Bd. Magheru, nr. 20, 010334 Bucureşti

tel.: 021.318.89.00 / 021.318.89.01; fax: 021.312.44.80

e-mail: marketing@nottara.ro

Casa de bilete: 021 317 41 01

Dosar de prezentare

Sala Radu Beligan (Teatrul de Comedie)

„Familie de artişti”

de Kado Kostzer şi Alfredo Arias

traducerea: Doru Mareş

Data premierei: 20 ianuarie 2016

DISTRIBUṬIA:

Emma Finochietto: Florina Cercel

Marietta Finochietto: Victoria Cociaş

Pocho Finochietto: Gavril Pătru

Fryda Finochietto: Ada Navrot

Raimonda / Carola Finochietto: Crenguţa Hariton

Carmen: Ioana Calotă

Boris Sitbon: Ion Haiduc

4 muncitori pe şantier: Alexandru Mike Gheorghiu, Ghighi Eftimie,

Daniela Tocari, Raluca Jugănaru Grosu

Regia: Alexander Hausvater

Costumele: Stela Verebceanu

Decorul: Carmencita Brojboiu

Muzica: Tibor Cári

Coregrafia: Vica Bucun

Asistenţa de regie: Adela Biţică

Light design-ul: Lucian Moga

Durata: 2 ore (fără pauză)

SINOPSIS

Într-un Buenos Aires în care istoria se demolează, pentru a face loc

autostrăzilor moderne, familia Finochietto trăieşte cu artă, sfidând meschinăria

vremurilor. Casa lor, aparent o ruină dezafectată, este un salon al spiritului, în care

se cântă, se dansează, se scriu poezii, se pictează, se citeşte în stele şi se lucrează

necontenit la o estetică a vieţii. Una în care mâncatul din pubelă are ceva

aristocratic, atâta vreme cât sufletul şi mintea capătă hrana dorită.

Emma Finochietto şi cei cinci copii ai săi sunt maeştri ai artei supravieţuirii –

într-o societate condusă de contabili, ei sunt contemporani în spirit cu Da Vinci,

Picasso, Chopin, Van Gogh etc., îşi închipuie că marea scenă a lumii îi aşteaptă şi îşi

va întâmpina cum se cuvine fiii rătăcitori. Carola îşi caută portocaliul, Pocho

născoceşte rime despre pălării, Raimonda se frământă, când Marte e într-o

cuadratură nefastă, Fryda redescoperă Moartea Lebedei de fiecare dată, iar Marietta

păstrează suveniruri de pe când era Madama Butterfly. Sunt ocrotiţi de Carmen,

tânăra lor „dădacă”, cea care cunoaşte îndeaproape tomberoanele tuturor

restaurantelor eclectice din capitala Argentinei.

Apariţia unui funcţionar de la primărie, venit cu un ordin de evacuare a casei,

pentru începerea procedurilor de demolare, pare să însemne sfârşitul acestui templu

al artelor. Însă adevăraţii artişti nu dispar niciodată…

Un spectacol emoţionant, plin de umor şi tandreţe, despre viaţa ca artă.

EXTRASE DIN TEXT:

DOÑA EMMA: Incredibil: şansa e de partea noastră! Două miracole dintr-o lovitură:

întoarcerea Frydei şi vestea asta! Tocmai dădeam să mă şterg, când am zărit titlul.

Uită-te. Ba nu. Mai bine ghiceşte!

MARIETTA (încercând): E ceva legat de autostradă?

DOÑA EMMA: De autostradă?!

MARIETTA: Aha, m-am prins! Ni s-a lăsat moştenire o avere în Italia şi acum ne

caută să ne-o dea.

DOÑA EMMA: După moartea unchiului Luigi nu mai avem rude pe-acolo, iar

moştenirea s-a dus demult.

MARIETTA: Mdaaa, mii de hectare n-au ţinut nici cât un suspin. Să nu mai zic de

vaci...

DOÑA EMMA: Dar fabrica de conserve de peşte... Îîîh!

MARIETTA: Dar acţiunile din metalurgie...

DOÑA EMMA: Şi ferma de vidre...

MARIETTA: Totul delapidat.

DOÑA EMMA: Delapidat? Nu, nu! Transformat în artă. Ce ne păsa nouă de vaci ori

de metalurgie? Peştele mi-a provocat întotdeauna urticarie, cât despre vidre, mereu

am preferat vizonul. De delapidat, trebuie să delapidezi, doar la asta sunt buni banii,

ca să trăieşti intens, ca să creezi, pentru artă... Păcat că n-a fost mai bogat Luigi.

(Familie de artişti, Actul I)

DOÑA EMMA (foarte calmă): Nu aveam nicio îndoială! Am avut un vis minunat. Se

făcea că ne urcam la bordul unui avion supersonic. O tânără îmbrăcată în albastru

ne arăta care ne sunt locurile... O voce spunea în engleză: „zborul va fi scurt...” Şi,

într-adevăr, nici nu am plecat bine că am şi ajuns... Aeroportul era învăluit de ceaţă,

dar se întrezărea mulţimea care ne aştepta...

FRYDA: Jurnalişti, fotografi, admiratori...

DOÑA EMMA: Am coborât pasarela cu totul în largul meu, plină de mândrie că am

dat lumii toţi aceşti artişti. Copiii mei care îşi împrăştie arta în toate zările, pentru ca

oamenii să fie mai fericiţi sau mai puţin nefericiţi.

În viaţă totul se uită cu excepţia artistului care ne-a făcut să împărţim cu el luciditatea

spiritului său. Acest artist care a ridicat un pod între om şi vis. Mi se puneau multe

întrebări, iar eu răspundeam: ceea ce va mântui specia omenească va fi sufletul

poetului, care ne va salva de la distrugere şi din catastrofele care ameninţă specia

omenească. (începe să plângă) Dintr-o dată, am început să plâng. Cineva m-a

întrebat – tot în engleză -: „De ce plângeţi?” I-am răspuns că plâng fiindcă sunt cea

mai fericită femeie de pe faţa pământului.

(Familie de artişti, Actul II)

Argumentul regizorului:

Şi actorul şi personajul trebuie să corespundă nevoilor societăţii. Familia

noastră de artişti este de aici şi de acum. Am ales această piesă argentiniană scrisă

de Kado Kostzer şi Alfredo Arias pentru că este unul dintre cele mai actuale şi

valoroase texte contemporane.

Propun, odată cu această nouă producţie, un concept concentrat pe atenţia la

subtext. Spectacolul nostru despre artiştii care îşi urmăresc visul într-un context

vitreg, se luptă pentru el şi refuză să se considere victime, devine, printr-un accident

(situaţia Teatrului Nottara), parte a unei realităţi, aşadar emblematic chiar pentru

starea artiştilor în România.

Alexander Hausvater

Am început să fac teatru pentru că am vrut ca oamenii să se schimbe, să

devină mai buni, mai profunzi, să comunice unul cu altul, să se iubească. Probabil că

mulți dintre voi, dacă ar fi onești, ar spune la fel. Atâta timp cât oamenii nu se iubesc,

pe străzi, în birouri, nu ne-am făcut datoria de artiști.

(fragment din discursul susţinut de Alexander Hausvater, cu ocazia primirii

Premiului pentru întreaga activitate, acordat la Gala Premiilor UNITER, 2015)

REPERE BIOGRAFICE

Autorii

Kado Kostzer

Kado Kostzer, scriitor și regizor de teatru argentianian, s-a născut la 19 martie

1946, în localitatea San Miguel de Tucumán. Fiu al unuia dintre cei mai importanți

librari ai țării, David Gerardo, alias Kado, a avut acces la surse literare variate. După

ce familia sa a decis să se mute la Buenos Aires, tânarul a devenit student la

arhitectură. În paralel, și-a urmat chemarea spre scenă, jucând în spectacole ale

centrului de avangardă Instituto Di Tella, între care Ubu înlănțuit și Timon din Atena.

