PERFORMANȚA ECONOMICO FINANCIARĂ – BALANS ÎNTRE REZULTATUL NET ȘI REZULTATUL GLOBAL

Dr. IOAN BEUDEAN

ABSTRACT:Performanţa, noţiune cu conţinut polisemic are numeroase semnificaţii: una economică

(rentabilitate, competitivitate, solvabilitate), una juridică (respectarea legii, bonitate), una organizatorică (flexibilitate, eficienţa structurilor) şi în fine una socială (de angajament, de satisfacţie a angajaţilor sau partenerilor întreprinderii ). În economie, criteriile de performanţă alese devin obiective concrete ale întreprinderilor şi totodată elemente esenţiale în partajul valorii create de acestea. De aceea, definirea, conţinutul, criteriile ca şi instrumentarul de măsurare şi raportare a performanţei generează mereu controverse și reprezintă de regulă interesele celor mai puternici actori .

Adaptarea recentă a normelor IAS/IFRS (Regulament U.E./iun 2012) răspunde și nevoii îmbunătățirii unor criterii calitative privind exprimarea și raportarea performanței.

CUVINTE CHEIE: performanţă, indicatori, raportare financiară, profit, valoare creată

1. Noţiunea de performanţă economico-financiară

Performanţa economică este de mulţi ani un subiect central al ştiinţelor gestiunii ,dar cu toată insistenţa preocupărilor specialiştilor, exprimarea , măsurarea şi raportarea sa ridică încă destule probleme metodologice. Acest lucru este normal deoarece performanţa este multidimensională, iar întreprinderile, oricât şi-ar dori, nu pot atinge toți parametrii optimi, concomitent, în toate domeniile. Pe de altă parte, conceptul performaței economice rămâne unul pur subiectiv, fiind influențat atât de obiectivele asumate de întreprinderi cât și de sistemul de interese din jurul acestora, elemente ce nu sunt deloc premise pentru concizie și stabilitate metodologică. Pentru a elimina echivocul din semnificaţia termenului, numeroşi autori care l-au tratat au încercat abordări sintetice şi integratoare , bazate pe gruparea obiectivelor esenţiale asumate de întreprinderi. Autorul E. M. Morin (1994) enunţă patru mari semnificaţii majore ale performanţei : economice, sociale, sistemice şi politice.

Întreprinderile actuale sunt și devin tot mai complexe, având o structură din ce în ce mai hibridă. Capitalurile lor diversificate se află sistematic în căutare de oportunităţi. De aceea, performanţele economico financiare sunt tot mai greu de exprimat şi de măsurat . Indicatorii ce reflectă această latură a activităţii companiilor sunt extrem de diferenţiaţi şi suscită interes diferit pentru utilizatori , datorită scopurilor foarte divergente ale acestora. Performanța este gestionată de management. Gestiunea performanţei economico financiare poate fi apreciată ca „echilibrată” dacă reuşeşte să menţină durabilitatea conlucrării dintre toți factorii implicaţi într-o afacere , fiecare dintre aceştia considerându-se satisfăcut de rezultatele reflectate prin sistemul de indicatori ales. Aceasta înseamnă realizarea unei rentabilităţi dorite şi acceptate de acţionari ca şi a unei cifre de afaceri (inclusiv deţinerea unui segment din piaţă) care asigură perenitatea întreprinderii. În prezent , aceste deziderate nu mai sunt suficiente pentru menţinerea întreprinderii pe piaţă.

Performanţa s-a limitat mulţi ani doar la dimensiunea financiară a afacerii. Contabilitatea asigură suportul informaţional şi algoritmii fezabili pentru

relevarea performanţei economico-financiare. Fiecare actor economic şi utilizator de informaţie contabilă interpretează datele oferite de contabilitate în funcţie de propria sa scală de valori în termeni de risc, rentabilitate şi obiective urmărite. „ Informația asupra

performanței este utilă pentru a prezice capacitatea întreprinderii de a genera flux de trezorerie pe baza resurselor existente. Ea este la fel de utilă și pentru a emite judecăți asupra eficacității cu care întreprinderea va putea să fructifice resursele suplimentare” (§17 din Cadrul conceptual general al contabilității). Conținutul performanței în gestiunea economică este foarte larg (Lebas, 1995).

Măsura efectivă a performanţei reprezintă gradul de realizare a obiectivului stabilit , obţinut prin comparare cu o măsură fizică obiectiv .

