Download - Tc Rezumat!!!!!
Conceptul de comunicare Comunicarea ca aspirație trimite la fundamentul oricărei experiențe umane (D.
Wolton, Despre comunicare, 1997) Comunicarea – omniprezentă în viața socială (D. McQuail, Comunicarea, 1999) Comunicarea ca proces de transmitere Comunicarea ca proces de receptare Comunicarea – proces linear/circular și interactiv Comunicarea – sursă de ordine, unitate și coeziune Comunicarea – cauză de schimbare, fragmentare și conflict Comunicarea - efect sau cauză a unei anumite mulțimi de relații sociale și structuri
interacționale
Intenționalitatea (semiologia: doar semnalele (un țipăt), nu și indiciile (paloarea), presupun o intenție din partea emițătorului;Școala de la Palo Alto: orice comportament are o valoare comunicativă; intenția emițătorului contează mai puțin)
Definitii ale comunicarii:
Simboluri/Vorbire/Limbaj Comunicarea este schimbul verbal de gânduri ori idei (Hoben, 1954)
Înțelegere Comunicarea este procesul prin care îi înțelegem pe ceilalți și prin care ne silim în schimb să fim înțeleși de ei. Este dinamică, se schimbă în continuu și evoluează în funcție de situație (Andersen, 1959)
Interacțiune/Relație/Proces social Interacțiunea, chiar și la nivel biologic, este un fel de comunicare; altfel, nu ar putea avea loc acte comune (Mead, 1963)
Reducerea incertitudinii Comunicarea se naște din nevoia de a reduce incertitudinea, de a acționa efectiv, de a apăra sau întări eul (Barnlund, 1964)
Proces Comunicarea: transmitere de informații, idei, emoții, priceperi etc. cu ajutorul simbolurilor – cuvinte, imagini, tabele etc. Acest act sau proces de transmitere este numit îndeobște comunicare (Berelson & Steiner, 1964)
Transfer/Transmitere/Schimb ...ideea a ceva care este transmis de la un lucru sau persoană la alt lucru sau persoană. Folosim cuvântul „comunicare” uneori pentru a ne referi la ceea ce este astfel transmis, alteori la mijloacele prin care este transmis, alteori la întregul proces. De multe ori, ceea ce este astfel transmis este împărtășit mai departe...
se ajunge astfel la participare, așa cum, în sens se spune despre persoanele religioase că comunică (Ayer, 1955)
Legătură/Unire Comunicarea este procesul care leagă între ele părți discontinue ale lumii vii (Ruesch 1957)
Punere în comun Comunicarea este un proces prin care ceea ce era monopolul unei/unor persoane devine comun pentru două sau mai multe persoane (Gode, 1959)
Schimbare de comportament/Răspuns/Schimbare Comunicarea este răspunsul (...) unui organism la un stimul (Stevens, 1950)
Intenție În esență, comunicarea are ca interes central acele situații comportamentale în care o sursă transmite un mesaj unui receptor cu intenția conștientă de a afecta comportamentul acestuia (Miller, 1966)
Putere ... comunicarea este mecanismul prin care este exercitată puterea (Schacter, 1951)
Elementele comunicarii
Emițător: construiește/inventează conținutul și forma mesajului; face o alegere conștientă cu privire la acestea
Receptor – interpretează mesajele
Mesaj – esențial Proces relațional (între două sau mai multe persoane+afectează natura relațiilor dintre acestea)
Tipuri de comunicareTipuri de comunicare. Criteriu: nivelul de analiză: micro, intermediar, macro
1. Nivel micro: comunicarea interpersonală2. Nivel intermediar: comunicarea interpersonală, comunicarea de grup,
comunicarea organizațională, comunicarea politică3. Nivel macro: comunicarea de masă (include comunicarea publicitară),
comunicarea publică, comunicarea politică
Nivel micro/intermediar/macro: comunicarea interculturală
Tipuri de comunicare:
Comunicarea interpersonală
Comunicarea nonverbală
Comunicarea de grup
Comunicarea organizațională
Comunicarea politică
Comunicarea publică
Comunicarea de masă
Comunicarea publicitară
Comunicarea interculturală
Conceptul de teorie – definiție
Definiție de lucru: Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene/ Formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității. Teoriile pot fi de 2 feluri:
1. Abordare obiectivă: adevărul este unic și accesibil prin observație senzorială directă; relații de tip cauză-efect (ex.: ce corelație există între cantitatea de bere vândută și expunerea oamenilor la această reclamă)
2. Abordare interpretativă: efortul lingvistic de a atribui înțeles sau valoare textelor comunicative; există înțelesuri și adevăruri multiple (ex.: arhetipul mitic naștere-moarte-renaștere)
Teorii obiective/interpretative
1. Raportare diferită la adevăr/epistemologie (=studiul originilor, naturii, metodelor și limitelor cunoașterii) și la natura umană
2. Valori și scopuri diferite
CURS III
Direcții în teoria comunicării: Direcții în teoria comunicării
Direcția retorică
Retorică – arta de a folosi toate mijloacele disponibile de persuasiune în vorbirea în public, concentrându-ne pe direcțiile de argumentare, pe organizarea ideilor și folosirea limbajului (Cicero, Quintilian, Platon, Aristotel etc.)
- Încrederea că discursul public, rostit în cadrul unui forum democratic, e o cale mai eficientă de rezolvare a problemelor politice decât decretele sau forța
- Antrenamentul oratoric = esențial pentru educarea unui lider
- Accentuarea frumuseții și a puterii limbajului de a emoționa oamenii și de a-i îndemna la acțiune
Direcția socio-psihologică
- comunicarea ca interacţiune socială şi proces de influenţă
- factorii psihologici ai indivizilor (trăsături de personalitate, atitudini, emoţii, procese cognitive) afectează comunicarea
- există adevăruri despre comunicare care pot fi descoperite prin observație sistematică
- se caută relații de tip cauză-efect, care vor prezice rezultatele comunicării umane
- este cea mai prolifică; experimente controlate
Direcția socio-culturală
(Edward Sapir & Benjamin Lee Worf) – modul în care percepem lumea depinde de limba pe care o vorbim; când vorbim, producem și reproducem cultura din care facem parte)
Continuatorii lor – realitatea este produsă, menținută și transformată prin procesul de comunicare. Persoanele care interacționează în conversație își construiesc împreună propriile universuri sociale
Direcția critică
Teoria critică - Școala de la Frankfurt –
Critică industria divertismentului (TV, film, muzică, ziare etc.) - reproduce ideologia dominantă a unei culturi
Direcția fenomenologică
(Fenomenologie – analiza deliberată a experienței cotidiene din punctul de vedere al persoanei care o trăiește; posibilitatea înțelegerii sinelui și a celuilalt (Husserl))
Percepția indivizilor asupra propriei existențe și interpretarea pe care o oferă propriei lor experiențe
Povestea unui individ este mult mai importantă decât orice ipoteză de cercetare sau axiomă de comunicare
SCOLI:
Școala proces: comunicarea=transmitere de mesaje; = procesul prin care o persoană influențează comportamentul sau starea mentală a alteia
Importante: eficiența și acuratețea (modul în care emițătorii și receptorii codifică și decodează mesajele; modul în care transmițătorii utilizează canalele și mijloacele de comunicare)
Dacă efectul e diferit sau mai scăzut decât cel intenționat → eșecul comunicării (se analizează fazele procesului unde a intervenit eșecul)
Se inspiră îndeosebi din științele sociale (psihologie și sociologie)
Tinde să se ocupe de actele de comunicare
Mesajul = ceea ce se transmite prin procesul de comunicare (intenția = rol hotărâtor)
Teoria matematică a comunicăriiO teorie care să abordeze problema transmiterii unei cantități maxime de informație printr-un canal dat și a măsurării capacității fiecărui canal de a purta informație.