În 1976, scrie libretul și versurile unei reviste muzicale pentru vedeta

argentiniană Nacha Guevara, iar șase ani mai târziu câștigă Premiul Lugné-Poe,

conferit de Societatea autorilor din Franța, pentru prima sa operă dramatică, Trio,

pusă în scenă de Alfredo Arias. Cu următoarea piesă, Descântece, prezentată la

Théatre de Paris, participă în 1985, la Festivalul celor două lumi, de la Spoleto.

Ca și prietenul său Arias, este un argentinian ce, lucrând toată viaţa în mai

multe limbi, s-a dovedit a fi un bun intermediar între culturile mai multor ţări.

Piesa sa, Familie de artiști, este regizată tot de Arias, în 1989, la Centrul

Dramatic din Aubervilliers, pe care, la acea dată, îl conducea prietenul lui. Un an mai

târziu lucrează împreună cu Astor Piazzolla, pe același text, produs însă în

castiliană, la Teatrul Albeniz, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la

Madrid.

Îşi face debutul ca regizor în 1987, montându-și textul Dumnezeu salvează

Regina, la Teatrul Regina din Buenos Aires, pentru ca doi ani mai târziu să realizeze

o montare în limba franceză a textului, la Centrul Dramatic din Aubervilliers, condus

de prietenul său Arias.

Urmează montări pe texte dramatice sau musicaluri, în Spania, Argentina și

Franța. În 1995 lucrează cu binecunoscuta actriță americană Leslie Caron, la New

York, regizând producţia Colette, pe texte ale autoarei franceze. Doi ani mai târziu

primește premiul Asociaţiei argentiniene a Criticilor, care îl consideră cel mai bun

regizor al anului, pentru producţia pe textul Sardine la grătar.

Colaborarea lui Kostzer cu Alfredo Arias a rodit și în cinema, unde, pe baza

scenariului său, regizorul Arias a semnat filmul Focuri (1987). Tot în anii ’80, ca

scenarist, a semnat și două filme mexicane.

În paralel, a lucrat și la adaptări pentru scenă, ale unor texte franceze și anglo-

saxone, în castiliană, între care comedia muzicală Eu și iubita mea sau Cehov –

Cehova.

Şi în următoarele două decenii va rămâne interesat de producţiile dramatice şi

muzicale, abordând texte clasice, precum Bolnavul imaginar de J.-B.P. Molière, sau

Văduva veselă, opereta austriaco-ungarului Lehar, adaptată la anii ’50, până la

Opera italiană, pe care a scris-o împreună cu Sergio García-Ramírez și pentru care a

primit premiul pentru Cea mai bună Operă de Teatru Muzical, acordat de Societatea

Autorilor din Argentina.

În 2001 i-au apărut cărţile Personaje și patru comedii musicale. În prima,

autorul argentinian evocă personalităţile legate de activitatea sa profesională la

miticul Institut Di Tella, la revista Prim plan, la Teatrul European, în cinematografia

mexicană şi pe Scena naţională. De sub pana sa apar portretele concise ale unor

oameni celebri, precum Astor Piazolla, Leslie Caron sau scriitorul Haroldo Conti, unul

dintre sechestraţii dispăruţi în anii negri ai juntei militare argentiniene.

La Târgul Internaţional de Carte de la Buenos Aires a lansat, în 2012, volumul

Sărbători fericite Leon și alte opere, reunind patru din piesele activităţii sale eclectice

din anii anteriori.

Alfredo Arias

Actor, dramaturg şi producător de teatru, Alfredo Arias s-a născut la 4 martie

1944, în oraşul industrial Lanús, suburbie a Buenos Aires.

Deşi tânărul era evident atras de lumea artei, familia sa muncitorească a decis

că fiul trebuie să devină avocat, așa că, la vârsta de 11 ani, părinții l-au înscris la o

şcoală militară, după care a obţinut o specializare juridică.

S-a lăsat atras de mișcarea politică, devenind membru al organizației

peroniste de tineret, dar și-a urmat în același timp și chemarea artistică. Fiind

dezamăgit de abordarea clasică depășită, de la cursurile de teatru oferite de Alianţa

Franceză, le-a părăsit și și-a creat propria trupă de teatru, intitulată EST. Tot în anii

`60 s-a alăturat unei mişcări de artişti vizuali, care a organizat numeroase expoziţii,

evenimente şi spectacole.

A suferit represiuni din partea guvernului militar din ţara sa, fiind acuzat că

este homosexual şi comunist. Drept urmare, în 1968 a decis să părăsească

Argentina, pentru New York, de unde a plecat, doi ani mai târziu, spre Paris, unde

trăiește de atunci.

Prima sa creaţie teatrală în capitala Franței a fost o dramatizare concentrată a

celebrului roman al lui Bran Stocker, Dracula, o montare elaborată în maniera unei

cărţi de benzi desenate.

Prima piesă scrisă în noua sa țară, Istoria Teatrului, precum și producţia sa pe

un text despre Eva Perón, scrisă de prietenul său peronist, aflat şi el în exil, Copi, au

fost montate la Teatrul l’Epée de Bois. Critica și publicul au apreciat originalitatea

producțiilor, elementele de fantezie și, mai presus de toate, radicala abordare

teatrală.

În timp, Arias a reuşit să compună o lume teatrală proprie, marcată de magie,

umor şi de o fantezie aparte, cu soluţii şi imagini baroce, care au păstrat farmecul

minunat al copilăriei. A lucrat cu trupa sa argentiniană, pe care a reușit s-o aducă la

Paris, dar și cu multe teatre franceze. Dintre creaţiile sale scenice amintim: Comedie

polițistă; Lux, Douăzeci și patru de ore, Note, Fecioara, Steaua Nordului.

Descoperind creaţia desenatorului din secolul al XIX-lea, Grandville, Arias a

deschis poarta unui teatru minunat, dominat de animaţia corpurilor umane, care se

prelungeşte într-o lume fantastică, recurgând la artificiul măștilor: Suferințele unei

pisici engleze (bazat pe romanul lui Balzac), Jocul dragostei și al întâmplării

(Marivaux), Pasărea albastră (Maeterlinck).

Într-o nouă etapă a creaţiei sale teatrale, purtând accente autobiografice,

Arias îşi va explora copilăria şi, mai târziu, se va reîntâlni, în plan artistic, cu patria sa

natală, în spectacole precum: Mortadela, Un Faust argentinian, Mambo Mistic şi

Familie de artişti (cu muzică originală de Astor Piazzolla).

Perioada de directorat la Centrul Dramatic Naţional din Aubervilliers, în nordul

Parisului, îi permite să își ia un „respiro” în activitatea de dramaturg. Se concentrează

pe texte fundamentale, puternice din punct de vedere dramatic: Fiara din junglă de

Henry James, în adaptarea lui Marguerite Duras, Gemenii veneţieni, Hangiţa,

Evantaiul de Carlo Goldoni, Furtuna de William Shakespeare (pentru Festivalul de la

Avignon), Hora (La Ronde) de Arthur Schnitzler (pentru Comedia Franceză), Dama

de la Hotel Maxim de Georges Feydeau, Cameristele de Jean Genet (pentru Teatrul

Louis-Jouvet), Păsările de Aristofan (Comedia Franceză), Truisme, bazat pe romanul

lui Marie Darrieussecq (Teatrul Rond Point).

Prin intermediul a două spectacole, Nini şi Ploaie de foc, Arias a celebrat

personalitatea a două cunoscute femei argentiniene, Nini Marshall, celebră actriţă din

anii `50, şi Silvina Ocampo, scriitoare.

