STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE

LA PADURI

1. INTRODUCERE

2. PARTICULARITĂŢILE FONDULUI FORESTIER DIN ROMÂNIA

3. CLASIFICAREA INCENDIILOR DE PĂDURE

4. CARACTERISTICILE INCENDIILOR DE PĂDURE

5. CONDIŢIILE DE IZBUCNIRE ŞI CARACTERISTICILE PROPAGĂRII

INCENDIILOR DE PĂDURE

6. ORGANIZAREA ŞI ŞI PREGĂTIREA INTERVENŢIEI

7. SUBSTANŢE STONGĂTOARE ŞI MODUL DE FOLOSIRE AL ACESTORA

8. EXECUTAREA INTERVENŢIEI

9. ANEXE

Bibliografie

*** Buletinele documentare nr. 4/63, pg. 122-124; 3/66 pg. 66-72;4/66 pg. 64-70; 2/67 pg. 58-

82;3/67 pg. 59-65;3/68 pg. 68-74; 3/74 pg. 49-56.

B. BRASECKE :Stingerea mai raţională a incendiilor de pădure prin utilizarea

substanţelor chimice de stingere-FORTURTSCHAFT 21, nr. 3/1971.

W. KARBOWSKI :Pronosticarea şi clasificarea incendiilor de păduri – B.I.T. nr.

3/1972.

A. GIRELLI :Cum arde o pădure – A.P.I. 23 nr. 4/1971.

M.A. SOFRONOV :Propagarea incendiilor la litieră – LESNOE NOZEAISTVO, 8/65.

E. HUBNER :Mai sunt actuale barajele de incendii ale pădurilor? U.B. 19 nr. 3/69.

N.P. KURBATSKI :Stingerea, tactica şi tehnica protecţiei pădurilor contra incendiilor -

LESNOE NOZEAISTVO, nr. 6/1971.

*** Avioane împotriva incendiilor de păduri – P.Z. nr. 12/80.

*** Combaterea din aer a incendiilor de pădure – B.O. nr. 10/81.

*** Stiinţă şi tehnică, nr. 5/1989, pg. 12-13.

1.INTRODUCERE

Aerul şi apa întreţin viaţa organismelor terestre. Deci şi a omului. Acesta nu poate trăi fără

respiraţiedecât maxim câteva minute. În timp de 24 de ore el foloseşte aproximativ 12 kg. De aer. De

unde şi-l procură, cum se naşte şi cum se produce acest aliment atât de preţios? Pentru a răspunde facem

referiri sumar şi explicativ doar la procesul fotosintezei, proces de nutriţie a lumii vegetale cu ajutorul

energiei solare prin intermediul clorofilei. Prin mecanismul fotosintezei carbonul este încorporat în

materia vie vegetală, iar oxigenul este eliberat în atmosferă.

Contribuţia inestimabilă a pădurilor la realizarea echilibrului atmosferic pe TERA este esenţială:

la proporţiile planetei pădurile produc anual 10-15 miliarde tone oxigen şi absorb 15-20 miliarde tone

dioxid de carbon.

Mergând mai departe precizăm că pădurea are rol protector până şi în domeniul poluării mecanice.

Dacă se continuă investigaţia constatăm că pădurea furnizează două treimi din oxigenul planetei noastre

consumat de industrie, autovehicule, animale şi microorganisme dar totodată, reţine şi dioxidul de

carbon emanat în urma desfăşurării mai multor procese tehnologice, arderi şi fenomene chimice.

Pădurile ocupă mai mult de un sfert din suprafaţa ţării noastre şi constituie una din cele mai

importante bogăţii naturale. Ele sunt sursele de materie primă pentru o mare varietate de produse din

mai multe ramuri ale economiei şi sunt de un real folos societătii nu numai prin funcţia lor principală de

producţie ci şi prin alte functii ca:

- protecţia asupra coroziunii solului;

- protecţia contra factorilor climaterici dăunători;

- adăpostirea faunei (animalelor) care reprezintă o altă bogăţie a patriei noastre;

- adăpostirea şi protejarea unei bogate flore de o deosebită valoare.

Pentru poporul nostru, pădurile reprezintă istorie, prezent şi viitor. Ele au asigurat, menţin şi vor

întreţine echilibrul ecologic în spaţiul geografic românesc. Pentru toate timpurile, pădurile reprezintă cel

mai important factor al mediului înconjurător. Ele au fost şi vor fi scut de protecţie, bogăşie materială şi

izvor de sănătate. Totodată, pădurile carpatine au un aport considerabil încă neapreciat în toată

amploarea lui, la echilibrarea naturii continentului european.

Prin perenitatea lor, pădurile planetare şi ale fiecărei naţiuni, îndeplinesc rolul unei punţi de

legătură între trecut, prezent şi viitor. Ele leagă printr-un fir invizibil, generaţiile nesfârşite ale

umanităţii, ca şi ale multor populaţii din lumea vie, a faunei şi florei planetare din fiecare zonă a

TERREI, cunoscute sau încă rămase pată albă, chiar şi pentru ştiinţă.

Chiar dacă în viitor lemnul mai pierde din valoarea lui de întrebuinţare în unele privinţe, în

schimb pădurea „uzina vie de aer a planetei”, „plămânii verzi ai planetei” va câştiga din ce în ce mai

multă importanţă prin influenţele binefăcătoare ce le exercită asupra echilibrului ecologic, asupra vieţii

în general.

Având în vedere importanţa pădurilor, unităţilor şi subunităţilor de pompieri le revin sarcini

deosebite pe linia protecţiei împotriva incendiilor, a fondului forestier al ţării. În acest sens, este necesar

să se studieze în mod ştiinţific factorii şi cauzele care produc incendii, condiţiile în care iau naştere, felul

şi gravitatea acestora precum şi mijloacele de prevenire şi combatere.

De aceea este necesar ca toate cadrele de pompieri să posede temeinice cunoştinţe privind natura

arborilor şi plantelor pădurii, felul cum se asociază între ele, amenajarea şi exploatarea pădurilor,

organizarea economiei forestiere etc., pentru că numai pe baza acestora se poate pregăti, organiza şi

desfăşura cu eficienţă acţiunea de stingere a incendiilor.

Intervenţia pentru stingerea incendiilor în fondul forestier trebuie pregătită, organizată şi

desfăşurată cu maximum de eficienţă deoarece incendiile la păduri pot avea consecinţe numeroase şi

grave – cum ar fi:

- distrugerea litierei, a regenerărilor naturale şi a seminţişului;

- arderea ramurilor şi a scoarţei arborilor ceea ce produce uscarea lor;

- carbonizare tulpinilor arborilor parţial, ceea ce duce la deformarea acestora;

- arderea materialului lemnos exploatat;

- pierderea calităţii solului ca urmare a arderii litierii şi reducerea umidităţii prin lipsa stratului

protector;

- degradarea sau distrugerea florei şi faunei (cuiburi de păsări, puii unor animale şi specii de

vânat etc.);

- reducerea valorii estetice, economice şi biologice a pădurilor;

- distrugerea unor construcţii existente pe teritoriul pădurilor(cabane, adăposturi pentru animale

etc.);

- pierderea vieţiilor omeneşti în unele situaţii.

Faţă de cele expuse se desprinde concluzia că problemele complexe şi specificul intervenţiei

pentru stingerea incendiilor la păduri, impun o organizare şi conducere fermă a acţiunilor, fapt ce se

realizează prin constituirea comandamentelor de intervenţie în fondul forestier încă înaintea producerii

unor eventuale incendii.

Din cele prezentate reiese faptul că permanenţa şi calitatea pădurii trebuie asigurată pentru

posteritate, pentru ca dreptul la aer curat şi apă limpede, ca şi accesul la izvorul de sănătate al munţilor

împăduriţi să fie garantată pentru fiecare nou născut pe meleagurile patriei, fie că el se va naşte astăzi

sau în orice alt secol al mileniilor viitoare.

2. PARTICULARITĂŢILE FONDULUI FORESTIER DIN ROMÂNIA

În interiorul brâului aproape continuu de vegetaţie stepică ce înconjoară teritoriul ţării noastre,

odată cu schimbarea condiţiilor de climă şi sol, ca o consecinţă a topografiei ţinutuli, se întinde cu mici

întreruperi zona pădurilor sau zona forestieră. Aceasta reprezintă cca ¾ din suprafaţa ţării, cuprinzând

aproape întregul teritoriu limitat de regiunile joase de silvostepă, iar în părţile înalte ale munţilor de zona

alpină.

Aşa cum în zona forestieră s-au putut forma insule de stepă, tot astfel şi în plină zonă stepică se

întâlnesc insule de păduri naturale sau plantaţii cum sunt vegetaţia forestieră din nordul Dobrogei sau

pădurile plantate din regiunile de câmpie din sudul ţării. Existenţa acestora este strâns legată de

condiţiile favorabile orohidrografice şi climatice ale regiunii precum şi intervenţia omului.

Ţinându-se cont de natura speciilor determinate ce intră în compunerea pădurilor, zona forestieră

din ţara noastră se împarte de jos în sus în trei zone:

2.1. zona stejarului;

2.2. zona fagului;

2.2. zona coniferelor.

De remarcat faptul că sceste zone nu sunt strict limitate aşa încât pe măsura înaintării de jos în sus

îşi fac apariţia spontan intercalându-se speciile de arbori care sunt caracteristici zonelor apropiate.

Pentru clarificarea particularităţilor fondului forestier al României este necesar să se caracterizeze

fiecare zonă în parte astfel:

2.1 Zona stejarului

Se prezintă ca o bandă de lăţimi variabile ce înconjoară în părţile joase zona forestieră, având ca

limită inferioară silvostepa, iar ca limită superioară zona fagului.

Trecerea spre cele două zone limitrofe nu se face de-a lungul unei linii continue, ci printr-o bandă

de lăţimi variabile în care speciile dintr-o parte şi din alta se întrepătrund. Astfel, atât cât condiţiile

staţionale permit, fagul coboară de-a lungul văilor umede şi reci sau pe versanţii nordici, pătrunzând sub

formă de limbi, grupe sau arbori izolaţi în pădurile de stejar. În acelaş timp gorunul se ridică pe coastele

însorite în zona fagului, ajungând în unele situaţii chiar în zona coniferelor.

Climatul zonei stejarului este ceva mai umed, precipitaţiile variind între 500-700 l/m2, anual,

umiditatea relativ atmosferică mai mare, temperatura medie anuală între 9-11 oC, vânturile mai

moderate, iar evaporarea şi transpiraţia plantelor mai redusă.

Datorită solului bogat din zona stejarului, comparativ cu celelalte zone, aici cresc cele mai

numeroase specii lemnoase şi erbacee.

Începând de la limita de silvostepă, în zona stejarului întâlnim următoarele specii lemnoase:

- stejarul – specie de bază a regiunilor de câmpie, dar care în unele situaţii urcă până la limita de

800-1000 m;

- gorunul – specie specifică regiunii de podiş şi dealuri, iar sub forme de pileuri urcă pe

versanţii sudici până, la 1300 m;

- cerul şi gârniţa – specie specifică zonei de sud-vest a ţării în regiunile deluroase, urcând în

anumite zone din Bihor până la 700m;

- stejarul pufos – caracteristic silvostepei în unele regiuni pe pante însotite urcă până la

altitudinea de 600-700m.

Pe lângă speciile amintite mai sus în zona stejarului mai pot fi întâlnite şi alte specii ca: jugastru,

alunul turcesc, ghimpele, nucul, arţarul, păducelul etc.

Pătura erbacee este reprezentată de numeroase specii de ierburi înalte, plante târâtoare şi arbuşti

fructiferi .

