste elemente pot să

atragă atenția vizitatorului la simpla accesare a site-ului şi poate stârnii curiozitatea.

Site-ul şi-a propus să vină în sprijinul elevilor în vederea examenelor de Maturitate,

examene care contează deosebit la cele mai multe dintre facultăţi. Paginile a fost realizată cu

aplicaţia Web Page Maker, aplicaţie uşor de utilizat fără a avea obligaţia de a memora multe

noţiuni teoretice. Aceasta face parte din tipurile de aplicaţii WYSIWYG (What-You-See-Is-

What-You-Get).

Se axează în principal pe istoria literaturii române, abordând primele scrierii în limba

română adică Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung. Scrisoarea conţine un mesaj către ardeleni

în care se anunţa o eventuală invazie a turcilor. Este un document important atât din punct de

vedere istoric cât şi din punct de vedere literar, atestând documentar evenimentele acelor vremuri

precum şi primul document în limba română.

În ordine cronologică, ca importanţă, un loc important în istoria literaturi române îl

ocupă cronicile, ce cel puţin aceeași importanţă istorică şi literară. Cronicile constituie obiect de

studiu în clasa a 11-a de liceu, fiind la baza formării limbi române fiind o punte între limba daco-

romană şi limba mileniului 3. Cronicile sunt importante nu numai din punct de vedere a limbii

române, dar mai mult din punct de vedere istoric deoarece ne transmit evenimente istorice,

descriu curtea domnească, modul de gândire al acelor vremuri. Sunt informaţii deosebit de utilă

în crearea unor opere de artă (busturi, picturi, precum şi filme artistice deja cunoscute).

Prima cronică a fost a lui Grigore Ureche numită Letopiseţul Ţării Moldovei care este

cea mai veche cronică originală. Păcat că aceasta nu s-a putut păstra în original, ci numai în

manuscrise şi copii. Reprezentant al umanismului în Moldova, Grigore Ureche este primul

cărturar român care afirmă şi argumentează latinitatea limbii române. El susţine, de asemenea,

originea romană a poporului nostru şi unitatea românilor. Textul este preţios ca document istoric

si lingvistic şi este continuat de Miron Costin din 1594 în care informaţia istorică a fost

33  

asigurată de tradiţia orală de istorii străine şi de participarea directă a cronicarului la

evenimentele de după 1648, datele istorice beneficiind de procedee ale scrisului artistic. Intenţia

lui Miron Costin era aceea de a scrie un Letopiseţ întreg al Moldovei. Cronica lui Miron Costin

aduce un moment de început al artei narative în literatura noastră.

Un alt cronicar important este Ion Neculce a cărei nuclee ale povestirii sunt formate din

informaţiile referitoare la evenimentele unei domnii. Ordinea narativă este cronologică, dar

cultivă şi anticipaţia. Cronicarul este atras de evenimentele spectaculoase, legende şi lovituri de

stat.

Ion Neculce, Miron Costin şi Grigore Ureche sunt reprezentanţi curentului literar

umanist prin care se înţelege o mişcare amplă care pune în centrul lumii omul şi afirmarea liberă

a personalităţii sale. Pentru istoria limbii romane, cronicile reprezintă un nivel superior de

utilizare a limbii, în comparaţie cu textele religioase care au fost tipărite în vremea elaborării lor.

Ce a schimbat umanismul? Prin acest curent are loc schimbarea mentalităţilor şi a

concepţiei asupra lumii cu accent pe viaţa practică, pe munca productivă şi pe acţiune.

În ţările române, iluminismul se manifestă cu întârziere datorită dominaţiei străine şi

feudalismului fiind de provenienţă franceză. Se manifestă original având caracter militant, social

şi naţional.

O mişcare a iluminismului este Şcoala Ardeleană. Aceasta a fost o importantă mişcare

culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano - Catolică, act în

urma cărei a luat naştere Biserica Română Unită. O altă realizare a Şcolii Ardelene a fost

introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice. Reprezentanţii Şcolii

Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt

descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Această teză este cunoscută şi sub numele

de latinism.