Există numeroşi factori care imprimă dinamism și nevoie de schimbare în definirea teoretică , practicile calculării şi raportării performanţei.

Obiectivele economico financiare ale întreprinderii merg în paralel cu definirea şiabordarea acesteia ca entitate, cu funcţiile pe care ea şi le asumă. De aceea, ele poartă mai ales amprenta factorilor decizionali cu cea mai mare forţă și influență în întreprindere, aceştia fiind acţionarii. Este de înţeles că performanţa nu este sinonimă cu „rezultatul” în sensul că nu orice tip sau nivel al rezultatului este în sine o performanţă ci doar acela ce corespunde obiectivelor fixate. Pe de altă parte, nu orice obiectiv fixat este neapărat performant, aprecierea acestuia depinzând de două scale, una internă și alta externă.

Sintetizând cele de mai sus, performanța economico financiară cunoaște cel puțin două abordări fundamentale. Prima abordare, bazată pe conceptul de finanțare, consideră acționarul ca singur creditor rezidual al întreprinderii, iar obiectivul principal al acesteia este maximizarea performanței, în interesul lui ; a doua abordare, cea partenerială are în vedere toate părțile interesate în întreprindere (Caby, Hirigoyen, 2001) : salariații, creditorii, statul, furnizorii, clienții.

2. Ideologia performanţei economico-financiare

Numeroase teze economice privind performanța sunt astăzi ideologizate, fiind promovate intens pentru influențarea opiniei publice, a mediului economic , a centrelor de cercetare și în final pentru a legitima statutul pretins de cei mai puternici actori economici. Mulţi ani, obiectivele de performanţă ale întreprinderii s-au axat pe profitul net, cifra de afaceri, segmentul de piaţă deţinut, talia întreprinderii . Obiectivul mai nou, de creare a valorii pentru acţionari câştigă teren în ultimii ani , el propunându-şi o reconfigurare a întreprinderii în raport cu interesele directe ale acţionarilor, pe care această teorie îi consideră exponenţii de bază ai capitalismului liberal. Din punct de vedere strict economic sau social, ne putem imagina întreprinderea (într-un sens larg) şi ca fiind un ansamblu unitar, care include alături de acţionari şi salariaţii, creditorii, clienţii, furnizorii, statul (infrastructura şi instituţiile), plus colaboratorii diverşi. Strict juridic, însă, toţi aceştia sunt doar simpli parteneri contractuali, externi faţă de întreprindere. Actul constitutiv al întreprinderii leagă prin obligaţii de întreprindere şi consacră drepturi speciale faţă de ea doar pentru acţionari. Este legitimă întrebarea: de ce doar pentru acţionari cât timp, adesea este evident aportul covârşitor la performanţă al celorlalţi parteneri ?

Teoriile economice actuale privind partajul valorii şi cele ale valorii create pentru acţionari au de contracarat astăzi multe opinii critice . În faţa acestora ele aduc mereu în faţă acţionarul ca individ întreprinzător, pragmatic, profesionist, cu spirit de iniţiativă şi dispus să-şi asume riscuri, un adevărat motor al vieții economice. Toate acestea, conform teoriilor menționate, ar motiva deplin statutul său special în întreprindere şi societate. Indiscutabil că în marea masă a acţionarilor există şi numeroși astfel de întreprinzători,

dar , în ce ne priveşte nu percepem deloc întreprinzătorul ca individ providenţial. Nu trăsăturile enunţate mai sus îi dau acestuia reprezentativitate şi nici legitimitatea profesională ori morală de a pretinde statutul special în nomenclatura actorilor economici. Tânăra şi firava economie de piaţă românească relevă la tot pasul realități contradictorii. Adesea, un individ devine antreprenor cu un aport de capital infim şi absolut nesemnificativ (200 lei la SRL). Acest aport conferă frecvent statutul privilegiat de care vorbim unor „întreprinzători” lipsiţi total de calităţi antreprenoriale, uneori fără nici o calificare, viziune sau specializare reală, atraşi de un singur mobil, posibilitatea şi dorinţa de câştig. Adesea, prin efortul aproape exclusiv al unor salariaţi valoroşi ca şi al unor creditori rezonabili se ajunge la performanţe deosebite de care beneficiază însă aproape exclusiv „întreprinzătorul”, în ciuda evidenţei. Sistemul drepturilor civile , comerciale şi fiscale , specific economiei de piaţă, instituie şi garantează privilegii pentru exponentul său de bază - întreprinzătorul , aşa cum fosta orânduire socialistă o făcea cu „proletarul” , dar mai ales cu „reprezentanţii” proletarului în organismele decizionale.

