Insecuritatea Securitatii Nationale

Preambul

Acest studiu a fost finalizat – aşa cum se vede din bibliografie – în vara anului 2002, apoi, la final, i-am adăugat cîteva pagini, cu referiri la presa de pînă în martie 2003. Intenţionam să fie un capitol al lucrării Ticăloşii care ne conduc. Întrucît nu am avut resurse materiale să o pot publica, am mai făcut unele modificări ale timpurilor verbale, ca să o aduc la zi, dar fără să o pot tipări. Astfel că, pentru a-l prezenta, totuşi, opiniei publice, am început să-l public, în serial, anul trecut, în revista lunară Justiţiarul. Dar, din cauza unor dificultăţi redacţionale, articolul nu a fost publicat complet, episoadele – pe care le semnalez, aici, prin hyperlink-uri – au apărut cu intermitenţe, iar primele au apărut fără bibliografie. Întrucît realitatea nu s-a schimbat, în bine, iar studiul îşi păstrează actualitatea, îl prezint, mai jos, în forma din 2002-2003, cu unele mici intervenţii, în paranteze drepte, pentru o oarecare actualizare spre a se înţeleg mai bine textul.

1. Punerea problemei

1.1. Prolog

Unul dintre cele mai profunde şi mai clare gînduri ale lui Hegel este acesta: „Libertatea este unicul adevăr al spiritului“. Iar un dicton juridic latin – ocolit cu grijă de magistraţii şi avocaţii noştri, căci e prea inflamant, în această etapă saturată de corupţie, pentru ca ei să îşi permită luxul să îl exhibe în retorica lor – este acesta: Sine iustitia, nulla libertas – „Fără dreptate nu e libertate“. Dacă acceptaţi să propun aforismul politic „Fără libertate nu este democraţie“, rezultă sinteza lor: „Fără libertate şi dreptate nu există democraţie“. Ceea ce revine la a spune că democraţia este derivata a doua a statului de drept: adică, ea nu se poate institui şi nu poate exista în lipsa acestuia, care trebuie să instituie dreptatea (deci, egalitatea în faţa legii) şi libertatea, în primul rînd libertatea spiritului, a cuvîntului, ca să te poţi exprima, să te poţi apăra. Or, în asigurarea atît a libertăţii şi a dreptăţii sociale, cît şi a aceleia, în sens restrîns, juridice, un rol important îl au instituţiile care prezervă ordinea de stat şi ordinea publică şi asigură, în interesul cvasitotalităţii cetăţenilor, represiunea contra acelora – din interiorul sau exteriorul Ţării – care le încalcă. În cadrul acestora, se detaşează Magistratura, Serviciile Secrete şi Poliţia, care concură – cel puţin teoretic – la prezervarea Securităţii Naţionale. Dar, situaţia actuală relevă că se poate decela chiar insecuritatea Securităţii Naţionale, deoarece respectivele instituţii au devenit vectori care erodează Securitatea Naţională în mod direct proporţional cu cantitatea de corupţie existentă în ele însele. Ceea ce explică marasmul prin care trece România şi pericolul vital cu care se confruntă: supravieţuirea sa în viitor!

1.2. Definiţii

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“. Ca atare, securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a funcţionalităţii oricărui (micro)grup social formal sau informal, a oricărei organizaţii sociale, economice, politice etc., în raport cu acţiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni şi/sau externi organizaţiei respective.

În Strategia de securitate naţională a României, se precizează: „Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a

realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Pe plan constatativ, această Strategie relevă: „Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată încă de suficiente vulnerabilităţi în mai toate domeniile de manifestare ale mediului economic şi social, precum şi ale mediului natural de existenţă a societăţii româneşti. Această situaţie s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori multipli – politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioşi, demografici, militari şi de altă natură –, care au influenţat climatul de siguranţă a statului şi cetăţenilor, ducînd la fragilizarea suportului moral, material, precum şi a celui de valori spirituale, pe care se întemeiază civilizaţia identităţii noastre naţionale“1.

Considerăm că expresia „în mai toate domeniile“ este o formă de inexactitate ştiinţifică care nu îşi are locul într-un document legislativ. De aceea, facem corectura cuvenită şi spunem că vulnerabilităţile se manifestă în toate domeniile. Chiar dacă ele nu sunt cunoscute de factorii abilitaţi, ele, totuşi, există, iar consecinţele lor sunt cu atît mai pernicioase cu cît rămîn necunoscute, după cum au avertizat, printre alţii, generalii Eugen Bădălan, Mircea Chelaru, Lucian Culda, Mihai Popescu, Teodor Frunzeti, Decebal Ilina2 şi alţii.

Ţinînd cont de generalitatea acestui concept, propun următoarea definiţie: „Securitatea naţională este rezultanta sinergică a acţiunilor întreprinse prin mijloacele şi reglementările instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele şi valorile fundamentale ale României, contracarînd factorii interni şi internaţionali care ameninţă aceste interese şi valori“.

Prin contrapoziţie, definim: „Insecuritatea naţională este rezultanta emergentă a acţiunilor factorilor interni şi externi care periclitează interesele şi valorile fundamentale ale României“.

Dificultatea elaborării definiţiei unui concept rezidă în aceea că, fiind un concept, deci o noţiune de maximă generalitate, nu are un gen proxim, la care ar trebui să ne raportăm spre a-i găsi diferenţa specifică, în raport cu care să îl definim, să îi stabilim marginile. De aceea, în asemenea cazuri, definiţiile sunt foarte abstracte şi sunt însoţite de o completare descriptivă, în care sunt dezvăluite însuşirile conceptului. Vom apela şi noi la această modalitate, bazîndu-ne pe îngăduinţa şi înţelegerea cititorului, avînd acelaşi scop: al clarificării unor aspecte, spre a stabili un consens şi, astfel, o cale de comunicare şi de explicare a situaţiei înconjurătoare, în vederea stabilirii măsurilor şi întreprinderii acţiunilor necesare îmbunătăţirii situaţiei. Pentru că, nu mai e nevoie de prea multe argumente, am ajuns într-un asemenea impas, încît e nevoie urgentă de o schimbare în Bine, după atîta cădere în Rău.

Oricare ar fi explicaţiile pe care le vom da, nu vom avea pretenţia că ele sunt exhaustive, ci, dimpotrivă, trebuie să facem mereu o reservatio mentalis, şi să considerăm, în virtutea unei abordări holistice, sistemice şi integratoare, că e posibil să fi scăpat din vedere unii factori – din cele mai diverse domenii, unele chiar de neimaginat –, pe care nu i-am putut cunoaşte în momentul respectiv atît pentru că ne-au lipsit resursele necesare cunoaşterii, cît şi pentru că au existat forţe interesate ca acei factori să rămînă cît mai bine camuflaţi.

Insecuritatea poate fi provocată prin agregarea unui set de factori care, la prima vedere, nici nu au o legătură directă, evidentă. Astfel, sărăcirea accelerată a populaţiei în etapa de tranziţie, educaţia insuficientă, moralitatea lacunară, salarizarea minimală şi condiţiile meteo sunt factori care nu par să aibă interconexiuni între ei înşişi, precum şi nici între ei şi Securitatea Naţională. Totuşi, în anumite condiţii, aceşti factori, agregaţi, generează insecuritate. De exemplu, un individ, „învăţat“ de contextul socio-economic să fure din averea obştească, sau a statului, sustrage glicerină din întreprinderea în care lucrează. Glicerina este furată îndeosebi cînd iarna este geroasă, deoarece ea serveşte la fabricarea soluţiei numite „antigel“; acest antigel este vîndut şoferilor, care îl folosesc în

radiatoarele automobilelor, spre a înlocui apa, ca factor de răcire a motorului. Dar, glicerina, pe lîngă utilizarea ei în industria săpunului, se foloseşte ca un component al nitroglicerinei, în fabricarea explozibililor. Or, dacă nu se respectă formula chimică de fabricaţie, explozibilul, muniţia fabricată cu o compoziţie deficitară nu mai prezintă calitatea necesară în procesul de utilizare a acestora. Deci, glicerina sustrasă din procesul de fabricaţie generează insecuritate, în primul rînd industrială, dar care poate deveni naţională, dacă, la un anumit moment, avem, de exemplu, nevoie de muniţie ca să ne apărăm, iar ea nu e bună: aruncă glontele sau proiectilul cu mult în faţa inamicului, dîndu-i acestuia ocazia să ne lovească mai bine; eventual, definitiv. Dar nu este nevoie să apară o situaţie de război pentru a se observa consecinţele sustragerii glicerinei. Căci nitroglicerina fabricată printr-o formulă incorectă poate fi şi foarte instabilă. Aşadar, deducem că repetatele explozii de la întreprinderea NITRAMONIA ar putea fi efectul unei astfel de practici, aparent nu foarte periculoase: furtul glicerinei pentru a face antigel. De asemenea, sustragerea unor produse din procesul de producţie are efecte similare. De exemplu, afectarea formulei medicamentelor, din cauza sustragerii unor substanţe esenţiale, poate provoca îmbolnăvirea insesizabilă a celor care le folosesc, finalizată prin moartea lor prematură, din cauză „de bătrâneţe“.

În alte domenii, insecuritatea este generată de factori foarte greu de sesizat, iar efectele se pot întinde pe generaţii. Un asemenea exemplu este aplicarea „principiilor“ economiei de piaţă în învăţămînt, prin înfiinţarea institutelor private, care au transformat învăţămîntul într-o negustorie lipsită de eficienţă pedagogică şi socială; de fapt, nu este decît o fabrică de diplome fără acoperire intelectuală, cu efect deosebit de primejdios pentru edificarea unei societăţi democratice. Cazul diplomelor de stomatolog vîndute de Universitatea – zisă, culmea! –  Ecologică a poluat inclusiv imaginea României, pe lîngă creşterea riscurilor provocate de activitatea practică a unor asemenea „dinţari“. Dacă pregătirea medicilor la celelalte specialităţi este la fel de precară, atunci este evident că sănătatea populaţiei este compromisă în segmentul de asistenţă oferit de respectivii „medici ecologişti“. Cazul cel mai elocvent este pregătirea sub orice critică a juriştilor atît la facultăţile de stat, cît şi private. Nivelul lor de instruire profesională şi morală este atît de scăzut încît inclusiv ministrul Justiţiei Rodica Stănoiu a trebuit să recunoască faptul că „nu prea ştiu carte“; deja, se văd efectele pernicioase pentru societate: escaladarea corupţiei în progresie geometrică. În perspectivă istorică, societatea românească este periclitată de învăţămîntul „reformat“ prin metoda manualelor numite „alternative“, prin care învăţămîntul, practic, s-a degradat profund şi pe termen lung.

Asemenea vulnerabilităţi şi riscuri pot fi decelate, la o cercetare mai atentă, în cele mai diverse domenii ale societăţii; pe scurt, în toate cele pe care le ştiu decidenţii politici, dar şi în cele pe care nu le ştiu nici ei şi nici noi.

Acţiunile pernicioase sunt denumite riscuri, pericole, ameninţări şi agresiuni şi pot lua diferite forme şi grade de manifestare, după cum au relevat generalul de divizie dr. Eugen Bădălan, col. dr. Stan Petrescu şi col. dr. Aurel David 3.

Conform opiniei unor autori, „starea de securitate naţională integrează şi se realizează prin măsurile şi acţiunile întreprinse de statul român în domeniile politic, diplomatic, economic, social, cultural, moral, ecologic, umanitar şi militar, măsuri prin care i se garantează independenţa şi suveranitatea naţională, ordinea constituţională şi propriul său sistem de valori“ (subl. ns. – V. I. Z.). Referitor la această enumerare etalată de autori, d-l g-ral de div. dr. Eugen Bădălan face următoarea adnotare: „Apreciem că aceştia omit cîteva domenii de angajare a eforturilor statului pentru realizarea securităţii: juridic, al siguranţei naţionale, al ordinii publice, cel tehnico-ştiinţific, informaţional-comunicaţional, sanitar, demografic“4.

Într-adevăr, se pare că, în literatura de specialitate, a existat o anumită reţinere în tratarea critică a domeniilor Justiţiei, Serviciilor Secrete şi Poliţiei. Spre a suplini acest gol, în cele ce urmează ne vom opri cu predilecţie asupra acestor segmente ale societăţii, încercînd să desţelenim terenul.

2. Situaţia existentă

2.1. Nivelul comun de percepere a securităţii

Deoarece cîinele îi păzeşte gospodăria, ţăranul român ştie, din experienţa multimilenară, că, dacă îşi găseşte cîinele omorît, atunci, în noaptea următoare, urmează să fie călcat de hoţi. Presa, acum, se consideră „cîinele de pază al democraţiei“ – cu deosebirea că, cel mai adesea, presa „doar latră, dar nu muşcă“; dacă începe să muşte, atunci se poate trezi, chiar ca în pilda cu ţăranul şi cîinele său, întinsă în ograda societăţii, „rece şi cu spume la gură“. Sau, sugrumată financiar sau „moartă“ printr-o interdicţie judiciară; sau ziaristul respectiv, dacă e mai „colţos“, va fi condamnat la o amendă penală, ca Ion Cristoiu, amendat cu patru sute de milioane de lei – iar acum „îl caută portăreii“ [este vorba de anul 2002 – n.n., V.I.Z.] –, sau ca Vadim Tudor, cu sume şi mai mari şi cu spectrul puşcăriei deasupra capului, fiindcă are şi el, ca orice român capabil, ambiţia să ajungă Şeful Statului. Ziariştii mai mici au şi intrat după zăbrele, fiindcă, neavînd anvergura celor doi, au fost priponiţi mai uşor după gratii. De exemplu, cînd ex-ministrul Justiţiei, Valeriu Stoica, a impus, în mod deliberat provizoriu, dezincriminarea bancrutei frauduloase, presa, în cvasitotalitatea sa, a relevat că măsura respectivă era menită să-i scoată din puşcărie sau să-i salveze de ea pe escrocii care dăduseră  marile „tunuri“ financiare, prin care au ruinat economia naţională – dar care, fireşte, au cotizat la puşculiţa partidelor care au propus legi prin care să fie scăpaţi de zăbrele. Cu toată campania dură pe care o purtase, presa nu a realizat nimic: dezincriminarea provizorie a bancrutei frauduloase şi-a făcut efectul, mafioţii au scăpat de închisoare, Valeriu Stoica a rămas în continuare în funcţia de ministru al Justiţiei şi în funcţia de vicepreşedinte, apoi, de preşedinte al P.N.L., şi va rămîne politician – mai mult sau mai puţin discret – pînă la adînci bătrîneţi electorale, în ciuda faptului că mulţi l-au criticat violent, precum un reputat jurist ca senatorul P.N.Ţ.C.D. Corneliu Turianu sau deputatul francmason al P.N.L., Dan Amedeu Lăzărescu5, „liberal-monarhist“, cu vechi state de deţinut politic – aceştia, dintre înşişi colegii de partid sau de coaliţie, ca să nu mai vorbim de revistele senatorului Corneliu Vadim Tudor. Deci, în linii mari, presa latră, dar nu muşcă. Cu unele excepţii, începute îndeosebi în 2001, necesare fardării garniturii P.S.D., revenită la Putere.

2.2. Serviciile Secrete – sistemul imunitar al Statului Naţional

În schimb, Serviciile Secrete reprezintă cîinele de pază al Statului. Deşi este un truism să spunem că un stat modern şi puternic este de neconceput fără Servicii Secrete, nu trebuie să încetăm să repetăm acest lucru, pentru a afla cît mai mulţi aceasta şi a nu mai fi uşor de manipulat. Servicii Secrete constituie „poliţia“ politică a Statului, din toate timpurile şi indiferent de regimul politic. A face politică înseamnă a participa la treburile publice, ale polis-ului, ale „cetăţii“, ale Statului. Toate statele moderne şi democratice, îndeosebi din Occident, au „poliţia“ politică foarte bine pusă la punct tocmai pentru a-şi prezerva prerogativele statale. Partidele, conform conceptului, sunt părţi provenite din mediul social, „partide“ ale societăţii – în sensul de grupări de interese divergente, parţial congruente, care îşi dispută participarea la treburile statului, dintre care unele partide ar vrea să le acapareze în cea mai mare parte, pentru a-şi adjudeca cele mai mari privilegii prin controlarea accesului la resursele materiale, financiare şi umane. Dar, printr-o manevră subtilă, sintagma „poliţia politică“ este substituită expresiei „poliţia partinică“ – singura adecvată situaţiei în cauză – şi se glosează mult pe această diversiune după toate normele războiului axiologic, informaţional şi psihologic. De aceea, strădania depusă de unii – manevraţi, poate chiar fără să o ştie, din exterior – de a devaloriza importanţa Serviciilor Secrete româneşti, de a se desfiinţa şi ceea ce a mai rămas

valoros din fosta Securitate a României trădează intenţia de desfiinţare a Ţării. În schimb, despre Serviciile Secrete din Ţările Occidentului, adică despre „poliţia politică“ respectivă, nu se vorbeşte nimic. Şi acest fapt este cu atît mai condamnabil pentru pseudoanaliştii politici făcuţi peste noapte cu cît, la noi, au apărut suficiente cărţi care tratează tema în termeni accesibili inclusiv pentru omul de nivel mediu, cu atît mai mult pentru pseudo-elitiştii noştri.

În domeniul Securităţii Naţionale, principala agresiune axiologică şi informaţională constă în devalorizarea – îndeosebi prin denigrare – a componentelor acesteia, sub toate aspectele: de la doctrina apărării naţionale de către întregul popor (care a fost diminuată la o „strategie de securitate“) pînă la cadrele respectivelor instituţii. Serviciile Secrete constituie sistemul imunitar al organismului social. Atacarea acestuia este echivalentă, realmente, cu infestarea statului cu un „SIDA“ social-politic. Apariţia lozincii „Jos Securitatea!“ a constituit, în conştiinţa publică, primul atac „autohton“ contra Securităţii. Dar agresiunile axiologice – sub forma celor informaţionale, imagologice, psihologice – apăruseră mai demult, în mass media internaţionale, îndeosebi pe posturile de radio străine care erau cele mai accesibile auditoriului român. Ba, chiar, prin luna februarie 2002, pe canalul H.B.O. s-a difuzat, de mai multe ori, filmul Aventură în doi, despre un elitist hoţ de tablouri de mari maeştri. Hoţul era secondat de o eroină care, deşi juca rolul unei curviştine – expresie neacademică, dar exactă –, ei, bine, nu avea loc de Securitatea română. Veţi spune că era doar un film – o „ficţiune“, cum au zis unii de la Consiliul Europei, ca să explice finanţarea, producerea şi difuzarea tendenţioasă a filmului filomaghiar şi antiromânesc „Fratele trădat“ –, că nu avea importanţă etc., etc. Tocmai că are, căci invocarea românilor era în postura de participanţi la jaf, iar incriminarea Securităţii în respectiva secvenţă – asociaţie de idei care nu avea nici o legătură cu furtul unor tablouri de mare preţ, într-un oraş occidental – constituie o agresiune axiologică prin care se denigrează România. Ca în atîtea ocazii, de altfel, cum s-a mai întîmplat, de exemplu, în serialul italian de mare succes Caracatiţa.

Evident, nu este o simplă întâmplare că, după vizita în România, din ianuarie 1990, a lui James Baker, Secretar de Stat al S.U.A., ca prim simptom al acestui „S.I.D.A.“, au apărut – pe ziduri, în clădiri, în tramvaie etc. – nişte fluturaşi autocolanţi, pe care scria „Jos Securitatea!“ Şi, cînd te gîndeşti că, din 22 decembrie 1989 pînă în martie 1990, ofiţerii Securităţii şedeau în birouri, dar păziţi la uşă de soldaţi înarmaţi! Aceasta a reprezentat prima formă de devalorizare a muncii lor şi de umilire a ofiţerilor.

După înfiinţarea – sub presiunea agresiunilor hungariste de la Târgu Mureş, din 20-22 martie 1990 – a Serviciului Român de Informaţii, acest îndemn al democraţiei occidentale – „Jos Securitatea!“, impus de James Baker şi de către cei speriaţi de cartea lui Pierre Accoce şi Daniel Pouget, Reţeaua Caraman. Cei 13 români care au zguduit N.A.T.O. (Editura Compania, Bucureşti, 1999) – s-a auzit continuu, de atunci pînă în zilele noastre, din cel mai obscur ziar pînă în Parlamentul Ţării. Din această principală cauză s-a produs implozia Serviciilor Secrete. Desigur, alături de alte cauze importante: salariile mici – excesiv de mici pentru nişte ofiţeri care stau mereu sub tensiune, căci sunt mereu în misiune –, „reorganizarea“ permanentă, micimea stimulentelor morale, micimea morală şi intelectuală a unora dintre comandanţii rămaşi (căci aceia valoroşi, care au anticipat tendinţa de evoluţie a evenimentelor, şi-au cerut trecerea în rezervă, în cazul în care nu au fost trecuţi cu forţa de cei care au acaparat Puterea), iar, în ultimii ani, „politizarea“ Serviciilor Secrete, deoarece nici acestea nu au scăpat de năpasta „algoritmizării“. O expresie a respectivei algoritmizări este confecţionarea dosarului de K.G.B.-ist al directorului S.R.I.-ului, Radu Timofte. Oricum, scandalul provocat de acest caz, în urma căruia au fost daţi afară cîţiva ofiţeri superiori, generalul Bujorel

Iamandi – care de-abia fusese avansat politic6 de ex-preşedintele Emil Constantinescu – şi, ulterior, chiar prim-adjunctul directorului S.R.I., generalul de Corp de Armată Vasile Lupu, a dus, după cum remarcase un ziarist, la spălarea onoarei d-lui Alexandru-Radu Timofte, dar şi la deteriorarea gravă a imaginii S.R.I.-ului7 şi a moralului cadrelor instituţiei – adică exact la ceva de care nu avea nevoie instituţia, dar de care aveau nevoie duşmanii Ţării, mai de aproape sau mai de departe.

În anii ‘50, cuvîntul care exprima insulta supremă şi care ajunsese să fie folosit nu doar în presă şi în şedinţele de partid şi sindicat, ci chiar în certurile de familie ale nomenclaturiştilor proletari era unul care te putea băga şi la gherlă: „— Oportunistule!“ Acum, cuvîntul care insultă cel mai grav şi prin care se vrea să se aducă moartea civilă sau chiar puşcăria este „— Securistule!“

Actuala campanie concertată internaţional contra Securităţii, preluată la modul aproape morbid de o mare parte a presei interne, manipulate foarte eficient, deşi într-o manieră destul de grosieră, a făcut ca imaginaţia similară a unora să creeze o echivalenţă între Securitate şi „labirintul Minotaurului“8. Probabil că, din această cauză, promisa lege a statutului ofiţerului de informaţii a rămas doar un punct în planul de activitate al parlamentarilor, fiindcă şi aceştia s-au încurcat în labirintul „conceptual“. În schimb, reluarea dezbaterii Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate a iterat campania anti-Securitate pe toate vocile.

Într-un interviu acordat B.B.C.-ului, în 8 octombrie 2000, senatorul Corneliu Vadim Tudor afirma: „A fi securist în România nu este o ruşine decît în măsura în care ai chinuit oameni în «obsedantul deceniu» (…). Este vorba de anii ‘47-’57, cînd Securitatea a fost, ca toată Ţara, sub ocupaţie străină, o ocupaţie sovietică; erau foarte mulţi colonei şi generali maghiari în Transilvania, dar şi evrei în restul Ţării“9. Acum, din păcate, nici criteriul naţionalităţii, în esenţă, al patriotismului, nu mai este valabil pentru a putea distinge între Bine şi Rău, şi a devenit nu doar o ruşine, dar, mai mult, a devenit întrutotul condamnabil să activezi în Serviciile Secrete. Acum, toţi ofiţerii fostei Securităţi sunt consideraţi, la grămadă, răi, indiferent dacă au făcut numai bine Ţării.

Presiunea propagandistică subversivă dirijată contra Securităţii este atît de agresivă încît a molipsit pe aproape toată lumea, care o acuză global şi fără discernămînt. De exemplu, chiar senatorul Corneliu Vadim Tudor, a cărui opinie laudativă – cu acel distinguo necesar – la adresa fostei Securităţi am citat-o adineauri, face, în toiul polemicii, afirmaţii anti-Securitate atunci cînd atribuie vreunui preopinent invectiva „Securistule!“, cum fac indivizii de duzină, deşi şi el, ca mulţi alţi politicieni, este înconjurat de foşti ofiţeri ai Securităţii, dintre care, fără îndoială, cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi, vor fi fiind oameni de valoare. Între timp, după cum s-a lamentat chiar el, unii s-au dovedit a fi fost „cîrtiţe“ şi „delatori, ca Sever Meşca şi Ilie Neacşu“; mai tîrziu rămînînd să fie descoperiţi alţii, menţinuţi, acum, camuflaţi pentru alte lovituri, păstrate în rezervă. Dar, semnificativ pentru modul de gîndire şi de reacţie al lui C. V. Tudor este faptul că, atît timp cît cei doi deputaţi dezavuaţi, Sever Meşca şi Ilie Neacşu, i-au stat alături şi l-au ajutat, au fost buni: după ce au devenit „disidenţi“ faţă de modul său de conducere, au devenit, subit, „cîrtiţe“.

Cei care au fost ofiţeri ai Securităţii şi care – ulterior, după trecerea în rezervă – au comis fapte ilegale, precum escrocheriile aflate acum la ordinea zilei, nu le-au comis pentru că fuseseră „securişti“, ci pentru că aveau, pe plan individual, carenţe de educaţie şi de morală – pentru că nu instituţia îi învăţase să procedeze astfel; dimpotrivă! Deoarece, am văzut, hoţi, escroci, traficanţi de valută, de prostituate sau de influenţă, de informaţii, de dosare etc. se găsesc nu exclusiv şi nu, mai ales, printre rezerviştii din Serviciile Secrete, ci, preponderent, în alte categorii socio-profesionale: în domeniile financiar-bancar, al privatizării, al comerţului, în „conjuncţie“ cu Magistratura şi, îndeosebi, cu Parchetul; ba, acestea două constituie, cum relevă, zilnic, presa, locul de concentrare a mafiei „gulerelor albe“, a corupţiei instituţionalizate şi a criminalităţii organizate, unde se dau

„tunurile“ cu cel mai mare profit – am putea spune cu un profit absolut, în comparaţie cu care celelalte escrocherii par mici găinării. Or, nici unui membru „ilegalist“ al acestor categorii elitiste – şi, cu atît mai mult, reprehensibile! – nu i se impută hoţia respectivă cu imprecaţia profesională de „— Bancherule!“, „— Judecătorule!“, „— Procurorule! (sau Parchetarule!)“ etc., deşi ar fi mai adecvată; ba, am putea spune că abia în aceste domenii ar fi singura dată adecvată, căci respectivii membri-escroci ai tagmei profesionale în cauză au comis ilegalităţile în domeniul lor de activitate şi chiar în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, în pofida deontologiei şi a legilor care le îngrădeau activitatea şi pe care le cunoşteau foarte bine! În schimb, numai escrocilor care fuseseră şi cadre ale Securităţii sau doar se bănuie că ar fi fost corupţi li se atribuie şi acest calificativ, deşi nu au făcut respectiva escrocherie în timpul serviciului activ sau în calitate de foste cadre ale Securităţii, ci doar pentru că au găsit, ulterior, contextul care să le permită să „pescuiască în ape tulburi“, aşa cum au făcut-o atîţia alţii din celelalte categorii profesionale, în epoca tranziţiei; şi, în primul rînd, tocmai procurorii şi judecătorii, mult mai importanţi pentru funcţionalitatea societăţii.

2.3. Insecuritatea = penuria de informaţie

Acum, campania insidioasă contra Securităţii şi aberanta Lege nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică au făcut ca locul celei mai infamante meserii, de lucrător la Salubritate, să fie luat de aceea de lucrător la Securitate, de profesia de ofiţer de informaţii. Şi aceasta în contextul internaţional actual, cînd, mai mult decît oricînd, „informaţia înseamnă putere“10, iar lipsa de informaţie înseamnă insecuritate, lipsă de apărare, după cum a demonstrat-o irefutabil (auto)atacul din 11 septembrie 2001, din S.U.A. În Marea Britanie, de exemplu, este un motiv de mîndrie pentru un student să fie recrutat de MI-5 sau MI-6, pentru ca, ulterior, dacă va trece probele riguroase impuse de exigenţele examenelor la admiterea în profesie, să fie ofiţer în aceste reputate Servicii Secrete. Şi să reţinem că, în Ţara care, încă din 1215, prin Magna Charta Libertatum, a inaugurat democraţia în cadrul unui regat, numele şefilor Serviciilor Secrete nu a fost cunoscut – pînă acum 4-5 ani – decît de un număr foarte restrîns de lideri ai Parlamentului, nicidecum de opinia publică. Şi aceasta este situaţia în toate Ţările democrate occidentale. De exemplu, iată ce spunea, în iunie 2001, Arnold Helman despre „transparenţa“ din Israel: „…Pînă acum doi ani, numele şefilor Satak (Securitatea internă) şi Mossad (Serviciile Secrete externe) erau tabu, servindu-se doar nişte iniţiale“11.

Referitor la recrutări, iată ce declara, în 18 noiembrie 1999, George Tenet: „C.I.A este angajată, acum, în cea mai susţinută campanie de recrutare de la sfîrşitul Războiului Rece. Ne confruntăm cu o competiţie acerbă din partea sectorului privat. Mă adresez dvs., studenţilor de la Georgetown, în speranţa că vă veţi gîndi în mod serios să alegeţi cariera de agenţi de informaţii. Nu vă putem oferi salariul din sectorul privat. Niciodată nu vă veţi îmbogăţi din această activitate. Dar vă putem oferi o muncă interesantă, plină de satisfacţii – şi o misiune fără egal în societatea americană. Veţi fi alături de unii dintre cei mai deosebiţi oameni pe care i-aţi întîlnit vreodată. Sunt mîndru să vă spun, mulţi dintre ei – aproximativ 400 numai la C.I.A. – sunt absolvenţi Georgetown“12.

Dar, în contrast cu discursul lui George Tenet, reţineţi şi ce transmitea Radio Contact: „S.R.I. va rămîne fără facultate. Actualii studenţi din anul I ai Institutului Naţional de Informaţii vor fi ultima promoţie de absolvenţi ai acestei unităţi de învăţămînt superior ce aparţine Serviciului Român de Informaţii (…). Motivul îl reprezintă numărul mare de absolvenţi care nu respectă contractul încheiat la intrarea în Institut. Conform acestuia, ei trebuie să activeze cel puţin 10 ani în cadrul S.R.I., în caz contrar fiind obligaţi să plătească despăgubiri“13.

De ce credeţi că studenţii şi absolvenţii de la Academia S.R.I.-ului fug pe capete, de va trebui să fie desfiinţată? Cu titlu de „ipoteză de lucru“ avansăm următoarele motive: 1) din cauza salariilor extrem de mici, situaţie despre care, deja, toţi directorii S.R.I.-ului şi-au exprimat regretul că există, dar, totuşi, nici unul nu a făcut nimic pentru a fi mărite, deşi cunoşteau efectele insuficientei salarizări – ceea ce ne induce bănuiala că au menţinut această situaţie precară în mod deliberat, pentru ca, pe cale de consecinţă „naturală“, să fie redusă la minimum activitatea instituţiei, iar agenţii de influenţă, mafioţii & comp. să se mişte în voie; 2) din cauza campaniei anti-S.R.I. – care, evident, i-a speriat; 3) din cauza muncii ingrate, fără satisfacţii materiale şi morale – în contradicţie cu ceea ce afirma G. Tenet, chiar dacă se referea la C.I.A. şi nu la F.B.I., omologul S.R.I.; 4) din cauza faptului că statutul lor de ofiţer de informaţii nu reprezenta nici pe departe „o misiune fără egal în societatea românească“, precum este în cea americană sau britanică; şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd ca importanţă, 5) din cauza relaţiilor proaste pe care le vor avea cu comandanţii, despre care studenţii află de la promoţiile anterioare, deja active în S.R.I. Şi, dată fiind această fugă a cursanţilor şi a proaspeţilor absolvenţi, este de aşteptat acelaşi comportament şi din partea tinerilor ofiţeri proveniţi din A.N.I. sau recrutaţi direct din universităţi, din viaţa civilă. Iar aceştia ultimii, conform noii politici de cadre, anunţată de conducerea S.R.I.-ului, vor fi din ce în ce mai numeroşi în viitorul apropiat. În consecinţă, fluctuaţia de cadre în S.R.I. şi, în genere, în Serviciile Secrete,  va fi în creştere – concluzie-prognoză la care trebuia să ajungă şi Parlamentul, sau, măcar, Comisiile parlamentare de resort, şi să ceară o anchetă, spre a se încerca stoparea acestui proces extrem de ruinător pentru Securitatea Naţională. Oricum, fenomenul fluctuaţiei cadrelor – manifestat cel mai evident prin fuga cursanţilor şi a absolvenţilor – denotă, fără dubii, declinul activităţii Serviciilor Secrete atît acum, dar şi în proxima etapă, fapt care se răsfrînge direct nu numai asupra capacităţii de prevenire a ameninţărilor potenţiale la adresa Securităţii Naţionale, dar chiar a capacităţii de stopare a pericolelor care se produc efectiv – corupţia fiind exemplul la ordinea zilei: iar ea este cu atît mai periculoasă cu cît eradicarea ei promptă a devenit un criteriu impus pentru admiterea în N.A.T.O şi în U.E., mai ales acum, cînd se glosează pe tema terorismului.

Or, corupţia a fost, mereu, un pretext pentru a se putea respinge admiterea României în N.A.T.O., cum s-a făcut la Praga, precum la Madrid, şi, apoi, în celelalte ocazii care s-au ivit, pînă la primirea în N.A.T.O.; şi, ulterior, corupţia avea să fie un pretext pentru amînarea accederii în Uniunea Europeană. Spunem „pretext“ deoarece, am văzut, şi vom mai releva şi în cele ce urmează, corupţia manifestă perenitate şi ubicuitate mondială – ceea ce diferită este doar proporţia în care ea se află răspîndită în anumite state.

2.4. Promovarea clientelară = corupţia instituţionalizată

Mulţi oameni se întreabă de ce lucrurile merg din ce în ce mai rău în România şi de ce „înainte era mai bine“. Cauza o constituie promovările clientelare, care au dus la apariţia unei clase de borfaşi îmbrăcaţi elegant, recrutaţi din şi situaţi pe toate nivelurile socialului, fără culoare politică, şi preocupaţi doar să se îmbogăţească prin orice mijloc şi indiferent de consecinţe; dar, cea mai la îndemînă şi mai sigură cale de îmbogăţire este jefuirea patrimoniului naţional, deoarece aparţine statului – adică tuturor, ca abstracţie, şi nimănui, în mod concret! De aceea, escrocii cu „gulerele albe“ consideră că nimeni nu la va cere socoteală. Şi, deocamdată, aşa şi este.

Pentru început, facem şi cîteva clarificări terminologice, ca să nu existe neînţelegeri sau acuze că denigrăm instituţii importante ale statului sau chiar Ţara.

În Roma antică, clientelismul devenise o veritabilă plagă socială şi a fost una din cauzele decăderii Romei, fiind expresia imoralităţii care cuprinsese societatea. Deoarece sprijinul, îndeosebi politic, obţinut de un patrician de la clienţii săi se baza nu pe convingerea intimă a acestora, nu pe respectul

şi aprecierea pe care o nutreau pentru patrician şi pentru doctrina sa politică, ci acel sprijin depindea exclusiv de mărimea sumei de bani plătită pentru respectivul contraserviciu. Clientelismul politic actual are acelaşi conţinut: demagogic şi/sau pecuniar. De altfel, după cum a relevat presa, chiar unele posturi de parlamentari au fost obţinute nu ca urmare a consensului de doctrină, ci au fost, pur şi simplu (dar nu prea pur), cumpărate cu zeci de mii de dolari/euro. Presa chiar a publicat, acum cîţiva ani, baremurile costurilor diverselor posturi politice: de la consilier şi la primar de comună pînă la parlamentar!

Promovarea clientelară în funcţii publice are acelaşi conţinut pecuniar şi, deci, imoral. Dar, în acest caz, periculozitatea acestui fenomen este maximă, pentru că include cel puţin două aspecte: al imoralităţii intrinseci, întrucît încalcă principiile statuate în societate, dar, mai ales, al incompetenţei. Prin vînzarea „la tarabă“ a funcţiilor publice, se ajunge la inversarea valorilor. Adică, este vorba de agresiunea axiologică în forma sa clasică, una dintre formele războiului axiologic dus împotriva României. Iar această agresiune axiologică este una dintre formele de luptă preconizate încă de Sun Tzî, în Arta războiului. În locul unui om competent, onest, patriot, este pus unul incompetent, dar care are bani să îşi cumpere postul respectiv; evident, cu bani murdari, obţinuţi prin mijloace necinstite. Promovarea clientelară este echivalentă cu corupţia instituţionalizată şi, pe cale de consecinţă, cu compromiterea conducerii ştiinţifice a societăţii, cu inducerea haosului legislativ, economic, politic, cu promovarea imoralităţii în justiţie, în politică şi în societate, cu pervertirea tinerelor generaţii, cărora li se serveşte ca model de comportament socio-politic nu munca, cinstea, onoarea, morala, asumarea răspunderii, ci, dimpotrivă, acceptarea şi practicarea anti-valorilor: lenea, laxismul, consumul de droguri, violenţa, depravarea, trădarea etc., într-un cuvînt, satanismul.

Aşadar, promovarea clientelară este cea mai gravă practică socio-politică, deoarece, promovarea unor indivizi incompetenţi, avari, inumani, arivişti şi profund necinstiţi pe posturile de conducere instituie corupţia instituţionalizată, care, la rîndul ei constituie baza criminalităţii organizate. Elocvent, în acest sens, este opinia juristului Emil Boc, la acea dată vicepreşedintele P.D., care a declarat că „forma supremă a corupţiei instituţionalizate este iniţierea de acte normative în considerentul unor persoane“, făcînd referire la facilităţile acordate lui Corneliu Iacubov. Astfel, politica P.S.D. avea, în opinia sa, „accente clientelare şi nu poate fi recunoscut ca făcînd parte din familia social-democrată“14. Mai direct spus, „forma supremă a corupţiei instituţionalizate“ este promulgarea de legi – sub forma rapidă a ordonanţelor de urgenţă, ca să nu se mai împiedice de Parlament –, valabile doar cîteva săptămîni, sau chiar cîteva zile, pentru a înlesni afacerile oneroase ale clienţilor lor politici, care depun o parte substanţială din profituri în conturi pentru partid şi, fireşte, pentru liderii lui. Numai că această „formă supremă“ nu este prezentă doar în practica P.S.D.-ului, ci şi a partidelor anterioare, care, după ce au pus mîna pe Putere, au băgat-o şi în butoiul cu miere. Un exemplu pe care Emil Boc s-a jenat să îl releve – fiindcă i-a fost partener de guvernare, iar, o vreme, şi coleg de Alianţă politică numită, culmea ipocriziei, „Dreptate-Adevăr“, dar care va deveni clasic în istoria universală a dreptului – este cazul ministrului de Justiţie Valeriu Stoica, care a dezincriminat provizoriu bancruta frauduloasă în mod deliberat spre a scăpa de închisoare clienţii politici. Acum, culmea neruşinării, după ce Valeriu Stoica a fost dat afară din P.N.L., se încearcă readucerea lui în politică, pe uşa din dos, alături de alt exclus, Theodor Stolojan, prin formarea aşa-zisului „Partid Liberal Democrat“.

Corupţia instituţionalizată duce la îmbogăţirea fără just temei a cîtorva şi la pauperizarea rapidă a marii mase a poporului.

În acest fel se creează premisele apariţiei disfuncţiilor în societate; apoi, politizarea masivă – şi, evident, clientelară – a posturilor duce la provocarea crizelor social-economice, ajungîndu-se

pînă la instabilitate social-politică şi, deci, la periclitarea Securităţii Naţionale – cazul situaţiei recente crate prin demisia lui Şereş din postul de ministru al Industriei.

Cu cît prăpastia dintre bogaţi şi săraci se adînceşte mai rapid şi mai profund, cu atît mai apropiată este apariţia instabilităţii politice, chiar producerea exploziei sociale. Într-un anumit context politic intern şi internaţional, explozia socială se poate interfera cu declanşarea deliberată a conflictelor interetnice, prezentate sub forma revendicărilor economice, cultice şi sociale, dar mascate abil sub pretextul discriminărilor negative minoritare – cum procedează incontinent, U.D.M.R., prin reactivarea autonomiei aşa-zişilor „secui“. Iar, după provocarea conflictului, nu mai este nici o oprelişte pînă la cererea de intervenţie, pentru „pacificare“, a forţelor de reacţie rapidă ale N.A.T.O., chiar dacă am intrat în N.A.T.O.

2.5. Serviciile Secrete: din poliţie politică în poliţie partinică

Stupiditatea şi periculozitatea Legii nr. 187/1999 rezidă în definiţia falsă şi tendenţioasă a sintagmei „poliţie politică“, deoarece s-a adoptat o definiţie prea „largă“ (cum spun logicienii) cu scopul deliberat de a se induce confuzia între sintagma „poliţia politică“ şi „poliţia partinică“ – singura care, în mod serios şi bine intenţionat, ar trebui avută în vedere într-o asemenea lege, care, oricum, nu va avea niciodată o valenţă constructivă şi/sau morală. Dintotdeauna, în toate Ţările din lume Serviciile Secrete îşi au raţiunea fiinţării lor în aceea că sunt „poliţie“ politică, adică sprijină decidentul, conducerea politică a Statului la luarea unor decizii politice ştiinţifice, adică în conformitate cu realitatea! În situaţia cînd unele cadre ale lor comit şi acţiuni de „poliţie politică“ – în sensul ilicit, uzitat în mod curent, acum, dar, de fapt, de „poliţie partinică“, pentru a folosi corect termenii –, riscă să înfunde puşcăria. În acest sens, notoriu şi, totodată, peremptoriu, este cazul Watergate. Indivizii implicaţi în cazul Watergate au comis respectiva infracţiune la indicaţia reprezentantului partidului aflat la Putere (Richard Nixon), pentru a aduce prejudicii partidului din Opoziţie, încălcînd, astfel, principiile democraţiei şi Constituţia S.U.A. Consecinţa: Richard Nixon a fost nevoit să îşi dea demisia, cu scandalul de rigoare, iar aceia care au comis infracţiunea de pătrundere prin efracţie în sediul Opoziţiei au intrat într-una dintre foarte luxoasele închisori americane – pentru că, totuşi, în S.U.A. se respectă şi drepturile omului american, iar puşcăriaşii americani, orice s-ar zice, sunt şi ei oameni.