Romantismul este o mişcare literară şi artistică, apărută în Europa la sfârşitul secolului

al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea cu influenţe puternice şi în filozofie, istorie, drept,

lingvistică, economie şi politică.

Romantismul românesc a fost reprezentat în mod strălucit de Mihai Eminescu, care este

considerat ultimul mare romantic european încheind, aşadar, romantismul universal.

Romantismul introducea noi categorii estetice: urâtul, grotescul, fantasticul, macabrul, pitorescul,

precum și a unor specii literare inedite: dramă romantică, meditația, poemul filozofic, nuvela

34  

istorică atât și cultivarea sensibilității, imaginației și fantezia creatoare minimalizând rațiunea și

luciditatea.

Romantismul a luat naștere în Anglia, de unde s-a extins în Germania și Franța, apoi în

întreaga Europă. Acest curent cultural s-a manifestat nu numai în literatură, ci și în artele plastice

și în muzică.

Clasicismul este individualizat prin caracteristici precum: rațiunea domină sentimentele,

caracterul moralizator, acordând importanță unor specii literare corespunzătoare. Curentului

clasicism îi corespunde o atitudine estetică fundamentală de observare și realizare a unui sistem

armonios, stabil, proporțional, dominat de elementele frumosului, în concordanță cu normele

specifice, tinde spre un tip ideal, echilibrat, senin, al perfecțiunii formelor.

Mereu istoria a avut un rol important în dezvoltarea literaturii, cel mai reprezentativ

mod este atunci când Romania era sub regimul politic totalitar. De exemplu, fiecare carte care

era publicată sau tipărită, conținea Imnul Republicii Populare Romîne.

Limba actuală înregistrează circa 120.000 de termeni și se înscrie în procesul firesc de

evoluție a oricărei limbi contemporane, permanent ies termeni din circuitul viu al exprimării, și

totodată intră termeni noi. Procesul este explicat prin dinamica vieții culturale, sociale și

economice a societății omenești.

Astăzi, tehnologia modernă ne oferă prilejul reducerii consumului de hârtie, având

posibilitatea accesării informațiilor sub formă electronică. Cartea te face mai deștept, dacă o

accesezi!

Bibliografie:

Letopisețul Țării Moldovei – texte stabilite de P.P Panaitescu editura Tineretului

O samă de cuvinte (Cronică fragmente) editura Junimea 1972

Descrierea Moldovei – Dimitrie Cantemir editura Minerva București

Pagini de limbă și literatură romînă veche- texte alese de Boris Cazacu, Editura

Tineretului

Web bibliografie:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_limbii_rom%C3%A2ne

http://originealimbiiro.pht.ro/

35  

http://invatamromana.blogspot.ro/2009/11/originea-si-evolutia-limbii-romane.html

profesor: Emilia Cîrdeiu

elevi: Șutu Mădălina Paraschiva, Toneț Lucian

   

36  

 

 

CITITORUL DIN PEȘTERĂ

de Rui Zink

Lectura dincolo de canonul literar

 

   

 

  Într-o lume în care oamenii sunt tot mai grăbiţi, iar timpul se scurge cumplit de repede,

pentru mulţi dintre contemporanii noştri, cartea are un rol secundar.

Concurată alarmant de calculator, internet, televizor, într-o ecuaţie existenţială, în care

nevoia de ritm, zgomot, continuă ambianţă sonoră e tot mai accentuată, lectura tinde să se reducă

la un minimum impus de obligaţiile profesionale sau utilitare (sarcini şcolare, de serviciu etc.).

Pentru puţini oameni lectura ajunge, cum spunea Borges, „o formă a fericirii”. În acest context,

considerăm că optimizarea lecturii rămâne o problemă mereu deschisă. Stimularea interesului

copiilor pentru carte, redescoperirea lecturii pasionate, transformarea elevilor în cititori activi,

motivaţi, folosind avantajele calculatorului, constituie faţete ale unui obiectiv major cultural, la

îndeplinirea căruia şcoala are un rol decisiv, dar nu exclusiv.

