Conceptul de diplomaţie este echivalent cu cel de dialog. Din acest punct de vedere diplomaţia s-a aflat întotdeauna într-o eră a informaţiei şi a vitezei. Cele mai noi descoperiri în domeniul comunicării şi transportului au fost mereu mijloace de exprimare ale diplomaţiei. În zilele noastre chiar mai mult de atât, tehnologia informaţiei a dus la apariţia unei “noi diplomaţii”.

 “Într-o eră globală a informaţiei, mai mult ca oricînd, puterea va include, pe lîngă dimensiunile hard, ale coerciţiei şi recompensei, şi o dimensiune soft, diplomatică, de atractivitate.”

Există o legătură intrinsecă între tehnologia şi tiparele comunicării pe de o parte, şi căile prin care comunităţile umane au căutat în timp să îşi reglementeze problemele de interes comun prin intermediul negocierilor, pe de altă parte.

Diplomaţia, telecomunicaţiile şi internetul

În secolul XX, guvernele au desfăşurat o activitate diplomatică la nivelul publicului din alte ţări prin transmiterea unor mesaje în afara propriilor graniţe.

În secolul XXI, inovaţia esenţială în diplomaţie, este reprezentată de contactele de la om la om.

Mass-media de socializare oferă guvernelor care doresc sa intre în contact cu oamenii un instrument puternic. Diplomaţia se desfăşoară în mod normal prin intermediul interacţiunii formale între diferite naţiuni-stat suverane. Acum, diplomaţia, folosind tehnologiile de conectare şi reţelele mass media de socializare, se adresează direct oamenilor, care oameni, la rândul lor, interacţioneza global. “Tehnologia nu va oferi prin ea însăşi răspunsul la toate provocările la adresa politicii noastre externe, dar ne va da posibilitatea să adresăm întrebări diferite diferiţilor oameni.

Dar mass-media a influenţat relaţiile internaţionale şi diplomaţia încă de la apariţia ei, şi nu în cele mai dezirabile direcţii. În urma cu aproape un secol, un diplomat rămas anonim s-a referit la razboiul americano-spaniol ca la un “mic razboi splendid”. Şi acesta deoarece el a fost iscat în urma articolelor mincinoase din New York Journal ale lui William Randolph Hearst.

În lumea tradiţional realistă a puterii, ceea ce contează este, îndeobşte, a cui putere militară sau economică va fi superioară. În politica de azi, în era informaţiei, contează şi a cui „poveste“ câştigă. Şi aceasta datorită deplasării deciziilor de politică externă dinspre guvern înspre societate. Influenţa opiniei publice asupra factorilor decizionali este în permanentă creştere în întreaga lume.

Revoluţia ştiinţifică în domeniul telecomunicaţiilor a forţat guvernele să dea piept cu societatea şi să accepte reacţia acesteia în construirea politicii externe. Războiul din Vietnam a fost primul război transmis vreodată la televizor; imaginile nocturne ale luptelor şi suferinţelor cauzate au întors opinia publică americană împotriva războiului. Şi această presiune publică a condus la modificarea substanţială a politicii externe a SUA şi în final la încheierea conflictului.

Aceeaşi revoluţie ştiinţifică în domeniul telecomunicaţiilor însă, s-a dovedit că poate fi folosită de guverne pentru a justifica acţiuni militare de anvergură. În 1991, opinia publică mondială era introdusă în povestea emoţionantă a micuţei Nayirah, fetiţa kuweitiană care mărturisea în faţa camerelor atrocităţile la care fusese martoră, atrocităţi comise de forţele irakiene invadatoare. Ceea ce lumea nu ştia însă, era că totul era de fapt un exerciţiu de PR, al companiei Hill and Knowltown, iar copila era în 

realitate fata ambasadorului kuweitian. Iar războiul care a urmat a avut argumentele emoţionale necesare pentru ca opinia publică să fie aliata acestei intervenţii militare.

În politica internaţională, reputaţia a contat dintotdeauna. Guvernele pentru a-şi spori credibilitatea au concurat unele cu altele sau au încercat să o slăbească pe cea a adversarilor. Credibilitatea a devenit esenţială tocmai datorită acestui „paradox al abundenţei“: cînd asistăm la o suprasaturare informaţională, resursa deficitară devine din ce în ce mai dezirabilă şi căutată. În aceste condiţii o strategie soft este preferabilă unei strategii hard.

