Download - teoria_memelor
Teoria memelor
Teoria informaţiei este un domeniu relativ nou şi nu se poate spune că s-a
consolidat un singur concept universal acceptat despre informaţie. Prin
urmare, există o varietate de alte concepte legate de informaţie din diverse
domenii, concepte considerate radicale, „de graniţă” sau chiar periculoase de
către unii medici, semioticieni sau teoreticieni „clasici” ai informaţiei . Un 1
concept foarte interesant pe care doresc să-l prezint sumar este cel al „teoriei
memelor” a lui Richard Dawkins, un proeminent etolog, biolog şi autor britanic 2
.
Richard Dawkins s-a remarcat iniţial prin lucrarea sa din 1976, intitulată
„Gena egoistă”, lucrare ce a popularizat o viziune asupra evoluţiei centrată în
jurul genelor şi a introdus termenul de „meme”. Pe lângă o suită de lucrări
ştiinţifice din domenii legate de biologie, genetică şi ecologie, Dawkins s-a
remarcat şi ca autorul unor lucrări de popularizare a ştiinţei, critică a
misticismului, obscurantismului, creaţionismului şi a unor pseudo-ştiinţe cum
ar fi „designul inteligent” . El a explicat fenomenul religios ca rezultat al 3
conservarii şi propagării unor informaţii (numite meme) după modelul biologic
al genelor, domeniu intitulat memetică . 4
În lucrarea „Gena egoistă”, autorul notează că „toată viaţa a evoluat din
supravieţuirea diferenţiată a entităţilor care se reproduc” iar în lucrarea
„Fenotipul Extins” autorul descrie selecţia naturală ca fiind procesul prin care
„unii replicatori se propagă mai eficient decât alţii” . În urma studiilor sale 5
legate de etologie şi relaţia dintre comportamentul animal şi selecţia naturală,
Dawkins propune ideea că gena este principala unitate de selecţie în procesul
evolutiv. Această teorie genocentrică a fost considerată incompletă de alţi
autori din domeniu, cum ar fi Richard Lewontin, David Sloan Wilson şi Elliot
Sober pentru că nu poate explica comportamentele altruiste, şi „reducţionistă”
de autoarea Mary Midgley. Nu am să mai insist asupra cercetărilor lui Dawkins
1 Luis BenitezBribiesca, „Memetics: A dangerous idea”, Interciecia, vol. 26, nr. 1, 2001, p. 29, http://redalyc.uaemex.mx/redalyc/pdf/339/33905206.pdf, verificat pe 11 iunie 2009
2 Edge Foundation, Inc., The Third Culture: Richard Dawkins, http://www.edge.org/3rd_culture/bios/dawkins.html, verificat pe 11 iunie 2009
3 Richard Dawkins, The God Delusion, Editura Transworld Publishers, 2006 4 Richard Dawkins, The Selfish Gene, Editura Oxford University Press, 1976, ediţia a IIa, decembrie 1989 5 Richard Dawkins, The Extended Phenotype, Editura Oxford University Press, 1982
din domeniul geneticii dar le-am amintit datorită paralelelor pe care le face
autorul între gene, unitatea fizică, tangibilă, şi meme, unităţi informaţionale,
virtuale, care se răspândesc asemănător.
Memele (sing. memă) sunt, în teorie, unităţi sau elemente ale unor idei
culturale, simboluri sau practici ce se transmit de la un creier la altul prin
intermediul vorbirii, gesticii, ritualurilor sau oricărui fenomen reproductibil.
Suporterii acestui concept susţin că memele acţionează ca un analog cultural al
genelor, în sensul că se reproduc şi se supun presiunilor selective . Până acum, 6
memeticienii nu au reuşit să dovedească empiric şi în mod definitiv existenţa
acestor unităţi sau a mecanismelor adiacente, probabil datorită caracterului lor
virtual, deci aceste idei nu sunt considerate ca facând parte din ramurile
principale ale ştiinţelor sociale, ci mai degrabă ca o ştiinţă de graniţă, iar
autorii din acest domeniu nu au un prestigiu deosebit prin comparaţie cu
cercetătorii din domeniul corespondent al geneticii.
Acest termen a fost introdus pentru prima oară, aşa cum am mai
menţionat, de autorul britanic Richard Dawkins, in lucrarea lui de referinţă
pentru domeniul geneticii, „Gena egoistă”, pentru a lega principiile
evoluţionismului de diseminarea ideilor şi fenomenelor culturale. Autorul a dat
ca exemple de meme felul cum reţinem şi reproducem iraţional şi inconştient
anumite refrene din anumite melodii, diverse citate, ritualuri, superstiţii şi
credinţe (în special religioase), diverse curente culturale şi de modă, chiar şi
tehnologia arhitectonică de a construi arcade . 7
Teoreticienii acestui domeniu susţin că aceste meme evoluează prin
intermediul selecţiei naturale (într-o manieră similară evoluţiei biologice) prin
procesele de variabilitate, mutaţie, competiţie şi moştenire, influenţând astfel
succesul reproductiv al fiecărei unităţi individuale. Memele se reproduc prin
comportamentul pe care îl induc gazdei lor. Memele care se reproduc mai puţin
prolific dispar, în timp ce altele supravieţuiesc, se răspândesc sau se modifică.