În realitate, factorul esenţial de care se prevalează și beneficiază conştient sau nu acţionarul în dobândirea prerogativelor sale speciale este „sacrul” drept de proprietate care stă la temelia capitalismului. Teoria dreptului de proprietate împrumută cadrul său conceptual și celei de analiză economică a dreptului. Caracterul complex, absolut şi exclusiv al dreptului de proprietate privată dă într-adevăr stabilitate economică şi siguranţă individului sau companiilor, putere economică, diminuând riscul. De aceea, întinderea acestui drept a ajuns în prezent un criteriu cvasi-universal de valorizare şi ierarhizare socială, care pare a învinge orice clasament economic, profesional sau moral. Proprietatea şi averea acumulată asigură şi garantează nevoile vitale, permiţând funcţionarea pieţelor care ar fi non-sens în lipsa proprietăţii. Mai presus de toate, proprietatea devine un garant al libertăţii de acţiune individuale. Nici unul dintre participanţii la o afacere dintre cei enumeraţi mai sus nu va nega aceste consideraţii, ceea ce-i separă însă pe aceştia fiind contribuţia efectivă la crearea valorii și mai ales criteriile și pretențiile lor de partaj şi de dobândire a valorilor şi averii, elemente asupra cărora dăinuie contradicţii devenite seculare. Aici se situează germenele ideologizării performanţei, lansării şi promovării ideilor legate de performanţă într-o formă şi cu un conţinut care corespund unui spectru de interese bine definite, cele ale clasei acţionarilor, iar în prezent ale capitalului financiar.

În economia de piaţă capitalistă, nici o abordare serioasă a performanţei nu poate evita însă validarea pieţei și nici limbajul monetar. Indiferent dacă obiectivele sunt fixate de manageri sau de acţionari, aprecierea performanţei rămâne totuși un fapt subiectiv.

3. Criteriile performanţei economico financiare

Noţiunea de performanţă economico-financiară, nefiind definită unitar poate fi analizată practic în funcţie de numeroase criterii, cele mai cunoscute fiind: eficacitatea, eficienţa, randamentul, productivitatea, economia.

Criteriile de performanţă se identifică de fapt cu mărimile tehnico-economice dereferinţă utilizate pentru a califica un obiectiv sau o acţiune ca fiind performante.

Eficacitatea pune în relaţie rezultatele obţinute şi obiectivele fixate. Ea se traduceprin capacitatea unei persoane sau a unui grup de a-şi atinge obiectivele fixate, de a facelucruri bune, atunci când acestea sunt necesare.

Eficienţa pune în relaţie rezultatele obţinute cu mijloacele (resursele) utilizate. Eficienţa este relaţia dintre rezultat şi scop (Bartoli, 2005) . Ea poate răspunde la întrebări, cum ar fi : " s-au obţinut rezultate adecvate, având în vedere mijloacele avute ladispoziţie ? " sau " : au fost utilizate profitabil resursele de acţiune mobilizate ?”

Randamentul se referă de regulă la eficienţa financiară, ilustrată mai ales prin trendul favorabil al cotaţiilor titlurilor emise asupra capitalurilor.

Productivitatea compară rezultatul producţiei cu mijloacele angajate şi cu timpul.Economia înseamnă procurarea resurselor după următoarele reguli : cost minim,

cantitate şi calitate conforme normelor, stabilite, moment oportun.Criteriile de performanţă ale părţilor interesate de întreprindere nu sunt de multe

ori compatibile.

4. Care este indicatorul de performanță cel mai pertinent ?

Un indicator economic este considerat pertinent dacă este pe deplin adecvat pentru ceea ce vrea să argumenteze, fiind deopotrivă folositor, adică susceptibil de a influența deciziile utilizatorului său. Două valențe esențiale trebuie să posede un astfel de indicator: una constatativă, alta predictivă; în plus, este necesar să satisfacă o serie de cerințe particulare , specifice utilizatorului său . Abordarea contabilă a performanței are ca principal atú faptul că se bazează pe logica patrimonială și pe convenții larg acceptate. Incertitudinea care însoțește orice abordare a performanței își găsește un răspuns în aceste convenții (Amblard , 2007) pe care este fundamentat întregul sistem contabil. Departe de a-și afirma neutralitatea, performanța contabilă exprimă și privilegiază un punct de vedere particular, cel al proprietarilor asupra unei companii.