A colaborat cu René de Ceccatty la adaptarea pentru scenă a romanului lui

Alexandre Dumas-fiul, Dama cu camelii, iar Chantal Thomas a scris pentru Arias,

Palatul Reginei şi a adaptat povestea sa, Insula plutitoare.

Arias nu a rămas imun nici la virusul operei, pe scena căreia a transpus

universul său imaginativ: Văduva veselă, la Teatrul Châtelet, Mamelele lui Tirésias, la

Festivalul de la Spoleto, Povestirile lui Hoffmann, la Opera din Geneva, la Teatrul

Châtelet și la Scala din Milano, Indiile galante, la Festivalul Aix en Provence,

Carmen, la Opera Bastille, Curtea Faraonului, la Teatrul Zarzuela din Madrid, Visul

unei nopţi de vară, la Teatrul Regio din Torino. La Teatrul Colon din Buenos Aires a

montat Rake’s Progress (Evoluția lui Rake), Bomarzo și Moarte la Veneţia.

Amator de reinterpretări (parodice) ale music-hall-urilor, Arias a imaginat

spectacolul Nebuni după Folies, pentru Folies Bergère, Dragoste divină, pentru

Teatrul Rond Point și Buenos Arias pentru Petit Montparnasse.

Nici comediile muzicale nu i-au rămas străine: Arias a creat Concha Bonita, pe

o partitură semnată de Nicola Piovani (compozitorul lui Federico Fellini, printre altele

pentru Ginger şi Fred). Apoi a semnat trei colaborări cu: Axel Krygier, care l-a inspirat

în crearea spectacolului Trei tangouri; cu Diego Vila, pentru spectacolele Tatuaj şi

Cabaret Brecht Tango Broadway; cu Bruno Coulais, autorul partiturii la Tigrul.

Un artist dinamic precum Arias nu putea să rateze filmul: Fuegos este prima

sa peliculă, urmată de filmul de televiziune Bella vista, adaptare după povestirea

Colette.

Arias și-a pus numele și pe volumul intitulat Fantomele nebune, o colecţie de

proiecte artistice, unele neterminate, intercalate cu amintiri personale. Hervé Pons a

coordonat o carte de interviuri cu scriitorul argentinian, cu titlul Scriitura regăsită. Un

important număr de piese ale lui Arias au apărut la Editura Actes Sud – Papiers.

Cu o asemenea activitate intensă și diversă, Alfredo Arias și-a câştigat și

dreptul la premii. A avut o bursă din partea Fundației Guggenheim, a primit Premiul

Plaisir du Théâtre în Franţa, Premiile Il Pegaso D'oro și Eti, în Italia, iar critica

argentiniană i-a acordat Premiul ACE.

A obţinut de două ori Premiul Molière, pentru spectacolele muzicale Mortadela

şi Suferinţele unei cântăreţe franceze. În 2003, i s-a decernat Premiul de Onoare

Molière.

Statul francez i-a recunoscut contribuția la evoluția artei teatrului, conferindu-i

titlul de Cavaler, Ofiţer şi Comandor al Artelor şi Literelor.

Regizorul

Alexander Hausvater este un artist-fenomen al teatrului lumii. Spectacolele lui

sunt întâlniri cu viaţa, care modifică profund conştiinţa actorilor şi provoacă publicul la

un exerciţiu sincer al libertăţii.

Intense, curajoase, vizionare, montările sale vorbesc despre ce se întâmplă

aici şi acum, în noi şi în societate, fie că este vorba despre punerea în scenă a

Decameronului ori a unui text contemporan, sunt acute şi necesare. Şi, mai ales,

împlinesc rostul teatrului, aşa cum Hausvater îl înţelege, de a-l scoate pe om din

inerţia sa şi de a-l transforma într-o „fiinţă care articulează” şi care poartă în ea

frumuseţea şi degradarea întregii lumi.

În 1959 a părăsit România, împreună cu părinţii săi, stabilindu-se, până în

1967, în Israel - „ţara începuturilor”, şi a absolvit Universitatea din Tel Aviv. La Dublin,

unde a urmat cursuri de scriere dramatică a debutat în 1971 ca regizor cu

spectacolul Năzdrăvanul Occidentului de John Millington Synge. Un proiect cu totul

inedit, inspirat de tema tezei sale de studiu – Primitivismul în pictură şi teatru – J.M.

Synge şi Paul Gaugain. În cadrul acestuia, a petrecut mai multe luni pe izolatele

insule Aran, creând spectacolul alături de oameni simpli din sat, pescari, „povestaşi”

vorbitori de celtică şi care, nevăzând niciodată teatru, aproape că nici nu şi-au dat

seama când s-au transformat în actori, sub fascinaţia lui Hausvater, actul artistic

substituindu-se realităţii.

Între 1969 şi 1972 a fost directorul artistic al Teatrului Peacock din Dublin (aici,

în montarea sa cu Scaunele lui Ionesco, întreg spectacolul era o neliniştită căutare,

pentru că actorii veneau să le ceară spectatorilor scaunele, anunţându-i că viaţa lor

depindea de găsirea scaunului pe care au stat, altfel existenţa le era pusă în pericol).

A colaborat cu teatrul Mickery, înfiinţat de hipioţi în Olanda, iar în 1977 Universitatea

McGill, din Montréal, i-a oferit o bursă doctorală care i-a permis să-şi fondeze propria

companie artistică Neo-Mythos, prin care să descopere mitologia secolului său şi să

reinventeze legendele trecutului.

Au urmat Montréal Theatre Lab (1973-1979), apoi conducerea

departamentului de teatru de la CBC (Canadian Broadcasting Corporation), a

Teatrelor Echiquier (1979-1985) şi de l’Archipelle (1989-1998) precum şi a

festivalului de teatru experimental La Quinzaine Internationale du Théatre de Québec

(1983-1986).

În Canada – ţara ca un „fenomen profund, pur şi sălbatic” – a regizat peste

150 de spectacole, în toate părţile ţării, provocând mereu, şocând, inventând şi

neliniştind – Procesul lui Kafka, spre exemplu, a fost montat în birourile Primăriei din

Winnipeg.

Este profesor, povestitor de teatru şi mentor al artiştilor în devenire, prin

cursuri şi ateliere susţinute la: Universitatea Québec, Şcoala Naţională de Teatru,

Colegiul St. Hyacinthe, Univeritatea McGill, Universitatea Concordia din Montréal,

Universitatea Laval, Conservatorul de Artă Dramatică, Polyvalente Baldwyn Cartier,

din Québec, Universitatea Ottawa, Universitatea Winnipeg, Universitatea Ann Arbor,

din Michigan şi Institutul Lunacearski, din Moscova.

A făcut teatru radiofonic şi tv, a scris cărţi, scenarii pentru film şi scenă

(Decameronul, Solzenitsyn, Tovarășe pionier, Ultima mazurkă), a adaptat, a

modificat, a redescoperit texte şi a fost el însuşi actor de cinema.

Teatrografia sa include producţii spectaculare şi spectaculoase, realizate la

teatre importante din mai toate colţurile lumii (vom aminti doar câteva dintre acestea):

Canada (Sybil, Ghelderode revizuit, Desculț în parc, Medeea, Goya, Trotsky,

Pescărușul, Hamlet, Metamorfozele, Artistul Foamei, Parada deLERium, Revoluție

etc.), Irlanda (Scaunele, Playboyul Vestului), Israel (Păunul, Antigona, Muștele,

Vrăjitoarele, Dialog, etc.), S.U.A (Brecht despre Brecht, Opriți ceasul etc.), Polonia

(Goya), Olanda (Richard III) etc.