China, de exemplu, a reuşit să îşi sporească puterea diplomatică (soft power), pe seama organizării cu succes a Jocurile Olimpice din 2008. Dar, în acelaşi timp, în China a avut loc o criză internă, în Tibet – urmată de represiunea protestelor din Xinxiang şi chiar de arestarea avocaţilor pentru drepturile omului – iar aceasta i-a subminat beneficiile.

În acest peisaj mass-media dominată de o mână de companii care monopolizează piaţa printului, radioului şi televiziunii; oamenii, pe fondul manipulărilor desconspirate, au început în ultimii 10 ani să renunţe la mediile de informare tradiţionale: ziarele şi televiziunea şi s-au îndreptat către internet. “Blogerii sunt de fapt ziariştii de azi, iar uneori oamenii sunt închişi pentru ce scriu pe blog sau pentru felul în care folosesc noile mijloace de comunicare în masă. Aceasta este realitatea în lumea nouă – o realitate care nu a fost încă transpusă în politici, iar acum a venit momentul să o facem.”

Şi chiar mai mult decât blogurile, reţelele sociale media, gen Twitter sau Facebook sunt responsabile de cea mai surprinzătoare evoluţie a relaţiilor internaţionale şi diplomaţiei în era informatizării. “Primăvara arabă” a reuşit cu ajutorul noilor tehnologii de comunicare să aducă pe calea democratizării ţări în care zeci de ani de diplomaţie internaţională nu a reuşit. Iar aici intervine iar bănuiala că inclusiv aceste revolte ar fi fost sprijinite de ţări cu interese şi capacităţi de a manipula aceste reţele sociale, ca strategie ultramodernă de exprimare a politicilor externe în sensul dorit de guverne. Chiar în cursul acestui an, guvernul SUA a recunoscut că a încheiat un contract cu HBGary Federeal, pentru dezvoltarea de soft capabil să creeze conturi false în reţelele sociale media.

Diplomaţia ştiinţifică şi tehnologică

Accelerarea descoperirilor ştiinţifice a favorizat dezvoltarea unei diplomaţii dedicate. Ţările dezvoltate, aflate în avantgarda descoperirilor tehnologice, au cedat o parte din rezultatele acestor cercetări altor state, reuşind prin aceasta beneficii diplomatice şi economice pe care altfel prin metode tradiţionale nu ar fi reuşit. Prin investiţii directe externe, marile companii multinaţionale au transferat în exterior nu numai tehnologie ci şi modele de planificare şi de management a activităţii economice. Ţările respective au avut de câştigat prin creşterea randamentului şi productivităţii, companiile transnaţionale au realizat profituri notabile iar statele respective au realizat prin aceasta o adevarată campanie de diplomaţie publică. Secretul succesului american este datorat în mare măsură sumelor uriaşe investite în cercetare dezvoltare, atât de către companii private cât şi de instituţiile federale. Această adevărată revoluţie tehnico-ştiinţifică a fost motivul pentru care SUA a reuşit să rămână în centrul sistemului internaţional ca mare putere economică şi militară. Globalizarea economică permite însă multor alte puteri emergente să se afirme şi sa concureze SUA, hegemonia acesteia fiind chiar în aceste momente pusă la îndoială. Astfel, China, investeşte masiv în această perioadă în cercetare-dezvoltare şi se foloseşte cu succes de aceste reuşite tehnologice în negocierile diplomatice în special cu ţările mai puţin dezvoltate, dar care deţin resurse importante de materii prime.

Ameninţarea nucleară

Sistemul internaţional a fost schimbat pentru totdeauna de inventarea şi folosirea bombei atomice. Hiroshima, 6 august 1945. Acesta a fost momentul care a demonstrat cu prisosinţă că noile descoperiri ştiinţifice şi tehnologice, arma atomică în acest caz, au o substanţială influenţă asupra relaţiilor de putere globale. Diplomaţia nu a mai fost niciodată aceeaşi. Pentru câteva decenii lumea a fost împărţită. Pe de o parte cele doua mari superputeri nucleare SUA şi URSS. Pe de altă parte, toţi ceilalţi. Rezultatul unui război nuclear este atât de catastrofal pentru toţi cei implicaţi, încât superputerile nucleare au purtat un adevăratRăzboi Rece, unul în care relaţiile externe şi negocierile au jucat un rol central, un rol cu mult mai important decât forţele tradiţionale implicate într-un conflict, respectiv armatele. A fost evitat un război direct, iar discuţiile şi negocierile pe baza armelor nucleare au devenit un proces continuu.

Concluzii

Avioane, sateliţi, radio, telefon, internet, televiziune. După părerea clasicilor realişti, diplomaţia datorează dezvoltarea sa tocmai absenţei acestor mijloace rapide de comunicare, într-o perioadă în care nou apărutele state naţionale aveau relaţii politice constante unul cu altul. “Tehnologia modernă a comunicaţiilor a făcut posibilă diplomaţia prin mediatori”. Mediatori care pot fi delegaţi speciali, miniştri de Externe, oficiali ai ministerelor sau experţi tehnici, dar a căror prestaţie iese din tiparele diplomaţiei profesioniste tradiţionale.

Mai presus de aceste opinii critice venite mai mult din nostalgie, abundenţa modalităţilor de comunicare rapidă din prezent, nu poate decât să sprijine diplomatul în a avea o reacţie rapidă, pe baza unui mandat cât mai clar şi avizat, şi având toate informaţiile şi mijloacele necesare pentru ducerea la bun sfârşit a îndatoririlor primite. Diplomaţia poate acum cu succes să se adreseze nu doar guvernelor ci şi societăţii civile. Diplomaţia are în sfârşit, graţie ştiinţei şi tehnologiei, girul democratic al maselor.

TELEDIPLOMATIA SI DIPLOMATIA VIRTUALA

Dintr-o anumită perspectivă, se poate susţine că diplomaţia s-a aflat întotdeauna într-o eră a informaţiei. Cu alte cuvinte, există o legătură inseparabilă între tiparele de comunicare, tehnologiile prin care comunicarea are loc, pe de o parte, şi modalităţile în care diferitele comunităţi au căutat să comunice şi să îşi reglementeze problemele de interes comun prin intermediul negocierilor. Cu toate acestea, desemnarea erei în care ne aflăm drept „eră a informaţiei” sugerează că în secolul 21 omenirea se confruntă cu o realitate calitativ diferită din punct de vedere al căilor de comunicare şi al tehnologiei informaţiei.

 

Este dincolo de orice îndoială faptul că mărirea incomensurabilă a vitezei comunicaţiilor are implicaţii deosebite asupra modului în care este condusă politica la nivel mondial. Presupunerea că rolul diplomatului a fost erodat de acest fenomen este parţial neîntemeiată, dat fiind faptul că mărirea vitezei comunicaţiilor a dus la sporirea rolului ambasadorului care a devenit capabil să comunice mai rapid cu centrul naţional de decizie politică, şi, ca o consecinţă logică, să îi reprezinte mai bine şi cu mai mare promptitudine interesele.

 

La întrebarea care sunt câteva dintre cele mai mari provocări la care diplomaţia trebuie să răspundă, se poate argumenta că acestea sunt comprimarea spaţiului şi timpului, care subsumează două aspecte: creşterea vitezei comunicării informaţiilor, proces iniţiat încă din secolul XIX şi, caracteristica exclusivă a acestui secol, viteza şi intensitatea interacţiunilor la nivelul actorilor instituţionali.

 

Drept consecinţă a provocărilor de mai sus, concepte precum „   telediplomaţia   ” sau „   diplomaţia virtuală   ”    au devenit familiare atât actorilor de pe scena relaţiilor internaţionale cât şi opiniei publice. Telediplomaţia este considerată un concept cheie ce afectează atât procesul de politică externă cât şi rezultatele acestuia. Ca urmare, capacitatea de a răspunde cu maximă promptitudine la fluxul continuu al evenimentelor este considerată un atu esenţial pentru actorii implicaţi în acest proces, aspect care este reflectat în organizarea şi funcţionarea sistemelor naţionale diplomatice.