De-a lungul anilor, diferiți indicatori economico-financiari și-au consacrat rolul de repere ale performanței. În accepțiunea cea mai generală, potrivit sistemelor actuale de indicatori , performanța se poate releva atât prin mărimi absolute cât și prin mărimi relative. Performanţa financiară nu este un concept echivoc şi universal. De aceea, nici tipologia indicatorilor săi de exprimare nu poate fi decât eterogenă. Nici o clasificare a acestora nu va corespunde tuturor aşteptărilor, evident, nici cea propusă de noi.

O selecție (evident subiectivă) a celor mai importante concepte economico-financiare de reprezentare a performanței este prezentată mai jos. Potrivit acesteia, performanța economico-financiară se poate exprima cu maximă relevanță: prin profitul realizat de întreprindere, prin capitalul suplimentar acumulat, prin valoarea adăugată obținută, prin valoarea creată de întreprindere, prin cash flow degajat de activitatea întreprinderii.

Succinta prezentare de mai sus ne poate convinge asupra diferenţierilor foarte mari existente între reprezentarea dată performanţei de fiecare dintre mărimile enumerate. Mai mult, este perfect posibil în numeroase situaţii practice ca în situaţia unui profit considerabil, care să indice o stare de performanţă maximă, unul sau altul dintre ceilalţi indicatori să releve contra-performanţă sau stagnare.

Dezvoltarea unui sistem propriu al indicatorilor de performanţă în domeniul economico-financiar trebuie să constituie un obiectiv central al fiecărei unităţi , aceasta însemnând a crea o listă de indicatori corespunzătoare obiectivelor sale specifice .

5. Rezultatul contabil – expresie consacrată a performanței

Concepţia clasică asupra performanţei întreprinderii are la bază profitul reflectatde contabilitate. Contabilitatea reprezintă principalul filon informațional pentru reprezentarea performanței economico-financiare.

În legătură cu măsurarea performanţei prin rezultatul oferit de contabilitate , la nivel internaţional există două curente importante de gândire. Acestea se diferenţiază în funcţie de modalitatea de determinare şi desigur de conţinutul informaţional al indicatorului care exprimă rezultatul gestiunii . Primul , numit „current operating concept” consideră necesară determinarea rezultatului activității doar cu luarea în considerare a operaţiunilor ordinare ale exerciţiului curent, repetabile, considerate obişnuite şi care sunt în măsură să anticipeze viitorul. Indicatorul cel mai relevant în acest sens este „rezultatul net contabil”. Valorile avute în vedere pentru evaluarea elementelor de calcul ale rezultatului sunt bazate pe costul istoric, fiind fondate deci pe realitatea unor tranzacții. Acest fapt este apreciat ca unul din marile atuuri care sporește relevanța și pertinența indicatorului.

Al doilea curent de gândire important privind conţinutul şi sfera de cuprindere a profitului ca indicator al performanţei, „all inclusive concept” , propune o abordare mai cuprinzătoare, care să aibă în vedere toate operaţiunile ce afectează variaţia capitalurilor proprii, finalitatea acestuia fiind rezultatul global al întreprinderii. Rezultatul global sau integral (comprehensive income) are un fundament conceptual diferit de cel al rezultatului net și tinde să financiarizeze convențiile contabile. De asemenea , în locul unui ecart dintre venituri și cheltuieli, prin extindere, el reprezintă o valoare de piață.

5.1. Rezultatul net

Concepţia clasică asupra performanţei întreprinderii are la bază profitul reflectat de contabilitate sau rezultatul contabil. Rezultatul net reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile întreprinderii, (grupate pe cele trei structuri bunecunoscute: exploatare, financiare, extraordinare) , diminuată cu impozitul aferent. El este calculat pentru fiecare exercițiu contabil în Contul de rezultate și se regăsește de asemenea ca post în Bilanț , reprezentând un element al capitalurilor proprii. Fiind considerat un veritabil indiciu al performanței, rezultatul net stă și la baza calculului a numeroase rații.