Respectiva acţiune a fost, în fond, tot o acţiune de „poliţie partinică“15 şi s-a sfîrşit cu acest deznodămînt dezonorant deoarece democraţia americană – despre care vorbea, laudativ, încă Alexis de Tocqueville – şi-a spus cuvîntul: încălcarea regulilor democraţiei, stipulate de legea fundamentală, Constituţia S.U.A., implică aplicarea sancţiunilor punitive de rigoare: puşcăria pe anumite termene. Ajunşi aici, trebuie să mai analizăm un aspect extrem de important al cazului Watergate, care se racordează la contemporaneitate: pătrunderea prin efracţie în sediul Opoziţiei pentru a-i planta microfoane ca să-i spionezi activitatea este echivalentă atît ca scop şi ca efect, cît şi ca faptă penală cu introducerea de „cîrtiţe“ în partidele Opoziţiei, pentru a le distruge din interior. Astfel, cazul lui Robert Philip Hanssen, „cîrtiţa“ K.G.B.-ului în F.B.I., are, pentru relaţiile „inamicale“ dintre S.U.A. şi U.R.S.S., aceeaşi semnificaţie, ca pondere şi scop: să submineze din interior statul inamic prin trădare. Or, în ordinea morală şi politică, asta este cea mai gravă greşeală, deoarece trădarea reprezintă, în toate codurile morale, vina supremă, condamnabilă în cel mai înalt grad!

Revenind la problema analizată aici – disocierea semantică între „poliţia politică“ şi „poliţia partinică“ –, referirea la decidentul politic a făcut-o, aparent paradoxal, chiar directorul S.R.I., d-l Radu Timofte: „Analizele rezultatelor concrete ale activităţii desfăşurate, privite, mai ales, prin prisma beneficiarilor, denotau o tot mai mare distanţare între complexitatea vieţii româneşti şi modul cum acestea erau reflectate în materialele de informare prezentate factorilor de decizie în stat“

(B.B.C., 15 nov. 2001, ora 21 – subl. ns.). Ajunşi aici, trebuie, totuşi, să facem două inferenţe esenţiale: 1) prin analizele sale, S.R.I. participă în mod esenţial, la activitatea politică, întrucît trebuie să furnizeze „decidenţilor în stat“ informaţiile reale, ştiinţifice şi necesare în luarea unor hotărîri corecte, în consonanţă cu realitatea, pentru a asigura o conducere ştiinţifică a societăţii; prin aceasta, S.R.I. îşi justifică bugetul (iar ofiţerii soldele) şi, totodată, îşi atestă esenţa sa, de „poliţie“ politică; 2) de vreme ce directorul S.R.I. spunea, mai explicit, în acelaşi interviu de la B.B.C., că „a moştenit de la predecesorii săi o instituţie îmbătrînită, ale cărei rapoarte şi analize pierduseră contactul cu realitatea“, conchidem, cu necesitate logică, tocmai dezinformarea practicată de S.R.I. prin „analizele şi rapoartele prezentate“ – deşi, conform legii, trebuia să informeze conducerea statului şi nu să o dezinformeze, transmiţînd informaţii false: căci, de vreme ce erau rupte de realitate, ele nu puteau fi legate decît de poveşti. Pentru că această „pierdere a contactului cu realitatea“ nu se producea prin fenomenul natural al „îmbătrînirii“, al fabulaţiei senile, ci, pur şi simplu, prin falsificarea deliberată a analizelor şi sintezelor în urma ordinelor politice dictate de partidele de la Putere, aglutinate în C.D.R., „sextetul negru“ format din P.N.Ţ.C.D., P.N.L., P.A.C., U.F.D., U.D.M.R. şi P.D. – adică a ordinelor partinice.

Prin aceasta am demonstrat – laconic, dar, cred, suficient de clar –, prin chiar afirmaţiile oficialilor responsabili şi, deopotrivă, al implicaţiilor logice, utilizarea ilicită a sintagmei „poliţie politică“ în locul aceleia de „poliţie partinică“ – singura care trebuia folosită în textul Legii nr. 187/1999 sau în textul analizelor fenomenului în cauză. Menţinerea şi utilizarea ei ilicită, mai ales în textul legii, permite escaladarea – pe bază „legală“, deşi ilicită sub aspect semantic şi, implicit, juridic – a campaniei furibunde contra fostei Securităţi, cu reverberaţii şi asupra actualelor Servicii Secrete, ca succesoare, de drept şi de fapt, ale acesteia. În fond, acesta este şi scopul abscons al respectivei campanii: satanizarea actualelor Servicii Secrete, pentru a le inhiba şi a le reduce cît mai mult eficienţa, îndeosebi a S.R.I.-ului, căci el este principalul obstacol în jefuirea Ţării.

Această calitate definitorie şi singura esenţială – de „poliţie“ politică – este relevată în toate lucrările pe această temă publicate în ultima vreme16. Serviciile Secrete sunt deturnate de la esenţa lor de poliţie politică la aceea de poliţie partinică din vina exclusivă a unor politicieni şi a unor înalţi funcţionari de stat – dar numiţi în posturile respective pe criterii exclusiv politice, adică clientelare17 –, care caută să transforme un serviciu public/secret al Statului într-unul al partidului aflat la Putere, încercînd chiar să legifereze acest lucru. Aceştia sunt condamnabili, iar nu ofiţerii care acţionează în serviciu comandat, sub imperiul legii. Fireşte, oricine încalcă Legea este pedepsit în virtutea faptului că „Nimeni nu este mai presus de lege“, deci inclusiv ofiţerii Serviciilor Secrete: dar acest lucru trebuie dovedit în fiecare caz în parte şi pe bază de probe, nu ca acum, cînd anatema se aruncă, ideologic şi propagandistic, asupra unei întregi categorii profesionale – şi încă una de o deosebită importanţă, după cum sublinia şi George Tenet. Adevărul este că sunt satanizate existenţa şi funcţionalitatea Serviciilor Secrete – îndeosebi a S.R.I.-ului – tocmai pentru a se lăsa cîmp liber de acţiune escrocilor interni şi/sau internaţionali, care acţionează la toate nivelurile societăţii, şi de a scăpa nepedepsiţi, mai ales cei situaţi la nivele înalte. Pentru că, am văzut, mafioţii nu au culoare politică sau naţională: ei se recrutează din şi cotizează pentru toate partidele, de la Putere sau din Opoziţie, dar care vor ajunge la Putere în cadrul exerciţiului „democratic“ al alternanţei la Putere, după cum escrocii români nu sunt mai buni sau mai răi decît mafioţii evrei, italieni, americani, greci, cehi, maghiari, ţigani şi cei de alte etnii (i-am enumerat în ordinea descrescătoare a competenţei malefice).

În urmă cu circa 35 de ani, sociologii cehoslovaci formulaseră o frază memorabilă: „Oricît ar părea de ciudat, între oameni şi informaţii se decid adesea destinele orînduirilor sociale“18. În consens cu această idee, dar poate independent de ea, istoricul Dan Zamfirescu sugera că rescrierea Istoriei unei Ţări prin prisma istoriei Serviciilor Secrete va releva în ce măsură informaţiile secrete au contribuit

la schimbarea radicală a cursului Istoriei19. Şi probabil că nu riscăm prea mult dacă opinăm că este întrutotul legitim să le atribuim ofiţerilor din Serviciile Secrete parafraza laudei aduse de Winston Churchill aviatorilor în timpul „Bătăliei Angliei“: „Totdeauna, foarte mulţi oameni datorează extrem de mult unor atît de puţini luptători de pe frontul secret“.

2.6. Securitatea Română comparată cu alte Servicii Secrete

În literatura polemologică este statuat, ca un adevăr axiomatic, ideea că, dintotdeauna, Serviciile Secrete constituie o condiţie sine qua non pentru existenţa unui stat. Apoi, din istoria Serviciilor Secrete, se ştie că, de exemplu, aproape toţi marii scriitori britanici, sau, cel puţin, cei reprezentativi în literatura de spionaj, de la John Marlowe şi Daniel Defoe pînă la Julien Greene şi Ian Fleming, au fost agenţi britanici, adică au făcut spionaj „în serviciul Majestăţii Sale“ – cum sună, infatuat, titlul unui roman al lui Ian Fleming, recent apărut pe piaţă. Dar, cînd e vorba de România, Serviciile Secrete nu i-ar mai fi necesare. Unul chiar se întreba: „Ce secrete mai are România, ca să mai aibă nevoie de Servicii Secrete?!“ La fel, se menţine comportamentul schizoid al unora care, deşi acceptă că nu toţi ofiţerii fostei Securităţi pot fi puşi în aceeaşi oală, atunci cînd le convine lor aruncă imprecaţia absolută: „Securistule!“ Un nătărău chiar încropise un text cîntat, care avea şi propoziţia „Mai bine golan decît securist etc.“ Asemenea „golani“ l-au  asasinat, în decembrie 1989, pe maiorul (colonel post-mortem) Aurel Agache conform unui ritual satanist – tipic pentru omorurile comise de unguri asupra românilor în acest mileniu de „convieţuire“ –, iar acum suporterii lor le cer graţierea, pentru că, altfel, avocatul lor, Gheorghe Frunda (maghiarizat, de conjunctură, în Frunda György), ne pîrăşte instituţiilor europene.

De asemenea, deşi unii acceptă că un stat modern este de neconceput fără Servicii Secrete, nu mai vor să admită că istoria „neagră şi absconsă“ a K.G.B.-ului sau a Securităţii Române nu este mai brează decît aceea a Serviciului Secret Chinez20, C.I.A., Mossad, D.S.T. etc.

Enumerăm, cu rol exemplificator, cîteva titluri.

1. Despre C.I.A. Cea mai reprezentativă lucrare tradusă la noi (dar nu singura) este cartea lui John Ranelagh, cu titlul foarte expresiv „AGENŢIA. Ascensiunea şi declinul C.I.A.“ (Editura ALL, 1997). Iar dintre materialele de presă menţionăm: Maurice Majman, „C.I.A. – 50 de ani de minciuni“21, în L’Événement du Jeudi (Franţa); Abdulhamit Bilici, „Radiografia unui eşec total al C.I.A.“22, în A Ksiyon (Turcia); Roger Hilsman, „Mai are C.I.A. vreun rol?“23, în Foreign Affairs (S.U.A.), referitor la eventuala diminuare a importanţei C.I.A. după căderea „Cortinei de fier“ – oricum, a avut rolul de a captura întreaga arhivă a STASI24, restituind-o cu ţîrîita – dar nu în întregime – Germaniei reunificate şi „prietene“; Mark Mulligan, „C.I.A. declasifică documente privind operaţiunile din Chille“25, în Financial Times (Anglia); „C.I.A. şi războiul murdar din Guatemala“26, în Le Nouvel Observateur; Cornelia Munteanu, „U.C.K. nu este o creaţie albaneză, a fost concepută de C.I.A.“ 27 în Evenimentul zilei; Jean Guisnel, „Înfrîngerea suferită de C.I.A.“28, în Le Point“; şi multe altele29.

2. Despre Mossad. Victor Ostrovsky, Claire Hoy, Mossad, „Academia înşelăciunii“30; Zeev Schiff, „Înşelătorul succes al serviciilor de informaţii“31, în Courrier International; Muhammed Salah, „Procuratura Generală decide în dosarul de spionaj în favoarea Israelului: Mossadul plănuia transformarea Egiptului într-o piaţă de spălare a banilor“32, în Al-Hayat (Anglia); xxx, „Perincek: «Garih a fost ucis de Mossad»“33, în Internet; xxx, „Spioni israelieni: «Mega nu era un agent; Mega era capul»“34, material din 5 sept. 2001, în Internet; xxx, „Ce este planul «Yoranim»?“35, în Al-Watan Al-Arabi (Anglia), referitor la pregătirile Israelului pentru războiul global în zonă; xxx, „Ossama ben Laden şi evreul“36, în Al-Watan Al-Arabi“, despre „naşul“ mafiei ruse, evreul-ucrainean Simion

Moghilovici, care, cu ajutorul Mossadului, a spălat circa 15 miliarde de dolari prin Bank of New York – din care motiv a fost unul dintre înalţii oaspeţi ai Kremlinului; Muhammed Salah, „Egipt: Procuratura va dezvălui detalii despre activitatea Mossadului în Europa“37, în Al-Hayat; Vladimir Alexe, „Lista neagră a lui Clinton“38, despre faptul că sistemul software PROMIS a fost vîndut ilegal Mossadului, prin intermediul lui Rafi Eitan, de către Vincent Foster, consilier personal al preşedintelui Clinton; xxx, „Culisele celei mai periculoase campanii internaţionale de lichidare a Hezbolahului“39, în Al-Watan Al-Arabi, despre colaborarea foarte strînsă dintre C.I.A. şi Mossad; xxx, „Mossadul în Iran“40, în Al-Watan Al-Arabi; Eduard Said, „Israel-Palestina: Să terminăm cu logica păcii «intermediare»“41, în Courrier Internaţional; Agenţia Intelligence Online, „Ce relaţii va stabili Mossadul cu Ţările din Est?“42; xxx, „O mie de experţi în domeniul tehnologiei de vîrf solicită încadrarea în Mossad“43, în Asharq Al-Awsat (Anglia); Jean-Paul Ney, „Un reporter în inima Mossadului“44; Teşu Solomonovici, „Mossadul poate să fie păcălit? Uite că se poate“45, col. (r.) George Dobaşi, „Siguranţa naţională a României este în pericol“46, despre implicarea C.I.A. şi a Mossadului în sustragerea de documente secrete din arhivele României. În încheiere la tema Mossad, minisinteza cu titlul elocvent, „Acolo unde preşedinţii sunt terorişti “, făcută de iranianul O. Souresrafil: „(…) Israelul deţine cel mai mare număr de spioni deveniţi politicieni. De exemplu, Yigal Aron, ministrul de externe al lui Rabin, a condus grupul paramilitar Palmak. Menahem Begin a fost cîndva şeful grupării teroriste ilegale israeliene «Irgun». În anul 1972, Benjamin Netanyahu şi Ehud Barak au luat parte la atacarea avionului deturnat aparţinînd Liniilor aeriene Sabena la Tel Aviv. Această operaţie a fost condusă de nimeni altcineva decît de Moshe Dayan. Şi, în ciuda reputaţiei sale de serviciu extraordinar, Mossadul a avut parte şi de înfrîngeri şi momente penibile.

Doi directori ai Shin Beth-ului au fost demişi, iar Ezer Harel a demisionat din funcţie ca urmare a neacceptării de către Ben Gurion a planurilor de asasinare a oamenilor de ştiinţă care au sprijinit programul egiptean de producere a rachetelor balistice.

Levi Zamir a fost pe punctul de a-şi pierde funcţia cînd, în cadrul unei misiuni vizînd asasinarea lui Hassan Salameh, doi agenţi ai săi au ucis un chelner în Norvegia“ (…)47. Despre cei cinci spioni israeliţi care au acţionat, acum cîţiva ani, în Elveţia, avînd paşapoarte canadiene, dar care, evident, erau nişte falsuri „autentice“, s-a scris şi în presa noastră, aşa că nu mai revenim asupra lor.

Toată faima Mossadului, pe care o presă interesată nu încetează să o întreţină, s-a veştejit profund şi iremediabil odată cu asasinarea premierului Yitzhak Rabin, căci, prin asta, s-a demonstrat că Mossadul a fost (şi) a rămas tot o poliţie partinică, pusă în slujba partidului sionist extremist: căci, imediat ce Rabin a încercat să se racordeze la realitatea istorică şi, deci, să vrea să se înţeleagă cu palestinienii, fiindcă au şi ei dreptul la un stat, el a fost asasinat de un izraelit extremist, care a penetrat cu mare uşurinţă – cu prea mare uşurinţă ca să nu fie suspectă – garda premierului. Or, dacă Serviciile Secrete izraeliene nu sunt în stare să îşi protejeze premierul, la ce bun să se gloseze pe infailibilitatea lor?! Doar ca să îi sperie pe alţii, cu „mîna lungă a Mossadului“48, cum sună titlul unei cărţi propagandistice?! Iată că, în cazul asasinării lui Yitzhak Rabin, Shin Beth-ul şi Mossadul au avut mîinile scurte, dar şi „legate“, şi „nu au putut“ să-l prindă pe asasin înainte să îl împuşte, de foarte aproape, tocmai pe premierul Israelului!

Oricum, prietenia tradiţională dintre S.U.A. şi Israel –  şi, în plan instituţional-informativ, dintre C.I.A. şi Mossad – a fost „cimentată“ de evreul-american Jonathan Jay Pollard, care a fost unul dintre cei mai productivi spioni, în favoarea Israelului şi contra S.U.A., în favoarea căruia intervenise – e-adevărat, inutil – chiar şi premierul Yitzhak Rabin49.

3. Cît despre F.B.I.50, teribilul şi, în aceeaşi măsură, epatantul (auto)atac din 11 septembrie 2001 i-a spulberat legenda la fel de brusc cum s-au prăbuşit cele două turnuri W.C.T. Oricum, atît înainte, cît

şi după atac, au apărut diverse materiale de presă nu doar deloc măgulitoare, ci chiar acuzatoare: Muhammad Saleq, „Washingtonul recunoaşte că a fost avertizat înaintea atentatului din Yemen“51, în Asharq Al-Awsat (Anglia); Maurizio Molinari, „Spionul care a umilit F.B.I.-ul“52, în La Stampa (Italia); „Declaraţia directorului F.B.I., Louis Freeh, cu privire la arestarea agentului special F.B.I. Robert Philip Hanssen“53; John F. Harris şi David A. Vise, „De partea cui este F.B.I.-ul? De partea Casei Albe sau a lui însuşi?“54, în International Herald Tribune (S.U.A.). Ca să nu mai spunem şi de faptul că John Edgar Hoover, care a condus F.B.I.-ul aproape o jumătate de secol, a fost poponar – dar unul mascat, căci, pe atunci, era, desigur, un fapt cu totul reprobabil şi nu era, invers, ca acum, un motiv de laudă!

4. Cazul Marc Rich – punct de concentrare a Serviciilor Secrete

În presa din România, despre Marc Rich s-au scris lucruri elocvente încă din 1992, pentru că făcuse, la PetroMidia-Năvodari, afaceri foarte profitabile pentru el, dar păguboase pentru România, prin „regimul preferenţial pe care guvernul Roman i l-a creat“. Pentru înţelegerea corectă a situaţiei, sine ira et studio, mai ales în contextul internaţional actual, cînd palestinienii atacă cu cîte un om-kamikaze, iar israelienii contracarează cu toată armata, dotată cu armament ultramodern american, supunem atenţiei cititorului un articol din 1992, pe care, dată fiind valoarea sa istorică anticipatoare, trebuie să îl reproducem în întregime. Deoarece el conţine, in nuce, toate nenorocirile căzute, ulterior, asupra poporului român, ca urmare a coruperii, prin puterea banului, a majorităţii clasei politice, a multor funcţionari înalţi din clasa „gulerelor albe“ formată în socialism, deveniţi reprezentanţi – precum acel Stoica Florian, incriminat în articol – ai aşa-zişilor „investitori strategici“, cei mai mulţi nişte escroci de calibrul lui Marc Rich sau mai mic.

„Midia Năvodari – o fraudă mondială?

Avertizam acum cîteva săptămîni pe cititori că unul dintre cei mai doriţi oameni din Statele Unite ale Americii, doriţi de poliţie, bineînţeles, este d-l Marc Rich. Afacerist cunoscut în toată lumea şi condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală şi alte 60 de infracţiuni. Totuşi, nu oferă guvernul american 750.000 dolari pentru prinderea lui Marc Rich doar ca să i se uite cu duioşie în ochi. Ei, bine, cu cine putea guvernul Roman să încheie o afacere, care să ne păgubească zilnic cu 10 pînă la 20 de dolari pe fiecare tonă de ţiţei prelucrat? Cu MARC RICH. Nu e vremea pamfletelor, ci a adevărurilor cît mai seci şi mai grăitoare prin ele însele. Iată, aşadar, cum stau lucrurile!

Societatea Comercială PETROMIDIA S.A., recunoscută drept cea mai modernă şi nouă capacitate din ţară, cu un patrimoniu ce valorează peste 13 15 miliarde, intenţionează ca, în cel mai scurt timp, să constituie o societate mixtă cu participare de capital străin. În acest scop, începînd din anul 1990, în baza tratativelor purtate cu firma „MARC RICH“ şi aprobării guvernului (Hotărîrea nr. 1263 din 08.12.1990), PETROMIDIA S.A. a încheiat un contract de cooperare, ca o fază intermediară în derutarea acţiunii respective. În esenţă, contractul prevede valorificarea unei linii de credit de 50 de milioane  dolari S.U.A. pentru modernizarea şi retehnologizarea instalaţiilor din rafinărie, excluzîndu-se cele petrochimice. Pînă în prezent, din suma respectivă, partenerul străin a investit 12 milioane dolari şi a acordat asistenţă tehnică necesară la PETROMIDIA S.A.

În legătură cu derularea contractului de cooperare, se poate menţiona că partea română a înregistrat importante pierderi materiale, chiar valutare. Potrivit opiniilor specialiştilor în materie, dată fiind situaţia financiară precară în care se găseşte PETROMIDIA S.A., circa două miliarde de lei datorii

către statul român şi un milion de dolari lunar, ce reprezintă rata pentru rambursarea creditului acordat de partenerul străin, soluţia preconizată a fi adoptată, de constituire a unei societăţi mixte cu „MARC RICH“, nu este de natură să ducă la rentabilizarea platformei petrochimice Midia. Dimpotrivă, această acţiune va duce la falimentarea PETROMIDIA S.A. şi achiziţionarea de către MARC RICH, recunoscut pe plan mondial ca un partener de afaceri deosebit de periculos şi versat. Pentru realizarea acestui deziderat, firma „MARC RICH“, prin acordarea de împrumuturi succesive, intenţionează obţinerea majorităţii acţiunilor de la Midia, iar, pe de altă parte, poate prelucra ţiţei cu eforturi minime, procurat din fosta U.R.S.S. şi Orientul Apropiat. Aceste concluzii sunt puse în evidenţă şi de faptul că, în anul 1991, PETROMIDIA S.A. a avut de prelucrat circa 800 mii tone ţiţei în sistem „processing“, însă activitatea desfăşurată nu a fost rentabilă părţii române (menţionăm că pierderile lunare înregistrate pe tona de ţiţei erau între 0-20 dolari). Ponderea cea mai mare la cheltuielile efectuate o reprezintă cele ale energiei electrice şi termice, care, în prezent, se ridică la aproape 10 dolari pe tona de ţiţei procesat. La acestea se adaugă şi valoarea consumului suplimentar de energie (4MWh) pentru asigurarea apei industriale şi menţinerea corespunzătoare a nivelului pînzei freatice, avînd în vedere că PETROMIDIA S.A. de află într-o zonă lacustră.

Toate acestea, societatea comercială respectivă şi „MARC RICH“ au încheiat un nou contract, avantajos firmei străine, de prelucrare în cursul anului 1992 a unei cantităţi de 3 milioane tone ţiţei, în schimbul unei taxe de 14,75 dolari pe tonă, care reprezintă doar aproximativ 50 la sută din totalul cheltuielilor efectuate de parte română. Totodată, dat fiind capacitatea rafinăriei de 3,5 milioane tone anual, procesarea unei cantităţi de 3 milioane va limita drastic ţiţeiul pus la dispoziţie de statul român (maximum 500 mii tone), neputîndu-se asigura funcţionarea continuă a instalaţiilor din petrochimie, cît şi a materiilor prime altor agenţi economici din ţară (cele de prelucrare a maselor plastice, de producere a cauciucului sintetic, firelor şi fibrelor sintetice).

În altă ordine de idei, atît la PETROMIDIA S.A., cît şi în alte acţiuni de cooperare, „MARC RICH“ a adoptat o strategie de obţinere a unor profituri maxime şi imediate, cu eforturi materiale modeste (creditul acordat este numai de 50 milioane dolari, faţă de patrimoniul în valoare de peste 15 miliarde lei de la PETROMIDIA S.A.), fără a ţine seama de interesele părţii române. Această idee este susţinută şi de modul de acţiune al firmei „MARC RICH“ în luna iulie 1991, cînd a încercat încheierea unui contract pentru achiziţionarea din România a patru mii tone concentrate colective de plumb-aur-zinc-argint, la un preţ de 280 dolari pe tonă, marfă ce urma să fie vîndută cu peste 500-700 dolari. Mai mult. Deoarece cunoştea că ţara noastră se confruntă cu mari greutăţi în asigurarea economiei şi populaţiei cu gaze lichefiate (aragaz), propilenă şi păcură, „MARC RICH“ a impus ca acestea să se vîndă numai în valută, în condiţiile pieţii mondiale, deşi produsele se realizau cu eforturi materiale deosebite din partea PETROMIDIA S.A. (în unele situaţii surplusul de gaze a fost ars la faclă, cum s-a întîmplat cu peste 30 tone în zilele de 5 şi 6 august 1991).

Pe de altă parte, nici activitatea de modernizare şi retehnologizare a instalaţiilor din rafinărie (ce trebuia încheiată la sfîrşitul anului 1991) nu s-a desfăşurat în conformitate cu angajamentele luate de „MARC RICH“ (începerea lucrărilor cu aproape o lună mai tîrziu, livrarea necorespunzătoare a unor echipamente ce au necesitat remedieri şi înlocuiri, întîrzieri în întocmirea unor proiecte de execuţie etc.). Ca urmare, instalaţiile fiind oprite, în trimestrul întîi din 1992, nu se poate procesa cantitatea repartizată de un milion tone ţiţei, cu consecinţele ce decurg din aceasta, inclusiv aflarea în şomaj tehnic a 800 angajaţi, cu perspectiva de a ajunge la un număr de aproape 1500. Mai mult decît atît, specialiştii străini (polonezi, cehi, francezi etc.) angajaţi în acţiunea de rentabilizare a PETROMIDIA S.A. nu provin din cadrul unor firme şi ţări cu tradiţie în domeniul prelucrării petrolului, existînd posibilitatea ca lucrările executate de aceştia să nu fie la nivelul performanţelor mondiale. De fapt, şi condiţiile de serviciu (fiecare are secretară, xerox, birou, maşină şi şofer la dispoziţie), cît şi cele în

afara programului de lucru (participarea zilnică la mese protocolare, plimbări turistice împreună cu însoţitori etc.), sînt toate plătite din banii destinaţi retehnologizării.

Specialiştii în domeniu apreciază că, în conformitate cu Hotărîrea Guvernului nr. 1263 din 08.12.1990, firmei elveţiene i s-au oferit numai avantaje preferenţiale, în dauna altor firme străine (actul respectiv se referă doar la cooperarea firmei elveţiene cu PETROMIDIA S.A.), chiar şi în cazul constituirii de către acestea a unei societăţi mixte cu investiţie de capital; spre exemplu, lui „MARC RICH“ i se acordă «prioritate la condiţii egale cu alţi parteneri» (art. 5). Recent, prevalîndu-se de această situaţie, „MARC RICH“ s-a gîndit şi la o reţea de distribuţie a produselor realizate la PETROMIDIA S.A., acţiune prin care încearcă monopolizarea pieţei de desfacere, în prezent deţinută de stat, a benzinei, motorinei, uleiurilor, gazelor lichefiate (aragaz) şi altele, existînd pericolul practicării unor preţuri de conjunctură, în funcţie de necesităţile stringente ale populaţiei şi agenţilor economici. În acest sens, a purtat tratative cu societăţile comerciale PECO Constanţa, Buzău, Piatra Neamţ şi Suceava, în vederea înfiinţării de societăţi mixte, impunînd condiţiile similare celor de la PETROMIDIA S.A., şi anume de a se acorda firmei elveţiene clauza privind «dreptul de primul şi ultimul refuz» în eventualitatea unei vînzări de patrimoniu sau intenţia cooperării cu altă firmă străină. Interesul deosebit al lui „MARC RICH“ în acest domeniu de activitate este pus în evidenţă de faptul că, în baza protocoalelor de cooperare, încheiate cu societăţile respective, deja s-au individualizat staţiile de distribuţie a produselor petroliere şi cele de îmbuteliere aragaz ce urmează a fi incluse în cadrul societăţii mixte.

Avînd în vedere că MARC RICH, cunoscut om de afaceri în toată lumea, a fost condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală şi a desfăşurat o politică economică internaţională în forţă, eludînd în dese situaţii legile americane, motiv pentru care guvernul S.U.A. oferă 750 mii dolari în vederea prinderii, în rîndul angajaţilor de la PETROMIDIA S.A., a specialiştilor din petrochimie şi a altor persoane din străinătate, se manifestă neîncredere în legătură cu desfăşurarea corectă a acţiunilor de cooperare.

Aşa de exemplu, un cetăţean american de origine greacă, preşedinte de firmă, ce a întreţinut relaţii de afaceri, în anii anteriori, cu fostul director al Întreprinderii de Comerţ Exterior, PETROL-IMPORTEXPERT, STOICA FLORIAN, în prezent reprezentantul firmei „MARC RICH“ în România, a afirmat că «românii trebuie să fie foarte atenţi cu afacerile, întrucît STOICA FLORIAN a intermediat o afacere între România şi „MARC RICH“ din care partea română poate ieşi păgubită». De fapt, el încearcă «a-şi extinde oneros tentaculele şi asupra Combinatului Petrochimic Midia», pretîndu-se «la asemenea procedee» ce «îi pun sub semnul întrebării onorabilitatea, respectabilitatea şi bunele intenţii», mijloace caracteristice de «speculant imobiliar şi urmărit în S.U.A. pentru evaziune fiscală».

De ce acestea toate? I-a fost milă domnului ROMAN de MARC RICH? Milă să se numească regimul preferenţial pe care guvernul Roman l-a creat partenerului străin? Milă să fie jefuirea ţării cu acordul şi la indicaţia guvernului Roman? Cunoaşte domnul Stolojan situaţia? Repetăm, nu e vremea pamfletelor. Nu ne trebuie decît ştiri corecte. Pretindem un răspuns clar la întrebarea în favoarea cui este spoliată România? Cine e vinovat? Ce crede actualul guvern că trebuie întreprins pentru ca dezastrul acesta să înceteze? Cum ne vom recupera pagubele? Cît timp se va mai îngădui unor bande de tîlhari să prade România? Nu simte chiar nimeni responsabilitatea că, în vreme ce acest popor nefericit suferă de inimaginabile lipsuri şi privaţiuni, bogăţiile ţării sînt puse la îndemîna escrocilor internaţionali de către iresponsabilul premier Roman şi de către oamenii săi? Pînă cînd? ESCU“55.

Acesta este, in extenso, articolul, pe care trebuie să îl studiem cu multă atenţie. Pînă să facem analiza conţinutului său, trebuie să relevăm, iniţial, contextul istoric, forma şi orice alte indicii care, prin semnificaţia lor, ne-ar ajuta să discernem adevărul.

Astfel, autorul articolului este un anume „Escu“. Evident, nu provine de la Andre-escu sau Berevo-escu, sau Corn-escu, Păun-escu, Pop-escu etc., etc. E vorba de un pseudonim. Dacă Adrian Păunescu a fost nevoit să apeleze la această formă, neuzitată în revista lui, înseamnă că în spatele pseudonimului se află un autor care vrea să rămînă secret. Apoi, ţinînd cont de stilul, de gramatica neîngrijită, pe alocuri, se poate presupune că textul provine de la Serviciile Secrete (unde, după cum s-a relevat în presă, gramaticii nu i se acordă prea mare importanţă; probabil pentru că nu constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale, şi, deci, nu este studiată cu atenţie). În acest sens pledează şi bogăţia informaţiilor. Or, fiind vorba de activitatea oneroasă a unui străin pe teritoriu României, este evident că articolul ar putea reflecta demersurile informative a principalelor Servicii Secrete ale Ţării: S.R.I. şi S.I.E.

Fiindcă este cetăţean american, urmărit în S.U.A. pentru circa 60 de delicte, în mod sigur era urmărit de F.B.I. Întrucît, însă, fugise din ţară spre a se sustrage anchetei şi a scăpa de pedeapsă, era urmărit şi de C.I.A. Dar, pentru că se stabilise în Elveţia, ţară neutră, iar cazul lui era notoriu, nu putea să nu fie şi sub supravegherea Serviciilor Secrete elveţiene.

Mai mult. Cum Marc Rich este, de origine, jidan, şi, după cum arată Victor Ostrovsky, în cartea sa, de răsunet, Mossad – „Academia înşelăciunii“, prin toate legile lor religioase şi laice, evreii din toată lumea sunt obligaţi să sprijine informativ Mossadul; aceasta, arată Victor Ostrovsky, şi explică numărul mic al ofiţerilor Mossadului: micimea numerică este compensată, eficient, de extraordinar de marea şi competenta reţea informativă formată, practic, din toată diaspora jidănească, răspîndită în toată lumea. Asta înseamnă că Marc Rich este sprijinit de şi se sprijină pe Mossad. Dar, Petre Roman este evreu-român, ba chiar „os de ardelean prin nevastă-sa“, şi, ca atare, trebuia să îl spijine pe Marc Rich şi, implicit, să sprijine Mossadul.

Aşadar, în jurul lui Marc Rich se învîrtesc Serviciile Secrete din cel puţin patru ţări: România, S.U.A., Israel şi Elveţia; deci, minimum 8 (opt!) servicii secrete, dacă luăm în considerare măcar serviciul secret intern şi cel extern din fiecare ţară. Într-o încîlceală aşa de mare de interese contradictorii, S.R.I.-ul, care trebuia să apere interesele interne ale României, fără îndoială că putea fi excedat de situaţie. De fapt, apariţia, în revista Totuşi, iubirea, a materialului de mai sus atestă, după opinia noastră, tocmai această neputinţă de a face faţă situaţiei: articolul analizat – în fond, o veritabilă sinteză informativă referitoare la activitatea ilegală din anii 1990-1991 – reflectă ineficienţa demersurilor anterioare făcute de Serviciile Secrete Române de a stopa acţiunea pernicioasă a lui Marc Rich. Iar această ineficienţă era cauzată tocmai de protecţia acordată de coreligionarul său, premierul român Petre Roman, incriminată public de articol; pentru că, de vreme ce s-a ajuns la difuzarea în presă a materialului, este de natura evidenţei că difuzarea sa secretă, conform Legii siguranţei naţionale, nu şi-a atins scopul şi s-a sperat că, prin divulgarea publică a sabotajului comis de Marc Rich, i s-ar fi putut stopa efectele. Deşartă iluzie! Doar se precizează în material: „Avînd în vedere că Marc Rich (… ) a desfăşurat o politică economică internaţională în forţă, eludînd în dese situaţii legile americane, motiv pentru care a fost condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală“. De vreme ce nu au putut să „îl prindă“ F.B.I.-ul şi C.I.A., ar fi putut să îl jeneze cu ceva S.R.I.-ul pe Marc Rich, „cunoscut om de afaceri în toată lumea“, din moment ce prim-ministrul român Petre Roman îi acorda regim privilegiat?! Evident că nu! Dar, dacă, doar „în vederea prinderii lui, guvernul S.U.A. oferă 750 mii dolari“, înseamnă că  Marc Rich valorează mult mai mult. De fapt, de aceea Serviciile secrete străine se învîrt în jurul lui ca muştele la fecale. Pentru că Marc Rich este omul care face, „din nimic“, bani mulţi şi, mai ales, bani necontabilizaţi. Căci aceasta înseamnă că „a

fost condamnat în S.U.A. pentru evaziune fiscală“, la fel ca Al Capone: că face bani „murdari“. Or, cît vor fi fiind ei de murdari, „banii nu put“. Într-adevăr, cum se ştie, încă împăratul Vespasian, pentru a mai umple finanţele goale ale statului, pusese taxe pe privatele publice (numite, de aceea, şi vespasiene sau closete); cînd fiul său i-a reproşat că, prin respectivul impozit, compromite „imaginea“ autorităţii Imperiului Roman, Vespasian i-a replicat: „Pecunia non olet!“ Banii nu miros! De aceea Marc Rich era sprijinit şi de Mossad, căci banii lui aveau căutare peste tot, indiferent că erau bani „negri“, fiindcă se pricepea să îi „spele“. Lui Muhammed Salah nu i-a fost teamă să clameze în publicaţia arabă în Al-Hayat, care apare în Marea Britanie: „Procuratura Generală decide în dosarul de spionaj în favoarea Israelului: Mossadul plănuia transformarea Egiptului într-o piaţă de spălare a banilor“ (subl. ns. – V.I.Z.)56. De altfel, cum am mai arătat, cu „albirea“ banilor murdari se ocupa şi şeful mafioţilor din Federaţia Rusă, evreul-ucrainean Simion Moghilovici, care, cu ajutorul Mossadului, a spălat circa 15 miliarde de dolari prin Bank of New York. Şi, dacă era implicată Bank of New York, însemna că trebuia să fi ştiut şi C.I.A. Iar, în ultima vreme, chiar filmele americane au început să introducă, cu lejeritate, în scenariile lor, dialoguri despre acţiunile murdare ale C.I.A. Ca să nu mai vorbim de presa americană sau internaţională.

Este adevărat că Securitatea română repurtase multe succese contra C.I.A., descoperindu-i, printre altele, chiar antena din România – ceea ce înseamnă un mare eşec pentru C.I.A. De aici şi marea ranchiună americană, concretizată în sloganul „Jos Securitatea!“, declamat, cu furie – ca reflex al spaimelor, încă actuale, redate de cartea „Celor 13 care au speriat N.A.T.O.“ –, de James Baker în vizita-agresiune pe care i-a făcut-o, în ianuarie 1990, preşedintelui României, Ion Iliescu57. Aceste spaime sunt dezvăluite prin escaladarea scandalului foştilor „securişti“, cu ocazia promisiunii-păcăleală a primirii României în N.A.T.O. la Praga, în noiembrie 2002: N.A.T.O. a impus condiţia eliminării foştilor ofiţeri ai Securităţii din viaţa publică, pe motiv că au spionat N.A.T.O., deşi, atunci, eram parteneri, şi, deci, făcusem pace; pace care era respectată de România, cel puţin pentru că Serviciile Secrete ale României au fuseseră, practic, spulberate; pace menţinută de România, deşi, între timp, N.A.T.O. nu şi-a întrerupt niciodată spionajul contra României, practicat prin cel mai insidioase forme.

În deceniul scurs, între timp, pentru a-şi mai salva o parte din averea din S.U.A., Marc Rich s-a despărţit de soţia sa. Respectivul divorţ i-a mărit marja de manevră în S.U.A., prin intermediul ex-soţiei sale, care, astfel, fiind „independentă“, acţiona singură, dar, în realitate, reprezentînd interesele lui Marc Rich. Astfel, fosta doamnă Marc Rich a participat la sponsorizarea campaniei electorale a lui Bill Clinton, în nume propriu, dar, fireşte, cu banii lui Marc Rich.

Totuşi, de la Vespasian pînă acum, realitatea istorică s-a mai schimbat puţin, iar banii „murdari“ au miros: oricît ar fi ei de „spălaţi“, banii au mirosul corupţiei. Dacă Marc Rich a reuşit să corupă, prin „sponsorizare“, Administraţia americană – care, iată, acum, prin Madeleine Albright, Christopher Smith, Alfonso d’Amato, Michael Guest ş.a., ne dă lecţii de moralitate şi ne incriminează neîntemeiat, silind guvernul obedient al lui Adrian Năstase să dărîme statuile Mareşalului Ion Antonescu şi să introducă, în învăţămînt, lecţii despre aşa-zisul holocaust –, evident că i-a fost mult mai lejer să corupă mulţi oficiali din România atît pe vremea premierului Petre Roman, cît şi ulterior.

După un deceniu, subiectul revine în presa română, iar ziariştii capătă curaj. Eva Galambos şi Daniel Munteanu anunţă: „Controversatul miliardar Marc Rich, din nou în vizorul justiţiei americane“58, referindu-se la scrisoarea lui Shabtai Shavit, directorul de atunci al Mossadului, către William Clinton, prin care îi cerea să-l graţieze pe marele mafiot Marc Rich, urmărit de Justiţia S.U.A. pentru evaziune fiscală şi cele circa 60 de capete de acuzare, amintite anterior; cum diabolicul escroc cotizase la campania lui Bill Clinton, acesta, băiat milos, l-a graţiat, în ultima zi a mandatului său,

acţiune „justiţiară“ prin care a provocat un mare scandal în S.U.A.; Gabriela Anghel informează despre „Miliardarul de la Ville Rose suspectat de spionaj“59 – adică despre acelaşi Marc Rich. Iar Horia Tabacu scrie un material, sub un titlu romanţios, dar deloc măgulitor, referitor la „Viaţa şi escrocheriile lui Marc Rich“60.

Pe de altă parte, colaborarea C.I.A.–Mossad trebuie admisă din premise, chiar fără să mai fi citat, anterior, titlurile respective. Dată fiind această legătură inextricabilă, ce ar mai fi putut face S.R.I.-ul contra lui Marc Rich, fără „să îi fi dat, peste mîini“, Petre Roman, cînd era premier, iar, ulterior, alţii, manevraţi din umbră, de cercuri oculte de putere?!

Evident, dacă am extinde cercetarea bibliografică, am lungi lista pe mai multe zeci de pagini. Dar, chiar din această enumerare sumară, reiese că, în comparaţie cu respectivele Servicii Secrete străine, Securitatea Română era o doamnă; cam pricăjită, dar o doamnă; fireşte, mai puţin etapa din perioada de ocupaţie iudeo-sovietică, ocupaţie cauzată de „corectitudinea politică“ a lui Winston Churchill şi D. Roosevelt. Cît despre S.R.I., credem că am putea spune, fără să riscăm prea mult, că este, cam în aceeaşi proporţie, tot aşa cum sunt absolventele de la A.N.I.: fete mari!

3. Ameninţări contemporane

3.1. România – Ţară ocupată pentru ofiţerii S.R.I.

În schimb, despre cadrele Serviciilor Secrete româneşti nu se poate vorbi şi scrie decît în negru: satanizarea lor are, evident, scopul descurajării ofiţerilor şi a civililor care intenţionează să se angajeze acolo şi, în consecinţă, al diminuării funcţionalităţii acestor Servicii.

Nu este de mirare că, aşa cum am afirmat în studiul publicat în volumul Congresului de Sociologie din 14-16 decembrie 2000, după permanenta şi agresiva campanie mediatică dusă împotriva lor, ofiţerii români de informaţii (din S.R.I., M.Ap.N., M.I. etc.) trăiesc în propria lor Ţară ca într-o Ţară ocupată. În acest sens, aserţiunea avea să fie confirmată, oficial, chiar de către deputatul Ion Stan, preşedintele Comisiei comune parlamentare de control al S.R.I., care a recunoscut că, „în prezent, nu se asigură nici un fel de protecţie pentru ofiţerul de informaţii“61 (subl. ns. – V.I.Z.). Deci, în propria sa Ţară, ofiţerul român de informaţii, deşi este militar, nu este protejat nici de lege şi, ca atare, nici de directorul S.R.I., căci el însuşi nu are baza legală. Iar Legea statutului ofiţerului de informaţii, care trebuia discutată şi aprobată în procedură de urgenţă inclusiv anul trecut (adică în 2001 – n.n., V.I.Z.), a fost amînată din nou, sine die – deşi de această lege depindeau multe, în primul rînd, redobîndirea încrederii ofiţerilor în ei înşişi şi în cei care-i conduc, şi, apoi, creşterea salariilor, cu implicaţiile pe care le-am relevat.