– perspectivă matematică și tehnică asupra comunicării– Modelul Shannon și Weaver (Claude Elwood Shanon și Warren Weaver, The
Mathematical Theory of Communication, 1949)
Comunicarea = un proces linear, simplu, prin care se transmite o informație (mai precis, un semnal) de la un E la un R, prin intermediul unui canal
Sursa = persoana care ia decizia de a transmite mesajul (selectează unul din mai multe posibile)
Mesajul selecționat → transformat de către transmiţățor într-un semnal → transmis prin intermediul canalului la receptor (loc marginal în teoria matematică)
Emițător/Mijloace de comunicare → convertesc mesajul în semnale adecvate pentru canalul ce urmează a fi utilizat
Semnalul → forma fizică a unui mesaj (undele sonore, undele luminoase, impulsurile electrice, atingerile ca semnal tactil)
Canalul → mijlocul de transmitere a semnalului de la E la R
Codul – sistem de reguli după care semnele (semnalele) se organizează pentru a produce înțelesuri și, totodată, un sistem de semnificare comun membrilor unei culturi sau subculturi
Format din: semne (de ex.: semnale fizice care „stau” în locul a altceva decât ele însele) + reguli și convenții care stabilesc cum și în ce contexte pot fi utilizate semnele
Receptorul → face operația de a reconstitui mesajul din semnalele primite
Destinatarul → persoana (persoanele) pentru care mesajul este conceput și transmis
Nucleul central al teoriei matematice: acuratețea și eficiența transmiterii semnalelor
Contează să percepem suficient de clar semnalele transmise pentru ca mesajul să fie bine receptat (= să nu dea naștere unor interpretări multiple sau incerte)
Principala preocupare – eliminarea zgomotului tehnic sau mecanic
Zgomotul – orice lucru care face semnalul mai greu de decodificat cu precizie. Este de doua feluri: Zgomot mecanic/Zgomot semantic
Zgomot semantic: orice distorsionare a înțelesului care apare în procesul comunicării și nu este intenționată de sursă, dar afectează receptarea mesajului la destinație
Jargon
Limbaj prețios, ermetic, criptic Ezoterism Tonul emfatic sau afectat al vocii Intervențiile imtempestive într-o dezbatere/discuție
Zgomotul duce întotdeauna la confuzii cu privire la intenția E, limitând cantitatea de info ce poate fi transmisă într-un interval de timp
Dorința de a depăși pb. legate de zgomot →
concepte fdm: informație, redundanță, entropie
Informația ≠ conținutul mesajului ≠ semnificație Informația – ceea ce reduce, prin transmiterea de semnale, ignoranța și
incertitudinea privind starea unei situații date și mărește capacitatea de organizare, structurare și funcționare a unui sistem dat
= o măsură a predictibilității semnalului, adică numărul de posibilități deschise pentru E și R
→ număr de biți conținuți (un bit= cantitatea de informație necesară pentru reducerea incertitudinii la jumătate; unitate de măsură a info., ca l, kg etc.))
→ cu cât predictibilitatea e mai mare, cu atât scade cantitatea de informație
→ reduce incertitudinea (ex.: la librărie)
Ideea fundamentală a lui Shannon: un mesaj cu o slabă probabilitate (deci o mare imprevizibilitate) este mai informativ pentru că e mai neașteptat. El conține mai multă informație decât un mesaj previzibil
Redundanță=ceea ce este predictibil sau convențional într-un mesaj
Expresia unei mari predictibilități; cantitate redusă de informație
Redundanța – Convenția (= sursă majoră de redundanță, permițând o decodare ușoară)
Entropia=opusul redundanței
Rezultatul unei predictibilități reduse; cantitate mare de informație
Un mesaj cu predictibilitate mare este redundant și puțin informativ (culoarea roșie a semaforului conține 0 biți de informație)
Teoria cibernetică
Feedback-ul (elaborat de Norbert Wiener)
Teoria cibernetică (“cârmaci”) = comunicarea umană este asemenea unui dispozitiv de comunicare între mașini capabile să transmită și să interpreteze ordine (să reacționeze la semnalele primite)
Funcție principală: îl ajută pe comunicator să își ajusteze mesajul la nevoile și răspunsurile R
R – se simte implicat în comunicare (a fi conștienți că E ia în considerare răspunsul nostru ne face să acceptăm mai ușor mesajul; imposibilitatea exprimării unui răspuns ar putea duce la apariția unor frustrări care ar cauza un zgomot atât de mare, încât mesajul s-ar putea pierde)
Nu se distruge linearitatea modelului; prin feedback, procesul de transmitere a mesajului devine mai eficient
Alte modele din școala-proces
Modelul lui Lasswell (1948)
1. Cine2. Spune ce3. Prin ce canal de comunicare4. Cui5. Cu ce efect
CURS 4
Școala semiotică: comunicarea ca generare de înțeles prin mesajeDeosebire față de modele lineare: concentrare pe mesaj și pe statutul receptorului
Principiul de bază al gândirii semiotice: „Omul trăiește nu printre lucruri, ci înt-o pădure de simboluri”, unde reprezentările compun sub privirea sa o ordine familiară.
Semnul – fizic, perceptibil prin simțuri; se referă la altceva decât la sine însuși; depinde de recunoașterea, de către utilizatori, a faptului că e semn (lobul urechii – licitație; cuvântul pe hârtie sau sonor; întoarcerea păsărilor călătoare: sosirea primăverii etc.)
Semioză (semiosis) = generarea și comunicarea înțelesurilor.
Semiotica – definirea comunicării ca proces de generare, construire, transmitere și receptare a semnificațiilor
Semiotica = studiul semnelor și al modului în care funcționează acestea. Trei domenii de studiu:
1.Semnul în sine (Semnele=constructe umane, pot fi înțelese doar în termenii utilizărilor pe care le dau oamenii)
2.Codurile sau sistemele în care sunt organizate semnele (modul în care o serie de coduri s-au dezvoltat pentru a răspunde nevoilor unei societăți sau culturi)
3.Cultura în cadrul căreia operează sistemele și codurile
Două modele fundamentale: Ferdinand de Saussure (1857-1913; model diadic), Charles Sanders Peirce (1839-1914; model triadic) (fondatorii semioticii)
Modelul lui SaussureF. de Saussure: întemeietorul lingvisticii moderne
Limba este „cel mai important dintre sistemele de semnificare”
Interes pentru limbaj; modul în care semnele se leagă de alte semne
Se concentrează pe semn = obiect fizic (semnificant) cu înțeles (semnificat)
Semnificant = imaginea semnului așa cum o percepem (cuvântul pe hârtie; desenul)
Semnificat = conceptul mental la care se referă semnificantul, mai mult sau mai puțin comun membrilor aceleiași culturi. Semnificații sunt construiți de oameni și determinați de cultura/subcultura căreia îi aparțin (nu sunt universali)
Relația dintre concept și realitatea fizică = semnificație (felul în care dăm înțeles lumii, în care o înțelegem)
Semnificanții și semnificații = produsele unei culturi particulare
„În semiotică, procesul de construire a sensului se numește semnificație. Acesta este procesul în cadrul căruia este interpretat lucrul sau semnificantul (...) pe care îl vedem, îl auzim sau la care participăm. Această interpretare nu este naturală, ci învățată, implicând atașarea unui concept – sau semnificat – pentru lucrul respectiv. (...) Semnificantul (lucrul) + semnificatul (concept) reprezintă semnul” (J. Lewis, in Drăgan, p. 215)
Semnificantul (lucrul) + semnificatul (conceptul) reprezinta= semnul.
Semnul poate avea doua tipuri de relatii cu alt semn: paradigmă și sintagmă
Paradigmă: un set de semne din care e ales cel pe care îl vom folosi (set pentru semne rutiere: triunghi, pătrat, cerc; vocabularul; categoriile gramaticale, culorile etc.)
