Discursul ţinut în sala Iustin Moisescu la cursul festiv

În faţa termenelor puse de rânduiala omenească, sufletul se opreşte de fiecare dată cu melancolie. Însă melancolia aceasta nu este şi nici nu trebuie să fie regret pentru idealurile neatinse, ci bucurie a împlinirii produsă de rememorarea momentelor formării noastre. Iată-ne aşadar cu patru ani mai aproape de veşnicie. Au trecut ca o clipă, dar au rămas clipe veşnice. De ceea cuvintele se arată neputincioase în faţa trăirii, mai ales când trebuie să o sintetizeze pe aceea a unui an întreg. Sunt clipe de emoţie şi momente de taină care îndeamnă întreaga fiinţa noastră spre tăcerea care vorbeşte mai mult decât toate cuvintele lumii acesteia. Sunt clipe de emoţie pentru că profesori şi studenţi, care timp de patru ani de zile şi-au împărtăşit necazurile şi bucuriile, păşesc într-o nouă etapă a colaborării lor. Am învăţat unii de la alţii cum să trăim tinereţea matur şi maturitatea cu elanul tineresc. După perioada lucrării împreună s-a apropiat şi vremea bucuriei pentru roade. Profesorii trăiesc an de an această emoţie, cu fiecare generaţie. Este emoţia recunoaşterii muncii lor în realizările celor care le-au fost studenţi. În facultate am fost învăţaţi, atunci când nu am ştiut, am fost ajutaţi când nu am putut, am fost obligaţi atunci când nu am vrut, dar toate acestea cu dragoste şi blândeţe de dascălii noştri. De aceea pentru studenţi este emoţia celui care face primii paşi în viaţa care nu-i mai oferă sesiune de restanţe. Sunt momente de taină şi nu putem aduce dascălilor noştri, fiecăruia în parte şi întregului colectiv, decât gânduri desprinse din cea mai adâncă taină a ortodoxiei: gânduri de mulţumire. Vă mulţumim că ne-aţi învăţat cum să stăm înaintea Tainelor lui Hristos. Vă mulţumim că ne-aţi îndrumat spre respectul faţă de taina persoanei celuilalt. Cu emoţie şi cu dragoste… vă mulţumim!