Dacă lucrătorilor de la salubritate li se plăteşte „spor de ruşine“, dacă judecătorii şi procurorii primesc „spor de şedinţă“ pentru că fac ceva pentru care sunt, deja, salarizaţi, dacă, tot ei, primesc „spor de praf“ pentru că se întîmplă să răstoarne, din greşeală, dosarele, prăfuite de cît nu umblaseră în ele, primesc „spor pentru cărţile profesionale cumpărate“ şi încă multe alte sporuri pentru a fi descurajaţi în a nu se lăsa mituiţi, atunci, în mod necesar, ofiţerilor din Serviciile Secrete trebuie să li se dea „spor pentru că sunt hingheriţi“, „spor pentru trageri cu armamentul în poligon“ – pentru că este stresant să te antrenezi să împuşti (în caz de necesitate) pe cineva, încălcîndu-i, astfel, „dreptul“ individului de comite infracţiuni grave –, „spor pentru trageri cu pixul în cei care ameninţă siguranţa naţională“ – pentru că există riscul ca cel pe care „l-a băgat în cerneală“ să afle şi să treacă la represalii etc., după cum a relevat presa de multe ori, de exemplu, în cazul căpitanului (rez.) Constantin Alexa.

Corolarul imploziei Serviciilor Secrete este explozia fenomenului corupţiei pe toate palierele socialului: de la cel mai umil slujbaş pînă la înalţii magistraţi şi funcţionari de stat – fireşte, inclusiv în interiorul Serviciilor Secrete, căci neputinţa asigurării protecţiei societăţii, în general, implică neputinţa realizării protecţiei interne, în special. Este corolarul, dar, evident, cauza principală este alta: şi anume, nu sărăcia populaţiei – cum se glosează frecvent –, ci sărăcirea, pauperizarea ei deliberată şi, îndeosebi, a anumitor categorii profesionale care o duseseră bine şi chiar foarte bine înainte de 1989 şi, deodată, după începerea devalorizării artificiale şi programate a leului, au devenit din ce în ce mai sărăcite, după ce se învăţaseră cu binele. Această devalorizare planificată cu „20 de lei pe zi“ – pe care, în studiul Ubicuitatea războiului axiologic62, publicat în decembrie 2000, o denunţasem, în mod expres, ca fiind „devalorizarea continuă şi artificială a leului în raport cu dolarul“, o „agresiune practicată consecvent“ – a fost, culmea ipocriziei, dezavuată, ulterior, de aceiaşi brokeri sibieni care o „aranjaseră“ pînă acum: „Se confirmă, astfel, prognozele privind o mai mare libertate a pieţei, în sensul părăsirii scenariului de «plus 20 de lei/zi», al ultimilor ani şi înregistrării unor fluctuaţii reale. Chiar F.M.I. a recomandat, de curînd, ca, din 2002, fluctuaţiile pieţei valutare să nu mai fie  «regizate», ca pînă acum“63, pentru că se încalcă principiile economiei de piaţă. Curios este faptul că această regizare a fost, totuşi, acceptată, tacit, chiar de F.M.I., timp de 12 ani, şi continuă să o accepte – în stand by –, pentru că respectivii brokeri, acum, doar au mărit variaţiile devalorizării, ca să îi dea o glazură de „joc al pieţei“, dar nu au încetat regizarea. Evident, devalorizarea economiei naţionale prin devalorizarea leului în funcţie de cursul leu/dolar (sau, mai recent, de euro) este cea mai penetrantă, mai eficientă şi mai „morală“ formă de război economic64, fiindcă este făcută cu acceptul victimei. Oricum, este îmbucurător faptul că, după mai multe alegaţii contra F.M.I.-ului, făcute în publicaţiile româneşti oneste, unele ziare au început să aibă şi ele curaj şi să etaleze titluri ca acesta din Naţional: „Memorandumul F.M.I., sau cum se programează sărăcia în România“65. Ba, Horia Alexandrescu, directorul ziarului Independent – caracterizat de unii publicişti drept cel mai obedient ziarist  –, a şi-a permis îndrăzneala să scrie un editorial cu titlul „F.M.I., măcar un pic, ciocu’ mic!“ Trebuie să admiteţi că, pe vremea lui Victor Ciorbea la braţ cu Karen Fogg (acuzată, ulterior, de presa din Turcia, de spionaj!), Horia Alexandrescu nu ar fi scris aşa ceva.

Pe lîngă faptul că sărăcia populaţiei a devenit un lait-motiv al presei de toate culorile, atestarea ştiinţifică a involuţiei calităţii vieţii şi, în mod expres, a sărăcirii continue şi programate a populaţiei a făcut-o, în studiile sale, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, care e departe de orice părtinire politică – spre deosebire de Institutul Naţional de Statistică, suspectat, din start, de partizanat oficial, guvernamental; aşadar, partinic. Iar în categoria sociologică de populaţie sunt incluse şi categoriile sociale care ocupă o poziţie meritocratică, deci care cer de la societate o recunoaştere efectivă a calităţilor lor profesionale şi politice. Or, involuţia statutului lor, marcată de incapacitatea lor pecuniară de a realiza un consum prin care să-şi poată reproduce forţa de muncă a lor şi a familiilor lor – ca să nu mai vorbim de „consumul de prestigiu“, care ar fi un lux de-a dreptul sfidător în ochii nenumăraţilor dezmoşteniţi ai tranziţiei, adică în ochii a două treimi din populaţia sărăcită a României –, este resimţită de aceste categorii sociale ca o puternică frustrare. Această decădere a statutului lor socio-profesional, prin degradarea de la o chenzină la alta a salariului lor, le face victime potenţiale ale mituirii. Iar această potenţialitate devine efectivă cînd se insinuează un corupător, căruia, fiind plin de banii pe care i-a cîştigat în mod ilicit, îi e uşor să arunce cu ei, pentru a-l corupe, în faţa unui înalt funcţionar (chiar demnitar) cu un salariu de mizerie (sau, oricum, insuficient pentru statutul social pe care îl deţine). Aşadar, izvorul corupţiei nu se află în ceea ce ignoranţii sau cosmopoliţii (numiţi acum mondialişti) numesc „balcanismul“ sau „bizantinismul“ românilor – sau, cum spun unii condeieri, că asta-i situaţia „la români“. Acest „la români“ are semnificaţia de caracteristică funciară, care ţine de trăsăturile neamului nostru, adică are sensul exclusiv de „numai la români şi nu la alţii“; ceea ce este mult mai grav sub aspect axiologic,

deoarece semnifică o devalorizare de esenţă, vizând trăsăturile definitorii ale poporului român şi nu doar una conjuncturală, ce ţine de perioada fanariotă, de exemplu, sau alta similară, cum este actuala etapă, cînd ne aflăm sub ocupaţia „Tranziţiei“ postdecembriste.

3.2. Corupţia periclitează Securitatea Naţională

Corupţia s-a manifestat copios şi la alte popoare, mai „civilizate“: în Japonia, în urmă cu vreo două decenii, o companie aviatică americană fusese acuzată că i-a corupt pe unii membri ai cabinetului nipon pentru ca aceştia să-i promoveze interesele, iar, nu cu mult timp în urmă, un premier a trebuit să demisioneze pe motive de corupţie; acum cîţiva ani, belgianul Willy Claes – pe atunci secretar general al N.A.T.O. – a fost demis din cauza unui caz de luare de mită, legat de achiziţionarea elicopterului italian Agusta66; în Franţa, cazul ministrului de Externe Roland Dumas a ţinut prima pagină a ziarelor în vara lui 2000 pentru corupţie şi adulter, după ce, în 1999, se vorbise de implicarea chiar a răposatului curvar François Mitterrand în faimosul caz de corupţie cu firma petrolieră ELF67 – ca să nu mai vorbim de fiica lui, făcută cu amanta mai statornică68, sau de fiul său, Jean-Christophe Mitterrand, arestat pentru că era „bănuit, între altele, de trafic de arme şi spălare de bani“69. În toamna lui 2000, inclusiv lui Jean Chirac i s-a făcut reclamă tot pe tema corupţiei. La fel lui Edith Cresson, fostă prim-ministru al Franţei, fostă mare la Consiliul Europei şi, asemenea acestora, multor altora. Ca să nu mai amintim de Italia, care este patria mafiei, şi de S.U.A., care sunt patria adoptivă, după cum relevă, pe baza inclusiv a altor lucrări de referinţă în materie, cartea lui Balsamo & Carpozi-jr., MAFIA S.a. Istoria secretă a crimei organizate din America70. În acest sens, se poate spune că preşedinţia cîştigată de John F. Kennedy reprezintă derivata a doua a contrabandei cu alcool şi cu ţigări făcute de tatăl său, printr-o foarte profitabilă colaborare cu mafioţii internaţionali: prima derivată fiind uriaşa avere strînsă din contrabandă, în etapa prohibiţiei, iar a doua alegerile furate pentru a-l scoate preşedinte al S.U.A. pe J. F. Kennedy71, în detrimentul lui Richard Nixon. Scandalul provocat de arestarea lui Vladimiro Montesinos72, fostul şef al Serviciului Secret peruan, şi corupţia întregii clase politice argentiniene, denunţată vehement atît de conflictele stradale violente, cît şi de Carlos Gabetta73, o dată cu falimentul Argentinei, sunt doar două exemple dintre cele mai recente ale fenomenului existent în toate Ţările, în diverse proporţii, dar inclusiv la cele mai înalte nivele ale socialului şi politicului.

Aşadar, cel puţin contrabandă cu alcool şi cu ţigări s-a făcut şi la case mai mari şi nu doar „la români“.

3.3. Escaladarea corupţiei în Epoca Tranziţiei

E-adevărat, în revista Historia (nr. 4/2002), a d-lui Ion Cristoiu, este scris cu litere de-o şchioapă „Corupţia la români“. Dar, toată această retrospectivă istorică – deşi exactă şi binevenită, căci corectează unele tabu-uri, care, realmente, se cer demitizate, precum adevărul despre falsitatea legendei lui Iuliu Maniu – este irelevantă comparativ cu toate celelalte state, după cum am precizat mai înainte. Escaladarea corupţiei în Epoca de Ocupaţie a Tranziţiei are alte explicaţii şi nu tradiţia istorică a românilor, cum greşit reiese din dosarul întocmit, în pripă, de revista Historia.

Nu, categoric, motorul corupţiei îl reprezintă sărăcirea deliberată a României prin aşa-zisa „Reformă“ insinuată sub formă de privatizare, programată din exterior şi implementată cu ajutorul cozilor de topor din interior, realizată inclusiv prin războiul axiologic; în al doilea rînd, escaladarea corupţiei este dată de promovarea clientelară. Sărăcirea deliberată prin „privatizarea“ – adică jefuirea – Ţării în toată etapa de tranziţie a dus la coruperea facilă a multor indivizi cu funcţii importante în instituţiile Statului, iar promovarea clientelară a dus la corupţia instituţionalizată şi la criminalitatea organizată. Acum, mulţi oameni politici vorbesc cu dezinvoltură

de faptul că, în această etapă a tranziţiei, corupţia a cuprins inclusiv principalele instituţii ale Statului. Sunt tot mai frecvente, în presă, titluri ca acesta: „Generalul de brigadă Aurel Neagu, inspector şef al I.G.P.T., detonează o bombă: «Poliţia de Frontieră S.r.l.» este coruptă în proporţie de 95 la sută“74. Ulterior, ruşinea de la Vama Borş a dus la titluri ca alarmante: „Disperarea lui Ioan Rus / Poliţişti din Ţările U.E. au venit în România sub acoperire şi au dat cîte o mie de mărci şpagă la graniţă pentru a trece maşini cu numere false, motiv pentru care ministrul de Interne susţine că nici o Ţară a Uniunii «nu ne mai crede»“75. De fapt, alarma este, esenţial, falsă, căci, încă din vremurile biblice vameşul a reprezentat tipul clasic de individ corupt; şi, deci, fenomenul se poate constata în toate Ţările. Dar, acum, adică după decembrie 1989, şi Vama devenise, în România, un veritabil S.r.l., dînd exemplu altor instituţii de stat, în primul rînd Poliţiei, ai cărei angajaţi se foloseau de logistica şi organizarea statului în interes personal, făcînd, printr-un deplin abuz de putere, „parteneriat“ cu infractorii. Dar cu consecinţe periculoase pentru Securitatea Naţională: penetrarea frontierei noastre, transformînd România într-o placă turnantă a terorismului transnaţional, materializat în tranzitul ilegal de valută, de imigranţi, de droguri, mărfuri de contrabandă, arme, prostituate etc. Dar, cam în aceiaşi termeni se exprimase şi Suddeutsche Zeitung: „Mexic. Procuratura Generală a anunţat o «reorganizare radicală» a poliţiei mexicane, după ce Biserica a acuzat forţele de poliţie de corupţie, trafic de droguri şi abuz de putere. Vor fi stopate acţiunile ilegale ale «unităţilor speciale», va fi desfiinţată conducerea supremă a trupelor de intervenţie şi vor fi concediaţi cinci directori ai departamentului“76. Deci, şi la noi ca în Mexic; mai puţin faptul că, la noi, pe de o parte, Biserica Ortodoxă Română a luat atitudine mai fermă doar faţă de problema homosexualilor, şi, pe de altă parte, în Poliţie se fac doar rotiri de cadre, iar, concedieri nu se fac decît la nivelul subofiţerilor.

De fapt, pentru cei avizaţi şi pentru cei care citesc mai cu atenţie presa, incontinenta demagogie politică, în varianta postdecembristă, privind lupta contra corupţiei a fost dezvăluită, încă o dată, atunci cînd guvernul Năstase l-a numit la conducerea Vămii pe Gheorghe Dinu, denumit, în mediile respective, şi chiar în presă, Dinu „Vamă“ – evident, nu pentru că apăra Vama, ci, dimpotrivă, pentru că o „vămuia“ în interes personal. Între timp, acesta a ajuns să fie dator la stat cu „două miliarde de lei“77, iar controalele au fost la fel de ineficiente în privinţa lui, precum şi în cazul celor din nucleul dur al corupţiei.

Apoi, un alt titlu incendiar: „Cutremur la Palatul de Justiţie / Magistraţii arestaţi pentru corupţie s-au aflat în slujba infractorilor Nahor şi Geamănu“78. Cît despre mirarea şi indignarea exprimate de Dragoş Dumitriu în editorialul „«Ramificaţiile mafiei siciliene» – nişte nimicuri pe lîngă clica din România“79, acestea nu relevă decît faptul că ziaristul se opreşte la un aspect cu totul parţial şi de conjunctură. Căci, dacă ar fi citit istoria papilor (cazul Borgia fiind, totuşi, notoriu), ar fi constatat – poate, la fel de siderat – că ea nu reprezintă nimic altceva decît istoria in nuce a criminalităţii politico-economice organizate la nivelul statului papal. După cum faimoasa carte a lui David Yallop, În numele Domnului. O investigaţie privind asasinarea papei Ioan-Paul I80, nu constituie decît un fragment din istoria criminalităţii organizate transfrontalier, cu conexiuni francmasonice, financiar-bancare, politice, mafiote etc., etc. – adică una din formele incipiente şi absconse ale actualei globalizări, atît de teoretizate acum. Chiar unii preoţi de la Vatican, exasperaţi – acum, mai mult decît cei de pe vremea vînzării indulgenţelor, precum fusese şi Martin Luther – de corupţia împămîntenită tradiţional în Vatican, s-au reunit în grupul numit de ei înşişi „I Millenari“ şi au scris cartea „Secretele Vaticanului“81, în care denunţă corupţia contemporană – dar cu tradiţii seculare – din „Sfântul Scaun“; lucrarea a fost, recent, publicată în limba română de editura Allfa: citiţi-o şi daţi-o mai departe!

În comparaţie cu ce-i în Occident, situaţia din România nu reprezintă decît etapa „acumulării primitive a capitalului“. E-adevărat, în forma ei accelerată, din nevoia de „ardere a etapelor“, pentru a-i ajunge din urmă pe cei „civilizaţi“, pentru a ne integra, a ne europeniza şi a ne mondializa.

Evident, aceste titluri, ca şi celelalte din studiul de faţă, sunt doar exemplificative, nu exhaustive. Căci ele sunt nenumărate, presa fiind o veritabilă arhivă publică, pe lîngă acelea propriu-zise ale Poliţiei, Parchetelor, Judecătoriilor şi Tribunalelor, puse sub semnul „secretului de serviciu“ (!) din motive de autoprotecţie; adică de protecţie a muşamalizărilor.

Or, coruperea persoanelor importante din principalele instituţii de stat – deci, corupţia politică – este forma cea mai eficientă de cucerire a respectivului stat – această idee fiind unul dintre principiile polemologice expuse de Sun Tzî. Iar respectiva afirmaţie este demonstrată, în Istoria contemporană, de realitatea din republicile bananiere, situaţie în care a ajuns şi România. Această axiomă politologică şi polemologică a ajuns un adevăr atît de comun încît pînă şi nişte ziariste anonime, de la ziarul Ultima oră, îl citează ca pe o premisă a raţionamentelor lor: „…Cel mai eficient procedeu, utilizat de o putere străină, pentru a-i impune poporului român să acţioneze împotriva intereselor sale, este acela de a-i corupe liderii“82.

3.4. Afacerile bănoase ale Serviciilor Secrete

Într-adevăr, practica fusese patentată şi era aplicată pe plan mondial. Astfel, după ce a relevat acţiunea corupătoare a firmei franceze de stat ELF, Pierre Abramovici mai precizează: „Lockheed a mituit funcţionari, partide şi lideri din Olanda, Japonia, R.F.G. şi Italia. (…) În octombrie 1999, O.C.D.E. a publicat un clasament al Ţărilor corupătoare. Franţa ocupă un loc «fruntaş», iar alte state europene, la fel“83.

În România, pe fondul anterioarei izolări ideologice, culturale şi turistice impuse de regimul totalitar, şi, apoi, în contextul actualei sărăciri accelerate a României, prin distrugerea deliberată a economiei naţionale, provocate de guvernările postdecembriste la comanda unor cercuri externe de putere, pentru o corporaţie străină devenise mult mai eficient să dea cîteva milioane sau chiar zeci de milioane de dolari mită cîtorva înalţi demnitari de stat pentru a deveni proprietara unei întreprinderi româneşti de cîteva miliarde de dolari, cum a fost cazul cu I.M.G.B., ROMTELECOM, ROMCIM, TEPRO84 etc., iar, ulterior, cu Staţiunea Sovata, vîndută firmei Salina Invest, subvenţionată de Ungaria – în mod indirect, prin serviciile sale secrete, care acţionează pe teritoriul României –, care a făcut din Sovata „regiune autonomă maghiară“85, în încercarea de a reînfiinţa regiunea omonimă din timpul ocupaţiei iudeo-staliniste.

Nu-i mai puţin adevărat că se poate întîmpla la fel ca în vînzarea combinatului SIDEX către o firmă indiană, vînzare calificată de premierul de atunci al României, Adrian Năstase, într-o frază lapidară: „Noi nu am ştiut ce vindem, iar ei nu au ştiut ce cumpără!“86. Oare chiar aşa să fi fost?! Nu culegea nimeni informaţii din SIDEX şi nu era nimeni informat despre ce se petrecea acolo?! SIDEX reprezintă o întreprindere naţională strategică. Aşadar, ce păzeau Serviciile de Informaţii ale Ţării?! Pe P.K.K., ca să nu facă trafic de ţigări?! Se pare că presa britanică ştie mai multe decît S.I.E. şi S.R.I. şi, fireşte, are altă opinie: „Potrivit săptămînalului Sunday Telegraph, magnatul indian Lakshmi Mittal ar fi donat Partidului Laburist, în schimbul intervenţiei, 125.000 lire sterline“, iar Christopher Claire, în The Scotsman (din 10 febr. 2002), „dezvăluie relaţiile laburiştilor cu marile afaceri“, printre care şi aceasta cu SIDEX, din România87!

Aşadar, corupţia politică este întreţinută şi de modul cum se realizează finanţarea partidelor politice. Portughezul Antonio Lobo Xavier, referindu-se la această situaţie, similară cu cea din România, opinează: „O adevărată reformă a sistemului implică adoptarea unor măsuri care să evite corupţia şi posibilitatea ca partidele să rămînă la cheremul unor puternice interese economice, prin acordarea de fonduri care nu provin din buget şi care să constituie, în stadiul actual al legilor, un fel de «finanţare

paralelă», necontrolată şi necontrolabilă“. În mod similar se exprimă Rui Rio: „Consider extrem de important ca statul să fie cel care să garanteze această funcţionare prin subsidii publice, care, în fond, nu reprezintă decît o atitudine de apărare a regimului democratic. Dacă subsidiile publice sunt reduse, atunci partidele se văd obligate să accepte contribuţii private importante, fiind sigure că cei care au mulţi bani vor oferi mai mult. Aceasta este formula ideală prin care se poate asigura nu numai o adevărată preponderenţă a celor mari faţă de cei mai mici, ci şi o formă de condiţionare a acţiunii partidelor în exercitarea puterii politice, fie aceasta centrală sau locală“88. Ca atare, revenind la noi, se poate spune că, atîta vreme „cît România nu va avea o legislaţie care să prevadă o finanţare transparentă a partidelor, corupţia din sistemul politic va bloca reformele în economie“89.

Coruperea este expresia faptică şi consecinţa devalorizării anterioare realizate prin diverse forme de propagandă. Costul acţiunilor realizate prin extinderea corupţiei, de către vectori externi, în cadrul războiului axiologic, într-un stat sărăcit în mod deliberat şi planificat – cum se întîmplă de 17 ani în România – este mai mic şi chiar mai „moral“ decît costul acţiunilor care ar fi fost îndeplinite prin războiul fierbinte, gen Iugoslavia, Afganistan, Irak sau Liban. Unul din obstacolele majore ale corupătorilor îl constituie Serviciile Secrete. De aceea, desfiinţarea sau, cel puţin, minimalizarea rolului lor şi coruperea unora dintre cadrele acestora a constituit şi constituie tot timpul un obiectiv prioritar al celor interesaţi, din Ţară şi din afara ei.

Robert Dreyfuss recunoaşte cu dezinvoltură, în Courrier International, că „agenţii C.I.A. din străinătate sunt din ce în ce mai des oameni de afaceri. În regiunea San Diego, care adăposteşte întreprinderi specializate în apărare, electronică şi biotehnologie, Qualcomm nu este decît una din numeroasele companii cu care serviciul local al C.I.A. a intensificat contactele. (…) Mai nou, prin programul NOC (Acoperire neoficială), o companie poate chiar să permită Agenţiei Centrale de Informaţii să trimită în străinătate un agent permanent care să treacă drept un angajat al filialei din străinătate a firmei. (…) Din rîndul conducătorilor de întreprinderi puţini sunt, însă, aceia care se arată indignaţi de actualele practici. Este adevărat că unii dintre aceştia sunt principalii beneficiari“90. Or, cum poate un om de afaceri, care este, totodată, şi un agent acoperit al C.I.A., să facă spionaj economic în modul cel mai facil, într-o Ţară sărăcită, decît corupîndu-l pe omul de afaceri indigen, cu „un pumn de dolari“, cum spunea titlul unui western, ba chiar cu un pumn de „mărgele“, cum procedaseră conchistadorii spanioli cu amerindienii?!

Mai mult: „…C.I.A. a înfiinţat firma In-Q-It, specializată în spionajul high-tech. (…) In-Q-It poate acţiona în afara ierarhiei rigide a C.I.A. Congresul a aprobat, deja, un fond de 28 milioane de dolari.

«Interesele firmelor şi al C.I.A. se intersectează, în ultimul timp, tot mai mult», se precizează într-un comunicat de presă, pe pagina Internet a C.I.A. (www.cia.gov/cia/ciahome.html). Şeful In-Q-It, Gilman G. Lovie, poate dispune de birouri din Washington şi Silicon Valley. (…) «Faptul că C.I.A. se concentrează, acum, mai mult pe sectorul Internet şi pe noile tehnologii nu este decît o consecinţă, deoarece acestea sunt domeniile cele mai importante, cu ratele cele mai mari de dezvoltare, deosebit de relevante pentru spionajul industrial», este de părere Philip Knightley, specialist britanic în Servicii Secrete, autorul cărţii Istoria spionajului în Secolul XX. În opinia sa, statele europene trebuie să se obişnuiască cu ideea că un serviciu ca C.I.A. se interesează şi de cele mai moderne tehnologii ale statelor prietene. «Pur şi simplu nu mai există prieteni», afirmă Knightley. «Americanii îi spionează pe japonezi, britanicii spionează firmele germane. Şi Serviciul Secret britanic a recunoscut, acum, oficial, că spionajul industrial este sarcina sa prioritară. Iar acesta spionează şi Ţările occidentale prietene»“91.

În schimb, în România cvasitotalitatea presei a dus o campanie concertată de a sili S.R.I.-ul să renunţe la firma Pelendava şi la altele; la fel s-au petrecut lucrurile cînd Ministerul de Interne şi

Ministerul Apărării Naţionale şi-au anunţat intenţia de a-şi deschide firme. La fel, recent, cînd s-a hotărît, prin lege, ca S.I.E. să aibă firme de acoperire, aşa cum are C.I.A. Dar ceea ce este valabil pentru C.I.A., din S.U.A., nu mai este valabil şi pentru S.I.E., din România. D-l general de divizie (r) Decebal Ilina, pe cînd era şeful Direcţiei de Informaţii Militare, releva, într-o conferinţă de presă: „Toţi analiştii politici consideră că nu există nici un risc, nici o ameninţare şi nici o agresiune la adresa României. Noi ne confruntăm, în prezent, cu agresiuni atipice, care presupun angajări militare tot atipice“92. De fapt, în mod subtil, dădea de înţeles că publiciştii (căci, îndeosebi, ei sunt „analişti politici“) nu ştiu să distingă agresiunile informaţionale şi, deci, sunt cam inocenţi – ca să ne exprimăm eufemistic. Dacă le-ar fi spus, mai direct, că sunt, pur şi simplu, proşti, dacă nu doar manevraţi ca nişte marionete, sau chiar cumpăraţi, i-ar fi trezit la realitate şi s-ar fi îndreptat mai repede. Una dintre consecinţele inconştienţei lor a fost, de exemplu, campania privind exportul de arme al României, în cadrul căreia presa mercenară vorbea, din auzite, de presupusul export de arme către Ossama ben Laden. Dar, în definitiv, ce ar fi fost grav dacă i-ar fi vîndut arme lui ben Laden, evident, pînă la atacul „911“ (căci, după aceea, nu mai era posibil)?! În fond, ben Laden este o creaţie a C.I.A., iar România nu poate fi făcută răspunzătoare pentru faptul că acesta şi-a schimbat opiniile politice, iar sentimentele proamericane le-a înlocuit cu cele antiamericane. Totuşi, trebuie să remarcăm că scandalul „arme pentru ben Laden“ ne aminteşte de o anecdotă cunoscută: Un arab, Hassan, şi un israelit, Iţic, trăgeau unul asupra altuia, ascunşi printre stîncile de pe Înălţimile Golan. La un moment dat, Hassan încetează tragerea. Strigînd din ascunzătoare, Iţic îl întreabă: „ — De ce nu mai tragi, Hassan?!“. „— Nu mai am cartuşe!“, se văită acesta. „— Nu-i nimic, vino încoace să îţi vînd eu!“ îi răspunse, binevoitor, jidanul. Se pare că e vorba nu doar de o anecdotă, căci, în presă, s-a vorbit, odată, despre faptul că Israelul a vîndut arme Iranului, în timpul războiului cu Irakul. Şi nu ne-ar mira să aflăm, mai tîrziu, că incidentul cu vasul cu arme pentru palestinieni, sechestrat de Israel, să fie o înscenare a evreului ucrainean Simion Moghilovici, „naşul“ mafiei ruse. Oare Parchetul General nu se putea sesiza pe el, în cazul „Arme româneşti pentru ben Laden“, pentru un caz de difuzare de informaţii false, prin care se submina Securitatea Naţională a României, pentru că i se afecta imaginea?! Cînd un ziar a spus despre un premier al Marii Britanii că ar avea o amantă, acesta a dat în judecată publicaţia şi a cîştigat procesul. În România, în numele unei aşa-zise libertăţi a presei, prost înţeleasă, se poate tolera orice, de parcă România a ajuns o casă de toleranţă!

Oricum, războiul axiologic, dus îndeosebi prin mass media, este redutabil, după cum releva contele Alexandre de Marenches, unul dintre legendarii şefi ai spionajului francez. Ca atare, România riscă să devină victima propriei sale prese mercenare, dacă nu o lichidează. De fapt, după cum relevă Stan Petrescu, cunoscuta „Coloană a V-a“ acţionează inclusiv prin presa mercenară (internă şi internaţională) şi, totodată, această presă manevrează aşa-numita „Coloana a VI-a“. „Coloana a şasea este masa din interior care colaborează cu agresorul din exterior (sau din interior), în mod involuntar şi în necunoştinţă de cauză. Este masa manipulabilă, extrem de eterogenă (de la academicieni la infractori de drept comun), care poate fi folosită ca forţă de lovire, de manevră, de mascare, ca generatoare de haos, ca declanşatoare sau temporizatoare a acţiunilor etc. Fiind compusă din oameni şterşi, debusolaţi, refulaţi, fără iniţiativă, creduli, posedă întotdeauna impulsuri neconsumate şi abia aşteaptă să dea cineva un semnal pentru a se elibera de tensiune. Armele ei principale sunt ignoranţa (chiar şi la oamenii culţi), ura, viclenia, perseverenţa, spiritul gregar, dispreţul, insulta“93.

Manipularea opiniei publice şi, în genere, a oamenilor, îndeosebi prin presă, este demonstrată, odată în plus, de autoatacul din 11 septembrie 2001, relevat, treptat, de tot mai mulţi autori şi, îndeosebi, de Thierry Meyssan, prin cartea sa, deja celebră, 11 septembre 2001 L’EFFROYABLE IMPOSTURE, apărută în martie 2002, la Paris94.

4. Magistratura + inflaţia = corupţia95

Unul dintre cele mai dezastruoase efecte ale războiului axiologic dus contra României se manifestă în Justiţie, deoarece compromiterea valorilor acestui domeniu subminează întregul proces de reconstrucţie politică în vederea democratizării ţării.

4.1. Primordialitatea Magistraturii

Magistratura a reprezentat, de la înfiinţarea societăţii în forma sa de colectivitate organizată, principala instituţie, deoarece a constituit instituţionalizarea moralei de bază: Decalogul. De aceea s-a şi spus, de fapt: Iustitia domina et regina omnium virtutum – „Justiţia este stăpîna şi regina tuturor virtuţilor“. Dreapta judecată a fost speranţa tuturora, iar cînd nu s-a realizat, a constituit, dimpotrivă, motiv de mînie a tuturora – adică a celor nedreptăţiţi în mod direct, dar şi a acelora care ajungeau să cunoască aceste ilegalităţi şi să fie revoltaţi de ele, cuprinşi de teama că oricînd pot nimeri sub ghilotina fărădelegii. De aceea, dictonul latin citat are şi reversul său: corupţia în domeniul Justiţiei determină subminarea tuturor valorilor, pregătind terenul pentru coruperea tuturor indivizilor. Dintre acele graffiti apărute în decembrie 1989, una, memorabilă, a fost pusă pe frontispiciul său, multă vreme, de România liberă: „Dreptate, ochii plînşi cer să te vadă!“. Între timp, fără-de-legile epocii de tranziţie au devenit atît de mari, de numeroase şi de bine protejate de mulţii magistraţi încît există, din păcate, riscul ca „Epoca de aur“ să rămînă în istoria noastră ca Epoca de aur veritabilă şi nu doar ca aceea dezavuată, o dovadă în pus fiind şi faptul că ziarul a abandonat respectiva apoftegmă pentru că ar fi fost ridicol să o mai afişeze în plin marş al „democraţiei“.

Magistratura este instituţia esenţială a statului de drept. Dar, se poate spune cu deplin temei că, în România aflată în tranziţie, dominant este statul de drept-curmeziş. Esenţa acestui tip de stat este dată de ecuaţia din titlu: magistratura care evoluează în condiţiile unei inflaţii galopante este echivalentă cu corupţia instituţionalizată. Toate guvernele postdecembriste au promis că vor înlătura atît corupţia în masă, cît şi crima organizată, iar unii chiar s-au lăudat că ar fi eradicat-o în totalitate. Dar nici unul nu a luat vreo măsură cît de cît serioasă, tocmai pentru că, sub paravanul privatizării şi al schimbării legilor subsumate lozincii diabolice numite restitutio in integrum, apăruseră condiţiile îmbogăţirii rapide şi fără just temei: adică prin jefuirea patrimoniului naţional „cu iuţeala de mînă (de condei)“ a magistraţilor „şi nebăgarea de seamă“ a păgubiţilor – cazuistica oferită de restituirea prin diverse escrocherii judecătoreşti a caselor şi averilor naţionalizate fiind, în acest sens, emblematică pentru epoca tranziţiei şi, îndeosebi, pentru regimul Constantinescu.

Nu este o întîmplare că „emanaţii Revoluţiei“ au început prin a decreta două lucruri esenţiale care le înlesnea jaful: deschiderea graniţelor şi abrogarea Legii patrimoniului naţional – căreia nu i s-a pus nimic în loc, în mod deliberat, nici pînă acum (reamintim, e vorba de anul 2002, cînd a fost redactat studiul – n.n., V.I.Z.)! După care a urmat introducerea în mod organizat a haosului în domeniul legislativ. Tocmai din această cauză, după cum se poate constata, lipseşte voinţa politică a de a se întreprinde măsurile necesare diminuării inflaţiei – în primul rînd prin stoparea devalorizării deliberate, sistematice a monedei naţionale în funcţie de cursul leu/dolar şi, apoi, prin alte măsuri elementare de organizare socială: pentru că inflaţia este folosită drept scuză pentru a „justifica“ inacţiunea guvernanţilor în eradicarea fenomenului corupţiei. De aceea, singura „reconciliere naţională“ s-a realizat în protejarea reciprocă a corupţilor: corupţii Puterii erau la fel de buni şi de necesari ca şi corupţii Opoziţiei. Şi tot de acea unii dintre respectivii corupţi erau un veritabil passe-partout: rezistau sub toate guvernele, căci erau preluaţi de la unii la alţii. Un exemplu devenit antologic: atunci cînd a ajuns premier, Mugur Isărescu a vrut să scape de Minodora Ilie, o consilieră pe care o moştenise de la Radu Vasile; dar, cît a fost el de tehnocrat, i-a fost imposibil s-o dea afară, căci a fost pus la punct de P.N.Ţ.C.D., care i-a luat apărarea, deşi acesta o moştenise de la duşmanul său politic, P.D.S.R.-ul, care o moştenise de la F.S.N. – fiindcă individa, în ultimii 11 ani, fusese – simultan – prietenă şi cu nevasta lui cutare, de la Putere, dar şi cu nevasta lui cutare din Opoziţie! Iar

banii au curs din toate „privatizările“, cazul „privatizării frauduloase“ a întreprinderii CI-CO96 fiind doar una din nenumăratele „vaci“ ale tranziţiei de la care s-au muls „bani pentru partid“. După cum şi invers: există numeroşi corupţi care au cotizat la toate partidele care s-au perindat pe la Putere, „ca românul imparţial!“ De aceea, pe lîngă similitudinea dintre „corupţii noştri“ şi „corupţii lor“ – similitudine care a constituit motivul pentru care a trebuit să li se asigure protecţie în mod solidar de cei care au deţinut, succesiv, Puterea –, s-a format grupul de presiune care reprezintă grupul de „corupţi comuni“ tuturor partidelor care s-au înfruptat din binefacerile Puterii, grup care este cel mai puternic, fiind, cel puţin, deocamdată, practic, intangibil – adică, în exprimarea d-nei prof. univ. dr. Mihaela Rodica Stănoiu, ex-ministru al Justiţiei, „acel nucleu dur care trece de la o administraţie la alta“97. Tot acest joc al Puterii nu ar fi fost posibil fără complicitatea directă şi indirectă, dar tacită, a majorităţii magistraţilor.

De aceea, este necesar să subliniem că într-un singur domeniu s-a manifestat perseverenţă şi claritate legislativă: în problema măririi masive şi continue a salariilor magistraţilor! Pentru că ei trebuiau mituiţi, trebuia să li se închidă gura şi, prin asta, să fie făcuţi complici. Să ne amintim că, încă din 1991, judecătorii şi procurorii au cerut mărirea salariilor pentru că, din cauza inflaţiei declanşate în noiembrie 1990, lefurile lor rămăseseră în urmă. Şi, pentru a nu cădea în plasa corupţiei, salariile lor trebuiau ajustate. Dar acesta a fost şi a rămas un veritabil şantaj, care s-a iterat în fiecare an, căci inflaţia abia se declanşase şi a acţionat în creştere accelerată, ca şi acum. Aşadar, deşi li s-au dublat sau chiar triplat anual salariile, ei rămîneau mereu coruptibili, căci inflaţia se adîncea şi, pe cale de consecinţă logică şi faptică, ei ajungeau să fie, realmente, corupţi.

Putem, deci, formula prima lege sociologică a tranziţiei: accentuarea inflaţiei induce corupţie în mediul magistraţilor în proporţie geometrică. Întrucît procurorii sunt cei care controlează aplicarea legilor de către judecători, poliţişti şi ofiţeri ai Serviciilor Secrete, ei sunt deasupra tuturor. Rezultă corolarul: asupra procurorilor inducerea corupţiei este exponenţială. De fapt, instituţia Procuraturii (acum denumită Parchet), în actuala formă de organizare judecătorească, este de origine sovietică şi, de aceea, reforma în Justiţie trebuia să înceapă cu desfiinţarea Procuraturii în actuala ei formă. Continuăm să-i spunem „Procuratură“ şi nu „Parchet“, ca să ne înţeleagă toţi cititorii, mai ales că procurorii nu au fost redenumiţi „parchetari“, cum era normal, ci li se spune tot procurori.

Oricum, însă, ţinînd cont că principalul argument în mărirea salariilor magistraţilor a fost faptul că ei trebuie feriţi, prin respectiva mărire, de a fi corupţi, iar inflaţia continua să se adîncească pe măsura devalorizării deliberate a leului în funcţie de dolar, pe cale de necesitate trebuie să  formulăm a doua axiomă a sociologiei juridice: în privinţa magistraţilor şi, îndeosebi, a procurorilor, trebuie pornit de la prezumţia de vinovatie a magistraţilor – după care trebuie să demonstreze fiecare că, în fiecare dosar anchetat şi judecat, nu a fost corupt.

Expresia concentrată a corupţiei din Magistratură97a a fost încercarea de înfiinţare a Asociaţiei Victimelor Magistraturii, iar recunoaşterea implicită a respectivei densităţi a corupţiei este tocmai refuzul Tribunalului Municipiului Bucureşti de a aproba înfiinţarea Asociaţiei. În fond, dacă erau oneşti cum le cere deontologia, judecătorii respectivi nu aveau de ce să se teamă. Prin acest refuz tocmai au atestat a doua axiomă, propusă de mine, anume că, în ceea ce priveşte magistraţii, trebuie introdusă prezumţia de VINOVĂŢIE a lor.

4.2. Procuratura – exponent al corupţiei

În socialism, sistemul autoritar-represiv era structurat, ierarhic crescător, astfel: la bază era Miliţia, urma Securitatea, apoi Judecătoria şi, deasupra acestora, trona Procuratura, care îi controla pe toţi cu privire la modul cum erau aplicate legile socialiste. Deasupra sa, Procuratura avea P.C.R.-ul, care era

puterea conducătoare; şi, fiind sub umbrela protectoare a Partidului, dovedea cel mai mare zel în apărarea establishment-ului. Dar P.C.R.-ul a căzut, iar succesoarele lui, P.D.S.R.-ul şi P.D.-ul – ca descendente din F.D.S.N. (ex-F.S.N.) – nu mai au puterea P.C.R.-ului, fiindcă se împotmolesc din cauza beţelor-în-roate puse de făcăturile istorice numite P.N.Ţ-uri şi P.N.L.-uri. Aşadar, Procuratura (Parchetul, acum) a rămas singura stăpînă peste controlarea aplicării legilor, cu gîndirea sa „suverană“ – mai „suverană“ decît a corpului judecătoresc.

Oricum, presa relevă că magistraţii au avut o contribuţie majoră la deteriorarea calităţii vieţii, în general, prin muşamalizarea privatizărilor frauduloase, şi, îndeosebi, la înlocuirea legii cu fărădelegea, la transformarea statului de drept într-un stat de drept-curmeziş. Pentru că acum e epoca inversiunilor de toate felurile: a valorilor din toate domeniile socialului, a concepţiilor, a poziţiilor politice şi chiar sexuale etc. De aici rezultă, cu necesitate, a treia axiomă: în această etapă de tranziţie, trebuie pornit de la CERTITUDINEA că magistraţii – îndeosebi procurorii – determină, în mod esenţial, accelerarea corupţiei şi incită la comiterea infracţiunilor. Desigur, există şi excepţii, unii rămînînd integri, dar, pentru că magistraţii cinstiţi reprezintă un pericol pentru clanul mafioţilor inamovibili, aceştia sfîrşesc prin a fi daţi afară, în cazul cînd, scîrbiţi şi revoltaţi, nu pleacă ei singuri, în avocatură cel mai adesea. Cazul procurorului Marian Nazat este cel mai cunoscut, fiindcă scrie eseuri la ziar, dar mai sunt numeroşi alţii.

Totodată, ameninţarea implicită a magistraţilor cum că, dacă nu li se vor mări salariile, atunci se vor lăsa mituiţi pentru a-şi rotunji veniturile la atîta cît ar vrea şi ar putea ei să agonisească din mita care li se va da, reprezintă un şantaj care constituie o veritabilă instigare a populaţiei la comiterea de infracţiuni, pentru că fiecare este prejudiciat de inflaţie şi ar vrea să trăiască mai bine sub aspect material, măcar la nivelul de dinainte de 1989. Cel puţin bugetarii – dacă nu toţi cei nemulţumiţi de leafa lor – sunt „îndreptăţiţi“ de comportamentul economic al magistraţilor să pretindă şi să dea mită, să traficheze dosare şi/sau informaţii de la locul de muncă, să falsifice bancnote, documente etc., etc.