Sintagmă: mesajul compus din semnele alese (propoziția)
Toate mesajele implică selecția (dintr-o paradigmă) și combinația (într-o sintagmă)
Denotaţie şi conotaţie (Saussure-Barthes)
Denotaţie – înţelesul evident al semnului, nivelul aflat la nivelul simţului comun (sens propriu)
Conotaţie – înţelesul se deplasează la nivelul subiectivului (sens figurat)
Codurile
Sisteme în care sunt organizate semnele, guvernate de toți membri respectivei comunități/societăți
Studiul codurilor accentuează dimensiunea socială a comunicării
Coduri reprezentaționale – produc texte (mesaje cu existență autonomă); compuse din semne iconice și simbolice
Coduri prezentaționale – indiciale (nu se pot referi la ceva diferite de ele însele sau de cel care le codifică). Indică aspecte referitoare la codificator și la situația socială a acestuia
CURS V
1) Teoria interacţionismului simbolic
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: interpersonala
Tip de teorie: interpretativă
Direcţie teoretică: socio-culturală
Precursori: Charles Horton Cooley, John Dewey, George Herbert Mead, Robert Erza Park
Reprezentanţi: Herbert George Blumer, Erving Goffman
Interacționismul
Fenomenele sociale pot fi studiate de sociologi din două perspective:
– la nivel macrosociologic (interdependența dintre actorii care acționeaza unii asupra altora fără să se cunoasca)
– la nivel microsociologic (actorii sociali se află în interacțiune directă (față-în-față)
Interacționismul - curent sociologic interesat de relațiile reciproce dintre indivizi (interacțiuni) și de semnele acestor schimburi (simboluri)
Interacționiștii: sociologia studiază relațiile reciproce dintre indivizi
Resping concepția culturalistă (primatul culturii) și funcționalistă (primatul sistemului) asupra individului
Pun accentul pe rolul acțiunilor individuale în crearea/explicarea socialului
Interacționiștii și-au centrat analizele pe: interacțiuni (acțiunile reciproce dintre indivizi) + studiul motivațiilor actorilor; sunt constructiviști sociali
Interacțiunea – relația socială de bază
Viața socială – o sumă de analize ale comportamentului celorlalți, ale acțiunilor și influențelor reciproce
Normele si rolurile sociale nu sunt date științifice impuse indivizilor, ci construcții care apar, dispar sau se pot transforma prin interacțiuni
În cursul relațiilor, actorii creează, confirmă și transformă regulile sociale
Indivizii - fructul multiplelor acțiuni reciproce care constituie țesutul vieții sociale
G.H. Mead:
1) personalitatea unui individ nu este dată o dată pentru totdeauna, ci este confruntată sau modificată de relațiile pe care individul le are cu ceilalți
2) gândurile noastre, concepția noastră despre sine și comunitatea în care trăim sunt create prin comunicare – prin interacțiune simbolică (prin cuvinte și gesturi)
3) limbajul – rol esențial
Originile sociologiei interacționiste: Charles H. Cooley (1864-1929, Human Nature and Social Order – 1902; Social Organization - 1909) – poziție opusă determinismului biologic și celui social
Teoria interacționismului simbolic
Termen introdus în 1937 de Herbert Blumer (articol Man and society)
1. Oamenii se raportează la lumea socială pe baza semnificațiilor/înțelesurilor pe care le atribuie lucrurilor sau indivizilor (înțeles)
2. Semnificațiile se constituie și se dezvoltă în procesul interacțiunii sociale (limbaj)
(simbolurile, inclusiv numele, sunt semne arbitrare)
(vorbind cu ceilalți, acordăm înțelesuri cuvintelor și dezvoltăm un univers prin discurs)
(un simbol este un stimul, verbal sau non verbal, care are înțeles și valoare pentru oameni)
3. Interpretările date simbolurilor variază în funcție de situațiile concrete în care oamenii sunt implicați și de procesele individuale de gândire (gândire)
(gândirea = o conversație interioară, cu sine)
(gândirea = procesul prin care luăm rolul celuilat)
(oamenii sunt singurii care pot lua celorlalți)
Conceptele centrale ale sistemului sociologic al lui Cooley: organizare socială, sinele-oglindă, grup primar
2) Teoria sinelui-oglindă (looking-glass-self)
Eul unui individ se dezvoltă doar prin contacte si schimburi cu alți indivizi (prin viață comună și interacțiune)
Concepțiile despre sine ale indivizilor rezultă din asimilarea judecăților celorlalți
Sinele nu este la început individual și apoi devine social, ci se naște în timpul comunicării. Individul nu poate fi izolat de celelalte euri, dat fiind că nu există nici un sens al lui EU fără NOI, fără o reflectare a lui "tu", "el" sau "ei"
Caracterul reflectat al sinelui - o oglindă. Trei elemente ale conceptului de sine:
1) imaginarea modului în care eu apar în ochii celuilalt2) imaginarea judecății (evaluării) celuilalt cu privire la cum îi apar3) reacția la această imagine, sentimentul de sine care rezultă (de mândrie sau
de umilire)
(bebelușii încep să-și dezvolte conceptul de sine pe măsură ce interpretează maniera în care ceilalți reacționează în legatură cu ei. De exemplu, ei vor repeta acțiunea care a fost valorizată, dar vor începe să ducă lipsa siguranței sau devin anxioși dacă nu au parte de feedback sau primesc un feedback negativ)
Înainte de a deveni conștient de sine, individul devine conștient de ceilalți
Cooley: grupurile primare → rol decisiv în procesul ce dă naștere sinelui și identității
Grupurile primare (indivizi apropiați, legați trainic între ei prin valori comune și printr-o diviziune foarte netă a rolurilor; familia, grupul de joacă al copiilor, vecinătatea, comunitatea vârstnicilor)
Grupurile secundare (relații mai formale și mai îndepărtate – o întreprindere/un partid/un sindicat/şcoala)
Ca urmare a interacțiunilor față în față (numite și relații primare) – identificare emoțională cu o unitate mai largă (cu toți cei care au sentimentul de "noi" (noi românii, noi americanii))
Emergența cadrului teoretic al interacționismului simbolic - G.H. Mead
Sinele – o structură socială care se naște în cadrul experienței sociale
Socializarea individului prin interacțiunea cu celălalt – formarea sinelui prin schimbul cu comunitatea
Sinele este supus dezvoltării; el nu există de la naștere, ci se creează în procesul experienței sociale; în procesul interactiv și comunicațional
Fără comunicare și limbaj, care fac posibilă comunicarea cu sine (conversația interioară și vorbirea semnificativă), apariția sinelui este imposibilă
Structura sinelui – două componente
joacă: non-determinare (spontaneitate) (EU) joc organizat: determinare (asumarea unor reguli ale jocului) (MINE)
Sinele:
eu (I) = sinele personal (dimensiunea originală a comportamentului, reacția personală a individului la atitudinile grupului; i se datorează schimbarea socială, generată de reacții de opoziție la o situație dată; spontan, impredictibil)
mine (Me) = sinele social (aspectul social al comportamentului, dobândit prin interiorizarea atitudinilor grupului; imaginea sinelui în oglinda reacțiilor celorlalți) (ex. compozitorii de geniu: mine hrănit de reacțiile celorlalți → stimă de sine înaltă)
Sinele se dezvoltă grație capacității specific umane de a deține și a înțelege o mare diversitate de atitudini și de roluri
Dezvoltarea sinelui – un proces de trecere de la asumarea unor roluri (atitudini) izolate după modelul oferit de Altul semnificativ, la asumarea unor roluri (atitudini) organizate, prin interiorizarea unui Altul generalizat
Altul semnificativ – Jocul liber – copilul dobândește conștiința persoanei sale și a raporturilor cu anturajul jucând roluri diverse (de-a mama, de-a tata, de-a polițistul; intră în diverse roluri) (EU/I)
Altul generalizat – Joc cu reguli speciale – asumă un rol ce impune cunoașterea și acceptarea rolurilor tuturor celorlalți (Colectivitatea organizată: familia, echipa de fotbal, clasa de colegi) (MINE/ME)
Constituirea "sinelui complet“: preluarea atitudinii celorlalți față de subiect ori față de ei înșiși + interiorizarea atitudinii cu privire la diferite aspecte ale activității sociale comune
3) Teoria reducerii incertitudinii (URT)
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: interpersonală Tip de teorie: obiectivă Direcţie teoretică: socio-psihologică Reprezentanţi: Charles R. Berger; Richard J. Calabrese (1975)
În interacţiunile iniţiale, oamenii simt nevoia să reducă incertitudinea cu privire la ceilalți, prin obținerea de informații; informația obținută poate fi folosită pentru a prezice comportamentul celorlalți