Având în vedere noile perspective de abordare a lecturii, vizând, deopotrivă, textul,

cititorul şi contextul, se impune, cu siguranţă, o regândire a principiilor de orientare a lecturii

elevilor, de evaluare a acesteia. Cunoaşterea importanţei componentelor „triunghiului” lecturii,

cât şi raportarea la realitatea dureroasă determină selectarea unor strategii, metode adecvate, care

să conducă spre întâlnirea reală a elevului-cititor cu lectura/cartea.

În ceea ce priveşte lectura particulară şi evaluarea acesteia, ne-am orientat atenţia spre

câteva modalităţi alternative, care presupun: valorificarea lecturilor extraşcolare în ore dedicate

prezentării de carte; încurajarea lecturii inocente, a scrierii reflexive. În acest sens, crearea

37  

softului educațional Cititorul din peșteră-Rui Zink vine în întâmpinarea acestor imperative și are

ca miză apropierea de lectură prin valorificarea oportunităților domeniului informatic.

Considerăm că printr-o consecventă deschidere spre modalităţi atractive de stimulare,

evaluare a lecturilor suplimentare, în contexte mai puţin convenţionale, eliberate de presiunea

programei şcolare, a catalogului, vom reuşi să diminuăm atracţia multor elevi către „cultura de

substituire”, bazată pe filme, TV, jocuri electronice.

Ne place să credem că fiinţa umană, într-o eră a informatizării, a globalizării, va

revendica, totuşi, la modul compensatoriu, prin lectură, un spaţiu pentru vis, iluzie, speranţă,

căutare de sens, într-o neostoită sete de veşnicie, setea metafizică primordială a spiritului

omenesc.

Bibliografie 

http://cartepentrumine.wordpress.com/2011/11/18/cititorul-din-pestera-rui-zink/ http://biblionesticosanzeana.wordpress.com/recomandarea-biliotecarului/cititorul-din-pestera-rui-zink/ http://maramuresfiliala.wordpress.com/2013/02/06/cititorul-din-pestera-de-rui-zink/ http://sarabesleaga.blogspot.ro/2012/01/cititorul-din-pestera.html http://www.bibliofagia.ro/index.php?page=shop.product_details&product_id=139&flypage=flypage.tpl&pop=0&option=com_virtuemart&Itemid=1  

Profesori: Brădățan Claudița și Căruntu Maria

Elevi: Strugaru Alexandra, clasa a VIII-a A și Făluță Alina , clasa a IX a A

Colegiul Național Mihai Eminescu Suceava

 

   

38  

ROLUL LITERATURII ÎN PERIOADA PAŞOPTISTĂ

 

“Civilizaţia venită în veacul al XIX-lea nu e numai unul din momentele fenomenului, e

momentul cel mai important, mai hotărâtor şi ultimul”, afirmă G.Ibraileanu în Spiritul critic în

cultura românească. (1) Perioada pasoptistă se remarcă in istoria literaturii române prin opere

literare valoroase, prin modernizarea rapidă şi masivă a vieţii culturale şi sociale în principatele

române. Noul dicţionar universal al limbii române defineşte pasoptismul ca fiind “ideologia

participanţilor de la Revoluţia de la 1848, din Ţările Române, care militau pentru libertatea

naţională şi socială, pentru Unirea Moldovei, Munteniei şi Transilvaniei şi pentru crearea

statutului national român modern.”(2)

“Spiritul literar romanesc” s-a manisfestat intens în această perioadă, remarcându-se

personalităţi importante precum: I.H.Rădulescu, M.Kogalniceanu, V.Alecsandri, C.Negruzi etc.

De aceea ne propunem să trecem operele şi creaţiile lor sub ochiul observator al cititorilor.