Parchetul General este locul de concentrare a presiunilor politice făcute la nivel înalt în vederea muşamalizărilor. Prin extrapolare, putem lesne să înţelegem ce au putut face procurorii, care nu sunt supuşi – ca ofiţerii – exigenţelor regulamentelor şi legilor militare, extrem de dure (pentru că ei nu au asemenea legi), care sunt deasupra tuturor – şi, într-un anumit sens, ei sunt însăşi Legea –, care, mai ales, sunt inamovibili, dintr-o eroare politico-istorică pe cît de evidentă, pe atît de regretabilă: regretatul senator Neculai Cerveni îl criticase pe d-l Ion Iliescu, la începutul mandatului de preşedinte al României, pentru că nu acorda tuturor magistraţilor inamovibilitatea, iar, apoi, ca şi d-l Emil Constantinescu, succesorul său la preşedinţia ţării, şi-a exprimat regretul că respectiva inamovibilitate s-a dat prea pripit – dar la presiunea politică a unora ca ei! Or, „dacă avem conducătorii pe care-i merităm“, dacă „Statul nu este mai bun decît societatea pe care o reprezintă“, dacă aşa sunt procurorii, practic, în marea, imensa lor majoritate – corupţi şi/sau coruptibili –, atunci este evident că Procuratura, ca instituţie, nu poate fi mai bună decît oamenii care o formează şi o deformează! Dimpotrivă, este cu mult mai rea, căci acumulează puterea malefică a organizaţiei. O dovadă irefutabilă a indiferenţei Parchetului faţă de societatea pe a cărei spinare huzureşte este faptul că instituţia – în sens organizatoric-funcţional – „sesizării din oficiu“ a ajuns un pium desiderium. De exemplu, este notorie superescrocheria subevaluării întreprinderii AUTOMATICA şi vînzării ei unei „firme care nu-şi plăteşte nici măcar chiria“. La începutul mediatizării acestui caz, ziaristul Marius Drăghici, de la Adevărul, a adus nişte acuze publice: „Rămîne de competenţa şi responsabilitatea Parchetului pentru a stabili dacă nu cumva statul român a fost furat prin subevaluarea Automaticii, iar ceva bani greceşti s-ar fi revărsat prin nişte «conturi negre» politice“ – făcînd, prin această expresie, o similitudine cu megaescrocheria occidentală Mitterrand-ELF-Kohl98. Plecînd de la acest semnal, s-a declanşat, la unison, o campanie de presă, ziare prestigioase făcînd veritabile anchete:

Bursa99, Curentul100, Curierul Naţional101, Ultima oră102 (le-am enumerat în ordine alfabetică pentru a nu lăsa impresia că fac o ierarhie valorică şi că, deci, le-aş face reclamă – caz în care mi s-ar putea înscena, de către cei interesaţi, un proces pentru reclamă mascată). Dar, pe cît de binevenită a fost campania, pe atît de inutilă s-a dovedit în acest caz. Căci, deşi respectivele acuze nu erau deloc subtile, aţi văzut „autosesizarea din oficiu“ a Parchetului şi intervenţia lui în acest caz sau în vreo altă speţă identică din nenumăratele prin care ne-a jefuit F.P.S.-ul?! S-a clarificat situaţia escrocheriei prin care s-a jefuit Automatica?! NU! Şi încă aici nu mai este vorba de o simplă găinărie, ci de un atentat la adresa siguranţei naţionale, cu consecinţe care încă nu s-au relevat în toată grozăvia lor. Într-adevăr, în achiziţionarea Automaticii erau interesaţi şi suedezii, în contul compensării unei părţi din datoria restantă către ei. Chiar dacă politic, istoric şi economic revendicarea acestei pretinse datorii nu mai este întemeiată, totuşi nu discutăm acum acest aspect, mai ales că lucrurile au fost lămurite, îndeosebi, de ziarul Economistul103: anume că România nu mai are nici o datorie faţă de Suedia. Iar o „lămurire“ definitivă vrea să aducă chiar Parlamentul, prin legea care stabileşte cuantumul datoriei care ar trebui, totuşi, să fie plătită, adică plătită de mai multe ori. Cum preluarea întreprinderii Automatica de către suedezi ar fi fost o afacere profitabilă pentru ambele părţi – în acel context impus şi menţinut deliberat în ceaţă –, faptul că au fost refuzaţi în favoarea unui atelier de cîrpe a reprezentat un mare afront pentru ei. Şi cum Suedia are reprezentanţi importanţi în bordul de conducere al F.M.I., sunt înclinat să cred că multe din refuzurile, şicanele şi tergiversările făcute de F.M.I. la adresa României îşi găsesc o explicaţie în măsurile de „retorsiune“ sugerate de suedezi pentru a ne plăti poliţa – într-un fel, meritată. Este necesar să ne amintim că, în acea vreme, se punea problema acordării tranşei a doua de împrumut stand by. Dar, după afacerea cu Automatica pierdută de suedezi, F.M.I.-ul a amînat acordarea tranşei a doua, apoi a spus ne putem descurca şi fără ea! Considerăm că această consecinţă este o confirmare a presiunii suedezilor. Şi toate aceste şanse irosite pentru ce: pentru a se procura bani pentru un partid condamnat de Istorie şi deja pe dric. Într-adevăr, în studiul „O necesitate a Istoriei: dispariţia partidelor «istorice»“, Apostol N. Uceanu104 anticipase dispariţia iminentă şi necesară a respectivelor partide, în primul rînd a P.N.Ţ.C.D.; între timp, această dispariţie a devenit, practic, un fapt împlinit, oricît s-ar mai duce V. Ciorbea la Consiliul Europei cu delaţiunea şi oricît s-ar strădui un Vasile Lupu-Apropitaru’ „să învieze mortul“. Alegerile din noiembrie 2000 au confirmat, în modul cel mai categoric această previziune: P.N.Ţ.C.D. a ieşit din Parlament, P.S.D. a intrat doar pentru că a făcut mezalianţa cu P.D.S.R. – inamicul său nr. 1 de ieri –, iar P.N.L. puţin a lipsit să nu rămînă şi el pe dinafară; dar subdivizările iterate ale acestuia i-au redus radical prestigiul moştenit prin inerţia conştiinţei sociale, iar încercările de a face alianţă – tot cu inamicii de ieri, gen Alianţa pentru România, a lui Meleşcanu, Partidul Naţional, al lui Măgureanu etc. –, încercări soldate cu tot atîtea eşecuri, subliniază, odată în plus, că, prestigiul său „istoric“ este epuizat, iar expectanţa socială a electoratului, aşijderea. Dar, epuizîndu-li-se haloul de prestigiu politic pe care l-au avut în ochii electoratului naiv, partajat în diversele segmente asociate unor pretinse „doctrine“ politice – şi, de  fapt, cu unele mici excepţii, neesenţiale ca pondere electorală, toată societatea românească suferea de „incultură politică“, după cum avertizase, cam şocant, Nicolae Ulieriu –, revine la a spune că toate partidele politice de pînă acum, răsărite, în 1990, ca ciupercile după ploaie, au rămas, ca împăratul gol, fără doctrină politică propriu-zisă, fiindcă nu au avut-o niciodată. Ca atare, partidele politice postdecembriste ajunse la Putere au fost doar nişte clici politice (cu excepţia P.U.N.R., care nu a avut o pondere mare în exerciţiul Puterii, dar nici fermitate în expunerea poziţiei sale, şi a P.R.M., care a avut doar trei secretari de stat, retraşi după cîteva luni). Aceste clici, prin tîrguieli, numite academic şi demagogic „algoritm politic“, au practicat promovarea clientelară şi, astfel, au instituit „clicocraţia“105 postdecembristă, perenă prin acel „nucleu dur“ al corupţilor proveniţi din toate categoriile de decidenţi politico-sociali: din oligarhia financiar-bancară (bancherii şi finanţiştii care au devalizat, din interior, băncile şi fondurile mutuale gen SAFI, FNI etc.), oligarhia militară (marii şefi ai Armatei, Poliţiei, Serviciilor Secrete, Gărzii Financiare, implicaţi în protejarea evaziunii fiscale, în traficul ilegal de arme, de mărfuri, combustibil, gen „Ţigareta“, „Solventul“ etc.), oligarhia juridică (magistraţi, procurori, avocaţi,

notari, implicaţi în comiterea ilegalităţilor şi în exonerarea de răspundere şi de pedepse penale ale marilor corupţi, de la micii şi marii găinari la miniştri), oligarhia politică şi socială (lideri de partide, lideri de sindicat etc.).

Revenind la tema noastră, dintre avertismentele, nenumărate, făcute în privinţa jefuirii patrimoniului naţional, îl mai menţionăm pe acela dat de E. O. Chirovici: „Întreprinderi strategice vîndute ca buticurile“106. S-a autosesizat, vreodată,  Parchetul?! NU, nu s-a mişcat nici cînd l-a atenţionat presa. NU, pentru că pe procurori îi doare în pixul cu care mîzgălesc hîrtia de interesul naţional, căci interesul naţional este schimbător – cel puţin sub aspectul doctrinei şi al definiţiilor date de unii istorici şi politologi –, pe cînd procurorii sunt inamovibili. Sunt inamovibili, dar, desigur, nu sunt de neînlăturat. Fireşte, nu pe cale administrativă.

Oricum, însă, pentru că poliţiştii sunt cei puşi să facă primii ancheta penală, ea fiind preluată, controlată şi adîncită de către procurori, cea mai strînsă simbioză în comiterea şi aranjarea escrocheriilor se înfăptuieşte între poliţişti şi procurori, după cum releva, tot mai frecvent, şi presa107, „cîinele de pază al democraţiei“.

În consecinţă, s-a ajuns la un alt efect periculos provocat de corupţia din Magistratură: inflaţia de avocaţi şi penuria de judecători şi procurori oneşti şi competenţi. Această consecinţă este cu atît mai nocivă cu cît provoacă o conexiune inversă, care afectează grav activitatea jurisdicţională, întrucît adînceşte şi extinde corupţia. Căci degeaba îţi angajezi un avocat bun: dacă acesta dă peste un judecător care este tîmpit de la natură, incult din liceu, ignorant profesional din facultate – căci acum sunt făcuţi în mod industrial, aproape pe bandă rulantă – şi care mai este şi escroc, atunci, vorba aceea, poţi să-i fluturi în faţă şi-un tramvai, deoarece, oricît de bun ar fi avocatul, respectivul judecător, cu „gîndirea sa suverană“ de escroc şi de tîmpit, dă tot o soluţie coruptă, adică nelegală şi netemeinică, pentru că nu este bazată pe principiile Dreptului, ci, dimpotrivă, pe „principiile“ pieţei; adică, aşa cum zisese, frust, Dumitru Tinu, ca „la tarabă“108. Sub un titlu care defineşte esenţa epocii de tranziţie şi care este un fel de dicton mafiot, Lelia Munteanu a publicat un articol plin de tragism: „(…) Într-o ţară ca România, unde tîlharii, criminalii, violatorii acţionează fără fereală, la lumina zilei, unde poliţiştii în timpul liber îşi pun ciorapul pe faţă şi, de braţ cu infractorii, se duc la jefuit case de schimb, unde traficul cu maşini de contrabandă e condus din birourile unor ofiţeri de la Circulaţie, ba şi-a vîrît coada chiar fostul şef al Brigăzii Poliţiei Rutiere, Şoricică, unde ce mai prinde Poliţia eliberează Parchetul şi ce nu pridideşte să «scoată» Parchetul rezolvă Justiţia, în ţara unde nu e vina noastră că ne-am născut, vestea modificării Codului Penal şi Codului de Procedură Penală, în sensul înăspririi pedepselor, nu are o valoare de întrebuinţare mai mare decît o vorbă bine simţită la un simpozion pe tema creşterii criminalităţii. Cu tot respectul pe care îl purtăm unui profesionist precum ministrul Justiţiei, Rodica Stănoiu, trebuie să-i punem în faţă, ca  pe o oglindă a societăţii în care trăim, o frază de largă circulaţie în lumea interlopă, porunca întîi din decalogul infractorilor: «Decît să-ţi angajezi un avocat, mai bine îţi cumperi un judecător!». (…). Într-o ţară în care procurorul general e bîntuit de angoasa istoriei, preocupat să dispună suspendarea executării pedepsei în cazurile Chiţac şi Stănculescu, numai pentru că e vorba de o cauză «extrem de complexă şi importantă», dar se preface a nu vedea epidemia de «N.U.P.»-uri care i-a cuprins pe procurorii din subordine, considerînd că escaladarea fără precedent a criminalităţii, încurajată şi de desele rezoluţii cu «neînceperea urmării penale», e un moft la scara istoriei, înăsprirea pedepselor devine o dulce inutilitate. (…)

Există, în tot acest sistem subminat de corupţie al instituţiilor plătite să aplice legea, oameni oneşti care nu vor decît să-şi facă meseria. Teamă ne este că, în mîna lor, înăsprirea pedepselor va fi la fel de eficientă ca suliţa cavalerului Tristei Figuri împotriva morilor de vînt… Pentru că taxa de protecţie pe care o încasează unii oameni ai legii de la infractori ca să-i facă scăpaţi a devenit

mai tentantă decît bănuţul contribuabilului dat instituţiilor statului în schimbul siguranţei personale“109. Avocata Paula Mateescu opinase că, mai mult, „magistratul este implacabil şi indiferent, rece şi distant, fără disponibilitatea de a se implica direct în toate cazurile pe care le soluţionează. Şi, pe deasupra, mai este şi îndestulat?“ De aceea, revoltată de incapacitatea de comprehensiune şi de îndestularea fără just temei a magistraţilor, propune: „Cred că actul de justiţie este bine înfăptuit de oameni care trebuie să fie trecuţi prin viaţă, într-un mod sau altul, care au trăit greutăţi, au fost expuşi vicisitudinilor vieţii şi vor putea, deci, aprecia situaţia fiecărui dosar (caz) în parte cu deschidere sufletească, profesionalism (fără dogmatism) şi pătrundere a situaţiei de fapt, încadrată corect în lege“110. Deci, înainte de a fi puşi să ancheteze şi să judece, tinerii jurişti care vor să fie magistraţi trebuie trimişi în „producţie“, adică undeva ca să facă practică la o întreprindere ca jurist-consult, la biroul de relaţii cu publicul al unei firme, pentru a-şi face „apostolatul“, spre a cunoaşte viaţa, pentru ca abia, apoi, să fie în stare să-i judece pe alţii. „Nu judeca, dacă nu vrei să fii judecat!“ Acest verset este valabil şi pentru magistraţii noştri de acum, dintre care mulţi ar trebui să fie deja judecaţi şi condamnaţi, în procedura de urgenţă, ab initio, conform articolului nr. 264 din Codul Penal, pentru favorizarea infractorului, ca vină incipientă şi presupusă din premise. Ca să nu mai vorbim de încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, în cazul proceselor politice pe care le instrumentează, privind, de exemplu, unele despre „difuzarea de informaţii false“. Dar referitor la teroriştii din Decembrie 1989, cine a publicat informaţii false?! Dar faţă de atîtea persoane şi reviste din interiorul ţării, care denigrează sistematic România, de ce nu mai apare autosesizarea Parchetului, care pare mîncat de carii?! Dar filme ca Fratele trădat, hărţi false despre România publicate de National Geographic, articolele injurioase din publicaţiile maghiare din interiorul şi din afara ţării etc., etc., de ce nu au provocat reacţia guvernanţilor sau măcar a diplomaţilor din ţările în care au apărut asemenea insanităţi?!

Acum, presa de toate culorile nu mai pridideşte să dezvăluie corupţia din Magistratură, la concurenţă cu aceea din Poliţie şi din Serviciile Secrete: adică cei trei piloni ai prezervării autorităţii statului, ordinii publice şi liniştii cetăţeanului. Or, dacă acestea sunt corupte, nu mai poate fi vorba de democraţie. De fapt, în timpul mandatului lor, chiar ex-preşedintele Emil Constantinescu şi ex-ministrul Justiţiei Valeriu Stoica au subliniat că, în Magistratură, corupţia a atins cote intolerabile. Dar asemenea afirmaţii nu au fost decît o formă de dezinformare, o perdea de fum, deoarece ei înşişi au contribuit la accelerarea degradării Justiţiei, îndeosebi prin politizarea ei şi prin clientelism: „Acum – credea Răzvan Voncu – are loc o foarte dificilă depolitizare a actului de justiţie. Pentru că, să nu uităm, în 1997, o dată cu preluarea portofoliului de către Valeriu Stoica, a avut loc cea mai crîncenă epurare a instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, comparabilă doar cu cea realizată în anii ‘49-’50 de către comuniştii stalinişti. Au fost daţi afară, pensionaţi, mutaţi sau retrogradaţi magistraţi de mare probitate morală şi competenţă profesională, în locul lor fiind promovaţi, «pe puncte», tineri fără experienţă, clienţi politici, rude. Rezultatul e cel cunoscut: în numai patru ani de zile, Justiţia s-a prăbuşit sub povara corupţiei, arbitrariului şi dezinteresului faţă de cetăţean.

Acum începe să fie eliminată rămăşiţa grea a diletantismului şi iresponsabilităţii fostului minister (sic)“111. Acest fragment părea o sinteză din România Mare: dar nu, este un citat din Cronica Română.

4.3. „Corupţia: mîna dreaptă a dictaturii“

Nu ştim în ce măsură ni s-a aplicat strategia lui Sun Ţî, dar putem constata consecinţa globală: se adîncesc haosul economic şi social, creşte injustiţia, proliferează corupţia, scade autoritatea statului şi, în final, se instituie anomia socială, baza pe care se ridică statul mafiot. Prin aceasta, organismul social decade, intră în „metastază“.

Să ne amintim că, în anul 2002, apăruse în presa internă şi în articolele unor mercenari ai unor publicaţii internaţionale o adevărată isterie provocată de interpretarea tendenţioasă a unei figuri de stil – e-adevărat, cam nefericit alese – făcute de preşedintele Partidului „România Mare“, în legătură cu folosirea, într-un anumit context, a „mitralierei“. Dar nu s-a făcut vreo referire la tipul avut în vedere: mitralieră obişnuită sau mitralieră antiaeriană, mitralieră antimineri, mitralieră ţărănistă, mitralieră liberală, mitralieră pedeseristă, pistol-mitralieră etc. Iată că, în urma agresării întîmplătoare a unor judecătoare, se propusese păzirea acestora de jandarmi, care sunt dotaţi cu pistoale-mitralieră. Asta, spre a se putea evita să se ajungă la situaţia de care s-a speriat – pe bună dreptate – Cristian Tudor Popescu, de la Adevărul: reapariţia Escadroanelor morţii sud-americane. O formă primitivă incipientă se pare că deja a intrat în acţiune, prin tranşarea unui violator şi împrăştierea lui prin toată Brăila! Asta pentru că ieşise prea repede din puşcărie, ca urmare a „gîndirii suverane“ a unor judecători şi procurori, care i-au dat o pedeapsă minimă – nu se ştie dacă din motive umanitare sau pecuniare. Oricum, după cum se pare, pedeapsa acordată de ei i-a nemulţumit pe cei care au avut de suferit de pe urma criminalului, aşa că, la cuantumul minimal dat de magistraţi, i-au mai administrat şi ei diferenţa maximală.

Dar aici e un mare dubiu: nu se ştie dacă, pentru a repune în poziţia dreaptă balanţa Justiţiei, este suficientă această măsură; s-ar putea ca acţiunea represivă a lor sau a altora aflaţi într-o situaţie similară să se extindă şi asupra celorlalţi corupţi, angrenaţi în oblăduirea criminalilor – de la judecători şi procurori, la avocaţi şi poliţişti! Intuindu-se această situaţie, magistraţii au cerut ca ei şi familiile lor să fie păziţi de poliţişti bine înarmaţi. Trăgînd jarul pe turta lor, au speculat cu mult tapaj agresarea unei judecătoare – „care trebuia să intre a doua zi în dosarul Portbagajul“, deşi, în mod evident, agresorul habar nu avea de programul ei de-a doua zi. Numai că, după cum remarcase cu multă ironie, dar, judicios, Mircea Bunea, în excelentul eseu „Manipularea moarte n-are“112, ea a fost agresată nu pentru calitatea ei de judecătoare – căci nu scria pe fruntea ei aşa ceva –, ci pentru calitatea ei de purtătoare de poşetă, aşa cum sunt agresate atîtea anonime. Semnificativ pentru a sublinia această gogoaşă umflată privind „agresarea magistraţilor“ (ei fiind jefuiţi în calitate de simpli trecători) este modul cu totul anodin în care a fost tratată agresarea unei tinere, ofiţer la S.R.I., „în faţa blocului în care locuia“. Atît şi nimic mai mult. Cazul merita atenţie mai mare din partea presei atît pentru că era vorba de o femeie-ofiţer (e-adevărat, îmbrăcată civil), cît şi pentru maniera în care s-a produs: tînăra Carmen P., de 25 de ani şi 50 de kilograme, deşi era, deci, „o mînă de om“, s-a bătut băieţeşte (aproape milităreşte, ca soldaţii din Delta Force), cu cei trei agresori, tineri, vînjoşi, bine îmbrăcaţi şi care nu păreau a fi fost ţigani. E adevărat că a stat aproape o lună în spital, dar, măcar pentru curajul dovedit, cazul ei merita mai multă atenţie decît i s-a dat. Pentru simetrie, ofiţerilor de la S.R.I. ar trebui să li se dea arma la purtător, ca la F.B.I., pentru a se apăra singuri şi pentru a fi apţi să intervină, la nevoie, în apărarea celor agresaţi (deşi acest gen de acţiune este în atribuţia Poliţiei).

Presa interesată a făcut o campanie tendenţioasă în cazul judecătorilor, astfel că, între timp, s-a publicat un nou protocol cu Ministerul de Interne pentru protejarea magistraţilor şi a familiilor lor, sporind inutil cheltuielile bugetare – pentru că, e necesar să repetăm, în peisajul urban, ei, ca grup profesional, sunt anonimi şi, de aceea, nu-i atacă nimeni pentru ceea ce fac în calitate de magistraţi, chiar dacă ei înşişi încalcă legile şi nu judecă drept – motiv suficient pentru a fi supuşi judecăţii populare spontane, cum, probabil, se va întîmpla cît de curînd dacă nu este eradicată prompt corupţia masivă din Magistratură. Constatarea laconică şi distantă a aceleiaşi doamne (ex-)ministru de Justiţie Rodica Stănoiu – cum că „Nu sunt toţi corupţi; iar unii nici nu prea ştiu carte (sic)“ – nu ţine loc de măsură radicală. Dimpotrivă, sună, mai degrabă, a scuză şi a neputinţă. De aceea, împotriva corupţiei de la orice nivel şi din orice categorie socio-profesională, se profilează ca singura eficientă metoda

propusă de un general intens mediatizat cu prilejul dezvelirii bustului Mareşalului Ion Antonescu la biserica pe care o ctitorise: „Tratamentul cu pastile mov, de calibrul 7,62“ (!).

Nici un magistrat nu a fost agresat de un justiţiabil. În toate cazurile a fost vorba de borfaşi şi de întîmplări cărora le-au căzut victimă magistraţii, în calitatea lor de „simpli cetăţeni“, de pietoni, trecători pe stradă. Cazul inginerului care a aruncat cu o sticlă incendiară în completul de la Curtea Supremă de Justiţie este peremptoriu prin faptul că este o excepţie. Dar tot Mircea Bunea, în articolul citat, releva esenţialul: că judecătoarele respective nici măcar nu citiseră dosarul inginerului-agresor! Şi, atunci, cum să „judece“ corect, oricît ar fi fost de „suverană“ gîndirea lor?! Cum să mai fie respectată autoritatea judecătorească, dacă ei nici măcar nu citesc dosarul, necum să mai mediteze la speţa în cauză? Şi cum să nu reacţioneze, astfel, unul purtat pe drumul tribunalelor peste 8 (opt) ani de zile?! În loc să fie judecaţi în procedura de urgenţă şi condamnaţi prompt şi mult mai dur magistraţii pentru fără-de-legile pe care le comit, li se dau escorte de jandarmi înarmaţi. În acest fel s-a creat un precedent periculos şi, pentru că nedreptăţile se înmulţesc inclusiv din vina atît a slabei prestaţii profesionale, cît şi a corupţiei majorităţii magistraţilor, creşte accelerat nemulţumirea populaţiei, astfel că, ulterior, vor urma alte categorii de înalţi funcţionari de stat care trebuie să fie escortate de jandarmi dotaţi cu pistoale mitralieră, ca să fie feriţi de furia populară.

Aşadar, uşor-uşor, se ajunge la conducerea societăţii cu mitraliera. Aceasta este consecinţa firească a unei societăţi anomice şi condusă de clicocraţia cleptocrată, mafiotă, specifică României în tranziţie.

De aceea, devine cu atît mai actuală o apoftegmă postdecembristă: „Decît o democraţie bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă“. Evident, este vorba de dictatura legii! Căci aceasta este caracteristica etapei de tranziţie: haosul organizat de o minoritate contra majorităţii, în scopul spolierii acesteia din urmă de tot ce s-a agonisit în deceniile anterioare. Mijlocul facil al acestei spolieri este „corupţia, mîna dreaptă a dictaturii“, după expresia laconică a lui Vargas Llosa.

5. Contracararea corupţiei

Cine declară că începe o campanie rapidă contra corupţiei o face doar din spirit demagogic, electoral. Am fost, de atîtea ori, martorii unor asemenea hotărîri şi angajamente; de aceea, pentru că placa s-a cam uzat, s-a trecut la faza „organizatorică“: înfiinţarea „Parchetului Naţional Anticorupţie (P.N.A.)“, devenit, recent, D.N.A. Dar cine crede că o asemenea campanie „hei-rupistă“ are sorţi de izbîndă nu este decît un naiv, sau chiar un ipocrit. Deoarece, sub aspect teoretic, contracararea corupţiei ţine şi de mentalitate, de sistemul educaţional formal şi informal, iar sub aspect acţional, pragmatic, acest demers ţine de sistemul legislativ, de activitatea Parlamentului şi Executivului – care, acesta din urmă, promovează, şi el, norme juridice (legi, în fond) prin intermediul ordonanţelor (simple sau de urgenţă).

Or, de vreme ce mafioţii sunt pe toate treptele socialului, dar fiinţînd şi un „nucleu dur“ al corupţiei, legislaţia este concepută haotic, adesea deliberat contradictoriu, astfel încît „plevuşca“ să fie prinsă în năvodul legii, iar „rechinii“, „durii“ să rămînă liberi. De aceea, avem corupţie fără corupţi, de aceea avem corupţie instituţionalizată, dar instituţii „bune“, funcţionale; dar ele funcţionează în interesul corupţilor care le conduc şi, fireşte, al acelora care – prin intermediul promovărilor politice, clientelare – i-au pus în respectivele posturi de conducere.

O dovadă teoretică a acestei situaţii este că, în ultimii 15 ani, noţiunile care domină (în publicistică, în discursurile parlamentare, în studiile academice) sunt haosul (economic, organizatoric, legislativ etc.), uneori provocat deliberat, şi corupţia instituţionalizată (în toate domeniile societăţii).

Baza Moralei este Decalogul – căci acesta există nu numai în creştinism, ci, cu mici deosebiri de formulare, şi în celelalte religii monoteiste –, iar pe el se întemeiază Iubirea aproapelui, Legea, Ordinea, Dreptatea, Libertatea. Imoralitatea generează Fărădelegea şi Haosul, pe care se dezvoltă, în mod endemic, nedreptatea, servitutea, corupţia, lăcomia, privarea de libertate, violenţa, crima.

5.1.  Magistratura: catalizatorul corupţiei

Coruperea intensivă şi extensivă este înlesnită de un factor suplimentar: de efortul depus, în genere, de magistraţi şi, îndeosebi, de Procuratură (Parchet) pentru favorizarea infractorilor, manifestată prin tergiversarea anchetelor pînă la depăşirea termenului de prescriere a infracţiunii respective, prin eliberarea neîntemeiată a criminalilor, prin sentinţele minime pronunţate, prin blocarea sau returnarea dosarelor instrumentate de S.R.I. şi de M.I. – după cum s-au lamentat chiar primii doi foşti directori ai S.R.I.-ului, în bilanţurile prezentate în Parlament. Şi, dacă respectivii procurori îşi permiteau să returneze un dosar instrumentat de către Serviciile Secrete, care trebuie să fi fost „beton“, cum se zice, atunci vă daţi seama cu cîtă nonşalanţă procedează Procuratura în dosarele unor simpli cetăţeni. Realmente,  Procuratura, zisă, acum, şi Parchet, a devenit şi ea, în cea mai mare măsură, un S.r.l., pentru că ea este o instituţie pe care nu o mai controlează nimeni; dimpotrivă, acum, după dispariţia P.C.R.-ului, Parchetul a rămas singura instituţie a Statului care le controlează pe toate celelalte, enumerate în ordinea descrescătoare a ierarhiei politico-sociale: judecătoriile şi tribunalele, Serviciile Secrete, Armata, Poliţia, Administraţia etc.

Acest factor „catalizator“ este nemeritat, ţinînd cont de efortul pecuniar deosebit de mare al societăţii pentru prevenirea fenomenului, efort concretizat în salariile exorbitante plătite magistraţilor, precum şi în taxele plătite de justiţiabili la declanşarea, în decursul desfăşurării, sau după încheierea procesului. Dar această accelerare a coruperii era, totuşi, previzibilă chiar din „expunerea de motive“ a magistraţilor la cererea de mărire a lefurilor lor: principalul motiv a fost că aveau nevoie de remuneraţie mare ca să nu fie ispitiţi la mită ca muştele la dejecţii. Adică, recunoşteau, ab initio, că erau coruptibili şi nu lipsea decît pretextul pentru a se lăsa corupţi. Şi pretextul a venit: inflaţia, în forma sa accelerată. Accelerarea inflaţiei determina accelerarea corupţiei magistraţilor în progresie exponenţială, cum am mai spus, căci, pe cale de consecinţă logică şi faptică, simbria – dublată, aproape, în fiecare an – le rămînea, cu forţă de necesitate, mereu în urma preţurilor, iar statutul lor social le impunea cheltuieli sporite; şi, pentru a-şi completa veniturile, se lăsau mituiţi, ştiind că statul îi va scoate din această promiscuitate morală şi situaţie penală, mărindu-le lefurile, aşa cum am demonstrat anterior, în capitolul „Magistratura + inflaţia = corupţia“. Procuratura, recte Parchetul, ca expresie şi, totodată, rămăşiţă viguroasă a sistemului sovietic de organizare a Justiţiei, îşi arată, astfel, încă odată, adevărata faţă: birocratică şi coruptă pînă în vîrful unghiilor rapace ale marii majorităţi a procurorilor. Dar Parchetul se ajută, în anchetele sale, de Poliţie, iar, apoi, dosarul se transmite Judecătoriilor. Deci, prin simbioza Magistratură-Poliţie, corupţia se transferă în interiorul acesteia pe principiul vaselor comunicante – Procuratura fiind controlorul de cel mai înalt nivel ierarhic. Dar Procuratura, adică Parchetul General, se subordonează Ministerului Justiţiei, care ministru este un post politic! Procurorul şi judecătorul vor fi fiind ei inamovibili şi „independenţi“, dar sunt obedienţi politic. Deci, „independenţa“ lor nu face nici cît o ceapă degerată. Căci, chiar dacă inamovibilitatea lor îi ţine pe loc, obedienţa – citeşte: lichelismul politic – îi face să se aplece după cum bate vîntul politic. De altfel, în urma unui proces contra statului român, de la Strasbourg, s-a constat că „…procurorii noştri nu îndeplinesc condiţiile cerute de noţiunea de magistrat, în sensul articolului 5, paragraful 3, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului“113. De aceea, se impune desfiinţarea actualei forme de organizare a Procuraturii (Parchetului) şi efectuarea unei veritabile reforme a Justiţiei. Pe de altă parte, dacă un ofiţer de la Serviciile Secrete cere procurorului desemnat aprobarea de rigoare necesară supravegherii unui procuror sau judecător suspectat de corupţie, evident că respectivul găseşte chichiţe avocăţeşti pentru a respinge cererea; sau, dacă probele sunt

prea grave şi riscă şi el să dea de bănuit, aprobă cererea, dar, discret, îşi avertizează colegul magistrat că face obiectul supravegherii Serviciilor Secrete, pentru a-şi lua măsuri de salvare. Aţi văzut, timp de 11 ani, pînă în primăvara anului 2001, vreun procuror sau judecător implicat penal în vreun dosar, îndeosebi în acelea privind restituirile caselor şi altor proprietăţi naţionalizate, pline de falsuri grosiere – inclusiv cu morţi prezentaţi ca martori în instanţe –, pentru care nu trebuie să fii jurist ca să le observi?! Nu, doar cîţiva rotiţi sau, cel mult, demişi din funcţii; iar aici este „meritul“ solidarităţii lor de clan mafiot inamovibil – fapt dovedit, nu de mult, de comportamentul magistraţilor în cazul judecătorilor arestaţi Valentino Acatrinei şi Cristian Bojincă, descris magistral de Violeta Fotache, sub excelentul titlu „Banii lui Shimon Naor lasă urme / Mobilizare generală în C.S.J. pentru a-i scoate basma curată pe magistraţii corupţi“114 –, ceea ce atestă injustiţia din Justiţie, după cum relevă Ion Marin115, mulţimea titlurilor din ziare116 sau jocul grafic ingenios din numele revistei avocatei Graziela Bârlă: In Justitie injustitie, citit În Justiţie injustiţie. Abia din primăvara lui 2001, sub presiunea crescîndă a acuzaţiilor apărute în presă şi a nevoii politice de a aplica măcar unele din promisiunile electorale cu care s-au „cîştigat“ alegerile parlamentare şi prezidenţiale, au fost arestaţi, ici-colo, cîţiva judecători şi procurori. Dar, în comparaţie cu profunzimea corupţiei din magistratură, aceste cazuri au doar rolul „fardării mortului“.

5.2. Remedii rapide contra corupţiei

De vreme ce chiar fostul ministru al Justiţiei, Valeriu Stoica, a dat o normă juridică privind dezincriminarea provizorie a bancrutei frauduloase117, adică pentru a absolvi deliberat escrocii de mare calibru118 – deci a dat o lege pentru a favoriza Răul!, inversînd natura lucrurilor, căci Legea se instituie pentru a apăra Binele –, nu este de mirare că a devenit o „banalitate“ să se vorbească de corupţia la nivel politic înalt, de corupţia instituţionalizată. Şi toate acestea cu concursul des-interesat al magistraţilor corupţi, motiv care ne determină să facem o propunere de lege ferenda: ca remediu radical şi eficient în lupta contra corupţiei, clamată inclusiv de noua Putere, să fie promulgată o Ordonanţă de urgenţă, care să aibă doar cîteva articole: 1) în timpul şedinţei de instanţă sau a prezenţei la birou, magistraţii – judecătorii şi procurorii – să poarte un ecuson pe care să le fie scris citeţ prenumele şi numele, aşa cum vedem că poartă oficialii la reuniunile internaţionale în Ţările civilizate; 2) fiecare act eliberat de magistraţi să aibă trecut, în afara semnăturii lor, prenumele şi numele lor, dactilografiat citeţ, numele scris cu majuscule; 3) să se interzică orice abreviere în redactarea actelor judecătoreşti (sentinţe, hotărîri, ordonanţe etc.), deoarece, în actuala situaţie, s-a ajuns la o veritabilă bătaie de joc cu ifose juridice: textele respective sunt scrise într-o veritabilă păsărească, din care justiţiabilii nu înţeleg aproape nimic; 4) procesul să fie înregistrat pe bandă magnetică, pentru a se împiedica falsificarea discuţiilor şi depoziţiilor de către grefiere, de conivenţă cu magistraţii; 5) orice petent să aibă dreptul să înregistreze convorbirile avute cu magistraţii, fără ca justiţiabilii să fie obligaţi să îi prevină pe „justiţiari“ – fiindcă aceştia, de vreme ce sunt corecţi, nici nu ar avea vreun motiv să se teamă că sunt înregistraţi; dimpotrivă, ar trebui să fie bucuroşi, fiindcă, astfel, li s-ar face reclamă de cît de buni sunt profesional; 6) pentru fiecare sentinţă, decizie, ordonanţă etc. greşită, magistraţii care au emis-o să fie pedepsiţi cu un sfert din pedeapsa reală care trebuie dată în cauză; 7) în cazul în care au arestat un nevinovat fără probe şi, apoi, au muşamalizat greşelile sau înscenările, magistraţilor să li se acorde o pedeapsă dublă faţă de cît prevede legea în cazul impricinaţilor.

Pînă cînd nu vor fi curăţate „grajdurile lui Augias“ din Justiţie, putem spune că „Magistratura dăunează grav libertăţii şi democraţiei“.

În acest sens, sunt elocvente arestarea şi detenţia ilegale, comise de către Parchetul de pe lîngă Judecătoria Sectorului 2, contra lui Marcel Ivan, ex-preşedintele de la Credit Bank – caz prezentat de avocatul Ion Gheorghişan, în 28 martie 2002, pe canalul de televiziune OTV, la emisiunea lui Dan

Diaconescu –, precum şi ilegalităţile comise contra cetăţeanului francez de origine română Carl Hirschhorn, caz expus, tot de avocatul Gheorghişan, în articolul „Judecătoria Curţii de Apel Bucureşti deposedează românii pentru a intra în graţiile spionajului american“119.

Şi deoarece corupţia din Justiţie constituie un exemplu pentru funcţionarii din Administraţie – iar, în cadrul acesteia, în mod deosebit, pentru cei din Vamă şi din Garda Financiară, din cauza cărora evaziunea fiscală a ajuns să o depăşească pe aceea din vremea Prohibiţiei americane –, să mai fie inclus, în respectiva ordonanţă de urgenţă, şi punctul 8): Acolo unde se constată o neregulă în aplicarea legii, inspectorul sau funcţionarul vinovat de neaplicarea prevederilor legale, în mod solidar cu şeful direct, să primească 30 la sută din amendă, iar cetăţeanul sau persoana juridică în cauză urmînd să plătească numai 70 la sută; dacă a fost şi o sesizare privind problema respectivă şi tot nu s-a procedat la aplicarea legii, funcţionarii vinovaţi să suporte 50 la sută din amendă, iar nivelul amenzii plătite de contravenient să fie maxim.

Acum, pentru greşelile comise de magistraţii din instanţele de diferite nivele ierarhice, nimeni nu îi sancţionează administrativ, pecuniar sau penal: dacă o instanţă superioară anulează, casează etc. o sentinţă dată de o instanţă inferioară, judecătorii şi procurorii care au constituit respectiva instanţă inferioară nu pătimesc cu nimic, nici măcar cu o avertizare colegială, în Colegiul de onoare (sic): „Băi, porcilor, vedeţi că prea aţi făcut-o de oaie!“. Elocvent, în acest sens, este exemplul „Stan, procuror de pai“, din Academia Caţavencu: „Un procuror din Buzău, îndrăgind anchetarea, a ajuns la Bucureşti, tocmai la Parchetul General (…). Pus pe treabă, se ia la trîntă cu corupţia, de la care (…) rămîne cu o mică amintire de 2.000 (două mii) de mărci, cerute şi primite de la avocatul unui magnat anchetat. Avocatul, însă, ca fost ofiţer S.I.E., raportează tranzacţia, deja înregistrată de către superiorii procurorului! Aşa că, prins cu anticorupţia în sac, eroul nostru se ruşinează şi este imediat pedepsit exemplar cu o mustrare şi o mutare tocmai la Parchetul Municipiului Bucureşti, unde (…) împarte şi-n zilele noastre dreptatea! Cu cine, însă, o împarte şi cu cît, că acum e în euro, nu ştim, pentru că, nu-i aşa, sunt alţii care trebuie să stabilească“120. Adică şefii lui şi, eventual, cei din Serviciile Secrete, dacă mai au reţele de informatori în rîndul magistraţilor. Dar NU, nu păţesc nimic; magistraţii corupţi şi protectorii lor sus-puşi funcţionează, în continuare, ca înalţi funcţionari ai statului, cum glăsuieşte articolul nr. 239 din Codul penal referitor la ultrajul adus magistraţilor, fără să-i doară nicăieri de „greşelile“ comise: nici măcar în pixul cu care scriu „greşelile“, căci, conştiinţa lor este suverană şi, atunci, cine le poate ştirbi suveranitatea lor?! Dvs.?! Vreţi să fiţi condamnaţi pentru ultraj, cum era gata s-o păţească Marcel Ivan, ex-preşedintele de la Credit Bank? N-aş prea crede!

5.3. „Infailibilitatea“ magistratului

Considerăm că se face un abuz de limbaj cînd se vorbeşte de „greşelile“ comise de magistraţi. Într-adevăr, dacă i-ai spune în instanţă unui magistrat că greşeşte, te condamnă rapid pentru ultrajul adus lui, căci, dacă îi spui că greşeşte, înseamnă că îl faci „prost“. Iar un magistrat nu admite să îi spui că este prost – fireşte, nu direct, expressis verbis, ci indirect, avertizîndu-l că greşeşte, că nu gîndeşte corect, sau, măcar, să îi dai cîteva indicaţii: să îi aminteşti că a uitat o procedură, că a ignorat un aspect, o probă sau mai multe din dosar etc., etc. NU!, un magistrat, fie el judecător sau procuror, nu greşeşte niciodată: el decide, hotărăşte, dă ordonanţe etc. Şi, cu forţă de necesitate, trebuie să admitem ca axiomă această premisă, utilă analizei noastre: un magistrat nu greşeşte niciodată. De aceea, acest fapt social este sancţionat meritocratic de societate: cînd primeşte „botezul birocratic al cunoştinţelor“ – cum spunea Marx –, al statului de a fi magistrat, este declarat, automat, şi inamovibil, ca să îşi păstreze „independenţa şi gîndirea suverană“!

Această premisă este foarte convenabilă şi magistraţilor, de aceea te ameninţă, te amendează, sau

chiar te condamnă pentru ultraj. După cum a demonstrat Monica Cercelescu121, tocmai din acest motiv este păstrat articolul 238 din Codul penal, referitor la ofensa adusă autorităţii: pentru ca, pe de o parte, înalţii funcţionari de stat şi, în primul rînd, magistraţii – fiindcă sunt cei mai stabili, deoarece sunt inamovibili –, să rămînă nepedepsiţi pentru fărădelegile lor, iar, pe de altă parte, cei care îi trag de urechi sau de alte organe – precum ziariştii – pentru respectivele fărădelegi să nu poată face proba verităţii în demonstrarea acuzelor aduse şi, deci, să nici să nu se poată apăra în instanţă împotriva acuzaţiei de ofensă adusă autorităţii. Asta, deşi dreptul la apărare este un drept constituţional al oricui, iar, recent, s-a asigurat şi dreptul la informare. Dar, trebuie să ducem raţionamentul pînă la ultimele ale consecinţe logice şi juridice: conform unor legi naturale şi sociale, magistratul este inteligent – căci, altfel, nu intra la facultate; este instruit – căci a absolvit Dreptul, nu Stîngul; iar, în virtutea unor legi juridice deloc virtuoase, este in-calomniabil, in-insultabil, in-ultragiabil; prin sinergia acestor calităţi devine, ca o crisalidă, inamovibil; ergo: este infailibil. Aşadar, atunci cînd „greşeşte“, înseamnă că, de fapt – dată fiind gîndirea sa suverană şi infailibilă –, el nu greşeşte, ci o face în mod de-li-be-rat! Adică, aşa cum spune Codul penal, „cu intenţie“. Deci, este reprehensibil în cel mai înalt grad – în primul rînd pentru că o face „cu intenţie“, şi, apoi, pentru că este magistrat: căci, dacă, pentru un muritor de rînd, necunoaşterea Legii nu îi conferă circumstanţe atenuante, pentru un magistrat, care, din premise, cunoaşte Legea, nici atît: ba, dimpotrivă, constituie circumstanţe agravante! Deoarece, în premise, am admis axioma irefutabilă că „un magistrat nu greşeşte niciodată“. Adică, a „greşit“ în cunoştinţă de cauză, deci a fost puternic mituit ca să fi avut motivaţia puternică şi verde ca dolarul ca să „greşească“; căci, evident, nu îşi risca el cariera şi înaltul statut social pentru „un pumn de dolari“ – nu, trebuie să fi fost o găleată de dolari.