Importanță deosebită pentru dezvoltarea relațiilor (e tipică pentru cazurile în care vrem să dezvoltăm relații)
Reducerea incertitudinii = motivație centrală a comunicării interpersonale
Nevoia de a reduce incertitudinea atunci când întâlnim oameni noi e întărită de:
Anticiparea unor interacțiuni viitoare (știm că o să îi întâlnim din nou)
Posedă ceva ce ne dorim
Comportamentul deviant (se poartă ciudat)
În interacţiunile iniţiale, principala preocupare a indivizilor este să reducă incertitudinea cu privire la comportamentele proprii şi la cele ale interlocutorului şi să crească predictibilitatea acestora
Incertitudinea
Shannon și Weaver (1949):
Informația este numărul de mesaje de care avem nevoie să reducem complet incertitudinea
Indivizii tind să reducă incertitudinea, prin creșterea cantității de informație oferită; acest lucru se întâmplă prin comunicare
Fritz Heider (1896-1988)
1. The Psychology of Interpersonal Relations (1958)
2. Cum percep și evaluează indivizii acțiunile și comportamentele celorlalți
3. Indivizii caută în mod activ să prezică și să explice acțiunile celorlalți
4. Psihologia naivă: indivizii se comportă ca niște observatori și analiști ai comportamentului uman în viața de zi cu zi
Charles Berger și Richard Calabrese (1975): extind conceptul de incertitudine la comunicarea interpersonală; o definesc drept numărul de moduri alternative în care se poate comporta fiecare dintre participanții la comunicare
Cu cât e mai mare nivelul de incertiudine dintr-o situație, cu atât vor scădea șansele indivizilor de a prezice comportamentul celorlalți
În timpul interacțiunii, indivizii nu trebuie doar să prezică comportamente prezente și trecute, ci și să explice de ce interlocutorii se comportă așa cum o fac sau cred ceea ce cred
Axiome despre incertitudinea inițială
1) Comunicarea verbală
Pe măsură ce crește volumul schimburilor verbale dintre două persoane angajate pentru prima oară în conversație, scade nivelul reciproc de incertudine. Cu cât incertudinea e redusă, cu atât crește volumul de comunicare verbală
2) Simpatie/căldură non verbală: cu cât se dezvoltă exprimarea non verbală, cu atât scade incertudinea (și invers)
3) Nevoia de informație: cu cât este mai mare nivelul de incertitudine, cu atât căutăm mai multă informație despre celălalt (și invers)
4) Auto-dezvăluire: cu cât este mai mare nivelul de incertitudine, cu atât scade nivelul de intimitate al conținutului comunicării (și invers)
Axiome despre incertitudinea inițială
5) Reciprocitate: nivelul ridicat de incertitudine produce un nivel ridicat de reciprocitate (și invers)
6) Similitudine: asemănările dintre persoane reduc incertitudinea, pe când deosebirile duc la creșterea ei
7) Simpatie reciprocă: o creștere a nivelului de incertitudine duce la descreșterea simpatiei; scăderea incertitudinii duce la creșterea simpatiei
8) (Griffin) Rețele comune de comunicare: reduc incertitudinea, în vreme ce lipsa lor duce la creșterea acesteia (bărbații și femeile care comunică mai des cu familia și prietenii partenerului lor au mai puțină incertitudine despre acesta)
Reducerea incertitudinii (I)
Berger: cele mai multe interacțiuni sociale sunt animate de un scop: avem anumite motive pentru care spunem ceea ce spunem. Construim întruna planuri cognitive care să ne ghideze comunicarea. Incertitudinea este centrală în toate interacțiunile sociale. Probabilitatea comunicării perfecte este zero.
Reducerea incertitudinii (II)
Strategii prin care căutăm informații despre ceilalți:
Pasive (observăm persoana, în contexte în care își supraveghează mai mult sau mai puțin comportamentul)
Active (îi întrebăm pe ceilalți cu privire la persoana care ne interesează sau încercăm să creăm o situație în care o putem observa)
Interactive: comunicăm direct cu persoana
Incertitudinea există și în cadrul relațiilor deja stabilite (privește alte aspecte, nu date imediate)
CURS VI
4) Perspectiva interacţională
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: interpersonală Tip de teorie: interpretativă Direcţie teoretică: matematică şi socio-culturală Reprezentanţi: Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don Jackson Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, and Don D. Jackson, Pragmatics of
Human Communication, 1967
Paul Watzlawick ( 25 iulie 1921 – 31 martie 2007)
Și-a formulat teoria plecând de la studierea famililor disfuncționale și încercând să găseasca modalităţi sănătoase de comunicare – dimensiunea pragmatică a comunicării (efectele comportamentale ale comunicării)
Studiul comunicării – domenii: sintaxa, semantica şi pragmatica
Sintaxa: problemele transmiterii informaţiei, succesiunea semnalelor (auditive, grafice etc.), succesiune impusă de emiţător, de canalele de transmisie, de codajele necesare, de zgomot, de redundanţe etc.
Semantica: sensul mesajelor, semnificaţiile acordate semnalelor prin diverse convenţii, raporturile dintre semne şi ceea ce reprezintă acestea
Pragmatica: relaţiile dintre semne şi cei care le folosesc. Se referă la contextul comunicării, la condiţiile şi posibilităţile comunicării interpersonale; vizează interacţiunea dintre emiţător şi receptor; centrare pe efectele comportamentale ale comunicării
Paul Watzlawick – colaborează cu antropologul Gregory Bateson
Gregory Bateson → modelul orchestral al comunicării
Fiecare interlocutor „cântă” la mai multe instrumente simultan (verbal, nonverbal)
Fiecare interlocutor interpretează o „arie”, influenţându-i pe ceilalţi şi fiind influenţaţi de aceştia
Este imposibil de disociat cine și ce produce – o orchestră fără dirijor şi fără partitură – sincronie interacţională
Școala de la Palo Alto – interacțiunea interpersonală = parte a unui sistem (comunicarea ≠ transmitere lineară a unui mesaj)
Grupul de la Palo Alto → accent nu pe motivațiile acțiunilor indivizilor, ci pe felul în care comportamentul lor îi afectează pe ceilalți membri ai grupului
Sistemele de relaţii interpersonale (familia, cuplurile, relaţiile psihoterapeutice, relaţiile internaţionale etc.) → sisteme de relații interdependente, bazate pe autoreglare (comportamentul fiecărui membru afectează comportamentul celorlalţi membri şi este afectat de aceştia („bucle de feedback”))
Pragmatica drept fenomen interacţional: efectele pe care E şi R le au unul asupra altuia (E are efect asupra R, care influenţează următoarea mutare a lui E etc., totul fiind influenţat de contextul în care are loc interacţiunea şi influenţându-l la rândul său)
Fiecare familie își are propriul joc, cu propriile reguli; fiecare sistem familial își creează propria realitate (direcție socio-culturală)
Jocurile: secvențe de comportament guvernate de reguli
Propune un set de legi sau principii numite „axiomele comunicării”
Axiomele - relevante pentru viziunea comunicării ca interacţiune colectivă, condusă de reguli învăţate inconştient
Axioma I: Este imposibil să nu comunicăm (One cannot not communicate)
Comunicarea este inevitabilă, iar noncomunicarea imposibilă
Pot avea valoare comunicațională atât vorbele, cât și tăcerea, atât răspunsul, cât și absența lui; atât verbalul, cât și non verbalul
Axioma a II-a: Comunicarea se dezvoltă pe două planuri: conţinutul şi relaţia
Planul conţinutului: ceea ce este spus (verbal)
Planul relației: cum este spus (indicaţii pentru interpretarea conținutului) (nonverbal)
Nici o comunicare interumană nu se rezumă doar la transmiterea de informaţii (conținut), ci induce şi un comportament (relație)
Singură, informaţia nu este suficientă pentru a genera comportamentul. Cuvintele scrise poartă informaţii, dar induc şi atitudini, credinţe, emoţii
Cu cât relaţia este mai bolnavă, cu atât scade preocuparea pentru conţinut şi creşte atenţia acordată relaţiei (contează mai mult CUM comunicăm, decât CE comunicăm; conflictele sunt generate în planul relaţiei şi nu al conţinutului informaţional)
Distincţie între:
a) limbajul verbal (exprimat în cuvinte, rostite sau scrise) (conţinut)
b) limbajul nonverbal (două categorii de limbaje: paraverbal – exprimat de voce: volum, ton, ritm, râs, tuse etc. – și limbajul trupului – postură, distanţă, mimică, gestică, privire etc.) (relaţie)
De regulă, natura relaţiei se răsfrânge asupra cuvintelor şi le schimbă înţelesul.Tensiunea relaţiei împiedică desfăşurarea activităţilor analitice ale creierului (fenomenul de „ceaţă psihologică” – Festinger)
Axioma a III-a: Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns.