Pentru ca aceşti literaţi să înceapa să-şi expună operele, era nevoie de un spaţiu cultural

românesc, din păcate inexistent până atunci. Situaţia literară a principatelor nu era favorabilă,

dup cum afirmă M.Kogălniceanu: “Aşa puţini bărbaţi care pe atuncea binevoia a se mai

indeletnici cu literatura naţională pierdură nadejdea de a mai vedea vreodată gazete

româneşti.”(3)

Nevoia de răspândire a culturii în spaţiul românesc a fost percepută de Gh.Asachi şi

I.H.Rădulescu, care au introdus primele gazete şi reviste în Principate: Albina românească şi

Curierul românesc. Ulterior se precizează limitele lor: “Însă în afară de politică, care le ia mai

mult de jumătate din coloanele lor, amândouă au o coloră locală.”(4)

Simţindu-se nevoia de a scoate la lumină de sub tipar o gazetă care să fie fidelă scopului

ei de actualizare a maselor, de popularizare a operelor autentice româneşti, apare Dacia literară,

avandu-l în spate pe M.Kogalniceanu, “un pioner în tot ce a făcut, nu numai în programul Daciei

Literare.”(5) Odată apărută, ea a schimbat total întreaga noastră viaţă literară. Aşa cum

subliniază Maria Platon: ”Fermenţi intelectuali, publicaţiile româneşti s-au arătat hotărâte să

introducă valori durabile…” (7). Odata creat acest suport, situaţia a devenit favorabilă

ascensiunii literare a unor scriitori precum V.Alecsandri, C. Negruzzi sau G.Alexandrescu. Se

disting astfel două personalităţi in perioada paşoptista, poetul si prozatorul, fiecare având parte

egală de merit în literatură.

39  

Poetul începe sa fie considerat un ins de excepţie, sensibil, visător, înclinat către melancolie

şi nostalgie. Vasile Alecsandri este un astfel de poet. Se poate susţine, fără exagerare, că el a fost

“o creaţie a paşoptismului cultural, un artist care a făcut din literatura sa o profesie”.(8) Cei care

au studiat opera sa l-au definit ca pe un mare “scriitor cetăţean, adânc ancorat în problemele

social-politice.”(8)

Poetul intra în literatura română prin introducerea de pasteluri, dar asta nu înseamna că

proza acestuia este neglijabilă. Legendele, prozele exotice şi “tablourile de moravuri” au avut şi

ele parte de atenţia publicului cititor românesc. Poezia lui Alecsandri este însă cea care

constituie capodopera si darul său pentru literatura românească. Cuprinse intr-un singur volum,

intitulat modest Pasteluri, poeziile naturii prezintă cadrul natural într-o viziune artistică şi

autentică. “În Pasteluri este în adevăr sentimentul că natura preexistă omului, că ea are o

realitate obiectivă, independent, că-l integreaza pe om ritmurilor ei vitale, că înfăţişările şi

dimensiunile ei sunt atârnate de conştiinţa privitorului.”(9) Alecsandri este depărtat şi străin de

tot ce este excesiv si exagerat, prezentând simplu si subiectiv, eliminand tot ce este indiferent şi

tulbure.

Prozatorul, în perioada paşoptistă , a avut şi el rolul său deosebit de important. Aşa cum se

mentionează în Introducţie la Dacia literară”: “Se vor vede scriitori moldoveni, munteni,

ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu stilul, cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său”(10),

prozatorul a început sa câştige cât mai mulţi reprezentanţi.

Astfel întâlnim activitatea lui Grigore Alexandrescu care “a considerat arta drept o oglindă

a realităţii, care ajută omenirea să deosebească binele de rău, dar mai ales urâtul ce vrea să treacă

drept frumos .”(11) Este şi el unul din primii poeţi moderi ai literelor romţneşti, o conştiinţă

căutând drumul propriei expresii artistice.

