Titu Maiorescu publică studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română, în 1872,

impunând numele scriitorilor consacraţi prin colaborarea cu

gruparea junimistă. În 

Desi personalitate a pasoptismului, Vasile Alecsandri este asezat in fruntea noii directii, pe care o

conduce spiritual, caci pastelurile (apreciate de Maiorescu) sunt

“insufletite de o simtire asa de curata si de puternica a

naturei, scrise intr-o limba asa de frumoasa incat au devenit fara comparare cea mai mare

podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a

literaturii romane indeobste”. In aceeasi nota prezinta si noua

directie literara, care, spre

deosebire de vechea literatura, se caracterizeaza prin “simtamant

natural, prin adevar, prin intelegerea ideilor [..]

civilizatiei apusene...”, prin pastrarea si chiar accentuarea

elementului national.

Surprinzatoare este intuitia maioresciana care il aseaza pe

Eminescu imediat dupa Alecsandri ca reprezentant al directiei noi desi

la acea data Eminescu publicase doar cateva poezii. Portretul facut

poetului surprinde talentul neobisnuit si spiritul romantic: “ cu totul deosebit in felul sau, om

al timpului modern,

deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze, cam

exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate[..], in fine,

poet in toata puterea cuvantului [..]”. Criticul apreciaza

in mod deosebit farmecul si “precizia limbajului”, precum si

,,usurinta versificarii’’, viziunea inalta si intelegerea artei antice.

Studiul prezinta si alti poeti minori, iar in a doua partea realizeaza o analiza a prozei (reprezentata de Odobescu, Slavici, Iacob Negruzzi

etc.).

Apariţia grupării, în 1863, a fost rodul iniţiativei a cinci tineri, întorşi

de la studii din străinătate: Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile

Pogor, Iacob Negruzzi şi Petre Carp. Titu Maiorescu devine mentorul

grupării, impunându-se prin exigenţă, prin cultura vastă şi prin

corectitudinea şi obiectivitatea aprecierilor critice: „A introdus

exigenţa în literatură. […] A fost modern în gândire.” ( Ioana

Pârvulescu )

Teoria formelor fără fond promovată de Maiorescu este o

analiză critică a evoluţiei societăţii române a momentului şi subliniază

ideea că împrumuturile formelor trebuie făcute cu discernământ,

astfel încât fondul să fie pregătit să le recepteze şi să le valorifice în

sens creator.

Evoluţia societăţii junimiste şi impactul asupra dezvoltării

culturale a societăţii române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

subliniază importanţa pe care a avut-o liderul acesteia în definirea

finalităţilor activităţii asociaţiei şi în aplicarea principiilor teoretice. Prin activitatea sa în diferite domenii,

Titu Maiorescu devine un deschizător de drumuri şi o

personalitate marcantă a culturii române.