Natura relației depinde de felul în care cele două părți implicate interpretează secvența de comunicare
Axioma a IV-a: Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică
Conţinutul se transmite digital (verbal) Relaţia se transmite analogic (nonverbal) Digital – arbitrar (cuvinte) Analogic – motivat
Axioma a V-a: Comunicarea poate fi simetrică sau complementară
Perspectiva interacțională privește relațiile cu deosebire din perspectiva: controlului, statutului și puterii (și nu a afecțiunii, sentimentului de apartenență, încrederii, intimității)
Interlocutorii se pot afla în două situaţii distincte:
a) ambii consideră că au aceeaşi autoritate, aceeaşi expertiză sau pasiune, astfel încât nici unul nu va încerca să-l domine pe celălalt. Vor adopta un comportament „în oglindă”, întemeiat pe egalitate. Relaţia va fi simetrică, iar tranzacţiile simetrice
b) unul dintre interlocutori consideră că are o autoritate mai mare, iar celălalt o acceptă. Raporturile dintre ei vor fi întemeiate pe diferenţă (şef-subaltern, doctor-pacient, profesor-student, părinte-copil). Relaţia va fi complementară
Situațiile de comunicare normală/sănătoasă implică ambele raporturi
5)Coordinated management of meaning
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: interpersonală Tip de teorie: interpretativă Direcţie teoretică: socio-culturală, fenomenologică Reprezentanţi: W. Barnett Pearce, Vernon Cronen
Lumi sociale (constructivism social) – diversitate. Modurile indivizilor de a fi diferă în mod substanţial în funcţie de lumea socială în care traiesc.
Coordinated management of meaning– perspectiva comunicaţională
Perspectivă comunicaţională: toate evenimentele, acţiunile şi obiectele din lumile noastre sociale sunt construite prin procesul efectiv, observabil, de comunicare. Lumile sociale sunt create de persoane-în-conversaţie
Coordinated management of meaning – esenţa teoriei
Esenţa teoriei: într-o conversaţie, interlocutorii îşi construiesc propria realitate socială
Realitate socială: distinctă de realitatea biologică sau de realitatea cognitivă individuală; constă în principiile sociale acceptate de toată lumea, ce stau la baza unei comunităţi
Întrebarea pe care şi-o pune CMM: nu Ce vrei să spui? Sau Ce faci?, ci Ce facem noi împreună? (What are we making together?)
CMM se întreabă: Ce evenimente şi obiecte din lumile noastre sociale creăm atunci când comunicăm într-un anumit fel? Cum putem crea evenimente şi obiecte mai bune? – (practical theory)
Coordinated management of meaning– concepte
Coordonare: tot ce spunem/facem este legat de ceea ce fac alţii sau de modul în care aceştia interpretează ceea ce spunem/facem
O perspectivă de tip CMM trebuie să fie sistemică, să se concrentreze pe tipare şi relaţii, nu pe lucruri sau indivizi izolaţi
E imposibil să articulăm complet înţelesul fiecărei acţiuni/act de vorbire, pentru că se extinde atât lateral, într-un număr aproape infinit de relaţii şi contexte, cât şi temporal, într-un viitor posibil
Coerenţa: spunem naraţiuni (stories) pentru a da sens vieţii noastre. Coerenţa apare atunci când indivizii pot interpreta naraţiunile (stories) celorlalţi în acelaşi fel
Una dintre provocările CMM: What are we making together – să creeze instrumente pentru a descrie, a înţelege şi a ghida persoanele-în-conversaţie pentru ca acestea să construiască lumi sociale mai bune
CURS VII
Comunicarea de grup
Funcții ale comunicării în cadrul grupului:
comunicarea centrată pe sarcini (ajută grupul să avanseze spre împlinirea scopului său)
comunicarea centrată pe relații (menține coeziunea grupului)
Organizația – un grup de dimensiuni relativ mari, cu norme, scopuri și obiective oficiale, cu o structură de statusuri și roluri și un set de reguli menite a-i promova obiectivele
Comunicarea organizațională = proces, de regulă intenționat, de schimb de mesaje între persoane, grupuri și niveluri organizatorice din cadrul organizației, cu scopul de a realiza atât obiectivele personale, cât și pe cele colective. Funcțiile comunicării în organizații: schimbul de informații, luarea de decizii, influențarea, coordonarea, motivarea etc.
Comunicarea organizațională: internă și externă Comunicarea internă : formală și informală
6) Rolul constitutiv al comunicării în organizații
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: nivel intermediar (comunicare de grup, comunicare organizaţională)
Tip de teorie: interpretativă Direcţie teoretică: socio-culturală Reprezentanţi: Robert McPhee (2000)
Robert McPhee: organizaţiile nu sunt doar nişte obiecte ori sisteme care există la modul concret, fizic; o organizație există datorită comunicării, care ține cele de mai sus împreună
Patru fluxuri specifice de comunicare (câmpuri dinamice de mesaje care formează organizația): 1) negociderea statutului de membru, auto-structurare, coordonarea activităţii, poziţionarea instituţională
Negocierea statutului de membru (toate organizațiile stabilesc cine le devine membru și cine nu, prin: interviu de angajare; socializare)
Auto-structurare (se stabilește cine ce poziție deține în organizație) comunicarea modelează relațiile dintre membrii organizației
Coordonarea activității (fiecare organizație are scopuri proprii; prin comunicare, membrii determină organizația să le îndeplinească)
Poziționare instituțională (comunicarea dintre organizație și entități externe)
principii
Principiul 1: Într-o organizație, e nevoie de toate cele patru fluxuri
Principiul 2: Cele patru fluxuri sunt adesea separate în timp și spațiu
Principiul 3: Același mesaj/situație de comunicare poate trimite la fluxuri diferite de comunicare (de ex.: angajarea unor profesori noi → negocierea statutului de membru; în discuțiile legate de negociere, intervin și probleme ce țin de cursurile deja predate (coordonarea activității) și de cum sunt acestea cursuri față de cele predate la alte instituții (poziționare instituțională)
Principiul 4: Fluxurile se pot adresa unor audiențe diferite (auto-structurarea îi interesează puțin pe cei din afara organizației; negocierea statutului de membru îi privește pe noii angajați sau pe cei care doresc să plece; coordonarea activității privește grupuri
specifice din cadrul organiției, iar poziționarea instituțională se concentrează pe comunicarea externă)
7) Teoria critică a comunicării în organizații
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: nivel intermediar (comunicare de grup, comunicare organizaţională)
Tip de teorie: interpretativă Direcţie teoretică: critică şi fenomenologică Reprezentanţi: Stanley Deetz (începând cu 1992)
Multinaționale precum GM, AT&T, Apple, Time Warner, Disney și Microsoft sunt forța dominantă în societate (influențează viața indivizilor într-o măsură mai mare decât o fac biserica, statul ori familia)
90% din produsele mass media (ziare, cablu, telefonie, satelit) sunt deținute de o mână de corporații
Deetz: trebuie regândite în profunzime însăși ideea de „afacere”, modalitatea de acordare a privilegiilor și posibilele răspunsuri democratice la aceste probleme
Deetz se apleacă asupra acelor practici de comunicare din cadrul organizațiilor care subminează procesul de luare a deciziilor și afectează calitatea, caracterul novator și corectitudinea deciziilor luate în afaceri
În locul modelului informațional, Deetz propune un model comunicațional
Modelul informațional Modelul comunicațional
Control managerial Strategie (Managerialism)
Consimțământ
Co-determinare Implicare Participare
Modelul comunicațional: limbajul=principalul mijloc prin care este creată și susținută realitatea socială
„Limbajul nu reprezintă lucruri care există deja. În realitate, limbajul participă la producerea lucrurilor pe care noi le considerăm ca fiind evidente și firești în cadrul societății” (Deetz)
Formele organizaționale sunt în continuu produse și reproduse prin limbaj; corporațiile produc nu doar bunuri și servicii, ci și înțelesuri
Deetz: comunicarea=continua construcție socială a înțelesului
Limbajul și comunicarea=direct legate de putere (în cadrul companiilor, controlul managerial are prioritate în fața intereselor conflictuale și a binelui pe termen lung al companiei și al comunității)