Kevin Kelley, în lucrarea sa „Noua biologie a maşinilor, sistemelor sociale şi
lumii economice”, ne arată că memele care se reproduc cel mai eficient, se şi
răspândesc cel mai mult, iar unele meme se pot reproduce eficient chiar dacă
6 Gordon Graham, Genes: a philosophical inquiry, Editura Routledge, New York, 2002, p. 196 7 Richard Dawkins, "11. Memes: the new replicators", The Selfish Gene, ediţia a IIa, Editura Oxford University Press,
1989, p. 368
nu sunt benefice gazdei . Autorul susţine că „dacă vom considera cultura ca un 8
sistem care se auto-organizează – el insuşi supus unui scop şi a unei presiuni
de a supravieţui – atunci istoria umanităţii devine şi mai interesantă. Aşa cum
arată Richard Dawkins, sistemele de idei care se auto-reproduc, adică memele,
pot acumula uşor o agendă şi un comportament. Nu putem identifica niciun
motiv mai puternic al unei entităţi culturale decât nevoia primitivă de a se
reproduce şi de a-şi modifica mediul pentru a-şi ajuta reproducerea. O metoda
a sistemului pentru a atinge acest scop este consumul de resurse biologice
umane.”
Formele de viaţă pot transmite informaţia pe verticală (de la o generaţie
la alta) sau pe orizontală, prin viruşi şi transpozoni. Cercetătorii din domeniul
memeticii au teoretizat că memele se pot transmite atât pe verticală cât şi pe
orizontală, chiar şi într-o singură generaţie biologică. De-asemenea ele pot
rămâne inactive o perioadă lungă de timp. Memele se răspândesc prin
comportamentul pe care ele îl generează în gazdele lor. Imitaţia joacă un rol
important în propagarea memelor şi presupune copierea unui comportament
observat în alt individ dar memele se pot transmite şi prin intermediul unor
obiecte cum ar fi calculatoarele, cărţile sau partiturile muzicale. Aceşti
cercetători au observat că această copiere memetică se petrece doar în câteva
specii de pe Pământ, cum ar fi primatele, delfinii şi păsările (care învaţă să
cânte imitându-şi părinţii sau vecinii) . Transmiterea memelor se aseamănă cel 9
mai bine cu transmiterea unor agenţi biologici, astfel putem spune despre
unele meme că sunt mai „contagioase” decât altele . Autorul Aaron Lynch 10
descrie câteva modele generale de transmitere ale ideilor : 11
● Modelul cantitativ: Copiii sunt foarte receptivi la ideile
părinţilor deci orice idee care incurajează în mod direct sau indirect
dorinţa de a avea copii, are şanse să se răspândească mai repede decât
ideile care descurajează acest lucru.
● Modelul calitativ: O educaţie eficientă creşte proporţia
8 Kevin Kelly, Out of control: the new biology of machines, social systems and the economic world, Editura AddisonWesley, Boston, 1994, p. 360
9 Susan Blackmore, „Imitation and the definition of a meme”, Journal of Memetics Evolutionary Models of Information Transmission, nr. 2, 1998, http://www.baillement.com/texteblakemore.pdf, verificat pe 11 iunie 2009
10 Susan Blackmore, The meme machine, Editura Oxford University Press, 1999, p. 288 11 Aaron Lynch, Thought contagion: how belief spreads through society, Editura BasicBooks, New York, 1996, p. 208
copiilor ce vor adopta ideile părinţilor. Separatismul cultural exemplifică
o practică în care cineva poate observa o rată mai mare de răspândire a
memelor deoarece mema separatismului crează o barieră împotriva
expunerii la idei concurente.
● Modelul fanatic: se referă la idei transmise, în general, unor
persoane din afara familiei. Idei care încurajează prozeletismul ca
memă, după cum se observă în multe religii sau mişcări politice, se pot
replica şi orizontal, răspândindu-se mult mai rapid decât memele
transmise de la părinţi la copii.
● Modelul conservator: descrie idei care îi influenţează pe cei
ce le au să continue să le păstreze o vreme îndelungată. Ideile care îşi
încurajează propria longevitate într-o gazdă, sau determină gazdele să
fie semnificativ mai rezistente la abandonarea sau înlocuirea lor crează
protecţie împotriva competiţiei sau prozeletismului altor meme.
● Modelul adversativ: arată idei care influenţează deţinătorii
să atace sau să saboteze idei concurente. Replicarea adversativă poate
da un avantaj în transmisia memelor, mai ales atunci când chiar acele
meme încurajează agresiunea asupra altor meme.
