colective examineaza posibilitatea generalizarii unei convenjii care

s-a semnat intre partenerii sociali, in toate sectoarele pe care le atinge, §i se

pronunja asupra cre§terilor salariului minim interprofesional (.SMC). Serviciile

Ministerului Muncii pregatesc textele reglementarilor ce imbunatajesc aplicarea

legilor, Jinand seama de evolupile necesare.

La sfar§itul secolului al XlX-Iea, politica sociala prive§te in special

muncitorii §i se refera la locuin|e, salarii, timpul de lucru. Progresiv, campul se

large§te o data cu cuceririle de ordin social §i cu complexitatea viejii industriale.

Anumite categorii cer interventii specifice, tinerii, femeile, imigranpi. Pe de alta

parte, lumea muncii, in sensul traditional al termenului (adica in special

muncitorimea) nu mai este singura de luat in considerate. Agricultorii, mici

meseria§i §i comercianji, profesioniftii liberi primesc in minister un secretariat

de stat §i in favoarea lor sunt concepute politici determinate.

EVOLUJIA POLITICILOR SOCIALE

Ele depind de circumstante §i de majoritati

Diverse ca obiect - munca de noapte, agricultura montana, medicina

generala, ca sa nu citam decat trei cazuri reale bine delimitate - politicile

culturale nu sunt deloc identice. Pentru a ne referi la cea dusa pentru muncitori

sub cea de-a cincea republica, cre§terile salariale permiteau o anume

redistribuire a ca§tigurilor ob{inute prin productivitate, insa criza economica a

modificat radical raporturile dintre salarii §i locurile de munca. Acestor variajii

structurale li se adauga efectele unei schimbari a majoritajilor politice. Opozijiile

sunt tran§ate mai ales in timpul marilor revolte aparute pe fundalul mobilizarii

sociale, ca in 1936 sau 1945. Frontul Republican, sub a IV-a Republica §i

Tiitterandismul de dupa 1981 fac sa se limiteze diferen|ele. In acela§i fel,

Dp{iunile pentru sau impotriva salariului minim contribuie la marcarea unor linii

]e acjiune deloc asemanatoare.

Ansambluri diversificate, politicile sociale nu pot fi izolate de alte politici

>ublice. Ceea ce se hotarajte in materie de impozite, de §colarizare, de

ransporturi, interfereaza cu deciziile luate in mod specific in campul social,

’egionalizarea §i construc|ia Europei unite face ca aceste interventii sa devina §i

nai complexe.

136

PUTERE POLITICA

Atunci cand un actor al vietii politice Tl determina pe altul sa faca un anume lucru, el exercita asupra acestuia din urm§ o putere politica. Oricare ar fi specificitatea radicala a acestei puteri, ea nu e decat manifestarea particulars a unui fenomen mai general, tntalnit in toate institutiile sociale.

CARACTERISTICILE GENERALE ALE PUTERII

O relatie existenta Tn orice grup social

Puterea pe care o poseda un actor (individ sau grup) A asupra unui actor

B marturise§te mai pujin asupra unei caracteristici proprii lui A (care ar fi astfel

un „proprietar” al puterii), cat asupra relajiei dintre cei doi actori. A are putere

asupra lui B daca reu§e§te sa-i impuna puterea in ciuda rezisten|ei pe care B ar

putea sa i-o opuna. Puterea se define§te astfel ca un schimb inegal, care permite

unui om sau unui grup de oameni sa ii determine pe al[ii spre o ac(iune pe care

n-ar fi realizat-o in absenja acestei intervenjii. Aceasta relajie asimetrica intre doi

sau mai mulji actori se observa in orice grup social, de la cele mai elementare la

cele mai complexe: cuplu, familie, §coala, intreprindere, biserica... Ea este

organizata social prin statute §i roluri specifice (parin|i/copii, profesori/elevi,

directori/personal etc.). Perenitatea oricarui grup social este mereu ameninjata

de conflicte de interese, de aspirajia membrilor sai de a-§i mari autonomia.

Puterea are drept funcjie menjinerea unitajii, coerenja §i coeziunea minimala ce

protejeaza grupul din fa|a disolujiei.

137

MIJLOACELE PUTERII

Constrmgere §i influenta

Relajiile de putere pot fi de naturi foarte diferite. Unele utilizeaza

constrangerea. A 51 obliga pe B sa se comporte intr-un anume sens, exercitand

asupra lui o presiune fizica sau morala ori ameninjand ca o va face. Existenja

unui sistem de recompense sau de pedepse, ca §i convingerea ca dejinatorul

puterii le poate aplica intrejin §i intaresc sentimentul obligajiei §i pe cel al

supunerii faja de putere. Cu toate acestea, puterea de coercive nu se reduce la

supunerea impusa prin for|a. Pentm ca aceasta putere sa fie una legitima, B

trebuie sa accepte ca A are un drept de a hotari comportamentele care ii sunt

impuse. A objine de la B modificarea propriilor sale comportamente utilizand

persuasiunea, seducjia sau obligandu-I pe acesta sa devina con§tient de

adevaratele sale interese. Manipularea §i corupjia pot fi astfel considerate ca

ni§te forme degenerate §i necinstite ale puterii de influenja.

Majoritatea relajiilor de putere se bazeaza in acela§i timp pe coercijie §i

influenjare. In clasa, profesorul exercita asupra elevilor o putere de persuasiune

bazata pe competent sa, dar §i pe capacitatea sa de seducjie, rezervandu-§i, in

acela§i timp, §i posibilitatea de a utiliza constrangerea. Acela§i lucru se intampla

§i cu actorii viejii politice. Deputatul care voteaza o lege exercita o putere

coercitiva: el hotari§te o norma juridica prevazuta cu sancjiuni. Atunci cand este

candidat pentru mandatul de deputat, el incearca sa-i convinga pe alegarorii sai,

mobilizand toate resursele puterii sale de influenjare .Originalitatea puterii

politice nu sta deci in natura relajiei sociale pe care o articuleaza; ea i§i afla

specificitatea in faptul ca este singura putere ale carei injoncjiuni, decizii, eforturi

de persuadare nu se limiteaza la unele institujii anume (§coala, intreprinderea,

biserica etc.), ci ating ansamblul societajii.

ROLUL PUTERII POLITICE

l§i asuma controlul §i reglementarea ansamblului relatiilor sociale, fara a aduce atingere individului

Ca §i in cazul oricarui grup social, o societate este traversata de conflicte

ce devin o permanenta ameninjare pentru coeziunea sa. Tensiunile §i conflictele

apar cu atat mai grave cu cat sistemul este mai complex, cu cat paturile sociale

sunt mai diferenjiate, generatoare de inegalita{i §i de competi|ie intre actorii

138

sociali. Orice comunitate dispune deci de proceduri care ii permit prevenirea

riscurilor de dezmembrare. Aceste proceduri care organizeaza exprimarea, ca §i

reglementarea conflictelor prin mediere, negociere §i arbitraj definesc funcjia

politicului. Prin acjiunea §i hotararile sale, puterea politica asigura controlul §i

regularizarea ansamblului relajiilor sociale. Intervened in numele normelor,

credinjelor §i valorilor imparta§ite in mod comun, ea pastreaza o coeziune

minimala intre membrii unei societaji imbibate de relajii contlictuale. Puterea

politica este un grad de dominare recunoscut, acceptat §i respectat, adica este

legitima. Insa, in funcjie de societate, ea va fi mai mult sau mai pujin

diferenjiata, centralizata §i instituponalizata.

Diferentierea §i centralizarea puterii politiceIn societaple tradijionale, funcjia politica se diferenpaza slab faja de alte

funcjii sociale. Adesea ea decurge din roluri economice §i religioase

predominante. Uneori nici nu exista ca atare. In societaple moderne, marcate de

un inalt nivel de diviziune a muncii sociale, aceasta funcjie de regularizare §i

arbitraj public e profund disociata de alte roluri sociale. Ea este exercitata de

agenp specializaji in sanul statului. Acesta centralizeaza puterea de coercipe

legitima. Numai el are facultatea de a horari normele §i de-a lua deciziile

constrangatoare pentm top. El dispune de o administrate prin care aceste

norme sunt aplicate §i respectate. Puterea politica devine astfel o resursa

excepponala, o forja, un fel de capital asupra caruia institujiile statului au

monopol.

Limitarea puterii politiceNecesara pentru pastrarea ordinii sociale, puterea politica poate fi

primejdioasa pentru libertatea individului. Instituponalizarea sa e cea dintai

tehnica de a preveni abuzurile. Puterea politica nu aparjine oamenilor care o

exercita, ci institupilor politice care o organizeaza §i ii delimiteaza domeniul de

competen[a. Un pre§edinte al Republicii, un ministru, un deputat au o capacitate

de acjiune juridic limitata. Iar ei i§i pierd puterea atunci cand i§i parasesc

funcpile.

Ce-a de-a doua tehnica de a masura puterea politica a fost descrisa de

Montesquieu in celebra sa teorie a „guvemdrii moderate". Plecand de la

principiui ca „puterea opre§te puterea", ea consta in definirea mai multor instan-

|e de decizie statala, conform unor funcjii specifice (a hotari normele: legisla-

torul; a le pune in practical executivul; a arbitra litigiile: justi(ia), stabilind intre

139

decat un rol consultativ. Constitutive imperiale din Franja constituie un exemplu

referitor la asemenea regimuri autoritare. Dimpotriva, democratic pluraliste

opereaza o distincpe §i o separare a puterilor executiva, legislativa §i

judecatoreasca, conform tehnicii guvemarii moderate teoretizata de

Montesquieu.