2.2 Zona fagului

Această zonă mai este denumită şi regiunea „mantaua inferioară”.

Zona fagului constituie de asemenea, o bandă continuă şi de lăţimi variabile cuprinzând obişnuit

masivele muntoase între zona stejarului şi cea a coniferelor. În afara acestei benzi mai apar şi unele

insule restrânse de fag cum ar fi zona Dobrogei de nord, pădurea Snagov şi sudul ţării. Zona fagului este

cea mai întinsă din suprafaţa împădurită a ţării noastre, reprezentând peste 55%.

Climatul zonei fagului este favorabil dezvoltării, precipitaţiile fiind sporite până la 1000 l/m2

anual. Temperatura medie anuală este mai scăzută, între 7-10 oC, iar umiditatea relativ mai ridicată.

Fagul care este specia caracteristică a acestei zone constituie obişnuit arborele pur pe suprafeţe

întinse. Atât la limita inferioară cât şi la limita superioară se recunoaţte o întreagă fâşie de tranziţie în

care zonele limitrofe se întrepătrund.

Celelalte specii întâlnite în acestă zonă sunt mai puţin numeroase. Mai des se întâlnesc

următoarele specii: carpenul, frasinul, mesteacănul, alunul, cireşul sălbatic etc.

Vegetaţia erbacee rămâne tot mai săracă în specii cu cât se înaintează spre altitudine. Aici se

întâlnesc:anemona transilvană, salvia, stelaria etc.

2.3 Zona coniferelor

Această zonă mai este denumită şi regiunea montană superioară sau etajul pădurilor subalpine.

Este sitută în regiuni mai înalte deasupra zonei fagului. Se prezintă ca o bandă aproape continuă

ce începe îngustă şi fragmentată şi merge de-a lungul Carpaţilor spre vârfurile cele mai înalte din părţile

superioare ale munţilor. Pădurea de răşinoase lipseşte în masivele muntoase unde fagul se ridică până la

limita altitudinii maxime înainte de golurile alpine. Uneori se poate constata o inversiune a acestoe zone,

arboretele de molid găsindu-se sub cele de fag.

Climatul acestei zone este prielmic dezvoltării coniferelor fiind caracterizat prin precipitaţii din

cele mai abundente care cresc cu altitudinea realizând maximum spre limita superioară a pădurilor,

1000-1200 l/m2 anual. Tempera medie anuală se menţine în general sub 8

oC cu insolaţie maximă pe

versanţii sudici. Vânturile bat aproape în permanenţă fără a produce doborâturi grave.

Această zonă este caracterizată prin pădurile sale pururea verzi, întunecoase, umede şi monotone

constituite din specii puţine, în care predomină molidul şi bradul. Dintre coniferele spontane, în afara

molidului şi bradului se pot întâlni: lariţa, pinul, tisa, zada, ienupărul şi zimbrul.

În pădurea erbacee se găsesc deasemenea un număr redus de specii predominând muşchii şi

lichenii.

3. CLASIFICAREA INCENDIILOR DE PĂDURE

Procedeele şi mijloacele de stingere a incendiilor sea leg în funcţie de felul incendiului respectiv.

După locul de izbucnire şi după elementele care ard, incendiile de pădure se clasifică astfel:

- pe sol sau de litieră;

- de coronament;

- subterane;

- combinate(de litieră şi coronament);

- de doborâturi.

Incendiul pe sol sau de litieră, numit şi „focul alergător” se caracterizează prin aceea că arde

pădurea vie şi moartă de pe suprafaţa solului: muşchi, iarbă vie, uscături, frunze căzute, cetină, resturi de

material lemnos, etc..

Incendiul de coronament – se caracterizează prin aceea că arde coroana copacilor(cetina, ramurile)

extinzându-se şi la tulpina acestora. Viteza de ardere este cuprinsă între 8 şi 25 km/oră.

Incendiul subteran – se mai numeşte şi incendiul de pământ întrucât provoacă arderea materialelor

aflate imediat sub suprafaţa solului cum ar fi: turba, cărbuni şi rădăcinile superficiale ale arborilor. Acest

incendiu se extinde încet, progresând numai cu 10-20 m/oră.

Incendiul combinat(de litieră şi coronament) – apare mai des în pădurile de răşinoase, unde nu s-

au luat măsuri de curăţire a vegetaţiei, crengilor şi a altor resturi lemnoase aflate la partea inferioară a

copacilor. Acest incendiu ia naştere, de la incendiul de litieră şi se propagă la coroanele arborilor.

Incendiul de doborâturi – ia naştere în porţiunile de pădure unde copacii au fost doborâţi de

furtuni puternice sau alunecări de teren sau în zone în curs de exploatare în care operaţiunea de doborâre

a copacilor nu a fost urmată imediat de curăţirea şi scoaterea masei lemnoase din zonă.

4. CARACTERISTICILE INCENDIULUI DE PĂDURE

Incendiile de pădure iau naştere, în majoritatea cazurilor din neglijenţa oamenilor şi mai rar sunt

provocate de trăsnete, iar cele subterane datorită autoaprinderii.

Focul, odată iniţiat, ar avea o intensitate scăzută sau chiar s-a stinge dacă nu ar exista anumiţi

factori care să-l favorizeze cum ar fi: anotimpul în care izbucneşte acesta, felul incendiului, condiţiile

meteorologice, topografia terenului, care au o mare influenţă asupra caracteristicilor şi evoluţiei

incendiilor. Astfel, seceta provoacă uscarea puternică a ierburilor, litierei şi resturilor de exploatare, iar

vîntul intensifică arderea şi extinde incendiul. De asemenea, incendiile iau naştere şi se propagă mai

uşor în pădurile pure de răşinoase şi în special spre sfârşitul verii şi începutul primăverii.

4.1. Caracteristicile incendilor de litieră

Aceste incendii iau naştere cu uşurinţă în primăverile uscate, înainte de înfrunzirea arborilor dar

mai ales la sfârşitul verii când e secetă şi ierburile se usucă sau spre sfârşitul toamnei când stratul de

frunze de pe sol este destul de uscat.

În acest caz se distruge prin ardere litiera, materialul lemnos fasonat şi depozitat în stive, copacii

doborâţi prin tăiere în vederea fasonării şi scoarţa copacilor nedoborâţi, în partea lor inferioară.

Propagarea incendiului este determinată de următorii factori:

- starea de uscăciune a litierei aflată pe sol;

- cantitatea de material combustibil existentă pe suprafaţa solului;

- existenţa curenţilor permanenţi de aer specifici zonei respective;

- locul izbucnirii incendiului(când acesta se manifestă în zone cu teren frământat, incendiile

isbucnite la piciorul pantei se vor propaga cu mai mare repeziciune spre vârful înălţimii în comparaţie

cu cele isbucnite la coama acestuia).

Incendiile de litieră se dezvoltă inegal, se propagă în salturi, pe direcşii diferite în raport de

schimbările de sens ale curenţilor de aer şi de starea de umiditate a materialelor întâlnite.

Incendiul de litieră se cunoaşte de departe după fumul alb-cenuşiu.

Incendiile pot fi lente sau rapide.

Incendiile lente se manifestă cu flăcări care ating uneori înălşimea de 3m. şi distrug puietul şi

lăstărişul din zonă.

Pe timpul arderii se dezvoltă temperaturi de 800-1200oC în raport cu esenşa lemnului, gradul de

umiditate al acestuia şi de cantităţile de material supus arderii.

În zona de ardere se consumă mari cantităşi de oxigen, fapt ce duce la un moment dat la apariţia

fenomenului de absorţie a mari cantităţi de aer din zona neincendiată şi formarea vârtejurilor care ridică

la înălţime scântei, jeratec sau bucăţi de lemn în stare arzând şi le poartă la distenţe mari, unde căzând

generează noi focare de incendiu.

Incendiile rapide sunt caracterizate de viteza mare a propagării incendiului (până la 1km/oră). În

acest caz focul nu pătrunde în masa lemnoasă şi nu se produce distrugerea ei totală ci mai mult o

pârjolire, adică numai arderea frunzişului uscat şi a ramurilor tinere fără a fi distrus trunchiul copacilor.

Incendiul se propagă prin salturi, în special în zonele de mare uscăciune pe direcţia sensului de mişcare

a curenţilor de aer rămânând întinse suprafeţe de litieră neafectată de incendiu.

Incendiile de litieră se pot transforma cu uşurinţă în incendii de coronament dacă vegetaţia de pe

solul pădurii care arde atinge coroana copacilor – în deosebi la pădurile de răşinoase. De aceea este

necesar să se cureţe periodic pădurile de vegetaţie şi crengile uscate, pentru a se înlătura posibilităţile de

aprindere a coroanelor copacilor.

Pentru determinarea gradului de influenţă a fiecărui factor în parte care contribuie la propagarea

incendiilor s-au făcut numeroase experienţe din care au rezultat o serie de concluzii foarte interesante.

Experienţele au demonstrat că cele nai mari influenţe asupra vitezei relative de deplasare a

frontului incendiului de litieră (V rel)la au următorii factori: vânt(v);umiditatea relativă(r);rezerva de

material combustibil(m);umiditatea materialului combustibil(w);şi panta versantului().

4.2. Caracteristicile incendiilor de coronament

Izbucnesc îndeosebi în pădurile de răşinoase, dezvoltarea lui fiind mult favorizată de răşina pe

care o conţin crengile şi trunchiurile arborilor şi terebentinei din componenţa frunzelor şi uleiurilor

esterice.

Incendiile se transmit de la arbore la arbore cu viteze care depind de viteza vântului şi de poziţia

pădurii din punct de vedere topometric.

În cazul incendilor de coronament la răşinoase, acestea se propagă intens şi prin intermediul

conurilor aprinse care plesnesc şi împrăştiate de curenţii de aer aprind coroanele arborilor la distanşe

apreciabile. În multe cazuri incendiul se transmite şi la sol prin intermediul materialului arzând care

cade pe litieră.

Incendiile de coronament în plină dezvoltare au aspectul unui zid de foc care înaintează deasupra

pădurii întocmai ca un zid uriaş. Asemenea incendii înaintează pe fronturi largi, mărimea acestora

variind în funcţie de topografia terenului. Aceste incendii sunt atât de violente încât distrug totul în calea

lor.

În funcţie de viteza de ardere şi intensitatea acesteia incendiile de coronament se clasifică astfel:

- incendii lente: viteza de ardere 8 km/ora;

- incendii rapide: viteza de ardere până la 25 km/ora;

- incendii violente: viteza de ardere peste 25 km/ora;

Din studierea unor incendii de coronament care au izbucnit în ţară şi în străinătate, s-a stabilit că

în urma unui incendiu lent, arde complet pătura moartă şi coroanele copacilor, în deosebi ramurile mai

puţin groase, iar în cazul incendiilor rapide pătura moartă de pe solul pădurii arde parţial.

4.3 Caracteristicile incendiilor subterane

Izbucnesc în special în pădurile seculare pe solul cărora s-a depus de-a lungul anilor o pătură

groasă de frunze uscate, crengi, resturi lemnoase care au putrezit şi au format un strat de putregai şi

turbă.

Incendiile subterane distrug rădăcinile copacilor şi în condiţii favorabile se pot propaga şi la

litiere.

Aceste incendii au ca indicii de manifestare în exterior în deosebi fumul care iese prin diferite

crăpături prin care de astfel se face şi alimentarea zonei de erdere cu oxigen din atmosferă şi au un

contur de manifestare neregulat, funcţie de crăpăturile existente în stratul mort şi obstacolele pa care le

întâlnesc în cale. Asemenea incendii prezintă pericol deoarece dacă nu sunt licidate la timp se pot

transforma în incendii de litieră.