O alta personalitate ce apare pe scenă încă dinainte de Dacia literară este I.H.Rădulescu,

unul din cele mai influente caractere de pe scena literaturii secolului XIX. Titlurile câştigate prin

activitatea sa de jurnalist, traducător şi editor sunt considerabile. Scriitor, filozof şi îndrumător

cultural, Ion Heliade Rădulescu domină jumătate de secol de proză românească. Îsi face planuri

mari, dar nu le aduce la împlinire. Încearca toate speciile genului liric, însă rezultatele sunt

inegale, unele excelente, altele slabe, lipsite de valoare. Şi în proză, unde are talent, se distinge

spiritul său satiric. Cea mai importantă operă este Echilibrul intre antiteze, prima schiţă

româneasca a unui sistem filozofic.

40  

Astfel, epoca literaturii secolului XIX este marcată de perioada paşoptistă atât prin

noutăţile aduse, cât şi prin efortul scriitorilor de a îmbogăţi literatura cu operele lor.

Bibliografie:

1. G.Ibraileanu, Spiritul critic în cultura românească, Ed.Juninea, Iaşi, pag. 25

2. Ioan Oprea Noul dicţionar universal al limbii române, Ed. Litera International, Bucureşti,

pag. 820

3. M.Kogalniceanu, Scrieri alese, Ed.Tineretului, Bucureşti, 1967, pag. 53

4. Ion Heliade Rădulescu interpretat de M.Eminescu, Elias Regnault, N.B.Locusteanu,

Ed.Minerva, Bucureşti, 1980

5. M.Platon, Dacia literară - destinul unei reviste, viaţa unei epoci literare, Ed.Junimea, Iaşi,

1974, pag. 5

6. Studii şi articole despre opera lui V.Alecsandri, Ed.Albatros, Bucureşti, 1980, pag. 72

7. Gh.Crăciun, Istoria literaturii române, Ed.Cartier, Bucureşti, 1998, pag. 143

Profesori: Aura Hapenciuc, Daniela Marcu

Elevii: Dan Roman, Paul Timoficiuc, Marius Aiordăchioaei

Colegiul Economic ”Dimitrie Cantemir” Suceava

   

41  

                         

Ora de limba și literatura română – între rigoare și joc

Motto: „ Dacă-i copil, să se joace...”

( Ion Creangă)

O problemă pe care ne-o punem mereu, noi, profesorii de limba și literatura română, este

cum să evităm monotonia orelor în care ( în mod fatal) trebuie să respectam programa, adică să

cerem elevilor să citească, să comenteze, să redacteze texte pe diferite teme... și să facă asta iar și

iar, tocmai pentru a deprinde acele calități necesare omului educat, capabil să facă față nu numai

viitorelor examene, dar și nevoii de comunicare, o nevoie fundamentală a tuturor ființelor umane.

Să citești, să redactezi, sa comentezi... trebuie sa recunoaștem că, oricât de pasionant ar fi, uneori

intervine monotonia.

În societatea contemporană, mijloacele media se folosesc în mod permanent, calculatorul

și videoproiectorul sunt mijloace de învățământ de care și profesorul de literatură se folosește în

mod firesc, din ce în ce mai des. Pentru a ieși din monotonia orelor ce se desfășoară tradițional,

folosind manualul, creta si tabla, recurgem la mijloace și metode moderne: proiectul, jocul de rol

etc. Elevilor le place să se joace, profesorului – de asemenea – îi place să se joace ( doar de aceea

s-a făcut profesor, ca să-și prelungească plăcerea ludică, jucându-se cu elevii).

Folosirea mijloacelor tehnice în procesul de predare-învățare constituie, în mod

indubitabil, o cale de a evita monotonia, întrucât se solicită simultan mai multe canale senzoriale,

lecțiile în format electronic fiind caracterizate prin complexitate şi bogăţie informaţională. Ele

ameliorează rezultatele procesului de învăţământ şi capacitatea elevului de a percepe, de a

înregistra, de a prelucra şi de a interpreta mesajul informaţional. Comunicarea prin intermediul

mijloacelor tehnice, mai ales a celor audio-vizuale ( calculatorul și videoproiectorul) măreşte

densitatea conținuturilor transmise şi receptate în unitatea de timp, mijlocind obţinerea

informaţiilor ce devin accesibile și agreabile pentru un număr mai mare de elevi, și

determinându-i, astfel, să-și canalizeze atenția și să-și formeze reprezentări mentale ale

conceptelor abordate la nivel teoretic.