Răspunsul pe care-l dă contabilitatea incertitudinilor din mediul economic se bazează pe „convenții” și în cazul rezultatului net. Un venit sau o cheltuială nu reprezintă doar două cifre imanente ci sunt recunoscute ca atare potrivit unor ipoteze și adeziuni care exprimă de fapt un larg acord de voință național și internațional, fapt ce le reduce incertitudinea. Toate aceste convenții se bazează pe o meta-convenție, cea a proprietății private. Interesele economice ale proprietarilor au propulsat profitul net pe primul loc în topul indicatorilor de performanță în timp ce salariile, dobânzile și celelalte elemente remuneratorii ale partenerilor sunt considerate doar fluxuri de repartiție. Deoarece dreptul de proprietate conferă investitorilor atribute depline asupra bunurilor , se recunoaște că proprietarii au o putere de influență care prevalează în fața tuturor celorlalți parteneri din întreprindere. Capitalurile și resursele puse la dispoziția întreprinderii de către proprietari sunt vitale pentru funcționarea acesteia. Indiscutabil, rezultatul net exprimă destul de fidel calitatea gestiunii și managementului, constituind și pentru acționari un indiciu privind posibilitatea obținerii de dividende. Profitul , ca indicator, a pătruns în contiința

publică , rămânând obiectivul generic al companiilor încă de la apariția capitalismului. De asemenea, el reprezintă un bun mijloc de motivare internă. Dar, indicatorului i se atribuie și carențe . El este considerat de acționari ca fiind ușor manipulabil (de către manageri), prin așa numitele politici contabile.

Noţiunea de „profit” furnizată de teoria economică clasică a atras în ultimii ani numeroase rezerve şi a fost chiar neglijată de teoria financiară care susţine că averea acţionarilor trebuie înţeleasă ca valoare de piaţă a tuturor acţiunilor , respectiv capitalizarea de piaţă. În acest mod, conceptul de „valoare” a fost consacrat ca obiectiv esențial atribuit firmei de către teoria financiară și ridicat pe prim plan.

Contestarea rezultatului contabil net și a reflectării obiective a realității economice de către contabilitatea de angajamente s-a accentuat după anul 2000 pe fondul unor scandaluri financiare (Enron și Tyko în SUA, Vivendi-Universal în Franța, Nortel în Canada , Parmalat în Italia etc.). Aceste incidente au relevat dorința utilizatorilor datelor contabile de a se determina indicatori mai siguri și non-manipulabili. Un alt motiv invocat de contestatarii rezultatului net este inadecvarea sa la cerinţele informaţionale ale operatorilor pe piaţa bursieră datorită conţinutului informaţional diferit, necomparabil cu randamentul bursier.

Problema irelevanței profitului nu este nouă. De peste treizeci de ani, numeroase studii pun în cauză pertinenţa indicatorilor contabili tradiționali pentru evaluarea întreprinderii. Cât din conținutul acestora este rezultatul unor cercetări serioase ori reflectarea fățișă a unor interese , este greu de stabilit. Dezbaterea acestei teme s-a accentuat din nou, odată cu apariţia actualelor fenomene de criză economică, punându-se în discuţie capacitatea contabilităţii de a releva corect performanţa (Rappaport ,1981) şi dorindu-se propulsarea cash flow pentru pune în evidenţă limitele indicatorului clasic « beneficiu/acţiune ».

Într-adevăr, determinarea profitului în Contul de rezultate prezintă o anumită limitare a sferei de cuprindere la operaţiunile realizate efectiv de întreprindere (conceptul fizic al capitalului) , la tranzacțiile în care aceasta este implicată cu partenerii săi. În mod obiectiv, prin modul cum este conceput ca și raport financiar, Contul de rezultate are în vedere în esență operaţiunile de vânzare şi costurile aferente acestora, plus sporul aferent elementelor patrimoniale a căror „procesare” este doar parţială sau nu este încă adecvată vânzării la data întocmirii sale (producţia stocată, producţia neterminată, semifabricate etc.). Stocurile nepuse în operă, rezultate din procesele de achiziții, fie că sunt materiale sau mărfuri, rămân în afara calculelor. Teoretic, o creştere semnificativă a acestora poate ascunde pierderi latente, non-performanţă sau dimpotrivă. Aceste efecte se vor translata în exerciţiile următoare. În acelaşi timp, exerciţiul curent poate prelua efecte ale activităţilor din perioadele anterioare, dar ipoteza contabilă a continuităţii activităţii face din aceste oscilaţii fenomene normale și acceptabile. Este evident că rezultatul net este cu atât mai relevant cu cât ponderea operațiunilor luate în calcul din totalul celor derulate este mai ridicată și invers. Indicatorului i se mai reproșează de asemenea faptul că ignoră lichiditatea și generează obligații fiscale (TVA și impozit pe profit) derivate din emiterea facturilor și recunoașterea veniturilor, fără încasarea contrapartidei aferentă livrărilor efectuate. Fiind doar un rezultat al acțiunilor de piață ale întreprinderii, rezultatul net nu exprimă, în optica celor ce-l contestă, întregul spor al bogăției acumulate de proprietari, motiv pentru care par justificate demersurile pentru un indicator cu conținut mai larg.