Consimțământ: o varietate de situații și procese prin care membrii organizației contribue activ, dar inconștient, la realizarea intereselor manageriale, în încercarea eșuată de a-și urmări propriile interese
Managerialismul promovează consimțământul inconștient al angajaților printr-un proces de comunicare distorsionată în mod sistematic
(o formă de discurs care restricționează ceea ce poate fi spus sau luat în considerare; se suprimă potențialele conflicte; membrii unui grup sunt descurajați să abordeze anumite aspecte; anumite subiecte, precum egalitatea de gen sau salariul egal, sunt permise, dar sunt considerate ca nefiind importante sau se abate repede discuția la alte subiecte)
Forța unei practici organizaționale este mai mare atunci când nu este conștientizată de membrii organizației respective („pentru că așa se face la noi/stau lucrurile la noi”)
Implicare: liberă exprimare a ideilor, care poate cântări sau nu în luarea deciziilor finale
Dar libertatea de exprimare nu înseamnă neapărat și participarea la procesul de luare a deciziilor
Prin participarea la discuțiile cu privire la politica organizației, angajații au posibilitatea să dea glas nemulțumirilor ori dorințelor, ori să recomande moduri alternative de lucru; asta nu înseamnă însă că sugestiile lor chiar sunt luate în considerare
Participarea: democrația deținătorilor de interese în acțiune (procesul prin care toți deținătorii de interese dintr-o organizație negociază puterea și ajung împreună, prin dialog deschis, la decizii colective)
Forumurile de discuții/întâlnirile cu șefii dau șansa la implicare, dar a avea un cuvânt de spus înseamnă să exprimi interese formate în mod liber și deschis, care să se regăsească în deciziile finale (participare reală)
Deetz: participarea reală e posibilă doar când toți deținătorii de interese înțeleg că prin comunicare se creează realitatea, și nu se descrie
Strategie, consimțământ, implicare și participare=practici corporative de luare a deciziilor/de comunicare
Strategie: managerialism=o logică sistematică, un set de practici de rutină și o ideologie care pune controlul mai presus de orice.
CURSUL VIII
8) Comunicarea de masă
Începuturi: sec. XV (apariţia tiparului) Dezvoltare reală: sec. XIX Explozie: sec. XX, odată cu generalizarea audio-vizualului
Mass-media: media=mijloace de comunicare; mass-media=mijloace de comunicare pentru un public de masă, inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială vasta lor rază de acţiune
Radiodifuziunea; televiziunea; cinematograful; presa; cartea; discursurile; casetele sau videocasetele, afișele publicitare etc.
Caracteristici ale comunicării de masă:
ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în domeniul ştiinţei şi tehnologiei emițătorul – colectiv (grupuri formate din indivizi); mesajele reprezintă părerea întregului grup; destinatarii=grupuri largi, colectivități caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării (emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal, iar informaţiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne) adresată unui public numeros amplitudinea socială a mesajului reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător este lentă, chiar de indiferenţă simultaneitatea receptării pe o arie largă standardizarea consumului de produse culturale Industrializarea producţiei de mesaje: standardizarea şi tipizarea Producerea după principiul lucrului la banda rulantă Evitarea unicităţii şi aplicarea legilor economiei de piaţă în definirea valorii (producţia este dictată de consum şi nu de criterii de judecată de ordin estetic, filosofic, moral etc.) Lărgirea fără precedent a formelor şi posibilităţilor de acces la informaţii şi divertisment
Publicul
În comunicarea de masă, receptorul cuprinde o multitudine de indivizi risipiţi pe o largă arie geografică şi eterogeni din punct de vedere socio-profesional
→ mesajele devin din ce în ce mai puţin personale, mai puţin contextuale, mai puţin specializate, deoarece ele trebuie să fie accesibile şi atractive pentru o audienţă care se distinge prin eterogenitate, adică printr-o formidabilă varietate de tipuri umane şi de condiţionări socio-culturale
→ „masificat“ ≠ în primul rând cantitatea receptorilor, ci îndeosebi diversitatea lor,
Conținut
Informații Idei și opinii Divertisment
„Un produs mass-media este o marfă sau un serviciu, vândut unor consumatori potenţiali, în concurenţă cu alte produse mass-media“ (Denis McQuail)
Funcțiile mass-media:
1. Funcţia informativă (alimentarea publicului cu ştiri sau informaţii despre evenimentele sociale, afacerile publice şi viaţa politică)2. Funcţia interpretativă (interpretările şi judecăţile de valoare la care sunt supuse evenimentele sau faptele cotidiene în difuzarea lor)3. Funcţia expresivă (media= forum în care indivizii sau diversele grupuri sociale îşi pot face cunoscute opiniile şi câştigă o identitate culturală, politică, socială)4. Funcţia critică („câine de pază“, în numele opiniei publice, faţă de sistemul de guvernare al statului; investigarea sau punerea în lumină a situaţiilor sau aspectelor anormale din viaţa socială; confruntarea unor curente diferite de opinie)5. Funcţia instructiv-culturalizatoare (difuzarea de informaţii, cunoştiinţe cultural-ştiinţifice)6. Funcţia de liant social (poate genera un mecanism de solidaritate socială)7. Funcţia de divertisment (modalităţi de petrecere a timpului liber)
Efecte ale media
Efectele comunicării de masă reprezintă toate modificările la nivel individual şi social produse de media prin mesajele transmise
Tipuri de efecte diferențiate în funcție de două perspective:
1. a tipului de schimbare produs de consumul media (schimbare de opinie sau de atitudine)
2. a existenţei sau nu şi a altor factori, pe lângă consumul media, ce favorizează sau nu schimbarea
Două direcții teoretice:
1. efecte puternice (media au efecte, în general negative, deosebit de puternice; intervin activ asupra structurilor şi mecanismelor vieţii sociale; sunt active în raport cu individul sau societatea, iar structurile sociale sunt relativ pasive la influenţele lor)
2. efecte slabe (influenţa media în societate este relativ mică; sunt subordonate şi nu supraordonate societăţii; nu determină opţiunile şi comportamentele indivizilor, ci se orientează după acestea)
9) Teoria Utilizări şi gratificaţii
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: nivel macro (comunicare de masă)
Tip de teorie: obiectivă Direcţie teoretică: socio-psihologică Reprezentanţi: Elihu Katz (anii ’50 ai sec. XX) + Jay Blumler, Michael
Gurevitch, Alan Robin
Conştientizarea şi studierea diferenţelor individuale şi sociale la nivelul indivizilor
Teoria Utilizări şi gratificaţii: diversitatea nevoilor, orientărilor şi activităţilor membrilor publicului
În 1974, Elihu Katz și J. Blumler sintetizează:
publicul este activ; atunci când face apel la sistemul comunicării de masă, el urmăreşte obiective particulare (consumatorii decid ce media vor să urmărească și ce efecte vor să aibă acestea; consumatorii aleg media diferite pentru a răspunde unor scopuri diferite, la momente diferite).
în dialogul cu presa, reprezentanţii publicului caută sa-şi rezolve anumite nevoi şi să obţină anumite satisfacţii
aceleași mesaje media afectează în mod diferit publicul
Oamenii utilizează în mod deliberat media pentru scopuri particulareMotivele pentru care indivizii consumă un anumit tip de media pot evolua în timpIndivizii au nevoi pe care încearcă să şi le satisfacă prin media (to gratify needs)Utilizările şi gratificaţiile sunt indisolubil legatePublicul alege mediile, informaţiile şi mesajele, participând activ şi chiar determinând conţinuturile, modalităţile şi uzajele
Pentru a avea un efect persuasiv, trebuie adoptată o strategie diferită, astfel încât mesajele să fie create în funcţie de diversele categorii de interese şi nevoi
Variabile de ordin social (barbaţi si femei, tineri si bătrâni, locuitori în mediul rural şi locuitori în mediul urban, originea etnică, afilierea religioasă, orientare politică, venit financiar, educaţie etc.)