În România, de peste două decenii se vorbeşte despre fenomenul Hausvater,

artistul care riscă totul, pentru estetica sa, care pretinde totul şi care crede în firescul

performanţei. Spectacolele sale de la începutul anilor ’90 au făcut propria lor

revoluţie, zdruncinând spiritele aţipite, stârnind controverse şi, mai ales, întrebări

necesare despre scopul teatrului şi limitele pe care le poate forţa. Au pus cătuşe

florilor de Fernando Arrabal (1991), La Ţigănci de Cristian Popescu, după Mircea

Eliade (1993), ambele montate la Teatrul Odeon sunt considerate experienţe teatrale

absolute, care propuneau o terapie a sufletului prin şoc, surpriză, rupere a

convenţiei, înfruntarea duşmanului din interior şi din exterior.

Tot la Odeon a montat şi Pericle, după Shakespeare, în 1995, iar la Teatrul

Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi a creat o adevărată şcoală neconvenţională de

teatru, oameni şi artişti, prin spectacole ca: Teibe şi demonul ei de Isaac Bashevis

Singer (1998), Roberto Zucco de Bernard-Marie Koltés (1999), Livada de vişini de

A.P. Cehov (2000), Nô. Cinci poveşti de dragoste de Yukio Mishima (2002),

Salomeea, după un scenariu propriu (2004). La Teatrul Naţional Mihai Eminescu din

Timişoara a montat: Athénée Palace Hotel de R.G. Waldeck (2006), Iulius Caesar de

William Shakespeare (2011), Adam şi Eva după Liviu Rebreanu (2012) etc.

La Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, a regizat Nebunul şi călugăriţa de S.I.

Witkiewicz (1999), Don Perimplin şi Belisa de Federico Garcia Lorca (2001); la

Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti – Machinal de Sophie Treadwell (2000);

la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu – Canibalii, adaptare după George Tabori

(2001); la Theatrum Mundi – Pietonul şi furia, scenariu propriu după Eugène Ionesco,

la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad – Gheaţă şi orhidee de Robert McDonald

(2003), Amoc de Stefan Zweig (2008); la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti –

Direct din Amsterdam: Aneee Frank!, adaptare de Alexander Hausvater, după F.

Goodrich, A. Hackett, Otto Frank și Biblie, Talmud, Cântarea Cântărilor (2004); la

Teatrul Regina Maria din Oradea – Noaptea de 16 ianuarie de Ayn Rand (2004); la

Teatrul German de Stat din Timişoara – Regele Cymbelin, după Shakespeare

(2004), Judecata de Barry Collins (2007) etc.

Cele mai recente spectacole ale sale sunt tulburătoarele: Balcanicele de Jules

Tesca, o tragedie contemporană pusă în scenă la Teatrul Tony Bulandra din

Târgovişte, şi comedia feerică neconvenţională Mult zgomot pentru nimic (2015), de

la Teatrul Clasic Ioan Slavici, din Arad.

Publicul este mereu în mişcare la spectacolele lui, toate simţurile trebuie să-i

fie în alertă, pentru că el este parte dintr-o conversaţie autentică, între scenă şi sală,

al cărei rost este să dezvăluie umanitatea artistului şi teatrul din spectator.

Acest lucru se întâmplă şi în premiera-eveniment a începutului de an – Familie

de artişti de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, spectacol pe care l-a montat la Teatrul

Nottara alături de o echipă de excepţie. Montarea reafirmă căutările lui Alexander

Hausvater, artistul absolut şi credinţa lui în teatrul care spune poveşti despre

supravieţuire, care îşi deschide publicul spre revelaţie și răspunde frământărilor din

societate şi artă.

Silvia Năstasie

Actorii

Florina Cercel

Este una dintre actriţele-reper ale teatrului românesc, cu peste cincizeci de ani

de carieră şi zeci de roluri memorabile, în film şi pe marile scene din ţară.

Pentru admitere, s-a pregătit cu Sergiu Tudose şi Ion Dichiseanu (artişti ai

proaspetei trupe de la Botoşani), iar la 17 ani a devenit studentă a Institutului de

Teatru, la clasa profesorului Jules Cazaban – „omul-orchestră”, asistent – Cornel

Todea.

După terminarea studiilor, a fost repartizată la Teatrul din Galaţi, unde a

debutat în spectacolul Fii cuminte, Cristofor de Aurel Baranga, regia: Traian Ghiţescu

Ciurea (1964) şi a jucat apoi în spectacole pe texte de Shakespeare, Camil Petrescu

sau Caragiale.

Din 1965, timp de 7 ani, destinul Florinei Cercel s-a legat de Teatrul Naţional

din Timişoara, unde a creat roluri complexe, precum: Barbara Undershaft, în Maior

Barbara de George Bernard Shaw, regia: Constantin Anatol (1966), Contesa Olivia -

A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, regia: Marietta Sadova (1966),

Soţia - Micul infern de Mircea Ştefănescu, regia: Marietta Sadova (1968), Regina

Margareta - Regele moare de Eugène Ionesco, regia: Mircea Marosin (1969),

Beatrice - Anotimpuri de Arnold Wesker, regia: Aurel Manea (1969), Gina Ekdal -

Raţa sălbatică de Henrik Ibsen, regia: Emil Reus (1970), Silvia - Aceşti îngeri trişti de

Dumitru Radu Popescu, regia: Aurel Manea (1970).

Călătoria sa a continuat la Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, unde

a jucat în peste 30 de spectacole importante, precum: Danton de Camil Petrescu,

regia: Horea Popescu (1974), Căsătoria de Nicolai Vasilievici Gogol, regia: Sanda

Manu (1976), Peripeţiile bravului soldat Svejk de Jaroslav Hasek, regia: Dem

Rădulescu (1975), O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, regia: Radu Beligan

(1979), Titanic vals de Tudor Muşatescu, regia: Mihai Berechet (1983), Vassa

Jeleznova de Maxim Gorki, regia: Ion Cojar (1988), Electra - O trilogie antică, după

Euripide, Sofocle şi Seneca, regia: Andrei Şerban (1990), Cine are nevoie de teatru

de Timberlake Wertenbaker, regia: Andrei Şerban, (1990), Casa Bernardei Alba de

Federico Garcia Lorca, regia: Felix Alexa (1994), Tamerlan cel Mare de Christopher

Marlowe, regia: Victor Ioan Frunză (1995), Bacantele de Euripide, regia: Mihai

Măniuţiu (1997), Lucrezia Borgia de Victor Hugo, regia: Cristian Ioan (2004), Inimă

de câine, după Mihail Bulgakov, regia: Iuri Kordonsky (2005), Camerista, după

Hermann Broch, regia: Dan Stoica (2008), Dumnezeu se îmbracă de la second –

hand de Iulian Margu, regia: Ion Caramitru (2014).

În 1990, a obţinut Premiul UNITER pentru „cea mai bună interpretare

feminină”, pentru rolul Vassa Jeleznova, din piesa piesa cu acelaşi nume de Maxim

Gorki, regia: Ion Cojar. În 2002, a fost distinsă cu Ordinul Naţional „Serviciul

Credincios” în grad de Cavaler şi cu premiul Ministerului Culturii şi Cultelor pentru

cea mai bună actriţă a anului, în rolul Annei Andreevna din Revizorul de Nicolai

Vasilievici Gogol, regia: Serghei Cerkasski.

La Teatrul Nottara, în Familie de artişti, de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, în

regia lui Alexander Hausvater, Florina Cercel este impetuoasa Emma Finocchietto, o

patroană neconvenţională a artelor, care trăieşte pentru poezie, muzică, pictură,

dans şi pentru frumuseţea lumii, indiferent de mizeria în care e obligată să

supravieţuiască.