Pe acest fond s-au accentuat preocupările pentru un astfel de indicator.

5.2. Rezultatul global

După anul 2009, societățile europene cotate sunt obligate să respecte IAS 1 revizuit și să publice un nou indicator al performanței, rezultatul global. (comprehensive income). Obiectivul declarat al IASB în promovarea rezultatului global ca indicator de reflectare a performanței este „să amelioreze capacitatea utilizatorilor situațiilor financiare în a analiza și compara informațiile publicate” (www.iasb.org). Mulți autori de scrieri economice văd acest deziderat ca o consecință logică a punerii în valoare a conceptului valorii juste. (Giordano-Spring, 2007). Această mărime (fair value) este prezentată de adepții săi ca o nouă convenție de evaluare care dă modelului contabil un plus de pertinență față de varianta tradițională a costului istoric. Se susține că aplicarea valorii juste permite firmelor să realizeze situații financiare mai utile nevoilor investitorilor. Valoarea justă este o valoare potenţială la care trebuie reflectate toate activele şi pasivele din bilanţ , care nu coincide, dar este foarte apropiată de valoarea de piaţă. Menţinerea unui activ la această valoare este condiţionată de existenţa unei pieţe active pentru acesta, în caz contrar, el urmând a fi reflectat la o „valoare de utilitate”.

Pe plan teoretic, valoarea justă corespunde valorii actuale a unei suite de fluxuri de trezorerie aşteptate de la un anumit activ în viitor şi deţine , potrivit promotorilor săi cel puţin trei avantaje faţă de costul istoric : un plus de obiectivitate în măsurare,furnizarea unei mai bune informaţii privind performanţa prezentă şi viitoare şi respectiv, un plus de pertinenţă şi posibilităţi de control al acţionarilor asupra managerilor.

Întreprinderile economice derulează preponderent procese interne asupra cărora au un control aproape deplin, dar suportă deopotrivă și influența unor procese externe, micro sau macroeconomice la care sunt conectate, efectele acestora din urmă transmițându-se mai ales prin mecanisme de piață.

Conceptul performanței economice își propune în esență să exprime și să dimensioneze valoarea economică suplimentară generată de activitatea concretă întreprinderii. Filonul informațional contabil reflectă prin diferite procedee specifice și efectele pozitive sau negative induse de procesele externe. Filosofia indicatorilor de performanță problematizează asupra includerii sau neicluderii rezultatelor acestor procese externe în conținutul performanței deoarece rezultatele generate de acestea nu sunt neapărat urmarea unor eforturi nemijlocite ale participanților la întreprindere și nici o contribuție a managementului.

Adepții unei măsurări de tip „all inclusive” a performanței consideră că luarea în considerare a tuturor surselor de creare a valorii întreprinderii contribuie esențial la îndeplinirea cerințelor acționarilor (conceptul financiar al capitalului). Orice acţionar îşi obţine în mod tradiţional câştigurile din două surse : din fluxul de dividende şi din sporul valoric înregistrat de titlurile deţinute . Sub acest aspect, orice element informațional care contribuie la previzionarea mai justă a cash-flow degajat de firmă sau la anticiparea cotațiilor bursiere nu poate fi decât benefic.

Dacă beneficiarii principali și privilegiați ai indicatorilor de performanță doresc o imagine globală a valorii suplimentare generată de întreprindere vor opta evident pentru indicatori adecvați. Revizuirea din 2007 a normei IAS-1 de către IASB a condus la introducerea unei noi situații financiare, Situația rezultatului global, (statement of comprehensive income – engl.) .