● Modelul cognitiv: se referă la acele idei care sunt percepute
ca fiind concludente sau coerente de populaţia care le întâlneşte.
Memele transmise cognitiv depind semnificativ de alte idei şi trăsături
cognitive care există în cadrul populaţiei, prin urmare se transmit mai
pasiv decât alte modele.
● Modelul motivaţional: idei care sunt adoptate de oameni
pentru că aceştia le percep ca fiind în interesul lor. Aceste idei nu se
auto-transmit în mod automat dar de cele mai multe ori se combină cu
idei care se auto-transmit din alte modele.
Cu referire la aplicabilitatea memeticii, opiniile despre cum se poate
încadra şi folosi conceptul de memă, diferă. O perspectivă consideră memele
ca fiind o unealtă filosofică utilă în examinarea evoluţiei culturale. Proponenţii
acestei viziuni (cum ar fi Susan Blackmore şi Daniel Dennett) consideră că
dacă explorăm evoluţia culturală din perspectivă memetică, putem produce
predicţii valoroase despre cum cultura se dezvoltă în timp. Alţi autori, ca Bruce
Edmonds sau Robert Aunger , se concentrează mai mult pe nevoia de a crea 12 13
o fundaţie empirică pentru ca memetica să devină o disciplină ştiinţifică
respectată şi utilă. O a treia abordare, descrisă ca „memetică radicală”, caută
să plaseze memele în centrul teoriei materialiste despre minte şi identitate
personală . 14
La fel cum conceptul de genă egoistă oferă o modalitate de înţelegere mai
profundă ale evoluţiei biologice, demonstrarea acestei teorii a memelor ar oferi
explicaţia necesară înţelegerii unor aspecte încă obscure ale evoluţiei culturale
umane. În ciuda acestor beneficii, încă există o rezistenţă semnificativă la
acest concept, din varii motive. De exemplu, în capitolul legat de „Adevăr” din
lucrarea „Enciclopedia Fenomenologiei”, autorul Dieter Lohmar pune sub
îndoială reducţionismul memeticist asupra unor concepte complexe cum ar fi
religia, politica, războiul, justiţia şi ştiinţa ca fiind simple serii de meme
unidimensionale. El vede memele ca fiind o abstracţiune iar o asemenea
abordare reduce posibilităţile de a înţelege aceste fenomene complexe. Lohmar
argumentează că spre diferenţă de gene, memele nu pot fi identificate la
microscop iar reducerea acestor meme interesante la nivelul unei substanţe
moleculare ar introduce o favorizare a ştiinţei şi ar abandona esenţa a ceea ce
face aceste idei interesante, disponibile şi demne de studiat . 15
Unii cercetători din domeniile psihologiei evoluţioniste şi antropologiei,
cum a fi Scott Atran, Dan Sperber, Pascal Boyer, John Tooby şi alţii,
menţionează posibilitatea incompatibilităţii dintre modularitatea minţii şi
memetică. În viziunea lor, mintea umană generează anumite aspecte
comunicabile ale ideilor produse, iar aceste aspecte generează idei în alte minţi
prin inferenţe (la structuri relativ bogate generate de intrări mai puţin fidele) şi
nu replicare de fidelitate înaltă sau imitaţie . În ciuda acestor argumente şi 16
opoziţii, teoria lui Dawkins este foarte populară şi s-a răspândit, ironic, exact
ca memele despre care scria în „Gena egoistă”.
12 Bruce Edmonds, „Three Challenges for the Survival of Memetics”, Journal of Memetics Evolutionary Models of Information Transmission, nr. 6, 2002, http://cfpm.org/jomemit/2002/vol6/edmonds_b_letter.html, verificat pe 11 iunie 2009
13 Robert Aunger, Darwinizing culture: the status of memetics as a science, Editura Oxford University Press, 2000 14 Joseph Poulshock, "The Problem and Potential of Memetics", Journal of Psychology and Theology, Rosemead School
of Psychology, Editura Gale Group, 2004, p. 68 15 Dieter Lohmar, „Truth” în Lester Embree, Encyclopedia of phenomenology, Editura Kluwer Academic Publishers,
1997 16 Scott Atran, In gods we trust: the evolutionary landscape of religion, Editura Oxford University Press, 2002
În concluzie, trebuie să observăm cum, chiar şi în epoca post-industrială a
informaţiei, teoriile despre informaţie în sine sunt foarte diverse,
controversate, discutate, contrazise şi se întind pe tot spectrul ştiinţelor, atât
socio-umane cât şi reale. Cu alte cuvinte, există un consens în legătură cu
importanţa vitală a informaţiei pentru toate aspectele vieţii umane, dar nu se
poate ajunge la o teorie unificatoare în legătură cu ce este de fapt informaţia şi
modul cum ea influenţează evoluţia societăţii umane.