42  

Spre deosebire de alte discipline, la care ministerul ( prin SIVECO) a creat și a pus la

dispoziția profesorilor numeroase lecții AEL, pentru disciplina limba și literatura română, aceste

lecții sunt relativ puține, constând, în special, în materiale în care se prezintă viața și activitatea

unui scriitor. Programa pentru clasa a noua oferă ( în sfârșit!) o anume libertate profesorului de

limba și literatura română: materia este structurată în cinci teme de interes pentru proaspeții

liceeni ( jocul, școala, adolescența, fantasticul și dragostea), profesorul având posibilitatea să

opteze pentru anume texte și autori, în funcție de profilul și nivelul clasei respective, și să

recurgă la o abordare interdisciplinară ( la secțiunea „Literatura și alte arte”).

În acest an școlar, am avut șansa de a lucra ( nu numai în calitate de profesor de limba și

literatura română, ci și ca profesor diriginte) la clasa a IX-a E, profil matematică-informatică

(secție bilingvă, română-engleză). Elevii sunt atrași de tehnică, de calculator în special, de aceea

ne-am gândit să îmbinăm cerințele ( constrângătoare, uneori) impuse de programa de limba și

literatura română – cu libertatea și spiritul ludic pe care ni le oferă calculatorul. Ca atare mi s-a

părut salutară propunerea elevului Șlincu Șerban Ștefan de a colabora la un proiect. Am încercat,

astfel, să coagulăm într-o formă accesibilă și agreabilă cunoștințele predate la orele de limba si

liteartura română în cadrul modulului „Joc și joacă”.

Proiectul se deschide cu pagina Home, de unde putem accesa mai multe secțiuni:

Definiție, Clasificare, Tipuri de jocuri, Opere și scriitori, Jocul în alte arte, Concluzii.

Structura proiectului redă chiar succesiunea logică a lecțiilor predate la acest modul :

• Definirea termenilor joc / joacă ( evocând și celebrele formule ale Roger Caillois și Johan

Huisinga ( „Noi (ne) jucăm, și știm că (ne) jucăm, deci suntem ceva mai mult decât niște

simple făpturi raționale, pentru că jocul este irațional." - Johan Huizinga, "Homo

Ludens") ,

• clasificarea jocului, conform terminologiei lui Roger Caillois:

- Agon ( jocul de tip competiție)

- Mimicry ( jocul de imitație)

- Alea ( jocul guvernat de hazard)

- Ilinx ( jocul de mișcare / vertij)

43  

• Printr-un simplu click, sunt definite și ilustrate alte clasificări ale jocului – jocurile de

copii, jocul didactic, jocurile lingvistice / frământările de limbă ( „Știu că știu că știuca-i

știucă, dar mai știu că știuca-i pește.”).

• De la jocurile cu rime până la anagrame și palindroame, aceste tipuri de joc încurajează

dezvoltarea intelectuală a oamenilor de orice vârstă, fiind cele mai accesibile și, în același

timp, cele mai solicitante jocuri ale minții).

• Sunt ilustrate și jocurile virtuale – atât de agreate, azi, de copiii și de adulții din lumea

întreagă.

• Un loc special îl ocupă jocul didactic – spre care ne direcționează un alt link.

• Partea cea mai amplă a acestui material o reprezintă, așa cum e și firesc, tema ludică în

literatură. Proiectul redă o parte dintre autorii abordați la orele de curs, din literatura

română ( Ion Creangă – Amintiri din copilărie, Tudor Arghezi – Tablouri biblice) și din

literatura universală ( spre exemplu, Dostoievski – Jucătorul).