Potrivit definiţiei date de către organismul de normalizare american (FASB),

rezultatul global reprezintă ”măsura generală a incidenţei operaţiilor şi a altor evenimente,inclusiv toate variaţiile constatate în cursul exerciţiului care afectează activul net, cuexcepţia celor generate de aporturile proprietarilor sau distribuirile de dividende”.

Categoria „ comprehensive income” diferă așadar de clasicul rezultat net , incluzând și variaţia capitalurilor (altele decât cele aflate în legătură cu acţionarii). Cu acest indicator suntem în situaţia unei noi abordări a performanţei care pune accentul pe Bilanţ şi nu pe Contul de rezultate.

Nu este simplu de diferențiat rolul practic al celor doi indicatori deși avem la îndemână criteriile clasice de apreciere a calității indicatorilor economici: pertinența și impactul în procesul decizional sau fiabilitatea.

Ca fundament conceptual, promotorii „comprehensive income”, afirmă că noul tip de rezultat este mult mai pertinent deoarece măsoară variaţia valorii capitalurilor între două momente, reflectând astfel mai fidel ceea ce au acumulat acţionarii.

Rezultatul global are în vedere toate veniturile și cheltuielile luate în calculul rezultatului net , plus “alte elemente ale rezultatului global” (other comprehensive income).

RG = RN +AERGRG = rezultatul global, RN = rezultatul net, AERG = alte elemente ale rezultatului global.Potrivit IAS -1, structura „Alte elemente ale rezultatului global” cuprinde elementele de venit și cheltuieli (inclusiv ajustările din reclasificare) care nu sunt recunoscute în profit sau pierdere așa cum este impus sau permis de către alte IFRS-uri.

Exemplu *:

Rezultatul net (cu structurarea funcțională a cheltuielilor)

SPECIFICAȚIE 2012 2011Cifra de afaceri 960,5 931,3Costul bunurilor și serviciilor vândute (550,3) (515,8)Costuri generale și administrative (62,7) (64,5)Cheltuieli și reluări amortizări și provizioane (134,5) (111,7)Rezultat operațional 213,0 239,3Cost net al datoriilor financiare (32,7) (18,9)Alte cheltuieli și venituri financiare 2,3 (56,9)Rezultat curent înainte de impozit 182,7 163,5Impozit pe profit (9,4) (3,1)Cota parte rezultat al societăților asociate , contabilizat prinpunere în echivalență

0,0 2,9

Rezultat net înaintea plus valorilor nete asupra participațiilorcedate și rezultatul net al activităților abandonate

173,3 163,3

Plus-valori asupra participațiilor cedate 0,0 2,1Rezultat net al activităților abandonate / destinate a fi cedate (1,6) 68,5Din care plus valoarea cesiunilor asupra participațiilor - 68,5Rezultat net 171,6 233,8Partea grupului 155,4 224,4Interese minoritare 16,2 9,4

Rezultat net de bază pe acțiune 2,65 3,76Rezultat net diluat pe acțiune 2,64 3,73Rezultat net de bază pe acțiune – fără rezultatul activitățilorabandonate/destinate a fi cedate

2,68 2,61

Determinarea rezultatului global

SPECIFICAȚIE 2012 2011Rezultatul exercițiului 171,6 233,8Alte elemente ale rezultatului global (14,0) 53,6Variația rezervelor (câștigurilor) din reevaluarea imobilizărilor - -Efectele impozitului - -Ecart actuarial aferent planurilor de beneficii (titluri de prestații față de personal)

- -

Efectele impozitului - -Profit și pierdere din conversia situațiilor financiare ale filialelor în monedă străină

17,0 (17,6)

Profituri și pierderi generate de reevaluarea activelor financiare disponibile pentru vânzare

- -

Efectele impozitului - -Partea efectivă a câştigurilor şi pierderilor pe instrumentele de acoperire a fluxului de numerar

(34,4) 62,5

Efectele impozitului 3,4 8,7Cota parte a altor elemente ale rezultatului global a întreprinderilor asociate

- -

Rezultat global total 157,6 287,4

Potrivit normei IAS 1 revizuită, structura situaţiei rezultatului global ca și cea a contului de profit şi pierdere poate fi lărgită cu alte elemente-rând, titluri şi subtotaluri atunci când cei interesați vor considera că respectivele informații sunt relevante pentru înţelegerea performanţei financiare a entităţii.