Articolele 238 şi 239 din Codul penal au statuat, ipso facto, infailibilitatea clanului magistraţilor şi a clanului înaltelor autorităţi de stat, clanuri care se protejează unul pe altul, ca orice clan mafiot. În arealul catolic s-a instituit, abia în 1871, infailibilitatea papei – ca reacţie tardivă la Reformă, lovită inutil de Contrareformă. Dacă am admite frontiera pseudoteoriei tendenţioase a lui Huntington, „teoretician“ al Consiliului pentru Relaţii Externe – C.F.R.), în arealul ortodox (de „obedienţă comunistă“ cum le place „elitiştilor“ să spună), încă de la înfiinţarea Procuraturii – în varianta sa sovietică, menţinută în vigoare, într-o formă foarte viguroasă, pînă acum, ca expresie indubitabilă a menţinerii sechelelor statului totalitar, antidemocratic –, s-a instituit infailibilitatea magistraţilor şi, prin protecţia lor ilicită şi antidemocratică, a înalţilor oficiali ai statului.

5.4.      Primul amendament la Constituţie:

prezumţia de vinovăţie a magistraţilor

Am formulat, iniţial în revista Naţiunea şi, apoi, mai dezvoltat, în studiul „Magistratura + inflaţia = corupţia“, publicat în revista În justiţie injustiţie122, axioma prezumţiei de vinovăţie a magistraţilor. Ca atare, în continuarea propunerilor de lege ferenda, expuse anterior, odată cu viitoarea revizuire a Constituţiei – necesitată de intrarea în U.E. –, propun ca, după afirmarea principiului elementar de drept numit „prezumţia de nevinovăţie“, să se facă un amendament: anume, să se promulge, cu titlu de excepţie şi tranzitoriu, prezumţia de vinovăţie a magistraţilor; cu precizarea că acesta – să-i numim, după modelul american, „amendamentul Zărnescu“ – va rămîne în vigoare pînă cînd vor fi abrogate articolele 238 şi 239 din Codul penal. În fond, Constituţia S.U.A. are cîteva amendamente; de ce nu ar avea şi a României?!

Dacă nu vor fi promulgate aceste propuneri legislative, cu titlu tranzitoriu, nu se va consemna nici un succes în lupta contra corupţiei, în afară de acela pe plan demagogic, care, oricum, nu va mai rezista mult, căci populaţia a ajuns la capătul răbdării, iar în Ţară, realmente, nu mai este nimic de furat, cu excepţia salariilor, pensiilor, impozitelor şi libertăţii cetăţenilor. În sprijinul axiomei prezumţiei de

vinovăţie a magistraţilor, formulate de mine, vin chiar propunerile făcute de preşedinta Asociaţiei Magistraţilor din România, Viorica Costiniu (cacofonie inevitabilă), conform titlului din Ziua: „După 11 ani de la căderea comunismului, judecătoarea Viorica Costiniu se plînge premierului Adrian Năstase că presa scrie tot ce vrea despre Justiţie şi cere o «lege a delictului de presă» / Asociaţia Magistraţilor sare la gîtul ziariştilor / Alte doleanţe ale magistraţilor: salariile lor să fie secrete, Consiliul Superior al Magistraturii să aibă puteri depline, iar Ministerului Justiţiei să i se interzică să mai ofere ziariştilor informaţii despre procurori sau judecători cercetaţi penal ori administrativ sau arestaţi preventiv“. Adică, să i se pună botniţă presei – „cîinele de pază al democraţiei“ –, secretul de stat să acopere fărădelegile magistraţilor (după modelul tipic statului socialist-stalinist), inclusiv salariile lor exorbitante. Iată şi „raţionamentul“ judecătoarei, aşa cum este redat în ziar: „Acestea trebuie secretizate, ca să nu dea senzaţia de corupţie, ele pot reprezenta o invitaţie la corupţie şi trebuie evitat ca cei (cacofonia îi aparţine – n.n., V.I.Z.) care vor să-i cumpere pe magistraţi să le preţuiască munca avînd cunoştinţă de cît cîştigă“ (sic). Pentru că, adică, ar avea salarii derizorii şi ar fi uşor coruptibili: această placă esenţialmente şantajistă fiind repetată, incontinent, din 1990 pînă acum. Judecînd după aspectul îngălat al frazei – căci raţionament nu-i putem zice fără să insultăm cuvîntul, căci şi cuvîntul poate fi ofensat, nu numai autoritatea –, n-ai zice că judecătoarea Viorica Costiniu este şi preşedinta Asociaţiei Magistraţilor, mai ales că la Drept se studiază retorica, logica formală, dialectica etc. Dar să nu fim maliţioşi şi să ne rezumăm la analiza conţinutului. Cităm tot din Ziua: „Comentariile cu privire la propunerea ca salariile magistraţilor să fie secrete sunt de prisos. Subliniem, doar, că o secretizare a acestora ar duce la o neloialitate faţă de ceilalţi bugetari, dar şi la o revoltă faţă de această castă, «în care o mînă spală pe alta şi amîndouă pe-ale celor de sus»“123.

Mai mult, noi subliniem că judecătoarea-preşedintă a Asociaţiei Magistraţilor nu greşeşte cînd insinuează echivalenţa între funcţionarea Magistraturii şi a Serviciilor Secrete, ci, dimpotrivă, o face deliberat, pentru a deturna lucrurile şi a învinovăţi, implicit, Serviciile Secrete – prin inducerea unei false similitudini –, deoarece ştie foarte bine că aceste două instituţii nu sunt nici măcar comparabile, pentru simplul şi binecuvîntatul motiv că ele sunt, esenţial, contradictorii prin modul de acţiune: Magistratura, ca să îşi respecte esenţa, trebuie să se desfăşoare în public, iar Serviciile Secrete să întreprindă acţiuni secrete. Intenţia, clamată vehement, de către preşedinta Asociaţiei Magistraţilor de a ascunde activitatea Magistraturii atestă, o dată în plus şi fără putinţă de tăgadă, dictonul Veritas odium parit: – „Adevărul produce ură“ –, confirmă muşamalizările comise pînă acum de cohorta de magistraţi corupţi şi constituie un argument pentru amendamentul constituţional propus de mine.

6. Satanismul = înlocuirea Binelui cu Răul

Adevărul, Frumosul, Iubirea aproapelui – Omenia, în gîndirea folclorică, în paremiologia românească –, Solidaritatea umană, Umanismul sunt echivalente ale Binelui. Iar Binele este un alt sinonim al lui Dumnezeu. Răul este opusul Binelui, deci Răul este Satana.

Înlocuirea Binelui cu Răul înseamnă înlocuirea lui Dumnezeu cu Satan. Faţetele sub care apare satanismul se întind pe o arie vastă şi incredibilă, pentru mulţi, la prima vedere: de la forma oripilantă a sacrificiilor de animale (sau chiar de oameni), a devastării cimitirelor, la forme de muzică aparent foarte inocente şi, de aceea, foarte penetrante. Dar, în mod evident, satanism înseamnă înlocuirea valorilor pozitive cu cele negative: falsul, denaturarea, dezinformarea în locul adevărului; urîtul în locul frumosului; iubirea aproapelui substituită cu iubirea „arginţilor“, a banului – iar „banul este ochiul dracului“, după cum ne previne un străvechi proverb românesc.

Acum, moralitatea, omenia, generozitatea, iertarea, îngăduinţa, solidaritatea, dragostea faţă de aproapele tău, umanismul, aprecierea muncii, creativitatea, patriotismul – toate valorile Ortodoxiei

sunt inversate prin teorii foarte convingătoarea şi sunt înlocuite cu anti-valori: egoismul, individualismul, avariţia, lăcomia, hedonismul, divertismentul excesiv, consumismul – considerat de Jacques Cousteau „inamicul public nr. 1“124 al Planetei –, consumul drogurilor, agresivitatea, violenţa, crima, destructivismul etc. Dar toate aceste anti-valori sunt subsumate uneia singure, cea mai importantă: iubirea banului – profitul; profitul cu orice preţ, agonisirea de averi prin orice mijloace. Iar cea mai facilă este corupţia, care este în elementul ei acolo unde domnesc haosul, fărădelegea, imoralitatea.

Forma cea mai gravă, terifiantă a imoralităţii instituite la scară planetară, a corupţiei diseminate în lume prin lăcomie, prin goana după profit – goană echivalentă cu un terorism economic şi psihologic global, a cărui formă perversă de mişcare este mondializarea –, este exprimată printr-o statistică simplă, dar care îi siderează pe cei care o cunosc, concretizată în ceea ce J. G. Speth numeşte „inegalitatea globală“: 358 de miliardari, în dolari, ai lumii deţin o avere netă echivalentă cu venitul însumat a 45 la sută dintre cei mai săraci oameni de pe glob, 2,3 miliarde de indivizi125. De altfel, prin această statistică laconică J. G. Speth confirmă previziunea lui Erich Fromm: opţiunea între „ai şi a avea este o alegere de care depinde viitorul omului“126. Din nenorocire, s-a intensificat păcatul lăcomiei, tendinţa lui „a avea“ cît mai mult, cu orice preţ, chiar cu preţul exterminării celorlalţi. Elocvent, în acest sens, este faptul că Ignacio Ramonet revine asupra consideraţiilor sale esenţiale din Geopolitica haosului, şi incriminează idolul epocii actuale, profitul şi ideologia aferentă acestuia, relevînd că „axa răului“ constă în Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului127; altfel spus, „axa răului“ este constituită din cămătarii Planetei, din cei care trăiesc nu din munca lor cinstită, ci numai din dobînzi, din exploatarea altor popoare.

Statistica „inegalităţii globale“ era valabilă în 1993; acum, probabil, discrepanţa s-a accentuat: s-a mărit cu puţin numărul miliardarilor, dar, în mod cert, a crescut cu mult numărul săracilor, la aceştia adăugîndu-se, după 1989, şi cei din România. Dacă s-a spus mereu, cu mîndrie, că în România nu a murit nimeni de foame, în epoca Tranziţiei s-a ajuns şi la acest fenomen.

Ceea ce trebuie să remarcăm este faptul că această inegalitate tinde să devină proprie şi României – cam în aceeaşi proporţie. Ahtierea după avere, după bani, lăcomia pune în mişcare indivizii puşi pe căpătuială, iar coruperea este arma cea mai facilă. Iar corupţia face ravagii mai ales acolo unde nu trebuie să existe, în rîndul celor care trebuie să o combată: în Magistratură. Chiar ambasadorul S.U.A., Michael Guest, ajunsese să dea lecţii de morală magistraţilor, apostrofîndu-i cu constatarea că este de ajuns un singur caz de corupţie ca să compromită Magistratura128. Dar, cu cîteva luni înaintea acestuia, o spuse, la un post de televiziune, ex-senatorul P.N.Ţ.C.D. Corneliu Turianu. Iar înaintea lui o spuseseră mulţi, de foarte multă vreme, încît ideea devenise o axiomă a Justiţiei. Dar, în aceste vremuri bătute de Dumnezeu, de inversare a valorilor, se urmăreşte, probabil, să se ajungă la situaţia inversă: ca în Magistratură să mai rămînă doar un singur incoruptibil!

6.1.      Inversarea valorilor129

Faptul că respectiva judecătoare-preşedintă „pleda“ invers nu face decît să ateste, pe de o parte, că, aşa cum am mai spus, magistraţii se simt întrutotul vinovaţi şi au foarte multe de ascuns – din care cauză vor să se pună cu totul la adăpost prin secretizarea activităţii lor –, iar, pe de altă parte, că, într-adevăr, trăim o epocă de inversare a valorilor – cum relevase şi Alexandre de Marenches –, că ne găsim în plin război axiologic, în care un vector pernicios este inclusiv Asociaţia Magistraţilor din România, prin judecata înceţoşată a judecătoarei Viorica Costiniu, chiar dacă inconştient – deşi eu am serioase rezerve ştiinţifice privind respectiva „inconştienţă“ a acestei „preşedinte“; căci, am admis cu toţii, în premise, că „un (simplu) magistrat nu greşeşte niciodată“. Or, dacă un simplu

magistrat nu greşeşte niciodată, atunci un ditamai preşedinte de Asociaţie, de complet de judecată, de judecătorie etc. nu greşeşte, prin reducere la absurd, nici măcar altădată.

Ca dovadă a tragicei răsturnări a valorilor, acum cinstea, corectitudinea, loialitatea, naţionalismul, patriotismul au devenit rarităţi, iar viciile, trăsăturile negative şi reprehensibile în cel mai înalt grad au intrat „în natura lucrurilor“, de care Lucretius s-ar ruşina să scrie, dacă ar reînvia. De aceea, se poate spune că războiul axiologic foloseşte coruperea ca una dintre armele cele mai redutabile şi mai greu de contracarat. Iar „corupţia este mîna dreaptă a dictaturii“, ne atenţionează Mario Vargas Llosa. Dar, evident, şi una dintre cele mai vechi, căci încă Juvenal, relevînd dificultatea luptei contra corupţiei, se lamenta cu tristeţe şi fatalist, incriminîndu-i chiar pe magistraţi: …Dat veniam corvis, vexat censura columbas – „Judecata achită pe corbi şi condamnă pe porumbei“. Trebuie remarcată, însă, concordanţa dintre escaladarea corupţiei în vremuri tulburi, „de tranziţie“, şi reducerea ei drastică în epoci de stabilitate, de control social-politic riguros.

Dar, ca să nu ne bazăm doar pe simple exemplificări, caz în care ni se va obiecta că e vorba, totuşi, doar de cazuistică, şi încă luată din presă, iar ziariştii nu sunt totdeauna jurişti la bază şi, deci, nu ar avea competenţa profesională necesară, vom aduce în sprijin opinia unor lideri ai juriştilor.

Astfel, Aurelian Pavelescu, preşedintele Ligii Avocaţilor din România, releva că, „potrivit Constituţiei, procurorii nu sunt magistraţi, dar au fost asimilaţi magistraţilor prin Legea 92/1992, care constituie un abuz, pentru că ministrul Justiţiei are control deplin asupra lor. Ministrul Justiţiei este singurul care dă aviz de cercetare a magistraţilor, ceea ce este neconstituţional; practic, această persoană a confiscat acest proces, orice acţiune disciplinară sau proces penal contra unui magistrat poate fi blocat de ministrul Justiţiei, iar realitatea face că s-a ajuns, azi, la o paralizare a tuturor plîngerilor contra judecătorilor şi procurorilor, fără ca cetăţenii să aibă cale de atac“130. Aşadar, în loc de respectare a Constituţiei, avem o stare de neconstituţionalitate şi de abuz, instituită prin lege, prin practica ministrului şi a întregului minister al Justiţiei. Aceasta este chintesenţa corupţiei instituţionalizate: să se dea legi în favoarea corupţilor, a coruptibililor şi a corupătorilor! Deci, inversarea valorilor. Mai, mult, prin Legea nr. 92/1992 s-a instituit acordarea inamovibilităţii, dar, cum procesul a trenat – în mod firesc, pentru că acest lucru trebuia făcut cu mult discernămînt, ştiindu-se că în Magistratură mişuna o bogată faună de escroci în robă –, s-a ajuns ca, prin 1995, circa 3000 de judecători erau în contradicţie cu legea şi nu mai puteau intra în instanţe ca să judece. Pentru a se intra „în legalitate“, respectivii au primit inamovibilitatea pe bandă rulantă: adică, în locul competenţei profesionale, al probităţii morale, al integrităţii caracterologice etc., s-a făcut, de dragul respectării formale a legii, rabat de la deontologie şi s-a legiferat, en gross, incompetenţa şi imoralitatea. Adică inversarea valorilor. Iar consecinţele se văd acum: corupţia e în expansiune cu concursul magistraţilor.

De asemenea, Viorica Costiniu a reuşit să recunoască, tardiv, că „Este greu pentru procurori să renunţe la putere (…). În Parchetul Curţii Supreme de Justiţie există procurori extrem de tineri, fără experienţă (…), se face abuz de delegarea acestor procurori fără experienţă (…)“ şi să ceară în mod imperios, dar salutar: „Acest sentiment de putere absolută al procurorului trebuie să dispară (…)“130. Dar acest ultim panseu al judecătoarei trebuie înţeles în funcţie de dictonul Lordului Acton: „Puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod absolut“. Descifrarea e simplă: puterea absolută a procurorului – care nu s-a rezumat doar la nivelul „sentimentului“, ci s-a reificat în acţiunile efective, aşa cum recunoaşte, ea însăşi, în interviul din care am citat – l-a corupt în mod absolut, ca individ, şi într-o majoritate absolută ca categorie profesională: a procurorilor.

În plus la acest haos legislativ contradictoriu, în care procurorii nu sunt magistraţi, conform Constituţiei, dar sunt magistraţi conform Legii 92/1992, neconstituţionale, mai remarcăm şi faptul că judecătorii au obţinut inamovibilitatea, conform Legii 92/1992, dar procurorii nu. Totuşi, aceştia au, practic, aceeaşi impunitate şi inamovibilitate, acordate de solidaritatea de clan. Dacă cineva mai are dubii privind validitatea raţionamentului nostru, continuăm citatul din interviul avocatului Aurelian Pavelescu: „Există o solidaritate a magistraţilor, în frunte cu ministrul Justiţiei, care convieţuiesc într-un sistem de recompense şi pedepse care nu poate fi penetrat“. Adică, pentru a-l parafraza pe Adrian Păunescu, referitor la politrucii din Epoca de aur, „magistraţii se premiază ei între ei, deşi lupta contra corupţiei este în desfăşurare“. Iar corupţia este în ascensiune, stimulată de magistraţi. Valentin Pavel, procuror general al Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Constanţa, crede că ieşirea din impas ar fi „să li se acorde şi lor, procurorilor, inamovibilitatea“130. Noi credem că nu este cazul; dimpotrivă, trebuie să li se diminueze drastic „puterea absolută“. O susţinere indirectă a opiniei noastre o oferea chiar Ministerul Public, în reacţia sa la scandalul „Cătuşe sovietice“: acesta pledează pentru punctul de vedere „că activitatea procurorului este în concordanţă cu atribuţiile ce i le acordă Constituţia, Codul penal, Codul de procedură penală şi Legea de organizare judecătorească. (…) De altfel, Curtea Constituţională, printr-un număr de 7 decizii publicate în Monitorul Oficial, în perioada 1996-2000, a statuat că procurorul este magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare în sensul Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar dispoziţiile Codului de procedură penală, care conferă procurorului prerogativa efectuării urmăririi penale şi posibilitatea de a dispune arestarea preventivă în calitate de magistrat, nu contravin Constituţiei (…)“131 etc. Evident, este o pledoarie pro domo, iar Ministerului Public nu-i poţi pretinde să recunoască realitatea, căci, din răspunsul lui, transpare – ba chiar transpiră, cu un iz puturos – acel „sentiment de putere absolută“ al procurorului, cum zicea cu acribia sa ştiinţifică judecătoarea Viorica Costiniu. Faptul că Ministerul Public a minţit, cu neruşinarea caracteristică celui ce deţine puterea absolută, o atestă chiar propunerea de modificare a Codului de Procedură Penală, survenită la puţin timp după exhibarea, cu dezinvoltura sa dintotdeauna, a respectivei pledoarii. Căci, într-adevăr, s-a stipulat ca procurorii să nu mai emită mandate de arestare decît pentru trei zile, urmînd ca mandatele de 30 de zile să fie date de judecătorii special desemnaţi ai instanţei de judecată. Adică, în (In)Justiţia română să se pună capăt ilegalităţilor intrate în practica rutinieră şi să se conformeze cerinţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pe care procurorii şi judecătorii le încălcaseră, cu consecvenţă, pînă acum. Şi, oricum, prin asta se recunoaşte, tacit, că procurorii nu sunt magistraţi – deşi Ministerul Public susţinuse invers, pînă cu puţin timp înainte –, dar se comportă ca atare şi, în plus, mai au pretenţia să li se acorde şi lor inamovibilitatea!

Cît despre autosuficienţa Magistraturii, în genere, ea a fost descrisă, printre alţii, de către Cristian Tudor Popescu, în stilul său picant, sub titlul „Eficientizarea cheremului“132. Ca să nu mai amintim alte publicaţii care au avut curajul să denunţe, măcar o vreme, corupţia endemică din Magiatratură.

Dar, cum fiecare regim îşi apără organele de prezervare a establishment-ului, la bilanţul P.S.D.-ist al activităţii din Ministerul Justiţiei s-a încercat aceeaşi paletă roz-bom-bom, dar cu fariseismul tipic celor obişnuiţi cu avocăţismele şi cu a arunca vina pe alţii, după cum arată Violeta Fotache, într-un articol cu nişte titluri prin care riscă să intre în colimatorul „inJustiţiei“: „Năstase spune că separaţia puterilor în stat e o formulă depăşită“ şi „Vorbit-a Rodica Stănoiu: Mass media – element nociv pentru imaginea Justiţiei / Despre corupţia din magistratură n-a spus că ar fi la fel de nocivă“, din care cităm un fragment simptomatic: „Nimic despre corupţie. Premierul Adrian Năstase a avut chiar un răspuns înţelegător: «Nu trebuie să exagerăm cu corupţia din magistratură. Magistraţii sunt şi ei oameni, sunt şi ei români. Şi ei trăiesc într-o societate de tranziţie, cu tot felul de tentaţii». Acesta a continuat, însă, reparatoriu cumva: «Faptul că judecătorii au făcut mai multă curăţenie în curtea lor este un merit»“133.

Adică „Spiritul legilor“ al lui Montesquieu nu ar mai fi valabil de la Năstase încoace şi, evident, aceeaşi placă cu corupţia specific autohtonă, „ca la români“, de parcă nu ar fi vorba de un Cod Civil şi Cod Penal de inspiraţie napoleoniană şi, deci, din aceeaşi sorginte a codului roman. Adică legislaţia e făcută după codul juridic roman, dar corupţia ar fi autohtonă! Ceea ce ar fi rizibil dacă nu ar fi tragic. Pentru că nu Epoca Tranziţiei este de vină, ci tarele caracterologice, morale şi, uneori, chiar psihice ale magistraţilor; în individualitatea lor, aceştia sunt de vină în escaladarea corupţiei, iar nu trăsăturile poporului român. Pentru că o minima moralia ne obligă să presupunem că, în cei şapte ani de-acasă, părinţii respectivilor judecători şi procurori nu i-au învăţat să fure, să înşele, să pactizeze cu criminalii etc., ci i-au învăţat Decalogul.

Apropo de valoarea magistraţilor, de rectitudinea lor morală, de deontologia lor, pe de o parte, şi de tropismul lor spre „tentaţii“ (citeşte corupţie) şi inversarea valorilor în Epoca Tranziţiei, pe de altă parte, este de amintit remarca unui ziarist (al cărui nume ne scapă, din păcate), cum că, în Justiţia română nu s-a remarcat nici un judecător care să fi devenit celebru prin îngenuncherea avocaţilor versatili (citeşte: escroci) şi prin trimiterea la închisoare a corupţilor, ca în Italia, de exemplu, ci, dimpotrivă, toţi au fost învinşi de nişte avocaţi, care au devenit celebri prin apărarea corupţilor şi, evident, plini de bani. După pierderea Puterii de către Adrian Năstase, preşedintele Traian Băsescu a iterat acuzele la adresa Magistraturii, pe acelaşi motive: corupţia şi ineficienţa profesională.

6.2. Sinuciderea procurorului Cristian Panait

Cazul sinuciderii procurorului Cristian Panait demască, în mod evident, pentru cine mai avea dubii – în virtutea principiului de drept penal Semper, in dubiis, benigniora praeferenda sunt –, corupţia deplină (nu şi definitivă, sperăm) din Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. Şi dacă există aici corupţie, de ce nu ar exista la Parchetele Generale mai mici, din provincie, unde, se ştie, mafia locală este mai puternică, „face legea“, adică, de fapt, fărădelegea?! De fapt, organizarea ierarhică a Parchetului reprezintă argumentul logic în susţinerea corupţiei generalizate din cadrul său, fără a mai aduce, în plus, argumente bazate pe cazuistică. După cum s-a arătat în presă, avocaţii corupţi constituie „suveica“ prin care mita circulă de la mafioţii corupători la procurorii şi judecătorii corupţi. Iar de la aceştia din urmă, se fac colecte săptămînale cu banii murdari, care sunt transportaţi cu maşina spre nivelele ierarhice superioare.

Presa a relevat inclusiv faptul că şeful procurorului Cristian Panait este procurorul Ilie Picioruş. Deşi era un ilustru anonim, numele său fusese vehiculat, alături de cel al lui Constantin Son, în timpul pertractării numirii noului procuror general al Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, pînă la numirea lui Tănase Joiţa. Ca să vedeţi ce frumos ar fi sunat: „Picioruş, procurorul general al României“. Vă imaginaţi cum ar fi scris presa: „De pe Aeroportul Internaţional Otopeni, aflat în fruntea unei delegaţii care va face o vizită de lucru în S.U.A., şi-a luat zborul procurorul general al României, Ilie Aripioară“. După care s-ar fi revenit: „Erată! — Pardon, nu e vorba de Aripioară, ci de Picioruş. Din vina dactilografei“.

Cîţiva ziarişti de la Adevărul induceau ideea că la baza tragediei lui „Cristian, care era un procuror dur“, s-ar fi aflat disensiunile generate de „faptul că, în dosarul inculpatului Alexandru Lele, procuror bihorean, magistratul Cristian Panait ar fi dispus scoaterea de sub urmărire penală a acestuia, soluţie care i-ar fi fost respinsă, însă, de şeful său, procurorul Ilie Picioruş. De precizat că această informaţie a fost obţinută pe căi neoficiale, din mai multe surse avizate, dar nu a fost confirmată oficial pînă în prezent“. Motiv pentru care Violeta Fotache se arată indignată de faptul că „Parchetul General sporeşte secretomania în cazul morţii tragice a procurorului Panait“134.

Dacă procurorul Cristian Panait era un tip competent, atunci îşi permitea să fie „dur“, adică să aplice Legea. Şi, fără îndoială că era competent, de vreme ce era doctorand la ministrul Justiţiei. În mod fatal, el trebuia să intre în contradicţie cu procurorul-şef Ilie Picioruş, care, mai mult decît ar fi fost un individ competent, fusese, tot timpul un arivist.

Referitor la acest Ilie Picioruş, am mai arătat contribuţia pe care a avut-o la muşamalizarea unor sesizări penale, făcute pe linie profesională, de către autorul lucrării de faţă pe vremea cînd era sociolog la Centrala Industriei Confecţiilor Bucureşti135, şi, implicit, la contribuţia procurorului – de conivenţă cu şeful său, Alexandru Ţuculeanu, procurorul-şef al Procuraturii Sectorului 6 – la concedierea autorului, printr-o înscenare care să fie conformă cu articolul 64, lit. „t“, din Legea nr. 5/1978, republicată în 1982 – adică faimosul articol contra disidenţilor. Dar, din cauza redactării cît mai rezumative, de atunci, nu am mai arătat că Ilie Picioruş fusese o lichea încă din vremea tinereţii sale procuriste.

Consiliat de cîţiva mari jurişti oneşti, precum g-ral de div. (r.) Emil Mihuleac, dădusem în judecată întreprinderea, arătînd că totul fusese o înscenare pentru a scăpa de un sociolog care voia să îşi facă meseria. Totuşi, din cauza lichelismului politic, toate instanţele – inclusiv aceea de la Curtea Supremă de Justiţie – îmi respinseseră acţiunile pe motiv de art. 64, lit „t“. Dar, dacă un biet sociolog îşi permisese să înfrunte regimul, conştient că dacă o mai ţine aşa, atunci o să se prăbuşească, ce îi împiedica pe magistraţii socialişti să facă la fel ca mine, dacă ar fi fost loiali legilor şi poporului, pe seama căruia îşi dobîndiseră diplomele, postul, prestigiul şi averea?! Nu îi împiedica nimic, în afară de lăcomie şi lichelism.

După evenimentele din decembrie 1989, am adresat, printre altele, Parchetului General al Republicii România, sub numărul 43625/07.06.1990, plîngerea de mai jos.

„DOMNULE PROCUROR GENERAL,

Subsemnatul Zărnescu I. Vasile, domiciliat în Bucureşti, (…) vă adresez următoarea

P L Î N G E R E

împotriva tergiversării şi muşamalizării de către Procuratura locală a Sectorului 6 a plîngerii mele nr. 2823/VIII-I/19 dec. 1988 – şi, în subsidiar, a soluţiei de neurmărire penală împotriva lui Florea Vişan – şi de către Procuratura Municipiului Bucureşti a plîngerii nr. 1917/8 mai 1989, în care reveneam asupra primei plîngeri, adăugînd ilegalităţile ulterioare comise contra mea, soldate cu concedierea conform art. 64, lit. t din Legea 5/1978 republicată.

1. Prima a fost repartizată spre rezolvare procurorului Ilie Picioruş. Acesta m-a deconspirat conducerii Centralei Industriei Confecţiilor Bucureşti, unde eram angajat ca sociolog principal, a tergiversat ancheta şi a înmormîntat-o pasînd-o Circumscripţiei 20 Miliţie.

În replică, s-au înteţit represaliile contra mea, practicate de conducerea C.I.C.B. şi, cu ajutorul lui Vasilică-Dragoş Sburlea şi al lui Florea Vişan – doi infractori rămaşi nepedepsiţi –, i-a instigat pe portarii subordonaţi lor să mă agreseze şi să mă sechestreze ilegal două ore, chemînd un echipaj al Circumscripţiei 20 de miliţie, care m-a amendat cu 500 lei prin procesul-verbal seria R, nr. 0593204/14 februarie 1989. Am contestat acest proces-verbal la comandantul miliţiei, dar, evident, a fost ignorat.

În 15 februarie 1989 am vrut să depun o plîngere sub acest aspect către Procuratura Sect. 6, dar procurorul de serviciu Mugur Lazăr a refuzat să o primească, astfel că am trimis-o printr-o scrisoare recomandată pe numele lui Al. Ţuculeanu – procurorul şef de atunci.

Ambele plîngeri au rămas nerezolvate.

Conducerea C.I.C.B., ştiindu-se stăpînă pe situaţie, a trecut la alte înscenări şi ilegalităţi şi mi-a concediat prin dispoziţia nr. 444/17 martie 1989.

Mergînd în audienţă, în aprilie 1989, la procurorul şef Al. Ţuculeanu, acesta, în prezenţa lui Ilie Picioruş, m-a sfătuit „să nu mai fac valuri degeaba“…

2. În consecinţă, m-am adresat Procuraturii Municipiului Bucureşti, cu plîngerea nr. 1917/8 mai 1989. Echipa de anchetatori a fost condusă de procurorul Dan Ioan Mirescu.

Acesta a recunoscut că cele reclamate de mine „s-au confirmat, că au găsit şi alte ilegalităţi mai grave“ – dar a refuzat să-mi comunice în scris acestea, fiind „secrete de serviciu“. Adică „secretele de serviciu“ ale conducerii C.I.C.B. pe care i le comunicasem eu ca escrocherii deveniseră „secrete de serviciu“ ale Procuraturii Municipiului Bucureşti!

În noiembrie 1989 am fost în audienţă la procurorul-adjunct, care era şi secretarul de partid. Eram asistaţi de procurorul de serviciu, căruia i-a dat dispoziţie ca „luni să-mi dea un răspuns scris amănunţit pentru toate aspectele…“. Dar nu mi l-a mai trimis nici azi.

Întrucît acum s-au întrunit condiţiile pentru aplicarea justiţiei, vă rog să soluţionaţi această plîngere în vederea recuperării daunelor materiale şi morale provocate şi pedepsirii vinovaţilor pentru toate ilegalităţile comise.

Vasile I. Zărnescu“.

Evident, Procuratura Generală nu mi-a răspuns nici la această plîngere, fiindcă solidaritatea de tagmă nu permitea instituirea Justiţiei, chiar aşa, otova – mai ales că era implicat un procuror-şef, cum era Alexandru Ţuculeanu. Dar am făcut unele plîngeri mai restrînse, delimitate pe anumite cauze. În consecinţă, la propunerea Ministerului Justiţiei, Procurorul General al României, Gheorghe Robu, a fost nevoit să dispună recurs extraordinar contra sentinţelor şi hotărîrilor judecătoreşti prin care fusesem concediat conform art. 64, lit. t din Legea 5/1978, republicată în 1982. Pentru că pregătesc pentru tipar un Jurnal din anii ciumei roşii, voi reproduce acolo toate documentele respective, spre a rămîne consemnat mai bine, pentru generaţiile viitoare, ceea ce a însemnat, în toată oroarea sa, „Epoca de aur“ a sistemului totalitar.

Dar, de pe acum putem releva că, după Retrovoluţia din Decembrie 1989, oricum, procurorul Ilie Picioruş a căzut, ca pisica, tot în picioruţe, iar, între anii 1992-1996, a fost şef al departamentului de cadre al guvernului Văcăroiu. După care a revenit la meseria sa de bază de procuror, iar din anul 2000 l-am văzut intrînd în sediul Pachetului General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, unde lucra. Ca, ulterior, să aflăm că era procuror-şef în cadrul acestui Parchet. Iar din cauza lui s-a sinucis procurorul Cristian Panait, care nu a rezistat marilor presiuni politice la care l-a supus micul Picioruş. Să ne amintim că, din cauza conştiinţei lor, s-a sinucis generalul Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, s-a sinucis generalul Gică Popa, pentru că l-a condamnat pe Nicolae Ceauşescu printr-un proces ilegal, iar acum, tot din cauza conştiinţei lui şi a insuficienţei rezistenţe psihice la ilegalităţile din Parchetul General, s-a sinucis procurorul Cristian Panait. Dar procurorul Ilie Picioruş nu s-a

sinucis, pentru că el, de mic procuror, s-a exersat nu să aibă o conştiinţă imaculată, ci, dimpotrivă, să maculeze Justiţia. Ca, de altfel, şi fostul şi actualul lui şef, procurorul Alexandru Ţuculeanu, care, cu nasul lui de Pinocchio, adulmeca soluţiile de muşamalizare, precum în cazul Armagedon II, cînd a dispus arestarea de pe stradă, fără mandat de arestare, a lui Mugur Ciuvică – motiv pentru care a fost destituit, deşi ar fi trebuit să fie condamnat penal, pentru că a comis o ilegalitate gravă. Dar, cum vedem, în genere, la vremuri noi, tot „ei“. Adică, acei procurori care practicau terorismul psihologic şi ideologic, în loc să se ocupe cu controlarea modului cum judecătorii, ofiţerii Securităţii şi ai Miliţiei respectau legile. Pentru că, aşa cum am mai arătat, după nomenclatura Partidului Comunist Român, ei erau cei mai puternici în ierarhie. Iar acum, după dispariţia P.C.R.-ului, ei, cei din eşalonul doi, au rămas cei mai tari. Ca dovadă că, şi acum, procurorii fac tot ce vor, fără să îi mai controleze nimeni. Procurorul Alexandru Ţuculeanu, pe vremea cînd era şeful Procuraturii Sectorului 6, venea la C.I.C.B., zisă şi APACA, să peroreze despre legile drepte ale Socialismului şi „demonstra“ cum trebuie băgaţi la puşcărie agricultorii care băgau varza sub brazdă, în loc să o culeagă şi să o aducă la oraş, să o mănînce muncitorii orăşeni la îmbelşugata lor masă socialistă. Dar, „omul cu nasul mare“, după cum era poreclit de muncitoare, în infailibilitatea lui de magistrat, „uita“ să mai precizeze că preţul de vînzare la oraş al verzei era aşa de mic încît nu acoperea nici cum cheltuielile de culegere, curăţire, transport, depozitare, regie etc.; dimpotrivă, pentru ţărani era mult mai „ieftin“ să îngroape în pămînt varza decît să o vîndă: adică pierdeau mai puţin. Dar, deşi procurorul-şef Alexandru Ţuculeanu ştia aceste lucruri elementare de economie politică, ştia că are în spate sprijinul ideologic al Partidului şi venea să terorizeze cu puşcăria populaţia. Ca emanat al Revoluţiei, acest terorist socialist, ajuns prim-adjunct al procurorului general de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, a ajuns să dispună arestarea oamenilor nevinovaţi pe stradă! Mai aveţi mulţi ca el, domnule preşedinte Ion Iliescu?! Domnule prim-ministru sociolog, avocat, prof. univ. dr. Adrian Năstase, mai aveţi mulţi ca el?!

În fond, ca primă măsură de asanare a Justiţiei, aceştia doi, Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş,  trebuie daţi, urgent, afară din Justiţie, ridicîndu-li-se definitiv dreptul de a mai profesa în domeniul juridic, nici ca avocaţi, nici ca notari etc. Să se facă şoferi de taxi. Dar, fostul micuţ procuror, Ilie Picioruş, care făcea găinării cu nomenclaturiştii de la C.I.C.B. (zisă şi APACA), a fost marele şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. De aceea, vom aştepta mult pînă va fi deferit Justiţiei şi anchetat, el însuşi, de către actualii săi subordonaţi, chiar dacă procurorul Alexandru Lele depusese plîngere penală contra procurorului general Tănase Joiţa136.

Între timp, procurorii Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş, după ce au fost pitiţi o vreme, pînă s-au liniştit lucrurile, au fost numiţi magistraţi în Consiliul Superior al Magistraturii. În urma protestelor presei, în special ale celor relevate de ziaristul Silviu Alupei, de la România liberă, Ilie Picioruş a fost dat afară şi băgat undeva, pe linie moartă. Dar, după trecerea scandalului, Ilie Picioruş, după cum s-a văzut la televizor, face parte tot din  Consiliul Superior al Magistraturii.

6.3.      Autoreproducerea corupţiei

Magistraţii sunt, în ierarhia socială, cei mai sus situaţi controlori ai respectării legilor în societate: sunt controlorii absoluţi. Dar, cum s-a mai remarcat, „cine păzeşte paznicul?!“ Apoi, cînd Magistratura – Paznicul Absolut al Legii, mai ceva ca în Kafka – este cuprinsă de metastaza corupţiei, ca acum, este evident că acest fenomen contaminează în mod grav şi celelalte subsisteme ale sistemului general de apărare a ordinii sociale: în primul rînd corupe sistemul imunitar al Statului, adică Serviciile Secrete – care constituie „Controlorii Generali ai Statului“ –, precum şi Poliţia (care este braţul executor al Magistraturii), ajungîndu-se, prin extindere, nu numai la coruperea cîtorva cadre ale acestora, ci la diminuarea funcţionalităţii lor. Se formează, astfel, o conexiune inversă, un

„cerc vicios“, prin care corupţia din Magistratură este acoperită de corupţia din Serviciile Secrete şi din Poliţie, şi invers.

Iată un exemplu de simbioză a corupţiei, descrisă de Adrian Suciu: „(…) Cel mai important obiectiv al S.R.I. Cluj, cel puţin din perspectiva implicaţiilor publice, dar şi financiare, pare a fi, în ultima vreme, deconspirarea unei reţele de corupţie, despre care lucrătorii S.R.I. au indicii că ar funcţiona la nivelul instanţelor de judecată clujene. Din această «combinaţie» fac parte, potrivit datelor care ne-au fost puse la dispoziţie, poliţişti, funcţionari publici, judecători, procurori, avocaţi. În acest fel, cercul este perfect. Un ultim caz (e vorba, în special, despre infracţiuni economico-financiare, litigii comerciale în care sunt în joc sume substanţiale şi despre litigii la Legea 112/1995 privind regimul caselor naţionalizate) ajunge, pe filiera poliţiştilor şi a procurorilor implicaţi, pe mîna unuia dintre judecătorii care acceptă să ia parte la «trucarea» procesului. Sistemul, cel puţin în aparenţă, este perfect, iar sumele consistente care rezultă din această manipulare a Justiţiei se împart echitabil între cei care formează verigile lanţului. Se pare că unul dintre participanţii la «joc» s-a «pocăit» şi a furnizat, din interior, informaţii utile angajaţilor S.R.I., care lucrează la acest caz. (…) Dată fiind «greutatea» numelor în discuţie, este greu de crezut că acest caz se va finaliza cu trimiterea în judecată a celor implicaţi şi cu un scandal public, cea mai plauzibilă şi mai optimistă variantă fiind lichidarea reţelei cu maximă discreţie şi tragerea «pe linie moartă» a vinovaţilor“137. Probabil că, pentru a arunca praf în ochii opiniei publice, dintre toţi aceşti vinovaţi, a fost găsit o „verigă slabă“ a reţelei: cel care a fost anchetat pentru că a fost mituit de bulibaşa ţiganilor locali cu nişte vase Zepter.

Dar, „nucleul dur al corupţiei“, de care vorbea Rodica Stănoiu, pe cînd era ministrul Justiţiei, penetrează toate regimurile politice, cotizează cu toate partidele de la Putere sau din Opoziţie, venite la Putere prin „alternanţa democratică“, şi, astfel, îşi menţine existenţa pernicioasă. [Cazul cel mai cunoscut avea să devină cel al lui Dinu Patriciu, care – după modelul său politic, Marc Rich – a recunoscut singur acest fapt, considerat „normal“ de către şeful grupului parlamentar liberal, Crin Antonescu. Probabil că din cauza acestei „normalităţi“ avea să-l aprecieze Octavian Paler pe Crin Antonescu-Vorbete, ca fiind „singurul politician pe care-l admiră“137a!]. În acest fel, fenomenul corupţiei, scăpat de sub control, se autogenerează, se întreţine singur, provocînd o metastază a întregului organism social, afectînd inclusiv cei doi piloni ai structurii de rezistenţă a poporului, Biserica şi Armata. Aceste instituţii sunt – încă mai sunt – pe primele două locuri în acreditarea dată de opinia publică – şi în mod întemeiat ca instituţii (chiar dacă, prin anumiţi indivizi, sunt şi ele contaminate de corupţie: în aceste vremuri tulburi, ar fi fost de mirare să fi scăpat necontaminate). Dar, tocmai de aceea, agresiunile axiologice contra lor se vor înteţi. În acest sens, al contaminării cu virusul corupţiei, scandalul în serial numit „Armagedon“ este peremptoriu, fiind, din păcate, confirmat, cel puţin parţial, prin cazul celor doi dezertori ucigaşi, iar, în alt plan, dar la fel de elocvent, de scrisoarea deschisă a cpt. (rez.) Costică Iosub138 şi aceea a generalului de divizie (rez.) Victor Negulescu.