• Un capitol distinct se intitulează Jocul și poezia, dimensiunea ludică a poeziei fiind

ilustrată prin poezia lui Nichita Stănescu - N-ai să vii, dar și prin expeimente ludice

precum pictopoezia ( Cristian Morgenstern – Cântecul de noapte al peștelui ) și prin

caligrama ( Guillaume Appolinaire http://www.wiu.edu/Apollinaire/ ).

• Informațiile coagulate în proiect sunt dublate de imagini ce ilustrează lumea jocului:

Amintirile lui Ion Creangă, o imagine ce face aluzie la crearea primilor oameni ( trimitere

la Tablouri biblice de Tudor Arghezi), celebrul tablou al pictorului olandez Peter

Bruegel cel Bătrân – Jocuri de copii etc.

"Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și jocurile sale. Sufletul și inteligența devin

mari prin joc. Despre un copil nu se poate spune că el crește și atât; trebuie să spunem că el se

dezvoltă prin joc”- afirma Jean Chateau. Tocmai de aceea considerăm că mijloacele moderne

(calculatorul, videoproiectorul) trebuie valorificate tot mai mult în procesul de învățământ;

întrucât în acest mod este cultivată creativitatea elevilor și, nu în ultimul rând, prin fructificarea

dimensiunii ludice a activității didactice, elevii sunt determinați să vină cu drag la școală.

Prof. Ileana Boteanu, elev Șlincu Șerban Ștefan

Colegiul Național „Petru Rareș” - Suceava

   

44  

Propozițiile subordonate necircumstanțiale

Motto: „Toate metodele sunt bune atâta vreme cât rămân mijloace, în loc să devină

scopuri.”

(Tzvetan Todorov)

Argument

Școala contemporană, centrată pe elev, beneficiază atât de sunet, imagine, elemente

mutimedia TIC, cât și de organizarea învățământului modular, în vederea stimulării creativității

elevului. În acest context, elevul este considerat un ledership, dovedind respect, toleranță,

empatie, participând la propria formare. Studiul este mult mai eficient dacă atât elevii, cât și

profesorii folosesc biblioteca virtuală, o bibliotecă online pentru stocarea datelor, cu o capacitate

informațională nelimitată.

De asemenea, se cunoaște că cele trei dominante ale școlii în viitor se configurează a fi:

educația permanentă, folosirea intensivă a mijloacelor TIC și învățământul modular. Prezența

computerelor va face din profesor un adevărat strateg în conceperea și punerea în practică a

demersurilor didactice. Profesorul poate evalua mult mai repede și mai eficient rezultatele

elevilor și își poate pregăti și prezenta materialele de studiu într-o manieră modernă și antrenantă

pentru elevi.

În acest context, am considerat utilă realizarea softului educațional pentru o lecție de

limba română, la clasa a VIII-a: Propozițiile subordonate necircumstanțiale. Pentru elevul

societății contemporane, asimilarea unor deprinderi de lucru, cunoștințe și aplicarea lor în viața

de zi cu zi pot fi realizate dintr-o perspectivă a valorificării oportunităților pe care le oferă

informatica.

Așadar, schimbările globale, care se derulează în ritmuri tot mai intense, ne determină să

fim pragmatici în toate domeniile, să ținem cont de fiecare informație dobândită în timpul școlii,

să fim conștienți că binecunoscutul proverb „Knowledge is power” este aplicat din ce în ce mai

des și că depinde de noi-profesor, elev sau părinte-să ținem pasul cu noile cerințe.

45  

46  

Bibliografie

1. Elena Apietroaie, Strategii active participative în predarea-învățarea limbii și

literaturii române, Editura Paradigme, 2009

2. Cucoș C., Informatizarea în educație, Editura Polirom, Iași, 1998

3. Singer Mihaela (coord.), Tehnologia informației și a comuniccațiilor în procesul

didactic. Ghid metodologic. Gimnaziu și liceu, MEC, CNC. 2002

Realizatori,

Profesorii: Brădățan Claudița și Căruntu Maria

Elev: Făluță Alina , clasa a IX a A

Colegiul Național Mihai Eminescu Suceava