Studii empirice ample desfășurate în ultimii ani (Rémi Janin, 2012) au ilustrat existența unei legături statistice mai intense între rezultatul global și cotațiile titlurilor bursiere decât între acestea și rezultatul net. Genul acesta de rezultate, plus interesele capitalului financiar au justificat recenta amendare a IAS 1 (Regulamentul U.E. 475/2012, urmată în România de OMF 881/2012 ).

Conform Regulamentului menționat, „obiectivul amendamentelor la IAS 1 este de a face mai clară prezentarea unui număr mai mare de componente ale altor elemente ale rezultatului global și de a-i ajuta pe utilizatorii situațiilor financiare să facă distincția între componentele altor elemente ale rezultatului global care pot fi ulterior reclasificate la profit sau pierdere și cele care nu pot fi niciodată reclasificate la profit sau pierdere”.

Câteva concluzii:

Opiniile propagate de literatura noastră economică la problema evoluției indicatorilor de performanță sunt nuanțate, mergând de la contestare ferventă până la un mod de susținere necondiționată a normelor europene (un cor “laudatio”!).

Rareori, un concept economic a atins cota de interes și de polemici comparabile cu cele legate de valoarea justă, categorie care a indus și cerințe și posibilități noi în materia performanței . În ce ne privește, ne asociem celor care preiau cu rezerve acest

indicator pe care-l considerăm mult mai manipulabil decât rezultatul contabil și în orice caz mult mai instabil, mai ales pe fondul evoluțiilor recente din economia europeană. Rezultatul global , bazat în esența sa pe valoarea justă incorporează aceleași carențe.

Interesul capitalului financiar pentru rezultatul global nu este nepărat unul al acționarilor ci mai ales a managementului marilor societăți de capitaluri , un management aparte care nu operează în economia reală ci se bazează mai ales pe scheme abstracte despre mersul economiei reale pe care le construiesc cu ajutorul situațiilor financiare și prin care încearcă să anticipeze evoluția economică.

Fără a ne defini adversari ai conceptului “rezultat global”, considerăm că prin diminuarea rolului rezultatului net se ignoră interesele celorlalte părți interesate în întreprindere. Elementele suplimentare avute în vedere de rezultatul global nu sunt recurente și nu depind de efortul concret al întreprinderii ci de factori externi, conjuncturali și foarte instabili, îndeosebi de evoluția pieței. Prin urmare, tendințele de modernizare a indicatorilor de performanță n-ar trebui lăsate să urmeze logica substituirii rezultatului net ci mai degrabă pe ideea construirii unor indicatori complementari.

Elemente bibliografice :

Amblard Marc - La mesure comptable de la performance financière : évolution des normes, stabilité des principes, Centre de recherche IREBS – EBS Paris, 2008Amblard Marc - Performance financière : vers une relecture critique du résultat comptable , IREBS – Institut de recherche de l’European Business School (Paris), 2007A. Van Veele, Purchasing and supply chain management analysis, planning and practice, Bussines Press, 2001, ch.12Bartoli A. - Le management dans les organisations publiques, Dunod, 2005Giordano-Spring, S., Pigé, P. (2007). La normalisation de l’information comptable dans le processus de gouvernance. Comptabilité, Contrôle, Audit, Numéro Thématique : Mondialisation et normes comptables internationales : 77-96.Janin Remi și alții - Les IFRS et l’utilité informationnelle du résultat global en Europe : le rôle des cabinets d’audit, Centre d'études et de recherches appliquées à la gestion (CERAG), Comptabilités et innovation, Grenoble : France , 2012LEBAS M. "Oui, il faut d éfinir la performance" Revue Française de Comptabilité. 269, Juillet-Août 1995Rappaport A, 1981, « Selecting strategies that create shareholder value », Harvard Business Review, vol.59, mai-juin, pag.139-149Saadi Tayeb, Contenus informationnels du resultat net et des capitaux propres, "Crises et nouvelles problématiques de la Valeur, Nice : France (2010Regulamentul (UE) nr. 475/2012 al Comisiei din 5 iunie 2012 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1126/2008 de adoptare a anumitor standarde internaţionale de contabilitate în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1606/2002 al Parlamentului EuropeanORDIN MF nr. 881/2012 privind aplicarea IFRS de către societăţile comerciale ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, M.Of. nr. 427 din 27.6.2012*http://www.bourbon-online.com/medias/interactive/docref2010/PDF/full-rf.pdf