6.4. Corupţia instituţionalizată

Elocvent ca loc de convergenţă a corupţilor este cazul descris de acest titlu: „Nimic nu contează cînd este vorba de bani: Mafia terenurilor din Băneasa a distrus sistemul strategic de alimentare cu apă în caz de război“139. Or, fiind vorba de un obiectiv strategic, păzit de Armată, este evident că fusese tot timpul în atenţia Serviciilor Secrete: Direcţia de Informaţii Militare, Serviciul Român de Informaţii etc. Dacă admitem că acestea nu au ştiut ce se întîmplă, înseamnă că nu mai are rost să vorbim de o nouă „Strategie de Securitate Naţională“, de o nouă „concepţie de muncă“ etc., etc. Dar, fireşte că au ştiut; fireşte că au informat „factorii de decizie în stat“. Atunci, care sunt măsurile luate de aceştia?! Evident, nici una, căci, altfel, nu s-ar fi ajuns în situaţia compromiterii Siguranţei Naţionale, redată de titlul de mai sus.

Acest caz este peremptoriu, totodată, şi ca exemplu de corupţie instituţionalizată, relevat de un alt titlu, cu supratitlu şi subtitlu elocvente: „Alături de Babiuc / Cioflină, consilier al premierului Năstase, a pus umărul la împroprietărirea lui Gigi Becali / Foştii capi ai M.Ap.N. au fost invitaţi ieri la Parchet“, din care este necesar să cităm, pentru a releva caracterul ipocrit al explicaţiilor date presei: „La ieşirea din clădirea Parchetului, deputatul Victor Babiuc a declarat reprezentanţilor mass media că schimbul de terenuri s-ar fi făcut în urma unei hotărîri a C.S.A.T. pentru realizarea unui obiectiv militar şi că ar fi fost respectate toate dispoziţiile legale în materie. Declaraţiile acestuia sunt în contradicţie cu raportul Corpului de Control al M.Ap.N., potrivit căruia terenurile schimbate, deşi aveau o suprafaţă relativ egală, valoarea lor era disproporţionată. Victor Babiuc, în stilul cu care am fost deja obişnuiţi de către mărimile ajunse să dea lămuriri procurorilor, a dat vina pe… politică. «Este o tradiţie ca, în ultimii ani, cu rădăcini puternice în regimul trecut, ca pe adversari să-i tratezi prin intermediul Parchetului. Este păcat că Parchetul, care a fost creat să se rezolve situaţiile în care oamenii au încălcat legea, este folosit tocmai să discute cu oameni care au respectat legea», a declarat Babiuc, acuzînd Parchetul că şi-ar desfăşura activitatea la comandă politică“. (…) Iată şi încheierea: „Afacerea este dubioasă: generalul Cioflină – actualul consilier al premierului Năstase – era, la momentul tranzacţiei, rudă cu Anghel Răbăboc, primarul comunei Ştefăneşti, localitate de unde Gigi Becali a obţinut terenul de dat la schimb cu Armata!“140.

Precizăm că trebuie să împănăm textul cu aceste trimiteri bibliografice, deşi îngreunează lectura, deoarece, între timp, Adevărul a fost acţionat în judecată de către ministrul Apărării141 tocmai pe problema afacerii oneroase cu George Becali. Or, noi nu avem acces la bugetul M.Ap.N., şi nici banii lui Becali, ca să contribuim la mărirea salariilor magistraţilor, în cazul în care ni s-ar intenta şi nouă un proces de ultraj, de calomnie etc.

Aşadar, corupţi şi coruptibili pe toate nivele politice şi sociale, care, prin selecţie, formează mafia gulerelor albe, „nucleul dur al corupţiei“. Aşa se creează corupţia instituţionalizată şi criminalitatea organizată. Căci, chiar dacă Serviciile Secrete au ştiut şi au informat factorii de decizie în stat, tocmai aceştia erau, după cum se vede din acest exemplu grăitor, cei care comandau manoperele frauduloase „prin telefon“, după cum scrie Adevărul aici despre generalul Dumitru Cioflină. Dar, sub aspect penal, se mai pune problema că Serviciile Secrete au obligaţia să prevină şi să înlăture ameninţările la adresa Securităţii Naţionale. Or, dacă „Mafia terenurilor din Băneasa a distrus sistemul strategic de alimentare cu apă în caz de război“, înseamnă că s-a afectat grav siguranţa naţională şi nu trebuie să aşteptăm – ca americanii, să li se dărîme Turnurile Gemene (WTC) şi să le fie bombardat Pentagonul, spre a fi transformat în Tetragon – să se întîmple, şi la noi, dezastrul, ca apoi, să facem vizite prezidenţiale şi să dăm cîteva găleţi de apă sinistraţilor. Apoi, cînd au văzut că unii „factori de decizie în stat“ se ocupă cu matrapazlîcuri, ca în cazul sus-citat, era cazul ca Serviciile Secrete să îi pună sub urmărire informativă, ca să le documenteze activitatea periculoasă pentru Securitatea Naţională. Dacă nu au făcut-o, se fac vinovate de complicitate cu infractorii. Este interesant de văzut cum se va sesiza pe el – adică se va autosesiza – Parchetul Militar, în cazul analizat aici, al „mafiei terenurilor din Băneasa, care a distrus sistemul strategic de alimentare cu apă în caz de război“. Pentru că, dată fiind mizeria de pe conductele de alimentare cu apă, respectivul sistem ar fi fost util şi acum, căci tot suntem în război economic, psihologic, imagologic, axiologic etc. şi, de curînd, în război cu terorismul; iar contracararea acestor agresiuni costă Ţara.

Cei care, de obicei, ştiu cele mai multe lucruri despre ilegalităţile comise în instituţiile statului sunt, în primul rînd, şefii Corpurilor de Control: al M.Ap.N., S.R.I., M.I., al Guvernului. Deci, Parchetul Militar şi, apoi, Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, ar trebui să înceapă cu aceştia cercetarea infracţiunilor comise. Sigur că ei au fost timoraţi, pînă acum, văzînd precedentele create prin exemplul celorlalţi şefi, cel mai cunoscut fiind cazul lui Ovidiu Grecea, care ar fi ajuns un element important al unei conspiraţii a celor „care nu vor ca în această ţară să fie ordine“: „Ioan Rus

(…) a precizat că Ovidiu Grecea, fostul şef al Corpului de Control al premierului, a fost unul din instrumentele acestui mecanism (al uneltirii)“142. De aceea, a trebuit să fie pus la izolare“, într-o ambasadă sud-americană, ca să fie cît mai departe de mijloacele de comunicare în masă. Dar, toţi şefii Corpurilor de Control enumerate mai sus au grad de general. Dacă şi ei se simt timoraţi, atunci ce să mai zicem de oamenii obişnuiţi, care nu sunt instruiţi să acţioneze în condiţii de stres, să ia decizii importante pentru comunitatea în care trăiesc şi pe care, uneori, o reprezintă?! Sau, putem face inferenţe şi invers: dacă aceşti generali, şefi ai Corpurilor de Control sau ai marilor unităţi din M.Ap.N., M.I., din Serviciile Secrete, se simt timoraţi cînd este vorba să acţioneze contra actelor de corupţie din interiorul instituţiilor lor, sau pe care le monitorizează respectivele instituţii, ne întrebăm cum vor acţiona în cazurile unor calamităţi mai mari, cum ar fi dezastrele naturale sau războiul civil, pe care vor să îl declanşeze unele minorităţi neorevizioniste?! Cum?! Ca la „Revoluţia“ din decembrie 1989, calificată de către unii ziarişti belgieni, în lucrarea Minciuni mass media, drept cea mai mare minciună mediatică a Secolului XX?!

Şi, apoi, trebuie să reţinem că, dincolo de formele metaforice din mass media, privind „războiul contra corupţiei“, declanşat de o administraţie sau alta, în mod real sau doar demagogic-electoral, trebuie să admitem că, realmente, trăim într-un foarte real război al corupţiei contra noastră, contra valorilor naţionale şi morale creştine, valori care figurează – generic, nu şi explicit – doar pe lista din „Strategia de securitate naţională“, dar nu şi pe lista obiectivelor de apărat realmente. Căci, după cum se vede, unii sunt timoraţi şi stau pe margine, privind cum alţii se luptă sau sunt doar victime inocente. De exemplu, generalul de divizie Victor Negulescu, fost şef al Direcţiei de Contraspionaj Militar, „deşi îi ştie pe toţi cît de corupţi sunt şi cum au promovat fiindcă sunt lichele“, abia cînd pensia primită de la M.Ap.N. l-a adus în pragul extincţiei, s-a gîndit să proteste contra corupţiei şi a lichelismului din M.Ap.N.143, dar nu şi pe vremea cînd îndeplinea funcţii de comandă. Or, această atitudine spune multe. Evident, nu îi reproşăm, aici, lipsa de curaj a distinsului general pentru că nu a acţionat, atunci sau mai tîrziu, contra corupţilor din sistem, căci nu este suficient să ai doar curaj: trebuie să mai ai organizarea, logistica şi solidaritatea necesare acestui demers foarte riscant. În fond, este remarcabil şi faptul că l-a tras de urechi pe ministrul Paşcu. Dar se ajunge la un prag dincolo de care trebuie trecut la acţiune pentru a evita ca situaţia să degenereze în ceva mult mai grav. Sau se aşteaptă centenarul Răscoalei din 1907?!

6.5.      Simbioza corupţilor

Diseminarea corupţiei este facilitată de prăbuşirea accelerată a autorităţii Statului şi a economiei, de interdependenţa subsistemelor socialului şi de activitatea de „poliţie partinică“ practicată de instituţiile principale ale Statului puse să apere Legea, nu să o încalce. Cel mai bun exemplu – fiind notoriu şi elocvent prin conexiunile sale – l-a constituit crahul politico-financiar F.N.I.-S.O.V. Invest, redevenit pe filiera GELSOR-Astra-Banca Română de Scont. El a fost anticipat de Ovidiu Grecea şi rezumat, recent, astfel în ziarul lui Ion Marin: „Raportul (lui Grecea – n.n.) a fost multiplicat în şapte exemplare cu indicativul «strict secret» şi a fost transmis preşedintelui de atunci al României, Emil Constantinescu, primului ministru Mugur Isărescu, ce era şi guvernatorul Băncii Naţionale, şefului S.R.I., Costin Georgescu, şefului S.I.E., Cătălin Harnagea, conducerii B.N.R., preşedintelui C.N.V.M., Curţii de Conturi. Raportul a fost înaintat în data de 4 ianuarie 2000, fiind semnat de către şeful Departamentului de control al Guvernului, Ovidiu Grecea. (…) Concluzia raportului era aceea că, în cîteva luni, F.N.I. se va prăbuşi, producînd o catastrofă ce va afecta siguranţa naţională. Drept urmare, în loc să se treacă la arestarea şi deferirea către Justiţie a celor vinovaţi, s-au luat măsuri de recuperare a unor sume imense de către cei înştiinţaţi, începînd cu Ovidiu Vîntu, care cunoştea, bineînţeles, cel mai bine cum stăteau lucrurile. La scurtă vreme după prăbuşirea F.N.I., în luna mai 2000, Costin Georgescu, şeful S.R.I., a afirmat, într-o emisiune televizată, că nu a avut cunoştinţă în

nici un fel despre eventualitatea cădere a F.N.I.

La data respectivă, un ofiţer zelos al S.R.I. i-a transmis, prin registratură, lui Costin Georgescu, o copie a dosarului pe care domnul Georgescu o avea în fişet din data de 4 ianuarie 2000. Ovidiu Grecea a fost înlăturat din funcţie de către preşedintele Constantinescu, iar cîţiva dintre membrii comisiei care au anchetat cazul F.N.I. în decembrie 1999 au avut de suferit, fiind destituiţi şi cel puţin unul dintre ei arestat pentru o culpă imaginară… (s.n. – V.I.Z.)“144. Această sinteză constituie o veritabilă frescă laconică, sobră şi sumbră, à la Goya, a conexiunii corupţiei instituţionalizate şi practicate la nivel înalt, „autentificată“, atunci, de destituirea lui Ovidiu Grecea. De altfel, sinteza din Ultima oră era în consonanţă cu incriminarea corupţiei din acest caz făcută chiar la izbucnirea scandalului, în iunie 2000, de redacţia revistei România Mare: „Să trecem acum la Scandalul F.N.I. El a fost pus la cale de Emil Constantinescu, Dorin Marian, Costin Georgescu şi Cătălin Harnagea, pentru a se da o lovitură sistemului bancar, dar, totodată, pentru a se crea panică, haos şi isterie în sînul populaţiei. Ce-i drept, i se plătea şi o poliţă lui Sorin Vântu (…): «Cineva din anturajul Puterii îmi vrea capul, dar nu au ce să-mi facă!» – a mărturisit acesta, în urmă cu cîteva luni, unui senator P.D.S.R. Avem informaţii că Sorin Vântu, care l-a sponsorizat masiv pe Emil Constantinescu, dar şi C.D.R.-ul (se vehiculează suma de 30 de milioane de dolari), în ultimul timp a refuzat să mai răspundă la «comenzi» (…)“145.

După protestele F.N.I.-iştilor, unele violente, a urmat tergiversarea, care a dus, apoi, la o oarecare acalmie. La începutul anului 2002, cazul F.N.I. s-a reluat prin crahul Băncii Române de Scont (B.R.S.).

Hegel spunea că marile evenimente istorice se întîmplă de două ori, pentru ca oamenii să fie mai convinşi, în opinia lor, că cele petrecute sunt definitive; dar – comentează Marx – „Hegel a uitat să adauge: prima dată se întîmplă ca tragedie, a doua oară ca farsă“. În plină campanie anticorupţie constantinesciană, destituirea marelui justiţiar Ovidiu Grecea a reprezentat, pentru omul care se lăsase păcălit de diatribele anticorupţie ale lui Emil Scîrbitul, un mare eveniment istoric – tragic, fireşte. Dar, să ne amintim, după ce a stat pitit o vreme, Ovidiu Grecea a fost reactivat de premierul Adrian Năstase, ca semn „clar“, că, dacă l-a readus pe marele incoruptibil, amîndoi vor da de pămînt cu „caracatiţa corupţiei“. Numai că marele naiv O. Grecea, pe cît fusese el de ofiţer de informaţii, de contrainformaţii, de suprainformaţii etc., nu a înţeles nimic din destituirea sa de către Emil Scîrbitul – sau, poate, doar „a făcut-o pe prostul“. Oricum, cert este că a căzut de prost imediat ce şi-a reintrat în atribuţii: premierul sociolog-avocat-dr. în drept, după ce „i-a arătat  cartonaşul galben“ pentru că a zgîndărit nişte cotloane ale corupţiei care cam puţeau, l-a destituit imediat şi el, fără să-i mai dea prilejul să merite şi „cartonaşul roşu“, repetînd decizia politică a marelui rector al rectorilor. Adică l-a pedepsit a doua oară pentru aceeaşi greşeală, încălcînd principiul elementar de drept non bis in idem – deşi el preda aceste chestii studenţilor. Dar, pentru mai multa „linişte“ a unora – nu a noastră, cum suna o lozincă electorală –, Ovidiu Grecea avea să fie pus la păstrare, sub eticheta de consul, bine păzit la Ambasada noastră din Brazilia; oricum, în mod cert, acolo nu mai avea cum să dea interviuri scandaloase lui Dan Diaconescu, la OTV. După care a fost mutat în Australia.

Dar, din păcate pentru români, care nu erau atît de hegelieni şi/sau de marxişti, a doua destituire a lui Ovidiu Grecea nu a fost percepută doar ca o farsă, ci, dimpotrivă, ca o şi mai mare tragedie: căci li se confirma, în mod definitiv, pentru cine mai avea dubii, că toată propaganda anticorupţie nu este decît o mare cacealma: pokeriştii erau mereu aceiaşi – „Ei!“ –, indiferent de „alternanţa democratică la guvernare“, iar fraierii erau, la fel, mereu aceiaşi: „…ăilalţi“, indiferent cu cine votaseră! Deoarece, pînă la căderea F.N.I.-ului – cădere anunţată cu „strict secret“ de Grecea şi fructificată tot în secret de către cei înştiinţaţi despre colapsul iminent –, experienţa lor social-economică le fusese „îmbogăţită“

de scandalurile răsunătoare provocate de falimentarea unui şirag de bănci: Dacia Felix, Credit Bank, Bancorex, Banca Agricolă, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Albina, BankCoop, Banca Unirea, Banca Turco-Română etc. Şi, fapt esenţial, toate aceste bănci fuseseră prăduite nu cu mîna înarmată, de o echipă de gangsteri, ca primitivii din S.U.A. – arealul capitalismului în stare pură şi fieful crimei organizate –, ci tocmai de echipele aflate la conducerea lor, adică, pardon, de unii dintre manager-ii lor. Să nu fi ştiut nimic Serviciile Secrete despre ceea ce se întîmpla acolo şi, deci, de periclitarea imediată şi în perspectivă a Securităţii Naţionale?! Exclus; ar însemna să Ie insultăm inteligenţa şi să le contestăm loialitatea faţă de Ţară; după cum ar însemna, prin aceasta, să ne insultăm pe noi înşine, căci prea ne-am crede proşti fiindcă i-am crede proşti pe respectivii ofiţeri. Dar, dacă au ştiut, să nu-i fi informat pe beneficiarii activităţii lor?! Răspuns: idem ca mai sus – ziarul Ultima oră relevase că au fost informaţi. Atunci, cum de s-a ajuns în asemenea situaţii?! Rămîne să ne mai informăm!

Între timp, la acest şir de perle bancare falimentate s-a adăugat, Banca Română de Scont (B.R.S.), care părea, în urma mediatizării, un fel de loc de concentrare a corupţilor de toate calibrele şi culorile politice146. Referitor la acest caz de corupţie sau în conexiune cu el, Lordul George Robertson, secretarul general al N.A.T.O., şi, apoi, Jonathan Scheele, şeful Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, au declarat că problema B.R.S. „ar putea afecta întregul sistem bancar românesc“ şi, mai preciza Scheele, „România nu va putea îndeplini criteriul economic de aderare la U.E. fără un sistem bancar puternic“147. Indiferent că aceasta ar fi, realmente, importanţa cazului B.R.S., sau că este, mai degrabă, doar o gogoaşă umflată ca să se găsească alte pretexte pentru a fi duşi cu preşul ca în celelalte dăţi – şi noi credem în această ultimă variantă, deoarece, din totalul activelor sistemului bancar din România, B.R.S. deţinea doar patru procente, adică o pondere derizorie, care nu putea să afecteze sistemul financiar-bancar, cum se încercase să se inducă, în mod pervers, ideea –, s-a adeverit predicţia lui Ovidiu Grecea: „Căderea F.N.I.-ului va însemna producerea unei catastrofe care va afecta siguranţa naţională“. Ar fi un truism să mai spunem că viitorul României este prezentul Argentinei. De aceea, îl putem parafraza, cu îndreptăţire, pe Goya şi să spunem: „Somnul S.R.I.-ului produce monştri“. Dar a dormit S.R.I.-ul, în acest caz sau în atîtea altele?! Noi presupunem că nu – căci ar fi grav, dacă ar fi aşa. Dar, e mult mai grav faptul că, dacă nu a dormit pe el, totuşi, S.R.I.-ul – încălcîndu-şi statutul şi legile Ţării – a acceptat să fie periclitată Securitatea Naţională într-o măsură tot mai mare, încît nu se mai întrevede nici o soluţie rezonabilă spre a împiedica falimentul României după modelul Argentinei, după cum spunea, printre rînduri, ex-ministrul de Finanţe Daniel Dăianu148, sau cum o spusese, direct, Theodor Buftea, directorul Direcţiei de Politică Monetară din B.N.R.: „În cazul cel mai grav ar putea să apară o situaţie similară celei din Argentina“149 (s. n. – V.I.Z.).

Pentru a ilustra similitudinea, elocventă este această sinteză laconică a corupţiei, a lăcomiei, făcută de Carlos Gabetta: „Argentina are o datorie externă de circa 140 de miliarde de dolari, iar elita patronală, politică şi sindicală a scos ilegal din Ţară şi le-a depus în conturile private sume totalizînd circa 120 de miliarde de dolari“! Nu am vrea să cobim, dar nu trebuie prea multă perspicacitate informativă şi informaţională pentru a prognoza că prezentul Argentinei este viitorul apropiat al României! Pentru că şi escrocii politici autohtoni au jefuit sistematic România, în ultimii 15 ani, scoţînd din Ţară miliardele de dolari – datoria externă a Ţării ajungînd, în august 2004, la circa 25 miliarde de dolari – şi depunîndu-i în conturile lor din străinătate!

Oricum, subsumate fiind agresivei campanii anti-S.R.I., şi cu ocazia începerii scandalului F.N.I. sau a reluării lui ulterioare, nu s-a scăpat ocazia să se „culpabilizeze S.R.I.-ul“150, pe motiv că mulţi dintre angajaţii lui Sorin Ovidiu Vîntu fuseseră ofiţeri rezervişti din Serviciile Secrete, ca şi cum ei nu ar mai trebui să se angajeze nicăieri şi să moară de foame, cu pensia mizerabilă pe care o au, ca pe vremea stalinismului celui mai atroce. Şi adevărul trist este că unui ofiţer din Serviciile Secrete îi este

imposibil să se încadreze undeva, după trecerea în rezervă, pentru că această calitate echivalează cu o tinichea de coadă.

La campania anti-Securitate de pînă acum s-a adăugat şi diversiunea „Armagedon 7“, publicată în Ziua sub titlul „Armagedonul securiştilor“151. Ţinînd cont de faptul că Ziua vorbeşte de 1600 de nume, dintre care a publicat circa 250 în cele patru pagini ale suplimentului, este foarte plauzibilă presupunerea că această listă fusese mînăria „durilor“ daţi afară, ajutaţi de cei rămaşi în interior, dar care riscă să fie şi ei daţi afară şi, pentru a scăpa, aruncă vina pe ceilalţi. Că a fost vorba de o diversiune, şi încă de una grosieră, o atestă cel puţin două exemple: primul este cazul psihologului Dumitru Cristea, fost adjunct al directorului S.R.I., încadrat în instituţie în 1990 şi fără legătură cu cadrele fostei Securităţi; e-adevărat că ziarul face rezerva: „Nu ar fi exclus să fi fost lucrat de foştii ofiţeri de securitate din conducerea S.R.I., care l-au tratat ca pe un corp străin“. Şi, atunci, care este noima includerii lui pe lista „securiştilor“, de vreme ce el a fost doar s.r.i.-st?! Evident, pentru a compromite, în genere, Serviciile Secrete, şi pentru a-i timora pe cei care lucrează acolo. Al doilea caz este al lui Eugen Grigorescu: „Fost ofiţer de securitate. În structurile S.R.I. a fost înaintat la gradul de colonel şi, apoi, general de brigadă. Şef al diviziunii de expertize tehnice, codificat Diviziunea S.“ Aşa cum se deduce din text, el ar mai fi fost, şi atunci, şeful „diviziunii de expertize tehnice“. Dar, el fusese destituit, în primăvara lui 1998, iar despre aceasta scrisese chiar Ziua, spunînd „că fusese destituit din motive de incompetenţă profesională şi înlocuit la comandă de o tînără maioreasă al cărui nume nu îl comunicăm din motive de protocol, căci aşa se obişnuieşte“. Or, Ziua informase despre eveniment chiar a doua zi de la consumarea lui – ceea ce atestă, indubitabil, că ziarul avea relaţii strînse de colaborare măcar cu Biroul de presă al S.R.I., dacă nu şi cu alte cadre ale instituţiei. Altfel, nu ar fi aflat atît de prompt evenimentul, care, în esenţă, era un eveniment secret. Apoi, ca şi g-ralul (r.) Dumitru Cristea şi alţii, nici g-ralul (r.) Eugen Grigorescu nu mai era în structurile Puterii sau ale altor organizaţii prin care să facă trafic de influenţă, pentru care să fie incluşi pe lista prin care să se susţină „influenţa malefică a fostei Securităţi“. Ba, mai mult, acesta era hărţuit în procese penale. Aşadar, şi confecţionerii listei şi redactorii de la Ziua ştiau că aceste lucruri sunt false, dar le-au compilat şi le-au difuzat. Că Ziua mai făcea rezerva că „a remarcat nişte neconcordanţe şi aşteaptă precizări de la cititori“ nu mai avea nici o importanţă, fiindcă falsurile fuseseră, deja, difuzate, iar eventualele corecturi ulterioare nu aveau să mai apară niciodată. Ceea ce va rămîne este doar denigrarea, devalorizarea Serviciilor Secrete. Pentru a le fi redusă eficienţa, iar, acolo unde este posibil, pentru a le fi şantajate cadrele de conducere şi a le manevra prin coparticiparea la corupţie.

În contrast cu această situaţie trebuie reţinut că, în toamna lui 2001, Ungaria a mărit de trei ori salariile din Serviciile Secrete, iar după trecerea cadrelor în rezervă sunt tratate ca şi în vremea lui Horthy: cu cea mai mare grijă! „De ce oare?!“ Apropo de acest aspect, şi comparativ cu „restructurările“ şi cu înlăturarea ofiţerilor profesionişti ai Securităţii române – ca rezultat al ingerinţelor externe, de tipul aceleia lui James Baker, şi/sau al presiunilor interne făcute de Coloanele „a V-a“ şi „a VI-a“ –, e locul să relevăm un citat semnificativ: „Ungaria, după cîteva mici cosmetizări neesenţiale, şi-a păstrat serviciile de informaţii intacte, ofensiva acestora pe spaţiul românesc, cu pondere în Transilvania, fiind foarte puternică. Serviciile speciale ungureşti, beneficiind de o logistică puternică, de încurajările politicii maghiare revizioniste, cu acordul tacit internaţional [îndeosebi după primirea în N.A.T.O. – n.n., V.I.Z.], sprijinindu-se pe un dispozitiv informaţional-ofensiv în diaspora maghiară, culeg, analizează şi pun la dispoziţia decidentului politico-militar informaţii despre România şi vecinii săi, astfel ca, într-o conjunctură favorabilă, Ungaria să ceară Transilvania“152. Precizăm că am citat din lucrarea „Informaţiile, a patra armă“, tipărită în 1999, a colonelului Stan Petrescu, „director adjunct în cadrul unei direcţii din Ministerul Apărării Naţionale“, cum se precizează, laconic, pe copertă; ţinînd cont de titlul şi conţinutul lucrării, fără îndoială că este vorba de Direcţia de Informaţii Militare. Ţinînd cont de această carte, precum şi

de alte surse de informaţii publice, putem conchide că acei conducători politici ai României care au declarat, ritos, în 2001, că nu se poate vorbi de „slăbirea autorităţii statului român în judeţele din Ardeal locuite preponderent de maghiari“ au „dezinformat poporul cu televizorul“, adică au falsificat realitatea cu bună-ştiinţă, dar cu rea intenţie. Căci, chiar dacă nu au citit cartea colonelului Stan Petrescu, ei au fost informaţii sistematic de Serviciile Secrete ale Ţării despre adevărata stare de fapt. Între timp, U.D.M.R. s-a perpetuat la Putere: readusă la guvernare de maleficul P.S.D., s-a menţinut la guvernare prin malefica Alianţă P.D.-P.N.L.

6.6. Apogeul corupţiei instituţionalizate:

dezincriminarea provizorie a bancrutei frauduloase

Aşadar, declinul Serviciilor Secrete ca urmare atît a corupţiei dezvoltate accelerat în societate, cît şi a aceleia induse în interiorul lor, precum şi a afectării funcţionalităţii lor cauzate de interdependenţa cu alte subsisteme ale politicului, socialului şi, îndeosebi, de conexiunea cu sistemul juridic, înseamnă periclitarea Securităţii Naţionale, înseamnă crearea stării de insecuritate naţională. După implozia acestora, nu trebuie să ne mai mire nici de ce pierde România în lupta contra corupţiei interne – vezi exemplele similare din Peru, Argentina, Rusia etc. –, în relaţiile cu „investitorii strategici“, cu Ţările străine, fie ele prietene sau inamice. Pentru că, de exemplu, pe cehii care au devalizat întreprinderea TEPRO, din Iaşi, nu i-a impresionat pozitiv faptul că România nu a intrat cu armata în Cehoslovacia în august 1968. După cum ungurii care au cumpărat, în mod oneros, Sovata, nu sunt încîntaţi de Tratatul de prietenie dintre Ungaria şi România şi, cu atît mai puţin, nu apreciază că, în 4 august 1919, am eliberat Budapesta de teroarea bolşevică a lui Bela Kuhn: dimpotrivă, ne insultă pe toate vocile, în toate ocaziile şi la toate organizaţiile internaţionale, ca să găsească noi pretexte de revendicări iredentiste, începute după Trianon.

Pe plan intern, liberalii, care promovează teoria „statului minimal“, nu vor decît să aibă libertate maximală în jefuirea Patrimoniului Naţional rămas din vremea statului socialist, adică cel agonisit de întregul popor, deasupra căruia „elitiştii“ liberali consideră că se află şi împotriva căruia ei acţionează. Este notoriu cazul liberalului Valeriu Stoica, care a dezincriminat bancruta frauduloasă, în mod provizoriu pentru a scăpa de puşcărie marii escroci, şi, mai mult, a rămas şi liber. Căci esenţa doctrinei liberale rezidă în lozinca absconsă „Fură cine poate!“ – sloganul „Prin noi înşine!“ fiind doar de „imagine“. Dezincriminarea bancrutei frauduloase de către însuşi ministrul Justiţiei constituie apogeul, forma „pură“ – în nocivitatea sa – a corupţiei instituţionalizate, reprezintă criminalitatea legalizată a „gulerelor albe“. De altfel, aceeaşi corupţie instituţionalizată s-a manifestat nu numai în etapa tranziţiei, ci şi în comportamentul liberalilor din etapa interbelică, încă de la impunerea lor în viaţa politică a Ţării. Relevînd cum neoliberalismul a adus la putere marile grupuri financiare, Dumitru Drăghicescu afirma că acesta devenise „instrument de apărare şi garantare a averilor îmbogăţiţilor, pierzîndu-şi caracterul de «naţional»“153 (subl. ns. – V.I.Z.) Adică, exact ca acum: aceeaşi Mărie cu aceeaşi pălărie.

Un argument în plus o constituie faptul că tot ministrul de Justiţie Valeriu Stoica este cel care a subordonat Parchetul General Ministerului Justiţiei. Or, prin asta, l-a subordonat politic. Următoarea mişcare majoră a acestuia a fost că toate cadrele din Magistratură care au dovedit rectitudine morală şi competenţă profesională au fost, treptat-treptat, marginalizate pînă au fost date afară. În schimb, a promovat „tineretul“; în fapt, i-a cumpărat cu bani şi funcţii, pentru a-i manipula mai uşor: adică a practicat promovarea clientelară, antecamera corupţiei instituţionalizate şi forma premergătoare a criminalităţii organizate. Cu litere de-o şchioapă, ziarul Ziua titra: „Parchetul toxic“154, articol în care releva promovarea, prin încălcarea tuturor legilor, a doi procurori imberbi la Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. Parafrazînd reclama la ţigări impusă de Consiliul Europei la

panourile publicitare, „Tutunul dăunează grav sănătăţii“, pot spune, cu deplină îndreptăţire, şi eu: „Parchetul dăunează grav libertăţii!“; „Parchetul dăunează grav libertăţii, dreptăţii şi democraţiei!“ De fapt, dăunează întregii Românii, prin faptul că, în loc să apere legea, instituie fărădelegea, corupţia instituţionalizată. Nu mai are importanţă că „nu toţi sunt corupţi“ şi că nu toţi „nu ştiu carte“, cum îi menaja ministrul Justiţiei Rodica Stănoiu, pe cînd ocupa această funcţie. Contează că este de ajuns ca cel puţin unii dintre marii şefi, promovaţi politic, deci clientelar, să fie corupţi. Căci, dată fiind obedienţa celorlalţi, care nu vor să îşi piardă posturile, care au familii, greutăţi etc. – de parcă nu toţi am avea funcţii de pierdut, nu toţi am avea familii, copii, greutăţi –, acceptă să tacă, făcîndu-se complici prin acoperirea actelor de corupţie, adică făcîndu-se pasibili de incriminare pentru „favorizarea infractorului“. Q.E.D.

Ca ipoteză de lucru putem considera că eficienţa cu care acţionează corupţia instituţionalizată în diferite subsisteme ale socialului este exprimată de curbele care arată dinamica pauperizării Ţării provocate de inflaţie – graficul fiind cvasiidentic cu cel al devalorizării leului în funcţie de dolar155, grafic văzut, fragmentar, pe ecranele televizoarelor. Eficienţa în ruinarea României, în devalizarea din interior a băncilor, în jefuirea întreprinderilor de către proprii lor conducători, în înfometarea şi îmbolnăvirea poporului şi în distrugerea potenţialului său biologic – concretizîndu-se, pe termen lung, într-un veritabil genocid – este dată de cîţiva indicatori: în ultimii ani, investiţiile s-au micşorat cu 40 la sută; resursele interne ale sistemului bancar s-au diminuat cu 44 la sută; produsul intern brut a scăzut cu 11,2 la sută, iar economiile populaţiei s-au redus, în termeni reali, cu o treime156. Dar, să reţinem, comparaţia se face cu situaţia din 1996 şi la nivelul anului 2000. Dacă, însă, ne raportăm la nivelul din 1989, degradarea este mult mai profundă. O imagine aproximativă şi parţială a involuţiei politico-economico-sociale este dată de faptul că, în 1989, paritatea leului era de 10 de lei la dolar, iar, acum doi-trei ani [adică prin 2006 – V.I.Z.], ajunsese la circa 34.000 de lei. Adică s-a devalorizat de peste 3.400 de ori! În plus, datoria externă a urcat de la zero la circa 25 de miliarde de dolari – dintre care 10 miliarde numai în ultimii patru ani [acum, în decembrie 2009, a ajuns la circa 120 miliarde de euro – V.I.Z.]! –, la care se adaugă circa trei miliarde de dolari creditele nerecuperate din alte Ţări, ca Irak, Libia etc. Şi paguba e în continuă creştere. Între timp, trecerea pe primul plan a monedei euro nu a făcut decît să estompeze respectiva devalorizare.

Evident, acesta e numai aspectul economico-financiar, dar trebuie să avem în vedere şi alte coordonate ale socialului: creşterea insecurităţii alimentare, involuţia catastrofală calitativ şi cantitativ a învăţămîntului, scăderea alarmantă a natalităţii, creşterea mortalităţii infantile şi generale, creşterea morbidităţii generale – ca dovadă că, în anul 2000, o treime din populaţia României a fost internată în spital –, îmbătrînirea populaţiei, creşterea accelerată a discrepanţelor sociale etc. La acestea se adaugă cele cinci milioane de români157 care muncesc la „negru“, care, adică, sunt exploataţi la „sînge“ de patroni, fără carte de muncă, fără asigurări sociale, fără drept de pensie etc., statul „beneficiind“, în schimb, de găurile în buget cauzate de evaziunea fiscală a respectivilor patroni, care, într-o formă sau alta, cotizează, simultan, atît la partidele aflate la Putere, cît şi la cele din Opoziţie, dar care vor reveni la Putere. Dar, dacă aspectele materiale ale societăţii mai pot fi, cît de cît, comensurabile şi recuperabile, iar vinovaţii „tratabili“, la limită, inclusiv cu „pastile mov de calibru 7,62“, cum spunea, recent, un general de armată, prejudiciile în plan moral, spiritual, cultural, cultic – în genere, axiologic – sunt incomensurabile şi, adesea, ireparabile. Şi, după cum se poate observa la o privire mai atentă, vectorii războiului axiologic afectează, cu predilecţie, tocmai asemenea obiective: degradarea – pînă la caricatură – a învăţămîntului prin metoda idioată a manualelor aşa-zis „alternative“, debusolarea, demoralizarea şi idiotizarea tineretului, crearea artificială a unor conflicte între generaţii, satanizarea liderilor valoroşi şi lăudarea marionetelor impuse de alţii, inducerea apatiei şi a renunţării la a opune rezistenţă agresiunilor de orice fel,

inducerea fatalităţii şi a acceptării hipnotice a imixtiunilor externe ca fiind ceva „benefic“ şi, oricum, de neînlăturat, blamarea patriotismului şi naţionalismului, concomitent cu insinuarea unor „comandamente“ opuse, sub masca internaţionalismului, mondialismului, ecumenismului, a „acquis-ului comunitar“ (care pune pe acelaşi plan un poponar158 cu un om normal) etc., etc. Toate acestea însemnă că degradarea situaţiei României reflectă insecuritatea Securităţii Naţionale pe termen mediu şi lung, cu riscul destrămării României, prin divizarea ei în „euroregiuni“, sub pretextul „europenizării“, uzîndu-se de paşii intermediari ai unei pretinse „multiculturalităţi“ şi, în consecinţă, ai „federalizării“159. Unul dintre aceşti paşi intermediari este şi intenţia de instituire a aşa-zisei „autoconduceri a minorităţii maghiare din România“, pe care a propus-o, la întîlnirea din 15 martie 2003, de la Cluj-Napoca, eternul provocator Laszlo Tökes, iar, ulterior, în toamna lui 2003, intenţia de formare a aşa-zisului „Ţinut Secuiesc“, deşi nu mai există secui – iar cei care au existat, nu erau maghiari, ci tot români maghiarizaţi în diferite proporţii. [Această diversiune a fost reluată în forte, în vara anului 2006, chiar de „moderatul“ Marko Bela, apoi, accentuată, an de an, pînă acum, în decembrie 2009 – V.I.Z.].

6.7. Confirmări recente

O surpriză neplăcută pentru cei în cauză şi pentru fanii P.S.D. (ex-P.D.S.R.).-ului a constitui-o acţiunea penală contra unui lider P.S.D. din Arad, George Medinţu, în mod întemeiat foarte comentat în presă160.

Dar scandalul de corupţie Ovidiu Tender-Willem Matser, încă de la debut, a depăşit în importanţă161 ceea ce fusese pînă atunci, fiind, se pare, mai semnificativ pentru ilustrarea corupţiei instituţionalizate decît cazul „Ţigareta II“, deoarece, prin implicaţii firele duc – după alegaţiile revistei România Mare162 – pînă la ierarhia Serviciilor Secrete ale României. Dacă afirmaţiile făcute de P.R.M. au un sîmbure de adevăr, atunci devine explicabilă fervoarea cu care S.R.I. a luat apărarea escrocheriei de la Roşia Montană, referitor la care nu trebuie să fii ofiţer de informaţii ca să îţi dai seama că ameninţă siguranţa naţională. Mai ales că, între timp, sfidînd susţinerea „afacerii“ de către S.R.I., şi Academia Română a protestat prin „Acuzaţii grave la adresa proiectului Roşia Montană Gold Corporation“, întrucît se consideră „Proiectul Roşia Montană, “o crimă împotriva României“163.

[Apoi, alegerile locale din 6 iunie 2004 au relevat că electoratul – chiar dacă a votat doar la jumătate din ponderea sa – a respins Puterea din cauza corupţiei şi a demagogiei politice].

Putem conchide, cu orice risc, dar cu deplin temei, că – în aceste vremuri tulburi, dar tulburate în mod deliberat pentru a se înlesni inversarea valorilor –, escrocheria, falsificarea, incompetenţa, muşamalizarea, solidaritatea de clan, abuzul absolut etc. constituie „universul de discurs şi de acţiune“ al Magistraturii – cel puţin în actuala etapă de tranziţie –, deoarece aceste calităţi (în sensul de caracteristici, trăsături) reprezintă matricea sa postdecembristă, derivată din aceea socialistă, matrice ajunsă, acum, în mod scandalos, în contradicţie cu cerinţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în plin „asalt“ cu „fumigene“ contra corupţiei.

Oricît de paradoxal ar părea, Magistratura constituie forma cea mai subtilă de mişcare a Satanismului, deoarece Magistratura este coruptibilă, este coruptă şi este corupătoare prin puterea banului. Magistratura acordă prioritate nu apărării Legii, înfăptuirii Dreptăţii, ci agonisirii banului, dovedind lăcomie şi tendinţă de parvenire. Nu importă că, sub raport cantitativ, procurorii şi judecătorii corupţi nu constituie măcar 51 la sută din numărul lor, ca să se vorbească de „majoritatea“ lor, care să definească trăsătura dominantă a clanului lor. Aici nu mai putem judeca lucrurile după proporţiile strict cantitative, deoarece, fiind vorba de Magistratură, prioritar este aspectul calitativ: nu

numărul, ci calitatea corupţilor defineşte trăsătura dominantă a categoriei. Căci, dacă un şef este corupt în sens strict, atunci, chiar dacă subordonaţii săi sunt, totuşi, oneşti, ei rămîn neputincioşi, fiind, în esenţă, obedienţi, adică lichele prin sistemul politic de organizare şi, potenţial, coruptibili – devenind, efectiv, corupţi atunci cînd au ocazia şi siguranţa că nu vor fi descoperiţi. Presiunea politică a sistemului obedient este atît de mare încît, dacă nu există experienţa vieţii, educaţia morală şi „inteligenţa socială“ necesare, dobîndite prin exerciţiu îndelungat, individul poate claca, oricît ar fi el de înzestrat ca intelect. Din păcate, cazul sinuciderii procurorului Cristian Panait, doctorand la însuşi ministrul Justiţiei, o atestă în mod peremptoriu. Admiţînd că nu a fost decît sinucidere.

Cît despre cazurile actuale, privind procesele penale ale ex-premierului Adrian Năstase şi scandalul privatizării frauduloase a Societăţii Naţionale PETROM164, ele confirmă, o dată în plus, starea de lucruri deplorabilă descrisă.

7. CONCLUZII

Ca primă concluzie, putem pune acest raţionament: Corupţia banală este de resortul Poliţiei şi al Parchetului. Corupţia sub forma crimei instituţionalizate şi organizate periclitează Securitatea Naţională şi contracararea ei este realizată, preponderent, prin activitatea Serviciilor Secrete. Eficienţa Serviciilor Secrete este condiţionată inclusiv de onestitatea Magistraturii. Magistratura manifestă o corupţie endemică. Corupţia endemică din Magistratură atestă declinul Serviciilor Secrete, dar constituie şi premisa coruperii acestora. Or, simbioza corupţilor, care constituie „nucleul dur“ al criminalităţii instituţionalizate – nucleu format prin promovarea clientelară, politică –, face ca instituţiile care trebuie să asigure Securitatea Naţională, precum Magistratura, Serviciile Secrete, Poliţia, Armata etc., să devină, ele însele, un pericol pentru Securitatea Naţională în aceeaşi proporţie în care sunt corupte. Ca atare, insecuritatea Securităţii Naţionale este o realitate a zilelor noastre şi este „asigurată“ chiar de Executiv, în combinaţie cu Magistratura.