Membrii publicului din cadrul unor categorii sociale distincte – tind să selecteze mesaje diferite din mass-media, să interpreteze acelaşi mesaj în moduri diferite, să reţină mesajele selectiv şi să acţioneze diferit
Mass-media îsi construiesc mesajele în funcţie de preferinţele publicului care, la rândul lui, îşi găseşte “gratificări” prin consumul acestor conţinuturiRelaţia parasocială (parasocial relationship) – sentimentul de prietenie sau de ataşament care se dezvoltă între telespectatori şi personalităţile media
Efecte complexe ale media. Anii 1970: revenirea la ideea influenţei puternice a mass-media, în principal datorită televiziunii (audienţe impresionante în această perioadă)
Mecanisme ale producerii efectelor cognitive si afective ale media, atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt
Efecte pe termen lung: influenţe de ordin mult mai general, cum ar fi cele asupra sistemelor de valori
Efectele mass-media sunt într-adevăr puternice, dar numai în ceea ce priveşte acumularea de informaţie, iar nu în ceea ce priveşte orientarea opiniei sau schimbarea comportamentului
Media nu ne forţează să gândim într-un anumit fel, dar ne pot influenţa să ne gandim la ceva anume (teoria agenda setting)
10) Teoria cultivării
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: nivel macro (comunicare de masă)
Tip de teorie: obiectivă Direcţie teoretică: socio-psihologică, socio-culturală Reprezentanţi: George Gerbner (începând cu 1967)
Televiziunea=forța dominantă în construirea societății moderne
Media nu au influenţe imediate, ci joacă un rol în construirea semnificaţiilor (teoria cultivării)
Televiziunea este povestitorul societății
Poveștile spuse despre societate creează o imagine coerentă a ceea ce există, a ceea ce este important și a ceea ce este just
Ipoteza centrală: odată cu consumul de mesaje televizuale, individul este tentat să adopte anumite convingeri, idei despre o anumită societate ideală, precum şi stereotipurile şi modelele prezente în programele tv
Conceptul de cultivare se referă la contribuția pe care o are televiziunea la crearea concepției publicului asupra realității sociale. Privitul la televizor cultivă moduri de a vedea lumea – cei care petrec mai mult timp trăind în lumea televiziunii sunt mai aproape de a percepe realitatea exterioară prin intermediul imaginilor, valorilor, portretelor și ideologiilor transmise de micul ecran
Heavy viewers/ light viewers
Mainstreaming: prin expunerea constantă la aceleași imagini și mărci, heavy viewers din grupuri diferite dezvoltă orientări/ perspective/ înțelesuri comune
Influenţa mass-media este foarte vizibilă în cazul persoanelor care petrec multe ore (peste patru pe zi) în faţa televizorului („heavy viewers”/„light viewers”)
Expunerea la mesajele televiziunii, în corelaţie cu alţi factori, precum vârsta, sexul, cultura, poziţia socială etc. → efecte diferenţiate → diferitele grupuri suportă în chip diferit acţiunea „cultivării”, adică:
receptarea sistematică prin mass-media a informaţiilor, simbolurilor sau valorilor formarea în urma acestui proces a unei reprezentări, mediatic definite, asupra
realităţii
Unele analize bazate pe ideea „imitaţiei” suţin că tinerii imită şi învaţă să se comporte agresiv sub influenţa modelelor oferite îndeosebi de filmele de aventuri
Premisa majoră este că expunerea la stimuli agresivi va mări tensiunea psihologică şi emoţională a individului, ceea ce va face să crească posibilitatea unui comportament violent
CURS 10
11) Semiotica
Roland Barthes - semiotica Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: comunicare de masă Tip de teorie: interpretativă Direcţie: semiotică Reprezentant: Roland Barthes (1915 – 1980, eseist, critic, filosof și teoretician
al literaturii, semiotician francez); Mitologii (1957)
Semiotica = studiul semnelor și al modului în care funcționează acestea
Barthes: scopul semioticii = interpretarea semnelor verbale şi nonverbale
Semnificaţia culturală a semnelor vizuale (de la transpiraţia curgând pe feţele actorilor până la coperta unor reviste)
Barthes: interes pentru semnele care comunică în mod subtil înţelesuri ideologice sau conotative şi care perpetuează valorile dominante ale unei societăţi
Semnul – fizic, perceptibil prin simțuri; se referă la altceva decât la sine însuși; depinde de recunoașterea, de către utilizatori, a faptului că e semn; compus din: semnificant şi semnificat
Mitul semiotic modern: “vorbire, limbaj, discurs, mesaj”
Etimologie: grecescul mythos și latinescul mithus (sens denotativ de: discurs, cuvânt, poveste, mit)
Discursuri contemporane, al căror obiect capătă caracter mitic prin medierea media, a publicității sau a oricărei alte forme de comunicare modernă
Barthes: în definirea mitului, important nu e conţinutul, ci modul în care se vorbește despre un obiect
Mutație dinspre fond spre forma discursivă: „mitul nu se definește prin obiectul mesajului său, ci prin felul în care-l spune”
Barthes: mitul se realizează la nivelul conotativ al punerii în context a limbii, al actualizării sale prin vorbire
Orice lucru deține potențialitate mitică și poate ajunge la statutul de mit atunci când devine obiectul vorbirii, i se atribuie o semnificație și ia forma discursului
Mitul = sistem semiologic secund (se formează pe baza existenței unui sistem semiologic primar - limba, muzica, fotografia sau filmul)
Conceptul: intenția comunicațională, cheia pe baza căreia se descifrează mitul; funcționează ca o ideologie
Conceptul: istoric, determinat de realitatea socială, politică, culturală, etc. a momentului, ceea ce dă mitului instabilitate, efemeritate
Mitul (= semnificaţia): semnificant= formă; semnificat= inteles
CURS XI
Conceptul de communicare interculturalăconceptul de intercultural communication: The Silent Language (Edward T. Hall, 1959)
Hall abordează aspecte ale comunicării non-verbale și consideră conceptele de spațiu și timp ca fiind instrumente de transmitere a mesajelor în fiecare cultură, negaţia, afirmaţia, permisiunea, interdicţia, uimirea etc. sunt însoţite de gesturi, de expresii faciale şi tonuri specifice; dacă acestea nu sunt corect interpretate, comunicarea este ratată
Comunicarea interculturală=
un proces de comunicare care se desfăşoară între persoane conştiente de diferenţele lor culturale
presupune atât comunicare interpersonală (directă, nemijlocită), cât și comunicare mediatizată în diferitele ei forme (film, televiziune, radio, internet etc.)