4.4. Caracteristicile incendiilor combinate (litieră şi coronament)

Astfel de incendii apar ca incendii ca urmare a propagării incendiilor de litieră la coroanele

copacilor în zonele unde lăstărişul şi arbuştii constituie un mediu favorabil de transmitere a acestora.

În multe cazuri, incendiul s-a transformat de la litieră la coroana copacilor, datorită transmiterii

căldurii prin convecţie şi radiaţie şi care a produs distilarea produselor volatile conţinute de răşini,

constituind astfel un mediu corespunzător de propagara a flăcărilor la înălţime, prin aprinderea gazelor

volatile puse în libertate. Acest proces are loc în mod continuu în cazul incendiilor mari de răşinoase

care aprind instantaneu coroanele şi dau aspectul unui val de foc.

În aceste situaţii incendiile sunt deosebit de violente, se dezvoltă temperaturi ridicate iar viteza de

propagare este mare. Interpretarea procesului de ardere se face cu multă greutate. Se remarcă şi faptul că

acest fel de incendii reprezintă situaţia cea mai complicată iar operaţiunile de intervenţie sunt foarte

dificile ca urmare a generalizării arderii (atât la coroane cât şi la trunchiurile copacilor de pe sol).

4.5. Caracteristicile incendiilor de doborâturi

Zona de doborâturi reprezintă fie o porţiune de pădure calamitată (ca urmare a unor fenomene

meteorologice negative sau alunecări de teren) fie o porţiune de pădure în curs de exploatare în care

operaţiunile de tăiere (doborârile copacilor) sunt urmate imediat de curăţirea şi scoaterea masei

lemnoase din această zonă, rămânând pe locul de tăiere.

Incendiul din zona de doborâturi, de regulă, are aspectul unui rug uriaş, arzând arborii doborâţi

care sunt foarte bine aprinşi unul de la altul prin coordonatele respective.

Aceste incendii se dezvoltă cu repeziciune datorită existenţei cetinei, scoarţei uscate a copacilor şi

a marii cantităţi de material lemnos.

Când incendiul se află în plină dezvoltare, flăcările ating înălţimi mari – în jur de 30 m şi chiar

mai mult.

Viteza de propagare depinde de cantitatea de material lemnos natura acestuia, gradul de umiditate

şi condiţiilor meteorologice precum şi de caracteristicile topografice ale terenului.

Incendiul este pus în evidenţă de fum mult şi dens care se răspândeşte pe o suprafaţă foarte mare

şi care poate dăuna arborilor din jur sau anumitor specii de vânat.

Privind propagarea incendiilor de păduri, în concluzie, rezultă următoarele:

- dezvoltarea incendiilor are loc pe direcţia vântului, uneori prin salturi, viteza de înaintare

variind în funcţie de mai mulţi factori;

- pe un teren înclinat şi pe un vânt slab, incendiul se propagă lent având forma unui arc de cerc;

- pe un teren accidentat şi pe un vânt puternic incendiul se dezvoltă progresiv în forţă, până la

creastă, având forma literei „V”;

- dacă terenul este puţin accidentat, vântul slab şi vegetaţia uscată şi uniformă, propagarea

incendiului este lentă, uniformă şi înaintează pe un front liniar.

Deastfel, aceste probleme vor fi reluate şi detaliate în capitolul următor.

5. CONDIŢIILE DE IZBUCNIRE ŞI CARACTERISTICILE PROPAGĂRII

INCENDIILOR DE PĂDURE

Cunoaşterea condiţiilor de izbucnire şi dezvoltare în primul stadiu al incendiilor de pădure, este de

un mare interes practic şi teoretic.

Cunoscând condiţiile în care pot să izbucnească şi să se dezvolte incendiile de păduri putem să

determinăm capacitatea de ardere pentru o perioadă dată şi pentru cea următoare. Aceasta este necesar

pentru a prevenii în condiţii bune incendiile de păduri, precum şi pentru a le identifica şi lichida la timp

cu pierderi minime.

În special cunoaşterea capacităţii reale de ardere şi a pericilului de incendiu este necesară pentru

studierea şi stabilirea itinerariilor de patrulare terestră, pentru dezvoltarea problemei necesităţii unei

patrulări aeriene cît şi pentru organizarea şi desfăşurarea intervenţiei în mod corespunzător.

În acest sens se poate determina în ce fel diferitele proprietăţi ale pădurii, starea ei, caracteristicile

termenului şi condiţiile meteorologice influenţează capacitatea de ardere a pădurii.

Cea mai mare capacitate de ardere o posedă pădurile de pin, de zadă, brad alb şi alte păduri de

conifere.

Capacitatea cea mai mică de ardere o posedă pădurile de foioase: stejar, fag, mesteacăn, plop de

munte, arin.

Capacitatea mare de ardere a pădurilor de pin se explică prin faptul că cetina care de pe copac este

foarte răşinoasă, precum şi prin capacitatea de ardere a pădurii care acoperă solul.

În pădurile de brad, incendiile apar mai rar decât în cele de pin, dar ramurile uscate necurăţite şi

lichenii uscaţi de pe acestea contribuie la trecerea incendiilor rapid în regiunile superioare ale copacilor.

Marea capacitate de ardere a bradului alb este provocată de prezenţa unei mari cantităţi de uleiuri

esterice în cetină şi în scoarţa acestuia. La capacitatea de ardere a zadei ca şi la capacitatea de ardere a

bradului contribuie în mare măsură lichenii uscaţi prezenţi în cantităţi apreciabile la aceste specii de

arbori.

Forma de plantare are o mare importanţă pentru capacitatea de ardere. Pădurile de conifere cu

specii diferite, cu copacii de diferite înălţimi, contribuie la extinderea incendiului de pe sol până vârful

copacilor.

Cu cât este mai mic desişul pădurii cu atât capacitatea acestuia de aprindere este mai mare. Astfel,

dacă pădurea este mai puţin deasă, pădurea de pe sol se usucă mai mult şi combustibilitatea este mai

mare. Cu cât însă pădurea este mai deasă cu atât viteza de dezvoltare a incendiului este mai mare,

deoarece desimea pădurii influenţează: procesul formării stratului mort de pe solul pădurii, umiditatea

aerului şi a solului şi deasemenea viteza vântului.

O desime mare contribuie la dezvoltarea incendiilor pe vârfurile copacilor cu multă uşurinţă

datorită distanţelor mici dintre acestea.

Vârsta copacilor are de asemenea mare influenţă asupra dezvoltătrii incendiilor. În pădurile de

conifere tinere, incendiile de pe sol trec, în majoritatea cazurilor, în incendii din partea superioară a

copaciilor (vârfuri), iar la pădurile mai bătrâne, în urma răririi lor şi curăţirii trunchiurilor de ramuri

uscate, această trecere este mai grea.

La pădurile compuse din copaci de diferite vârste incendiile pot trece repede de pe sol la părţile

superioare ale copacilor, deoarece aici focul trece mai uşor de pe o ramură pe alta, de jos în sus.

Incendiile izbucnite de asemenea în mare măsură în pădurile devastate de incendii ţi în anii

precedenţi, în plantaţii şi în special în locurile deschise, în porţiuni de pădure cu copacii tăiaţi, poieni, în

păduri, etc.. de asemenea starea copacilor are o mare influenşă asupra vitezei de înaintare şi asupra

intensităţii focului.

Arborii doborâţi, copacii rupţi de furtună şi celelalte resturi lemnoase, prezintă un accentuat

pericol de incendiu. Materialele putrezite în scorburi creează condiţii pentru ardereîndelungată şi pentru

o stingere mai grea a incendiului. Deseori un incendiu care pare a fi stins se dezvoltă din nou, întrţinut

fiind de bucăţi de lemn putred aprinse.

Se consideră că resturile lemnoase ale bradului sunt cele mai combustibile, apoi prin resturile de

mesteacăn, de pin şi în sfârşit cele de plop de munte. Aceasta se explică prin faptul că resturile de brad

şi de mesteacăn, datorită ramurilor mai subţiri se aşază într-un strat mai dens care însă asigură cantitatea

necesară de oxigen pentru ardere.

Vechimea resturilor lemnoase di pădure are o mare importanţă: materialele proaspete ard mai

greu, cele uscate mai repede.

Solul şi în primul rând umiditatea exercită de asemenea o influenţă mare asupra dezvoltării

incendiilor. Pe solurile uscate incendiile apar mai des şi se dezvoltă mai repede, pe solurile unde se

dezvoltă mai greu. Totuşi se observă şi excepţii de la această regulă astfel că muşchii şi lichenii fiind

răspândiţi pe solurile umede şi creând un strat gros de material mort, asigură condiţiile favorabile pentru

izbucnirea şi propagarea incendiului.

Relieful, de asemenea, exercită o deosebită influenţă asupra dezvoltării incendiilor. Pe pantă focul

se îndreaptă în sus mai repede şi cu atât mai repede cu cât această pantă este mai abruptă. Direcţia

pantelor în raport cu punctele cardinale are de asemenea o mare importanţă, deoarece de ea depinde

încălzirea şi uscarea păturii de pe soluri precum şi direcţia de mişcare a aerului.

În cazul când relieful prezintă văi şi vântul este puternic incendiul sare pe culmile dealurilor, iar

dacă vântul este slab incendiul staţionează în văi. Pătura vie este legată, după cum se ştie, cu

microrelieful şi aceasta exercită de asemenea influenţa sa asupra dezvoltării incendiului.

Distribuirea parcelelor împădurite şi despădurite (poieni, suprafeţe, drumuri tăiate în pădure) şi

deasemenea, distribuirea diferitelor specii da copaci şi locuri în care aceste parcele de copaci de specii

diferite se întâlnesc, exercită o mare influenţă asupra răspândirii incendiului. Porţiunile neocupate de

pădure slăbesc posibilitatea de dezvltare a incendiului, iar prezenţa semiarbuştilor ajută la transformarea

incendiului de pe sol în incendiu de coronament.

Studierea combustibilităţii pădurii permite să se tragă concluzii preţioase pentru munca de

prevenire cât şi pentru modul de pregătire, organizare şi desfăşurarea acţiunii de intervenţie.

Cunoaşterea vitezei de dezvoltare a incendiilor de pădure este se asemenea necesară pentru a

calcula în care moment şi în ce număr este necesară concentrarea personalului, mijloacelor tehnice şi

materialelor pentru stingerea incendiului.

Cunoaşterea vitezei de propagare a incendiilor de păduri este necesară de asemenea la

determinarea mărimii terenului care trebuie evacuat, pentru a avea timp de a crea înainte de apropierea

incendiului o centură sau o zonă de baraj, de pe care să se taie toşi copacii precum şi la rezolvarea unei

serii de alte probleme de combatere a incendiilor.

Viteza de dezvoltare a incendiilor poate să fie exprimată în următoarele mărimi:

- în unităţi de lungime străbătute de foc într-o unitate de timp (m/m sau km/h);

- în unităţi de creştere a perimetrului într-o unitate de timp (km/h);

- în unităţi de creştere a suprafeţei într-o unitate de timp (ha/h).

Toţi aceşti indici sunt imporatnţi pentru practica şi teoria incendiilor la păduri.

Viteza liniară de înaintare a incendiului este simplă şi necesară de luat ca indice care

caracterizează incendiul. Ea este în special importantă la alegerea metodei şi tacticii de combatere a

incendiilor şi pentru determinarea pericolului pe care-l prezintă incendiul pentru personal pe timpul

stingerii.