Victoria Cociaş

În 1980, Victoria Cociaş absolvea I.A.T.C. I.L. Caragiale din Bucureşti, la clasa

profesorilor Beate Fredanov, Ion Caramitru şi Sanda Manu. La începutul carierei sale

a lucrat, cu talent şi avânt, la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani, apoi la Teatrul

Dramatic Sică Alexandrescu din Braşov. Însă, cariera sa a câştigat în profunzime şi

diversitate odată cu angajarea la Teatrul Nottara, de care o leagă profesionalismul şi

pasiunea pentru teatru - o relaţie care, în prezent, împlineşte 28 de ani. În această

perioadă de timp, numeroşi regizori de succes au descoperit în ea energia potrivită

pentru proiectele lor. Dintre aceştia îi amintim pe: Alexandru Dabija, Petre Bokor,

Mircea Cornişteanu, Ada Lupu, Radu Afrim, Radu Gabrea, Claudiu Goga, Vlad

Massaci sau Horaţiu Mălăele.

Rolurile sale au rămas pentru multă vreme în memoria publicului, în

spectacole dintre cele mai variate, demonstrând calitatea sa de a se adapta oricărei

cerinţe pe scenă. Iată câteva dintre montările în care a jucat Victoria Cociaş: Taifun

de Tzao Yui, Scapino şi Burghezul gentilom de Molière, Puricele de Georges

Feydeau, Revizorul de Gogol, Cui i-e frică de Vriginia Woolf? de Edward Albee,

Două femeie celebre de M. Donald şi R. David, D`ale carnavalului de I.L. Caragiale,

Cheek to cheek de Jonas Gardell, Prinţul Negru de I. Murdoch, Scrisoare de

dragoste de Fernando Arrabal, Special sânge de Guy Foissy, Antigona de Sofocle şi

multe altele.

O menţiune specială se datorează rolului principal interpretat în spectacolul

Maria Callas – La Divina de Terrence McNally. Aprecierile favorabile şi premiile

câṣtigate de această montare, a cărei regie o semnează Radu Gabrea, îi

demonstrează calitatea. O biografie emoţionantă, dar concisă, a uneia dintre cele

mai mari artiste ale lumii, interpretată cu nobleţe de Victoria Cociaş, acest spectacol

a fost unul dintre cele mai urmărite în ţară şi străinătate.

A mărturisit că dintotdeauna şi-a dorit să joace în tragedii, fiind un vis nutrit în

facultate şi că nici drama nu i-ar fi displăcut. În realitate însă a jucat în multe comedii

şi chiar a ajuns să îndrăgească acest gen, simţindu-se astfel şi mai aproape de inima

publicului. Îl face să uite de probleme sale şi îl destinde. Ca artist, Victoria Cociaş

simte mereu nevoia acestei reciprocităţi dintre actor şi spectator. Poate tocmai de

aceea a pus întotdeauna teatrul înaintea filmului. Totuşi, talentul său a adus-o şi

înaintea camerei de filmat, în proiectele unora dintre cei mai apreciaţi regizori

români: Noiembrie, ultimul bal, în regia lui Dan Piţa, Crucea de piatră, în regia lui

Andrei Blaier, E pericoloso sporgersi şi Asfalt tango, în regia lui Nae Caranfil,

Faimosul Paparazzo şi Binecuvântată fii, închisoare, în regia lui Nicolae Mărgineanu,

Cocoşul decapitat, Trei zile până la Crăciun (alături de Constantin Cojocaru a fost

distinsă cu o Menţiune Specială pentru interpretare, în cadrul TIFF 2012), şi O

poveste de dragoste, Linfenfeld, (în care a jucat alături de Victor Rebengiuc, rolul

Helga, pentru care a luat Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul

International de Film Love Is Folly de la Varna, Bulgaria ) în regia lui Radu Gabrea.

În prezent, Victoria Cociaş poate fi văzută într-una dintre cele mai recente

producţii ale Teatrului Nottara: Trei nopţi cu Madox de Matei Vişniec, regia: Mihai

Lungeanu. Deasemenea actriţa joacă rolul principal în Poker Face de Petr Kolečko,

în regia Adelei Biţică, unde personajul Jana îi pune la încercare îndrăzneala artistică.

Într-un alt registru o vedem în Scandal la Operă! de Ken Ludwig şi Ultimul Don

Juan de Neil Simon, ambele în regia regretatului Petre Bokor; ele sunt alte două

producţii ale Teatrului Nottara, în care, de această dată, actriţa aduce zâmbetul pe

buzele spectatorului, la fel ca şi în comedia lirică Aici nu-i de joacă, după Pauline

Daumale, alături de şi în regia lui Catrinel Dumitrescu.

Gavril Pătru

Născut pe 13 august 1972, Gavril Pătru a absolvit, în 1996, Universitatea

Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L Caragiale, secţia Actorie, la clasa

profesorilor Florin Zamfirescu şi Doru Ana.

Este actor al Teatrului Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, pe scena căruia s-

a întâlnit cu actori remarcabili şi regizori cu viziuni unice. Printre rolurile jucate la

TNB, amintim: Regele - Regele şi cadavrul de Vlad Zografi, regia: Andreea Vulpe

(1999), George - Generaţia de sacrificiu de J. Valjan, regia: Dinu Cernescu (1999),

Mr. Smith, Soţul, Avocatul acuzării – Machinal de Sophie Treadwell, regia: Alexander

Hausvater (2000), Stahovici - Cadavrul viu de Lev N. Tolstoi, regia: Gelu Colceag

(2001), Nae Girimea - D`ale Carnavalului de I.L. Caragiale, regia: Gelu Colceag

(2002), Niculaie Temelie - Crimă pentru pământ, după Dinu Săraru, regia: Grigore

Gonţa (2002).

Tot cu Grigore Gonţa a lucrat şi la spectacolul O scrisoare pierdută de I.L.

Caragiale, în 2003. Au urmat pe scena Naţionalului, rolurile: Vameşul Chiracola -

Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea, regia: Dan Piţa (2004), Fiodor -

Inimă de câine, după Mihail Bulgakov, regia: Yuri Kordonsky (2005), Dl. Lefter

Popescu - Două loturi de I.L. Caragiale, regia: Alexandru Dabija (2012), Eddie -

Nebun din dragoste de Sam Shepard, regia: Claudiu Goga (2013), Glenn Cooper -

Bârfe, zvonuri și minciuni de Neil Simon, regia: Ion Caramitru (2013), Sebastian -

Furtuna, după William Shakespeare, regia: Alexander Morfov (2014), Buzdugan -

Înşir’te mărgărite, după Victor Eftimiu, regia şi versiunea scenică: Dan Puric (2015),

Intendentul – Recviem de Matei Vișniec, regia: Alexandru Dabija (2016).

În film, a colaborat, printre alţii, cu regizori precum Nae Caranfil – Filantropica

(2002), Restul e tăcere (2008), Călin Peter Netzer – Maria (2003), Dinu Tănase –

Damen Tango (2004), Tiberiu Iordan, Mihai Ionescu – Despre alte mame (2010),

Radu Potcoavă – Tatăl meu e cel mai tare (2012) şi Tudor Giurgiu – Despre oameni

şi melci (2012).

Rolul Pocho, din spectacolul-manifest Familie de artişti de Kado Kostzer şi

Alfredo Arias, regia: Alexander Hausvater, este prima sa colaborare cu Teatrul

Nottara. Îmbinând mai multe registre, într-o joacă de-a teatrul şi de-a poezia,

construieşte un personaj efervescent, ambiguu, amuzant şi tragic în căutările sale, cu

o emoţie profundă şi un spirit ludic desăvârşit.

Ada Navrot

Ada Navrot a absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, specializarea

arta actorului, la clasa profesoarei Sanda Manu, promoţia 1995. Imediat după

terminarea studiilor, timp de trei ani, a fost angajată a Theatrum Mundi (pe baza

căruia a fost construit ulterior Teatrul Metropolis). Din 1998, face parte din echipa

artistică a Teatrului Nottara, unde a fost distribuită în spectacole precum: Căsătoria

de N.V. Gogol (regia: Gavriil Pinte), Play Hedda, după Henrik Ibsen (în propria regie),

Doi gemeni veneţieni de Carlo Goldoni (regia: Vlad Mugur), Hora iubirilor de Arthur

Schnitzler, precum şi Leonce şi Lena de Georg Büchner (regia: Felix Alexa) sau

Jocul dragostei şi al morţii de Romain Rolland (regia: Lucian Giurchescu). În prezent,

Ada Navrot joacă în montările de succes: Aniversarea de Thomas Vinterberg şi

Mogens Rukov, regia: Vlad Massaci, Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, regia: Alice

Barb, Vacanţă în Guadelupa de Pierre Sauvil şi Éric Assous, un spectacol de Diana

Lupescu, Matrimoniale de Lia Bugnar, regia: Diana Lupescu, Comedie de modă

veche de Alexei Arbuzov, regia: Vasile Toma, Noul locatar de Eugène Ionesco, regia:

Gábor Tompa, Drumul spre Mecca, sau Casa Bufniţei de Athol Fugard, regia:

Geanina Hergheligiu, Aprilie, dimineaţa de Mihai Ispirescu regia: Diana Lupescu şi

"Viața e suferință." Comedie de bulevard de Oliver Bukowski, regia: Vlad Massaci.

De asemenea, a colaborat şi cu regizori de film din România şi străinătate:

Radu Munteanu, Radu Gabrea, Benoit d’Aubert, Raul Ruiz, Michael Haneke.

Este apreciată pentru generozitatea cu care colaborează cu partenerii de

scenă. Forţa şi personalitatea o recomandă pentru personaje feminine puternice,

însă talentul viguros i-a oferit întotdeauna posibilitatea de a aborda o paletă mult mai

largă de roluri. Se remarcă în egală măsură în partituri comice şi dramatice, pe care

le construieşte cu minuţiozitate şi rafinament.

Crenguța Hariton

Remarcabilă pentru finețea și sensibilitatea ei, Crenguţa Hariton, născută la

Constanţa, a absolvit Academia de Teatru și Film, promoția 1993. L-a avut ca

profesor pe Alexandru Repan, de la care a învățat profesionalismul, atât de admirat,

al generației de aur. Datorită calităților sale actoricești și a entuziasmului, profesorul

său i-a îndrumat pașii spre Teatrul Nottara, căruia i-a rămas devotată până în

prezent.

Personajele comice, cu unele nuanțe dramatice, interpretate în prezent de

Crenguța în spectacole precum: O noapte furtunoasă, Hangița, Soțul păcălit,

Vacanță în Guadelupa au o candoare aparte dar şi o undă de melancolie. Se bucură

că pot înveseli publicul, însă parcă trăiesc cu regretul de a fi „condamnate” să fie

personaje comice. Capacitatea de a împleti nuanţe contradictorii este o caracteristică

aparte a jocului său, o bogăţie care reflectă pe lângă talentul înnăscut, multă muncă,

devotament față de meserie și dragoste față de colegii de scenă, cărora le poartă

mereu o grijă frățească. În repertoriul curent, actriţa mai joacă şi în spectacolele:

Matrimoniale de Lia Bugnar, regia: Diana Lupescu, Vizitatorul de Eric-Emmanuel

Schmitt, regia: Claudiu Goga, Fazanul de Georges Feydeau, regia: Alexandru

Mâzgăreanu şi Yom Kippur de Hanna Azoulay Hasfari, regia: Andreea Vulpe.

Crenguța Hariton a crescut în teatru, a fost o vreme actor-păpușar la Teatrul

de Păpuși Ciufulici din Ploiești. De-a lungul timpului a lucrat cu regizori precum: Dinu

Cernescu, Ada Lupu, Vlad Massaci, Mircea Cornișteanu, Alice Barb, Claudiu Goga,

Radu Afrim, Tino Geirun, Dragoș Galgoțiu, care au apreciat-o pentru seriozitatea,

implicarea și flexibilitatea ei profesională.

Într-un interviu acordat pentru revista online eva.ro, Crenguța Hariton

mărturisește că cea mai mare realizare este fiica ei, Ioana Teodora: În prezent copilul

și meseria sunt cele mai importante lucruri din viața mea. N-aș putea să mă ocup de

una, dacă cealaltă nu ar mai exista. Din această afirmație, dar și bucurându-ne de

prezenţa ei, înţelegem că actriţa este un om echilibrat, discret, generos. Toate

acestea se întrevăd și pe scenă, în spatele personajelor pe care le joacă.

Nu mai puțin specială, prin căldura pe care o emană, este și vocea ei, datorită

căreia a avut colaborări cu Teatrul Național Radiofonic. Acestea cuprind o bună parte

dintre poveștile despre zeii și eroii antichității grecești, adaptări radiofonice intitulate

chiar: Afrodita, Antigona, Apollo, Artemis, Poseidon, Dionisos, Hades, Hefaistos,

Hera, Hermes, Iubirile lui Zeus, precum și fascinatele Povești ale Șeherezadei, pline

de mister.

Ioana Calotă

Sub îndrumarea marilor maeştri, la Universitatea de Artă Teatrală şi

Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti a învăţat că meseria de actor se face

fără măsură, când vine vorba de dăruire şi implicare. A fost ucenica unor mari

profesori de teatru, precum: Cătălin Naum, Mircea Albulescu, Sanda Manu, Ion

Cojar, Gelu Colceag şi Tania Filip şi încă din timpul facultăţii a primit roluri pe care le-

a construit pe sensibilitate şi feminitatea sa ingenuă.

S-a aventurat în piesele lui Mihail Sebastian ca Magda Miu în Ultima oră şi

Mona în Steaua fără nume; a fost Maria Sineşti în Jocul ielelor de Camil Petrescu,

Colombina în Arlechino; Popova în Ursul de A.P. Cehov; Ronette în musicalul Little

Shop of Horrors, compus de Alan Menken pe textul lui Howard Ashman. Dar,

subtilitatea jocului şi tăria sufletească au pus-o faţă în faţă şi cu personaje precum

Hamlet, Alcesta, Lady Macbeth sau Hedving Ekdal.

Este pata de culoare, este gura de aer a trupei Teatrului Nottara. Îşi lucrează

rolurile cu grijă şi dragoste, le dă viaţă lăsându-le să crească ele singure, să

împrumute de la ea tot ce au nevoie, pentru a trăi intens şi adevărat înaintea

spectatorului. Pasiunea şi imaginaţia cu care îşi concepe personajele au ajutat-o să

fie distribuită în numeroase montări, de cele mai multe ori texte reper în lumea

teatrului. A fost Polly Peachum în Opera de trei parale de Bertolt Brecht şi Anna

Wyniarski în Nu vorbiţi cu actorii de Tom Dudzick, ambele în regia Dianei Lupescu,

Rosetta în Leonce şi Lena de Georg Büchner, în regia lui Felix Alexa, Sorina în Înşir-

te mărgărite! de Victor Eftimiu, în regia lui Alexandru Dabija, Lisa în Cheek to Cheek,

un spectacol de Radu Afrim şi Secretara în Special sânge de Guy Foissy, în regia lui

Bogdan Huşanu.

În prezent, poate fi urmărită pe scena Teatrului Nottara în spectacolele: Mult

zgomot pentru nimic de William Shakespeare – în rolul Hero, în Mobilă şi durere de

Teodor Mazilu, realizând o reuşită Melania, precum şi în Titanic Vals de Tudor

Muşatescu, sub coordonarea lui Dinu Cernescu, unde joacă o spumoasă Miza.

Printre ultimele premiere ale teatrului o regăsim în: Vestul singuratic (Girlen), Fazanul

(Armandine), Călătoria (Prezicătoarea).

În Familie de artişti, Ioana Calotă o interpretează pe Carmen. Despre lucrul cu

Hausvater, ea maărturiselte: Eu nu cred în coincidenţe, nu e nimic întâmplător, totul

e conform legii necesităţii - omul potrivit la locul potrivit în timpul potrivit - Hausvater,

la Nottara cu,., o familie de artişti. Întâlnirea cu un regizor cu care mi-am dorit de

foarte de mică să lucrez, să-l cunosc, să mă molipsesc de aerul lui - UN creator cu o

lume interioară extraordinar de interesantă, vizionară

Ion Haiduc

În anul 1969, a absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală şi

Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, Facultatea de Teatru, specializarea

Actorie, la clasa profesorului George Dem. Loghin. În ultimul an de studenţie, la

Studioul Casandra, Ion Haiduc a făcut parte din distribuţia spectacolelor: R.U.R. de

Karel Čapek, regia: George Dem. Loghin, Ciocârlia de Jean Anouilh, regia: George

Dem. Loghin, Meşterul Manole de Valeriu Anania, regia: Alexandru Colpacci.

Şi-a efectuat stagiatura, cei trei ani, la Teatrul de Nord din Satu Mare,

devenind apoi membru al trupei Naţionalului timişorean. Între 1970 şi 1989, a jucat în

mai multe spectacole, sub bagheta unor regizori importanţi. Amintim o selecţie a

acestor apariţii: la Teatrul de Nord din Satu Mare – Millo director; Trenul de Adjud de

Vasile Alecsandri, regia: Mihai Raicu (1970); Nicnic de Anca Bursan, regia:

Gheorghe Panco (1970); la Teatrul Naţional din Timişoara – Câinele grădinarului de

Lope de Vega, regia: Dan Radu Ionescu (1974); Opera de trei parale de Bertolt

Brecht, regia: Ioan Taub (1974); Evantaiul unei Lady de Oscar Wilde, regia:

Constantin Anatol (1975); Dosarul Andersonville de Saul Levitt, regia: Ioan Ieremia

(1975); Henric al VI-lea (partea a III-a) de W. Shakespeare, regia: Ioan Ieremia

(1976); Fundaţia de Antonio Buero Vallejo, regia: Ioan Ieremia (1977); Jocul ielelor

de Camil Petrescu, regia: Ioan Ieremia (1977); Studiul osteologic al unui schelet de

cal dintr-un mormânt avar din Transilvania de Dumitru Radu Popescu, regia: Ioan

Ieremia (1981); Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu, regia: Aurel Manea (1982);

Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Bertolt Brecht, regia: Emil Reus (1983);

Cartea lui Ioviţă de Paul Everac, regia: Mihai Manolescu (1983; Regele Lear de W.

Shakespeare, regia: Ioan Ieremia (1987); Trei surori de A.P. Cehov, regia: Alexa

Visarion (1988); Trei săgeţi de Iris Murdoch, regia: Ioan Ieremia (1989).

Din 1990, Ion Haiduc joacă neîntrerupt pe scena Teatrului Nottara.

Fără îndoială, un artist talentat, înzestrat cu putere de muncă, el nu este legat

de un gen sau de un stil de interpretare, ci de un univers teatral concret şi descifrabil.

Dinamic, cu o evoluţie scenică dominată de forţă, uneori visceral, cu o voce guturală

inconfundabilă, Ucu (cum îi spun prietenii) a fugit întotdeauna de efectele ieftine, de

subtilităţile şi exegezele inutile. Fundamental este faptul că acest actor izbuteşte nu

doar în roluri de forţă, ci şi acolo unde se cere o anumită stare de poezie, de

sensibilitate, având capacitatea de a configura matricea de interpretare cu mijloace

scenice inspirate, coerente şi puternice.

Ion Haiduc deţine premii naţionale de interpretare, acordate de Asociaţia

Oamenilor de Teatru şi de Muzică (ATM) pentru Cel mai bun actor, pentru rolurile:

Arturo Ui din Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Bertolt Brecht (1983) şi

Dobromir din Dalbul pribeag de Dumitru Radu Popescu (1987), ambele montate la

Teatrul Naţional din Timişoara. A mai primit următoarele premii: în anul 1986, pentru

cel mai bun actor la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, pentru rolul

Clisis din spectacolul Arma secretă a lui Arhimede de Dumitru Solomon, regia: Ioan

Ieremia, şi, în anul 1987, Premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul Dramaturgiei

Româneşti de la Timişoara, pentru rolul Dobromir din Dalbul pribeag de Dumitru

Radu Popescu (1987) şi în 2013, Premiul special al juriului la Festivalul Internaţional

al Teatrului de Studio de la Piteşti, pentru rolul Actorul din spectacolul Nu mor

pescăruşii când vor porcii mistreţi de Mircea M. Ionescu, regia: Vlad Stănescu. A mai

fost răsplătit cu Meritul Cultural (1984) şi Steaua României în Grad de Cavaler

(2011).

În prezent, pe artist îl puteţi vedea în spectacolele programate la Teatrul

Nottara: Poker Facede Petr Kolečko, regia: Adela Biţică (2014), O noapte furtunoasă

de I.L. Caragiale, regia: Alexandru Mâzgăreanu (2013), Mult zgomot pentru nimic de

W. Shakespeare, regia: Diana Lupescu (2013), Fazanul de Georges Feydeau, regia:

Alexandru Mâzgăreanu (2015), Călătoria, după Constantin Abăluţă, regia: Gavriil

Pinte (2015), Trei nopţi cu Madox de Matei Vişniec, regia: Mihai Lungeanu (2015),

Familie de artişti de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, regia: Alexander Hausvater

(premiera: 20 ianuarie 2016).

Alexandru Mike Gheorghiu

A absolvit Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Artă

Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București. A debutat pe scena

Teatrului Studențesc Podul, în spectacole regizate de Cătălin Naum.

De-a lungul timpului, a colaborat cu regizori precum Vlad Massaci, Calvin

McClinton (profesor fondator al Fundației „Artele Teatrului Musical” din Kent, Ohio),

Yvette Bozsik, Mihai Lungeanu, Anca Maria Colțeanu, Dan Vasile, Bogdan Hușanu.

A colaborat, de asemenea, cu Opera Națională din București, jucând în

spectacolul de teatru-dans Cabaret de John Kander, Joe Masteroff, Fred Ebb,

scenariu pe baza căruia s-a făcut celebrul film regizat de Bob Fosse, cu Liza Minnelli

în rol principal.

Înzestrat cu simţul umorului, Alexandru Mike Gheorghiu se avântă în „partituri”

comice provocatoare. De mai bine de doisprezece ani dovedeşte acest fapt prin

colaborarea sa cu Teatrul Nottara. În stagiunea curentă îl puteți vedea în

spectacolele: Titanic vals de Tudor Mușatescu, în regia lui Dinu Cernescu (spectacol

care se joacă cu succes încă din primăvara anului 2002), O noapte furtunoasă de I.L.

Caragiale, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu şi Mult zgomot pentru nimic de William

Shakespeare, în regia Dianei Lupescu, 39 de trepte, după John Buchan, regia: Petre

Bokor, Fazanul de Georges Feydeau, regia: Alexandru Mâzgăreanu şi Familie de

artişti de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, regia: Alexander Hausvater (premiera: 20

ianuarie 2016).

Ghighi Eftimie

Face parte din noua generaţie de actori talentaţi, curajoşi, care vor să-şi facă

vocea artistică auzită în teatrul românesc. Ghighi Eftimie s-a născut pe 6 noiembrie

1992, a urmat cursurile Liceului de Artă Dinu Lipatti, din Piteşti, la specializarea

Muzică, secţia Flaut, iar în 2015 a absolvit Facultatea de Teatru, Secţia Artele

Spectacolului – Actorie, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi

Cinematografică I.L. Caragiale, Bucureşti.