 

Diplomaţia virtuală se referă la aplicarea noilor tehnologii de comunicare şi informaţie în domeniul diplomaţiei şi are un dublu impact asupra organizării acestuia: pe de o parte, permite crearea cu rapiditate a unor ambasade virtuale – constând în nu mai mult de un laptop, un modem şi telefon cu comunicare prin satelit amplasate într-o cameră de hotel – şi, pe de altă parte, permite reconfigurarea relaţiilor dintre ministerele de externe şi misiunile din străinătate, în sensul creşterii rolului acestora din urmă în formularea efectivă de politici externe.

3.DIPLOMATIA SI ERODAREA DISTINCTIEI PUBLIC-PRIVAT

 

Ceea ce trebuie subliniat încă de la început este faptul că diplomaţia are o istorie îndelungată de adaptare la schimbări, inclusiv la cele presupuse de modificări ale tehnologiei informaţiilor şi, ca atare, orice presupunere teoretică în acest sens trebuie validată printr-un studiu atent al acestui continuu proces de adaptare. Diferenţa dintre alte diverse momente istorice şi acesta constă în faptul că în timp ce fazele anterioare de schimbare au apărut în interiorul graniţelor statului şi a sistemelor sale birocratice, fazele actuale de schimbare sunt stimulate de nevoia de a opera în afara graniţelor dictate de logica teritorialităţii, de aparatul de stat şi de distincţiile convenţionale dintre actorii publici şi cei privaţi.

 

Noile provocări cu care se confruntă actorii politici pe fundalul atenuării distincţiei dintre mediul naţional şi cel internaţional îi obligă pe aceştia să îşi negocieze resursele materiale, de cunoaştere sau de legitimitate în cadrul unor parteneriate care înglobează atât sfera publică cât şi cea privată.Din acest punct de vedere, se poate argumenta că deşi statele naţiune vor continua să joace un rol semnificativ în relaţiile internaţionale, ele vor trebui să îşi împartă scena cu un număr crescând de   actori non-statali   .  

 

Cu toate acestea, acest tip de schimbări trebuie analizat şi din perspectiva unei istorii a diplomaţiei care transcende statul naţiune prin aceea că reprezintă un răspuns fundamental la problema dorinţei de a trăi separat, pe de o parte, şi de a avea relaţii cu ceilalţi, pe de alta. Din acest punct de vedere, diplomaţia nu este sinonimă cu statul şi nu poate fi judecată pornind doar de la transformările pe care le suferă acesta în era globalizării.

 

Întrepătrunderea dintre arena naţională şi cea internaţională cauzată de crescânda interdependenţă economică, politică şi militară a avut ca efect politicizarea mediului diplomatic. În prezent, procesul de ratificare al diferitelor convenţii presupune deseori un dialog continuu alături de procesul de negociere la nivel internaţional desfăşurat în plan orizontal şi un proces de dialog în plan vertical, cu actorii naţionali reprezentând diferite grupuri din interiorul societăţii.

 

R. J. Ammon, “Telediplomacy: collapsing time and space, and a new diplomatic paradigm”, paper presented at the 39th International Studies Association Convention, Minneapolis, March 1998

 

K. Henrikson, “Diplomacy for the 21st century: ‘re-crafting the old guild’,” Wilton Park Occasional Paper 1, 1997

 

P. Hirst, G. Thompson, “Globalizarea sub semnul întrebării: economia internaţională şi posibilităţile de guvernare”, editura Trei, Bucureşti, 2002

 

R.O. Keohane & J. S. Nye Jr., “Globalization: what’s new? What’s not? (And so what?),” Foreign Policy, Spring 2000

 

G.S. Smith, “Driving diplomacy into cyberspace,” The World Today, June 1997

 

G.S Smith, “Reinventing diplomacy: a virtual necessity,” United States Institute of Peace, Virtual Diplomacy Series no. 6, February 2000

 

J. Tomlinson, “Globalizare şi cultură”, editura Amaracord, Timişoara, 2002

 

Florin Erhan, Globalizarea în căutarea echilibrului, Editura Economică, Bucuresti, 2003