comunicarea interculturală operează cu accepțiunea antropologică a culturii = the software of the mind (Geert Hofstede)
dacă uităm tot ce am învățat, dacă toată informaţia acumulată s-a şters din memorie, ceea ce rămâne este tocmai acest software, care reprezintă cultura
Hofstede distinge patru niveluri ale conţinutului conceptului de cultură, care reprezintă totodată elemente prin care o cultură se distinge de celelalte:
Valorile = nucleul culturii→ înţelegerea valorilor celuilalt = cel mai important moment al procesului de comunicare interculturală
Ritualurile = rânduieli în vigoare într-o anumită societate, de la formele de salut, până la ceremoniile de căsătorie sau ritualurile de înmormântare
Eroii = parte integrantă dintr-o cultură = modele de comportament (= figură cu care se identifică un anumit grup al unei societăţi (politician/sportiv/cântăreț de succes)
Simbolurile = însemnele unei culturi (cuvintele, imaginile sau obiectele a căror semnificaţie, convenţională de altfel, este recunoscută numai de cei care trăiesc într-
toţi cei care recunosc nemijlocit aceleaşi simboluri, împărtăşesc aceleaşi valori fundamentale, se identifică cu aceiaşi „eroi”, urmează aceleaşi ritualuri fac parte din aceeaşi cultură
Multiculturalitate = „convieţuirea diferitelor culturi (în sens antropologic) în interiorul unui sistem social (de cele mai multe ori încadrul unei naţiuni)” (Hans-Jürgen Lüsebrink, 2005), fie ea paşnică sau conflictuală
trei modele de societate multiculturală
1. modelul asimilaţionist → vizează adaptarea culturală a minorităţilor şi imigranţilor la cultura majoritată (sau model integrativ → asimilarea este privită ca un proces de lungă durată, timp în care reprezentanţilor unei culturi minoritare le sunt garantate anumite drepturi care ţin de educaţie, religie şi participare la viaţa politică)
2. Ex.: societatea britanică de astăzi, cea germană sau americană3. modelul Apartheid → strictă delimitare a culturilor minoritare, mergându-se până
la ghetoizarea acestora4. Ex. Africa de Sud de dinainte de 1995, Germania din timpul celui de-Al Treilea
Reich, societăţile coloniale5. modelul policentric → convieţuirea diferitelor culturi într-o societate în care sunt
în mod principial considerate egale
interculturalitatea cuprinde ansamblul fenomenelor ce iau naştere la întâlnirea dintre două culturi
sistemele de comunicare în masă - accentuat metisaj cultural
culturile actuale – hibridizare
infiltrarea elementelor unei culturi străine în cea proprie nu se referă numai la forme precum Coca-Cola sau McDonald’s, ci vizează întreaga sferă a culturii, cu toate nivelurile ei (Wolfgang Welsch)
„Nu mai există nimic de-a dreptul străin [... ]. Şi, de asemenea, nu mai există nimic de-a dreptul propriu. Autenticitatea a devenit folclor, nefiind altceva decât particularitate simulată pentru alţii” (Wolfgang Welsch)
Alteritatea
străinul = termen-cheie al înţelegerii fenomenelor interculturale
reprezentarea străinului → tendinţe opuse: xenofobia şi xenofilia
xenofobia → respingerea a ceea ce este străin (poate fi corelativul etnocentrismului, care constă în atribuirea unei superiorităţi absolute normelor şi valorilor propriei comunităţi)
xenofilia → atracţia deosebită faţă de tot ce este străin şi care ar constitui, într-o oarecare măsură, o predispoziţie pentru cosmopolitism
caracteristici structurale ale culturilor: caracterul naţional, trăirea timpului, trăirea spaţiului, gândirea, limba, comunicarea nonverbală, valorile, modelele de comportament, raporturi sociale, religia, munca, instituţiile şi sistemul juridic, vestimentaţia, concepţia
12) Teoria negocierii feţei
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: comunicare interculturală Tip de teorie: obiectivă
Direcţie teoretică: socio-psihologică Reprezentant: Stella Ting-Toomey , 1985 (+ precizări ulterioare)
Modul în care se face față conflictelor în diferite culturi
FAȚA (sau imaginea de sine) = fenomen universal, specific tuturor culturilor
Într-un conflit, fața este amenințată; prin urmare, individul caută să și-o salveze sau să și-o refacă
Setul de comportamente de comunicare prin care are loc procesul de salvare sau „reclădire” a feței se numește FACEWORK
Indivizii încadrează diferit sensul feței și abordează diferit procesul de FACEWORK de la o cultură la alta; prin urmare, teoria plasează negocierea feței într-un cadru cultural
Conținutul feței poate ține de nevoi/dorințe legate de:
Autonomie (nevoia ca ceilalți să ne recunoască independența, intimitatea etc., dar și respectarea nevoilor celorlalți)
Includere (nevoia de a fi recunoscuți ca parte a grupului)
Status (nevoia ca ceilalți să ne admire „posesiunile” vizibile sau invizibile: înfățișare, reputație, poziție, putere, bogăție)
Demni de încredere (nevoia ca ceilalți să își dea seama că suntem demni de încredere, loiali, că se poate conta pe noi)
Competență (nevoia ca ceilalți să ne recunoască abilitățile sociale precum inteligența, leadershipul, abilitățile de rezolvare a problemelor)
Morală (nevoia ca ceilalți să respecte felul în care noi înțelegem integritatea, demnitatea, onoare etc.)
FAȚA = metaforă pentru imaginea de sine
Erving Goffman – introduce conceptul în lumea academică occidentală. În viziunea sa, fața este o preocuparea pentru imaginea de sine pe care o proiectăm celorlalți, fenomen imediat și spontan, determinat de dinamica interacțiunii sociale. FACEWORK - acțiunile întreprinse pentru a menține acordul între sine și ceea ce arătăm în public
Faţa iclude aspecte legate de demnitate, onoare, status
Ting-Toomey: FAȚA = „imaginea de sine pe care un individ și-o proiectează într-o situație relațională”
Imaginea publică de sine – altul generalizat (Mead)
Culturi individualiste (Australia, Germania, USA) – menținerea unei coerențe între o față publică și una privată
Culturi colectiviste (China, Corea și Japonia) – sinele este un concept situațional și relațional
În China, sinele este definit printr-o rețea de relații sociale și personale care se intersectează
Facework se concentrează pe sprijinirea feței celuilalt și pe evitarea lezării acesteia
Cultura japoneză: nevoi și scopuri colective
Comportamentul unei persoane este controlat de normele grupului (identitate-noi)
Cultura americană: nevoi și scopuri individuale
Comportament guvernat de regulile personale ale unui sine care se conduce singur și care se preocupă mai mult de drepturile individuale decât de responsabilitățile de grup (identitate-eu)
Toomey: sine independent și interdependent = „măsura în care oamenii se percep ca fiind relativ autonomi față de ceilalți sau legați/conectați cu aceștia”
Sinele independent valorizează identitatea-eu; orientat către față (concept de sine prevalent în culturile individualiste); specific culturilor individualiste.
Sinele interdependent: prevalent în culturile individualiste; valorizează identitatea-noi; pune accent pe relații
Teoria negocierii feței (Face-Negotiation Theory – FNT) examinează tipurile de conflict intercultural și modul de gestionare a acestora
Conflictul = fenomen prezent în toate formele de relații sociale și personale din toate culturile
Conflictul = o clasă de situații potențial riscante, care amenință identitatea/fața celor implicați
Conflictul – situație problematică, care implică un management activ al feței din partea celor două părți interdependente implicate în conflict
Conflictul este văzut ca un proces de negociere a feței, în care identitățile situaționale ale părților implicate în conflict sunt amenințate și puse sub semnul întrebării
Conceptul de față și felul în care se gestionează conflictele sunt, în principiu, determinate cultural
Ideea de bază a teoriei lui Toomey: felul în care indivizii din culturi colectiviste își gestionează fața și relațiile conflictuale diferă într-o mare măsură de felul în care o fac indivizii din culturi individualiste
Oamenii care o imagine de sine interdependentă, dintr-o cultură colectivistă, sunt preocupați de fața celorlalți sau de o față comună; prin urmare, stilul de conflict adopdat este unul de evitare sau de integrare
Oamenii care au o imagine de sine independentă, din culturi individualiste, sunt preocupați de protejarea propriei imagini, de aceea stilul de conflict adoptat este unul de dominare
Stiluri de management al conflictului (Toomey şi Afzalur Rafim) specifice situațiilor de muncă occidentale:
1. Dominare: unul dintre cei implicați în conflict luptă pentru a-și impune poziția sau scopurile (CI)
2. Evitare: unul dintre cei implicați în conflict evită tema conflictului sau conflictul în sine (CO)
3. Supunere: o preocupare mare pentru interesele celuilalt, puse deasupra propriilor interese (renunț la dorințele mele, pentru a aplana conflictul) (CO)
4. Compromis: negociere pentru a ajunge la o înțelegere reciproc avantajoasă (CO)5. Integrare/Rezolvare: rezolvarea conflictului prin discuție deschisă; colaborare
pentru o revolvare reciproc avantajoasă a conflictului (CO, CI)
Toomey şi John Oetzel - stiluri de management al conflictului inspirate din alte culturi:
6. Exprimarea emoțiilor (rezolvi conflicte manifestându-ți sentimentele) (CI)7. Agresivitate pasivă (acuzi în mod indirect, arăți resentimente) (CI)8. Implicarea unei a treia părți (în culturi individualiste: un avocat sau un mediator
stabilit prin justiție; în culturi colectiviste: o persoană pe care o admiri/respecți) (CO, CI)