Viteza perimetrică care caracterizează creşterea perimetrului, aste necesară pentru determinarea

manoperei, mijloacelor tehnice şi a materialelor necesare pentru combaterea incendiilor.

Creşterea incendiilor în suprafaţă este de asemenea interesantă ca indice a gradului său de

dezvoltare şi pentru stabilirea mijloacelor şi forţelor necesare de combatere.

Numeroase cercetări efectuate, au arătat că viteza de dezvoltare a incendiilor de păduri nu este

aceeaşi în diferite stadii. Un incendiu de pădure provocat de chibrit, de ţigară, foc de tabără şi alte surse

de foc, creşte până la mărimea de 0,01 ha numai după 1/4-1/2 oră. Apoi pe măsura mărimii suprafeţei

cuprinse de incendiu viteza sa de întindere creşte de la 50 m/minut, iar câteodată şi mai mult.

Variaţiile vitezei sunt în strânsă legătură cu felul şi umiditatea pădueii de pe sol, cu durata

perioadei secetoase, cu temperatura aerului, cu umiditatea acestuia şi cu viteza vântului. Îngrămădirea

crengilor uscate pe solul clădirii duce la o dezvoltare mai rapidă a incendiilor.

În concluzie trebuie menţionat că în domeniul cercetării vitezei de dezvoltare a incendiului la

păduri s-a realizat încă puţin cu toate că acesta are o importanţă ştiinţifică şi practică pe linia prevenirii

şi stingerii incendiilor la păduri.

6.ORGANIZAREA ŞI PREGĂTIREA INTERVENŢIEI

Intervenţia este o activitate complexă şi de lungă durată. Ea se organizează şi se pregăteşte din

timp de către organele silvice şi de către organele de pompieri, stabilindu-se în mod precis efectivele,

mijloacele tehnice şi materialele necesare pentru localizarea şi lichidarea incendiului, ceea ce va permite

concentrarea acestora în timp operativ la locul incendiului.

Conducerea intervenţiei se asigură de către comandamente de stingere a incendiilor de pădure a

căror componenţă se stabileşte din timp. Acestea pot fi judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale.

Comandamentul pentru stingere trebuie să ia următoarele măsuri:

- concentrarea muncitorilor forestieri din exploatările aflate în apropierea zonei incendiate;

- concentrarea la locul incendiului a locuitorilor din localităţilor apropiate;

- deplasare subunităţii sau subunităţilor de pompieri cu autocamioane de intervenţie şi tehnică

de lupătă funcţie de situaţie;

- solicitarea ca unităţile M.Ap.N. , M.I. şi protecţiei civile din zonă a efectivelor necesare

lucrului pentru localizarea şi lichidarea incendiului conform planurilor de cooperae dinainte întocmite

sau alte documente de organizare a intervenţiei la păduri:

- asigurarea mijloacelor de transport necesare pentru deplasarea efectivelor;

- asigurarea uneltelor (târnăcoape, topoare, coase, sape,furci, găleţi, etc.) pe efectivul

detaşamentelor de lucru;

- asigurarea tehnică, materială şi sanitară pentru lucrul de lungă durată;

- asigurarea legăturilor la locul incendiului şi cu eşaloanele superioare prin aducerea în zona

incendiată a mijloacelor de legătură radio din dotarea unităţilor şi subunităţilor de pompieri, celelalte

unităţi ale M.I. şi ale M.Apn.N.;

- creearea rezervelor umane, materiale şi tehnică necesară:

- asigurarea utilajelor şi autovehiculelor grele necesare diferitelor lucrări specifice.

Elaboarea documentelor de acţiune presupune un amplu studiu tactic operativ, întucât organizarea

intervenţiei în mod corespunzător se poate face numai în baza unor date stabilite şi calculate dinainte

(anexa 1). Astfel este strict necesar să se stabilească şi să se determine în mod precis o serie de elemente

care în principal se referă la:

- timpul necesar pentru transportul mijloacelor de intervenţie la locul incendiului;

- efectivul numeric minim necesar al forţelor de intervenţie precum şi timpul de concentrare;

- numărul ocoalelor silvice, locul de amplasare a lor şi dotarea acestora;

- timpul de la descoperirea incendiului şi până la anunţare;

- timpul concentrării tuturor forţelor şi mijloacelor necesare.

Documentele de organizare a imntervenţiei sunt viabile numai dacă se întocmesc pe baza unui

sistem de date cum ar fi:

- întocmirea inventarului privitor la situaţia pădurilor din zonă;

- întocmirea statisticii incendiilor de păduri, natura acestora, cauzele care le-au determinat şi

exploatarea datelor;

- pregătirea şi realizarea cartografiei pădurilor, cu indicarea precisă a speciilor de vegetaţie şi a

tufişurilor, a accesibilităţii şi practicabilităţii drumurilor;

- studiul pentru determinarea practică a incendiilor de combustibilitate a diferitelor zone şi

determinarea pe perioade a pericolului de incendiu; (în unele ţări acest lucru se face zilnic);

- supravegherea stării de accesibilitate a drumurilor în mod permanent;

- adoptarea de măsuri silvoculturale adecvate;

- stabilirea zonelor cu pericolul cel mai ridicat funcţie de considerentele arătate.

Pe linia organizării şi pregătirii intervenţiei, de o importanţă hotărâtoare este instruirea forţelor de

conducere şi de acţiune pentru ca să se cunoască în amănunt sarcinile ce le revin în direcţia combaterii

incendiilor.

Pregătirea forţelor şi mijloacelor de intervenţie vizează cel puţin trei direcţii generale:

- pregătirea forţelor organelor specializate pe linia p.s.i., ţinându-se seama şi de cooperarea cu

acele forţe care nu dispun de o bună instruire în legătură cu combaterea incendiilor de pădure;

- pregătirea tuturor cetăţenilor, ţinându-se seama de activitatea lor specifică din procesul de

producţie pe care-l desfăşoară;

- pregătirea şi organizarea punerii în acţiune a tehnicii organelor specializate de p.s.i. şi a

tuturor vehiculelor, utilajelor şi mijloacelor necesare şi potrivite pentru stingerea incendiilor de păduri.

În concluzie, este necesar ca documentele ce se întocmesc pe linia organizării şi pregătirii

intervenţiei să fie actualizate şi completate în permanenţă astfel încât ele să fie viabile şi operative.

7. SUBSTANŢELE STINGĂTOARE ŞI MODUL DE FOLOSIRE AL ACESTORA

În cazul incendiilor izbucnite la păduri se folosesc următoarele substanţe stingătoare:

- apa;

- spumele;

- substanţe chimice;

- mase purvelurente (pământ, nisip, etc.);

- explozivi.

Apa – este cel mai adesea întrebuinţată pentru stingerea incendiilor la păduri. În ceea ce priveşte

eficacitatea stingerii, se apreciază că apa pulverizată la care s-a adăugat substanţe chimice – dă cele mai

bune rezultate.

În funcţie de topografia terenului şi de situaţia incendiului apa poate fi transportată la locul

incendiului cu ajutorul autopompelor cisternă de stins incendii, cisternelor pentru transportul diferitelor

produse, avioanelor utilitare şi elicopterelor, pompelor manuale sau chiar găleţi.

Procedeul de stingere cu apă, folosind avioane utilitare este foarte eficient. Rezervoarele

avioanelor sunt golite de la înălţime redusă, printr-o descărcare bruscă, la o viteză de zbor de 140

km/oră. Prin aceasta se poate stropi o suprafaţă de 10 m x 50 m(se variază în funcţie de capacitatea

rezervoarelor avionului). Pentru mărire eficacităţii şi forţei de izbire în vederea stingerii incendiilor de

păduri din aer, se întrebuinţează simultan mai multe avioane utilitare. Acest procedeu are o serie de

avantaje, cele mai importante vizând faptul că incendiile pot fi combătute înainte ca forţele de la sol să

fie aduse la faţa locului precum şi faptul că este indicat pentru stingerea de incendii de pădure cu flăcări

înalte.

Deşi foarte mult controversat, elicopterul este folosit încă în multe ţări pentru transport, salvări şi

pentru intervenţii directe cu apă. În ultimul timp s-a abandonat metoda de fixare a rezervoarelor de apă

imediat sub aparat în favoare sistemului prin agăţare a rezervorului, cu un cablu la o distanţă

convenabilă sub acesta, deversarea apei având loc prin comandă electrică.

Folosirea alicopterului prezintă o serie de avantaje:

- pot coborî până aproape de incendiu şi să deverseze apă exact în locul dorit;

- pot transporta (în funcţie de tip) între 800-5000 l apă sau 15 persoane (sau 10-12 persoane cu

echipamentul necesar);

- au acces în zonele cu teren foarte accidentat.

Pentru aplicarea procedeului de stingere cu spume este necesar a se asigura premisele tehnice

necesare pentru aceasta. Cu ajutorul spumelor se pot acoperii cu un strat de spumă într-un timp relativ

scurt luminişurile, fâşii sau căi de comunicaţii şi prin aceasta, se împiedică propagarea incendiului.

Se apreciază că pentru stingerea cea mai eficientă se foloseşte spuma uşoară care poate fi refulată

cu ajutorul pompelor cisterne special destinate acestui scop precum şi generatoarelor de spumă uşoară.

Procedeul are o arie limitată de folosire avându-se în vedere topografia terenului şi asigurarea

cantităţilor de apă necesare producerii spumei.

Substanţele chimice: (anexa 2), de combatere a incendiilor se împart în două grupe: întârzietori

(retardanţi) pe termen scurt şi întârzietori de lungă durată. Întârzietorii pe termen scurt sunt compuşi

principali din apă şi un aditiv care reduce viteza de evaporare a apei, pentru a se obţine un efect de

stingere mai mare. Aceşti aditivi contribuie de asemenea la o distribuţie mai bună a apei pe suprafaţa

vegetaţiei incendiate. Ei se mai numesc şi îngroşători, ca de exemplu cei pe bază de siliciu, şi acoperă

fruntişul cu un strat care micşorează viteza de evaporare a apei.

A doua grupă de mijloace de combatere a incendiilor o formează întârzietorii chimici mai

complecşi cu acţiune de lungă durată. Întârzietorii de lungă durată sunt constituiţi din aşa numita „sare

de întârziere” (bazată pe compuşi de amoniu sau fosfaţi) şi un colorant care uşurează identificarea

zonelor unde s-au folosit aceste substanţe. Oxidul de fier, colorantul utilizat în trecut, avea dezavantajul

că era eliminat prin spălare, fapt prntru care a fost înlocuit prin compuşi ce nu sunt degradaţi decât după

trecerea câtorva săptămâni.

Cel mai des întrebuinţat este fosfatul de amoniu (NH4PO4 sau NH42HPO4) în amestec cu apa care

prezintă remarcabile proprietăţi de întârziere a propagării incendiului. De asemenea, aceste substanţe nu

sunt toxice pentru vegetaţie, având şi o acţiune secundară de fertilizare a solului.

Substanţele reterdante prezentate pot fi solide sau lichide, fiecare dintre ele prezentând o serie de

avantaje şi dezavantaje. Problema realizării mijloacelor tehnice capabile să refuleze aceste substanţe –

rămâne însă problema de bază ce trebuie rezolvată.

Masele purvelurente – se folosesc cu succes pentru stingerea incendiilor de litieră sau subterane

prin acoperirea focarelor cu acestea în mod mecanic sau manual.

Pulberile stingătoare – se întrebuinţează numai atunci când condiţiile concrete permit accesul

autospecialelor cu pulberi în zonă şi când nu se aduc prejudicii fondului forestier.

Explozivii – se folosesc în cazuri deosebite numai după o temeinică analiză a situaţiei incendiului.

Studiile şi cercetările întreprinse au demonstrat că utilizând o asemenea metodă se pot realiza

centuri contra propagării flăcărilor, şanţuri, rezervoare de apă şi zone de protecţie împotriva incendiilor.

Ca exploziv de foloseşte de obicei trinitrotoluen.

Pentru creearea centurilor de protecţie împotriva propagării flăcărilor se folosesc încărcături

de 250 g, care se introduc în pământ la o adâncime de 40 cm, şi la o distanţă de 2-2,5 m una de alta.

După introducerea încărcăturii adâncitura se astupă cu pământ şi se bătătoreşte. După explozie se

obţine o serie de gropi cu diametrul de 1-1,2 m care împreună cu suprafaţa acoperită de stratul de

pământ revărsat în grosime de 4-7 m creează o centură mineralizată de circa 4 m lăţime.

Productivitatea de lucru a unei echipe compuse din 16 oameni este de circa 5-5,5 km /zi.

La amenajarea şanţurilor de protecţie şi de baraj se iau încărcături de câte 250 g şi se introduc

în pământ la o adâncime de 40 cm, la un interval de 1 m una de alta. După explozie se obţine un şanţ

cu adâncimea de 40 cm şi lăţimea de aproximativ 1-1,2 m. productivitatea unei brigăzi de 15 oameni

este de 2 km/zi.

În caz că nu sunt necesare gropi mai adânci greutatea încărcăturii se măreşte în mod

corespunzător.

Pentru creearea rezervoarelor de apă se întrebuinţează încărcături de dimensiuni mai mari,

calculate după formula C=2H3, în care C=greutatea încărcăturii în kg, H=adâncimea forată.

În tabelul 1 (anexa 3) sunt prezentate unele date cu rezultatele obţinute în urma unor

experimentări făcute. Pentru doborârea copacilor şi obţinerea zonelor libere pot fi întrebuinţate trei

metode: deschisă, închisă, cu introducerea explozivului sub rădăcină.

Metoda deschisă constă în fixarea încărcăturilor prin legare, pe partea din afară a trunchiurilor

copacilor. În acest caz mărimea încărcăturii necesare doborârii unui copac se determină cu ajutorul

formulii C=D2 în care:

C- greutatea încărcăturii de exploziv (în g);

D- diametru copacului (în cm).

În acest caz se recomandă mărirea încărcăturii cu 10 % pentru a se asigura reuşita. Copacii cad

în majorittea cazurilor în partea în care a fost fixat explozibilul. Productivitatea unei brigăzi de 6

oameni poate să atingă 2,5 ha /zi.

Atunci când se foloseşte metoda închisă, încărcătura se introduce în interiorul trunchiului într-

o deschizătură făcută cu burghiul. Volumul încărcăturii trebuie să fie de 10 ori mai mic decât la

metoda precedentă. Astfel, se obţine o economie în materiale explozive, dar productivitatea muncii

scade în mod considerabil.

În catul metodei de introducere a explozibilului în sol, sub rădăcini, mărimea încărcăturii se

determină după formula:

C=50 D în care :

C- greutatea încărcăturii( în g);

D- diametrul trunchiului (în cm).

Acest procedeu se recomandă a fi utilizat mai puţin, întrucât este dificil de realizat.

În concluzie, refularea substanţelor stingătoare se poate face pe sol, folosind mijloace clasice, din

aer( avioane,hidroavioane, elicoptere) sau combinat şi de pe sol şi din aer, iar folosirea explozibilor

este o metodă de ultimă instanţă.

8. . EXECUTAREA INTERVENTIEI

8.1 Anunţarea incendiilor

Din intervenţiile la incendiile de păduri a rezultat că activitatea comandantului pentru stingerea

incendiilor de păduri întepe din momentul în care incediul a fost anunţat. Practica a demonstrat că

observarea şi anunţarea incendiilor de păduri nu s-a făcitfc întodeauna în timp operativ şi nu s-au făcut

preciszările necesarea.

De aceea este necesar să fie subliniate câteva aspecte legate de această activitate de care în cele

mai multe situaţii depinde succesul operaţiunii de intervenţie pentru stingerea incendiilor, cu atât mai

mult cu cât ea prezintă particularităţi faţă de anunţarea incendiilor din celelalte domenii de activitate. din

practică, a reieşit; că, de regulă, anunţarea incendiilor se face de către organele silvice, personalu1

primăriilor sau cetăţeni.

Anunţarea este necesar să cuprindă următoarele date : locul incendiului, felul incendiului (litieră

coronament etc.) suprafaţă aproximativă cuprinsă de incendiu, esenţa (natura) pădurii condiţiile de

dezvoltare (direcţia). Este indicat ca aceste date să fie comunicate de persoane competente (organe

silvice).

La primirea anunţului de incendiu, care de cele mai multe ori este dat la unităţile sau subunităţile

de pompieri, în funcţie de proporţiile acestuia se vor lua măsuri de alarmarea comandamentului pentru

stingerea incendiului de pădure.

Practica intervenţiilor la asemenea incendii a scos în evidenţă faptul că în majoritatea cazurilor nu

s-a putut constitui comandamentul de stingere în completul său, ci numai o parte din membri, dintre care

nu au lipsit însă comandanţii unităţilor sau subunităţilor de pompieri şi organele silvice.

In asemenea situaţii, comandamentele de stingere cu membrii prezenţi trebuie să ia măsurile,

prezentate pe scurt anterior, fără a aştepta completarea comandamentului cu cei care lipsesc, urmând ca

aceştia să sosească ulterior.

8.2. Recunoaşterea incendiului

Se execută pe mai multe direcţii de echipe de recunoaştere dotate cu aparatură radio care vor

raporta permanent situaţia întâlnită în.zonlee respective şi vor propune măsuiri privind localizarea şi

lichidarea incendiilor.

În fiecare echipă vor fi prezenţi 1-2 lucrători silvici bine pregătiţi profesional şi cu o bogată

experienţă în materie. Echipele vor fi comandate de subofiţeri sau ofiţeri. In situaţia incendiilor de

proporţii cele mai eficace sunt recunoaşterile aeriene executate de către comandantul unităţii sau un

ofiţer din statul major ou experienţă în stingerea incendiilor de pădure. Acesta trebuie să ţină legătura

radio cu personalul aflat la incendiu sau în curs de deplasare să-i comunice rezultatul observarii, hotărâri

şi măsurile ce trebuiesc luate, pentru organizarea şi desfăşurarea interenţiei.

De regulă, recunoaşterile se execută ca avioanele utilitare sau elicopterele din dotarea forţelor

armate şi Ministerului de Interne.

Când recunoaşterea se execută de pe sol, în componenţa echipelor de recunoaştiere trebuie cooptat

personalul silvic care cunoaşte bine situaţia zonei incendiate, poate conduce echipele de recunoaştere pe

drumurile cele mai scurte şi accesibile şi poate furniza comandantului stingerii toate datele necesare

elaborării hotărârii. In acest caz.reunoaşterea se execută parcurgând întregul perimetru incendiat, din

foişoare sau de pe puncte dominante dacă acestea pormit observarea întregii zone incendiate.

La recunoaştore se stabilesc următoarele:

- felul incendiului (de litieră, de coronament, subteran etc.);

- felul padurii (foioase, răşinoase) şi caracteristiicile acestuia ;

- viteza de propagare a incendiului şi direcţia vântului;

- zona de lăstăriş abundent, porţiuni de pădure cu aglomerări de uscături, depozite t'emporare de

lemn sau turbă ;

- prezenţa pericolului pentru diferite construcţii amplasate în interiorul pădurii, pentru centrele

populate şi diferite culturi aflate pe direcţia de propagare a incendiului ;

- posibilitaţile de schimbare a direcţiei de propagare a incendiului, funcţie de schimbarea de

direcţie a vântului ;

- limitele atinse de incendiu (suprafeţe incendiate sau ameninţate de către acesta) ;

- existenţa diferitelor obstacole pe direcţia de propagare a incendiului (ape, drumuri, văi

neânpădurite, porţiuni defrişae, zone amenajate special pentru limitarea propagării zone amenajate

special pentru limitarea propagării etc.);

- alinianientele pe care trebuie executate obstacole, atunci când acestea nu există şi sunt necesare ;

- aliniamentul pe care trebuie pus focul - atunci când se foloseşte procedeul de stingere "foc contra

foc" ;

– căile de acces pentru afluirea forţelor către zona incendiată ;

- posibilităţile de folosire a tehnicii de luptă din dotarea subunităţilor de pompieri ;

- posibilităţile pentru asigurarea organizării sistemului de legătură prin agenţi, telefon, radio ;

- necesitatea folosirii unor subunităţi speciale (de geniu);

- prooedeele de stingere şi substanţele stingătoarece ce se folosesc.

8.3. Stingerea incendiilor

Pentru localizarea şi lichidarea incendiilor izbucnite în păduri s-au folosit în funcţie de felul

incendiului diverse metode şi procedee de la cele mai simple pâna la cele mai complexe.

Practica intervenţiilor a scos în evidenţă faptul că stingerea incendiilor se bazează în prima fază de

dezvoltare pe :

- acţiunea organelor silvice care printr-o concentrare rapidă a personalului prezent; la locul

incendiului s-au aflat în apropierea acestuia, poate asigura localizarea şi lichidairea incendiului în faza

incipientă ;

- concentrarea rapidă a forţelor prevăzute în planurile de cooperare, folosindu-se orice mijloace de

transport din zonă ;

- stabilirea din timp a dispozitivelor detaşamentelor de lucru sau în funcţie de situaţii, dirijarea

acestora pe direcţiile princiipale de acţiune.

La toate incendiile de păduri, în primul rând, este necesar să se asigure localizarea pe cât poaibil

în limitele găsite sau în situaţii de evoluţie pe o limită ce se va stabili de către comandantul stingerii.

O foarte mare importanţa pentru a sigurarea succesului intervenţiei o are identificarea şi anunţarea

incendiilor în cel mai scurt timp.

De aceea este necesar să se dispunâ de un sistem ce funcţionează sigur şi operativ pentru

recunoaşterea şi anunţarea din timp a incendiilor de păduri precum şi de toate mijloacele necesare pentru

combaterea cât mai rapidă a incendiilor care se produc.

Numai prin existenţa unui asemenea sistem se poate determina

exacte locul incendiului şi poate pune în funcţiune neântârziat toate forţele ce intervin inclusiv

unităţile de ponmpieri.

Este, de asemenea, necesar ca fiecare întreprindere forestieră să întocmească documente de

alarmare şi intervenţie, care să garanteze alarmarea şi întrebuinţarea eficace a forţelor şi mijloacelor

necesare inclusiv a rezervelor.

O doosebită importanţă prezintă măsurile care garantează educarea neântârziată la locul de acţiune

al forţelor şi mijloacelor necesare. Aceasta trebuie sa se refere nu numai la forţele şi mijloacele

pompierilor şi ale întreprinderii forestiere ci şi la celelalte forţe şi priveşte între altele, pregătirea

utilajelor grele, a avioanelor utilitare, a vehiculelor de transport etc. De asemenea, trebuie să se înscrie

în mod special în planurile de intervenţie toate posibilităţile de alimentare cu apă, cu indicarea precisă a

locurilor surselor da apă, a capacităţilor acestora şi a modului corect de folosire a acestora.

8.3.1. Stingerea incendiilor de litieră

Stingerea incendiilor de litieră se realizează prin folosirea de procedee mecanice şi chimice.

Din grupa procedeelor mecanice - fac parte :

- baterea porţiunilor incendiate cu târnuriuri (mături de nuiele)fascine, lopeţi, crengi, bătătoare de

scânduri etc.) ;

- înăbuşirea focului cu pământ sau nisip ;

- creeara obstacolelor pentru limitarea propagării incendiului (doborârea copacilor şi curăţirea

unei fâşii în laţimea variabilă de întreaga mas lemnoasă, săparea unor şanţuri şi realizarea unor fâşii

arate, folosind utilajele şi forţele umane de care se dispune (fig.2) ;

Fig 2. Realizarea obstacolelor pentru limitarea propagării incendilor

- stingerea incendiilor cu apă atunci când există aliniamente de pe care se poate acţiona cu tehnica

de luptă din dotarea unităţilor de pompieri.

Folosirea procedeelor chirnice - presupun împrăştierea în zona de ardere a unor substanţe

chimice solide sau lichide care au rolul de a lichida incendiul cu ajutorul aparaturii de sol (vermole,

pompe, ţevi de refulare) sau cu ajutorul avioanelor special amenajate pentru împrăştierea substanţelor

contra dăunătorilor sau îngrăşămintelor chimice.

Localizarea incendiilor de litieră se asigură prin încercuirea cu detaşamente de oamni a suprafeţei

incendiate şi prin concentrarea forţelor principale pe direcţia de propagare a incendiului (direcţia

vântului).

Forţele concentrate la locul incendiului pentru localizre şi lichidare se pot organiza pe un

detaşament frontal atunci când pe flancuri şi spate incendiul nu se poate dezvolta datorită condiţiilor

locale (fig.3.A) sau pe 3—4 detaşamente, dintre care unul frontal., două laterale şi eventual unul din

spate (fig,3.B şi 3.C) atunci când incendiul are posibilităţi maxinie de dezvoltare. Dozarea forţelor pe

detaşamente se va face în funcţie de direcţiile principale de propagare şi de mărimea incendiului.

Pentru localizarea incendiului se va acţiona prin batere, folosind târnuri, bătatoare improvizate,

lopeţi, greble, etc., completându-se această acţiune cu executarea unor centuri de oprire mineralizate,

late de 1-2 m şi prin săpături adânci pentru îndepărtarea păturii moarte şi a rosturilor lemnoase.

Detaşamentele, indiferent că sunt frontale, laterale sau de spate, pot avea următoarele misiuni

(fig,4) :

- de opriro a propagării inceadiului şi se numesc detaşamente de localizare şi care curăţă peronul

din faţa focului de toate materialele combustibile ;

- de stingere a incendiului şi se numesc detaşamente de lichidare şi care atacă incendiul folosind

mijloacele arătate ;

- de izolare a incendiului şi se numesc detaşmente de izolare (în literatura de specialitate se

numesc detaşamente de brăzdaşi) şi care creează fâşiile izoatoare în modul descris mai înainte.

3. A. Propagarea incendiului într-o singură direcţie

3. B. Propagarea incendiului în trei direcţii

3. C. Propagarea incendiului în toate direcţile

3. D. Existenţa mai multor focare de mărimi diferite

8.3.2. Stingerea incendiilor subterane

Pentru stingerea incondiilor subterane, se va proceda în primul rând la stabilirea traseului

incendiului după indicii exteriori (fum şi căldură).

După stabilirea perimetrului incendiului, se trece la localizarea acestuia prin încercuirea cu o

centură de oprire lată de 1-2 m; executată printr-o săpătură adâncă de îndepărtare a turbei (pătură

moartă). Sanţurile astfel create se umplu cu apă, dacă este posibil, iar suprafaţa de teren situată pe partea

opusă incendiului se stropeşte cu substanţe chimice pentru a mări rezistenţa la foc a vegetaţiei. După ce

a fost localizat, se trece la acoperirea focarelor prin săpături şi la lichidarea acestora prin batere, prin

stropire cu apă sau acoperie cu pâmânt.

În operaţiunile de lichidare, o atenţie deosebită se va da verificării locului incendiului pentru a nu

rămâne focare ascunse care ulterior să conducă la izbucnirea incendiului.

Din analiza operaţiunilor de localizare şi lichidare a incendiilor de litieră şi subterane rezultă

câteva concluzi.

- procedeul de stingere prin baterea focarelor pe direcţiile de înaitare cu ajutorul uneltelor şi a

mijloacelor improviyate cu care se loveşte marginea focului sau se aruncâ pământul pentru înăbuşirea

incendiului, este eficace, dar obositor şi necesită forţe de lucru numeroase, care trobuie schimibată

periodic pentru asigurarea continuităţii operaţiunilor, deoarece întreruperea lucrului duce la reizbucnirea

incendiului ;

- executarea centurilor sau fâşiilor de siguranţă pentru oprirea propagării incendiului, procedura

care se aplică de regulă atunci când incendiul nu înainteaza rapid se face cu ajutorul uneltelor manuale

sau daoă terenul permite cu utilaje grele de mare capacitate ;

- în situaţia când există posibilitatea folosirii apei, ce se va utiliza sub formă pulverizată, apa va

avea eficacitatea mai mare dacă se va îmbunătăţii cu produse chimice care să-i reducă

tensiunea superficială, asigurând pătrunderea ei în adâncimea părţii moarte a solului ;

- după caz, posibilitaţi - se vor folosi substanţe chimice şi spumele care asigură o lichidare a

incendiului rapidă şi sigură;

- în timpul operaţiunilor de localizare şi lichidare a incendiilor de litieră, se vor lua măsuri ca

acestea să nu se transmită la coroanele copacilor. În situaţia când există acest pericol, acţiunea

detaşamentelor de intervanţie, trebuie diritjată astfel încât să poată împiedica transmiterea incendiilor la

coronament prin intermediul boscheţilor, tiufişurilor, uscăciunilor, etc. , iar în cazul când totuşi unele

coroane ale arborilor au fost incendiate,acestea trebuie să fie repede localizate, de obicei prin doborârea

lor pâna când incendiul nu se dezvoltă.

8.3.3. Incendii de coronament

Pentru localizarea şi lichidarea incendiilor de coronament este necesară să se folosească metode şi

procedee adaptate ritmului de înaintare a acastora.

De regulă, incendiile de coronment inpun concentrarea unor forţe numeroase şi bine organizate în

vederea acţiunii ce o vor desfăşura.

Situaţia unui incendiu de coronament trebuie bine determinată prin executarea de recunoaşter

complexe, de obicei dirijate pe mai multe direcţii. Rezultate foarte bune s-au obţinut prin recunoaşterile

aeriene, care au dat posibilitatea să se stabilească rapid situaţia incendiului şi să se transmită datele

necesare comandamentelor organizate pentru stingerea incendiilor.

Din cauza vitezei mari de înaintare şi îndeosebi a efectelor directe ale incendiuluii (căldura

radiată, flăcari, scântei purtate de vânt, materiale aprinse etc.), acesta nu poate fi oprit totdeauna pe

limita imediată pe care este găsit, şi trebuie întâmpinat pe un obstacol natural sau artificial, benzi de

izolare create din timp sau executate special în vederea acestui scop.

Lăţimea barajului de oprire influenţează într-o mare măsură asupra localizării incendiului (dacă

este şi mineralizat, are şi mai mare eficacitatae).

Barajul de oprire se realizează perpendicular pe direcţia de înaintare a incendiului, la o distanţă

calciulată în funcţie de viteza de înainftare, felul şi înălţimea pădurii, de diurata operaţiunilor de creare a

barajului, de mâna de lucru existentă şi mijloacele tehnice la dispoziţie. Calcularea superificială a

acestor date are ca urmare faptul că incendiul poate cuprinde personalul care execută barajul, forţându-l

să părăsească lucrările sau chiar să-l pună în pericol, incendiul dezvoltându-se în continuare.

Barajele se execută prin doborârea arborilor şi curăţirea terenului de vegetaţie, folosindu-se în

acest scop fierăstraie mecanice, electrice şi manuale, topoare, alte utilaje sau metoda exploziei. În anexa

nr.2 sunt date câteva elemente necesare calculului forţelor şi mijloacelor pentru intervenţie.

Copacii doborâţi trebuie îndepărtaţi din zona defrişată, iar aceasta curăţată de orice material

conbustibil. Dacă nu există posibilitatea îndepărtării copacilor, atunci aceştia vor fi orientaţi cu

trunchiul tăiat catre direcţia de unde se propagă incendiul. În acest caz, este necesar ca barajul de

oprire sa fie supravegheat de vânători de scântei dotaţi cu mijloace de stingere a scânteilor care ar

putea să cadă pe coronamentele copacilor doborâţi. Este necesar de asemenea, să se asigure

supravegherea pădurii în adâncime pe direcţia de înaintare a incendiului, în spatele barajului de oprire,

cu scopul de a stinge orice incendiu declanşat de scânteile purtate de vânt, organizându-se echipe de

patrulare pe direcţia de propagare, instalându-se observatori dotaţi cu binoclu în foişoarele existente

pe înălţimi dominante sau copaci înalţi. Observatorii trebuiesc dotaţi cu mijloace de legătură radio sau

posturi telefonice.

Barajele de oprire sunt şi mai eficace - dacâ sunt apărate şi de o linie de ţevi, dispuse frontal, care

să intre în acţiune în momentul apariţiei incendiului. Folosirea maşinilor de luptă din dotare - este în

funcţie de căile de acces în masivul păduros incendiat şi de existenţa surselor de apă. Cele mai efioace

rămân motopompele care sunt uşor manevrabile şi au pe camioanele de intervenţie mari cantitiăţi de

furtun.

Prin creearea barajelor de oprire se pune accentul pe acţiunea de întâmpinare a incendiului. În

asemenea situaţii dozarea forţelor principale se face spre detaşamentul frontal, dar nu trobuie neglijată

nici acţiunea detaşamentelor de flancuri care de cele mai multe ori, printr-o acţiune viguroasă de

stingere pe părţile laterale, pot ajunge către vârful incendiului, concurând astfel la acţiunea întreprinsă

de detaşamentul frontal. Detaşamentul care acţionează în spate trebuie să înlăture orice posibilitate de

propagare şi izbucnire a incendiului, trecând la lichidarea micilor focare rămase.

Ca o metodă deosebită se practică refularea apei cu ajutorul cimentrucurilor, folosind ţevi

metalice şi furtune mari de tip "B". Această metodă s-a folosit cu bune rezultate pentru stingerea

incendiilor din pădurea "Bratcu", ocolul silvic Bumbeşti-Jiu, unde prelungirea liniei de refulare de la

cimentrucuri s-a făcut prin introducerea unei ţevi metalice (200 m ţeavă de 2 ţoli) în furtun (260 m

furtun de refulare) şi legarea aceştia cu sârmă. Prin aceasta s-a reuşit să se asigure oontinuitatea refulării

apei pentru stingerea incendiului la punctele mai vulnerabile, precum şi alimentarea releului de găleţi în

cele mai înalte puncte. Pentru refularea apei s-au folosit presiuni de 30-40 atm. (fig,5).

Fig. 5. Schema cu dispozitivul de stingere din pădurea „Bratcu”

In situaţia când incendiul de coronament este deosebit de puternic şi nu există siguranţa că poate fi

localizat în

limita unui baraj de oprire, se foloseşte procedeul cunoscut sub denumirea "foc

contera foc" (fig.6).

Fig. 6. Stingerea incendilor de pădure cu ajutorul contrafocului

Acest procedeu se poate folosi cu succes dacă se respectă următoarele condiţii:

- contrafocul să fie declanşat de pe limita din faţă a unui baraj natural sau artificial (curs de apă,

un drum, etc.) ;

- contrafocul să fie declanşat la o distanţă destul de mare faţă de frontul de înaintare a incendiului,

în aşa fel încât să aibă posibilitatea să distrugă prin ardere, o porţiune destul de lată până la ajungerea

incendiului în zona contrafocului ;

- să existe posibilitatea de împingere a contrafocului în întâmpinarea incendiului (vânt, curenţi

locali); trebuie să existe multă grijă pentru ca aceşti factori (vânt, curenţi locali), să nu acţioneze în sens

contrar şi să declanşeze un alt incendiu ;

- întâlnirea dintre incendiu şi contrafoc să se facă pe o suprafaţă suficienf de descoperită (ca

urmare a arderii produse da contrafoc) ;

- contrafocul se lansează întâpinarea incendiului numai după ce s-au luat toate măsurile de

supraveghere a întregii zone şi a împrejurărilor ;

- declanşarea contrafocului să coincidă cu un moment de acalmie a incendiului ;

- pe tot timpul aplicării acestui procedeu să existe ordine şi disciplină desăvârşită, asigurându-se o

instruire de amănunt a personalului care declanşează contrafocul.

Pentru reuşita scestui procedeu mai este necesar :

- să se aleaga în mod judicios baza de plecare ;

- să fie amplasate la faţa locului toate mijloacele necesare;

- să fie anunţaţi toţi cei interesaţi asupra orei declanşării contrafocului ;

- să fie amplsat în dispozitiv personalul de supraveghere;

- să se asigure controlul permanent al operaţinnii.

Acest procedeu pentru stingerea incendiilor de păduri nu se foloseşte decât în ultimă instianţă. El

nu se va folosi în condiţiile existenţei unui vânt puternic sau la baza unor masive păduroase cu servanţi

prea înclinaţi sau cu relief accidentat.

Unităţile de pompieri din ţara noastră nu au fost puse în situaţia de a folosi încă contrafocul.

Un prooedeu eficace creării condiţiilor de localizaie a incendiilor de coronament este acela al

exploziilor. Explozia poate fi folosită pentru amenajarea centurilor mineralizate şi zonelor libere de

materiale combustibile pentru protecţie.

Unitaţile de ponipieri nu dispun de personal specializat şi nici de dotarea necesară în acest sens,

Pentru asemenea operaţiuni se apeleaza la unităţile de geniu existente în garnizoanele respective sau în

apropiere. Procedeul constă în dispunerea pe direcţia de propagare a incendiului a unei linii de

încărcături explozive care vor fi declanşate în momentul ajungerii incendiului pe aliniamentul ales.

Efecfcul exploziei produce acoperirea cu pământul rezultat al suprafeţelor incendiate, defrişarea zonei

de arbuşti şi copaci realizându-se astfel un baraj împotriva propagării incendiului.

8.3.4. Incendii de doborâturi

În cazul unor asemenea incendii se pune accent pe localizare, mai ales când zona calamitată se

învecinează cu suprafeţe înpădurite. Pentru localizare se vor, crea centuri de oprire, cu-răţindu-se

limitele zonei de doborâturi de orice vegetaţie care ar contribui la transmiterea incendiului izolându-se şi

stingându-se copacii doborâţi, lărgiindu-se conturile de oprire prin doborârea arborilor transformându-le

în baraje de oprire.

La stingerea principalelor focare din zona de doborâturi se trece când exista o situaţie de

acalmie a incendiului supraveghindu-se întreaga zonă.

În acţiunea de lichidare a focarelor se va proceda la verificarea atentă a fiecărui trunchi doborât şi

la lichidarea focarelor ascunse. Dacă se dispune de mână de lucru suficientă, este indicat ca odată cu

operaţiunea de lichidare a focarelor ascunse să se cureţe copacii de crusta carbonizată pentru a se

înlătura reaprinderea şi pe cât posibil scoaterea lor din zonă.

Operaţiunile de localizare şi trecerea la lichidare sunt mult uşurate dacă exista posibilitatea

folosirii motopompelor sau maşinilor de luptă de la care să se echipeze numărull de ţevi necesare. Cu

bune rezultate s-au folosit motopompele pentru stingerea incendiului de doborâturi din zona Somteul

Mare-Gheorghieni, din anul 1965 (fig.7).

Localizarea şi lichidarea incendiului se organizează pe sectoare. Dacă zona de doborâturi se află

pe versanţii munţilor, sectoarele se organizeazăde-a lungul lor, numărul variind funcţie de mărimea

zonei de doborâturi. Fiecare sector este condus de un organ silvic (inginer, brigadier), care trebuie să

aibă la dispoz.iţie muncitori forestieri dotaţi cu uneltele necesare (sape, lopeţi) cazmale, joagăre,

topoare).

După stingerea incendiului într-o zonă de doborâturi este indicat ca aceasta să intre imediat în

exploatare pentru a se înlătura pericolul de izbucnire a unui nou incendiu. Indiferent de felul incendiului

se impun câteva precizari legate de protecţia clădirilor aflate în zonele împădurite.

Faptul că în zonele împădurite se află localităţi cu gospodării cetăţeneşti împrăştie pe suprafeţe

mari, grupuri sociale pentru muncitorii forestieri (cabane, dormitoare, cantine, magazii) sau obiective

turistice care în cazul incendiilor de proporţii pot fi ameninţate de incendiu, impun o atienţie deosebită

din partea şefului stingerii privind asigurarea protecţiei acstora.

Pe timpul recunoaşterii aeriene se va stabili numărul aces tora aflat pe direcţia de propagare şi

pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru ele şi să stabilească (propună) măsurile de protecţia lor.

Existenţa acestor obiective impune folosirea unor forţe suplimentare care trebuie să execute :

- realizarea unor baraje în jurul acestora prin doborârea copacilor apropiaţi ;

- curăţirea zonei de materiale combustibile (pe cât este posibil);

- acoperirea învelitorilor combustibile cu prelate umede ;

- realizarea unor rezerve de apă în apropierea lor ;

- instalarea echipelor de vânători de scântei pe fiecare construcţie ameninţată care să descopere şi

să lichideze orcice început de incendiu ;

- evacuarea din zonă a bunuriloir materiale, a oamenilor şi aninalelor.

Fig. 7. Schema cu dispoyitivul de interventie pentru stingerea incendiului de

doborâturi „Somteul Mare-Gheorghieni”

ELEMENTELE NECESARE PENTRU CALCULUL

FORŢELOR SI MIJLOACELOR

Pentru calculul forţelor şi mijloacelor; necesare stingerii incendiilor este necesar să :

- se detarmine înălţimea copacilor ;

- se determine grosimea copacilor ;

- se determine densitatea copacilor;

- se stabilească timpul de tăiere al copacilor astfel :

• cu fierăstrăul mecanic: 6-8;

• cu fierăstrăul manual : 18-20';

• cu toporul : 25-30 .

- se determină efectivele echipelor. De regulă echipele de lucru au un efectiv de 2-3 oameni;

- se stabilească frontul de lucru asfel (orientativ) :

• 10 m pentru o echipă de fâşie de siguranţă;

• 5 m pentru un om la atac frontal;

• 10-15 m pentru un om la atac lateral;

• 20 m pantru un om în supraveghere.

Normele de lucru necesare pentru a se calcula timpul necesar executării diferitelor lucrări folosind

explozivii sunt următoarele:

- pentru creearea centurilor de protecţie împotriva propagării flăcărilor o echipă comună din 15

oameni realizează circa 5,5 km/zi ;

- pentru amenajarea şanţurilor de protecţie şi de baraj o echipă de 15 oameni realizează 2 km/zi.

MIJLOACELE CHIMICE DE INTERVENTIE ÎN LUPTA

CONTRA INCENDIILOR DE PĂDURI

Condiţiile specifice existente în cazul incendiilor de păduri, determinate de faptul că "teatrul de

operaţiuni" se găseşte de cele mai multe ori departe de centrele populate cu drumuri de acces dificile sau

inaccesibile vehiculelor obişnuite, fac neoesară folosirea unor mijloace de prevenire şi stingere cu

eficacitate ridicată. În această situaţie utilizarea mijloacelor chimice de intervenţie constituie o soluţie

studiată şi adoptată în alte ţări. Este cunoscut că preparatele chimice folosite în lupta contra incendiilor

de păduri cu cel puţin unul din cele trei efecte fundamentale, care determină stingerea unui incendiu

:efectul de răcire, efectul da înăbuşire şi afectiul de cataliză negativă.

În cazal cobstibililor solizi efectul de răcire este, fără îndoială cel mai important şi poate fi folosit

atât pentru prevenirea cât şi pentru stingerea unui incendiu. Cand se sustrage unui combustibil solid o

cantitate de căldură, astfel, incât să se ducă sub temperatura de aprindere, arderea îancetează Este

limpede dacă eficacitatea efectului de răcire depinde de raportul dintre cantitatea de căldură produsă de

către combustibilul aprins şi cantitatea de căldură sustrasă acestuia. Acest raport este legat de natura şi

de cantitatea disponibilă de mediul de răcire, precum şi de viteza şi modul de aplicare a acestui mediu

asupra combustibilului care arde. În afară de efectul de răcire mai apar şi efecte secundare care se

datoresc eventualelor schimbări de stare (evaporarea unor substanţe aflate în stare lichidă sau

condensată de vapori, volatilizarea unor substanţe solide sau sublimarea de vapori), diferenţele de

densitate sau conductibilităţi termice diferite. Efectul de înăbuşire se obţine atunci când se împiedică un

contact intim între materialul combustibil incendiat şi oxigenul din atmosfera înconjurătoare. Ele se pot

obţine cu: substanţe volatile (gaze sau vapori ); suspensie de gaze lichide (spume); cu suspensii de

lichide în fază gazoasă (apă pulverizată sau fracţionată); substanţe solide (pulberi inerte).

Efectul anticatalitic, denumit uneori şi cataliză negativă, încetineşte, uneori blochează reacţiile de

ardere în lanţ. Acest efect este exercitat de către hidrocarburile halogenate, precum şi de pulberile

stingătoare. Pe baza principalelor experienţe efectuate în străinătate putem efectua o trecere în revistă a

celor mai importante mijloace de intervenţie la incendiile de păduri.

Elementele de bază în stingere a acestor incendii îl constituie apa, care prezintă calităţi de stingere

bine cunoscute. Dificultatea obţinerii unor cantităţi suficiente de apă a pus problema măririi eficacităţii

acesteia prin adăugarea de substanţe chimice, care să permită o economie de epă fie prin favorizarea

pătrunderii ei în materiale de protejat (agenţi de udare sau emolienţi) fie prin îmbunătăţirea forţei de

adeziune a apei pe materiale în stare de incandescenţă, întârziind în acelaş timp evaporarea (agenţilor de

îngroşare cu care împreună cu apa dau soluţii coloidale sau geluri).

Cercetările au fost orientate spre folosirea unor substanţe care singure sau în amestec cu apa să

asigure protecţia fondului forestier prin formarea unor pelicule izolante protectoare sau prin degajarea,la

creşterea temperaturii, a unor produse de descompunere care se exercită un efect de înăbuşire întârziind

astfel dezvoltarea incendiului. Aceşti agenţi de întârziere pot avea acţiune limitată în timp sau îşi pot

păstra caracteristicile vreme îndelungată.

Produse chimice cu acţiune de udare – pentru a-şi putea exercita efectul maxim posibil de răcire,

apa nu trebuie să se prelingă de pe suprafaţa obiectelor care ard, ci să vină în contact intim cu materialul

respectiv. De multe ori, însă, fie datorită tensiunii superficiale a apei, fie naturii particulare a unor

corpuri solide (este cazul materialelor celulozice care conţin ceruri şi uleiuri minerale), apa nu poate

pătrunde în materialele care ard.

În cazul unor picături de lichid, sub acţiunea tensiunii superficiale suprafaţa tinde să capete

extinderea minimă compatibilă cu volumul picăturii, adică, în cazul când condiţiile exterioare o permit,

forma sferică. De aceea, o picătură de licid în contact cu suprafaţă solidă, tinde, teoritic, să nu se

împrăştie pe toată suprafaţa, ci să o atingă într-un singur punct, şi ca urmare, picătura nu udă solidul.

Adăugarea în apă a unor substanţe (săpunuri, substanţe tehnicoactive) formate din două grupuri

moleculare distincte, şi anume dintr-un grup „hidrofil”, care are o mare solubulitate în apă şi un grup

„hidrofob”, care tinde să adere, prin natura sa cristalină pe materialele solide, determină o micşorare

apreciabilă a tensiunii superficiale. Întradevăr, grupurile hidrofobe sunt respinse din moleculele de apă

care se găsesc în interiorul lichidului; ca urmare, forţele de atracţie sunt puternic reduse.

În aceste condiţii picătura este liberă să-şi mărească suprafaţa şi să se fixeze pe solid, fiind

favorizată şi de forţa de adeziune solid a grupurilor hidrofobe; pieptura poate să ude suprafaţa şi să

pătrundă mai intens în porii materialelor solide. Substanţele tensioactive care pot folosi la stingerea

incendiilor pot fi un tip anionic, catrionic şi neionic; în primul caz, grupul hidrofil este anion (de

exemplu stările alcaline ale aciziilor carboxilici sau sulfonici); în cazul al doilea este un cation (de ex.

sărurile de amoniu); în cazul al treilea, solubilitatea se datoreşte oxidărilor (ex. produşii de condensaţie

ai oxidului de etilenă).

PRODUŞII CHIMICI DE ÎNGROŞARE

FOLOSIŢI ÎN SOLUŢII COLOIDALE

Prin dizolvarea într-un solvent unele substanţe dau naştere la soluţii coloidale. Acestea pot mări

foarte mult vâscozitatea specifică a solventului, proporţional cu concentraţia. La o anumită concentraţie

se obţine o masă gelatinoasă, suficient de elastică, denumită gel. Utilitatea soluţiilor coloidale şi a

genurilor se datoreşte faptului că aceste substanţe îmbunătăţesc aderenţa apei, întârzie evaporarea ei şi

creează, uneori, pelicule protectoare izolante.

Principalele produse de acest tip experimentate în străinătate sunt: argilanţii,

carboxiletilenetilceluloza, bentonita, uniii polimeri sintetici, derivaţi ai petinei extrase de leguminoase.

Alginaţii – sunt derivaţi ai acidului arginic (C6H8O6) întrebuinţat pe scară largă ca agent de

îngroşare, spumant stabilizator la fabricarea îngheţatei etc. La stingerea incendiilor se foloseşte alginatul

de sodiuu care, într-o concentraţie de 5% ridică foarte mult vâscozitatea apei.

Experimentele au arătat că adăugarea unor cantităţi foarte mici de clorură de calciu îmbunătăţeşte

efectul de întârziere al alginatului de sodiu. În afară de unele dificultăţi de pompare, cauzate de

vâscozitatea soluţiei, problemele principale în stadiul actual, în legătură cu folosirea alginaţilor, o

constituie preţul relativ ridicat şi aparatura necesară formării şi agitării soluţiilor, în special în cazul unor

cantităţi mari.

Carboxilmetilceluloza (R-OCH2-CO2Na) se obţine prin tratarea alcalicelulozei ca cloracetat de

sodiu. Se prezintă sub forma unei pulberi albe sau maro şi se foloseşte ca apret în industria textilă sau

pentru prpararea de uleiuri, adezivi şi săpunuri. În amestecurile detergente îmbunătăţeşte puterea de

emulsionare. La experienţele de stingere a incendiului au fost utilizate în construcţii variind între 0,4-

1%.

Bentonita – este o varietate de argilă, formată dintr-un amestec de silicaţi şi aluminiu care conţine

cantităţi variabile de oxizi de Ca, Mg, Fe şi alcali. Are putere decolorantă, o mare capacitate de absorţie

şi putere de umflare în prezenţa apei. Are vo largă utilizare industrială ca decolorant, material de

umplutură, etc..

Pentru întrebuinţarea la incendiile de păduri s-au experimentat concentraţii de bentonită de ordinul

a 4%. A fost denumit „agent de întârziere cu efect imediat” deoarece pe lângă funcţiunea de a îngroşa

apa mai are proprietatea de a forma, după evaporarea apei, peliculă pulverulentă de material mineral,

incombustibil, care spre deosebire de depunerile altor agenţii de îngroşare de natură organică,

combustibilii contriuie la întârzierea flăcărilor. Există în schimb inconvenientul că pulberea formată de

bentonită aderă pe materialele de protejat numai în mod mecanic, adică fără să pătrundă sau să

interacţioneze cu acestea, din care cauză poate părăsi mai uşor materialul pe care a fost depus, efectul de

întârziere încetând.

Polimeri sintetici – au fost experimentate anumite tipuri de polimeri sintetici care în stare de

pulberă absorb o cantitate de apă producând geluri analoage celor obţinute cu substanţele organice.

Derivaţii pectinei şi extractele de leguminoase – pectina este o polizaharină care se găseşte în

ţesuturile vegetale mai ales în fructe şi ţesuturi tinere. Ca agent de îngroşare s-a făcut experienţe cu

pectantul de amoniu. Tot ca agenţi de îngrăşare s-au folosit extractele leguminoase.

AGENŢI DE ÎNTÂRZIERE

Produsele chimice pentru ignifugarea lemnului, ţesuturilor şi hârtiei etc. au fost folosite de mai

mulţi ani cu rezultate optime, dar numai în ultimul timp au fost eliberate produse care pot fi folosite la

stingerea incendiilor de păduri. Calităţile esenţiale ale unor buni agenţi de „întârziere” cum au fost

numite aceste produse sunt, pe lângă costul redus, miscibilitatea uşoară în soluţie apoasă, şi degajarea

unor produse netoxice. Primul agent de întârziere folosit cu succes în lupta contra incendiilor de păduri a

fost boratul de sodiu şi calciu.

În experienţele făcute în California, boratul s-a folosit în incendii de păduri atât singur cât şi

amwstcat cu apa, fiind împrăştiat fie de pe teren, fie de sus cu ajutorul avioanelor şi elicopterelor. Chiar

dacă este împrăştiat sub formă de pulbere boratul aderă puternic pe materialele tratate şi este îndepărtat

cu greu prin acţiuni mecanice sau prin acţiunea vântului , dar este îndepărata cu uşurinţă de către ploaie.

Pentru stingerea incendiilor de păduri, boraţii au fost cel mai adesea amestecaţi cu apa (boratul nu este

foarte solubil în apă, dar formează suspensii) în concentraţii de aproximativ de 50%. Sub acţiunea

căldurii, boraţii se topesc, acoperind materialul de protejat cu o masă solidă, inertă, care îl izolează de

contactul cu aerul comburant.

Folosirea boratului a prezentat însă unele dificultăţi datorită proprietăţilor sale corozive şi

abrazive precum şi faptului că deşi are toxicitate redusă, sterilizează solul împiedicând creşterea din nou

a vegetaţiei. Orientarea actuală este deci cea de-a folosi ca agent de întârziere „fosfatul diamonic”

(desemnat uneori prin marca DAP care sunt iniţialele denumirii produsului englez -

diammoniuphosphate). Proprietăţile ignifuge ale fosfatului diamonic se datoresc faptului că,

descompunându-se sub acţiunea căldurii, pune în libertate amoniac, care tinde să dilueze în mod eficace

produşii volatili combustibili puşi în libertate prin piroliza materialelor celulozice şi totodată pune în

libertate acid fosforic care reacţionează cu celuloza, deshidratând-o şi formând esteri ai celulozei mult

mai rezistenţi la piroliză.

Fosfaţii diamonici se folosesc în soluţie apoasă în concentraţii cuprinse între15 şi 28%, dar

tendinţa mai recentă este de a se folosi fosfaţi în soluţie apoasă făcută vâscoasă prin adăugarea de

substanţe de îngroşare (alginaţi, carboxilimetilceluloză, pectaţi) care măresc aderenţa agentului ignifug,

pe materialele tratate. Au mai fost experimentate soluţii în apă simplă sau în apă vâscoasă prin

adăugarea de alginat şi de fosfat diamonic (20-30% în greutate în raport cu apa), cu silicaţi de sodiu

(aproximativ 2%). Adăugarea de silicat nu pare însă că ar influenţa în mod apreciabil acţiunea ignifugă a

produsului DAP. Fosfatul diamonic amestecat cu agenţii de îngroşare, conţinând şi un adaos de

inhibitori de coroziune şi de substanţe colorante – pentru a se uşura individualizarea zonei tratate – se

amestecă uşor cu apa în amestecătoare de baterie şi poate fi păstrat în rezervoare de înmagazinare, timp

îndelungat. Din experienţele efectuate până acum, se pare că problemele majore rămase pentru rezolvat

sunt cele de a se stabili mai exact cantităţile de fosfaţi necesare pentru diferitele tipuri de combustibili

din păduri, şi de a se găsi adezivi mai rezistenţi la ploile de vară.

Pulberile

Pulberile uscate, pe bază de bicarbonat de sodiu şi potasiu, tratate cu substanţe antiglomerante –

folosite în mod obişnuit în stingere – au proprietatea deosebită de stinge flăcările prin acţiunea

anticatalitică exercitată asupra reacţiilor în lanţ ale arderii. Aceste pulberi s-au folosit însă prea puţin în

trecut, în incendiile de substanţe celulozice, deoarece, deşi sting flăcările, nu pot pătrunde cu uşurinţă în

masa incandescentă şi au din această cauză o slabă acţiune de răcire. Jăratecul rămâne în acest caz mai

departe în stare de incandescenţă şi se produce cu uşurinţă reizbucnirea incendiului.

În prezent au fost puse la punct pulberi speciale uscate, pe bază de fosfat mono şi diamonic, care

au o mare capacitate de răcire şi deci se pretează şi la stingerea incendiilor de materiale celulozice.

Folosirea pulberilor de acest tip, în lupta contra incendiilor de păduri, se găseşte totuşi încă în faza

experimentală. În starea actuală se poate prevede (aceasta şi din motive de ardin economic) mai mult o

utilizare a pulberilor pentru a permite operatorilor să-şi deschidă drum printre flăcări (mai există şi

efectul de reflexie a pulberii asupra radiaţilor calorice), decât folosirea pentru intervenţii masive.

Tabulul 1

DATE PRIVIND FOLOSIREA EXPLOZIVILOR PENTRU

STINGEREA INCENDILOR DE PĂDURI

Solul

(structura)

Nr. de

încărcături

Greutatea

kg

Intervalul

Adâncimea

totală

m

Dimensiune zilnică

în m Timp utilizat

De sus În

adâncime

În

minute

În ore

manoperă(total)

Nisip

turbă 1 3,0 - 1,0 3,5 1,75 25 1

Nisip

dens 1 3,0 - 1,3 3,3 1,30 25 1

Argilă

nisip 1 4,0 - 1,75 3,5 2,00 30 1

Argilă 90

cm 4 48,0 1,4x2,4 1,45 7x7,3 1,50 80 6

Nisip

umed 5 54,0 3 1,45 8,7x9,1 1,70 60 5