Experimentează foarte mult, căutările sale purtându-l către profilul artistului

complet: cel care cântă, dansează, (se) joacă şi rosteşte cu adevăr şi rost. Ca

interpret vocal a făcut parte, în perioada 2007-2012, din Corul Orfeu, din Piteşti, iar

între 2010 şi 2012 a colaborat cu Filarmonica din acelaşi oraş. A fost flautist al

trupelor „Carpatica” (2012) şi „Emisia 2” (2013), dar şi basist şi backing vocals pentru

formaţiile „TDM” (2010-2011), „Fără Vise” (2011-2011), „The Crossroads” (2012-

2013).

A compus muzica pentru Spectacol de varietăți, scenariul şi regia: Ionuţ

Anghel, la Godot Cafe-Teatru (2015) – montare în care interpretează rolul Roby; iar

pentru muzicalul Câinele Grădinarului, de Lope de Vega, regia: Șerban Puiu (2014) a

semnat reorchestrarea muzicală.

Producţiile UNATC în care a jucat au fost ca nişte laboratoare de creaţie care

l-au ajutat să se descopere ca artist. Amintim doar câteva: Pelicanul de August

Strindberg, regia: Silvia Roman, rolul: Axel; Marisol de José Rivera, regia: Marina

Diana Hanganu, rolul: Bărbatul cu brioșa; Picnic pe câmpul de luptă de Fernando

Arrabal, regia: Mădălin Hîncu, rolul: Primul infirmier; K+M+R+L de Mattias

Andersson, regia: Irina Istrătescu, rolul: Kaj.

La Teatrul de pe Lipscani este Lustragiu în Eternul București, după Constantin

Tănase, regia: Felicia Dalu; Motanul Șah și Norișor, în Magie într-un pahar cu apă,

scenariul şi regia: Ivona Boitan. Iar la Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti

este unul dintre stranii elfi din Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, regia:

Petrică Ionescu, toate aceste trei producţii având premiera în 2015.

Spectacolul Familie de artişti de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, regia:

Alexander Hausvater, reprezintă prima colaborare a lui Ghighi Eftimie cu Teatrul

Nottara. Aici interpretează rolul unui Muncitor, pentru care fiecare mişcare e dans,

fiecare comandă e cântec şi orice privire, pretextul unui joc teatral subtil, în care

spectatorii devin actori.

Daniela Tocari

Daniela Tocari s-a născut pe 3 noiembrie 1990 şi, după ce a fost elevă a Şcolii

de Arte Alexei Stîrcea din Chişinău, a urmat cursurile Colegiului Naţional de Arte

Octav Băncilă din Iaşi, profilul - arta actorului, la clasa prof. Doina Deleanu, iar apoi a

absolvit Facultatea de Teatru, secţia actorie, din cadrul Universităţii Naţionale de Arte

George Enescu, din acelaşi oraş, la clasa prof. Octavian Jighirgiu.

Ulterior şi-a finalizat studiile masterale la Facultatea de Teatru a Universităţii

Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, la clasa

prof. Gelu Colceag.

Este o artistă care exploatează toate zonele de expresie teatrală, are o

prezenţă scenică intensă şi a abordat mai multe forme de spectacol, inclusiv muzical

şi de teatru-dans. A studiat pianul, baletul, dansul sportiv şi contemporan, dar şi

luptele scenice.

Printre rolurile jucate la Iaşi, amintim: Troiană din Troienele, după Euripide,

regia: Andrei Şerban, la Opera Naţională, Servanta, din Domnul Swedenborg vrea să

viseze, regia şi scenariul dramatic: Mihai Măniuţiu, Îngeraş, din Pălăria florentină,

după Eugène Labiche, regia: Silviu Purcărete, ambele puse în scenă la Teatrul

Naţional Vasile Alecsandri.

La Teatrul Masca din Bucureşti a semnat coregrafia şi a interpretat mai multe

personaje în spectacolul Secretul lui Pulcinel, în regia lui Mihai Gruia Sandu, o foarte

ingenioasă montare în genul commedia dell’arte. La Teatrul Bulandra joacă în

spectacolul Dosarele Bach, un proiect teatral coordonat de regizorul Alexandru

Darie, pe muzica lui Adrian Enescu și în interpretarea muzicală a grupului Zoli Toth

Project.

Creaţii aparte, îmbinând expresivitatea corporală şi abilităţile vocale, a reuşit

în spectacolul lui Răzvan Mazilu: rolul Rosalia, în West Side Story (subintitulat

„manifestul unei generaţii”), muzica: Leonard Bernstein, versurile: Stephen

Sondheim, producţie finanțată de Festivalul Național de Teatru în 2014, dar şi rolul

Vegas Von Cartier, în show-ul de cabaret Burlesque.

Un alt proiect important îl reprezintă colaborarea cu Emil Bîzgă Jazz Band, ca

vocalistă, dar şi participarea cu un recital de poezie în cadrul Emil Bîzgă Quartet

Jazz and Poetry, la New York şi Montréal.

La Teatrul Nottara, în spectacolul Familie de artişti, regia: Alexander

Hausvater, face parte din echipa de muncitori-artişti care descoperă muzica ruinelor

şi ale căror intervenţii spectaculoase transformă spectatorii în actori ai unui

TRANSFER de emoţie artistică împărtăşită.

Raluca Jugănaru Grosu

A absolvit Universitatea Hyperion, Facultatea de Actorie, clasa profesorilor

Catrinel Dumitrescu şi Emil Hossu.

A jucat în spectacolele Teatrului Nottara: Sonya Shaw – Nu vorbiţi cu actorii

de Tom Dudzick, regia: Diana Lupescu (2011); Irene – Cabinierul, după Ronald

Harwood, regia: Marcel Ţop (2011); Aischa – Ai toată viaţa înainte, adaptare după

Romain Gary, regia: Alina Rece (2009); Michelle – Aniversarea, adaptare după

ecranizarea Festen a danezilor Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, regia: Vlad

Massaci (2009); Marka – Bătrânul, adaptare după Maxim Gorki, regia: Catrinel

Dumitrescu (2007).

Actriţa are însuşirea rară de a se topi, de a dispărea înlăuntrul personajelor

sale. Nimic din forţa personalităţii sale artistice nu iese la iveală; ea pare să-şi

contemple personajul de undeva, din culise, după ce l-a închipuit de fiecare dată cu

altă ţinută, cu alt mers, cu alte gesturi, cu altă rostire şi, firesc, Raluca îşi compune

fiecare creaţie scenică pornind de la datele personajului şi nu de la însuşirile sale

proprii.

Apariţii în filme: Ralu – Three Girls I Want to Sleep With, scurtmetraj, regia:

Christopher Sewall (2008); Purple Girl – Start Wearing Purple, scurtmetraj, regia:

Christopher Sewall (2008); Andreea – Duminica pierzi sau câştigi (No Pain, No

Gain), scurtmetraj, regia: George Negrilă (2007); Secretara – După ea, lungmetraj,

regia: Cristina Ionescu, Temple Film & Media Pro Pictures (2007); Steli – Walla-

Walla-Bing-Bang, scurtmetraj, regia: Christopher Sewall (2006); Ea – În căutarea Lui,

scurtmetraj, regia: Sebastian Chelu (2006); Bela – Omul care vorbeşte singur,

scurtmetraj, regia: Sebastian Chelu (2005).

În prezent, o puteţi vedea în repertoriul Teatrului Nottara în următoarele

producţii: Mult zgomot pentru nimic de W. Shakespeare, regia: Diana Lupescu,

Aniversarea de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, regia: Vlad Massaci, Călătoria,

după Constantin Abăluţă, regia: Gavriil Pinte, şi în ultima premieră (20 ianuarie

2016), Familie de artişti de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, regia: Alexander

Hausvater.

Programarea reprezentaţiilor: www.nottara.ro

Persoană de contact:

Paula Varga

Marketing şi Comunicare

Teatrul Nottara

e-mail: paula.varga@nottara.ro

marketing@nottara.ro