Mai mult. Acum, chiar Parlamentul, Legislativul, deşi are obligaţia morală şi materială să emită legi constituţionale, a elaborat, la presiunea N.A.T.O., o lege neconstituţională, pentru a fi daţi afară, din diversele organizaţii ale statului în care activează, toţi foştii ofiţeri ai Securităţii. Şi asta numai pentru că au fost ofiţeri ai Securităţii, fără să fie incriminaţi de ceva anume, încălcîndu-se principiul elementar al statului de drept, prezumţia de nevinovăţie. Deci, sunt puşi la index pentru că au fost patrioţi şi şi-au apărat Ţara. Prin aceasta, la presiunea organizaţiilor externe, inclusiv Parlamentul a comis inversarea valorilor: este incriminat, a priori, patriotismul şi este sancţionată pozitiv trădarea – deşi, în toate codurile morale, trădarea constituie, dintotdeauna, vina cea mai mare şi imprescriptibilă! Cazul lui Pacepa, recent reabilitat de către Curtea Supremă de Justiţie, este elocvent! Este evident că, manifestînd obedienţă faţă de această directivă externă, Parlamentul nu mai poate susţine că acţionează respectînd independenţa şi suveranitatea României; dimpotrivă, România a ajuns o neocolonie a Occidentului, în urma războiului atipic, preponderent axiologic, dus contra ei. Şi asta acum, cînd mai este un stat independent, cel puţin formal-juridic, şi chiar dacă a ajuns membră a N.A.T.O., după ce decidenţii, manifestînd deplină obsecviozitate, declaraseră, anterior accederii în N.A.T.O., că România era membră „de facto“ a N.A.T.O. Pentru că, de fapt, nu România intra în N.A.T.O. – în ciuda invitaţiei formale de aderare –, ci N.A.T.O. intrase, deja, în România, fapt dovedit de preparativele pentru agresiunea contra Irakului, cînd România a devenit, de facto, o bază a N.A.T.O, ramura S.U.A., România făcînd, ca ţară nemembră de jure a N.A.T.O., ceea ce Turcia refuzase, deşi este membră veche a N.A.T.O. După ce a devenit de jure membră N.A.T.O., suveranitatea României va dispărea, treptat şi insesizabil, cu totul. Căci pretextul folosit de N.A.T.O. pentru a impune respectiva lege este, şi de data acesta, ipocrit: anume, că, prin unii ofiţeri, Securitatea a spionat N.A.T.O., în timpul regimului socialist. Dar N.A.T.O. a spionat România tot timpul, inclusiv acum, cînd am intrat în N.A.T.O., aşa că nu vedem care este aspectul indezirabil.

Drept concluzie globală la acest studiu, pot spune că, de vreme ce principalele instituţii ale statului sunt corupte într-o proporţie prin care devin nocive naţiunii, actuala organizare statală este bolnavă şi trebuie înlocuită: în locul unei „democraţii bolnave“, aflate la limita anomiei sociale şi a anarhiei, trebuie pusă o dictatură sănătoasă. Evident, o dictatură a Legii, a Moralei, astfel ca Statul, prin autoritatea sa, să apere Naţiunea.

La limită, trebuie să admitem că şi N.A.T.O. este periclitată din cauza insecurităţii Securităţii României.

Aprilie 2003

8. PERSISTENŢA PERICOLELOR

Între timp, suveranitatea naţională a fost tot mai mult diminuată. Cu câţiva ani înainte să treacă în lumea drepţilor, senatorul Eugen Florescu îmi mărturisise – în virtutea calităţii sa de parlamentar, care cunoştea, din interior, „culisele politicii“ – ceea ce, de altfel, ştiam mai demult: că nici o lege importantă nu se discută în Parlamentul României pînă nu este trimisă, anterior, la organismele europene, pentru ca noua „Înaltă Poartă“ să îi dea „verde“. Situaţia a involuat şi sub aspectul insecurităţii naţionale, chiar dacă România a fost primită în Uniunea Europeană şi în N.A.T.O. Şi această involuţie s-a produs tocmai pentru că fenomenul corupţiei s-a extins ca domenii şi profunzime, cuprinzînd îndeosebi Magistratura şi Serviciile Secrete. Catalizatori au fost „investitorii strategici străini“. Prin asta nu vreau să diminuez dimensiunea corupţie interne, dar este de natura evidenţei că stimularea corupţiei interne s-a făcut, aşa cum am mai subliniat frecvent, cu concursul des-interesat al respectivilor investitori. Privatizarea unor mari întreprinderi productive ca SIDEX, PETROM, ROMTELECOM, AUTOMATICA etc., cumpărarea fregatelor engleze bune de dat, literalmente, la fier vechi şi multe alte asemenea afaceri păguboase sunt dovezi peremptorii în acest sens – dar pe care Serviciile Secrete trebuiau să le prevină şi, implicit, să le contracareze.

8. 1. Reconfirmarea promovării clientelare

Ca urmare a proliferării corupţiei, economia României a fost distrusă de guvernările postdecembriste, fiind vândută la bucată de marii funcţionari de stat, direct sau prin interpuşi, corporaţiilor transnaţionale, care au cumpărat „adevărate chilipiruri“, după cum se exprima, cu satisfacţie, publicaţia Jane’s Foreign Report. Şi asta o scria în august 2000, adică la finalul primei guvernări a C.D.R., care „grăbise privatizarea“ spre a îndeplini, cu deplină slugărnicie, directivele organismelor străine, interesate în ruinarea României – grabă din cauza căreia marile întreprinderi ale ţării deveniseră, pentru „investitorii strategici“ străini, într-adevăr, „adevărate chilipiruri“165. Reforma din Justiţie a fost o farsă, de aceea reproşul recent al Olandei pe acest aspect a fost întemeiat, fiindcă a subliniat tocmai corupţia din Ju$tiţi€.

Chiar şi corupţia prin promovarea clientelară a fost reconfirmată public, de însuşi preşedintele ţării, Traian Băsescu, recunoscînd deschis – dar, fireşte, fără să vrea! – că, atunci cînd „i-a poftit sufleţelul d-nei Săftoiu“166, l-a promovat pe soţul ei, Elvis Claudiu Săftoiu, ca şef al Serviciului de Informaţii Externe (!) – făcînd, astfel, dintr-un ziarist cvasianonim, unul dintre cei mai importanţi oameni din stat, chiar dacă incapabil pentru funcţia sa, „pentru că pălăria s-a dovedit a fi fost prea mare pentru el (sic)“. Rămâne să ne întrebăm cui, oare, „i-o fi poftit sufleţelul“ pentru ca un alt ilustru necunoscut, ziaristul Cătălin Harnagea, să fie propulsat de către Emil Constantinescu pe aceeaşi funcţie, de şef al S.I.E.?! E-adevărat că, în vreme ce Cătălin Harnagea îşi exercita, cu greu, funcţia de ziarist la Tinerama, patronul acesteia, Max Bănuş, prezisese – cum a relevat un ziarist – că toţi cei care trudesc

la el în redacţie vor ajunge oameni mari în statul român167; şi unii, într-adevăr, au ajuns. Ştim că Max Bănuş fusese un vorbete important al postului Radio Europa liberă, iar acesta era o interfaţă de influenţă manevrată de C.I.A.; ne mai rămîne să ghicim cui „îi poftise inimioara“, pentru ca Cătălin Harnagea să fie cocoţat aşa de sus!

Furat de polemica dură a recentei campanii electorale, preşedintele Traian Băsescu a mai dovedit o inabilitate managerială: s-a referit la „jurămîntul de loialitate“ al consilierilor săi faţă de el, ca preşedinte, cantonîndu-se, însă, numai la acest aspect, al loialităţii. Nu cred că se poate vorbi de aşa ceva. Jurămîntul de loialitate se depune faţă de ţară, nu faţă de preşedinte. Loialitatea faţă de persoana şefului însemnă – conform tuturor tratatelor de sociologie şi de psihologie – doar lichelism, forma principală sub care apare clientelismul. Dar, consilierii preşedintelui ţării trebuie să manifeste, pe lîngă loialitate faţă de ţară şi faţă de preşedinte ca instituţie a statului, şi competenţă, curaj civic şi politic, rectitudine morală, spirit critic, spirit de iniţiativă etc.

În caz contrar, numai cu loialitatea faţă de persoana şefului, instituţia preşedinţiei este compromisă168. Cum pare să fi fost, deja, în mare măsură169. Nu-i mai puţin adevărat că, în comparaţie cu faimosul şef al Serviciului de Spionaj al Franţei, contele Alexandre de Marenches, şefi ai S.I.E. ca Cătălin Harnagea, ca Claudiu Săftoiu, sau ai S.R.I., ca Costin Georgescu, sunt, pur şi simplu, nişte nulităţi absolute.

8.2. Competenţă şi loialitate

Calităţile unui consilier prezidenţial şi, cu atît mai mult, ale unui şef de Serviciu Secret trebuie să cuprindă, cu necesitate, atît loialitatea faţă de ţară, cît şi competenţa profesională.

Culmea ironiei este că, de exemplu, Mihai-Răzvan Ungureanu a fost înscăunat şef al S.I.E. după ce, anterior, fusese demis din funcţia de ministru de Externe de către premierul Călin Popescu-Tăriceanu pentru că îi dosise acestuia nişte informaţii secrete! Atunci, pentru ce merite a fost „uns“ şef al S.I.E.?! Pentru că fusese membru supleant al C.C. al U.T.C.? Pentru că şi-a dat masteratul în studii ebraice la Oxford?170 Sau, poate, pentru că a „fost membru al conducerii Fundaţiei Soros în Romania, bursier al magnatului rus Marc Rich – considerat cel mai mare infractor al spaţiului ex şi post sovietic“?! Nu sunt deloc aspecte recomandabile, chiar dacă un pupăncurist ca Mircea Mihăieş îi face o adevărată apologie171, pe cînd alţii afirmă răspicat: „Numirea lui Ungureanu – un papagal la şefia Serviciului de Informaţii Externe?“172 Este, într-adevăr, un mare mister proţăpirea lui Mihai-Răzvan Ungureanu-Jidovitu’ ca şef al S.I.E. Ţinînd cont de ruta sa profesională pe cît de „fulminantă“ – cum zice Nicolae Ulieriu, fost purtător de cuvînt al S.R.I. – pe atît de dubioasă, este de presupus că respectiva numire i-a fost impusă preşedintelui Traian Băsescu de grupuri externe de presiune, întrucît Mihai-Răzvan Ungureanu ar fi fost racolat de un serviciu de spionaj străin173. Ceea ce, evident, ar constitui o altă dovadă a insecurităţii Securităţii Naţionale, chiar dacă el se laudă, în titlul cărţii sale recent apărute, că i-ar fi loial ţării. Cel puţin, nu asta-i concluzia care se degajă privindu-l în poza în care face reverenţe la Zidul Plîngerii, pusă pe coperta cărţii lui Cornel Dan Niculae, Politica filo-sionistă a României în faţa Europei şi a lumii.

8.3. Merite prezidenţiale minimale

E-adevărat, pe de altă parte, că preşedintele Traian Băsescu are meritul, în primul rînd – după cum am şi declarat în emisiunea „Dan Diaconescu direct“, din noaptea de 6-7 decembrie a.c., de la OTV –, că l-a scos din politica mare pe sinistrul Petre Roman – ex-premier, ex-protector al lui Marc Rich, ex-ministru de Externe, ex-preşedintele P.D., fost „os de ardelean prin“ nevasta-sa; e-adevărat şi că a fost recuperat de P.N.L., în speţă de Călin Popescu-Tăriceanu, care l-a făcut, nici mai mult, nici mai

puţin, reprezentantul românilor din diaspora! Apoi, în al doilea rînd, are meritul că – aşa cum am mai arătat –, pe lîngă etalarea sloganului electoral „Jos corupţia!“, cu care şi-a cîştigat primul mandat, preşedintele Traian Băsescu a şi încercat să demoleze „cuibul de vipere“, nucleul dur al corupţiei. Numai că nu a început cu cine trebuie: cu magistraţii corupţi174 şi cu cei din propriul partid, aşa cum îi recomandasem175. De aceea puţin a lipsit să nu piardă alegerile. De altfel, în emisiunea de la OTV, din seara 22-23 noiembrie 2009, am analizat situaţia posibilelor opţiuni ale electoratului şi am anticipat că Mircea Geoană va cîştiga alegerile cu 55 la sută, iar a doua zi, un institut de sondare evaluase că acesta va cîştiga cu 54 la sută. Această prognoză nu s-a adeverit – aşa cum am explicat, tot la OTV, în emisiunea din 10-11 decembrie 209, îndeosebi din cauza marilor greşeli de strategie ale lui Dinu Patriciu şi ale celor „patru cavaleri ai Infernului“, care, pretindeau ei, ar fi reprezentat „majoritatea parlamentară“ – şi, deci, electorală –, dar care nu reprezentau decît clica anti-Băsescu: Mircea Geoană-Naivu’, Crin Antonescu-Vorbete, Marko Bela-Antiromânu’ şi Varujan Pambuccian-Nosferatu’176.

Dar, dacă pînă acum a fost împiedicat, de către diversele grupuri de presiune, să-şi îndeplinească promisiunile de eradicare a corupţiei, făcute în prima campanie electorală, să sperăm că în noul mandat, în care abia a intrat, va reuşi să bage la puşcărie cît mai mulţi corupţi, începînd cu aceia din P.N.-L. – pentru a-şi redobîndi credibilitatea, extinzînd, apoi, acţiunea de asanare la întreaga cleptocraţie177.

8.4. Incompetenţă managerială

Oricum, însă, după cum rezultă din activitatea primului său mandat, echipa consilierilor prezidenţiali – foarte labilă în privinţa componenţilor ei şi foarte slabă în privinţa competenţei lor – s-a dovedit ineficientă. Cel puţin aşa reiese din modul cum au fost gestionate unele evenimente critice care au afectat imaginea prezidenţială. Un exemplu elocvent este scandalul Omar Hayssam, scandal pus exclusiv în cîrca preşedintelui Traian Băsescu. Consilierii săi pe probleme de securitate naţională trebuiau să-i releve – cum a făcut-o, sumar, noul său inamic Ciprian Nastasiu – că Omar Hayssam face parte din „moştenirea“ guvernărilor anterioare178, îndeosebi a P.S.D. (ex-F.S.N., ex-P.D.S.R.), fiind în bune relaţii cu Viorel Hrebenciuc. Pe acesta chiar Traian Băsescu l-a caracterizat, în mod întemeiat, pe un post de televiziune (mi se pare că la OTV) ca fiind „marele aranjor“ în P.S.D. şi, în genere, în politica românească.

Dar, respectivii consilieri ori nu erau competenţi, ori nu îi erau loiali. Fiindcă puteau să îi semnaleze încă un fapt: sirianul Omar Hayssam fusese în strînsă legătură cu palestinianul Kamel El Kader179, agent străin suspectat de furtul unor documente secrete: „Palestinianul Kamel Kader, fostul consilier al lui Viorel Hrebenciuc suspectat de sustragerea a 43 de documente strict secrete, poate şti inclusiv cine sunt sursele de informare ale Ministerului Afacerilor Externe. 43 de documente strict secrete au fost sustrase în perioada 1993-1994 de la Secretariatul General al Guvernului, mai precis din gestiunea şefului de atunci, Viorel Hrebenciuc. Dispariţia actelor a pus în pericol siguranţa statului, deoarece decriptarea lor ar fi putut duce la divulgarea cifrul de stat şi a surselor de informaţii ale Ministerului Afacerilor Externe (M.A.E.)“180! Din cele 43 de documente, vreo 24 proveneau de la S.R.I., deşi Viorel Hrebenciuc a negat mereu furtul documentelor.

Consilierii preşedintelui Traian Băsescu nu au făcut nici o legătură cu antecedentele lui Omar Hayssam şi a relaţiei sale cu Kamel El Kader şi cu Viorel Hrebenciuc. Acesta din urmă s-a ales cu încă o poreclă: „hrebenciucul, considerat a fi unitatea de măsură a corupţiei în România“181. Aşa că tot scandalul recent cu Omar Hayssam a fost perceput de memoria scurtă a opiniei publice doar în legătură cu actualul preşedinte al ţării, mai ales că analiştii-mercenari, fiind anti-Băsescu, au ignorat deliberat „pedigriul“ lui Omar Hayssam. Dar consilierii preşedintelui – în special consilierul pe

probleme de securitate naţională, generalul (r.) Constantin Degeratu – nu trebuiau să îl ignore. Dimpotrivă: trebuiau să îl etaleze cu pregnanţă, pentru a proteja imaginea instituţiei prezidenţiale.

Cînd realegerea preşedintelui este problematică, nu este exclus ca respectivii consilieri să joace „la două capete“ – aşa cum s-a întîmplat în cazul preşedintelui Emil Constantinescu, el însuşi recunoscînd că „a fost învins de Securitate“ (!). E posibil ca de această duplicitate să fi fost marcaţi şi consilierii preşedintelui Traian Băsescu, astfel că puţin a lipsit ca el să nu fie reales.

8.5. Inconsecvenţă prezidenţială

În calitatea sa de preşedinte al C.S.A.T. şi, implicit, de coordonator al Serviciilor Secrete, a dovedit o inconsecvenţă inexplicabilă şi, oricum, inadmisibilă, faţă de escaladarea pretenţiilor secesioniste ale organizaţiei fasciste U.D.M.R. În esenţă, a acceptat să menţină politica practicată de toate partidele care au guvernat anterior, de inadmisibile concesii acordate acestei organizaţii înregistrate ca asociaţie culturală, dar care se manifestă şi este tratată, de facto, ca partid politic, participînd, ilegal, la alegerile parlamentare. De exemplu, preşedintele Traian Băsescu a devenit ridicol – a cîta oară?! – cînd, într-o vizită la Sfîntu Gheorghe, a promis maghiarilor că va propune admiterea limbii maghiare ca a doua limbă în administraţie, învăţămînt etc., în zona Har-Cov, deşi acest lucru fusese impus, practic, de maghiari încă din 1990 şi fusese admis, oficial, de mult, încă din vremea guvernării lui Adrian Năstase, îndeosebi prin criminala revizuire din noiembrie 2003 a Constituţiei182. Din acest motiv Traian Băsescu a fost ironizat de cîţiva lideri ai U.D.M.R.

Dar, înainte de a-şi face vizitele sale curtenitoare şi electorale în judeţele Harghita şi Covasna, apăruse, în 2006, cartea lui Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase, RĂZBOIUL SPIONILOR în interiorul şi dincolo de graniţele României, care, conform precizării autorilor înşişi, se bazează pe documente provenite de la S.R.I. A doua jumătate a cărţii se intitulează „Ofensiva spionajului ungar în Transilvania şi rolul jucat de U.D.M.R. în atingerea obiectivelor impuse de Budapesta“, în care se face o veritabilă retrospectivă calendaristică a agresiunilor economice, financiare, spirituale, cultice, axiologice, etnice etc. comise de U.D.M.R., dirijată de Ungaria183. Şi, culmea ironiei şi a autoflagelării, după alegerile prezidenţiale din 6 decembrie 2009 şi formarea guvernului „Boc IV“, unul dintre fasciştii „de viitor“ ai U.D.M.R., Kelemen Hunor, a fost pus în importanta funcţie de ministru al Culturii şi Cultelor, deşi acesta declarase, ritos, în 3 octombrie 2002, la Radio Kossuth: „…în legătură cu proprietatea publică, se poate vorbi de o a doua ocupare de ţară în Ardeal, dat fiind că o suprafaţă de aproape un milion de hectare a fost retrocedată în proprietate maghiară. Aceasta este o avere uriaşă, o avere de mai multe miliarde de dolari…“184 (s.n. – V.I.Z.).

Este necesar să precizez că, pentru a-i dezvălui dimensiunea fascistă acestui Kelemen Hunor şi a U.D.M.R., am difuzat presei un comunicat – întrucît, atunci, eram directorul Departamentului de presă al P.U.N.R. –, comunicat care a fost publicat integral în revista România Mare185, fiind, apoi, semnalat şi comentat de alte ziare, inclusiv de către senatorul Adrian Păunescu186, în declaraţia sa politica din 7 octombrie 2002. Pe de altă parte, apropo de culte şi de „diversiunea retrocedărilor“ – la care U.D.M.R. şi Biserica zisă „greco-catolică“ sunt campioane! –, în RĂZBOIUL SPIONILOR se menţionează: „Beneficiară ar urma să fie Biserica greco-catolică, cea care, după 1990, şi-a îndemnat, în repetate rînduri, să-i voteze pe reprezentanţii U.D.M.R.“187.

Totodată, ca să se asigure de accederea şi menţinerea lejeră la Putere, P.D.-L-ul – intransigent, chipurile, pe alte aspecte de morală publică şi privată – a readus, cu acceptul tacit al preşedintelui Traian Băsescu, pe postul de vicepremier pe puşcăriabilul Marko Bela, care primise două miliarde de lei vechi ca „avans“ (citeşte: mită) pentru o carte de „poezii“ pe care nu a mai scris-o niciodată şi a cărui arestare o propusese deputatul PRM Lucian Bolcaş, în mod întemeiat: pentru escaladarea

acţiunilor secesioniste ale U.D.M.R.; asta, ca să nu mai amintim, pe de o parte, de dosarul penal întocmit pentru aşa-zisele „drepturi de autor“ plătite anticipat pentru poeziile nescrise şi, pe de altă parte, de faptul că a divorţat de nevastă-sa, ca să se cuibărească mai bine lîngă amanta angajată la televiziune. Dar, în fond, şi François Mitterrand se dovedise escroc şi adulterin, aşa că ce mai conta comportamentul lui Marko Bela.

Aceştia sunt oamenii pe care-i promovează P.D.-L., partidul şefului statului, şef care nu are, printre consilierii un sintezist autentic, apt să-i facă o prognoză a ceea ce-l aşteaptă, relevîndu-i trecutul recent sau mai îndepărtat al unor indivizi şi organizaţii. Din păcate, U.D.M.R. a devenit factorul cheie în aranjamentele politicianiste din România, deoarece, fără votul parlamentarilor acesteia, partidele ajunse la Putere nu pot avea majoritatea parlamentară, cu care să acceadă şi să se menţină ca să conducă (citeşte: să jefuiască ţara): aceasta fost situaţia cu C.D.R., în mandatul 1997-2000, aşa s-a repetat situaţia cu P.S.D. în mandatul 2001-2004, aşa s-a repetat situaţia cu Alianţa „D.A.,“, iar, acum, cu P.D.-L, în guvernul Boc IV: după ce guvernul Boc I-II-III criticase dur Opoziţia – redusă la P.N.L.+U.D.M.R. –, acum, Guvernul Boc IV se aliază cu aceeaşi cîrjă politică, U.D.M.R., dîndu-i cîteva ministere strategice şi alte posturi de prefecţi, secretari de stat ş.a., pentru că chipurile, ar fi de „dreapta“. Dar U.D.M.R. nu este nici de stînga – cum părea să fi fost în mezalianţa cu P.S.D. – nici de dreapta, cum pretinde acum, că ar fi, ci este aceeaşi organizaţie fascistă şi revanşardă U.D.M.R., moştenitoarea directă a MADOSZ-ului postbelic, care, la rîndul lui, fusese constituit din toate organizaţiile fasciste şi horthyste, devenite, brusc, comuniste, după ocuparea României de către sovietici!

Aceştia sunt oamenii pe care-i promovează P.D.-L., partidul şefului statului, care nu are, printre consilierii un sintezist autentic, apt să-i facă o prognoză a ceea ce-l aşteaptă, relevîndu-i trecutul recent sau mai îndepărtat al unor indivizi şi organizaţii. Din păcate, U.D.M.R. a devenit factorul cheie în aranjamentele politicianiste din România, deoarece, fără votul parlamentarilor acesteia, partidele aflate la Putere nu pot avea majoritatea parlamentară, cu care să conducă: aceasta fost situaţia cu C.D.R., în mandatul 1997-2000, aşa s-a repetat situaţia cu P.S.D., în mandatul 2001-2004, aşa s-a repetat situaţia cu Alianţa „D.A.,“, iar, acum, cu P.D.-L, în guvernul Boc IV! Consecinţa este, evident, păgubirea României, cu aportul major U.D.M.R. Iată de ce U.D.M.R. trebuie interzisă – fiind, în realitate, un partid etnic antiromânesc! –, după cum şi noţiunea de „minoritate naţională“ trebuie scoasă din uz şi din Constituţie.

Dar, cum am mai spus şi este necesar să repet, alegerile locale şi parlamentare din iunie şi, respectiv, noiembrie 2004, cele din 2008, precum şi alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie şi 6 decembrie 2009 au relevat că electoratul a respins Puterea din cauza corupţiei şi a demagogiei politice tocmai prin faptul că a votat doar cu jumătate din ponderea sa! Realegerea preşedintelui Traian Băsescu – în turul al doilea, „la mustaţă“, cum se spune – atestă doar că acea mică majoritate a electoratului prezentat la vot nu reprezintă decît puţin mai mult de un sfert din totalul electoratului. Deci, în esenţă, preşedintele nu are legitimitate electorală – cum, de altfel, nici Parlamentul nu o are –, deoarece aproape jumătate din electorat nu s-a prezentat la vot. Iar asta nu înseamnă, ipso facto, că absenteismul electoral sancţionează premial pe cei aleşi: adică, altfel spus, că absenteiştii la vot ar fi de acord cu cei aleşi – cum pretind analiştii-mercenari, ci, dimpotrivă, că nu sunt de acord cu ei, dar le-a fost lehamite să mai vină la vot, „fiindcă nu au cu cine vota“: adică sunt contra tuturor candidaţilor! Această precaritate a votului îl obligă, cu atît mai mult, pe preşedintele Traian Băsescu să treacă, totuşi, viguros şi prompt, la lupta contra corupţiei şi să îşi dovedească bunele intenţii. Altfel, escaladarea nemulţumirilor sociale ar putea să-i scurteze mandatul.

8.6. Promovarea unor  concepte

La finalul acestui studiu, cred că este locul să fac o precizare, chiar dacă ar putea părea ca o infatuare, ţinînd cont că este vorba de revendicarea paternităţii mele asupra unei idei. Anume, asemănarea Serviciilor Secrete ale statului cu sistemul imunitar al organismului social. Această asemănare am formulat-o, pentru prima dată, într-un proiect în care propuneam un mod nou de clasificare a informaţiilor secrete, care făcea fezabilă prelucrarea lor automată prin intermediul calculatorului. Studiul-proiect a fost elaborat de mine împreună cu alţi doi colegi, care predau diverse discipline la Şcoala S.R.I. de la Grădiştea – dar fără ca, vreodată, în discuţiile purtate între noi trei pe marginea proiectului, unele furtunoase şi acidulate chiar cu termeni neacademici, să fi relevat cineva dintre noi respectiva comparaţie.

Redactarea finală – şi singura – a proiectului a fost făcută şi semnată, în mod exclusiv, de către mine, la sfîrşitul primei săptămîni a lunii decembrie 1991, şi am inclus, în consideraţiile teoretice, asemănarea Serviciilor Secrete cu sistemul imunitar al organismului, spunînd că, în fond, ele „constituie sistemul imunitar al naţiunii, al statului“. După care i l-am trimis, cu număr de înregistrare „strict secret“, 00…./9 dec.1991, d-lui director Virgil Măgureanu. Apoi, după cîteva zile, domnia sa m-a chemat la raport şi, în prezenţa primului său adjunct de atunci, d-l colonel Filip Teodorescu (care abia ieşise din puşcărie, de facto, dar nu şi de jure!), am comentat unele aspecte ale proiectului, al cărui autor eram. În esenţă, proiectul a fost apreciat de către cei doi specialişti în informaţii în termeni elogioşi – şi, sper, îşi mai amintesc de acest episod –, cu indicaţia că, fireşte, trebuia dezvoltat. Un exemplar l-am trimis la unitatea militară din Grădiştea, pentru a fi folosit în procesul de instruire a ofiţerilor; presupun că documentul încă există, acolo, şi acum. Ulterior, comparaţia mea a fost folosită, într-un interviu dat unui ziar, prin 1994, de către generalul-maior Dumitru Cristea, directorul adjunct al S.R.I. pe probleme de învăţămînt şi organizare, din acea vreme – căruia, în calitatea pe care o aveam atunci, de înlocuitor al comandantului unei unităţi, îi eram subordonat direct şi care, fireşte, cunoştea şi el respectivul studiu-proiect. Apoi, am scris, textual, „Serviciile Secrete constituie sistemul imunitar al organismului social“, în studiul politologic „Ubicuitatea războiului axiologic“188, publicat în volumul Congresului de Sociologie din 14-16 decembrie 2000; dar, fiind vorba de o carte de ţinută academică şi apărută în tiraj mic, fără îndoială că studiu meu nu a ajuns la cunoştinţa largă a opiniei publice. Am reluat comparaţia în serialul „Colapsul Serviciilor Secrete“, acesta fiind publicat în vara lui 2001; dar, evident, l-am publicat sub pseudonim189. Apoi, ideea că Serviciile Secrete constituie sistemul imunitar al naţiunii am dezvoltat-o în articolul „Satanizarea Securităţii: atentat la Siguranţa Naţională“190, publicat în revista SANTINELA, care, cel puţin în anul 2006, apărea în cîteva zeci de mii de exemplare şi începuse să devină cunoscută şi căutată. Întrucît, însă, aceasta şi-a încetat, provizoriu, apariţia din lipsă de fonduri, iar întreţinerea site-ului său este la fel de dificilă, voi încerca să republic, aici, inclusiv acest material, întrucît se înscrie în tematica abordată aici.

În sfîrşit, aşa cum am menţionat la începutul serialului, studiul de faţă a apărut intermitent şi doar cu prima jumătate, începînd din iunie 2008 pînă în iunie 2009, în revista Justiţiarul (ediţia naţională), episoadele fiind accesibile şi pe Internet191.

După care, între timp, comparaţia introdusă de mine în literatura de specialitate a ajuns să fie citată ca o idee de domeniul public – „Se spune că pentru un organism social, acest sistem reprezintă exact ceea ce este pentru un organism fizic SISTEMUL IMUNITAR“192 (s.n. – V.I.Z.), ca să-l citez pe d-l prof. dr. Teodor Ardelean, prefaţatorul cărţii d-lui general (r.) Aurel Rogojan –, dar fără să fi fost indicată, vreodată, paternitatea mea privind comparaţia respectivă. Consider că, pentru o eventuală istorie românească a ideilor şi conceptelor din domeniul informaţiilor secrete, este bine să fac aceste necesare precizări. După cum, la fel, ca noutate absolută, am inventat şi propus conceptul polemologic de „război axiologic“, în studiul „Ubicuitatea războiului axiologic“.

22 decembrie 2009

NOTE

1) „Strategia de securitate naţională a României“, în Observatorul militar, nr. 2(629), 15-21 ianuarie 2002, pag. 11.

2) Mircea Chelaru, O posibilă soluţie. Editura Balek, Bucureşti, 1993, passim; General de brig. (r.) Lucian Culda, „Posibilităţi de scientizare a concepţiilor de securitate“, în Noua Revistă Română, nr. 1-2/1997; General de divizie dr. Eugen Bădălan, Securitatea naţională şi unele structuri militare româneşti la cumpăna dintre milenii. Editura Militară, Bucureşti, 1999. Vezi şi: Stan Petrescu, Informaţiile, a patra armă. Editura Militară, Bucureşti, 1999; colonel prof. univ. dr. Teodor Frunzeti, Securitatea naţională şi războiul modern. Editura Militară, Bucureşti, 1999; Aurel V. David, NaŢIunea Între „starea de securitate“ şi „criza politico-militară“. Editura Licorna, Bucureşti, 2000.

3) G-ral de div. dr. Eugen Bădălan, op. cit., pag. 27, 34-47; Stan Petrescu, op. cit., pag. 118-121; Aurel V. David, op. cit., pag. 116-188; vezi şi Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura Tempus, Bucureşti, 2004, pag. 358-465.

4) G-ral de div. dr. Eugen Bădălan, op. cit., pag. 22.

5) Apostol N. Uceanu (Vasile Zărnescu), „O necesitate a Istoriei: dispariţia partidelor «istorice»“, în România Mare, nr. 541, 23 noiembrie 2000, pag. 9; continuare în nr. 542-553

6) Cf. Departamentul Anticorupţie al P.R.M., „Şerpăraia de la S.R.I.“, în România Mare, nr. 560, 6 aprilie 2001, p. 16. Similar, vezi: Valentin Zaschievici, „Căpitanul Alexa: «Făcătura a devenit, în S.R.I., practică uzual㻓, în Ora, nr. 61, 16 mai 2001, pag. 5; Cezar Mihalache, „Doar amintirea?“, în Naţiunea, nr. 71(537), 8-14 noiembrie 2000,  pag. 1.

Măsluitorii de dosare, trecuţi în rezervă“, în Curierul naţional, nr. 3100, 16 mai 2001, pag. 1„ ٭٭٭ (7şi 3; Raluca Dumitriu, „Cad căpăţîni de generali!“, în Cronica Română, nr. 2534, 16 mai 2001, pag. 1; Dan Bucura, „După ce a fost găsit vinovat de montarea scandalului «Timofte-K.G.B.» / C.S.A.T. îl «pedepseşte» pe generalul Vasile Lupu aprobîndu-i trecerea în rezervă“, în Adevărul, nr. 3406, 30 mai 2001, pag. 14.

8) Ioana Lupea, „Securitatea din labirintul lui Minos“, în Cotidianul, nr. 110(2968), 14 mai 2001, pag. 1.

9) Corneliu Vadim Tudor, „Cineva trebuie să facă ordine în Ţara aceasta, şi eu voi face ordine! “, în Politica, nr. 446, 14 octombrie 2000, pag. 1, 12-13. Vezi şi: xxx, „Aceasta e Mafia care tîlhăreşte România“, în România Mare, nr. 237, 20 ianuarie 1995, pag. 1 şi 6.

10) Sheila Kerr, „Puterea informaţiilor în timp de pace şi război“, în Defence Analysis, 3 dec. 1997, pag. 340-343. Vezi şi Aurel V. David, op. cit., pag. 267.

11) Arnold Helman, „Israelul dilată bugetul Apărării“, în Ultima oră, nr. 662, 5 iunie 2001, pag. 1 şi 2.

12) „Opiniile directorului C.I.A., George Tenet“, Internet, 18 noiembrie 1999.

13) Oana Stancovici, „Ştiri“, la Radio Contact, 13 noiembrie 2001, ora 16 şi 30 min.

14) Valentina Ion, „P.D. cu moţiunea «Corupţia» pe ţeavă“, în Independent, nr. 286, 1 martie 2002, pag. 4.

15) John Erlichman, În spatele uşilor închise. Editura politică, Bucureşti, 1982; André Kaspi, Watergate. Editura Omega, Bucureşti, 1991; John Ranelagh, AGENŢIA. Ascensiunea şi declinul C.I.A. Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag. 448-458; Christopher Andrew, C.I.A. şi Casa Albă. Serviciul secret şi Preşedinţia americană de la George Washington la George Bush. Editura ALL, Bucureşti, 1998, îndeosebi pag. 340-349.

16) Roger Gheysens, SPIONII. Aventurierii istoriei. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991; Gheorghe Buzatu, Războiul mondial al spionilor, Editura B.A.I., Iaşi, 1991; Enzo Catania, Mîna lungă a spionajului american, Editura Diana, Bucureşti, 1991; Thierry  Wolton, K.G.B.-ul în Franţa. Editura Humanitas, Bucureşti, 1992; Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului¸ Editura Venus, Bucureşti, 1993; Duşko Popov, Spion contraspion, Editura Rin, Bucureşti, 1993; Christopher Andrew şi Oleg Gordievski, K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov. Editura ALL, Bucureşti, 1994; Ernest Volkman, SPIONI. Agenţi secreţi care au schimbat cursul istoriei. Editura Albatros–Editura Universal Dalsi, 1996; Alain Dewerpe, SPIONUL. Antropologia secretului de stat contemporan. Editura Nemira, Bucureşti, 1998; Marian Ureche, Aurel Rogojan, SERVICII SECRETE STRĂINE. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc. Vol. 1 şi 2. Editura PACO, Bucureşti, 2000; şi multe altele.

17) Ralu Filip, „Dorin Marian, alergic la deparazitare“, în Curierul Naţional, nr. 3103, 19-20 mai 2001, pag. 1 şi 7; *** „Ovidiu Muşetescu îl acuză pe fostul consilier prezidenţial Dorin Marian pentru frauda CI-CO“, în Jurnalul Naţional, nr. 2434, 19 mai 2001, pag. 1. Vezi şi Edward Pastia, „Miliardele din frauda CI-CO, strecurate în fundaţii de partid“, în Jurnalul Naţional, nr. 2428, 12 mai 2001, pag. 1 şi 3; Senatorul Neculai Cerveni, „Mugur Isărescu favorizează infractorii de la RomTelecom“, în Ultima oră, nr. 499, 5 octombrie 2000, pag. 2; Cătălin Tănase, „Scrisoare deschisă către Corneliu Vadim Tudor“, în România Mare, nr. 611, 29 martie 2002, pag. 23.

18) Radovan Richta (coord.), Civilizaţia la răscruce. Editura Politică, Bucureşti, 1970, pag. 307.

19) Cristian Troncotă, Eugen Cristescu – asul Serviciilor Secrete româneşti. Editura Roza Vînturilor, Bucureşti, 1994.

20) Roger Faligot şi Rémi Kauffer, Serviciul secret chinez. Editura Nemira, Bucureşti, 1993.

21) Maurice Majman, „C.I.A. – 50 de ani de minciuni“, în L’Événement du Jeudi, 11-17 dec. 1997, pag. 70.

22) Abdulhamit Bilici, „Radiografia unui eşec total al C.I.A.“, în A Ksiyon (Turcia), nr. 189, 18-24 iulie 1998, pag. 24-31.

23) Roger Hilsman, „Mai are C.I.A. vreun rol?“, în Foreign Affairs, sept.-oct. 1995, pag. 113-116.

24) Stephan Burgdorff, Stefan Aust, Georg Moscolo, „Nu trădăm pe nimeni“, în Der Spiegel, nr. 6, 5-11 februarie 2001, pag. 60.

25) Mark Mulligan, „C.I.A. declasifică documente privind operaţiunile din Chile“, în Financial Times, 15 sept. 2000, pag. 4.

26) xxx, „C.I.A. şi războiul murdar din Guatemala“, în Le Nouvel Observateur, nr. 1812, 29 iul.-5 aug. 1999, în Cotidianul, nr. 2461, 16 sept. 1999, pag. 15.

27) Cornelia Munteanu, „U.C.K. nu este o creaţie albaneză, a fost concepută de C.I.A.“, în Evenimentul zilei, nr. 2041, 16 martie 1999, pag. 13.

28) Jean Guisnel, „Înfrîngerea suferită de C.I.A.“, în Le Point“, 14-20 sept. 2001, pag. 24-25.

29) Alte articole semnificative despre Agenţie: xxx, „C.I.A. a deţinut o reţea de agenţi în Comitetul Central S.E.D.“, în Frankfürter Allgemeine Zeitung, nr .8/2, 10 ian. 1998, pag. 1; Claudio Gatti, „Anchetă asupra unei reţele secrete anglo-saxone de spionaj“, în Courrier International, 2-8 aprilie 1998, pag. 39; Holger Kreitling, „În misiune secretă sau scriitorul ca spion“, în Die Welt, nr. 19, 23 ian. 1998, pag. 8.

30) Victor Ostrovsky, Claire Hoy, Mossad, „Academia înşelăciunii“. Editura Globus, Bucureşti, 1993.

31) Zeev Schiff, „Înşelătorul succes al serviciilor de informaţii“, în Courrier International, 17-23 ianuarie 2002, pag. 23.

32) Muhammed Salah, „Procuratura Generală decide în dosarul de spionaj în favoarea Israelului: Mossadul plănuia transformarea Egiptului într-o piaţă de spălare a banilor“, în Al-Hayat (Anglia), nr. 13878, 15 martie 2001, pag. 5.

33) xxx, „Perincek: «Garih a fost ucis de Mossad»“, în Internet, material din 10 septembrie 2001, în Internet, pe site-ul http://www.aksam.com.tr

34) xxx, „Spioni israelieni: «Mega nu era un agent; Mega era capul»“, material din 5 sept. 2001, în Internet, pe site-ul http://www.larouchepub.com

35) xxx, „Ce este planul «Yoranim»?“, în Al-Watan Al-Arabi“ (Franţa), nr. 1274, 3 aug. 2001, pag. 16.

36) xxx, „Ossama ben Laden şi evreul“, în Al-Watan Al-Arabi“ (Franţa), nr. 1287, 2 noiembrie 2001, pag. 22.

37) Muhammed Salah, „Egipt: Procuratura va dezvălui detalii despre activitatea Mossadului în Europa“, în Al-Hayat (Anglia), nr. 13873, 10 martie 2001, pag. 5.

38) Vladimir Alexe, „Lista neagră a lui Clinton“, în Ziua, nr. 1999, 13 ianuarie 2001, pag. 1 şi 3.

39) xxx, „Culisele celei mai periculoase campanii internaţionale de lichidare a Hezbolahului“, în Al-Watan Al-Arabi, nr. 1292, 7-13 dec. 2001, pag. 12-14.

40) xxx, „Mossadul în Iran“, în Al-Watan Al-Arabi, nr. 1268, 22-29 iunie 2001, pag. 7.

41) Eduard Said, „Israel-Palestina: Să terminăm cu logica păcii «intermediare»“, în Courrier Internaţional, nr. 548, 3-9 mai 2001, pag. 36.

42) Agenţia Intelligence Online, „Ce relaţii va stabili Mossadul cu Ţările din Est?“, în articolul din 18 ianuarie 2002, în Internet, pe site-ul http://www.intelligenceonline.fr

43) xxx, „O mie de experţi în domeniul tehnologiei de vîrf solicită încadrarea în Mossad“, în Asharq Al-Awsat (Anglia), nr. 8195, 6 mai 2001, pag. 2.

44) Jean-Paul Ney, „Un reporter în inima Mossadului“, 6 aprilie 2001, în Internet, pe site-ul www.intelink.fr.st

45) Teşu Solomonovici, „Mossadul poate să fie păcălit? Uite că se poate“, în Independent, nr. 10, 5 aprilie 2001, pag. 3. Vezi şi: George Dora, „Brigada U, elita spionajului românesc“, în Informaţii Secrete, nr. 4, 14-21 sept. 2001, pag. 4 şi 5.

46) Col. (r.) George Dobaşi, „Siguranţa naţională a României este în pericol“, în Atac la persoană, nr. 13, 2 aprilie 2001, pag. 8 şi 9. Vezi şi: Alcibiade, „Săptămîna pe scurt“, în România Mare, nr. 567, 25 mai 2001, pag. 2, despre Fathi Taher, ca posibil agent al Mossadului; Florin Brencu, „Tartorul de la Sunoil, masonul Corneliu Ruse, este slujbaşul agenturilor străine“, în Scandal naţional, nr. 62, 14 iulie 2001, pag. 13.

47) Omid Souresrafil, „Acolo unde preşedinţii sunt terorişti“, în Tehran Times, nr. 100, 9 august 1998, pag. 9.

48) Teşu Solomonovici, Lung e braţul Mossadului. Editura Tess Express, Bucureşti, 1997.

49) Jeffrey T. Richelson, UN SECOL DE SPIONAJ. Serviciile de informaţii în secolul XX. Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pag. 451.

50) Ronald Kessler, F.B.I. Editura ALL, Bucureşti, 1998.

51) Muhammad Saleq, „Washingtonul recunoaşte că a fost avertizat înaintea atentatului din Yemen“, în Asharq Al-Awsat (Anglia), nr. 8101, 1 februarie 2001, pag. 5.

52) Maurizio Molinari, „Spionul care a umilit F.B.I.-ul“, în La Stampa, 21 februarie 2001, pag. 9.