Sunt totu§i posibile mai multe modele, fiecare introducand un tip

particular de regim politic in sanul democrajiilor. Separarea stricta dintre

legislativ §i executiv (acesta din urma nu este responsabil in fa{a legislativului §i

nu-1 poate dizolva), combinata cu alegerea §efului executivului, define§te

regimul preziden{ial. Statele Unite constituie cel mai bun exemplu in acest sens.

Regimul parlamentar organizeaza o colaborare intre puteri: executivul,

raspunzator in faja adunarii parlamentare, i§i poate anunja dizolvarea.

Parlamentarismul rajionalizat, mai ales in Germania, stabile§te proceduri precise

§i constrangatoare pentru a pune in practica aceste dispozitive de control

reciproc dintre executiv §i legislativ. Adesea, i se atribuie Franjei un regim politic

mixt. Intr-adevar, relapile dintre executiv §i legislativ sunt organizate dupa

principiul parlamentarismului raponalizat. Puterea de a dizolva parlamentul ii

apar|ine §efului statului, care dispune astfel de o putere de arbitrare in caz de

conflict intre adunarea parlamentara §i guvern. Insa alegerea pre§edintelui prin

sufragiu universal direct, al carei principiu a fost adoptat prin referendum in

1962, modifica sensibil arhitectura inijiala a regimului instituit in 1958. Alegerea

directa ii da pre§edintelui o legitimitate democratica foarte puternica ce intare§te

in mod necesar puterea lui de acjiune, mai ales in raport cu guvernul. Aceasta

legatura directa intre pre§edinte §i najiune introduce in regimul constitutional

francez, in esenja parlamentar, o anumita dimensiune prezidenpala.

Analiza institujiilor est §i ea lamuritoare. Insa ea e insuficienta. Ea nu ne

permite sa recunoa§tem o legitimitate carismatica, adesea ie§ita la lumina in

urma unei situajii revoluponare (Egiptul lui Nasser, spre exemplu), al carei

caracter exceptional se intemeiaza pe negarea regulilor in vigoare in atribuirea

puterii, impuse de tradijie sau de lege.

Analiza institujionala poate fi totu§i §i ea in§elatoare. Constitu(ia poate

stabili principii de legitimitate §i poate defini mecanisme institujionale care nu

sunt aplicate. Constitupa din 1936 a URSS este una dintre cele mai democratice

ale secolului, insa ea n-a fost niciodata aplicata de catre regimul stalinist, care a

pus in practica un stat totalitar. E §i motivul pentru care studiul institu|iilor

trebuie completat de un examen minujios al funcponarii lor, in special al celor

care organizeaza §i participa la cornpetijia politica a unui stat.

142

SISTEMUL PLURIPARTINIC §1ALEGERILE

Modul de a alege determina sistemul de partide

Regimurile autoritare §i totalitare nu accepta nici o contestare. Ele ignora

deci alegerile disputate §i competijia intre partide. Via|a politica este in intregime

organizata in jurul unui om sau al unui partid unic, eventual impar|it in mai multe

facjiuni. Alegerile organizate de aceste regimuri nu au valoare democratica

pentm ca electorii nu sunt liberi sa exprime adevaratele lor opjiuni. In dictaturile

populiste, de tip bonapartist, alegerile §i referendumurile pot fi frecvente. Dar

acest recurs la popor are un caracter plebiscitar, care nu are alt scop decat

intarirea puterii personale a dejinatorului puterii executive.

Democrajiile pluraliste au in comun organizarea secvenjelor repetate de

alegeri libere §i competitive, pentru desemnarea reprezentanfilor la diferite

niveluri, locale sau rationale, ale organizarii politice. In schimb, sistemul de

partide variaza mult de la o tara la alta. Astfel, in Statele Unite se opun doua mari

partide, la fel in Marea Britanie sau in Germania; in opozitie, Italia cunoa§te un

pluripartidism marcat. Franja ocupa o pozijie intermediara: dupa o puternica

tendinja de polarizare a forjelor politice, §ase partide importante se confrunta

intre ele incepand de la jumatatea anilor ’80, in prezenja unei coalijii durabile ce

aduna alaturi doua formajiuni ale dreptei moderate.

Natura sistemului pluripartidist i§i gase§te radacinile in istoria clivajelor

culturale §i sociale proprii unei societaji. Ea depinde §i de sistemul electoral,

Reprezentarea propor[ionald tinde sa favorizeze faramijarea partidelor, daca nu

apare nici un alt factor care sa corijeze acest efect. Invers, scrutinul majoritar cu

un singur tur, ca in Marea Britanie, conduce in mod necesar la bipartidism,

fiindca nu permite formarea coalijiilor. In Fran{a, limitarea relativa a numarului

partidelor politice depinde, fara indoiala, mai pujin de adoptarea unui scrutin

majoritar, cat de constrangerile impuse de alegerile prin vot universal ale

pre§edinJilor republicii. Prezenja a doi candidaji la al doilea tur obliga partidele

sa-§i organizeze alian|e, fara de care s-ar condamna la imposibilitatea de a

determina alegerea vreunuia dintre candidaji.

143