53) „Declaraţia directorului F.B.I., Louis Freeh, cu privire la arestarea agentului special F.B.I. Robert Philip Hanssen“, în Internet, 20 februarie 2001, pe site-ul www.fbi.gov .

54) John F. Harris şi David A. Vise, „De partea cui este F.B.I.-ul? De partea Casei Albe sau a lui însuşi?“, în International Herald Tribune, 11 ianuarie 2001, pag. 7.

55) Escu, „Midia Năvodari – o fraudă mondială?“, în Totuşi, iubirea, nr. 80/11, 26 martie-2 aprilie 1992, pag. 14.

56) Vezi supra, nota 32.

57) Lupu Bujorel (Vasile Zărnescu), „Colapsul Serviciilor Secrete“, în România Mare, nr. 575, 19 iulie 2001, pag. 21.

58) Eva Galambos, Daniel Muntean, „Controversatul miliardar Marc Rich, din nou în vizorul justiţiei americane“, în Curierul naţional, nr. 3025, 14 februarie 2001, pag. 4.

59) Gabriela Anghel, „Miliardarul de la Ville Rose suspectat de spionaj“, în România liberă, nr. 3316, 16 febr. 2001, pag. 5.

60) Horia Tabacu, „Viaţa şi escrocheriile lui Marc Rich“, în Ziua, nr. 2029, 17 febr. 2001, pag. 9. Vezi şi: Bogdan Păpădie, Gabriel I. Năstase, RĂZBOIUL SPIONILOR în interiorul şi dincolo de graniţele României. Editura Phobos, Bucureşti, 2006, pag. 113.

61) Ion Stan, în Independent, nr. 133, 28 aug. 2001, pag. 11.

62) Vasile I. Zărnescu, Ubicuitatea războiului axiologic, în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după zece ani de tranziţie. Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 898-899; idem, în Naţiunea, de la nr. 93(559), 18-24 aprilie 2001, pînă la nr. 99(565), 30 mai-5 iunie 2001, pag. 3.

63) V. B., „După ce F.M.I. a recomandat ca din 2002 fluctuaţiile pieţei valutare să nu mai fie «regizate», la Bursa din Sibiu / Dolarul pierde din valoare la sfîrşit de an“, în Cotidianul, nr. 296(3154), 17 decembrie 2001, pag. 7.

64) Philippe Labarde, Bernard Maris, Doamne, ce frumos e războiul economic. Editura Antet, 2000.

65) Liana Simion, „Memorandumul F.M.I., sau cum se programează sărăcia în România“, în Naţional, nr. 1435, 29 ianuarie 2002, pag. 1 şi 3.

66) Dumitru Tinu, „Hoţia – la secret“, în Adevărul, nr. 3338, 9 martie 2001, pag. 1.

67) Gabriela Anghel, „Declaraţie-bombă în «Afacerea Elf»“, în România liberă, nr. 3393, 19 mai 2001, pag. 3 – prelucrare a materialelor apărute în Le Figaro şi Le Parisien din 18 mai 2001.

68) Vezi şi: Patrick Girard, Don Juanii care ne conduc. Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pag. 63-88.

69) Andrei Sotnik, „Şi dacă pista angoleză ducea în Caucaz?“, în Courrier International, 11-17 ianuarie 2001, pag. 8.

70) William Balsamo, George Carpozi-jr., MAFIA S.A. Istoria secretă a crimei organizate din America. Editura Allfa, Bucureşti, 2001. Vezi şi: Giorgio Vergulini, Istoria Mafiei. Editura Enmar, Bucureşti, 1998.

71) Vezi Seymour M. Hersh, Subteranele unui mit: KENNEDY. Editura Elit, 2000.

72) Viorel Patrichi, „C.I.A. l-a mituit pe Montesinos cu un milion de dolari pe an“, în Independent, nr. 112, 4 august 2001, pag. 5.

73) Carlos Gabetta, „Naufragiul «Modelului F.M.I.» / Criză totală în Argentina“, în Le Monde Diplomatique, ianuarie 2002, pag. 3; publicat şi de: Curierul naţional, nr. 3297, 5-6 ianuarie 2002, pag. 8; România Mare, nr. 600, 11 ianuarie 2002, pag. 16.

74) Eugen Ciufu, „Generalul de brigadă Aurel Neagu, inspector şef al IGPT, detonează o bombă: «Poliţia de Frontieră S.r.l.» este coruptă în proporţie de 95 la sută“, în Azi, nr. 2478, 23 februarie 2001, pag. 3.

75) Cătălin Dumitru, „Aderarea capătă accente dramatice / Ministrul Rus crede că integrarea României e într-o situaţie «disperat㻓, în Curentul, nr. 102(1074), 5-6 mai 2001, pag. 1 şi 2. Vezi şi: M.I., „Parlamentul este interesat de cazul de corupţie din Vama Borş“, în Azi, nr. 2538, 9 mai 2001, pag. 4.

76) A.F.P., la rubrica „Pe scurt“, în Suddeutsche Zeitung, nr. 120, 27 mai 1994, pag. 10.

77) Iustina Petre, „Dinu «Vamă» datorează statului două miliarde de lei“, în Atac la persoană, nr. 15(232), 15 aprilie 2002, pag. 3.

78) Violeta Fotache, Gabriela Ştefan, „Cutremur la Palatul de Justiţie / Magistraţii arestaţi pentru corupţie s-au aflat în slujba infractorilor Nahor şi Geamănu / Acest dosar a fost ignorat de ex-ministrul Valeriu Stoica, precum şi de fostul şef al Secţiei Anticorupţie, Ovidiu Buduşan“, în Adevărul, nr. 3388, 9 mai 2001, pag. 1 şi 12; Mircea Maer, „Cutremur în justiţia română / Magistraţii dezvăluie abuzurile lui Marian Voicu Co “, în Ziua, nr. 2096, 10 mai 2001, pag. 4.

79) Dragoş Dumitriu, „«Ramificaţiile mafiei siciliene» – nişte nimicuri pe lîngă clica din România“, în Ancheta, nr. 4(29), 4-10 februarie 2002, pag. 2.

80) David Yallop, ÎN NUMELE DOMNULUI. O investigaţie privind asasinarea papei Ioan-Paul I. Editura ALL, Bucureşti, 1997. Vezi şi Richard Hammer, Filiera Vaticanului, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993.

81) I Millenari, Secretele Vaticanului. Editura Allfa, 2001.

82) Ramona Vlad, Almona Tilea, „«Ţigareta 2» – operaţiune specială transformată în contrabandă – opera preşedintelui României“, în Ultima oră, nr. 541, 4 decembrie 2000, pag. 5.

83) Pierre Abramovici, „Corupţie şi clientelism“, în Lumea-Magazin, nr. 12(92)/2000, pag. 47.

84) Gabriela Doboş, „De după gratii / Fostul director general al S.C. Tepro Iaşi, Victor Bălan, îl acuză pe procurorul Ioan Ciofu că a «mistificat» dosarul Tepro“, în Adevărul, nr. 3287, 9 ianuarie 2001, pag. 12; V.B., „Asasinarea liderului de sindicat, Virgil Săhleanu, negociată la Hilton-Bucureşti“, în Cotidianul, nr. 110(2968), 14 mai 2001, pag. 5.

85) Gabriela Ştefan, „După scandalul declanşat de vînzarea în rate a staţiunii Călimăneşti-Căciulata / Legalitatea privatizării staţiunii Sovata va fi decisă de Curtea Supremă de Justiţie“, în Adevărul, nr. 3413, 7 iunie 2001, pag. 16; Mihnea-Petre Pârvu, „În vreme ce comisia senatorială îşi lălăie ancheta luni de zile / Salina Invest face din Sovata «regiune autonomă maghiar㻓, în Adevărul, nr. 3621, 11 februarie 2002, pg. 9.

86) Cf. România liberă, 8 ianuarie 2002, pag. 1.

87) Romulus Căplescu, „Premierul britanic Tony Blair – acuzat că ar fi intervenit pe lîngă Adrian Năstase în privatizarea SIDEX“, în Adevărul, nr. 3621, 11 februarie 2002, pag. 1 şi 14. Christopher

Claire, „Dacă Tony Blair a încasat 250.000 de dolari, atunci ce mită a primit Adrian Năstase?“, în The Scotsman (Marea Britanie), preluat de România Mare, nr. 606, 22 februarie 2002, pag. 16.

88) Antonio Lobo Xavier, „Evitarea corupţiei şi a puterii economice“; Rui Rio, „O mai mare contribuţie a statului ar oferi independenţa“, în Diario de Noticias (Portugalia), nr. 46199, 18 septembrie 1995, pag. 5.

89) Gh. Cercelescu, „Corupţia blochează reformele“, în Adevărul, nr. 3623, 13 februarie 2002, pag. 1.

90) Robert Dreyfuss, „Oameni de afaceri în serviciul C.I.A.“, în Courrier International, 12-18 martie 1998, pag. 20. Vezi şi: David Hoffman, „Ruşii eliberează un american acuzat de spionaj, însă nu îi permit să părăsească Ţara“, în International Herald Tribune, 8 dec. 1997, pag. 7; Udo Ulfkotte, „Spionaj între prieteni“, în Frankfürter Allgemeine Zeitung, nr. 9, 12 ian. 1998,  pag. 14; E. C., „Firmele subapreciază pericolul acţiunilor de spionaj“, în Frankfürter Allgemeine Zeitung, nr. 44, 21 febr. 1998,  pag. 11; etc.

91) Naţional, 23 iulie 1997, pag. 3.

92) Peter Munder, „C.I.A. navighează pe Internet“, în Suddeutsche Zeitung, nr. 236, 12 oct. 1999, pag. V2/13.

93) Cf. Gândirea Militară Românească, nr. 1, 1997, pag. 119-120, apud Stan Petrescu, Informaţiile, a patra armă. Editura Militară, Bucureşti, 1999, pag. 117.

94) Thierry Meyssan, 11 septembre 2001 L’EFFROYABLE IMPOSTURE, Carnot, Paris, 2002, www.carnot.fr . Între timp, au apărut alte lucrări, care denunţă acelaşi lucru. Cf.: Giulietto Chiesa (coord.), ZERO. De ce versiunea oficială despre atacul de la 11 septembrie este un fals. Editura Litera Internaţional – Săptămâna Financiară, Bucureşti, 2008; Roberto Quaglia, 11 SEPTEMBRIE. MITUL. Culisele unei crize programate. Editua Ştefan, Bucureşti, 2009.

95) Cf. Vasile I. Zărnescu, „Magistratura + inflaţia = corupţia“, în In Justiţie injustiţie, de la nr. 19, 26 iulie 2001, pag. 13, la nr. 21 bis, noiembrie 2001, pag. 13.

96) „Cic-o să mai auzim de CI-CO“, în Academia Caţavencu, nr. 19(494), 15-21 mai 2001, pag. 8; Edward Pastia, „«Afacerea CI-CO», un şir de scandaluri“, în Jurnalul Naţional, nr. 2427, 11 mai 2001, pag. 3;  Dan Constantin, „Banda celor 4+1“, în Jurnalul Naţional, nr. 2427, 11 mai 2001, pag. 4; Nicolae Cristache, „Frecţii la un picior de piramidă. Despre directorii F.P.S., nevertebrate şi autoconservare“, în Ora, nr. 57, 11 mai 2001, pag. 1;  Vali Roşoga, „Arestarea fostului director al F.P.S., Alin Giurgiu, scoate la iveală fraude imense / Milioane de dolari de la CI-CO în conturile lui Beraru“ în Cotidianul, nr. 2967, 12 mai 2001, pag. 2; Bogdan Adam, „CI-CO. Radiografia unei inginerii financiare caracteristice clanului Beraru“, în România liberă, nr. 3387, 12 mai 2001, pag. 15; „Conflict de interese în A.P.A.P.S.“, în Jurnalul Naţional, nr. 2428, 12 mai 2001, pag. 3;** „O altă faţetă a «afacerii» CI-CO / Sindicatele societăţii bucureştene denunţă dispariţia din cont a şase milioane de dolari“, în Curierul Naţional, nr. 3097, 12 mai 2001, pag. 9; Sorin Matei, „Afacerea CI-CO îi prinde în vîrtej pe liderii ţărănişti“, în Jurnalul Naţional, nr. 2429, 14 mai 2001, pag. 1 şi 3; Dan Constantin, „Partidul banilor“, în Jurnalul Naţional, nr. 2430, 15 mai 2001, pag. 4; Dan Constantin, „Sorin Beraru a cumpărat acţiunile CI-CO cu funcţionari cu tot“, în Jurnalul Naţional, nr. 2432, 17 mai 2001, pag. 3; Ion Marin „Hoţia pe faţă“, în Ultima oră, nr. 648, 16 mai 2001, pag. 1; Leonard Munteanu, „Omul care a adus la Parchetul General dosarul CI-CO acuză: «S-au spălat bani

murdari şi s-a cumpărat avuţia naţional㻓, în Naţional, nr. 1207, 23 mai 2001, pag. 8; Dan Constantin, „Un raport intern al S.I.F. Muntenia, ţinut secret 2 ani, arată capii «afacerii» CI-CO“, în Jurnalul Naţional, nr. 2432, 17 mai 2001, pag. 1 şi 3; etc.

97) Gabriela Ştefan, interviu cu ministrul Justiţiei, prof. univ. dr. Mihaela Rodica Stănoiu: „Nu am de gînd să servesc interesele obscure ale acelui nucleu dur care trece de la o administraţie la alta“, în Adevărul, nr. 3448, 18 iulie 2001, pag. 1 şi 14.

97a) Vasile I. Zărnescu, „Mascarada Magistraturii maculate“, 20 octombrie 2009, on line pe Necenzurat, http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4646:mascarada-magistraturii-maculate&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7

98) Marius Drăghici, „F.P.S. a vîndut Automatica-Bucureşti la un preţ de nimic unui S.r.l. de cusut pantaloni“, în Adevărul, nr. 2997, 27 ianuarie 2000, pag. 1 şi 11. Vezi şi: C. Ştefan, „F.P.S. zice că Automatica-Bucureşti  şi U.M. Timişoara s-au privatizat «pe bune»“, în Adevărul, nr. 3004, 4 martie 2000, pag. 4.

99) Liviu Morariu, „F.P.S. explică privatizările de la Automatica-Bucureşti  şi U.M.T. Timişoara“, în Bursa, nr. 22(1606), 3 februarie 2000, pag. 2.

100) În Curentul: Adrian Coşa, „F.P.S. a pierdut 12 milioane $“, în nr. 27(691), 2 februarie 2000, pag. 3; idem, „Privatizarea societăţii Automatica în vizorul autorităţilor“, în nr. 29(693), 4 februarie 2000, pag. 10; idem, „Scurtcircuit la Automatica“, în nr. 41(705), 16 februarie 2000. pag. 1; idem, „Automatica, un bacşiş pe lîngă Confecţia-Râmnicu Sărat“, în nr. 54(718), 4 martie 2000, pag. 10.

101) În Curierul Naţional: Nadia Duicovici, Ioana Munteanu, Mihai Nicuţ, „Din serialul «privatizările secolului», devastatoare pentru economia naţională / F.P.S.-ul lui Radu Sârbu a vîndut Automatica unei firme care nu-şi plăteşte nici măcar chiria“, în nr. 2709, 3 februarie 2000, pag. 1 şi 7; Ştefan Rădeanu, „Revoltă la F.P.S.“, în nr. 2713, 8 februarie 2000, pag. 1 şi 9.

102) *** „F.P.S. susţine că privatizarea societăţii Automatica-Bucureşti a fost perfect legală“, în Ultima oră, 14 februarie 2000, pag. 4. Vezi şi: Secţia Filaj, „Confecţia S.A. sortită pierii“, în Şansa buzoiană, nr. 487, 15 februarie 2000, pag. 1.

103) Acad. Iulian Văcărel, „Ar fi de neiertat ca, din necunoaşterea tratatelor internaţionale, să se ajungă la plata de indemnizaţii în contul unor arierate deja stinse“, în Economistul, nr. 727(1753), 6 noiembrie 2000, pag. 1 şi 6; xxx, „Chestiunea suedeză“, eodem loco, pag. 5 şi 6.

104) Apostol N. Uceanu (Vasile Zărnescu), „O necesitate a Istoriei: dispariţia partidelor «istorice»“, în România Mare, nr. 541-553/2000.

105) Ilie Bădescu, Radu Baltasiu, „Fiinţa naţională sub agresiune“, în Gândirea militară românească, nr.2/1998, pag. 131-137.

106) Eugen Ovidiu Chirovici, „Întreprinderi strategice vîndute ca buticurile“, în Curierul naţional, nr. 2195, 29 mai 1998, pag. 1 şi 4.

107) Gabriela Ştefan, Violeta Fotache, „Sub privirile complice ale poliţiştilor şi procurorilor, / Arestaţii emit facturi fiscale şi încheie afaceri“, în Adevărul, nr. 3341, 13 martie 2001, pag. 8; Ina

Voinea, „Poliţiştii şi procurorii doljeni se joacă de-a hoţii şi vardiştii“, în Naţional, nr. 1094, 9 ianuarie 2001, pag. 9; Marin Drăghici, „Un procuror din Râmnicu Sărat a divorţat de jumătate din averea sa“, în Adevărul, nr. 3285, 6 ianuarie 2001, pag. 12; Andrei Ionescu, „Mafia siciliană face legea la Sibiu“, în Ziua, nr. …, 3 mai 2001, pag. 6; Marius Drăghici, Adrian Popescu, „Ţeparul strategic Ede Erdely – sprijinit de mai-marii tuturor regimurilor“, în Adevărul, nr. 3382, 2 mai 2001, pag. 9; Răzvan Amariei, „După magistraţi corupţi, procurori veroşi, poliţişti obtuzi, un nou pericol social: / Expertul mincinos şi victimele sale“, în Ora, nr. 48, 30 aprilie 2001, pag. 5; Mihai Duţă, „Captură senzaţională pe Aeroportul Otopeni / 24 de cetăţeni români încercau să ajungă în Canada cu paşapoarte ungureşti falsificate“, în Cotidianul, 19 noiembrie 1999, pag. 2; Mariana Gavrilă, „Urmele paşapoartelor false duc la Vama Borş“, în Jurnalul bihorean, nr. 2083, 23 octombrie 2000, pag. 1-7; Almona Tilea, „Procurorul Georgeta Buliga obligă un nevinovat să plătească daune de peste un  miliard de lei“, în Ultima oră, nr. 559, 5 ianuarie 2001, pag. 5; Vasile Briceag, „Saşa Disici – erou sau poliţist corupt?“, în Cotidianul, nr. 110(2968), 14 mai 2001, pag. 1 şi 3; Marius Drăghici, „P.U.R. şi un criminal condamnat la 25 ani închisoare – ctitorii Monumentului Eroilor Revoluţiei! / Mircea Cantaragiu a ucis trei oameni, dar a fost eliberat graţie fostului preşedinte al Tribunalului Galaţi, Alexandrina Zaharia, cu sprijinul Institutului Naţional Medico-Legal «Mina Minovici»“, în Adevărul, nr. 3393, 15 mai 2001, pag. 2.

108) Dumitru Tinu, „Dreptate împărţită la tarabă“, în Adevărul, nr. 3386, 9 mai 2001, p. 1.

109) Lelia Munteanu, „Decît să-ţi angajezi un avocat, mai bine îţi cumperi un judecător!“, în Adevărul, nr. 3322, 19 februarie 2001, pag. 1.

100) Avocat Paula Mateescu, „Propunerile dumneavoastră“, în IN JUSTITIE, INJUSTITIE, nr. 5, aprilie 2001, pag. 16.

111) Răzvan Voncu, „A început depolitizarea Justiţiei“, în Cronica Română, nr. 2528, 9 mai 2001, pag. 1; vezi şi: Violeta Fotache, „Ministrul Justiţiei va ataca toate hotărîrile judecătoreşti prin care au fost returnate magistraţilor contribuţia la CAS“, în Adevărul, nr. 3297, 20-21 ianuarie 2001, pag. 12; Gabriela Ştefan, „Magistraţi promovaţi în funcţii prin dispense şi încălcarea legii“, în Adevărul, nr. 3323, 20 februarie 2001, pag. 1 şi 15; Violeta Fotache, „Ministrul Justiţiei sparge mafia judecătorilor sindici / Rodica Stănoiu a avizat cercetarea penală a opt magistraţi“, în Adevărul, nr. 3377, 25 aprilie 2001, pag. 1 şi 10. Pentru o opinie contrară, vezi: Avocat Viorel Dumitrescu, „Politizarea Justiţiei naşte injustiţie“, în România Mare, nr. 556, 9 martie 2001, pag. 9; Aura Lucian, „Stenogramele audierii gen. fl. aer. (r) Dumitru Drăghici au dispărut din Arhiva Senatului“, în Atac la persoană, nr. 15(181), 17 aprilie 2001, pag. 6; Corneliu Vadim Tudor, „Moartea Justiţiei din România“, în România Mare, nr. 563, 27 aprilie 2001, pag. 1 şi 14.

112) Cf. Independent, nr. 74, 21 iunie 2001, p. 4.

113) Răzvan Savaliuc, „Cătuşe sovietice“, în Ziua, nr. 2301, 10 ian. 2002, pag. 3.

114) Violeta Fotache, „Banii lui Shimon Naor lasă urme / Mobilizare generală în C.S.J. pentru a-i scoate basma curată pe magistraţii corupţi“, în Adevărul, nr. 3401, 24 mai 2001, pag. 1 şi 14.

115) Vezi Ion Marin, „Doamna ministru face curăţenie de primăvară în curtea Justiţiei“, în Ultima oră, nr. 637, 27-28  aprilie 2001, pag. 1; idem, „Justiţia între politizare şi intimidare“, în Ultima oră, nr. 623, 5 aprilie 2001, pag. 1; vezi şi: Almona Ţilea, „Capetele judecătorilor corupţi cad sub ochiul ager al ministrului Justiţiei“, în Ultima oră, nr. 638, 30  aprilie 2001, pag. 5; Nicolae Cristache, „Doamnă ministru Rodica Stănoiu“, în Ora, nr. 45, 26 aprilie 2001, pag. 1; Gabriela Doboş,

„Procurorul ieşean arestat pentru corupţie rămîne vecin de celulă cu delincvenţii pe care i-a încătuşat“, în Adevărul, nr. 3412, 6 iunie 2001, pag. 16.

116) Violeta Fotache, „Circ la C.S.J. sub semnul solidarităţii de castă / Iorgovan, infractorul Suciu Chioru şi fugarul Nahor – pledanţi în favoarea magistraţilor corupţi Acatrinei şi Bojincă“, în Adevărul, nr. 3389, 10 mai 2001, pag. 1 şi 12; Eugenia Popescu, „A început depolitizarea Justiţiei / Bojincă şi Acatrinei au fost arestaţi pentru facilitarea eliberării lui Nahor“, în Cronica Română, nr. 2528, 9 mai 2001, pag. 5; etc.

117) Agenţia Universul, „Ordonanţa bancrutei frauduloase «a scos basma curată» 900 de infractori“, în Curentul, nr. 61, 16 martie 1998, pag. 8.

118) D. Moldovan, „P.D. cere lista…“, în Adevărul, 3 martie 1998, pag. 3.

119) Avocat Ion Gheorghişan, „Judecătoria Curţii de Apel Bucureşti deposedează românii pentru a intra în graţiile spionajului american“, în România Mare, nr. 611, 29 martie 2000, p. 18.

120) xxx „Stan, procuror de pai“, în Academia Caţavencu, nr. 1(528), 8-14 ian. 2002, pag. 6. Vezi şi: T. M., „Hotărîre ciudată a Judecătoriei Carei în dosarul «Călăuzele»“, în Gazeta de nord-vest (Satu Mare), nr. 3412, 9 ian. 2002, pag. 5; Bianca Nae, „Judecătoarea Stoican, şefa bandei de falsificatori de sentinţe“, în Jurnalul naţional, nr. 2633, 12 ian. 2002, pag. 1 şi 2; Violeta Fotache, Gabriela Ştefan, „Avocata Tudose este doar un «pion» dintr-o vastă reţea de traficanţi de influenţă“, în Adevărul, nr. 3570, 7 dec. 2001, pag. 13.

121) Monica Cercelescu, „Dispoziţiile comuniste din Codul penal rămîn de neclintit“, în Adevărul, nr. 3579, 18 dec. 2001, pag. 9.

122) Vezi supra, nota 95.

123) Răzvan Savaliuc, Adina Anghelescu, „Asociaţia Magistraţilor sare la gîtul ziariştilor“, în Ziua, nr. 2286, 18 dec. 2001, pag. 3. Similar, vezi şi: Adrian Ursu, „Hingherul Stoica vrea să pună botniţă presei“, în Adevărul, nr. 2387, 29 ian. 1998, pag. 1 şi 16.

124) Jacques Cousteau, „Inamicul public nr. 1 este societatea de consum“, în Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale. Editura Antet, 2001, pag. 140-147.

125) James Gustave Speth, „Inegalitatea globală: 358 de miliardari la 2,3 miliarde de oameni“, în Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale. Editura Antet, 2001, pag. 155-157.

126) Erich Fromm, Texte alese. Editura politică, Bucureşti, 1983, pag. 498-512.

127) Ignatio Ramonet, „L’Axe du mal“, în Le Monde Diplomatique, martie 2002, pag. 1. Vezi şi Corneliu Vadim Tudor, în România Mare, nr. 612, 5 aprilie 2002, pag. 15.

128) Discursul lui Michael Guest, la Iaşi, la întîlnirea cu magistraţii, în Ziua, 25 ianuarie 2002, pag. 5.

129) Vasile I. Zărnescu, „Declinul Securităţii Naţionale (IX), Inversarea valorilor“, în ANCHETA, nr.     , 24 aprilie 2002, pag. 10.

130) Răzvan Savaliuc, „Reacţii la «Cătuşe sovietice»“, în Ziua, nr. 2304, 14 ianuarie 2002, pag. 7.

131) Biroul de relaţii cu mass media, „Ministerul Public doreşte schimbarea legii penale“, în Ziua, nr. 2306, 16 ianuarie 2002, pag. 7.

132) C. T. Popescu, „Eficientizarea cheremului“, în Adevărul, nr. 2426, 16 martie 1998, pag. 1 şi 16.

133) Violeta Fotache, „Năstase spune că separaţia puterilor în stat e o formulă depăşită“, în Adevărul, nr. 3623, 13 februarie 2002, pag. 1 şi 15.

134) Violeta Fotache, „Parchetul General sporeşte secretomania în cazul morţii tragice a procurorului Panait“, în Adevărul, nr. 3676, 16 aprilie 2002, pag. 1; vezi şi: Violeta Fotache, Răzvan Popa, Dan Cărbunaru, „Parchetul confirmă sinuciderea, dar motivele riscă să fie îngropate odată cu procurorul Panait“, în Adevărul, nr. 3673, 12 aprilie 2002, pag. 1 şi 14. Vezi şi: Petre Niţeanu, „Groparii lui Panait“, în Ziua, nr. 3606, 21 aprilie 2006, pag. 1 şi 3; Petre Niţeanu, „Asasinarea lui Panait“, în Ziua, nr. 3249, 17 febr. 2005, pag. 1 şi 3.

135) Vasile I. Zărnescu, „Întîlnirea cu Profesorul“, în volumul colectiv Profesorul Emil Mihuleac la 85 de ani. Editura Tempus, Bucureşti, 2000, pag. 129-140.

136) Petre Niţeanu, Adina Anghelescu, „Lele depune plîngere penală împotriva procurorului general“, în Ziua, nr. 2392, 26 aprilie 2002, pag. 3; vezi şi: Roland Cătălin Pena, Adina Anghelescu, „Procurorul politic“, eodem loco.

137) Adrian Suciu, „O sfidare profesională pentru S.R.I. Cluj / Justiţia în vizor“, în Monitorul de Cluj, nr. 7(469), 11 ianuarie 2000, pag. 1.

137a) Vasile I. Zărnescu, „Satanizarea Securităţii: atentat la Siguranţa Naţională“, în SANTINELA, nr. 9, septembrie 2006, pag. 12.

138) Cpt. (r.) Costică Iosub, „Fenomenul infracţional din Armată a scăpat de sub orice control“, în România Mare, nr. 611, 29 martie 2002, pag. 15.

139) Răzvan Popa, „Nimic nu contează cînd este vorba de bani: Mafia terenurilor din Băneasa a distrus sistemul strategic de alimentare cu apă în caz de război“, în Adevărul, nr. 3636, 28 februarie 2002, pag. 9.

140) Violeta Fotache şi Răzvan Popa, „Alături de Babiuc, Cioflină, consilier al premierului Năstase, a pus umărul la împroprietărirea lui Gigi Becali“, în Adevărul, nr. 3635, 27 februarie 2002, pag. 1 şi 12. Vezi şi: Vasile Zărnescu, «Becali la „ beci “ !» , în Justiţiarul, nr. 2(150), 19 aprilie 2009, pag. 3-5.

141) Mihai  Diac, „Ocupat cu intrarea în N.A.T.O. / Ministrul Paşcu nu se luptă cu Becali, dar atacă ziarul Adevărul“, în Adevărul, nr. 3660, 28 martie 2002, pag. 1 şi 13.

142) Ion Novăcescu, „Ioan Rus îl acuză pe Grecea că face parte dintr-un «mecanism al uneltirii» / Teoria conspiraţiei“, în Cotidianul, nr. 76(2934), 2 aprilie 2001, pag. 1 şi 3.

143) General-maior (r) Victor Negulescu, Scrisoare deschisă către I. M. Paşcu, în Observatorul militar, nr. 3(630), 22-28 ianuarie 2002, pag. 2; republicată în România Mare, nr. 612, 5 aprilie 2002, pag. 19.

144) Ştefan Munteanu, „Prăbuşirea F.N.I. a fost anunţată prin raportul Grecea cu cinci luni înainte“, în Ultima oră, nr. 810, 9 ian. 2002, pag. 8 şi 9. Vezi şi: Adelina Rădulescu, „P.D.S.R. consideră că B.C.R. este cea mai stabilă bancă din România“, B.B.C., 30 mai 2000, ora 14; xxx, „S.R.I. avertizează din 1997 că F.N.I. şi cîteva bănci populare sunt riscante“, în Cronica română, nr. 2245, 1 iunie 2000, pag. 2; Ileana Ignat, „Cît a ştiut S.R.I.?“, în Cotidianul, nr. 2680, 2 iunie 2000, pag. 15; xxx, „Scandalul F.N.I. – o operaţiune ratată a Serviciilor Secrete“, în România Mare, nr. 517, 9-15 iunie 2000, pag. 1 şi 14.

145) xxx, „Prăbuşirea sistemului financiar al României – o diversiune criminală a Regimului Constantinescu. Care vrea să bage Ţara în război civil“, în România Mare, nr. 516, 6 iunie 2000, pag. 1 şi 22.

146) George Solomon, „În timp ce Nicolăescu & Co furau nestingheriţi / Banca Naţională şi C.S.A. se «atenţionau» asupra hoţiilor de la B.R.S.-B.I.D.-ASTRA“, în Adevărul, nr. 3599, 16 ianuarie 2002, pag. 1 şi 12; vezi şi Adina Sădeanu, „Urma banilor evaporaţi din B.R.S. duce şi în Elveţia“, eodem loco; etc.

147) xxx, „Problema B.R.S. ar putea afecta întregul sistem bancar din România“, în Adevărul, nr. 3599, 16 ian. 2002, pag. 1; etc.

148) Daniel Dăianu, „Argentina: o lecţie pentru România“, în 22, nr. 3, 15-21 ianuarie 2002, pag. 16.

149) Theodor Buftea: „În cazul cel mai grav ar putea să apară o situaţie similară celei din Argentina“, în Adevărul, nr. 3621, 11 februarie 2002, pag. 5.

150) Paul Bogdan, „Culpabilizarea S.R.I.-ului“, în Ultima oră, nr. 414, 8 iunie 2000, pg. 5.

151) Bogdan Comaroni, „Armagedonul securiştilor“, în Ziua, nr. 2367, 28 martie 2002. Vezi şi Bogdan Păpădie, Gabriel I. Năstase, RĂZBOIUL SPIONILOR în interiorul şi dincolo de graniţele României. Editura Phobos, Bucureşti, 2006, pag. 62-105.

152) Stan Petrescu, Informaţiile, a patra armă. Editura Militară, Bucureşti, 1999, pag. 132.

153) Dumitru Drăghicescu, Partidele politice şi clasele sociale. Bucureşti, 1923, pag. 82.

154) Adina Angelescu, Răzvan Savaliuc, „Parchetul toxic“, în Ziua, nr. 2315, 26-27 ianuarie 2002, pag. 1 şi 3.

155) Cf. Dr. Teodor Brateş, „Spaima cotidiană: scumpirile“, în Azi, nr. 2739, 7 ianuarie 2002, pag. 5.

156) Dan Antohi, „Economiile populaţiei s-au redus, în termeni reali, cu o treime“, în Bursa, nr. 91(1929), 14 mai 2001, pag. 1.

157) Cornel Almăşan, „Unde au dispărut cinci milioane de români?“, în Curierul naţional, nr. 3656, 10 martie 2003, pag. 5.

158) xxx, „Ministrul norvegian al Finanţelor s-a căsătorit cu directorul unui grup de presă“, în Adevărul, nr. 3599, 16 ianuarie 2002, pag. 12.

159) Ion Marin, „Cine se află în spatele marionetelor care vor federalizarea României“, în Ultima oră, nr. 799, 13 dec. 2001, pag. 1 şi 2. Vezi şi: Adrian Păunescu, „D-l Liiceanu cedează Ardealul“, în Totuşi, iubirea, nr. 80/11, 26 martie-2 aprilie 1992, pag. 1 şi 8-9; E. G., „Maghiarii din Voivodina se pregătesc de ofensivă în problema autonomiei“, în Curierul naţional, nr. 2551, 28 iulie 1999, pag. 4; Florin Condurăţeanu, „Adrian Năstase: «Politicienii unguri vin în Transilvania ca în parcul Cişmigiu»“, în Jurnalul Naţional, 19 iulie 1999, pag. 10; Apostol Uceanu (Vasile Zărnescu), „Reinstituirea horthysmului“ (1), în Politica, nr. 385, 14 august 1999, pag. 3; continuare în nr. 386-393/1999; Răzvan Ştefănescu, „Presa din Grecia vede un nou conflict în Balcani“, în Ziarul politic, nr. 37, 7 august 2000, pag. 2; xxx, „Ca să nu plătească amenzi de milioane, primarul de Sfântu Gheorghe renunţă, deocamdată, la strada «Petöfi»“, în Transilvania jurnal (Cluj), nr. 1134, 18 ian. 2002, pag. 12; şi multe altele.

160) Ramona Feraru, „Caracatiţa Medinţu“, în Curierul naţional, nr, 3660, 14 martie 2003, pag. 2. Referitor la implicaţiile internaţionale şi ale scandalului George Medinţu, vezi Corneliu Vadim Tudor, „Cei 4 cavaleri ai Apocalipsei“, în România Mare, nr. 661, 14 martie 2003, pag. 13. Vezi şi: Paula Tomusa, „Imediat după declaraţia că în PSD Arad nu sunt baroni locali / Vicepreşedintele Gheorghe Medinţu a fost arestat de PNA“, în Curierul Naţional, nr. 3652, 19 februarie 2003.

161) Iulia Vaida, «Cînd îl căra cu el în avionul prezidenţial, măcar bănuia Ion Iliescu că Tender spăla de zor bani din Columbia prin „partenerul“ Matser?», în România liberă, nr. 3941, 7 martie 2003, pag. 1 şi 7; A. Buzoianu, „Matser intenţiona să deschidă în România banca SanTENDER“, în România liberă, nr. 3945, 12 martie 2003, pag. 1 şi 11; Ramona Feraru, „Surpriză de proporţii în «afacerea Matser»“ /  Tender «aterizează» de la Londra la Parchetul General“, în Curierul naţional, nr. 3659, 13 martie 2003, pag. 1.

162) Departamentul anticorupţie al P.R.M., «Cel mai mare scandal de corupţie al României contemporane / Gangsterul Ovidiu Tender (avere estimată la 1 miliard de dolari) spală „banii negri“ ai mafiei drogurilor şi îi corupe pe Radu Timofte, Gheorghe Fulga şi Ioan Talpeş», în România Mare, nr. 661, 14 martie 2003, pag. 1 şi 22. Vezi şi Ana Jităriţă, „Aşa cum ziarul Curentul a semnalat demult / Ovidiu Tender îşi clădeşte averea pe seama datorilor neachitate către stat“, în Curentul, nr. 179(2056), 3 august 2004, pag. 1 şi 7; Ramona Feraru, „Ramificaţiile “scandalului Matser”, cercetate si in Romania Tender va fi audiat de magistratii olandezi si romani între 19 şi 21 martie“, în Curierul Naţional, nr. 3667, 8 Martie 2003.

163) ***, «Proiectul Roşia Montană, o „crimă contra României“», în Financiarul, 3  iunie 2009.

164) Vasile I. Zărnescu, „OMV: inamicul numărul 1 al României“, în SANTINELA, nr. 12, decembrie 2006, pag. 4-5 şi 15.

165) Cf. Cotidianul, nr. 2428, 9 august 2000, pag. 4.

166) *** „Băsescu: Adriana Săftoiu a ţinut foarte mult ca soţul ei să fie şef de serviciu secret“, Postul Realitatea TV, 2 decembrie 2009.

167) Vezi SANTINELA, nr. 12, decembrie 2006, pag. 8, şi infra, nota 190.

168) Raul Balogh, „Claudiu Săftoiu îl toarnă pe Traian Băsescu“, în Cotidianul, 16 noiembrie 2007.

169) Make, „Cînd a minţit Adriana Săftoiu?!“, în Tricolorul, nr. 1704, 31 octombrie 2009; preluat din Bursa, 30 octombrie 2009.

170) Vezi biografia lui pe http://personalitati.infoportal.ro/biografie~nume-mihai-razvan-ungureanu.html; vezi şi: „Alt Cripto-Evreu demascat de Ziarul Tricolorul: Mihai Răzvan Ungureanu“.

171) Mircea Mihăieş, „O Europă pentru Mihai-Răzvan Ungureanu“, în Cotidianul, 16 aprilie 2006.

172) Civic Media, „Numirea lui Ungureanu – un papagal la şefia Serviciului de Informaţii Externe?“, 26 noiembrie 2007.

173) Floriana Jucan, «EXCLUSIV – Incidentul de la Iaşi i-a fost „organizat“ lui Mihai Răzvan Ungureanu», în Q Magazin, 20 noiembrie 2009.

174) Vasile Zărnescu, „Mascarada Magistraturii maculate“, 20 octombrie 2009.

175) Vasile Zărnescu, „Reţeta realegerii rapide a preşedintelui Traian Băsescu“, pe AlterMedia, 21 noiembrie 2009, inclusiv în Curentul Internaţional, 23 noiembrie 2009, şi pe Ne-cenzurat, 2 decembrie 2009.

176) Vasile Zărnescu, „Crin Antonescu-Vorbete Histrionu’“, în Justiţiarul sibian, nr. 7(136), 11 noiembrie 2009, pag. 12-13. Vezi şi variantele de pe: Ne-cenzurat, din 20 octombrie 2009; Napocanews, 20 octombrie 2009; Curentul Internaţional, 25 oct. 2009.

177) Vasile Zărnescu, „Aţi votat clicocraţia?! Aţi rămas cu sărăcia“, în Tricolorul, nr. 1656, 5 septembrie 2009, şi nr. 1657, 7 septembrie 2009. Vezi şi variantele de pe Justiţiarul, 30 noiembrie 2008 şi Altermedia, 18 decembrie 2008.

178) Victor Gaetan, Ciprian Nastasiu, Prădarea României. Ed. Compania, 2009.

179) Bogdan Păpădie, Gabriel I. Năstase, RĂZBOIUL SPIONILOR în interiorul  şi dincolo de graniţele României. Editura Phobos, Bucureşti, 2006, pag. 200. Vezi şi: Vladimir Alexe, Ion Iliescu. Biografia secretă. Editura Elit Comentator, 2000, pag. 180; Mircea Ciopraga, „Mafia arabă în România“, dezbatere în Camera Deputaţilor, în 19 aprilie 2005.

180) *** „Fiica răpită în Irak, tatăl mistuit de grija PSD“, 16 aprilie 2005; vezi şi: Simona Fica, „România colcăie de spioni. Sub nasul S.R.I!“, 24 martie 2009.

181) George Dora, „Viorel Hrebenciuc, implicat într-o afacere de spionaj“, în Atac le persoană, 2 noiembrie 2009.

182) Vasile I. Zărnescu, „P.U.N.R. se opune revizuirii Constituţiei“, în Curentul, nr. 234(1815), 11 octombrie 2003, pag. 3; idem, „P.U.N.R. respinge revizuirea Constituţiei“, în Economistul, nr. 1469(2495), 16 octombrie 2003, pag. 3.

183) Bogdan Păpădie, Gabriel I. Năstase, op. cit., pag. 233 şi urm.

184) Cf. *** «Deputatul UDMR Kelemen Hunor invocă „a doua ocupare de ţară“ în Ardeal», în Adevărul, nr. 3819, 3 oct. 2002, pag. 2.

185) Biroul de presă al P.U.N.R., „P.U.N.R. AVERTIZEAZĂ!“, publicat integral în revista România Mare, nr. 639, 11 oct. 2002, pag. 7; a fost semnalat şi în ziarul  Independent, nr. 469, 5-6 oct. 2002, pag.6.

186) Declaraţia  politică, din 7 octombrie, a senatorului Adrian Păunescu, publicată în Flacăra lui Adrian Păunescu, nr. 40(56), din 10 oct. 2002, pag. 17.

187) Bogdan Păpădie, Gabriel I. Năstase, op. cit., pag. 331.

188) Vasile Zărnescu, „Ubicuitatea războiului axiologic“, în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie. Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 902.

189) Lupu Bujorel (Vasile Zărnescu), „Colapsul Serviciilor Secrete“, în România Mare, nr. 575, 19 iulie  2001, pag.  21. Vezi şi supra, nota 57.

190) Vasile I. Zărnescu, „Satanizarea Securităţii: atentat la Siguranţa Naţională“, în SANTINELA, nr. 9, 27 septembrie 2006, pag. 12-13; continuarea în: SANTINELA, nr. 11, noiembrie 2006, pag. 8-9 şi 14; SANTINELA, nr. 12, decembrie 2006, pag. 8-9; SANTINELA, nr. 13, ianuarie 2007, pag. 4-5.

191) Vasile I. Zărnescu, „Insecuritatea Securităţii Naţionale (I)“, în Justiţiarul, 16 iunie 2008, cu continuarea în: Justiţiarul, 13 sept. 2008; Justiţiarul, nr. 9(147), 12 noiembrie 2008, pag. 11-15; Justiţiarul, nr. 10 (148), 10 decembrie 2008, pag. 14-15; Justiţiarul, nr. 3(151), 26 iunie 2009, pag. 14-15.

192) Aurel Rogojan, 1989. Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei. Editura Proema, 2009, pag. 7 şi urm.

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu