din nou despre Ţichindeal Şi becicherecu mic

1Coloana Infinitului, anul X, vol IV. (nr. 63) 2007 Timiºoara

C.Brâncuşi - Cãuc

HORIA CIOCÂRLIE

Editorial

Aşa cum v-am obişnuit, dragi cititori, şi acest număr al revistei este special, fiind dedi-cat aşezării istorice Becicherecu Mic, care a dat culturii române un mare cărturar, pe Dimitrie Ţichindeal, desemnat cu metafora ,,gură de aur’’ de poetul Mihai Eminescu în poemul său ,,Epigonii’’. Prilejul l-a constituit aniversarea a 775 de ani de la prima atestare documentară a localităţii şi, de asemenea, împlinirea a 75 de ani de la inaugurarea Monumentului Ţichindeal, monument pe care l-am ales şi pentru ilustrarea coperţii acestui număr care debutează cu un material consistent despre lo-calitatea sărbătorită. În acest context doresc să amintesc faptul că în anul 2005 am dedicat un număr de COLOANA INFINITULUI chiar lui Dimitrie Ţichindeal, aniversat atunci printr-un simpozion desfăşurat la Becicherecu Mic.

În ceea ce priveşte conţinutul actualului număr de revistă, mai remarc studiul d-nei arhitect Liliana Roşiu, care pune în lumină un aspect constant din activitatea profesională a celui mai important arhitect român din perioada interbelică, Victor Vlad (1889-1967), autor al câtorva proiecte de construcţii fun-damentale publice, laice şi ecleziastice din Timişoara şi din alte localităţi printre care Arad, Târgu-Mureş etc. Acest arhitect a rămas din păcate în uitare prea de timpuriu, fără să fie inclus în dicţionare, enciclopedii sau studii de specialitate.

Doresc să mulţumesc d-nei prof. dr. Dorina Rusu, secretar al Academiei Române, secţia Arheologie-Istorie, care citeşte arti-colele publicate în ,,Coloana infinitului’’ şi felicită, într-o scrisoare primită la redacţie, întregul colectiv redacţional pentru ,,calitatea materialelor şi frumuseţea revistei’’, urându-i totodată activitate rodnică în continuare.

Semnalez prezenţa în paginile revistei a poetei Flavia Cosma, o reprezentantă de valoare a românilor din Canada, autoare a opt-sprezece volume publicate şi deţinătoarea unor premii de prestigiu, care are un merit deosebit în privinţa cultivării şi păstrării limbii române în comunitatea românească din Canada.

Aducem de asemenea mulţumiri Consili-ului judeţean Timiş pentru sprijinul acordat şi pentru apariţia acestui număr de revistă.

Întreaga muncă de redactare a revistei este bazată pe voluntariat şi singura răsplată pe care ne-o dorim este preţuirea cititorilor noştri.

Acum la sfârşit de an, când se încheie zece ani de existenţă a acestei publicaţii, col-ectivul redacţional urează tuturor colaborato-rilor săi şi cititorilor revistei ,,SĂRBĂTORI FERICITE’’ , iar în NOUL AN 2008 să se bucure de multă sănătate, putere de muncă şi împliniri.

LA MULŢI ANI!

DIN NOU DESPRE ŢICHINDEAL ŞI

BECICHERECU MIC

2 Coloana Infinitului, anul X, vol IV. (nr. 63) 2007 Timiºoara

Monografie

I . AŞEZAREA GEOGRAFICĂ A C O M U N E I B E C I C H E R E C U M I C Comuna Becicherecu Mic, situată în judeţul Timiş, este o aşezare străveche, primele urme de viaţă datând din epoca bronzului. Bogatul material arheologic descoperit pe vechea vatră a satului, numeroasele fragmente ceramice atestă o locuire neîntreruptă pentru epocile istorice următoare: cea a fierului, daco-romană, feudală, modernă şi contemporană.

Amplasată la NV de Timişoara, la o distanţă de 17 km, comuna face parte din zona de influenţă a Timişoarei, bucurându-se din timpuri străvechi de favorurile oferite de mediul urban, fiind atuuri care au cizelat de-a lungul sutelor de ani evoluţia satului din toate punctele de vedere.

Satul vechi a existat ca aşezare medievală, vechea localitate fiind amplasată pe Dealul Crucii, la 2 km NV de actuala amplasare.

Noua localitate este străbătută prin centrul ei din totdeauna de falnica şosea naţională DN 6 Timişoara- Sânnicolau Mare, care are meritul, ca şi în trecut, să asigure legăturile rutiere între Timişoara şi Viena. Din timpuri străvechi, lo-calnicii noştri aveau acces la cultura popoarelor occidentale, alt atu în faţa localităţilor arondate Timişului . Din aceste legături cu străinătatea, se identifică la localnici, peste ani, o mentalitate cu deschidere largă spre o civilizaţie evoluată.

Becicherecu Mic este aşezat pe următoarele coordonate geografice: 45 grade 49’ latitudine nordică şi 38 grade 43’ longitudine estică, la alti-tudine de 91 m deasupra nivelului mării.

CARACTERIZAREA CONDIŢIILOR NATURALE. Din punct de vedere geomorfologic, zona este situată în ţinutul câmpiei Tisei, subţinutul câmpia piemontană a glacisurilor subcolinare, dis-trictul Vinga şi subţinutul câmpiei de divagare.

RELIEFUL dispus în trepte, coboară de la NE la SV cuprinzând ca forme principale, câmpii piemontane cu terase în evantai, câmpii joase, câmpii inundabile, zone cu microdepresiuni şi conuri de dejecţie.Se mai observă o fragmentare

COMUNA BECICHERECU MIC StRăvECHE AŞEzARE tIMIŞEANă

COnstAntIn BuzAtu, primar

relativ accentuată, zona mai ridicată se situează în nordul şi estul intravilanului, trecerea către câmpia joasă făcându-se printr-o pantă îngustă.

Şesul domină împrejurimile, de la un hotar la altul. Un singur deal, Dealul Crucii sau Velike – Yer , cum i se spunea în trecut, este situat înspre nord, la 2,5 km în direcţia comunei Satchinez. Pamântul humos-argilos, foarte fertil, în trecut era presărat cu multe bălţi pline de peşte. Pârâul Ier, ce vine dinspre NV inunda înainte de a se crea sis-temele de hidroamelioraţii, suprafeţe ce depăşeau 20% din hotarul satului, peste 1200 ha de teren.

CLIMA specifică locului este temperată, de nuanţă continentală. Nu este de neglijat nici importanţa maselor de aer maritim de la Oceanul Atlantic, aduse de anticiclonii Azorelor şi cele dinspre Marea Mediterană, care în timpul iernii determină creşteri bruşte de temperatură şi dezgheţ general. Primăvara predomină masele de aer oce-anic, din iulie şi până la începutul lunii septembrie, cele de aer tropical , iar la începutul toamnei cele polar-maritime, care produc o uşoară creştere a cantităţii de precipitaţii .

Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 10-11 grade C, temperatura medie a lunii iulie atinge izoterma de 21,3 grade C. O caracteristică a acestei regiuni este posibilitatea pătrunderii mase-lor de aer rece, cât şi a celui cald , dând amplitudini termice mari.Temperaturile medii pentru cea mai rece lună a anului (ianuarie), în zona de câmpie joasă , respectiv Câmpia Torontalului , ating valori între -1 si -2 grade C.

REGIMUL EOLIAN.Frecvenţa, durata, viteza vântului este determinată de circulaţia generală a atmosferei şi de relieful plan. Vânturi predominante: Austrul sau Ungarul aduc ploi reci şi ninsoare (în decembrie). Comloşul bate din vest, e umed, Băltăreţul bate din est aducând ploi calde.

II. SCURT ISTORICÎn spaţiul etnografic al comunei noastre, s-a

derulat de-a lungul secolelor un proces istoric, prin care populaţia majoritară română s-a individualizat

COnsILIuL LOCAL AL COmunEI


în raport cu comunităţile etnice, comunităţi care printr-o îndelungată evoluţie s-au integrat, for-mând actuala naţiune română modernă, fără a-şi pierde din pricina minorităţii, identitatea.

Civilizaţia originală românească şi diver-sitatea adusă de turci, austro-ungari, sârbi şi ger-mani a menţinut de-a lungul veacurilor un raport echilibrat, influenţând pozitiv asupra evoluţiei comunităţii noastre, aflată în permanenţă în dez-voltare.

Primele date istorice referitoare la comuna noastră, sunt menţionate documentar în anul 1232, sub numele de terra Potkerequ. O sută de ani mai târziu, în 1334, parohia plăteşte Vaticanului “ze-cimea papală”, o subvenţie a credincioşilor pentru susţinerea acţiunilor armate îndreptate asupra păgânilor .

In timpul ocupaţiei maghiare, în 1462, localitatea este dăruită familiei Hagymasy din Beregsău. Cristof Hagymasy, urmaş nefericit al acestei familii, cade în dizgaţia regelui Ferdinand al Austriei, provocând donarea satului de către rege, familiei Ladislau Karacsonyi. Această donare provoacă suferinţa localnicilor deoarece o dată cu satul au fost dăruiţi şi ţăranii iobagi.

Documentele oficiale ale secolului al XVI -lea, nu amintesc de localitatea noastră. Cert este că Timişoara este cuprinsă de evenimentele istorice derulate în Transilvania. In anul 1514 Gheorghe Doja, însoţit de oştile ţărăneşti, (venind dinspre Cenad), este prins în apropiere de Becicherecu Mic de armata de despresurare a lui Ioan Zapolya. Doja a fost executat într-un mod îngrozitor de crud pe locul numit “Maria” din Timişoara.

In urma campaniei din 1551-1552, încheiată cu asediul şi cucerirea Timişoarei de către turci, la 26 iulie 1552, Banatul de la câmpie a fost transfor-mat în paşalâc, în vreme ce regiunea de la munte, organizată ca Banat al Caransebeşului şi Lugojului a rămas în continuare sub autoritatea principilor transilvăneni. Presiunea otomană crescândă şi interesele personale meschine l-au determinat pe principele Acatiu Barcsai să cedeze Porţii ( sep-tembrie 1658) , Banatul Caransebeşului şi Lugo-jului , înglobat apoi paşalâcului de la Timişoara. După o stăpânire turcească de 164 de ani , Banatul a fost cedat Casei de Austria prin tratatul de pace de la Passarowitz din anul 1718. Tratatul de pace în-cheiat la Belgrad, în 1739, a reconfirmat stăpânirea Casei austriece asupra Banatului.

Un eveniment istoric important a fost coloni-zarea sârbilor, care au venit în partea locului în anul 1690, presupunându-se, din Becicherecu Mare (Zrenianin), fugind din calea turcilor. Dovadă stau numele întâlnite în cele două localităţi: Marcov, Isac, Petrov.

In documentele Arhivelor Statului se menţionează despre depopularizări masive, a căror cauze au fost războiul şi molima. Refacerea rapidă a numărului de locuitori români şi sârbi poate fi explicată doar prin migraţia continuă a populaţiei din ţinuturile din jurul satului. La conscrierea din anul 1717, satul este locuit de români şi sârbi cu un numar de 36 de case sub denumirea de Pes-chered.

In harta generalului Mercy «Carte des Te-meswarer Banates» 1723, satul este menţionat ca apartinând districtului Timişoara şi apare pentru prima dată înregistrat ca Becicherec.

Generalul Mecy aduce primele familii de germani în localitate în anul 1727, câteva zeci de suflete, fiind primul val al colonizării care va de-curge în trei etape. Începe colonizarea germanilor cu paşi mărunţi şi nesiguri. Colonizarea şvabilor s-a desfăşurat greu în unele părţi ale Banatu-lui, deoarece baştinaşii caută să-i alunge, fiind nemultumiţi. Colonizarea însemna pentru bănăţeni îngustarea hotarelor propriilor sate şi pierderea terenurilor fertile. In aceste zone se înregistrează răzmeriţe între colonişti şi băştinaşi, însă nu este şi cazul nostru.

Un eveniment special are loc în 1735 care contribuie la dezvoltarea localităţii: se înfiinţează o staţie poştală (poştalion) cu 6 cai rezervă susţinuţi de comunitatea sătească prin «darea» de 160 flo-rini.Un an mai târziu poşta era împroprietărită cu 60 jugăre (34,65 ha) teren arabil si 18 jugăre (peste 10 ha) fâneaţă pentru întreţinerea cailor şi plata îngrijitorilor.Grajdurile se aflau în partea de vest a localităţii nu departe de moara locală, unde erau şi atelierele de rotărit, fierărie, împletit frânghii şi coşuri din răchită.

In secolul al XVIII-lea sigiliul localităţii avea ca însemne o barză pe un lac cu stufăriş, cu legenda: «A LU’ PESCARETU MIC».

In anul 1738 izbucneşte o epidemie de holeră care cuprinde şi Becicherecul, luând tribut vieţi nevinovate şi lăsând în urma ei case pustii. Au rămas în viaţă 1140 de suflete, din care 600 erau sârbi şi 540 erau români.

Monografie


La conscripţia din 1743, denumirea localităţii era Bezsierek, majoritară fiind populaţia sârbă.

Fiind un veac plin de frământări şi adânci prefaceri sociale, bănăţenii îndură cu stoicism sil-niciile administraţiei până în 1767 când se ajunge la revolta poporului, care prezintă un memoriu administraţiei. Se crează o stare de spirit încordată, care duce la vizita lui Iosif al II-lea în Banat pentru studierea situaţiei. Fiind nemulţumit de rezultatele obţinute în urma aplicabilităţii principiilor stabilite de Imperiul Austro-ungar şi descoperind realitatea celor menţionate în memoriu, Iosif al II-lea dis-pune aplicarea unor reforme destul de avansate pentru acea perioadă, reforme în care era inclusă şi necesitatea dezvoltării culturale, trecându-se astfel la organizarea de către stat a şcolilor elementare şi superioare, punându-se accent pe predarea în limba maternă a populaţiei: română,sârbă şi germană.

Decizia administrativă din 1773 are ca fi-nalitate strămutarea satului de pe Dealul Crucii în actuala vatră. La început satul se întinde numai pe partea nordică a şoselei fiind populat de români şi sârbi, iar germanii vor popula partea de sud.

Se spune că prima generaţie de colonişti nu a găsit în Banat decât moartea, a doua generaţie a întâmpinat sărăcia, mlaştina şi stuful şi abia a treia generaţie de colonişti germani a reuşit să-şi întemeieze gospodăriile.

In 1777 mai trăiau doar 13 suflete de şvabi în localitate.

Impărăteasa Maria Tereza (1740-1780) numeşte pe Kristof Nieczy comisar regal , având sarcina de a se ocupa de colonizarea germanilor în teritoriul de dincoace de Mureş (Banat) .

In 1785-1786 au sosit în localitate un număr de 500 de germani, fiind deja pregătite pe 4 străzi lungi şi largi 116 case şi 10 case pentru funcţionarii administraţiei, construite de stat, deoarece aveau administraţie separată de cea a românilor consti-tuind «Deutsche Kleinbetschkerek»având pe ştampilă un pod şi păsări de apă. Aceste case aveau pereţii din pământ bătut, acoperişul era din stuf. In zonă era lipsă acută de materiale de construcţii: lemn şi piatră. Casa era împărţită în camera mare la stradă, bucătărie spaţioasă, ,,şpais’’, adăposturi pentru animale mari şi mici. Acest tip de casă avea să devină tipul casei şvăbeşti. Se mai păstrează imobilul cu numărul 644 construit în anul 1914, de Bucher Ioan pentru fiica sa Anna-Maria, căsătorită Lauer, păstrată prin moştenire de familie

şi declarată monument istoric.Peste 85% din familiile colonizate, au fost

împroprietărite cu câte 32 jugăre teren arabil, plus vite mari şi inventar agricol, restul de 15 % a primit numai 16 jugăre de pământ şi au fost scutiţi de impozite timp de 10 ani.

La 7 ianuarie 1786 se naşte în ,,Deutsche Kleinbetscherek’’ primul copil de colonişti ger-mani, Heinrich Anna Prectulla. Cisper Francisc ţinea evidenţa stării civile.

Date demografice din acea perioadă ne arată că procesul colonizării populaţiei germane pe aceste meleaguri, nu s-a făcut uşor, frigurile de baltă pregătind terenul tuberculozei, care secera fără milă zeci de vieţi anual. Rândurile coloniştilor germani au trebuit să fie completate după aceea de alte colonizări în masă.

Cu minuţiozitatea specific germană au fost consemnate următoarele date demografice:

-In 1787 se nasc 36 copii germani şi sunt înregistrate 69 decese ;

-In 1788 se nasc 34 copii germani şi sunt înregistrate 46 decese ;

-In 1789 se nasc 41 copii germani şi sunt înregistrate 49 decese.

Anul 1795 fiind iarăşi un an agricol sărac, coloniştii germani sunt scutiţi în continuare de im-pozite pe încă 10 ani, deci până în 1805. Bucurân-du-se de mari privilegii, germanii din comună au fost mai înstăriţi decât românii şi în scurt timp au putut ridica biserica şi şcoala în limba germană. Dintre germani au emigrat mulţi în America, de unde întorcându-se cu bani au avut posibilitatea de a cumpăra moşiile conlocuitorilor şi în anul 1811 construiesc biserica, aceasta fiind cea mai mare dintre cele trei biserici construite în sat şi singura care are ceas (astăzi în stare de nefuncţionare), adus de la München în anul 1893. Acesta bătea orele, jumătăţile şi sferturile de oră. In urma furtu-nii din 28 iulie 1998, biserica a fost grav afectată, fiind total descoperită, partea superioară a turnului s-a dărâmat şi a căzut prin acoperiş spărgând pla-fonul boltit. Astăzi lăcaşul de cult este acoperit cu tablă, dar tavanul boltit nu a fost reparat. Pe faţada principală sunt două statui reprezentând doi sfinţi. Biserica este în stare de nefuncţionare, slujbele ţinându-se în casa parohială .

Colonizarea germanilor este considerată ca fiind un eveniment important în viaţa localnicilor, prin schimbarea stilului de viaţă, prin influenţa în

Monografie


cultura şi tradiţia locului, prin transformarea zonei, contribuind astfel la dezvoltarea societăţii.

In timpul Revoluţiei de la 1848-1849 în sat au loc lupte grele între armata colonelului ungur Alexandru Nagy şi un grup mare de revoluţionari sârbi. Tot aici, la 1849, s-au retras trupele învinse ale generalului de honovezi Dembrinszky , după bătălia de la Szoreg , plecând de aici în grupuri mici spre Timişoara.

Spre sfârşitul sec. al XIX-lea, s-a construit calea ferată, moara numită “Terezia” şi a luat fiinţă “Asociaţia Pompierilor” (1890).

In anul 1809 se face unificarea administrativă cu un primar şi doi juraţi, românii neavând nici biserică, nici şcoală. Parohia ortodoxă română prin proces a primit prin răscumpărare jumătate din averea rămasă bisericii şi şcolii ortodoxe sârbe, iar din pământ, 30 jugăre pentru biserică şi 2 jugăre pentru şcoală. Până la zidirea bisericii, slujbele religioase ale credincioşilor români s-au ţinut într-o casă particulară, iar apoi la şcoala confesională română. Apoi s-a cumpărat o locuinţă pentru preot la nr.234, toate amplasate la marginea comunei, în “Capătul românesc“.

Biserica ortodoxă română este construită în anul 1909, cu 10.000 de florini şi sfinţită în acelaşi an pe 25 octombrie prin episcopul arădean Ioan Ignatie Pap, secondat de diaconul său Emil Monta, protopopul Dr.Traian Putici, preoţii Micluţa din Cerneteaz şi preotul local Lazăr Babeu. Hramul bisericii este “Adormirea Maicii Domnului”. Ruga se sărbătoreşte pe 15 august.

Planul bisericii a fost alcătuit de arhitectul Ştefan Toth din Timişoara , iar maistru architect a fost Matei Wolf din Biled. Stilul este roman, la fel şi pictura realizată de Ştefan Lazar în 1909. Iconostasul a fost sculptat de N.Busuioc în acelaşi an. In turnul bisericii sunt trei clopote.

In cronica sa, Părintele Lazăr Babeu aminteşte de o evanghelie tipărită sub domnia lui Grigore Scarlat, cu binecuvântarea P.S.Grigorie Mitropolitul Ţării Româneşti, pe care se găseşte o menţiune de donaţie scrisă de mână, de către Pascu Preda, preotului Lazarovici .Insemnarea completă este: “Acestă sfântă şi Dumnezeiască evanghelie o au cumpărat Pascu Preda din Pescaret cu fl.12 si 30 şi o a dat preotului Zaharie Lazarovici pentru pomenirea mea şi a părinţilor mei şi a femeii mele şi a tot neamului meu şi a lui ca să ne pomenească până va trăi sfinţia sa şi dacă va muri acest mai sus

numit preot şi va rămânea vr’un prunc şi se va face preot să rămână la acesta ca să ne pomenească şi el ca şi tatăl lui, iar de nu va rămânea prunc de acest preot să fie slobozi pruncii mei şi pruncii pruncilor mei să o ia şi să o dea de pomană la o biserică unde li va fi voia lor, dar cu bani să nu să vânză nici de cum. Aceasta adeverez eu Pascu Preda din satul Pescaret la anul 1769 martie 15 şi o am vândut eu Ioan Cârstea Râmniceanul”.

Preoţi slujitori:Dimitrie Ţichindeal 1806 XI-25 si 1815-1818, Eutimie Dărăbanţ 1897-1908,Lazăr Babeu 1908-1963, Alexe Boicu 1964-1968, în prezent slujeşte preotul Ilie Dumitru începând cu anul 1979.

Anul 1836 a rămas în istoria satului prin noua epidemie de holeră. Izbucnind la 11 iulie şi ţinând până la 16 septembrie,”nouă săptămâni”acest fla-gel a curmat 169 de vieţi omeneşti.

La 30 aprilie 1823 s-a pus piatra de temelie pentru construirea bisericii ortodoxe sârbe şi a fost sfinţită la 26 decembrie acelaşi an, pe locul sau în apropierea altei biserici din lemn, care a ars. Finanţatori au fost credincioşii din sat. Hramul bisericii este “Mutarea moaştelor Sfântului Nico-lae”. Iconostasul a fost făcut de Mihail Ianici în anul 1853, iar pictura iconostasului şi a stranelor bisericeşti a fost realizată în 1861 de Nicola Alexi-ci, un pictor renumit în acele vremuri. Reparaţiile care au intervenit ulterior nu au afectat pictura originală. Reparaţie generală s-a făcut în 1923, când a fost înlocuită şindrila de pe acoperiş cu tigla solzi şi pe turn s-a pus tabla. Tot atunci s-au curăţat şi icoanele de pe iconostas şi zidărie. In urma furtunii din 28 iulie 1998, s-a reparat acoperişul şi s-a zugrăvit biserica în exterior. In turn sunt trei clopote. Cărţile pentru slujire sunt din secolele XVII-XIX , dar sunt şi cărţi mai vechi: un triod din 1590, un minei din sec XVII, un penticostar din 1673, un antologhion al lui Antim Ivireanul tipărit la Râmnic în 1705. Cărţile care au fost în limba română au fost predate bisericii ortodoxe române când, după trei secole de funcţionare împreună, în 1895 se separă şcoala şi biserica sârbă de cea română. Ruga se sărbătoreşte pe 22 mai. Biserica este monument istoric.

Localul şcolii sârbeşti a fost fondat în 1902, apoi în incinta clădirii au funcţionat Biblioteca Comunală şi Muzeul Dimitrie Ţichindeal din anul 1987 până în anul 2000 când imobilul a fost retrocedat bisericii ortodoxe sârbe.

Monografie


Neînţelegerile strămoşilor în legătură cu proprietatea asupra bisericii şi conducerea parohiei nu au reuşit să impieteze asupra bunei înţelegeri dintre sârbi şi români, manifestate mai ales cu oca-zia participării în co-mun la principalele slujbe: la “Rugă”, la Crăciun (25 de-cembrie respective 7 ianuarie – Biseri-ca sârbă păstrând vechiul calendar), la evenimentele cu caracter religios pet-recute în viaţa familiilor etnic mixte, prilej cu care vocile corului bisericesc răsunau şi în biserica românească.

Preoţi care au slujit la Becicherecu Mic de la începuturi până la despărţirea celor două biserici ortodoxe:

1.Nicolae – amintit în actele Vaticanului între 1332-1337;

2.Zaharia Zaharievici;3.Zaharia Lazarovici -sârb, prin 1760;4.Zaharia Ardeleanul şi preoteasa Elena,

prin 1770;5.Gheorghe Ţichindeal – frate cu Dimitrie

Ţichindeal, pomenit în satul Bulza, 1813-1814, decedat în 1816;

6.Dimitrie Ţichindeal, preot la 1806 şi 1815-1818, decedat în 1818;

7.Pavel Nadasky, 1792-1828, sârb;8.Pavel Radoslavici, sârb;9.Pavel Nadasky junior, pomenit în 1820;10.Mihail Matici, sârb, 1811-1841;11.Gheorghe Ţichindeal;12.Atanasie Nadasky, fratele lui Pavel ju-

nior,1821-1830;13.Procopie Matici, 1841-1867;14.Vasile Nadasky, fiul lui Atanasie, 1853-

1889;15.Zaharia Stoian, român, 1868;16.Grigore Ciolakovici, sârb,1869-1891 ;17.Petru Agrina, român, 1891 ;18.Ambrozie Mihailovici, român ;19.Mahirion Tatiansky, sârb, 1893-1895 ;20.Ieromonahul Milutin Iosici,1881-1893 ;21.Ieromonahul Mitrofan Solmosanovici,

1894-1897 ;22.Mihail Iskion Gadionsky, 1893.

Şcoala cu clasele I –IV a fost construită cu finanţare de la Imperiul Austro-Ungar, comunitatea contribuind cu forţa de muncă. Piatra de temelie a fost pusă la 1896, lucrările au durat 4 ani, iar

în anul 1900 a fost dată în folosinţă. Pe faţada exterioară sunt elemente de basorelief în stil baroc târziu.

G r ă d i n i ţ a s e înfiinţează în anul 1903, clădirea având şi astăzi aceeaşi destinaţie. Pri-ma educatoare a fost

Gabriele Belopotreki 1903-1918, i-a urmat Simici Serena, între 1920-1950.

Incepând cu 1890, ca medic al comunei a fost dr. Spitzer, care locuia la casa cu nr.540, iar la începutul secolului, dr. Hoffbauer, un medic militar pensionar.

In perioada primului război mondial, farmacistul Basel senior a ţinut şi loc de medic în comună. Temelia actualului dispensar a fost pusă în 1912. Intre anii 1918-1925 a funcţionat aici dr.Lauer. Dr.Osteanu Titus s-a ocupat de sănătatea comunei timp de 31 de ani, între 1926-1951 şi 1956-1962.

Farmaciştii Basel senior şi junior au condus farmacia proprie peste jumătate de veac, până în 1950. Din acest an, farmacia este luată în primire de farmacistul Bilitz.

Casa de naşteri ia fiinţă în anul 1952, în prezent fiind desfiinţată.

Mişcări de populaţie. La începutul anului 1944, au venit în Becicherecu Mic, din Moldova, refugiaţi din faţa trupelor ruseşti câteva familii care s-au stabilit aici (fam.Duca, fam Inderjovschi). In urma cedării Cadrilaterului, ajung în localitate mai multe familii care s-au adaptat locului şi-au întemeiat gospodării: fam.Gramaticu, Ristache, Ispas, Muşat, Predeşel s.a.

In ianuarie-februarie 1945 au fost deportaţi în URSS, bărbaţi între 19-45 de ani şi femei între 18-32 de ani, în total 297 săteni, din care 68 au murit. Supravieţuitorii se întorc în 1949.

In decursul unei săptămâni, 19-24 iunie 1951, multe familii au fost nevoite să-şi părăsească gospodăriile şi au fost deportate în Bărăgan, neavând altă vină decât aceea de a avea puţin mai mult pământ, fiind consideraţi chiaburi. Se vor

Monografie

Muzeul comunal


întoarce din Bărăgan în 1956.Germanii, deşi au convieţuit alături de

românii şi sârbii din comună cale de două secole, după 1989 au emigrat în masă în ţara de origine, rămânând doar câteva familii: Schuld, Lauer, Sechi, Decker. Au rămas doar legăturile de solidă prietenie între cei care cândva erau copii români, germani sau sârbi.

Atraşi de locurile de muncă la IAS şi CAP au sosit în locali-tate oameni din toate zonele ţării care s-au stabilit aici.

Meseriaşii au apărut odată cu înfiinţarea satului şi în general acopereau nevoile locuitorilor.Azi, mulţi lucrează în industrie şi în paralel cu meseriile vechi, apar altele noi care sunt în legătură cu noul mod de viaţă.

După 1989, locuitorii comunei şi-au recăpătat pământurile pe care le-au avut înainte de naţionalizare. Astfel agricultura, una din cele mai vechi îndeletniciri, devine preocuparea de bază a populaţiei.

III. MONUMENTEIn centrul comunei este ridicat monumentul

în cinstea marelui cărturar Dimitrie Ţichindeal, sfinţit la 4 decembrie 1932, unde apare în bronz figura scriitorului.Textul însoţitor mărturiseşte: “Ridicatu-s-a acest monument prin Primăria Mu-nicipiului Timişoara la dorinţa fierbinte a toată suflarea românească din Banat întru pomenirea nemuritorului profet bănăţean al Renaşterii pe care Eminescu l-a numit gură de aur, Dimitrie Ţichindeal, fost învăţător naţionalnic în Becicher-ecu Mic şi al şcoalelor preparanderomâne din Aradul vechiu slugărit catichet, cum s-a intitulat el, răposat la 19 ianuarie 1818, îngropat în cimitirul românesc fără cunoaşterea locului său de veşnică odihnă”. In partea dreaptă, un citat din prefaţa Fab-ulelor: ,,Minte! Mărită naţie daco-românească în Banat, în Ţara Românească, în Moldova, în Ardeal, în Ţara Ungurească, mintea! Când te vei lumina cu învăţătură şi cu luminatele fapte bune te vei uni, mai aleasă naţie nu va fi pe pământ înaintea ta”. In partea stângă: ,,Ce n-aş îndrăzni eu, pentru binele neamului meu?”. In faţă, la baza monumentului: ,,Steie acest monument strajă neclintită a sufletului

şi graiului românesc la graniţele aici nedesăvârşite încă ale Ţării Româneşti, stâlp de foc de pe care să se reaprindă vecicnic flacăra ţichindeliană tuturor generaţiilor ce ar lâncezi, ar şovăi, s-ar clătina în

urmărirea gândului final, ce ar uita nedreptatea din 1919, pe fraţii ce au schimbat, o ro-bie cu alta, pe cei din Timoc, pe cei din Bitolia, ce ar uita că graniţele gliei strămoşeşti nu sunt la Jimbolia ci acolo unde le spală Dunărea şi Tisa, unde le-a trasat, nu fără pro-fund rost, imuabile şi eterne, divul Traian, latinităţii”. O semnătură, probabil a celui care a confecţionat monumentul din piatră şi a scris textele: ,,C.Turner”. In spatele monumen-tului, o ultimă inscripţie: ,,In

părţile Banatului unde cu mult mai mulţi Români decât Sârbi sunt, ei au a nu învăţa a se zice Român şi mai voiesc să-şi zică de alt neam, ci rămân proşti şi se stăpânesc de alte neamuri”- citat din Epiton. Sunt texte din scrierile lui Dimitrie Ţichindeal, incitante învăţăminte de luat aminte.

In cimitirul ortodox român s-a ridicat o cruce în memoria lui Dimitrie Ţichindeal , sfinţită la 8 noiembrie 1938, pe care se află gravat textul: ,,In acest cimitir odihneşte nemuritorul fiu al acestei comune şi al Naţiei Româneşti, Dimitrie Ţichindeal , înmormântat la 19 ianuarie 1818. Crucea a fost ridicată de urmaşii plini de mândrie şi recunoştinţă faţă de marele străbun Ţichindeal. In veci pomenirea lui”.

Părintele Lazăr Babeu a sfinţit în acelaşi cimitir, la 1937, un monument al eroilor căzuţi în război. Înscrieri pe cruce: ,,Această cruce s-au ridi-cat ca simbol în numele eroilor căzuţi în războiul mondial în anii de la 1914-1918 din comuna Becicherecu Mic: Sima Giulvezan, Tima Netin, Ioan Radonici, Duşan Giurin, Lazăr Timulov, Milivoi Bobeş, Lazăr Lazarovici, Şandor Marcov, Alexandru Lazarov, 1937”. ,, In veci pomenirea lor ! “. Ridicată de parohie. Inscripţionată ulterior cu eroii căzuţi pe câmpul de luptă în anii 1940-1945 : Loc.Dr.Cornel Bobeş, înv. Ion Maxim, înv. Eugen Savu, Radu Isac Tuzu, Dumitru Ceregan, Florian Florea, Vlad Anghel , Ştefan Petrov, plt.Toma Pozdarca, plt. Sevastian Pozdarca. In cimitir,

Monografie


cum se intră, pe rândul al doilea, în dreapta este crucea eroului căzut pe front în comuna noastră.Înscrieri pe cruce: “Aici se odihneşte eroul Ştefan Vior în etate de 22 de ani, Reg.17 inf. Lugoj, căzut la 15 septembrie 1944 pentru apărarea patriei.Gândul nostrum se înalţă / Către tine scump erou /Şi în vremuri de restrişte/ Vei găsi în noi ecou -Şt.Poştaşu”.

IV. DIMITRIE ŢICHINDEAL (1775-1818)

Adept al Şcolii ardelene, alături de Mihail Roşu, Paul Iorgovici, C.Diaconovici-Loga, Di-mitrie Ţichindeal reprezintă spiritul redeşteptării naţionale şi aderarea românilor bănăţeni la ideologia luminilor.Tăria credinţei sale în viitorul neamului i-a sugerat lui Eminescu metafora ,,gură de aur» din Epigonii, iar expresivitatea limba-jului artistic al Fabu-lelor şi adaptărilor l-a îndreptăţit să-l aşeze în rândul poeţilor care ,,au scris o limbă ca un fagure de miere.»

S-a născut în anul 1775 în comuna Becicherecu Mic, din-tr-o familie de preoţi.

Incă din şcoala primară, în satul na-tal, a învăţat limbile sârbă şi germană. La Timişoara a urmat gi-mnaziul, iar apoi un curs necesar pregătirii pentru cariera didactică. A fost învăţător la Belinţ (1794), la Beregsău şi în alte sate bănăţene, contri-buind, paralel, la răspândirea cărţii şi îmbrăţişând cariera de traducător, dar mai ales adaptând cărţile scriitorului sârb Dositei Obradovici la necesităţile spirituale ale poporului român.

In 1801, ia hotărârea să se facă preot şi în acest scop, pleacă la Timişoara unde studiază şase luni. A ascultat aici cursurile profesorilor Pavel Chenghelati şi Mihai Martinovici. Admira la cei doi dascăli ai săi zelul cu care ei propovăduiau

învăţătura, faptul că nu se închistau, ca şi ceilalţi, cu totul în dogmele bisericeşti; dimpotrivă, combăteau superstiţiile şi obscurantismul.

Cu toate că, după cele şase luni de teolo-gie, n-a mai făcut alte studii oficiale, dorinţa de a cunoaşte, inteligenţa rară cu care era înzestrat, stăpânirea limbilor sârbă, germană, maghiară, latină şi greacă i-au înlesnit situarea între cei mai culţi oameni ai Banatului de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea.

Revenind la învăţământ, la Becicherecu Mic (1802), se impune repede ca un dascăl sârguincios, devotat şi talentat. Datorită competenţei sale în

probleme de instrucţie, autorităţii morale şi profesionale de care se bucură în rândurile colegilor, «crăiasca direcţie» îl pune să ins-pecteze şcolile, ceea ce constituia un bun prilej pentru a-şi da seama de situaţia învaţământului nostru. Acum cunoaşte în sate numeroşi inte-lectuali care se luptă cu greutăţile, depun eforturi şi fac sacrifi-cii ,,pentru luminarea pruncilor « .

C a r i e r a preotească îl ispiteşte în 1805, când devi-ne preot militar, iar apoi titular al parohiei din Becicherecu Mic. Dar numai după doi ani intră în conflict cu capii bisericii din

Carlovăţ, a cărei dominaţie se întindea şi asupra Timişoarei şi Aradului. La 29 iunie 1807, preoţii din Banatul timişean fac un ,,recurs maestatic», cerând ca în postul de director al şcolilor naţionale, rămas vacant, să fie numit un român, a cărui mi-siune principală va fi să stimuleze ,, luminarea tinerimii prin şcoală, să trezească în generaţiile noi virtuţiile strămoşilor noştri romani şi astfel vor putea dovedi lumii că poporul român trebuie să aibă o altă soartă, decât cea prezentă. Dimitrie Ţichindeal se numără printre semnatarii docu-

Monografie


mentului, iar momentul respectiv atestă interesul permanent pentru problemele învăţământului. Nu peste mult timp, sufletul i se va umple de amărăciune şi va arăta că, în ciuda entuziasmului şi a spiritului de sacrificiu al intelectualilor români, învăţământul nostru nu putea să facă progrese, din cauza condiţiilor materiale necorespunzătoare, oferite de administraţia imperială. Mizeria în care se zbătea învăţământul românesc îi va smulge, la 1813, declaraţii acuzatoare: ,,De voieşti să ştii în sat unde e şcoala, nu întreba pe nime, ci du-te, apoi vei afla o casă nu departe de biserică, desgrădită, descoperită, cu fereştile sparte şi cu hârtie lipită; să ştii că aceea e şcoala».

In 1812, se înfiinţează preparandia (şcoala normală) română din Arad, a cărei durată de studii se întindea pe un interval de 15 luni. Sunt numiţi ca profesori unii dintre cei mai de seamă intelec-tuali ai vremii, din părţile respective: Dimitrie Ţichindeal, director, profesor catechet, care preda şi limba germană, Ion Mihuţ profesor de peda-gogie, metodică şi istorie, Iosif Iorgovici (nepot al lui Paul Iorgovici), la matematici şi geografie, C.Diaconovici-Loga, profesor de gramatica limbii române, concept şi cantere bisericească. Salariul anual pentru un profesor era de 800 fiorinţi , iar pentru catechet de 500. Şcoala se întreţinea cu ajutorul materialului provenit ,,de la nordul de legea noastră», contribuţia statului fiind infimă.

Indată ce a luat conducerea preparandiei, neobositul Ţichindeal s-a apucat să lucreze cu râvnă, în ciuda condiţiilor materiale grele de funcţionare a şcolii şi a lipsei de cărţi. Împreună cu ceilalţi profesori, el a căutat să-i instruiască pe viitorii învăţători în conformitate cu cerinţele veacului luminilor.

La un an după înfiinţarea şcolii, publică lucrarea ,,Arătare despre starea acestor noao intro-duse scolasticeşti instituturi ale naţiei româneşti, sârbeşti şi greceşti», unde scrie pe larg despre felul cum a fost ea înfiinţată, cum funcţionează şi aduce elogii celor care au ajutat-o, văzând în gestul lor un act de binefacere pentru naţiunea română.

Paralel cu slujirea şcolii, Ţichindeal s-a an-gajat în lupta dusă împotriva stăpânirii bisericeşti de la Carlovăţ, fiind organizatorul acţiunii de înlo-cuire a neputinciosului episcop Avacumovici din Arad, cu un episcop român, în stare să încurajeze moral şi material dezvoltarea culturii române din Banat şi sud-vestul Transilvaniei. Prin aceasta a

intrat în conflict deschis cu stăpânirea bisericească. Mitropolitul Ştefan Stratimirovici din Carlovăţ informa în 1813 Viena şi consistoriul din Arad în legătură cu activitatea lui Ţichindeal, cerând an-chetarea şi pedepsirea lui. Când Avacumovici i-a chemat pe profesorii preparandiei în faţa consisto-riului, pentru a-i trage la răspundere, aceştia au re-fuzat să se prezinte, răspunzând printr-o scrisoare, cu mândria şi demnitatea ce-i caracteriza: ,, Drept aceea rămânem în sfera noastră».

Lucrurile nu s-au oprit aici,Tichindeal fiind acuzat că absentează de la prelegeri, că e neastâmpărat, imoral, iar arădenii n-ar fi prea multumiţi de metoda lui de predare. După efectua-rea anchetei, magistratul comitatului Arad raporta următoarele:

,,...s-a citit în public cauza contra numitului catichet, dar cetăţenii, adunaţi în număr mare, au declarat că nu au nimic contra luiŢichindeal, care fiind un om de inimă şi înţelept e vrednic de toată lauda şi că în toate privinţele sunt mulţumiţi, pre-cum şi modul lui de predare, aşa şi cu caracterul lui moral».

Ajungându-se la asemenea concluzii, era firesc să nu i se poată aplica nici o pedeapsă. Prilejul se va ivi, însă, nu peste mult timp, căci în 1814 publica ,, Fabule şi moralnice învăţături», care atrag o anchetă mult mai severă şi cu urmări foarte grave pentru el. Mitropolitul Stratimirovic pune totul în mişcare, spre a-l distruge. Fabulele se confiscă, de la el şi de la cei care apucaseră să le cumpere, apoi se fac toate cele trebuitoare pentru a fi înlăturat din învăţământ. Destituirea din postul de director a avut loc la 30 mai 1814, pe bază de decret regal şi aparţine lui Nestorovici. Peste un an, în 1815, a urmat şi destituirea de la catedră.Ţichindeal se adresează atunci cu o plângere pala-tinului cerând restituirea exemplarelor confiscate, precizând ce a urmărit prin publicarea Fabulelor şi care ar fi consecinţele dacă nu i s-ar face dreptate: ,,...de la editarea acesteia şi a încă alte opere folo-sitoare am avut în vedere numai şi numai cultura şi formarea spirituală a naţiunii mele numeroase; şi dacă curtea şi înălţimea voastră împărătească are la inimă cultura poporului român de aici, mult rămas în urmă, totuşi ar refuza un sprijin în această privinţă mie sau oricărui alt bun român, atunci, spre marea nenorocire a acestei sărmane naţiuni, cultura românilor va rămâne şi pe mai departe doar dorinţă pioasă, a cărei realizare cu greu ar putea

Monografie


avea loc şi prin urmare acest scop înalt nu s-ar putea atinge niciodată». Dar «rugarea» lui rămâne fără ecou şi de la 15 aprilie 1815, Ţichindeal se retrage în parohia sa din Becicherecu Mic, continuând lupta cu alte mijloace.

In iulie 1815, ce-rea înfiinţarea unui ziar pentru românii din Im-periul austriac. Intenţia, nerealizată, merită a fi consemnată ca una din-tre primele preocupări pentru presă la noi.

După moartea episcopului Avacu-movici din Arad, se angajează în acţiunea consacrată numirii unui român în scaunul rămas vacant. In 19 august 1815, el se numără printre cei trei preoţi desemnaţi să meargă în audienţă la împărat şi să ceară ,,episcop de neamul nostru a ne da». Continuă să se preocupe de soarta învăţământului românesc, protestează împotriva măsurilor de deznaţionalizare.

Ca preot al Becicherecului, Dimitrie Ţichindeal a mai funcţionat până în 19 august 1817. Atunci s-a îmbolnăvit şi a fost dus la un spital din Timişoara, unde a murit la 19 ianuarie 1818. Conform dorinţei sale, a fost înmormântat în satul natal. Traducerea şi localizarea cărţilor cu caracter moralizator a fost o îndeletnicire permanentă a lui D.Ţichindeal, transformată cu-rând într-o veritabilă pasiune. E neîndoios faptul că el a tradus şi localizat un număr mult mai mare de cărţi decât a tipărit. Dintre lucrările rămase în manuscris amintim următoarele:

1.Despre sărbători, traducere din 1802 după Iovan Muscatirovci.

2.Dogmaticeasca teologie sau cuvân-tare de Dumnezeu a pravoslavnicei mărturisiri a Răsăritului.

3.Păstoreasca teologie sau învăţături pentru

datoriile preoţeşti.4.Istoria bisericească sau poveste a Bise-

ricii de mărturisirea Răsăritului.

5.Predici origi-nale - informare H. Rădulescu.

6.Hristianis-mul cum este şi cum ar putea să fie după glasul Evangheliei.

7.Catehism.8.Întâmplările

vieţii înţeleptului Do-sitei Obradovici.

9.Viaţa lui Isus (traducere).

F i g u r a emblematică a ma-relui cărturar a fost pentru prima dată reprezentată de pic-torul bănăţean Sava Petrovici.Tabloul executat în tehnica ulei pe pânză, de 70 x 50 cm, datat 1815, a fost donat Aca-demiei Române de ziaristul timişorean

George Ardelean, la 1892 primind confirmarea cu nr.5841/20 nov.1892, donaţie consemnată şi în Gazeta poporului din Timişoara, nr.33/1892.

In bronz apare figura ilustrului cărturar pe monumentul său din centrul comunei Beciche-recu Mic, sfinţit la 4 decembrie 1932, însoţit de următorul text: “Ridicatu-s-a acest monument prin Primăria Municipiului Timişoara la dorinţa fierbinte a toată suflarea românească din Banat întru pomenirea nemuritorului profet bănăţean al Renaşterii pe care Eminescu l-a numit gură de aur, Dimitrie Ţichindeal, fost învăţător naţionalnic în Becicherecu Mic şi al şcoalelor preparande române din Aradul vechiu slugărit catichet , cum s-a inti-tulat el, răposat la 19 ianuarie 1818 , îngropat în cimitirul românesc fără cunoaşterea locului său de veşnică odihnă”.

V. PORTUL POPULAR AL LOCUITO-RILOR

PORTUL POPULAR AL ROMÂNILOR

Monografie


ŞI AL SÂRBILOR. In lucrarea ,,Banatul de la origini …” , J.J.Ehrler scrie că îmbrăcămintea românilor şi a sârbilor de rând, în timpul verii, consta dintr-o cămaşă, brodată uneori cu fir turcesc şi dintr-o pereche de izmene din pânză de in. Românul îşi acoperea capul cu o căciulă neagră din blană de oaie, iar în jurul trupului purta o curea lată de piele, ţintuită cu nasturi mari şi galbeni. Sârbul purta în locul acestui chimir un brâu ungu-resc albastru. Pe cap purta fie o pălărie cu borurile răsfrânte pe jumătate, fie o cuşmă de hussar, făcută din pâslă. Sârbii şi românii avuţi se îmbrăcau cu şube albe sau albastre şi purtau cizme.

Portul de iarnă al oamenilor de rând constă într-o bundă (cojoc) din blană de oaie sau “cabar-nic” (manta) din lână. Purtau iţari lungi din pânză grosolană, peste care atârna ca podoabă, cămaşa. Picioarele le înveleau cu obiele din lână şi încalţau opincile care se legau cu ,,nojiţe” de piele în jurul piciorului.

În timpul verii, femeile purtau o cămaşă lungă de in, împodobită la gât şi la mâneci cu fir turcesc. Aceasta era strânsă pe trup cu două oprege din franjuri de lână roşie, galbenă şi verde. Iarna, îmbrăcămintei i se adăuga doar un cojoc şi o pereche de cizme.

Părul era foarte frumos împletit şi împodobit cu multe pietre false şi ace. Femeile care aveau bani, îşi atârnau pe frunte bănuţi de 20, 17, 10 şi 7 creiţari în şiraguri de formă triunghiulară. Cer-ceii, făcuţi din bucăţi de alamă şi pietre false, erau adeseori foarte grei, dar fără valoare.

PORTUL POPULAR AL GERMA-NILOR. Portul era asemănător cu al şvabilor din ţinuturile dunărene. Femeile purtau culori pas-telate care nu atrăgeau atenţia, pe când bărbaţii îşi adoptau ţinuta mai mult după moda orăşenească. De asemenea este de remarcat deosebirea evidentă ce se făcea între portul femeilor măritate şi cel al fetelor. Fetele aveau dreptul să nu poarte batic, în timp ce femeile măritate erau obligate să-l poarte. In jurul vârstei de 40 de ani, femeile măritate înce-peau să poarte îmbrăcăminte de culoare neagră.

Portul popular bărbătesc adus odată cu colo-nizarea germană de către coloniştii din ţinuturile Trier şi Hamerstein s-a amestecat şi din cele două porturi s-a format unul specific noii aşezări.

În prima jumătate a secolului al IX-lea, în timpul maghiarizării, multe din piesele vestimen-tare au fost sacrificate şi înlocuite cu cele specific

maghiare.În jurul anului 1880 şi mai târziu, duminica

şi la sărbători, bărbaţii purtau pantaloni bleumarin strâmţi, băgaţi în cizme şi brodaţi cu fir negru. Din material negru aveau o jiletcă ce se putea încheia până la gât. Peste jiletcă purtau o jachetă, iar la gât purtau cu plăcere fular negru. Pălăria neagră a înlocuit în secolul al XVIII- lea pălăria în trei colţuri. Bărbaţii şi tinerii încep abia la sfârşitul secolului al XIX- lea să poarte mustăţi. Probabil că şi la noi, în prima jumătate a secolului al IX- lea, bărbaţii să fi purtat o coadă împletită cu grijă . În lunile de vară purtau pantaloni albi, strâmţi, băgaţi în ciorapi din lână albă. În picioare purtau fie papuci din piele, fie cipici crosetaţi din lână neagră şi tălpuiţi cu piele. Cămaşa de in era legată la brâu cu un sorţ. După primul război mondial, pantalonii albi sunt înlocuiţi cu stofele produse de fabrici. In jurul anului 1900, dispar pantalonii înguşti maghiari, fiind înlocuiţi cu cei largi.

Cizmele sunt înlocuite cu “ziehshuch” (pan-tofi de gumă). În anul 1912 culoarea neagră este înlocuită cu cea maro, care devine predominantă în costumele bărbăteşti. Cămăşile cu dungi încep să se poarte în jurul anului 1920, la care intelectualii purtau cravată. Iarna se purta bundă sau palton.

Odată cu terminatea şcolii, fetele erau consi-derate mari şi erau supuse procedurii de a se coafa. Părul era lipit de cap şi pentru a realiza acest lucru se folosea apă cu zahăr, apoi era împletit într-o coadă, la capăt mai lată pentru a putea fi prinsă cu ajutorul pieptenelui, în jurul capului.

Până în jurul anului 1910, îmbrăcămintea de sărbătoare consta într-o bluză albă brodată şi o fustă de culoare deschisă, plisată. Pentru a sta cât mai înfoiată, femeia purta câte 4-6 fuste pe dede-subt şi ele plisate. Baticul cu franjuri mari, pictat cu flori era legat în cruce pe piept. Peste fustă îşi lega un şorţ negru brodat. In jurul anului 1900, numărul fustelor scade şi bluzele albe au fost înlocuite cu altele în culori mai vii. Duminica, femeile purtau o fustă neagră de catifea, care se purta peste fusta obişnuită. Cele mai bogate le garniseau cu blană. Capul şi-l acopereau cu baticuri negre. Pentru a se apăra de frig, foloseau o eşarfă mare,de culoare neagră, în care se înveleau.

Aceste schimbări în portul popular au fost surprinse de învăţătorul Gerhard Jakob în poezia “Von Stuf zu Stuf” – 1916 ( Din stuf în stuf).

Uită-te cum a fost odată,

Monografie


In timpuri vechi şi acum chiarDe rugă era totul în sărbătoare,Ce îmbrăca lumea atunci?Bunicul îşi punea căciulaPantalonii bleumarin pe picior şi ciorapi

pesteÎşi lua jacheta, încălţa papucii,Şi toată treaba era terminată.Tatăl meu care purta deja pălărie în trei

colţuriIn loc de pantaloni bleumarin pe picior, are

deja pantaloniLa jiletcă are deja nasturi metaliciIncălţa cizme cu cârpe înăuntru.Acum vine, am deja pălărie,Jiletca, haina, cravata, îmi stau bine,Am pantofi cu nasturi şi ciorapi.Aşa se schimbă cu timpulBăiatul meu poartă la gât cravataJobenul şi-l îndeasă pe capAre frac, pantaloni şi chiar pantofi de lac,Are vestă. Ce spui de acestea?Nepotul meu ajunge aşa departeIncât poartă încălţări ce se numesc sandaleMamă, ce stai în faţa vetrei acas ,Ce spui tu la toate acestea ?Eu parcă aud şi acum glasul mamei,Din departare cum striga:Purtaţi chiar şi pantofi din lac,Cravată, chiar şi fracInsă una vă rog, din toată inima să nu

uitaţiRămâneţi şvabi, rămâneţi şvabi.PORTUL POPULAR ACTUAL. Portul

popular şi-a păstrat pe parcursul ultimelor veacuri piesele componente specifice portului popular bănăţean . S-au produs modificări semnalate mai mult în ornamentică şi cromatică. Intensul proces de industrializare şi urbanizare din secolul al XX- lea a generat o restrângere considerabilă a utilizării portului popular. Costumul popular este folosit de către persoanele mai în vârstă sau cu ocazia unor sărbători.

La bănăţeni, costumul popular femeiesc cuprinde: cămaşă cu poale, opreg, catrinţă, pieptar, opinci, piese de acoperire a capului ( batic sau ceapsă) şi cele pentru vreme friguroasă, cojoc sau şubă.

Costumul popular bărbătesc este com-pus din: pieptar şi cingătoare (brâul), care sunt executate admirabil, în comparaţie cu cioarecii

(pantalonii) de factura simplă, confecţionaţi din dimie de calitate superioară. Aproape întreaga suprafaţă a brâului şi pieptarului este acoperită cu broderii. In general, la costumul popular fie românesc, şvăbesc, maghiar sau sârb, elementul remarcabil care oferă un aspect estetic deosebit, îl constituie ornamentaţia, realizată prin broderii, cusături, franjuri, aplicaţii de piele, mătase, fire de argint, nasturi şi aplice metalice.

VI. DESCRIEREA MONUMENTELOR ISTORICE DIN COMUNA BECICHERECU MIC

I.SATUL VECHI SEC.XIV-XV EPOCA MEDIEVALĂ

Tipul monumentului arheologic: Sit arheologicNumele antic al sitului :PECKEREKYCoordonatele geografice actuale: 2 km NV de

comuna Becicherecu MicCodul în LMI/ codul RAN : TM-I-s-B-06052Încadrare cronologică: 1334-1773Scurtă descriere: Aşezare medievală - satul vechi

Becicherecu Mic locuit de români şi sârbi, denumit şi Dealul Crucii.

II.BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂTipul monumentului: BisericăDenumirea actuala: BisericăCodul în LMI :TM-II-m-A-06183Datare: 1823Scurtă descriere: Biserica a fost sfinţită la 26

decembrie 1823.Hramul bisericii este “Muta-rea moaştelor Sf.Nicolae”. Iconostasul este pictat de Nicola Alexici la 1861.

III.CASA CU NR.644 BECICHERECU MICTipul monumentului : CasăDenumirea actuală: Casa particularăCodul in LMI: TM-II-m-B-06184Datare : 1914Scurtă descriere: Ridicată de Bucher Ioan pentru

fiica sa Bucher Anna-Maria căsătorită Lauer. Mester Thierung Mathias.

BIBLIOGRAFIE1.Prof.Elena Oprea - Lucrare pentru obţinerea

gradului I, specialitatea Geografie, Bucureşti, 1980.2.Valer Petru Olea- Becicherecu Mic, File de

cronică ,Fundaţia Paem, 2003.3.Dimitrie Ţichindeal- Fabule şi moralnice

învăţături, Editura Facla, Timişoara, 19754.Prof.Ion B.Mureşianu- Dimitrie Ţichindeal,

Extras din revista «Mitropolia Banatului, nr.10-12, Timişoara, 1975.

5.Arhiva Bisericii ortodoxe sârbe .6. Fr.Grisselini- Incercare de istorie naturală a

Banatului timişean, Editura Facla Timişoara

Monografie


Între enigmele care continuă să suscite interesul cercetătorilor români şi străini se numără Tezaurul de la Pietroasa (Vrancea), care comportă controverse datorită greutăţii de metal preţios, perioadei de fabricare şi originii etnice, prin elementele decorului, dar în special datorită inscripţiei care a rămas nedezlegată. Cel care a dedicat o monografie celei mai mari descoperiri a secolului al XIX-lea pe pământul românesc a fost Alexandru Odobescu, în lucrarea Le Trésor de Petrossa (vol. I-III, 1887-1900).

Scriitor, arheolog şi om politic, Alexandru Odobescu a fost o personalitate marcantă a secolului al XIX-lea.

Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, în Bucureşti. A fost al doilea fiu al generalului Ioan Odobescu şi al Ecaterinei, fiica doctorului Con-stantin Caracaş. Studiile şi le-a început la domiciliu cu profesori particulari, apoi în 1844 a fost înscris la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti. În perioada 1850-1853 şi-a continuat studiile la Collège de France din Paris, susţinându-şi bacalaureatul la 13 decembrie 1853. Ulterior s-a înscris la Facultatea de Litere din Paris, dar n-a terminat-o pentru că nu s-a prezentat la examenul de licenţă. În Franţa a rămas până în anul 1855. Alexandru Odobescu a fost membru al Societăţii politice şi culturale a studenţilor români din Paris «Junimea Românească», înfiinţată la 14 februarie 1851. La Paris s-a aflat în preajma revoluţionarilor Nicolae Bălcescu, Nico-lae Golescu, C.A. Rosetti, Gheorghe Magheru, susţinând conferinţa Viitorul artelor în România şi publicând articolul Muncitorul român în revista «Junimea Română». Pasionat de literatura greco-romană, Alexandru Odobescu a tradus 13 opere din Horaţiu, părţi din Iliada şi Odiseea, primul cânt din Georgicele lui Vergilius. În aceeaşi perioadă a scris poemul Odă României, publicat însă în 1855 în «România literară», editată la Iaşi sub conducerea lui Vasile Alecsandri:

«În sânul României acum va să-nfloreascăO floare care varsă miros, încântător,A păcii dulce floare, al artelor izvor».

«CLOŞCA ŞI PUII DE AUR», MIt ŞI REALItAtE 1837-2007

Întors în ţară, a ocupat de-a lungul timpului mai multe posturi: funcţionar la Postelnicie, apoi pro-curor la Curtea de apel din Bucureşti (1855), director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, numit de Al-exandru Ioan Cuza (1862), ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi, ad-interim, la Ministerul Treburilor Străine (1863), director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1874), secre-tar de legaţie la Paris (1881), profe-

sor de arheologie la Universitatea din Bucureşti şi director al Şcolii Normale Superioare din Bucureşti (1891).

În anul 1858, Alexandru Odobescu s-a căsătorit cu Alexandra (Saşa) Prijbeanu, fiica naturală a Ruxandrei Băleanu şi a lui Pavel Kiseleff. La 26 iulie 1865 s-a născut fiica sa, Ioana.

Scriitorul român a coordonat sau a colaborat la mai multe reviste: «Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte» (pe care a înfiinţat-o la Bucureşti în 1861), «România literară», «Românul», «Revista Carpaţilor», etc.

Alexandru Odobescu a publicat romanele istorice: Mihnea Vodă cel Rău (1857), Doamna Chiajna (1860); volume de eseuri: Pseudoky-negeticos (1874), Câteva ore la Snagov (1862); studii de folclor: Cântecele poporane ale Europei Răsăritene, mai ales în raport cu ţara, istoria şi da-tinile românilor şi Răsunete ale Pindului în Carpaţi (1861); basme: Jupân Rănică Vulpoiul, Tigrul păcălit (1875) şi volumul Zece basme mitologice (1887); studii de istorie literară: Poeţii Văcăreşti (1861), Mişcarea literară din Ţara Românească în secolul XVIII, Scrieri literare şi istorice, vol. I-III (1887), ş.a.

Profesor de arheologie la Universitatea din Bucureşti, Alexandru Odobescu este autorul lucrării Istoria arheologiei (1877), primul studiu românesc de istorie a arheologiei, volum pentru care i s-a acordat Premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române.

AFRODItA CARmEn CIOnCHIn IOnEL CIOnCHIn

Istorie


Alexandru Odobescu (1834-1895)În 1867 a organizat Pavilionul Românesc din

cadrul Expoziţiei universale de la Paris, la care a fost expus şi Tezaurul de la Pietroasa, iar ulterior a semnat lucrarea Le Trésor de Petrossa (vol. I-III, 1887-1900). La Copenhaga a susţinut comunicarea Antichităţile preistorice ale României, în cadrul Con-gresului internaţional de antropologie şi arheologie istorică (1869), iar la Ateneul Român din Bucureşti a susţinut conferinţa Artele din România în periodul preistoric (1872). În anul 1873, Alexandru Odobescu a fost ales membru corespondent al Institutului Ar-heologic din Roma.

Sub îngrijirea lui Alexandru Odobescu a fost publicat volumul Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul (1877), de Nicolae Bălcescu, după ce publicase fragmente în «Revista Română pentru ştiinţe, litere şi arte » (1861-1863).

Pentru întreaga activitate desfăşurată, în 1870 Alexandru Odobescu a fost ales membru al Societăţii Academice Române, iar în 1879 a devenit Secretarul general al acesteia. De asemenea, în 1989, Academia Română i-a acordat premiul Năsturel-Herescu pentru cea mai bună carte românească apărută între 1885-1888: Scrieri literare şi istorice.

La 10 noiembrie 1895, Alexandru Odobescu s-a stins din viaţă la Bucureşti.

** *

Intrat în circuitul ştiinţific cu denumirea de «Cloşca şi puii de aur», tezaurul a fost descoperit de doi ţărani (Ion Lemnaru şi Stan Avram), în anul 1837, la cariera de piatră de pe coasta numită «Via Ardelenilor» a Muntelui Istriţa, lângă satul Pietroa-sele, jud. Buzău. Zona este bogată în vestigii arheo-logice. În vârful cel mai înalt al Muntelui Istriţa, denumit «Şura de aur», s-a descoperit un val circular cu diametrul de 6,32 m, pavat cu piatră, împrejurul căruia s-au găsit fundamente de edificii, table de

marmură şi fragmente de sticlărie. Se presupune că aici ar fi fost un vechi templu. O stâncă a Muntelui Istriţa poartă denumirea de «PISCUL CALULUI ALB», după forma unui cal alb, alte două stânci poartă fiecare numele de «Piatra Şoimului», o altă înălţime se cheamă «Cuibul Corbului», în apropierea căruia se găseşte izvorul numit «Fântâna Vulturului» şi «Lacul Vulturului». La poalele Muntelui Istriţa au fost descoperite vestigiile unei fortificaţii dreptung-hiulare cu laturile de 226X180 m şi urme ale unor ziduri de 220 m1.

Piesele tezaurului au fost ascunse timp de un an, dar la 23 aprilie 1938, în ziua de «Sfântul Gheorghe», cei doi ţărani au vândut «comoara» cu 4.000 de piaştri unui pietrar numit Anastasie Tarba sau Verusi, aromân din Bitolia Macedoniei, care se ocupa de construirea podului de peste râul Câlnău. Aflând-se de comoară, cei doi ţărani, cumpărătorul şi alte persoane au fost arestaţi, desfăşurându-se un lung proces care a durat din iulie 1838 până în 1842. În timpul procesului muri sărac în închisoare ţăranul Ion Lemnaru, descoperitorul unei comori inestima-bile. Parte din tezaur a fost distrus, este posibil ca parte să fi fost topit.

Din cele 24-26 piese ale tezaurului, presupus a fi cântărit 40 kg, au fost recuperate 12 obiecte, aşa cum rezultă din raportul întocmit de Petrache Poenaru, efor al şcoalelor şi profesor la Colegiul Sf. Sava, trimis în iulie 1838 la Pietroasele – Buzău pentru a recupera comoara: «Obiectele de antichităţi ce am descoperit până acum sunt toate nişte vase re-ligioase, cu figuri mitologice; toate cântăresc 15 oca, aurul este mai curat decât al galbenilor şi aşa preţul aurului covârşeşte peste 6.000 de galbeni, afară de preţul antichităţii, care la vreun muzău al neamurilor cele mai luminate s-ar plăti cel puţin înzecit pe cât costă aurul»2.

Cele 12 piese, în parte mutilate, au greutatea de 18,7975 kg de aur, de peste 20 de karate: un disc în forma unei străchini rotunde, o pateră cu o statuetă în mijloc şi la margini cu o serie de figuri, o fibulă sau agrafă mare în forma unei păsări, două fibule mijlocii reprezentând păsări sacre, o fibulă sau agrafă mai mică simbolizând tot o pasăre, un colan (torques) – tăiat în două de descoperitor – cu o inscripţie, un colan simplu, o cană (capis), un colan decorat cu pietre preţioase şi două vase poli-gonale cu toate stilizate zoomorf. Piesele dispărute din tezaur, potrivit mărturisirilor lui Ion Lemnaru, rezultate din actele procesului şi din alte mărturii ale vremii, au fost: cinci colane de aur, două brăţări, o fibulă în forma unei păsări mai mici, două căni, o

Istorie


pateră simplă, o catenă de aur şi două străchini de aur (patellae).

Fabuloasa descoperire a făcut ocolul pământului românesc în publicaţiile vremii («Cu-rierul românesc», «Cantor de aviz şi comerţ de Bucureşti», «Albina românească» din Iaşi, «Gazeta de Transilvania» din Braşov, etc.), ca şi la nivel european, intrând în preocupările arheologilor, is-toricilor, lingviştilor, dar şi ale marelui public din ţară şi străinătate.

Comoară importantă a neamului românesc, «Cloşca cu pui»/Tezaurul de la Pietroasa a fost expus nu numai specialiştilor, ci şi marelui public, dar s-a aflat şi la îndemâna hoţilor:

• Prin hotărârea domnitorului Alexandru Ghi-ca (1834-1842), din 26 iulie 1838, tezaurul trebuia expus la muzeu, dar după patru ani a fost expus în colecţia Şcolii Sf. Sava din Bucureşti.

• După 30 de ani de la descoperire, în 1867, «Cloşca şi puii de aur» a făcut parte din pavilionul românesc la Expoziţia universală de la Paris. Publicul vizitator şi chiar împăratul Napoleon al III-lea au fost impresionaţi de tezaurul românesc, iar ziarele franceze i-au consacrat articole elogioase, făcându-i-se chiar 20 de planşe color.

• Tot în 1867, tezaurul a fost expus la Muzeul «South Kingstown» din Londra.

• În 1868, tezaurul a fost adus în România şi expus la Muzeul Naţional de Antichităţi care se afla în clădirea Universităţii din Bucureşti. La 20 noiemb-rie 1875 s-a întâmplat un eveniment neobişnuit, care putea avea loc numai în Balcani! Studentul Dumitru Pantazescu a conceput un plan diabolic. Într-o seară, s-a ascuns în Biblioteca Senatului, cameră ce se afla deasupra sălii Muzeului Naţional în care se găsea «Cloşca şi puii de aur». Noaptea, a făcut o gaură în pardoseala bibliotecii, servindu-se de un burghiu, şi a introdus o umbrelă, lărgind gaura pentru a se strecura prin ea. Paznicul n-a auzit nimic din pricina viscolului din acea noapte şi a molozului care cădea pe umbrelă şi aplana zgomotul. Tânărul, cu ajutorul unei frânghii, s-a strecurat în sala muzeului, furând preţiosul tezaur. Studentul a avut răbdare, a ascuns tezaurul sub îmbrăcăminte legându-l bine, a aşteptat până dimineaţa când a părăsit clădirea fără a atrage nici o bănuială. După câteva zile, hoţul Dumitru Pan-tazescu a fost prins, condamnat la 6 ani de închisoare, dar a fost împuşcat în urma unei tentative de evadare. Tezaurul, în parte distrus, a fost recuperat!

• Tezaurul de la Pietroasa a fost asigurat într-un lăcaş special la Muzeul de Antichităţi aflat în clădirea Universităţii din Bucureşti. În 1884, în

clădirea Universităţii a izbucnit un incendiu. Trei pompieri au ajuns în sala tezaurului, recuperându-l. De data aceasta tezaurul a fost asigurat într-o vitrină specială unde a fost expus până în anul 1916.

• După intrarea României în război (15 august 1916) de partea Antantei şi prăbuşirea frontului româ-nesc, autorităţile române, inclusiv Banca Naţională, s-au retras la Iaşi. În avuţia Băncii Naţionale s-a aflat şi «Cloşca şi puii de aur». Producându-se panică în rândul guvernanţilor români din cauza jafurilor ar-matelor germano-bulgare în teritoriul ocupat, aceştia au hotărât ca Tezaurul României să fie transportat în Rusia, «o ţară aliată». O greşeală de neiertat a guvernanţilor români, ştiindu-se de sute de ani «faptele muscalilor»! În decembrie 1916, parte din tezaurul României care garanta circulaţia biletelor de bancă a fost evacuată la Moscova: «La sfârşitul lunii decembrie a anului 1916, când valurile vrăjmaşe băteau furioase în coastele Moldovei (două treimi din ţară fusese ocupată), Banca Naţională a României, din îndemnul Guvernului şi cu al său consimţământ, a evacuat la Moscova, odată cu bijuteriile Majestăţii Sale, Regina Maria, în valoare de 7 milioane lei aur, întregul stoc metalic de 314.580.456,84 lei aur»3. În urma a două transporturi, la 2 decembrie 1916 şi 1 ianuarie 1917, a fost depus Tezaurul Băncii Naţionale a României la Kremlin, în Rusia. Tezaurul cuprin-dea: acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărţi rare, odoare ale bisericilor, arhivele, depozitele şi colecţiile instituţiilor publice şi private; efecte publice şi particulare şi alte valori; aurul, în cea mai mare parte, a fost proprietatea Băncii Naţionale4. Delegaţii Guvernului Rusiei şi-au luat angajamentul solemn în scris, faţă de România şi Banca Naţională, să păstreze şi să restituie valorile pe care le-au primit, depunându-le la Kremlin în 16 februarie 1917.

În iulie 1917, un nou transport cu valori in-estimabile s-a îndreptat spre Kremlin, conţinând obiecte din mănăstirile şi bisericile României, din muzee şi arhivele statului, recepţionate la Moscova în 5 august 1917.

Referindu-se la Tezaurul României trimis spre păstrare la Moscova, Mihail Gr. Romaşcanu, înaltul funcţionar al Băncii Naţionale a României, menţiona: «Dacă ne gândim câteva clipe, lesne pricepem înrâurirea adâncă pe care a avut-o asupra culturii româneşti de după război trimiterea în Rusia a sfintelor noastre comori, adunate cu grijă încordată şi trudă îndelungată de vrednicii noştri înaintaşi. Cercetătorii îndrăgostiţi de trecutul acestui neam au fost lipsiţi de preţioasele izvoare de informaţie şi

Istorie


documentare, datorită cărora multe dintre problemele îndepărtatelor vremuri ar fi putut fi dezlegate. Acele documente constituiau pentru noi actele cele mai autentice de proprietate asupra acestui pământ. În ele trăiau viaţă veşnică urmele falnicilor premergători ai României Mari, care, de-a lungul mileniilor vitrege, au apărat cu vrednicie plaiurile pe care, ca şi noi, le-au locuit şi iubit. Dar nu numai cărţile rare, manu-scrisele vechi, tablourile preţioase, vestita comoară a Cloştii cu puii de aur, monedele care vorbeau acolo unde nu există izvoare epigrafice şi tăceau bătrânii autori, au săpat odată cu părăsirea ţării o prăpastie în-tre două lumi (între cei de ieri şi cei de azi). Generaţia tânără, crescută în umbra marilor zguduiri, a pierdut contactul direct cu strămoşii»5.

• În anul 1956, după 40 de ani, în urma nu-meroaselor insistenţe ale diplomaţiei româneşti, o mică parte din Tezaurul României de la Moscova, inclusiv «Cloşca şi puii de aur», a fost înapoiată ţării noastre. Astăzi, preţioasa comoară «Cloşca şi puii de aur» este expusă la Muzeul Naţional de Istorie a României.

De la descoperirea tezaurului, în 170 de ani, cercetătorii români şi străini au emis multe ipoteze, adeseori contradictorii, privind «Cloşca şi puii de aur».

Potrivit stilului artistic şi meşteşugăresc, tezaurul este considerat a fi de factură greco-romană din complexul artei greco-sarmate. Tezaurul se presupune a fi germanic şi atribuit vizigoţilor sau ostrogoţilor, îngropat la sfârşitul secolului al IV-lea sau în prima jumătate a secolului al V-lea, şi chiar atribuit regelui got Athanaric, care l-ar fi îngropat în anul 376, în timpul fugii goţilor peste Dunăre din faţa hunilor invadatori. Această ultimă ipoteză este greu de admis. Nicolae Densuşianu atribuia tezaurul poporului pelasg, patera decorată cu figuri reprezentând sărbătoarea hiperboreilor în onoarea divinităţii Gaea/Terra Mater (Mama Mare) care dă roade pământului, a zeului Apollo şi a celorlalţi zei ai ginţii «cea sfântă a hiperboreilor». Mitologul român considera fibula maior a tezaurului ca fiind «Pasărea Phoenix» şi, citându-i pe autorii antici (Pliniu, Mela, Tacit, Ovidiu, Valerius Flaccus etc.), a identificat patria acestei păsări sacre în apropiere de Panchaea «Oraşul Soarelui/Heliopolis/Solis Urbe», numit şi «Titania/Titana», lângă «Oceanos Potamos/Istrul de Jos», regiunea cea faimoasă pentru bunătăţile sale – «Arabia Felix»6. Toponimul Panchaea, destul de nesigur, localizat la Oceanos Potamos/Istru/Dunăre, poate fi apropiat de apan okean ‘apa mare, ocean’, sau poate fi o formă grecizată (grecii nu dispuneau de

consonanta «V», pe care adeseori o înlocuiau cu «P») pentru Vrancea-Vancea/Panchaea. În baza criteriului euroindian sau a substratului traco-cimero-cimbric, Vrancea ar avea accepţiunea de ‘(munţii) de curbură (întorşi)’, comparabil cu verbul suedez «vranga» ‘a întoarce, a suci‘. În colecţia lui N. Densuşianu se afla şi sigiliul Judecătoriei jud. Buzău, din anul 1851, pe care era reprezentat un templu pe care descinde o pasăre.

Cercetătorul Paul Ştefănescu a semnalat studi-ile din revista franceză «CHARIVARI», nr. 18 din oct.-nov.-dec. 1973, dedicată comorii de la Rennes-le-Château (Franţa), descoperită de abatele Berenger Sauniere în perioada anilor 1891-1897. Jurnalistul Jean-Luc Chaumeil a văzut o parte din acest tezaur într-o colecţie particulară la o vilă aşezată la 80 km de Geneva, la sud de Cau, pe malul Lacului Leman, în apropiere de Roche de Noye. Acest tezaur, considerat galo-roman, este o dublură a tezaurului «Cloşca şi puii de aur» de la Pietroasa, iar cercetătorul român îl consideră o copie modernă a celui original din România7.

Una din importantele piese ale tezaurului de la Pietroasa este colanul (torques) de aur masiv pe care este gravată o inscripţie. În urma furtului tezaurului din 20 noiembrie 1875, colanul a fost fragmentat, tăind inscripţia pe la mijloc, provocând în parte distrugerea acestuia.

Începând cu anul 1855, o seamă de cercetători, considerând inscripţia un înscris cu rune8, au încer-cat să o descifreze, găsindu-se numeroase «soluţii» (deosebit de controversate), dintre care amintim pe cele ale dr. Georg Stephens, profesor la Universitatea din Copenhaga:

în 1867: GUTANIO WI HAILAGcu traducerea: La al goţilor templu consacrat,iar la 1884: GUTA NIO WI HAILAGcu traducerea: Dedicat noului templu al goţilor9.

Alexandru Odobescu, în lucrarea dedicată tezaurului, a fost convins că inscripţia de pe colan a fost scrisă cu caractere runice: «GUTANI OCVI HAILAG» ‘LUI GHUTAN OWI HAILAG = (VO-TAN) SFÂNT CONSACRAT’10.

Nicolae Densuşianu aprecia că «aceleaşi forme de litere le aflăm în inscripţiunile vechi greceşti, în cele italice şi peste tot locul unde s-a extins odată poporul pelasg.

Istorie


Inscripţia verigii de la Pietroasa înainte şi după fragmentare

Alfabetul aşa numit runic nu conţine decât numai o parte din elementele vechiului alfabet pelasg, al poporului mare, puternic şi înaintat în civilizaţiune, care în epoca neolitică şi în epoca de bronz a fost răzleţit peste părţile meridionale ale Europei, dar şi peste ţinuturile Germaniei, Galliei, Suediei, Norvegiei şi Britaniei». Eruditul mitolog a demonstrat că inscripţia nu aparţine limbii gotice în care nici nu era posibil să existe cuvântul HAILAG, dând următoarea descifrare:

VULCATIOS O FECITcu traducerea: VULCAN A FĂCUT 11

Cercetătorul Gheorghe V. Cârlan, într-o lu-crare recentă, a găsit o altă modalitate de grupare a literelor inscripţiei de pe colan:

XLÎ FŢI OU PI H F XHLOŢA FAŢI OU PUII HLOŢII FIIND GHE (DE) HRIS (AUR)

Cu interpretarea: Hlî = (H) Chloţa Fţi = Faţi ou (subiect, predicat, complement)Pii = Puii hloţii Fi = Fiind Ghe = De (X) Hris = Aur (subiect, predicat, atribut, complement).În altă parte, autorul face o analiză a inscripţiei, socotind că sunt două propoziţii:

1. Hloţa faţi ou(ă);2. Puii ei fi(nd) ghe (de) hris (aur)12.

Considerăm că sunt suficiente exemplele

mai sus menţionate pentru a demonstra că toate încercările de dezlegare a inscripţiei colanului au eşuat.

Inscripţia este neclară, reproducerile făcute înaintea furtului din 1875 sunt nesigure, iar deteriorările survenite prin tăiere au dus la alte complicaţii. În cazul în care colanul poate fi acceptat a avea un înscris runic trebuie luat în considerare:

• inscripţia se va citi de la dreapta la stânga;• semnul grafic nr. 10 este acelaşi cu prima şi

ultima literă «G»;• semnul grafic nr. 8 are valoarea «Ş».Textul inscripţiei se citeşte:

GALIA SI GOINATUGcu accepţiunea GAINA ŞI GĂINUŢII/GĂINUŞII/PUII, numele unei constelaţii din emisfera boreală: GĂINA, GĂINUŞA, CLOŞCA CU PUI. Lat. gallina s-a păstrat în aproape toate limbile romanice: it. gal-lina, sp. gallina, port. galinha, engadinez. giallina, friulan. ðhaline, rom. găină. Ultimul pare a fi con-firmat de numele generalului roman Gaina, care era din părţile de nord ale Istrului, în timpul împăratului Arcadius (cca 377-408). Diminutivul GOINATUG s-a format de la goina/găina (probabil a fost uzi-tat atât galia cât şi goina pentru găină), de la care goinat cu diminutivul ug/uc care avea accepţiunea de ‘pui‘. Amintim, cu prudenţă, jocul de copii numit „de-a puia-gaia”, adică «puii şi găina» (joc de copii în care unul dintre ei, care face pe cloşca, îşi apără „puii” înşiraţi, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe „gaia”). În inscripţie apare şi conjuncţia «SI» (=ŞI) care este tipic românească, considerată din lat. sic13.

Prezenţa cuvântului în dialectele retoromane, în romanşă (dialect retoroman occidental) – giallina ‘găină‘, gial ‘cocoş‘, şi în friulană (dialect retoro-man oriental) – ðhaline ‘găină‘, ðhal ‘cocoş‘, poate presupune existenţa la moţi (românii din Munţii Apuseni) a cuvântului gialină ‘găină‘ şi a unui omonim gialină (diminutiv al unui gial ‘deal‘), de unde uşor s-a ajuns la… Muntele Găina. Dacă se aplică aceeaşi alternanţă fonetică galina/găina, gallia (din inscripţie) devine gaia/gaie ‘nume dat mai multor răpitoare‘, considerat a avea etimologie necunoscută14.

Constelaţia purta numele de «Pleiades» la greci, dar Homer, necunoscând adevărata denumire,

Istorie


i-a zis în mod greşit «epta poroi» ‘care umblă pe şapte căi‘, în loc de ‘şapte pui‘, chemată aşa probabil de pelasgi. Potrivit mitologiei, Atlas însoţit cu nimfa Pleione au fost părinţii celor 7 pleiade: Alkyone, Merope, Maia, Asterope, Taygete, Elektra şi Ke-laino. Pentru a scăpa de vânătorul Orion, Zeus le-a strămutat în cer, împreună cu urmăritorul şi câinii acestuia, transformându-i pe toţi în trei constelaţii: Pleiade, Orion şi Câinii. Din dragostea pleiadei Maia (grec. maia – diminutiv de la mather ‘mamă‘ – bunică, măicuţă) cu Zeus s-a născut zeul Hermes. În schimb, Atlas – regele al cărui imperiu se afla lângă Oceanos (potamos), tatăl Pleiadelor – a fost pedepsit de Zeus să «salte Cerul», să susţină bolta cerească pe umeri, pe Muntele Caucaz din Scythia, cel mai înalt şi vast din ţara hiperboreilor15.

La egipteni, evrei şi arabi, constelaţia era reprezentată tot prin «Cloşca cu pui», romanicii din Graubünden o numeau Clotschas, iar sârbii VLASICI!

Observatorul megalitic Kokino, din Macedonia (cca. 1800 a.Chr.).

La «Observatorul megalitic Kokino»16 din Republica Macedonia, situat pe Vârful Tativec Ka-men (1.030 m), din apropiere de Kumanovo, s-au calculat cu precizie cele patru poziţii principale ale Lunii, poziţiile principale ale Soarelui, echinocţiile de primăvară şi toamnă, solstiţiile de vară şi iarnă, precum şi mişcările constelaţiei Pleiadele. «As-tronomii» acelor timpuri calculau cu o precizie matematică incredibilă poziţiile corpurilor cereşti, întocmind calendare precise, bazate pe indicatoare şi tăieturi în stâncă.

Dacă acceptăm dezlegarea inscripţiei ca având accepţiunea de «Găina şi puii/«Cloşca şi puii», din cele 7 fibule reprezentând constelaţia s-au păstrat patru (una mare, două de dimensiuni mijlocii şi una mică), iar una a dispărut după descoperirea tezaurului (amintită în documentele procesului). Ar rezulta că din tezaur lipseau două fibule – păsări17.

Cu privire la dezlegarea inscripţiei cititorul poate alege una din ipotezele prezentate, eventual să găsească altă soluţie, dar tezaurul aparţine de drept oamenilor acestui pământ.

NOTE:1 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 404-405.2 Radu Harhoiu, Tezaurul de la Pietroasa: istorie şi legendă, în «Magazin istoric», Bucureşti, 1985, nr. 3, p. 15.3 Mihail Gr. Romaşcanu, Tezaurul român de la Moscova, Ediţia a II-a, Editura Globus, Bucureşti, 1999, pp. 5-113.4 Tezaurul Băncii Naţionale a României, de 93,26 tone, a fost încărcat în 1.740 lăzi: 3 lăzi conţineau lingouri cu însemnele Băncii Naţionale a României, 111 lăzi cu lire engleze (în valoare de 22,35 milioane lei aur), 550 lăzi cu coroane austriece (92,18 milioane lei aur), 726 lăzi cu mărci germane (143,32 milioane lei aur), 48 lăzi cu lire otomane (8,6 milioane lei aur), 7 lăzi cu carolini – lei româneşti (1,06 milioane lei aur), 288 lăzi cu napoleoni (46,11 milioane lei aur), 3 lăzi cu monede ruseşti vechi şi noi (0,47 milioane lei aur), 1 ladă cu diferite valori (0,013 milioane lei aur), 2 lăzi cu bijuteriile MS Regina Maria (7 milioane lei aur). 5 Mihail Gr. Romaşcanu, op. cit., p. 113. 6 Ibidem, pp. 422-424.7 Paul Ştefănescu, Mistificare sau enigmă istorică, în «Istorii neelucidate», Almanah estival «Luceafărul», Bucureşti, 1987, p. 62.8 «Scrierea runică» (cf. got., v.g.s. Runa, v.isl. run, angl.-sax. run ‘secret, şoaptă, taină’) a fost utilizată la diferite seminţii, din Groenlanda până în Siberia şi din Scandinavia până în Balcani, începând cu secolul I. a.Chr. până în secolul al XIX-lea. Scrierea utilizată de neamurile germanice se numea «futhark», avea 24 de semne, ulterior reduse la 16. Scrierea runică siberiană a fost utilizată de seminţiile din Extremul Orient (Orhon, Ienisei). Originea scrierii runice continuă să rămână o enigmă. Lucia Wald şi Dan Sluşanschi au considerat runele «futark» o adaptare a unui alfabet etrusc din nordul Italiei (Introducere în studiul limbii şi culturii indo-euro-pene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 50), iar Constantin Daniel a susţinut că runele siberiene au fost derivate din scrierea iraniană arsacidă, care, la rândul ei, este de origine aramaică (Scripta aramaica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 95-98).9 George Stephens, The Old-Northern Runic Monuments of Scandinavia and England, London, 1867-1874, tom. II, pp. 567-573, tom. III, pp. 265-266, apud N. Densuşianu, op. cit., p. 429.10 Alexandru Odobescu, Le trésor de Petrossa, Paris, 1889, p. 480.11 Nicolae Densuşianu, op. cit., p. 430.12 Gheorghe V. Cârlan, Tezaurul de la Pietroasa şi prinţesa Khnumet, Editura «SFERA», Bârlad, 2001, p. 44.13 Nicolae Densuşianu, op. cit., pp. 434-435.14 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p. 924.15 Nicolae Densuşianu, op. cit., pp. 245-246.16 La începutul mileniului III (2001) a fost descoperit «Obser-vatorul megalitic Kokino», presupus a fi fost ctitorit în perioada 2000-1800 a.Chr., în Epoca Bronzului, considerat de NASA al patrulea din lume ca vechime, după cele din Abu Simbel (Egipt), Stonehenge (Marea Britanie) şi Angkor Wat (Cambodgia). Să fi fost un Kogaion sud-dunărean în mileniul II a.Chr.?17 Dr. Afrodita Carmen Cionchin, prof. Ionel Cionchin, De la scrierea dacică la cea românească, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006, pp. 357-363.

Istorie


BALADĂ PENTRU ETERNITATE

Când în urmă cu trei decenii a fost creată „Balada pentru Adeline”, nimeni nu bănuia că odată cu ea se va naşte şi o legendă, care va cu-treiera spaţiul şi timpul, spărgând tiparele acelor vremuri tulburi şi însorind sufletele îngheţate-n aşteptare cu un miracol brodând melancolii şi candori astrale peste mările de amar.

Nimeni nu şi-a imaginat că această melodie simplă, dar sublimă va avea un succes răsunător, deschizând porţile afirmării unui destin de excepţie, purtând numele Richard Clayderman.

Pe atunci, producătorul şi compozitorul francez Olivier Toussaint Du Wast, devenit ulterior managerul lui Clayderman, spera ca albumul să se vândă în cel mult 10.000 sau 20.000 de copii, ceea ce ar fi fost extraordinar pentru acea epocă dominată de genurile en vogue rock şi disco.

Cine credea că această melodie va face ocolul lumii, fiind editată în mai mult de 25 de milioane de exemplare, marcând un nou gen şi o nouă eră pentru industria muzicală franceză?

De-atunci, a trecut mai bine de un sfert de veac iar umanitatea a intrat într-un nou mile-niu....

Demult, Socrate spunea că artiştii şi scriitorii sunt mesageri divini..

Legile Kybalionului susţin că nimic nu este întâmplător iar una dintre acestea postulează un adevăr: ceea ce este sus este şi jos, desfăşurându-se sub semnul unui Comandament Divin.

Poate că de undeva, din spaţiile siderale, din versurile de lumină, o entitate superioară a trans-mis această melodie în condeiul sfinţit cu rouă de luceferi al lui Senneville, pentru a fi edenizată de

un alt înger de lumină: Richard Clayderman.Acest OM cu privirea adâncă şi nemărginită

ca zenitul şi-a deschis larg aripile şi ferestrele sufletului peste lume... A trecut orice frontiere...A rupt toate barierele...A schimbat mentalităţi, purtând ramura de măslin a păcii şi făcând inimile să tresalte în acordurile magistrale ale muzicii.

N-am visat vreodată că-n anul de graţie 2007 voi avea şansa şi privilegiul de a-l cunoaşte, de-a îngemăna împreună a lacrimă şi de a-l vedea păşind sfios, uimit şi electrizat în faţa unui public extaziat, pentru ca mai apoi, să magnetizeze întreaga sală cu sonurile celeste ale melodiilor sale.

Când Clayderman este în faţa pianului timpul încremeneşte iar EL, învăluit de o aură magnifică, evadează, parcă, într-o altă dimensiune... Poate în steaua de unde au purces el şi cântecele sale spre noi....Şi de acolo, pogoară peste auditori, prin mii de unde nevăzute, o fărâmă din marea armonie universală... Iar El ne împărtăşeşte, ca nimeni altul, legenda şi simfonia destinului său...

Un destin ce-a schimbat lumea, vestind zorii mântuirii sub semnul luminii şi iubirii. RICHARD CLAyDERMAN - BIOGRAFIE

Richard Clayderman a împlinit ceea ce nici un alt artist francez n-a realizat până acum. Cele câteva cifre care urmează reflectă această realitate:

- peste 100 de milioane de albume vândute în lume

- peste 1100 de titluri înregistrate- peste 350 de discuri de aur şi de

platină- peste 2.000 de concerte interpretate pe

cele 5 continente

Richard Clayderman, pe numele său adevărat Philippe Page s-a născut în Paris la 28 decemrie 1958. Şi-a petrecut toată copilăria într-o suburbie dificilă într-un HLM din Romainville în care mama sa era gardian.

La vârsta de şase ani citea mai bine notele

LAVINIA DIANA MILOŞ

UN NUME DE LEGENDă: RICHARD CLAYDERMAN

Muzică


muzicale decât caietele sale de şcolar. Tatăl său, profesor de pian în această localitate l-a iniţiat pe copil în muzică şi în pian. La vârsta de 12 ani intră la Conservatorul de Muzică şi aptitudinile sale pentru pian confirmă certitudinea profesorilor săi că adolescentul va face o carieră clasică.

La vârsta de 17 ani Richard Clayderman schimbă direcţia.

„ Am vrut să fac ceva cu totul diferit ”, mărturiseşte el.

„ Împreună cu prietenii mei am creat un grup de rock. Viaţa nu era deloc uşoară... Timpurile erau dure... Dar îmi plăcea să cânt cu prietenii mei...”

Talentul său de muzician a fost repede remarcat. Devine în scurt timp acompaniator al cântăreţilor cunoscuţi şi muzician de studio re-numit.

“Iubeam această viaţă intensă”, spune el, mulţumită studiilor mele clasice care mi-au dat baze esenţiale, fără de care nu puteam să exersez această profesie de acompaniator şi nici să mă confrunt cu cariera mea actuală...”

În 1976, destinul lui Richard Clayderman se schimbă radical. Într-adevăr, în această epocă, Paul de Senneville şi Olivier Toussaint, doi com-pozitori şi producători de discuri caută un pianist pentru interpretarea unei balade foarte romantice compusă de Paul de Senneville. Îi telefonează lui Richard pentru o audiţie şi, dintre cei douăzeci de pianişti audiaţi el este cel ales. Tânărul pianist înregistrerază „Ballade”, care va apoi deveni celebra „Ballade pour Adeline”.

Mi-a plăcut şi m-a impresionat imediat ma-niera sa de a interpreta foarte subtilă şi specială”,

mărturiseşte Paul de Senneville. „Când am înregistrat balada, mărturiseşte

Olivier Toussaint du Wast, i-am spus lui Richard că dacă s-ar vinde 10.000 de exemplare ar fi mi-nunat căci în această epocă nu se vorbea decât de disco şi a paria pe această baladă romantică era o nebunie”.

„Ballade pour Adeline” a fost înregistrată şi a înconjurat apoi lumea, fiind vândută în mai mult de 25 de milioane de exemplare şi figurează în programe la aproape toate conservatoarele din lume.

În 1978 un disc-jockey de la un studio de radio din Madrid vizitează Parisul. Intră într-un magazin de discuri şi din întâmplare cumpără al-bumul “Ballade pour Adeline”, pe care-l foloseşte imediat ca indicativ al emisiunii sale de radio din Madrid. În câteva săptămâni, discul urcă pe primul loc din opt în topurile vânzărilor şi studiourilor de radio spaniole.

La 25 de ani, Richard Clayderman, încă necunoscut în Franţa, devine superstar în Spania. Mii de fani îl aşteaptă la aeroporturile din Madrid sau Barcelona... Poliţia îl protejează când iese din studiouile de televiziune.

Austria va fi cea de-a doua ţară după Spania unde “Ballade pour Adeline” va cunoaşte succesul, urmând Germania, Elveţia, Argentina, Chile şi, în fine, Franţa.

Alte ţări vor urma mai târziu : Japonia, Venezuela, Mexicul în 1980, Australia în 1981, Anglia în 1982, sud-estul asiatic în 1983...

Este vorba despre o extraordinară aventură pentru un pianist, fiu de gardian într-un HLM din Romanville, care obţine în câţiva ani statutul de superstar, fiind considerat “cel mai cunoscut pia-nist din lume”.

Un critic german scria: “După Beethowen

Muzică


Richard Clayderman este cel care a contribuit cel mai mult la popularizarea pianului în întreaga lume”.

Vânzările discurilor sale sunt şi mai im-presionante în 1980-1981 iar în 1982 este citat în Cartea Guinness a Recordurilor.

O CARIERĂ DISCOGRAFICĂ EXCEPŢIONALĂ

Richard Clayderman a creat un nou stil în

pian. Cu un repertoriu de peste 1100 de titluri înregistrate în 30 de ani el cumulează interpretările temelor originale ,reluarea marilor teme clasice sau de variété: ansamblul fiind vândut în mai mult de 1oo de milioane de albume.

O CARIERĂ DE SCENĂ MONDIALĂ

Richard Clayderman brăzdează lumea: de la Stockholm la Sydney, din San Francisco la Buenos Aires, din Paris la New-York, din Pékin la New Délhi, din Johannesburg în Africa de Sud, la Reykjavik în Islanda.

În 25 de ani a făcut de mai multe ori ocolul lumii pentru a susţine mai mult de 2000 de concerte din 60 de ţări pe cele mai prestigioase scene : Carnegie Hall, Royal Albert Hall, Opera din Viena, din Sydney...), pe stadioane (China, Argentina, Columbia...) în faimosul Baseball Stadium din Tokyo (40 000 persoane), pe unde-au trecut Michael Jackson, Rolling Stones et Madonna.

“PRINCE OF ROMANCE”

În 1985, doamna Nancy Reagan, pe atunci primă doamnă a SUA îl invită la Waldorf Astoria de New York , pentru a cânta în favoarea copiilor defavorizaţi. Entuziasmată de prestaţia sa, doamna Reagan îl denumeşte “ Prince of Romance ”.

MAI MULT DE DOI ANI ÎN JAPONIA

În 2006 Richard Clayderman realizează cel de-al douăzeci şi optulea turneu de concerte în Japonia. „Am fost mai mult de doi ani din viaţa mea în Japonia”, mărturiseşte el. Fiecare turneu constă în 30 de concerte. Faceţi socoteala voi înşivă”.

UN STIL, O MANIERĂ

La ascultarea unui disc de pian, se ştie foarte repede dacă este vorba de o înregistrare a lui Clayderman sau nu. Într-adevăr, stilul lui Richard Clayderman este elegant, uşor, natural, fără efecte gratuite, dar în căutarea purităţii din notă, din acord, în sunetul general din înregistrări.

OM CĂSĂTORIT

Richard Clayderman s-a căsătorit de două ori. Din prima sa căsătorie s-a născut Maud, căsătorită şi mamă a doi copii: Mathias şi Jonathan, care l-au făcut pe Richard Clayderman un foarte tânăr bunic, la 39 de ani. Apoi, în 1980, o ia de soţie pe Christine, iar Peter, fiul lor, este un pasionat al basket-ball-ului şi al informaticii.

PE COASTA DE AZUR

„La începutul anilor 80 munceam atât de mult şi călătoream atât de des, încât atunci când mă reîntorceam la Paris, acasă, nu-mi găseam nici odihna, nici calmul care-mi deveniseră esenţiale; am decis împreună cu soţia mea să ne stabilim în sudul Franţei, la câţiva kilometri de Marea Mediterană. Climatul este divin acolo, vegetaţia superbă şi acolo-mi place să mă regăsesc, pentru a mă recupera fără să mă gândesc la nimic.”

SPORTIV

Ca orice sportiv, Richard Clayderman are grijă de alimentaţia sa: puţină carne, multe fructe, legume, iaurt... Singura sa slăbiciune ar fi că-i plac cam mult prăjiturile. Nu fumează şi nu bea nici alcool, nici cafea.

Muzică


“De fiecare dată când sunt pe scenă e o adevărată plăcere şi o intensă stare emoţională pentru mine” Interviu acordat revistei “Coloana Infinitului”

de către celebrul pianist RICHARD CLAyDERMAN

- Bună seara, Domnule Richard Clayder-man. Acum, după patru ani, care au trecut de la primele dvs. concerte în România, care sunt impresiile şi gândurile dvs. despre ţara noastră, despre poporul român, căci sunteţi şi veţi rămâne idolul tuturor generaţiilor de iubitori ai muzicii dvs?

- Mărturisesc, sunt foarte bucuros că am revenit aici, în România. Publicul român e ex-traordinar, călduros. Ştiu că oamenii de aici sunt plăcuţi, amabili, afectuoşi şi pentru mine este foar-te important, deoarece îmi doresc să revin adesea aici, într-o ţară unde sunt iubit.

- Cum v-aţi imaginat România înainte de a o vizita prima oară?

- Înainte, sincer, nu o cunoşteam prea bine. Auzisem vorbindu-se în emisiunile de radio şi te-leviziune că traversa o perioadă plină de dificultăţi, cu un regim politic dictatorial dificil. Dar, pe de altă parte, am fost bucuros să aflu că este o ţară cu tradiţii culturale. Am fost, de asemenea, im-presionat să aflu că muzica mea este apreciată de români şi că am foarte mulţi admiratori. Iar acum sunt fericit că pot veni în turnee aici, în această ţară minunată, deşi, într-un fel, este dificil pentru mine, deoarece nu cunosc mentalităţile oamenilor... Este, pentru mine... încă dificil de înţeles....

- Ce impresie v-a creat Iaşi, căci Moldova a dăruit multe genii ale culturii româneşti: Mihai Eminescu, George Enescu, Ciprian Po-rumbescu?

- Am fost plăcut impresionat să vizitez acest oraş. Într-adevăr, am aflat că e un oraş cultural, dar, este dificil pentru mine, să spun prea multe acum,

deşi sunt direct interesat să aflu cât mai multe de-spre România, despre viaţa culturală românească... Şi, în această ordine de idei, este extroardinar că România a intrat în Uniunea Europeană, nu?

- Este cunoscut faptul că în acest turneu aţi interpretat, în mare majoritate, piesele înscrise pe noul dvs. album “Forever my way”. Care au fost cele mai apreciate şi aplaudate melodii?

- Cred că My way a avut mult succes... Şi apoi, multe alte melodii, cum ar fi cele din filme, ca de pildă, Titanic, care a pătruns în conştiinţa publicului odată cu succesul răsunător al filmului... Şi... bineînţeles, Ballade pour Adeline...

- Acum, după 31 de ani de la lansarea ace-stei sublime melodii care a înconjurat lumea şi va rămâne ca Ave Maria o legendă vie, ce sentiment vă încearcă de fiecare dată când o interpretaţi?

- Ştiu că publicul iubeşte şi aşteaptă cu nerăbdare această melodie. Recunosc că sunt totdeauna foarte impresionat, deşi e o melodie pe care o cânt de atâta vreme. Sunt fericit de fiecare dată când o interpretez! E dificil de explicat!... Nu e uşor să pătrunzi în sufletele oamenilor!... Sunt surprins plăcut şi-mi face plăcere s-o interpretez totdeauna!... Şi aceasta e foarte important pentru mine!

- Am citit în biografia dvs. că atunci când aţi înregistrat Ballade pour Adeline, producătorii dvs. sperau să se vândă în 10.000 de exemplare, ceea ce ar fi fost un succes în opţiunea lor. În realitate, Ballade pour Adeline s-a vândut în 25 de milioane de exemplare.

- Trebuie să recunosc... că... a fost o plăcută recompensă pentru mine... Cu atât mai mult, cu cât, la vremea aceea, era în vogă muzica disco şi rock. A lansa o asemenea piesă, complet instrumentală şi atât de romantică era imposibil de crezut că va putea deveni un succes şi... încă atât de rapid... A început în unele ţări europene, mă gândesc la Spa-nia, Austria, Germania, apoi Elveţia, Argentina, Chile, Anglia, puţin mai târziu în Franţa, pentru ca apoi să crească precum un bulgăre de zăpadă rostogolit de-a lungul şi de-a latul lumii, în special în America de Sud şi Asia.

- Apropo, care sunt impresiile dvs. despre publicul din Asia? Cum a receptat şi primit mu-zica dvs?

- Bine, aş putea spune chiar extraordinar. Am avut turnee în China, Taiwan, Japonia, Malae-sia, Thaylanda, Singapore. Am fost însă surprins

Muzică


plăcut să aflu şi să înţeleg că sunt iubit. Am avut succese. Ştiu că e un public dificil, dar muzica mea e o muzică instrumentală şi e destul de uşor pentru un interpret, pentru un pianist, să treacă orice frontiere, nu?

- Ce simţiţi atunci când începeţi un nou turneu?

- De fiecare dată e altfel. De pildă, anual, plec în turneu în Japonia. Iar repertoriul e cu totul diferit şi muncesc mult. Dar este foarte dificil pen-

tru mine, deoarece sunt multe decalaje orare.- A fi în turneu e o parte importantă a vieţii

dvs. Cum e o zi în turneu cu Richard Clayderman? - Înainte de a răspunde la întrebare, mi-ar plăcea să mărturisesc că, de fiecare dată când sunt pe scenă e o adevărată plăcere şi în acelaşi timp o intensă stare emoţională pentru mine. Pentru a vă răspunde la întrebare, trebuie să ştiu despre ce tip de zi concertistică aţi vrea să vorbesc... Uneori călătoresc dintr-un oraş în altul şi dau concerte în aceeaşi seară... Alteori, concertul e în acelaşi loc şi nu trebuie să călătoresc.

- Începem cu prima situaţie, adică aceea când călătoriţi.

- Ziua mi-e dictată, evident, de cât de mare e distanţa pe care trebuie s-o străbat între un oraş şi altul.

- Odată ajuns în oraşul unde veţi concerta seara, care-i primul lucru pe care-l faceţi?

- Dacă-i o călătorie scurtă, merg la hotel, despachetez şi iau un prânz uşor. Dar dacă-i una

lungă, mă deplasez direct la sala de concert. - Mi s-a spus că ajungeţi la sala de con-

cert cu câteva ore înaintea începerii concertului. - Da, e adevărat... Îmi place să-mi aranjez cabina şi să-mi pregătesc totul pentru spectacolul de seară, cum ar fi: aşezatul costumaţiei, etalarea trusei de machiaj... Unul din lucrurile care-mi diminuează stressul e să am cabina aranjată, pe cât posibil, exact la fel în toate serile turneului. De asemenea, îmi place să aşez pozele familiei,

pentru a-mi recreea, într-un fel, atmosfera din casă... Am poze cu soţia, cu co-piii, cu casa şi câinele... Un alt motiv pentru care-mi place să ajung devreme e să mă familiarizez eu însumi cu pianul. Fiecare pian e diferit... Clavia-tura reacţionează diferit la fiecare pian şi la fel e pentru pedale. Unele piane sunt obosite, altele tonice... Unele au mici lipsuri, până la lăţimea fiecărei clape.

- Am auzit că aveţi totdeauna un pian în cabină.

- Nu un pian acustic, ci unul electric. Înainte de concert, trebuie să cânt, cel puţin o oră, dacă nu mai mult, pentru a-mi exersa gamele şi a repeta unele piese. Într-un fel, e ca o încălzire fizică, după cum spun sportivii... Claviatura aceasta mă urmează pretutindeni... Îmi place, de asemenea, să am una în camera mea de hotel... Aşa că pot cânta la orice moment din noapte am inspiraţie...

- Am auzit că vă schimbaţi adesea pianele. Care este achiziţia dvs cea mai recentă?

- A, nu, nu le schimb atât de des.. Prefer întotdeauna un pian bun. Pentru că atunci când plec în turneu e dificil să iau pianul meu. Trebuie să mă acomodez cu pianele puse la dispoziţie de organizatorii concertelor, dar trebuie să recunosc că şi în Bucureşti şi-n Iaşi şi-n Cluj, dar şi aici, la Tmişoara, pianele sunt foarte bune.

- Cum se împacă omul Richard Clayder-man cu artistul Richard Clayderman?

- E o situaţie cu totul diferită faţă de viaţa de toate zilele, deoarece pe scenă port întotdeauna

Muzică


haine bine călcate, sofisticate... Îmi place, de asemenea, ca pantofii să-mi fie lustruiţi şi luci-tori... Îmi place să menţin o anumită alură pe scenă, pentru public şi pentru mine însumi.. Cu toate acestea, lumea crede că şi în viaţa de toate zilele sunt îmbrăcat ca pe scenă. Sunt un om simplu. Port mereu jeans şi t-shirt Îmi place să petrec timpul cu familia mea, să fac sport: jogging, tenis... Îmi mai place să vizitez muzee, să merg la cinema şi să fac cumpărăturile.

- Aţi încercat şi registrul compoziţiei, acti-vitatea de compozitor, în exclusivitate?

- Nu, nu am încercat niciodată, fiindcă nu sunt decât un modest interpret şi, deci, las în grija compozitorilor care mă cunosc să-mi compună piesele muzicale. Nu cred că aş avea şansa şi suc-cesul lor.

- Vedeţi o apropiere între muzica dvs şi muzica de meditaţie?

- Nu, nu cred, deoarece e o muzică instrumentală romantică, dulce, pe de o parte, deşi unele piese sunt mai antrenante, rapide. Sunt piese foarte originale, cu un impact rapid.

- Se spune că muzica este poezia sunetelor şi că poezia este o muzică a cuvintelor. Ce părere aveţi despre această idee?

- Da, interesant, cred că este o definiţie fo-arte bună, deoarece poeziile bune au o muzicalitate interioară deosebită. Eu însă nu simt atât de mult nevoia să-mi exprim sentimentele şi emoţiile în cuvinte, în texte, ci doar prin muzică, prin melo-diile mele, aşa cum cuvintele sunt emoţii care se transformă în muzică.

- Cum vedeţi spaţiul muzical românesc spre deosebire de spaţiul muzical francez, de exemplu, căci se spune că toate popoarele ar trebui să for-meze o orchestră vizând armonia universală?

- Interesantă reflecţie... Da, simt o ap-ropiere spirituală între cele două spaţii culturale. România este o ţară cu bogate tradiţii culturale şi cu un potenţial extraordinar. Da, e o ţară foarte apropiată de Franţa, mai ales prin fondul latin. Pe de altă parte, am constatat adesea şi din emisiunile TV că muzica românească e o muzică valoroasă, profundă, melancolică... Consider că fiecare popor are rădăcini adânci pentru a-şi exprima spiritul naţional prin muzică şi că la nivel planetar se pot crea punţi de comunicare şi conexiune spirituală prin muzică.

- Care este albumul la care lucraţi în prezent?

- Este un album care cuprinde melodii de succes, melodii din filme, inedite, un album live.

- Care sunt proiectele dvs. de viitor?- Intenţionez să susţin şi alte concerte, să

vizitez şi alte ţări şi să plec în cât mai multe turnee, mulţi ani de acum înainte... Dacă nu voi obosi...

- Vă mulţumim pentru că ne-aţi acordat acest interviu... Şi vă aşteptăm în viitorul apropiat din nou la Timişoara.

- În mod sigur! Pe curând!....

BIBLIOGRAFIE: 1. www.richardclayderman.de 2. Biographie officielle

Muzică


Poesis

Armonie încifrată

Suflete, primeşte crucea,Pulberii care te cere,Şi iubeşte-o cu ardoareaDuhului care nu piere.

Timpule, intră-mi în sufletCa pe cruce să mă suie,Visul umbrei ce-n răsufletPare-a fi şi totuşi nu e.

Bucurie şi durere,Din al inimii preaplin,Doamne, numai de la tineCâte sunt pe lume vin.

Îndoială efemeră,Te înlătur c-un suspin

Iar iubirea -n altă sferăO înalţ floare de crin.

Timp înlănţuit în spaţiuDin eterul infinit,Zi şi noapte -nminunare

Cântec fără de sfârşit.

Din lumină şi-ntunericGândul sferic se-ntrupează,Armonie încifratăCe-n cuvântul meu vibrează.

Bate-un clopot

Nu mai vreau să ştiu cât te-am iubit,Inutil să-ţi mai restitui vina,Alba noapte,

MARIANA StRUNGă jarul din grafitÎţi va prelungi prin timp lumina.

Noaptea mea e cât lumina-ţi tandrăCare-n iarna aceasta mă răsfaţă,Adevărul şi minciuna faţă-n faţăMă privesc cu ochii tăi de gheaţă.

Ca şi cum în noaptea ce mă cereCa şi cum în clipa ce m-alungă,Din simţirea mea iubirea piereAlergând prin timp să te ajungă…

Însă clipa-n golul ei mă cere,Bate-un clopot cu bătaie lungă…

(din volumul Extazul cenuşii, 2006)

Teatrul Naţional şi Opera Română - Timişoaraacuarelă de Niculiţă Dărăştean

Domul Romano-Catolic - Timişoaraacuarelă de Niculiţă Dărăştean


Poesis

Adaggio

În universul fără margini şi care-n plasma lui ne ţineS-aprindem candela iubirii ce din cuvânt, cuvânt revine,Şi-ntr-un poem de veşnicie să mai desfăşurăm vreun gândCu tot ce nu ne-a fost să fie în templul clipei de pământ.

Şi dacă nimic nu se pierde reversul legii pentru formăSpune că nici nu se câştigă, pentru că totul se transformă,Chiar sufletul ce-şi poartă moartea în curcubeul vreunui visŞi lasă-n unde migratoare desfolieri de dor proscris.

În zările incandescente escaladând vreo întrebare,Iubite, spune-mi, de ce taina la fel ca ieri şi astăzi doare,Şi dacă taina-n ea ne-ascunde şi-n forţa-i oarbă înnoptămTot ce urmează se adaugă clipei în care gravităm.

Roteşte-ţi gându-asupra vieţii, toate vor fi cum au mai fost,Cu ochii faptele-ţi străvede şi-ncearcă clipei să-i dai rost,Căci toate s-au ivit din seva iubirii care întrupeazăCristal care străbate spaţiul trecând prin fiecare rază.

Când efemerul se înalţă pe ai cuvântului pilaştriUnind gândirea cu simţirea în forme mai presus de aştri,În ritmuri vii iscă zidirea

într-un poem multicolorArhitectură ancestrală din care zodii născând mor. *

* *Ca să renască din cuvântul ce-l va plasa în minutar

Ochi propriei inteligenţe şi-aceluiaşi veşnic cântar,Curgând simetric peste lume vii întâmplări ritmând întrunaPoetu-i risipit în viaţă cum soarele, ca însăşi luna.

Sfidând cu-orbite-ncercănate timpul, când blând, când furios,Jertfindu-se pe sine însuşi pe-altarul setei de frumos,El este cel carele este şi cel pe care nu-l iubim,Sau îl iubim cu ochi frenetici sau nu mai ştim că îl iubim.

El este azima şi vinul sfinţind cu mir cele ce-s scrise,Ca să durăm eternitatea din raza clipei circumscrise,Cu steaua lui ce-i visul nostru să înfruntăm două abise,Cu versul lui, ce-i şi al nostru să coborâm steaua din vise.

Asupra căreia veghează şi adevărul şi minciunaŞi timpul lacom din clepsidră ce-n spaţiu naşte forme-ntr-una,Ce se zăresc şi-abia zărite în larg sunt duse mai departeŞi-apoi o alta e adusă întreg ce se-oglindeşte-n parte.

Poetu-i înapoia clipei către genunea infinită,E ochiul care ne iubeşte şi ne absoarbe în ispită,Iar înaintea lui e-o alta

ca o mireasmă de miruns,Cu el străbatem tainic styxul durerilor de nepătruns.

E raţiunea doinitoare cu care ne împărtăşim,E sufletul care ne cheamă ca legea faptei s-o-mplinim!

„Să fim iubire din iubire!” şi-n legea ei să vieţuim!


Proză

Era o seară de august superbă. Soarele s-a călătorit spre apus şi-a lăsat în urmă o dâră de atmosferă purpurie străpunsă doar de ultimele raze palide ale astrului în declin. O linişte groasă şi apăsătoare, rezultată din puterea caniculei de peste zi, se instalase nestingherită.

Am fost în după amiaza aceea la scăldat, pe insulă, iar apele întinse ale fluviului mi-au răcorit tru-pul tânăr şi înfierbântat. Îmi plăcea să mă las toropită de dogoarea soarelui, stând întinsă pe limba de nisip arzătoriu, cu mintea rătăcind cu lentoare târâtă de reptilă leneşă şi aproape lascivă, pe meleagurile de vise absurde ale vârstei adolescentine. Simţeam o plăcere absolută în această leneveală, ca numai o clipă mai apoi să sar în apele Dunării albastre, celei neasemuite, care mă revigorau cu răcoarea lor inegalabilă, dătătoare de senzaţii unice. Reveneam la vitalitate şi, plină de vigoare, ieşeam din unde şi-mi scuturam cu putere, râzând de satisfacţie, pletele creţe îmbibate de apă, ca un căţel uitat în ploaie, fără să-mi fac nici cea mai mică grijă despre aspectul fri-zurii mele, fapt care le scandaliza foarte pe celelalte domnişoare, companioane ale mele. Ele îşi fereau cu grijă frizurile eleborate cu grijă de cei mai renumiţi coafori ai capitalei imperiului, punându-şi căşti de gumă, bine strânse pe cap. Nu realizau cu aceasta mare lucru faţă de mine, pentru că, dacă părul meu era ud şi zburlit, al lor se pleoştea de tot, lipindu-se de cap sub presiunea etanşă a gumei şi arătau precum un viţel tocmai ieşit din pântecele mamei sale. Eu măcar mă alegeam cu libertatea confortului de-a nu mă şti ţinută în chingi, de-a mă simţi comod şi liberă ca pasărea cerului.

Tocmai m-am întors acasă şi, după un duş rapid, m-am aşezat oftând relaxată pe terasa casei noastre, unde urma să ni se servească cina, când a sunat telefonul. A sunat strident. Parcă mai strident ca de obicei. Pe mine m-a trecut un fior pe şira spinării din cauza sunetului care parcă m-a străpuns, de ascuţit ce era.

“Trebuie să-i spun lui tata să-l înlocuiască. E groaznic de neplăcut! Ce-o fi păţit, fiindcă nu era aşa mai înainte?! Probabil l-a dereglat servitoarea când l-a şters de praf.”

Ca de obicei, la apel a răspuns tatăl meu, cum făcea întotdeauna când se afla acasă. Majoritatea telefoanelor îi erau adresate, el fiind înalt demnitar

în capitala imperială. Se întoarce cu o morgă serioasă şi încruntată

şi ne comunică sec:-A fost împuşcat contele Tisza Istvan.Contele acesta a fost unul dintre pilonii

monarhiei, un om politic important, care a jucat un rol deosebit în izbucnirea Primului Război Mon-dial.

-Ce spui?, se scapă mama, ducând, inelegant, mâna la gură, ca o ţărancă oarecare dintr-un sat din Ardealul nostru de baştină, uitând, şocată, cu totul de controlul bunele maniere.

Eu, deşi născută pe pământ străin, tot româncă mă consideram în orice împrejurare, fapt care nu de puţine ori mi-a adus neajunsuri serioase, atât la şcoală cât şi în societate.

Dar nu despre aceasta e vorba acum, ci despre acea împrejurare, care, oricum o iei, tot tragică se numeşte că este, pentru că a murit un om, de orice speţă ar fi fiind acesta.

-Este adevărat, draga mea, l-a împuşcat în urmă cu o jumătate de oră un grup de soldaţi revoluţionari.

-Vai de mine!-Ei, Dumnezeu să-l ierte, mai spune tata, că

are ce ierta, adaugă ca pentru sine, mai pe mormăite, pesemne ca să nu auzim noi, copiii, adică eu şi fratele meu.

La ora aceea nu am realizat nici pe sfert prin ce perioadă a istoriei treceam, ci-mi vedeam cu dezinvoltură de preocupările zilnice ale unei domnişoare de familie bună şi bine crescută. Treceam pe lângă evenimente precum gâsca prin apă. Mult mai târziu am priceput ce au însemnat multe din lu-crurile care se petreceau în casa noastră şi presupun că nu numai.

Este adevărat că uneori eram surprinsă şi chiar deranjată de atmosfera agitată şi de neliniştea care plutea în aer în familie şi printre prietenii români. Eram contrariată de vizitele interminabile ale unui grup de bărbaţi necunoscuţi mie, în afara persoanei lui Gusti Maior, un român foarte însufleţit, care mai apoi l-a însoţit pe tatăl meu în ţară. Tata a desfăşurat după Marea Unire o activitate excepţională pentru consolidarea românităţii şi românismului pe teritoriul transilvano-bănăţean.

Aceşti domni discutau ceasuri întregi, până

JURNALUL UNEI DOAMNEAnul 1918

LILIAnA ARDELEAn


Proză

noaptea târziu, cu uşile închise, la noi în sufragerie şi numai mama, personal, îi servea cu câte ceva, servitoarea nu avea voie să intre ca să ducă tăvile, aşa cum ar fi fost normal.

Eu mă miram, dar simţeam că pluteşte ceva deosebit în atmosferă, ceva care încă nu era de nasul meu a şti şi de aceea nici nu întrebam, deşi mă rodea curiozitatea precum carii, mobila veche. Însă aveam convingerea fermă că mama nu mi-ar fi satisfăcut-o cu nici un preţ, dacă aş fi pus întrebări. Eventual m-aş fi căptuşit cu o tiradă despre bună cuviinţa şi discreţia pe care trebuie să o manifeste o domnişoară adevărată şi nicidecum să inoportuneze cu indiscreţie, precum o zarzavagioaică cu gură mare, din marginea pieţei.

Noi, copiii, nu aveam voie nici măcar să ne apropiem de uşa camerei aceleia, nici fie şi numai din politeţea care altfel era obligatorie, de a ne înfăţişa dinaintea musafirilor şi a da bineţile cuvenite, lucru care altcând era obligatoriu pentru noi.

Mult mai târziu am înţeles de ce era atât de inoportună, chiar periculoasă, în momentul acela prezenţa noastră la aceste întruniri secrete, unde se puneau la cale chestiuni deosebit de serioase, lucruri vitale pentru viitorul neamului nostru, în legătură cu dezrobirea apropiată a Transilvaniei, discutându-se şi punându-se la cale cât mai în amănunt şi în secret cele mai serioase planuri de punere în imediată practică.

Victoria armatelor Antantei de la Marna din luna lui mai 1918, a făcut ca intelectualitatea română să-şi dea seama că războiul se apropie de sfârşit, iar pentru românii ardeleni şi bănăţeni ar putea însemna lucruri mari, dacă toţi vor pune umărul.

În toamnă, eu am fost trimisă în ţară, la o şcoală românească, care tocmai luase fiinţă. Aşa am putut trăi pe viu evenimente unice nu numai pentru viaţa unui om, ci pentru existenţa unui întreg neam.

Odată cu destrămarea Imperiului Habsburgic şi lumea românească a prins curaj şi a început a se aduna prin pieţele oraşelor transilvane şi din Banat, în curtea bisericilor, la puţinele şcoli româneşti, deabia înfiinţate, mai toate adăstate pe lângă lăcaşul bisericii, de parcă această poziţionare, în umbra edifi-ciului sfânt, le putea apăra fragilitatea de nou născut şi le-ar fi putut oblădui, ferindu-le de cine ştie ce niscai opoziţiuni periculoase şi întoarcere la ceea ce a fost, fapt ce românul nu-l voia în ruptul capului. Mai bine moartea, decât iar înhămaţi la jugul străinului, să nu poţi tu, în ţara ta, pe pământul tău din veac, să-ţi vorbeşti limba neamului, să-ţi porţi portul, să-ţi cânţi cântecele de dor, de alean şi de veselie, deşi aceasta se găsea tot mai rar printre românii ardeleni. Să nu-ţi învârţi hora ca pe vremea străbunilor, să

nu-ţi faci crucea cruce, ci de-a-ndoaselea, căci altfel eşti trecut la răbojul mai marilor vremii, ca duşman şi persona nongrata, privită cu suspiciune şi pusă la zid cu prima ocazie prielnică.

Bărbaţii se mai întruneau, sub un pretext cât se poate de nobil, acela al întregirii şi fortifierii neamului, şi pe la restaurante, cei de neam, ori pe la cârciumi, ceilalţi, punând ţara la cale, dregându-şi mintea şi simţirea cu un sănătos pahar de palincă.

-Haah! Bună-i doamne! Sănătate curată, nu alta.

Nume unguresc, această palincă, dar licoare de sorginte cât se poate de neaoşă. Mai neaoşă şi mai românească nici că se putea, cu atât mai mult cu cât vajnicii ei consumatori simţeau şi aşteptau cu tot sufletul venirea marelui eveniment. Citeau din foaie ultimele ştiri, fie câte unul cu voce tare pentru întreaga asistenţă, ca să ia aminte şi să cunoască, fie era trecut ziarul din mână în mână, pentru ca toţi să fie la curent cu mersul lucrurilor.

-Ai văzut, frate, pe atunci toţi se simţeau fraţi întru românie, ce zice la foaie, că aşa şi pe dincolo. Nu-i departe mântuirea. Ţi-o spune neica! Ascultă aici!

-Te ţii de băsneli, frate, cum bag samă eu! Ce-i crede tu acuma, că lasă aceia ciolanul din bot, cu una cu două şi noi om fi stăpâni, aşa, pocnind din dejte, anţ, ţvai, cum îi zisa neamţului,? Vezi să nu! Or ţine cu toţi dinţii şi cu ghiarele bine înfipte, că n-or fi proşti să scape asemenea ciosvârtă grasă cum îi Ardealu’ nost.

- No, lasă şi tu amu, că doară-i clar ca lumina că nu mai au ce face. Or fi vrând ei, dară..., no, şi-or mai şi pune pofta-n cui, că le-o fo’ dăstul d-acuma.

Şi uite-aşa se lungeau la vorbă până-n datul serii, când îi răzbea foamea mânându-i către casă şi treburile de încheiere-a zilei.

Dacă vreunul apuca vreo ştire mai proaspătă, se întâmpla ca să se urce pe câte un scaun sau pe soclul unei statui ori pe vreo bancă aflată pe de mar-ginea piaţetei şi să-i anunţe ca din goarnă noutatea.

-Regina şi Regele or făcut şi or dres... asta şi asta şi ailaltă. Îi bine, fraţilor, îi bine, mă auziţi?! Ne unim cu ţara! Iţ vedea domniile voastre!

Pe la sate am auzit că se bătea toba şi se anunţa cum că domnul notarăşul sau domnul dascăl aduce la cunoştinţa tuturora, ca să se ştie,…şi aşa mai de-parte, iar duminica, din faţa altarului, preotul făcea acelaşi lucru, le spunea drept credincioşilor din turma pe care o păstorea cu smerenie şi drepcredinţă întru ortodoxie, ruptă de papistăşia ungurească, în predica pe care o ţinea, le spunea ce şi cum, pre limba lor ca să înţeleagă că acum sunt liberi, adicătelea, nimeni la înscrierea la primărie nu le va mai schimba prun-


Proză

cilor numele dat la sfântul botez, în sfânta biserică, muiaţi în cristelniţă, spre-un exemplu din Elena în Ecaterina, numai pentru că Elena era pe româneşte, iară şraibărul ungur ştia numai de Ecaterina.

Aşa s-a fost întâmplat şi cu propria mea bunică. Când s-a dus Moş Mare s-o înscrie, a întrebat conţopistul primăriei:

-Ce nume-i acesta, Elena?! Ecaterina! Şi Ecaterina a rămas pe actele oficiale. Numai în reg-istrul bisericii a rămas tiză a sfintei împărătese a Bizanţului. Aşa că la şcoală o strigau Käti, ori pe dezmierdate, Kätikä, iar acasă şi-ntre români, ei de ei, Lina, Linuca ori Linucuţă.

În astfel de zile, fierberea era mare peste tot. Evenimentul se apropia cu paşi uriaşi. Intervenţiile regelui Ferdinand, dar mai ales ale reginei Maria, şuşoteau gurile rele, pe lângă puternicii Europei, mulţi dintre ei neamuri mai de aproape sau mai de departe, începeau să-şi facă efectul şi tot mai multe ecouri, cum că dorinţa de veacuri a românilor, de-a fi una, se va plini curând.

Retrăiesc şi astăzi tensiunea de coardă întinsă la refuz, a zilelor de atunci. Se amestecau speranţa cu temerea, cu visele, cu îndoielile.

Era un început de toamnă molcom, călduţ şi însorit. Pomii se pregăteau şi ei de marea paradă, îmbrăcând veşminte preţioase, alcătuite cu artă din frunze de aur, aur curat, precum cel din coroana regilor României.

Întreaga fire trepida de aşteptare şi de bucuria speranţei care se întrevedea împlinită. Drapele în tricolor umpleau de veselia vitalităţii lor cromatice sufletele oamenilor, care sălăşluiau în piepturi larg deschise şi care primeau la adăpostul lor cântece ale lui C. Porumbescu, Ion Vidu şi alţii, al căror har, dăruit de Cel de Sus, a izvodit cântări care te fac să te treacă toţi fiorii şi-ţi umplu ochii de lacrimi. Unde te duceai se auzeau Eroi am fost, Trompetele răsună, Fiii României. Masele se însufleţeau la auzul lor şi li se întărea tot mai mult năzuinţa legitimă şi seculară de unire cu patria mumă. Coralele cântau prin foişoarele din parcuri sau prin pieţe, iar oamenii strânşi în jur îşi dădeau drumul la voce şi cântau toţi într-o unire, de se auzea până în inima mahalalelor.

Eu însămi, pianistă pricepută se zicea încă de pe atunci, am însăilat două piese inspirate din sentimentele de exaltare patriotică, piese care mi s-au şi cântat de către corul şcolii, acompaniat la pian de însăşi autoarea. N-am să-mi pot şterge din suflet pân-oi muri şi poate că nici după aceea, sentimentul de bucurie debordantă şi mândrie fără margini că se scurge prin mine sânge românesc.

Pretutindeni s-au ţinut adunări poporale unde s-au ales delegaţii cu drept de vot la Marea Adunare

care avea să aibă loc la Alba Iulia, în întâi decembrie, anul după Hristos una mie nouă sute optsprezece. Acolo avea să prindă viaţă aleanul românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor, de-a se aduna laolaltă ca o familie dezbinată de ambiţiile, deşarte până la urmă, nu atât ale unor duşmani, ci ale celor avizi de putere. O familie care se regăseşte şi se poate strânge în braţe frate cu frate şi care poate de-acum a-şi simţi spiritele unite, fără fereli, revărsate în iubirea asupra aceluiaşi pământ rămas moştenire de la moşii care se odihnesc într-însul pentru vecie.

Acum pot să mărturisesc cu mâna pe inimă că am trăit pagini de istorie înălţătoare.

Una dintre aleşii pentru Adunarea de la Alba Iulia a fost şi mătuşa mea, tanti Ileana, din partea unei asociaţii de femei, care, cu mijloace incredibil de precare, reuşeau prin nu ştiu ce minune, să propage cultura şi valorile româneşti în toate mediile, precum în vorba ceea spusă într-o situaţie similară şi rămasă nemuritoare: de la vlădică până la opincă.

Tanti Ileana s-a milostivit de jelaniile mele şi m-a luat cu ea.

Mai apoi la Alba Iulia am crezut că visez, că ceea ce văd nu poate fi aievea.

La încoronare, clopotele, care băteau la toate bisericile Albei Iulii, îşi reverberau sunetele sfinte până în adâncul munţilor, care răspundeau cu ecouri, grele, ireale. Este imposibil pentru o natură umană a se afla în stare să descrie măreţia momentului încoronării, cu regii tuturor românilor blagosloviţi de vlădică, impozant în ornatele lui aurii şi purtând pe cap mitra ale cărei pietre preţioase revărsau numai ape, ape, strălucind ca stele, care, uimite şi ele, s-au uitat în mijlocul zilei. Mulţimea fremătătoare, care se întindea cât cuprindeai cu ochii, mare de oameni vălurindu-şi speranţele încoace şi încolo, legănându-se, ţinându-se de mână necunoscut cu necunoscut, devenit frate, împletind astfel speranţe văzute ca plinite, puse pe seama visului înfăptuit în acea zi memorabilă, scrisă de pana destinului istoric.

Doamne, când îmi amintesc cum am rămas cu ochii lipiţi de regina pe care o vedeam ca pe cea mai frumoasă întrupare omenească, înveşmântată în văluri şi cu coroana pe cap. Am stat nemişcată min-ute în şir, până când regii şi marele sobor de preoţi au pierit în catedrala rămasă cunoscută sub numele catedrala întregirii neamului.

Toată viaţa de atunci încolo, de câte ori drumurile m-au purtat prin Alba Iulia, am adăstat măcar pentru un minut la catedrală, ca să aprind o lumânare întru pomenirea celor care au făurit acele zile de lumină.

(In amintirea d-nei Alma Cornea Ionescu.)


CUMPĂR IUBIRE ...

Cumpăr iubire, dacă-mi daţi pe vise –Aur nu am, nici bani şi nici regat.În faţă porţi. În spate porţi închiseŞi voci ce strigă: Iată-l pe ciudat!

Cumpăr iubire, dacă-mi daţi pe vise –Mi-e martor Dumnezeu că sunt cinstit.Cînd Universu-i plin de legi nescrise,Cei mari mi-au luat şi dreptul la iubit!

Cumpăr iubire, dacă-mi daţi pe vise –Vă las, de vreţi, doar steaua amanet.Nu-mi cereţi viaţa, zilele-s promise...Şi-n trupul trup, un suflet de poet!

Cumpăr iubire, dacă-mi daţi pe vise –Să mă mai credeţi, ştiu, vă este greu.C-aşa-s poeţii, nişte cărţi deschise,Mor uneori şi-apoi, renasc mereu!

CEL CARE, PENTRU TINE!...

Eu cel sortit plăcerii, certîndu-mă cu zeii,Cel neştiut de nimeni cît sufăr în iubire,Cel alungat din Templu, trăind în mistuire,Că n-am cîntat mai marii cum vrură corifeii –

Eu cel slăvit de muze cît Ares încă tace,Cel care sensul vieţii dori să îl abată,Cel care pentru tine mă cert cu lumea toată...Ţi-aş scrie-un imn de slavă dar vorbele-s sărace!

Eu cel temut de alţii prin pana-mi care scrie,Cel care cîntă viaţa şi biciuie prostia,Cel care n-are tihnă, îngenunchind trufia...În faţa fiinţei tale mă plec pentru vecie.

ÎN AMINTIRI ŢESUTE, STAU ANII CE S-AU DUS...

Femei ce-mi umpleţi viaţa cu arome şi parfum,Voi, ce mi-aţi dat speranţe, şi vise voi mi-aţi dat, Asemeni lui Ulise, voi m-aţi purtat pe drumŞi-mbrăţişării voastre adesea am cedat.

Cu voi am plîns alături, cu voi am suspinat,Şi-am fost pe rînd în rolu-mi cînd prinţ cînd cerşetor,De m-aţi trădat vă fie păcatu-n veci iertatCăci de-am iertat trădarea nu v-am rămas dator.

Acum, cînd ani povară pe umeri mi s-au pus,Şi-mpart cu voi iar clipe făcînd cîte-un popas –În amintiri ţesute, stau anii ce s-au dus,Cînd muze, voi cu mine, urcarăţi în Parnas.

De v-am minţit, mă ierte prea bunul Dumnezeu,Cînd n-am avut de unde averi să-mpart cu voi –Dar v-am cîntat iubirea în vers precum OrfeuCăci ce folos palate cînd ne aveam pe noi?!...

DĂRUIRE

Aş fi dorit să îţi ofer o steaSă-ţi lumineze drumul cînd ţi-e greu.Dar, cum le-ncurcă Dumnezeu, mereu,Am tras dintr-o greşeală-n steaua mea!

Am încercat apoi, în mod expres,O altă stea să îţi aduc în dar.Însă,mi-au spus că-s prinse-n inventar,Că au un nume şi-un destin ales...

Am vrut apoi să intru pe ascuns,Poate aşa-l conving pe Dumnezeu.Dar El mi-a spus: „Copile,drept trofeu,Dă-i inima şi cred că-i de ajuns!”

CE VIS FRUMOS!...

Ce vis frumos iubito!... Păreau stingheri cocoriiBătînd din aripi spaţii fără de nori pe cer –Prin stufărişul verde vedeam cum umbre pierŞoptindu-ne să rupem însemnele candorii.

Şi, Doamne, cîtă vrajă!... În ochii tăi luminaTrăda iubiri mocnite în lunga aşteptare –Cînd buze moi şoptiră temuta împăcare,Cerînd iertare vieţii că iei asupră-ţi vina.

vLAD CERNEA JERCAPoesis


Păreai chiar Afrodita trezită peste vremeDin spuma ce-nvelise al stîncii rece trup –Era în sărbătoarea cînd vrăjile se rupŞi vin poeţi să cînte iubirea în poeme...

Iar clipele trecură, trăind toate acestea,Cum lungi bătăi de-aripe purtau cocorii-n zare –Ne-am luat la revedere cu încă-o sărutare,Convinşi că-n scurtă vreme vom retrăi povestea.

SCRISOARE CATRE TINE

Pe boltă, luna cheală, cu faţa-i de profetRînjea ca o matroană pierdută între steleÎn timp ce eu, femeie, în suflet cu regretÎl blestem pe Satana că m-a-ndemnat la rele.

Tu eşti prin altă lume, pe undeva prin vest,Fără să ştii povara lăsată la plecare,Eu, parcă-s o stafie cu ochi de mort, în rest,Pe-aici sunt toate bune, chiar dacă nu am stare!

Mi-ai spus că lumea-i mică şi că i-ai dat ocolSă cauţi doar cărarea spre-al dragostei trofeu –Cum să găseşti răspunsul cînd patul tău e gol?...De-atîta dor de tine nu mă găsesc nici eu!

Pornesc năuc de-acasă, mă simt parcă un alt,Străin chiar şi de mine, căci nu mă mai suport, Un cimitir e strada cu gropile-n asfalt,Şi-mi par toţi trecătorii statui cu cap de mort!

Îţi scriu să ştii de mine cel ce-am rămas s-aşteptCă trec să-ţi caut trupul prin patul tău Divino,Şi simt că-mi umblă caii prin sînge şi prin pieptDe ai de mine milă, îţi cer atît: revino!

SUNTEM BOLNAVI...

Suntem bolnavi de vremuri fără leac,Nătînga stare ne tot dă ocol,Actori rebeli, mereu cuprinşi de tracPe scena lumii cînd intrăm în rol.

Suntem bolnavi de-atîtea lungi tăceriCe ne cuprind la fiecare pas,Cinstim un azi ce trece ca şi ieriCă-i prima zi din cîte ne-au rămas.

Suntem bolnavi de-atîta necuprinsCerşind mereu un mîine pentru veac,Cînd încă un recurs ne-a fost respinsDe cei ce au reţeta pentru leac.

Suntem bolnavi şi, Doamne, ce păcatCă s-au promis atîtea prin cuvînt,De cei prezenţi ori cei care-au plecat...Suntem bolnavi de toate cîte sînt!

DA, DOAMNĂ!...

Da, Doamnă, toamne-mi bat în geamŞi trupu-mi răstignirea-ndură,Dar nu mă tem cît încă am,Alături, blînda ta făptură!...

Voi cere vieţii un popasSă pot să-ndrept nătînga soartă –N-am să regret ce-n urmă las,Cînd Dumnezeu, de vrea, mă iartă...

Da, Doamnă, anii trec uşor,De-aceea, azi, să nu te mire,Că-ntreb ca orice muritor:Ce-i viaţa fără de iubire?...

Tu umblă vremea s-o-nţelegiCît clipele nu sunt eterne,Căci viaţa, prin nescrise legi,Ne ceartă-ntruna şi ne cerne!...

Şi dacă totuşi vise mor,De vină-i vremea ce ne poartă –Doar zeii trec spre lumea lorÎmpovăraţi de-a lumii soartă...

De-aceea, azi, cît tu mai speri,Şi sufletul cu dor se-alină,Iubirii cît mai poţi să-i ceriDă-i vieţii dragostea divină!

Poesis


Aniversări 300

După studii serioase continuă să se simtă atras de teatru, coordonează, după cum am relevat activitatea mai multor echipe de teatru – mai mult sau mai puţin de amatori – se angajează şi la scrierea textelor, deseori simple compilaţii, fură din toate părţile, prelucrează, ia idei de ici şi de colo, din toate repertoriile italiene şi franceze, după cum şi din anumite romane (Fr. de Sanctis) din dorinţa de a fi pe placul publicului – comedii sentimentale şi romaneşti: Pamela, Zelindo, Frumoasa sălbatică, Scoţiana şi multe altele.

Compatrioţii mei – consemnează el – erau obişnuiţi de multă vreme cu farsele triviale şi cu spectacolele uriaşe. Versificaţia mea nu a fost niciodată într-un stil sublim; dar tocmai aceasta era necesar pentru a reduce la raţiune, încetul cu încetul, un public obişnuit cu hiperbolele, cu analizele şi cu ridicolul uriaşului şi a romanescului.

Ajungând să aibă o trupă bună devine conştient că trebuie să schimbe ceva: e timpul să creez, e timpul să inventez. Şi, într-adevăr, Carlo Goldoni va începe pornind de la pilda lui Molière, fără a nesocoti clasicii antici, chiar dacă, după cum se pare, cunoştea mai puţin pe Plaut şi pe Terenţiu.

Demersurile sale vizau o reformare a teatrului, renunţarea la improvizaţie, la măşti, şi la costumaţia tradiţională şi adaptarea unor tipologii ale commediei dell`arte (Pantalone, Brighella,

A fost la început avocat, apoi s-a consacrat teatrului; începând cu 1748 a lucrat pentru trupa condusă de actorul Gerolamo Medebac care juca la Teatrul Sant` Angelo din Veneţia. În 1752 s-a transferat la Teatrul San Luca, a cărui echipă nu se ridica la nivelul teatrului de la care venea. În fine, în 1762 s-a stabilit la Paris şi s-a angajat să lucreze pentru Teatrul Italienilor.

Remarcabil ca om, cărturar rasat, Carlo Goldoni a fost angajat ca profesor de italiană al fiicelor lui Ludovic al XV-lea, timp în care locuieşte la Versailles, după care a revenit, în 1774, la Paris. În 1792, Guvernul Convenţiei Naţionale i-a retras pensia. Când aceasta i-a fost redată, graţie intervenţiei lui Marie–Joseph Chémir, Carlo Goldoni murise cu o zi înainte (februarie, 1793).

Multe aspecte ale vieţii sale, ale omului şi scriitorului care se exprimă cu aceeaşi eleganţă şi cursivitate în italiană şi franceză, în raport cu perioada în care a trăit în Italia, respectiv în Franţa s-au păstrat în Memoriile sale publicate în mai multe ediţii.

Colombina) la realităţile sociale ale secolului al XVIII-lea până la substituirea acestora comediei de moravuri, caracter şi limbaj.

Practica teatrală, prioritar talentul, dorinţa de a crea un teatru cu adevărat – comedii, farse – în spiritul luminist care-l însufleţea, animat de dorinţa sfielnicirii neajunsurilor, imoralităţii, corupţiei, Carlo Goldoni a scris peste două sute piese de teatru (circa 250), din care amintim: Văduva vicleană (1748), Mincinosul (1751), Familia anticarului (1752), Hangiţa (1753), Bădăranii (1760), Evantaiul (1762), Fata cinstită (1749), Slugă la doi stăpâni (1747) (ultimele două scrise în dialect veneţian) care s-au impus prin veridicitate şi puterea creării caracterelor. În general, ele se remarcă prin sinceritate, seninătate, umor şi optimism robust, prin lauda adusă virtuţilor nealterate ale omului simplu.

Personajele sale devin adevărate simboluri, de exemplu, bârfitorul, mincinosul, avarul, adulatorul, cavalerul devotat se manifestă firesc, cu multă dezinvoltură, stârnind râsul. Substanţa din care sunt plămădite conţine ceva grosolan, ceva neaşteptat – aceasta este de fapt sorgintea comicului său.

Dramaturgia lui Carlo Goldoni considera Fr. de Sanctis se anunţă ca o restaurare a adevărului şi a naturalului în artă (p.830). Apropierea de Molière s-a făcut încă din timpul vieţii, ceea ce el

CARLO GOLDONI1707 – 1793; 300 DE ANI DE LA NAŞtERE

Mare dramaturg italian, exponent al iluminismului s-a născut la Veneţia la 25 februarie 1707, în sânul unei familii de medici care i-au asigurat o educaţie aleasă.

PAvEL PEtROmAn


nici nu a negat vreodată. Asemenea motive şi multe altele l-au determinat pe Voltaire să-l numească drept Molière al Italiei.

Teatrul său, viziunea lui estetică, relevantă în creaţia sa programatică – teatrul comic, caracterele, tenta pronunţat realistă, satira şi humorul i-au atras şi pe români care, fără să aibă posibilităţile occidentalilor, simţindu-l aproape l-au tradus în limba română şi l-au jucat. Cea dintâi piesă tradusă în limba noastră a fost Văduva vicleană (1836), aceasta a fost jucată la noi şi s-a realizat ca spectacol în cadrul Societăţii Filarmonice.

D r a m a t u r g de frunte al Italiei din per ioada i luminis tă (Cafeneaua, Gâlcevile din Chioggia ş .a . ) , piesele sale, în cea mai mare parte, comedii, reconst i tu ie tabloul vieţii italiene din secolul al XVIII-lea având în centrul lor nobili corupţi, burghezi parveniţi, prieteni adevăraţi şi fiice ascultătoare, oameni simpli, care se remarcă prin bunătate şi bun-simţ. Luate la modul general, piesele create de el se impun prin substanţa observaţiei realiste, caractere bine individualizate, satirizarea moravurilor, crearea comediei de caracter, moravuri şi limbaj.

Ajunşi în Veneţia, am căutat şi am găsit Casa lui Carlo Goldoni. Mirarea a fost amplificată în momentul în care ne găseam în faţa unui palat gotic tipic care, în pofida acţiunilor de restaurare, releva un edificiu cu elemente specifice arhitecturii veneţiene civile din secolele al XIV-lea - al XV-lea. Aici, în palatul de odinioară, şi-a avut sediul Academia Literară în secolul al XVI-lea iar spre sfârşitul secolului următor s-a stabilit aici familia Goldoni, originară din Modena.

Trebuie precizat însă că familia Goldoni nu a fost niciodată proprietara Palatului Centani

(Zentani) situat în parohia Sf. Toma, între podurile Namboli şi Donna Onesta, unde s-a născut Carlo Goldoni. Văd şi astăzi în minte casa aceea din Veneţia unde m-am născut, văd încă acea poartă gotică dintre podurile Namboli şi Donna Onesta,

în parohia Sf. Toma, la colţul străzii casei Centani; îmi pare că văd încă acel portic acoperit pe care noi în limba noastră îl numim terasă, pe care era aşezat un edificiu ingenios de marionete (. . .). Iată cum destinul, care dorea să mă închine Thaliei începuse chiar din vremurile acelea să presare seminţele în imaginaţie şi în inimă (dedicaţ ie pentru Anton Maria Zanetti din comedia Bogatul păcălit, 1758).

Î n f i n e , părăsit, palatul revine în atenţia edililor şi a

specialiştilor cu ocazia aniversării a 200 de ani de la naşterea lui Goldoni (1907) şi în continuare cu prilejul altor celebrări, imbolduri pentru salvarea casei Centani. În timp s-au elaborat proiecte, s-au căutat surse de finanţare pentru restaurarea radicală a clădirii, dar demararea s-a tergiversat în aşa fel încât lucrările propriu–zise s-au finalizat după al II-lea război mondial. Inaugurarea a avut loc de abia în 1953. Casa Goldoni se remarcă prin capacitatea de a-şi potenţa propriul patriomoniu (realizează mai multe achiziţii), precum şi prin transformarea sa într-un centru de cultură activ (lansează diverse acţiuni, aici îşi are sediul şi acţionează Institutul Internaţional pentru Cercetări Teatrale care a editat în intervalul 1968 – 1988 o revistă de interes goldonian). La etajul I este prezentată personalitatea şi creaţia lui Carlo Goldoni iar la etajul al II-lea se găseşte centrul de documentare şi cercetare.

Aniversări 300


Revenind la etajul I menţionăm că aici sunt improvizate mini scene, tablouri ce relevă scene din teatrul goldonian, ce insistă asupra a tot ce-l leagă de istoria teatrului veneţian din secolul al XVIII-lea.

C a s a G o l d o n i , respectiv Casa Centani (1707 – 1719) din Veneţia merită căutată şi vizitată. Prima cameră oferă un cadru adecvat, într-un joc de umbre şi fantasme, ceea ce favorizează vizitatorului impactul cu lumea creaţiei dramaturgului Carlo Goldoni, în egală măsură cu viaţa Veneţiei secolului al XVIII-lea: viaţa socială, conflictele diverse, lupta pentru emanciparea femeii, familia, cultura. Urmărind cu atenţie exponatele, acelaşi vizitator va descoperi problematica şi intenţionalitatea creaţiei marelui dramaturg, ambele revelate cu aportul unor imagini concrete, unele vizualizate.

La capătul acestei săli pe un scaun, ca într-o doară, este aşezat un televizor performant cu aportul căruia oricine poate viziona un adevărat spectacol al veneţianului între lume şi teatru, rezultat al vizualizării imaginilor artistice create de Carlo Goldoni în nenumăratele sale piese de teatru.

Teatrul de marionete a fost şi a rămas o distracţie specifică lumii copiilor aşa cum a iniţiat-o aici Giulia Goldoni odinioară pentru fiul său, Carlo. Acesta atrage atenţia vizitatorului mare sau mic, cu atât mai mult cu cât tehnica este şi aici la ea acasă – videoteca – înregistrări, care mai de care, a căror sorginte o constituie punerile în scenă ale pieselor goldoniene.

Tot în acest cadru sunt expuse mai multe reproduceri după picturile lui Pietro Longhi, acela care a împărtăşit cu Goldoni afinităţile culturale şi artistice variate, după cum a fost însăşi viaţa lor.

Goldoni între viaţă şi teatru este genericul unui alt salon, unde sunt expuse două portrete: în

unul, pictura lui Alesandro Longhi pe care marele dramaturg l-a lăsat nobilului Nicolo Balbi, când a plecat la Paris; altul ce aparţine aceluiaşi pictor poartă inscripţia Doctor Carlous Goldoni Poeta Comicus.

Tot a ic i , în centrul încăperii, pe o masă se află planul topografic al condiţiilor urbanistice din secolul al XVIII-lea. În plus mai sunt expuse şi câteva exemplare ale unor ediţii celebre ale operei lui Carlo G o l d o n i . P r i n t r e ele şi manuscrisul t r a g i c o m e d i e i Giustino , singurul cu autograf din vasta operă a dramaturgului italian.

B i b l i o t e c a oferă documentarea necesară oricui ar dori să-l redescopere pe Goldoni şi nu numai.

Ea dispune de aproape 30.000 de opere. Acestea includ creaţia lui Goldoni şi a altor mari scriitori, deopotrivă toate referirile critice, precum şi alte aspecte ce vizează realizarea spectacolului, nu neapărat goldonian, ci şi universal.

Cercetătorul creaţiei lui Carlo Goldoni, turistul avid să reconstituie drumurile sale, se va opri, fie şi numai pentru o clipă, în faţa teatrelor din Veneţia ori a locaţiilor de odinioară a acestora. După ce a vizitat Casa Centani, unde se află Muzeul sau Casa Carlo Goldoni, unde a locuit în intervalul 1707 – 1719, pe care am prezentat-o pe scurt, vizitatorul poate încerca să identifice şi celelalte case unde a locuit (încă opt) de pe străzile: della Comedia, dell`Amor, del Duca, Podul Sfintei Maria Maica Domnului, Gussoni, della Testa, Curtea San Zorzi, della Balotte. Din aceasta din urmă s-a despărţit de Veneţia, la 22 aprilie 1762, când Moliére al Italiei a plecat la Paris, chemat să conducă, după cum am mai arătat, Teatrul Italian de acolo. Din păcate nu s-a mai întors niciodată.

Aniversări 300


Comemorări - 40

Arhitectura lemnului se înscrie între cele mai vulnerabile mărturii construite pe care le-a realizat omul de-a lungul timpului. De aceea, după cristalizarea noţiunii de monument istoric, eforturile de protejare a clădirilor de valoare s-au orientat prioritar spre cele din lemn, cuprinse în categoria arhitecturii vernaculare. În perioada interbelică, în care intervenţiile asupra monumen-telor s-au făcut în termeni de restaurare ştiinţifică, a existat o preocupare constantă pentru salvarea şi protejarea bisericilor de lemn, care erau consider-ate cele mai reprezentative realizări ale arhitecturii lemnului. Această preocu-pare a revenit Comisiunii Monumentelor Istorice, care a înfiinţat în Banat, în 1921, la Lugoj, “Secţia pentru Banat a Comisi-unii Monumentelor Is-torice”. Activitatea secţiei bănăţene s-a desfăşurat până în 1948, iar din 1929 sediul său a fost mutat la Timişoara.

De la înfiinţarea sa, în componenţa acestei comisii a fost prezent arhitectul Victor Vlad, alături de alte personalităţi ale culturii bănăţene, precum Ioachim Miloia, Ioan Boroş, Adam Cucu. Activitatea lui Victor Vlad (1889-1967) în această comisie ilustrează o latură a vastelor sale preocupări ca inginer şi arhitect, cea dedicată monumentelor istorice. Aceasta a completat, pe de-o parte o amplă contribuţie pe care Victor Vlad a avut-o în edificarea învăţământului tehnic universitar din Timişoara, ca profesor al Şcolii Politehnice sau ca întemeietor al Facultăţii de Construcţii din Timişoara, iar pe de altă parte, o remarcabilă activitate de proiectare în domeniul

arhitecturii şi urbanismului, materializată în peste 200 de proiecte.

Angrenat în profunzime în viaţa culturală a oraşului, unde s-a stabilit din 1920, Victor Vlad s-a dedicat cercetării monumentelor istorice şi eforturilor intreprinse în perioada interbelică de cărturarii bănăţeni ai epocii pentru salva-rea şi protejarea patrimoniului cultural regional.

El poate fi socotit în egală măsură şi unul dintre primii restauratori de monumente istorice din Banat, promotori ai restaurării ştiinţifice.

A c e a s t ă l a t u r ă a activităţii sale profesionale este strâns legată de cali-tatea de membru al Secţiei Bănăţene a Comisiunii Monumentelor Istorice şi de principalele preocupări ale comisiei. Astfel, aces-tea au urmărit inventarierea monumentelor istorice şi aplicarea de măsuri de con-servare îndeosebi la acele monumente la care, pentru salvarea de la dispariţie erau necesare intervenţii în regim de urgenţă.

Inventarierea monu-mentelor, realizată conform exigenţelor şi crite-riilor valorice ale perioadei interbelice, s-a axat preponderent pe arhitectura religioasă şi pe câteva exemple de arhitectură civilă reprezentative. Cer-cetarea arhitecturii bănăţene în vederea inventari-erii sale s-a concretizat în descrierea, întocmirea releveului şi fotografierea construcţiilor luate în studiu.

Contribuţiile lui Victor Vlad în cercetarea acestor monumente s-au alăturat celor ale lui Io-achim Miloia, poate cel mai de seamă cercetător interbelic al monumentelor bănăţene. Lui Victor Vlad i-a revenit în mare parte acţiunea de relevare

DIN ACtIvItAtEA ARHItECtULUI vICtOR vLAD PENtRU CONSERvAREA BISERICILOR DE

LEMN DIN BANAt LILIAnA ROşIu

Biserica de lemn din Poeni


Comemorări - 40

şi de întocmire a devizelor de consolidare care au stat la baza activităţii interbelice a secţiunii bănăţene a comisiunii, căreia i se datorează în mare măsură supravieţuirea bisericilor de lemn care sunt astăzi protejate ca monumente istorice.

Cercetarea bisericilor de lemn a figurat între priorităţile Comisiunii Monumentelor Istorice din Bucureşti, care în nemumărate rânduri a solicitat date cu privire la vechimea şi valo-area istorică a bi-sericilor de lemn din Banat.

Î n t r e primele biserici inventariate, pen-tru care arhitectul Victor Vlad a în-tocmit descrieri, relevee şi foto-grafii, se numără b i s e r i c i l e d e lemn din Butin şi Partoş, unde s-a deplasat împreună cu Ioachim Miloia în 8 I 1930 şi cea din Bucovăţ, pe care Victor Vlad a cercetat-o în 23 XII 1930 (1). La Butin şi Partoş s-au făcut cu ocazia acestei deplasări şi sondaje de parament în vederea desco-peririi unor posibile urme de pictură.

Aceste cercetări au scos în evidenţă la bi-serica de lemn din Butin urmele decoraţiei origi-nare “direct pe lemn, cu steluţe, peşti şi chenare”. Despre această construcţie raportul deplasării spune, accentuându-i importanţa: “În acest chip numita biserică câştigă şi o considerabilă valoare etnografică” (2). Descrierea bisericii de lemn din Butin, o indica într-o stare de conservare precară: “Halul bisericii vechi din Butin ne obligă la o intervenţie urgentă”. Construcţia, datată la începu-tul secolului al XVIII-lea, care la 1805 a fost adusă din comuna Câlnic, înfăţişa o biserică de lemn bănăţeană specifică, pictată pe boltă, în naos şi în altar, cu un iconostas pictat de “zugrav Nedelcu” datând din 1749.

Despre biserica din Bucovăţ, raportul deplasării efectuate de Victor Vlad în decembrie 1930 descrie o biserică aprţinând tipului de plan cu altar semicircular, executată din lemn de stejar pe fundaţii de piatră, cu 4 contraforturi din piatră şi

exteriorul tencuit într-o etapă ulterioară. Biserica, datată la începutul secolului al XVIII-lea după ur-mele de pictură murală, fusese mutată în sat în anul 1823, când a primit şi pictura nouă, semnată de Ioan Ştefan. Concluzia raportului indică posibilitatea ca biserica să fie declarată monument istoric (3). Cu toate acestea şi în ciuda lucrărilor de protejare, biserica de lemn din Bucovăţ a fost înlocuită cu

una de zidărie, în per ioada postbelică.

P e n -t r u m e m b -ri i secţiunii b ă n ă ţ e n e a C o m i s i u n i i Monumentelor Istorice, anii 1929–1930 s-au dovedit între cei mai rodnici în activitatea de inventariere a bisericilor de lemn, celor doi

membri ai secţiunii bănăţene angrenaţi constant în cercetarea de teren, Ioachim Miloia şi Victor Vlad, datorându-li-se investigarea celei mai mari părţi a acestei categorii de monumente. O adresă a secţiunii bănăţene către Comisiunea Monu-mentelor Istorice, din 3 V 1930, indica suma de 150000 lei alocată comisiei bănăţene în acel an, pentru inventarierea monumentelor din Banat cu descrierea şi fotografierea lor, precum şi pentru lucrări de conservare la construcţiile unde se cereau intervenţii urgente.

Acum au fost cercetare şi descrise bisericile de lemn din satele Măguri şi Criciova, biserica sârbească din Ofseniţa, căreia i s-a remarcat în mod special valoarea mobilierului şi a uşilor împărăteşti. Până în 1933 relevarea şi fotografierea au continuat cu bisericile de la Cebza, Crivina de Sus, Hodoş, Iersig, şi Căpăt. Numai în 1932, Secţiunea pentru Banat a Comisiunii Monumen-telor Istorice a realizat relevarea şi inventarierea unui număr de 49 de biserici, între care un loc important a revenit celor de lemn (4).

În prezentarea rezultatelor cercetărilor, pe care Ioachim Miloia, în calitate de preşedinte al Societăţii de Istorie şi Arheologie din Timişoara,

Biserica de lemn din Margina


Comemorări - 40

a făcut-o comitetului societăţii, în ianuarie 1931 cu privire la bisericile de lemn din Berini, Duboz, Partoş, Butin, Ofseniţa şi Surducu Mare a apre-ciat că “sunt de o netăgăduită valoare istorică şi artistică” (5). Dintre acestea mai există astăzi doar biserica de la Partoş.

Aceste cercetări, la care arhitectul Victor Vlad a contribuit din plin, ocupându-se mai ales de întocmirea releveelor şi consemnarea valorii arhitecturale a construcţiilor, au avut ca primă consecinţă plasarea bisericilor de lemn studiate sub protecţia Legii monumentelor istorice. De-mersul a avut o mare importanţă în direcţia salvării bisericilor de lemn, care dincolo de ameninţările venite din partea factorilor naturali, au fost puse în pericol întâi de mentalitatea societăţii, care în perioada interbelică, până şi în cele mai sărace comunităţi, se dovedea indiferentă faţă de valorile arhitecturii tradiţionale şi opta pentru înlocuirea bisericii de lemn cu una din zidărie de cărămidă. Faţă de această tendinţă, în 1931 Comisiunea Monumentelor Istorice a accentuat calitatea de monument istoric, consfinţită de lege, pentru toate bisericile mai vechi de anul 1834 (6). În acelaşi timp se cerea paro-hiilor să comunice starea bisericii de lemn, în cazul înce-perii de lucrări sau dacă exista intenţia de a o demola.

Dec l a r a r ea prin Decret Regal a unor biserici de lemn din Banat ca monumente istorice a avut ca efect, într-o oarecare măsură, frânarea demolării şi înlocuirii vechi-lor biserici. Între primele biserici de lemn plasate sub protecţia legii au figurat cele de la Căpăt, Duboz, Ofseniţa, Surducu Mare, Butin, Bucovăţ, Povergina, Partoş, dintre care până astăzi s-au mai păstrat doar cele de la Căpăt, Povergina şi Partoş. Solicitarea de a obţine statutul de monument istoric se făcea pe baza unui raport, la care erau anexate releveul şi fotografia bisericii.

Ca membru al secţiei bănăţene a Comisiunii Monumentelor istorice, arhitectului Victor Vlad i-a

revenit în primul rând rolul de a urmări şi dirija lucrările de conservare a bisericilor de lemn, în condiţiile în care lipsa de fonduri s-a dovedit o problemă permanentă. Practic, datorită strădaniilor sale şi ale celorlalţi membri ai secţiei bănăţene a comisiei s-a putut salva cea mai mare parte a bi-sericilor de lemn care mai există până astăzi.

Bisericile de lemn din Margina şi Curtea se numără printre cele care au suferit lucrări de reparaţii dintre cele mai ample. La Curtea, intervenţia a constat în consolidarea pereţilor, refacerea turnului şi acoperişului, ridicarea bolţii şi tencuirea exteriorului şi a fost necesară datorită prăbuşirii, în timpul unei furtuni, a turnului şi dis-trugerii acoperişului şi interiorului pictat.

Bisericile din Butin şi Duboz s-au numărat între primele asupra cărora s-au intreprins intervenţii urgente de protejare. Astfel, la Butin, în 1930 a avut loc o primă lucrare de protejare, con-stând în acoperirea provizorie cu hârtie gudronată, “înlocuirea tălpilor din stejar şi a grinzilor de sus cu brad”, “refacerea soclului din ciment”, înlo-cuirea a şase căpriori putreziţi şi plasarea a patru “grinzi sprijinitoare” la interior, lucrări executate

de meşterul Burg Io-hann (7). Urmărirea execuţiei le-a reve-nit lui Victor Vlad şi lui Ioachim Miloia. Cu toată străduinţa de a o salva, biserica din Butin s-a pierdut în 1937.

La biserica de lemn din Duboz s-au luat măsuri similare de protejare în regim de urgenţă, până la realizarea restaurării monumentului. Şi

aici s-a acoperit provizoriu învelitoarea cu hârtie gudronată, s-au executat reparaţii de tencuieli ex-terioare şi într-o primă fază, în 1930, s-a sprijinit în două zone pronaosul pentru a se opri aplecarea spre nord a bisericii, lucrarea fiind executată de meşterul George Biştea din Duboz. Operaţia s-a dovedit insuficientă, iar în aşteptarea fondurilor necesare consolidării, în 1934 s-a proptit şi peretele sudic al bisericii (8).

Alături de documentaţia pentru bisericile de

Biserica de lemn din Margina


Comemorări - 40

lemn din Butin şi Duboz, în 1930 arhitectul Vlad întocmeşte schiţele şi devizele pentru repararea bisericilor de lemn din Surducu Mare, Bucovăţ şi Partoş. De altfel, în această activitate de susţinere a conservării şi salvării acestei categorii de monu-mente, Victor Vlad a angrenat şi atelierul său de proiectare, Biroul de Construcţie “Arhitectura”, care a asigurat întocmirea documentaţiilor nec-esare diferitelor tipuri de reparaţii.

Secţiei bănăţene a comisiei i-a revenit con-stant dificila misiune de a interveni pentru obţinerea de fonduri, uneori lucrările stagnând în absenţa lor, alteori putându-se desfăşura ca urmare a obţinerii acestora. La Surdu-cu Mare, de pildă, în urma solicitării comisiei, prefectura din Oraviţa a fost cea care a finanţat cu 4000 lei acoperirea biseri-cii, iar pentru biserica din Duboz materialul lemnos a fost obţinut de la ocolul silvic din Chevereşu Mare.

Un exemplu, dintre multiplele demersuri de solicitare de fonduri, îl oferă adresa secţiunii bănăţene adresată preşedintelui Comisiunii Monumentelor Istorice în 18 XI 1932, prin care se solicita suma de 35000 lei, cu specificarea: “În sezonul anului acestuia s’au făcut releveurile şi inventarile a 49 biserici monumente istorice din regiunea noastră, cheltuindu-se aproape tot atât cât a fost prevăzut şi intenţionând noi ca din suma ce rămâne să facem câteva mici reparaţii la unele biserici de lemn ce îndeosebi sunt expuse pieirii” (9).

Aceste preocupări de a găsi fonduri pentru repararea bisericilor de lemn s-au orientat înde-osebi după 1934, când s-a înregistrat o diminuare a banilor destinaţi monumentelor de către Comisi-unea Monumentelor Istorice din Bucureşti, spre asigurarea unui minim de protecţie prin repa-rarea acoperişurilor. Soluţia s-a dovedit adesea dificilă, ca la bisericile din Poieni, Crivina de Sus, Jupâneşti sau Povergina, punându-se până şi problema găsirii sursei de şindrilă. Pe de altă parte,

dorinţa comunităţii înclina adesea spre schimbarea învelitorilor din şindrilă cu tablă, care intra în contradicţie cu principiile restaurării ştiinţifice promovate de comisie. În consecinţă, asigurarea respectării aspectului originar al acestor monu-mente cerea şi în perioada interbelică permanenta supraveghere a lucrărilor, pentru care Victor Vlad a făcut frecvente deplasări.

După 1940 aceeaşi problemă s-a pus şi la bisericile de lemn din Zolt, Curtea, Băteşti Surducu Mare şi Berini, deschizându-se şi aici şantiere pen-

tru reparaţii în primul rând la acoperişuri.

C h i a r d a c ă aceste lucrări, pre-ponderent de conser-vare, nu au avut spec-taculozitatea unor restaurări de amp-loare şi au reprezen-tat în activitatea lui Victor Vlad doar una dintre multiplele sale preocupări ca arhitect al perioadei inter-belice în Timişoara, ele au făcut posibilă supravieţuirea unor

monumente istorice reprezentative pentru arhitec-tura populară din Banat. Acestea sunt, în primul rând, bisericile de lemn din Căpăt, Cebza, Crivina de Sus, Poieni, Curtea, Băteşti, Zolt, Povergina, Jupâneşti, Margina.

Note:1. Rapoarte de deplasare a lui Ioachim Miloia şi Victor Vlad

la Butin şi Partoş, în 8 I 1930; Raport de deplasare a lui Victor Vlad la Bucovăţ în 23 XII 1930, în Arhiva Muzeului Banatului, fond Societatea de Istorie şi Arheologie, inv. 2/930.

2. Idem, Raport din 8 I 1930.3. Idem, Raport din 23 XII 1930.4. Ioan Opriş, Comisia Monumentelor Istorice – Secţia pen-

tru Banat şi ocrotirea patrimoniului cultural naţional, în Analele Banatului, Etnografie, I 1981, p. 284.

5. Analele Banatului, nr. festiv, an. IV, ian.-martie 1931, p. 129.

6. Adresă CMI, nr. 84/12 III 1931, în Arhiva Muzeului Ba-natului, fond Comisiunea Monumentelor Istorice – Secţia pentru Banat, inv. 3/929.

7. Chitanţă din 3 II 1930, în Arhiva Muzeului Banatului, fond. SIA, inv. 2/930.

8. Chitanţă din 30 I 1930, în Arhiva Muzeului Banatului, fond. SIA, inv. 2/930.

9. Adresă a CMI – Secţia pentru Banat, nr. 66/18 IX 1932, în Arhiva Muzeului Banatului, fond CMI-Secţia pentru Banat, inv. 4/929.

Fosta biserica de lemn din Bucovăţ


Interesul pentru folclor a fost cultivat în toate tipurile de publicaţii: reviste, foi, calendare, cititorii fiind din mediul citadin, dar şi rural. Abonamentele la diferite gazete, în Banat, erau un lucru firesc, normal. Dar au apărut şi volume de culegeri populare: Poezia poporală, colinde(Bucureşti, 1864), Poezia populară, Balade, Novăceştii, Poveştile Banatului, Baladele populare din Banat(Braşov, 1895), Poveşti poporale din Banat(1908), remarcându-se At. Marian Marienescu, Iosif Popovici, G. Cătană. Ultimul retipărea varianta bănăţeană a baladei Mioriţa(Budapesta, 1905) într-un ,,călindar,, destinat satelor.

Literatura dialectală înregistrează, după Victor Vlad Delamarina, pe prozatorul Dimitrie V. Păcăţian, cu volumul de nuvele De pe la noi(Bucureşti, 1899), dar şi pe G. Gârda cu opul Tăt Bănatu-i fruncea(Lugoj, 1908). Preocupări dramaturgice găsind la At. M. Marinescu cu comedia populară Peţitorii(Sibiu, 1905), iar scrierile cu subiecte istorice aparţin lui Mihail Gaşpar, în Vraja trecutului(1908), Altare dărâmate(1908), Din vremuri de mărire(1909), precum şi romanul istoric Fata vornicului Oană(1911).

O contribuţie importantă au avut-o scriitorii veniţi la Lugoj din alte provincii, cum au fost: Camil Petrescu, Lucian Blaga, Aron Cotruş, unii deveniţi mai târziu colaboratori ai presei locale. Poate nu întâmplător P. Bellu afirma despre Blaga că ,,tot ce a scris după Lugoj a fost în esenţă gândit la Lugoj”1.

De asemenea, remarcăm şi activitatea publicistă a marelui scriitor al ,, spaţiului mioritic’’ în special la revista ,,Banatul’’ unde consemnează că ,,Nici una din provinciile româneşti n-a dat relativ aşa de puţine personalităţi creatoare ca Banatul’’ constatare asupra căreia revine şi crede că ,, nu are origine iremediabilă, şi avem chiar convingerea că din peisajul plin de surprize al acestei provincii se vor ivi încă remarcabili purtători de destine româneşti’’2.

Sunt cultivate şi câteva specii umoristice, între care parodia şi epigrama, iar dramaturgia este prezentă prin câteva realizări ale unor autori

locali, piese scurte scrise pentru lumea satelor. A luat fiinţă o asociaţie literară numită ,, Altarul cărţii’’(Asociaţia Scriitorilor Români din Banat), din care au făcut parte şi scriitorii lugojeni C-tin Miu-Lerca, Olimpia Teodoru, Grigore Bugarin, Dridri, Goroniţă, A.E.Peteanu , I.D.Suciu3.

Creaţiile scriitorilor lugojeni sunt găzduite de diferite publicaţii, între care,,Drapelul’’, ,, Banatul’’, ,, Plugarul român’’, ,,Sfatul poporului român’’, ,,Meseriaşul’’, ,, Stupariul’’, ,, Cartea satului’’, ,, Gazeta Lugojului’’, ,, Răsunetul’’, ,,Acţiunea’’ etc. Pe lângă ziare au ieşit la lumină şi câteva reviste cu preocupări literar-artistice şi folclorice ,,Semenicul’’, ,,Zorile’’, ,,Luceăfarul’’, ,,Primăvara Banatului’’, ,,Vipera’’, ,,Scorpionul’’ , în jurul cărora au fost grupaţi intelectuali de marcă ai oraşului, precum, Victor Bârlea, A.E.Peteanu, F.Barbu, Felician Brânzeu, Mia Cerna, Al.Bistriţeanu, Dridri Goroniţă, Ion Curea ş.a.

Presa lugojeană interbelică a inserat în coloanele ei o amplă frescă a vieţii sociale, economice şi cultural-artistice, relatând despre spectacole şi turnee (George Vraca, Mărioara Voiculescu, C-tin Tănase); popasurile în oraş ale unor personalităţi ca : N.Iorga, Victor Ion Popa, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Aron Cotruş, Peter Neagoe, dar şi sărbătorirea la Lugoj a lui George Enescu şi Zaharia Bârsan. S-a mai scris despre tradiţii, datini, obiceiuri, societăţi cultural-artistice locale4.

În domeniul artelor plastice relevăm numele unor distinşi creatori : Aurel Ciupe,Virgil Simonescu, iar în muzică pe Ion Vidu, Sabin Drăgoi, Filaret Barbu, Nicolae Ursu.

Scriitorii bănăţeni şi-au publicat creaţia la diferite edituri din Lugoj, Timişoara, Caransebeş, Oraviţa, iar alţii,ca Anişoara Odeanu, O.D.Blindariu, M.Gaşpar, Sofia Arcan, Ada Crin, în capitală.

Literatura în grai bănăţean s-a afirmat prin creaţiile populare publicate în culegeri ,dar şi în coloanele gazetelor româneşti de prestigiu: ,,Tribuna’’ ( Sibiu), ,,Dreptatea’’ Timişoara.

Reprezentanţii scrisului bănăţean de la finele secolului al XIX-lea Victor Vlad Delamarina, Dimitrie V.Păcăţian, Gh.Gârda au reliefat o anume

FOLCLORUL ŞI CREAŢIA CULtăGHEORGHE LuCHEsCu

Folcloristică


,,notă specifică a sufletului bănăţean, atitudinea comică ,<<uşoară>>,în faţa vieţii. Atitudinea aceasta apare, în primul rând, se spune, la oamenii reci, care nu-s capabili de înduioşare. La bănăţeni, comicul însă are o nuanţă afectivă care dă umorului lor un uşor caracter de zeflemea sau de ironie ... “5. De altfel , umorul presupune ,,o raţiune lucidă’’, însoţită de afecţiune sau de compasiune sesizând substanţa lor ascunsă.El este un râs trist. Deci umorul la Delamarina şi Gârda are un caracter satiric, cei doi implicându-se în realitatea vremii unde caută să dezlege tainele vieţii cu propriile lor procedee. Literatura umoristică originală o descoperim la Anişoara Odeanu în Ciudata viaţă a poetului, unde scriitoarea recompune realitatea pentru a masca o optică a existenţei, dar şi pentru a exprima o amplificare amuzantă şi ironică.Umorul său exprimă o atitudine cinică, ce acceptă totuşi aspecte ridicole ale existenţei, autoironizându-şi fantomele sensibilităţi. Plasată într-o situaţie superioară, inteligentă autoarea proiectează o lumină stranie asupra psihologiei umane, scriitoarea considerându-se total detaşată nu numai de stările afective proprii, ci de orice aspiraţii omeneşti. Povestirile sale umoristice sunt remarcabile, pline de inedit, aşa cum opinează şi Geo Dumitrescu:,,...lucrurile sunt extrem de rare, totul este prelucrat sintetic, elaborat la maşina de spirt a paradoxului, a ironiei, a ostentaţiei moderne, cu un soi de fervoare perversă, de demenţă literară...’’6

Putem conchide, aşadar, că în Banat a existat şi continuă să se afirme o mişcare literară variată, chiar dacă ea n-a propulsat, întotdeauna, valori consacrate la nivel naţional.Această frământare s-a manifestat în concordanţă cu spiritul unităţii noastre mentale, fapt de care au fost conştienţi toţi reprezentanţii iviţi în acest spaţiu.

Ilarie Chendi, la începutul secolului al XIX-lea, aprecia că vorbirea bănăţeană este una bogată şi variată:,,Nicăieri nu se ţine cu atâta îndârjire la dialectul local ca aici (în Banat-n.n)’’7.Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici până astăzi.Desigur, a existat o confruntare între graiul local şi limba literară şi la nivelul factorilor culturali: şcoală, presă, biserică, formaţii corale şi teatrale, conferinţe publice. V.Branişte a înfierat o asemenea ,,practică’’, nefiind de acord cu durerea ,, particularităţilor regionale la absurd, numai şi numai cu scopul de a trezi salve de râs (...) pe contul acelor schimonosiri de limbă’’ 8.Soluţia

de remediere a stării de lucruri a fost găsită de Victor Vlad Delamarina şi George Gârda, care au valorificat artistic elementul dialectal bănăţean creând ,,literatura dialectală’’.

Este cunoscut faptul că întemeietorul litera-turii dialectale este lugojanul Victor Vlad Delama-rina, scriitorul remarcat de T.Maiorescu. Demersul său a fost continuat de alţi mulţi bănăţeni, între care cei mai apropiaţi de Lugoj sunt: G.Gârda, G.Cătană, C.R.Munteanu, Tata Oancea (Petru E.Oance), Ion Curea, Gr.Bugarin, Iosif R. Dobrin ş.a. O remarcă totuşi se impune: urmaşii n-au avut, cel puţin până în prezent, talentul şi verva lui Victor Vlad Delamarina.

De-a lungul timpului, mulţi scriitori bănăţeni au folosit în creaţiile lor, termeni şi expresii regio-nale, şi pentru o anume ,,coloratură’’, aşa cum au fost C-tin Miu-Lerca, Pavel Bellu, Al.Jebeleanu ş.a. Literatura dialectală se rezumă la spaţiul unei provincii, unde este destul de răspândită, deoarece promovează unele însuşiri sufleteşti apreciate de către vorbitorii în grai. Merită să relevăm că cei doi scriitori dialectali- Victor Vlad Delamarina şi George Gârda- evidenţiază în scrisul lor un anu-me specific bănăţean respectiv atitudinea comică în faţa vieţii, dar şi anumite trăsături morale ale personajelor descrise.

Graiul bănăţean conţine nenumărate idio-tisme ce pot fi folosite şi valorificate de creaţia cultă. Alături de acestea există şi o seamă de bar-barisme, precum şi alţi termeni împrumutaţi. De altfel, ţăranul bănăţean agrează influenţele urbane, rămânând totuşi la limba satului său, o adevărată şi veche zestre sentimentală şi lingvistică. El doreşte să se exprime, pe cât posibil, ,, pră limba lui d’acas».

Note:1Pavel Bellu,Blaga în marea trecere,Bucureşti 1970.2Banatul, III, 1928, p.43Luceafărul, I ,nr. 1,1935,p.60.4 Gh. Luchescu, Lugojul cultural artistic.Tradiţie si contempora-neitate, Timişoara , 19755 Nicolae Ţirioi, Premise literare, Timişoara,19766 Preocupări literare , VIII, 1943, p. 76-78; Gheorghe Luchescu , Anişoara Odeanu, Cluj ,2001 (fenomenului «condeierilor plugari», autorul le mai adaugă unul : acela al scrisului feminin-local , mod propriu de manifestarea bănăţeanului care vrea să fie «fruncea» în toate»)7”Foaia diecesană” , XVI , nr. 32 , 1901 , p. 3. 8 V. Branişte, Cum jucăm teatru? , în Drapelul II, nr. 113, 1902, p. 2.

Folcloristică


Cocia şî ... ,, precinia ”

I- Un paore, nu şciu cum, IX- Bine că am reuşât, O stricat cocia-n drum ; Gin ogaş că ne-am urnit, Credzând că ceacea Ilie, Şî ca dreaptă mulţămire, Râge, gi a lui cocie, Haida să-ţ’ fac o cinstire,

II- Oţărât şî supărat, X- Aşa, cum ai vre şî tu, S-o apucat gi ... ,,spurcat”: În centru, la ... ,,PADEŞU’ ”! -,,Deie-ţ’ Domnu’ sănătace, Om servi cât-un grătar ; Să nu o poţ’ duce-n space ! Mă ! Ca cine, om, măi rar,

III- Gin Făget, pân’ la Ohaba, XI- Când gi năcazuri am dat, S-o porţ’ mereuaş, cu ... roaba ! Numa’ tu, m-ai agiutat; Gin Logoj, la Coşăviţa, Ăilalţ’ pră drum treceau, Să o porţ’ cu ... cotăriţa ! Şî pogan gi mini, râgeau ;

IV- Nu-ţ’ face taină gi mine; XII- Şî mă luau în băşcălie, Că-ţ’ dzâc ! Nu ţ-o fi gi bine ! Când stricai, a me cocie ! Dzâ măi binie, ,,Doamne-agiută”! Iartă-mă gi ocărală, Atunci Domnu’ ce ascultă ; Am credzut, gi prima oară,

V- Agiută un om scăpătat, XIII- Că şî tu, ceacea Ilie, Că îi binie, nu-i păcat ! Mă’ cam iei în băşcălie ; Hai să chicim osia, Io câta m-am înşălat ! Să pot folosî cocia, Numa tu m-ai agiutat !

VI- Că am drum gi străbătut ! XIV- Vorbilie gi ocărâre, Iacă ! Sângur n-am putut, Ţî le-am dzâs, la supărare !! Gin ogaş să o urnesc, Ş-acuma, ceacea, Ilie, Până nu o s-o, chicesc ! Suice-n a me cocie,

VII- Hai, un pic să ne-opincim, XV- Să ce duc, cu sănătace, Roata-n osie propcim, Acasă ! Că stai giparce ; Şî când o fi treaba gata, Şî gi-acuma înăince, Ciocănim oţâr’ obada, Io mi ce-aş ruga fierbince,

VIII- Apăi punem loitrilie, XVI- Să m-agiuţ’ cu, fără cricuri, Că ne-or pringe ploilie; Să golim o dimigeană, Şî cum mi-s plin gi reumă, Cu răchie, dolofană, Nu-m’ prieşce-aşa, o ... glumă ! Galbănă, cu mulce ... ,,ŞTRICURI”!! Epi ... ,,(ş)log”! -,,Gi nu-m’ gihomam cocia, Fără precin, rămânem ; Pringea baş, ,,FLOARE” răchia, Ori ,,PRĂ STOC”, cu ea, stăceam !!

ANDE PătRU FăGEŢANU

Poezie în grai bănăţean


Exprimată în cele mai diverse forme, creaţia populară românească este caracterizată de auten-ticitate şi ingeniozitate, o trăsătură aparte fiind puternica ei unitate care nu exclude însă o mare varietate de manifestare în: arhitectura populară, port, ţesut, olărit, prelucrarea lemnului, metalului, pieilor, pictura icoanelor etc.

Datorită poziţiei geografice a României, arta populară tradiţională prezintă anumite influenţe fireşti generate de contactul cu lumea apuseană şi slavă, manifestate mai ales sub aspect ornamental. Deosebiri fascinante în ceea ce priveşte stilurile tradiţionale se disting în funcţie de regiunile istorice ale ţării, mitologia românească propunând viziuni asupra zidirii lumii, asupra lumii din trecut, a celei de azi şi asupra sfârşitului lumii. Viziuni pitoreşti, care nu copiază sau nu mimează Biblia, fiindcă fantezia românilor este «aprinsă de avântul poeziei şi străbate cu vioiciune spaţiile în toate direcţiile, urmărind zguduitoarele evenimente siderale şi ale propriei noastre planete, întregul proces al facerii şi desfacerii până la extincţiune».

Arta populară rămâne în consecinţă şi pentru noi o artă a comunităţii manifestată prin individualitate.

Circulaţia este definitorie pentru câmpul larg al creaţiei populare. Pe toate domeniile artei populare, în plastică, muzică, poezie, fenomenul circulaţiei apare ca esenţial şi definitoriu. Fenomenul acesta distructiv şi constructiv din tim-pul circulaţiei unui produs popular «duce la asimi-larea operei individuale cu o factură impersonală, atemporală, abstractă, dar inteligibilă spre a putea fi primită de comunitate».

Vom vorbi despre bogăţia, varietatea, valo-area creaţiei populare muzicale naţionale, ineditul unor manifestări şi fenomene folclorice, care merită să fie cercetate, cunoscute şi apreciate atât de specialişti cât şi de iubitori ai genului.

Dansurile populare zonale sunt însoţite numai de muzică instrumentală, presărată cu strigături, pocnete din degete, bătăi din palme,

CREAŢIA POPULARăDANSUL POPULAR, OGLINDă A SUFLEtULUI

ROMÂNESC

paşi bătuţi, chiuituri etc, subliniind o dată în plus sincretismul jocurilor populare româneşti.

Dansul a avut o importanţă deosebită în viaţa socială a omului, fiind nelipsit din ritualurile religioase. În timp s-au produs mutaţii în cadrul jocurilor populare româneşti în sensul că unele şi-au păstrat funcţia rituală (Căluşul, Chiperul, Cununa, Drăgaica) iar altele s-au transformat în jocuri distractive. Primele referiri asupra existenţei dansului la români îşi fac apariţia începând cu secolul al XV-lea, (Gr.Ureche) şi continuă cu secolul al XIX-lea, perioadă în care apar primele culegeri printre care figurau şi un număr impor-tant de dansuri populare, iar înfiinţarea celor două arhive fonografice a evidenţiat bogăţia şi varietatea acestui repertoriu. Terminologia este reprezentată de trei termeni : hora (Hora la joc pentru zona Muntenia şi Oltenia), dans (danţ) şi joc (gioc) în celelalte regiuni ale ţării.

HoraHora este un dans popular din România,

realizat într-un cerc închis. Descoperirea unei reprezentări în ceramică a

unei hore formate din 6 femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultură cu ceramică pictată din Europa, indică faptul că hora a aparut cu mai mult de 5000 de ani în urmă pe pământul vechii Dacii.

Rolul magic al horei s-a transmis până în prezent, sub forma căluşului.

Asemenea dansuri rituale circulare, la care participă numai bărbaţi special aleşi şi antrenaţi există în Europa, Orientul Mijlociu, India şi America Centrală şi de Sud, sugerând originea indo-europeană.

CăluşulCăluşul se joacă în timpul Rusaliilor, scopul

dansului fiind acela de a apăra de influenţe negative oameni, vite şi recolte, dar şi de a vindeca. Timp de două-trei săptămâni, căluşarii merg din sat în

EMILIA RIZEANU

Tradiţii populare


sat şi joacă dansul căluşului pentru a-i tămădui pe cei bolnavi cu puterea pe care au dobândit-o la investitură şi cu forţa unităţii şi determinării lor.

Acest dans a fost descris pentru prima datã în vremea lui Dimitrie Cantemir.

Fo rma ţ i a de căluşari este compusă din mai mulţi dansa-tori, unul fiind consid-erat căpitan, iar altul purtând o mască şi deţinând rolul impor-tant. Dansul include câteva dansuri rituale : dansul războiului, fertilităţii, dansul de vindecare, etc.

Este un dans din Muntenia execu-tat numai de băieţi (s-a extins şi-n alte zone ale ţării), cu lo-vituri ale călcâielor, b ă t ă i a p ă s a t e î n pământ, sărituri în aer, strigături.

A deven i t o tradiţie ca, în fiecare an cînd se sărbătoresc Rusaliile sau Moşii de vară, cel mai vechi joc popular românesc să revină în centrul atenţiei. Căluşul este cel care, în fiecare an, deschide şi închide sărbătoarea, fiind jucat înainte de răsărit şi după apusul soarelui. Lipsa lui le pre-vestea în trecut ţăranilor numai necazuri.

Originea căluşului se pierde în negura vremii. Despre el sunt mai multe teorii. O parte a etnologilor îl socotesc un dans militar moştenit de la traci sau de la romani, fiind considerat că a luat naştere o dată cu poporul român.

Frumuseţea şi agilitatea jocului i-au făcut pe oameni să-i îndrăgească pe căluşari. Aceştia sunt invitaţi tot timpul la diferite evenimente folclo-rice.. Un rol însemnat în desfăşurarea jocului îl

constituie şi costumaţia. Aceasta este formată din pălărie cu boruri largi împodobită cu mărgele şi panglici multicolore. Mijlocul şi pieptarul le este încins cu beţe, iar la brâu poarta batiste brodate, sau sunt incinşi cu un brâu tricolor. La genunchi

şi la glezne au cana-furi, iar în picioare au opinci cu pinteni din metal care sună în timpul dansului. Fiecare căluşar are un băţ. În trecut, locul băţului era luat de săbii din lemn sau metal.

Căluşeii se consideră slujito-rii Tatălui Ceresc. Prin juramânt, tin-erii se angajează sa respecte si să ducă mai departe tradiţia căluşarilor şi să nu se îndoiască de credinţa în Dum-nezeu.

C ă l u ş u l rămâne singurul joc de virtuozitate şi tehnică, fiind o preţioasă comoară folclorică, dar şi un izvor viu privind re-ligia geto-dacilor.

G e n i a l i -tatea folclorului românesc, în comparaţie cu manifestările similare ale altor popoare, este evidentă, folclorul românesc se integrează în mod firesc în universalitate.

Toată creaţia populară, materială şi spirituală, realizată cu indemânarea şi măiestria mostenită din străbuni atestă bogăţia vieţii şi frumuseţea spirituală a locuitorilor din ţinuturile româneşti, care ştiu şi astăzi să păstreze nealterate tradiţiile, făurind totodată noile trăsături ale culturii populare contemporane.

Tradiţii populare


Nato sotto maligna stellaFiul mezin al unei familii de ţărani munci-

tori şi vrednici părinţi a şapte copii, s-a născut la hotarul dintre zodia racului şi cea a leului, acest moment în care ursitoarele i-au hărăzit daruri şi cu generozitate, dar şi cu parcimonie; astfel întreaga lui existenţă a oscilat între a putea fi învingător şi a fi învins.

I-a marcat şi sănătatea şi cariera şi desfăşurarea vieţii cuplului, ascendentul şi-a spus şi el cuvântul ca şi copila sa să fie lovită de o negaţie a întregului, deşi dotată din plin. În prima parte a copilăriei, alterna vacanţele, în care ajuta la muncile câmpului, după puterile vârstei sale, cu perioadele de şcoală, în care mintea şi inima lui avidă de cunoaştere, visa la ţeluri în-alte, legate de dragostea de oameni, de dorinţa de a se pune în slujba muzicii.

Adaug câteva trăsături de caracter, preferinţe, obi-ceiuri. Era profund credincios. Iubea mult natura, excursiile, florile. Era un neobosit culegător de flori, de vise, de iluzii. Îi plăcea să culeagă flori de câmp, plante medicinale, picături de răşină de pe trunchiurile brazilor. Toate buzunarele lui erau pline de ele. Într-o vacanţă la Poiana Braşov, colindând pe cărări nebătătorite, atras de o buruiană deosebită, pe care o dorea, a alunecat într-o râpă, fiind o zi ploioasă şi a reuşit s-o culeagă cu preţul unei fracturi la încheietura mâinii stângi. Până şi după infarct şi arterita de la un picior, risca urcându-se pe o scară nesigură pentru a culege flori de tei. A fost toată viaţa un studios, dornic mereu de a-şi îmbogăţi cunoştinţele. Păstra caietele cu lecţii, din timpul studenţiei, de la istoria muzicii, folclor, teatru, creaţiile marilor compozitori, etc. Spunea adesea că i-ar trebui două vieţi, una pentru studiu, alta ca să trăiască. Era întotdeauna în criză

de timp.Cum asculta el muzica? Aşa cum un monah

se cufundă în ascultarea cuvântului Domnului. Muzica era beţia lui. Cum o interpreta? Transpus total ca un adevărat actor, trăind stările sufleteşti ale personajelor. Nu-i mai puteam recunoaşte firea

lui domoală, molatecă din cotidian. O energie pasionată, ascunsă izbucnea ca o flacără, alimentată de tot ceea ce prin studiul laborios, meticulos îşi însuşea, ţintind să recreeze cât mai autentic intenţiile cre-atorului lucrării. (Preludiul la actul al IV-lea al Traviatei îţi tăia respiraţia sau duetul Cio-cio-san – Pinkerton)

Făcându-şi bilanţul activităţii cât şi al vieţii, con-sidera că nu a atins ceea ce, încrezător, întrevăzuse la în-ceputul ei. Emoţiile răspunderii de spectacol, în care adesea se putea produce câte o greşeală datorită unui interpret, care îl afecta pe el, insomniile de după reprezentaţii, evenimen-tele dramatice ale refugiului,

necazuri legate de accidentul unicei fiice, a doua ei căsătorie care a purtat-o dincolo de ocean, munca fără măsură, toate acestea au condus la nefastul infarct miocardic. Era de o sensibilitate exagerată, modest, timid, naiv adesea, încrezător în oameni, cinstit, corect, conştiincios, drept, bun, omenos. Îşi iubea colaboratorii, apăra pe câte un instrumentist, ce-i drept bun profesionist, dar care păcătuia în preamărirea lui Bacchus, chiar cu riscul de a fi el admonestat şi penalizat. Lucra foarte mult, până la uitarea de sine. Deşi era conştient că nimic nu este perfect, el voia mereu să perfecţioneze spectacolul, ceea ce nu era pe placul unor colaboratori grăbiţi sau superficiali. Când apărea la pupitru, întâmpinat de aplauze, cred că era plin de emoţii cu gândul la anumite puncte ,,nevralgice’’. Unii interpreţi îi apreciau sinceritatea şi curajul de a semnala unele scăpări. Aşa s-a întâmplat la Odessa, când

DIRIJORUL MIHAIL BELEAvCENCO POPESCUELEnA mIRA POPEsCu BELEAvCEnCO

Comemorări - 5


atrăgându-i atenţia unei ,,Cio-Cio-San’’, artistă a poporului, aceasta i-a mulţumit. Partituri volu-minoase îl însoţeau peste tot, chiar şi în rucsacul purtat în spate în excursiile prin munţi, pe care le adora. Neobosită i-a fost munca şi în pregătirea formaţiilor de amatori, sacrificându-şi chiar şi o parte din concediu, cu care de altfel a obţinut mai multe premii.

De la ,,Nunta lui Figaro’’ la nunta noastră

Dintr-un caiet în care îşi scria diferite gân-duri, citesc acum, la 5 ani de la plecarea sa în turneul fără întoarcere, mai multe rânduri.

,,Primul meu contact cu colectivul Operei Române din Timişoara a fost la începutul anului 1959, când alături de încă trei candidaţi, m-am prezentat la Concursul pentru ocuparea unui post liber de dirijor de specta-col. Preşedintele comisiei a fost eminentul dirijor, mae-strul M.Popa, artist emerit, iar membrii: apreciatul dirijor şi compozitor N. Boboc, distin-sul prof. E.Cuteanu, reprezen-tantul sindicatului artiştilor de la operă, instrumentistul prim-fagotist Pop Petru. Aveam un bagaj de cunoştinţe muzicale precum şi practică dirijorală atât în simfonic, cât şi în spectacole de operă, operetă şi balet, acumulate la Teatrul muzical din Braşov, unde am muncit benevol reuşind să înjghebez o orchestră. Alături de solişti şi corişti am pregătit spectacolele Vânzătorul de păsări de Zeller şi Pericola de J. Offenbach, care s-au bucurat de mare succes la public, răspunzând unei arzătoare dorinţe a braşovenilor de a asculta muzică bună. Astfel am câştigat eu titlul de mem-bru fondator al Teatrului muzical din Braşov. Pe atunci eram dirijor secund la Filarmonica Gh. Dima din Braşov. Condiţiile de lucru erau grele, nu aveam spaţiu pentru repetiţii, oamenii erau angajaţi în diferite sectoare, efectuau diferite munci, dar erau entuziaşti şi cu elan nestăvilit am reuşit. Un mic exemplu: la repetiţia generală, care avut loc în sala cinematografului după orele 23, noi, artiştii, am adus decorurile şi toate accesoriile pentru

spectacol. Repetiţia a început după miezul nopţii şi s-a terminat la 4 dimineaţa. Un corist amator, care locuia departe de centru, a plecat la fabrica unde lucra, direct de la repetiţie. Când am venit la Opera din Timişoara mi s-a spus că şi aici începutul a fost foarte greu, era sărăcie şi mizerie. Dar să revin la concurs. Mi s-a cerut să dirijez un sextet din opera Nunta lui Figaro de Mozart. Îl vedeam pentru prima dată şi mi s-a acordat un timp destul de scurt să-l studiez. Am fost chemat la pupitru. Pe scenă erau deja instalaţi cei şase solişti între care şi Marcellina, o mezzosoprană, care mi-a atras imediat atenţia. De altfel nu i-am cunoscut pe nici unul până atunci. I-am salutat şi cu inima bătând să-mi spargă pieptul, am început să dau intrările

atât la instrumentişti cât şi la solişti. A fost prima întâlnire cu cea care–mi va deveni soţie’’.

Această primă întâlnire a avut loc în 20 ianuarie, iar în 22 decembrie ne-am căsătorit. Nu cred a comite vreo impietate, dacă aş afirma, că nu poţi ajunge să cunoşti un om, chiar dacă ai convieţuit cu el, cu bune şi cu rele vreme de 43 de ani. În tainiţele sufletului lui poate au rămas bine ascunse gânduri sau trăiri, pe care nu le-a dezvăluit niciodată, ci a plecat cu ele…Acum la 5 ani de la plecarea sa, a celui care mi-a fost jumătatea şi tatăl unicei noastre fiice îmi aduc aminte de ceea ce el a scris: ,,Amândoi hipersensibili exaltaţi, entuziasmaţi / Tot cu muzică şi versuri, spre alte zări mereu chemaţi… Ne purta-ntr-un car spre cer / Fuga de realitate…Am pierdut simţul măsurii/ Nu ne ţineam de păstor / Ne hrăneam mult cu ilu-zii / Visuri, fantezii şi dor / De-a aduce-n semeni zâmbet / sau al tristeţii fior’’.

Comemorări - 5


Adaug lista cu lucrările pe care le-a studiat şi dirijat. OPERE: T r a v i a t a , R i g o l e t t o , Trubadurul, Bal M a s c a t , D o n Carlos , Aida, Nabuco, Mme Butterfly, Tosca, Carmen , Don Juan, Nunta lui Figaro, Evghini O n e g h i n , C a v a l e r i a rusticană, Paiaţe,

Hansel şi Gretel, Lohengrin, Cneaz Igor, Fidelio, Lakme, Capra cu trei iezi, Tânăra gardă, Fata cu garoafe, Păcală, Motanul încălţat, Noapte furtunoasă, Bărbierul din Sevilla, Michelangelo, Boema, Pescuitorii de perle, Mignon, Martha, Răscoala, Gioconda, Norma, Bălcescu, Don Pasquale, Mariana Pineda, Interogatoriul din zori. Operete: Liliacul, Silvia, Contesa Maritza, Văduva veselă, Ţara surâsului, Logodnicul din lună, Vânt de libertate, Ana Lugojana, Vânzătorul de păsări, Dragoste de ţigan, Studentul cerşetor. Balete:Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită,Romeo şi Julieta, Sheherazada, În calea trăsnetului. Pe lângă acestea a dirijat foarte multe lucrări simfonice.

Cu 5 ani în urmă, îndrăgostitul de muzică a părăsit scena lumii. Şi asemenea instrumentiştilor din simfonia despărţirii de Haydn s-a retras discret, ostenit de larma acestei lumi. Aşa cum fiecare participant din orchestră pune jos instrumentul şi el s-a despărţit de prietena sa bagheta, cu care puncta muzica piesei interpretate şi a plecat în lumea tăcerii. Se născuse într-o regiune bogată şi pitorească de ţară, grav răvăşită de furtunile istoriei. I-a rămas în suflet dorul şi nostalgia acelei lumi până la sfârşitul vieţii. Din ultimii săi ani, poate ca o presimţire a apropiatului sfârşit, a rămas scrisă de mâna lui, cu caligrafie frumoasă, povestea existenţei sale.

Notă: Mulţumesc şi pe această cale maestrului Doru

Popovici( pe care l-a rebotezat spunându-i ,,Dorul- Popovici, liricul nostalgic’’) pentru cartea închinată soţului meu ,, La un mare artist…Mihail Popescu Beleavcenco’’, din care am citat câteva fragmente.

PĂSĂRILE-ŞI ÎNCEP ZIUA

Moto:“Că de vreme ce printr-un om a venit

moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.”

Corinteni: 15, 21, 22.

Păsările-şi încep ziua Cu un cîntec, imn de slavăMulţumind divinităţiiFără preget, sau zăbavă.Zborul lor de cer aproapePoartă-n cânt recunoştinţă?...Suntem noi mult prea departeCă nu ne-apărăm fiinţa.De ce oare omul uităAre-o inimă bolnavă?Ne sunt zilele prea scurte,Nopţile ne sunt prea lungi?...Printre planuri întrerupteSă te rogi nu mai ajungi.Vrem să ne împlinim prea multeÎnsă toate pentru trupuri,Lăsînd sufletul deoparte.Doar material te bucuri.Nu aduni comoară-n ceruri Tot trudind să strîngi la bunuri,Uitînd că sunt trecătoareŞi le vei lăsa pe drumuri.Omule, te rog, gîndeşte,Existenţa cîntăreşte!Lutul care-l porţi pe Terra Este numai ambalajulCe sufletu-l ocroteşteDar acesta e bagajulCu care spre înalt porni-vei,Când va fi să-ţi sune ora.Nu mai zăbovi-n neştiinţăPregăteşte-ţi aurora.Dacă prin Adam căzut-ai,Prin Hristos vei învia !Chiar de azi te pregăteştePentru nemurirea ta.

Elena Mira Popescu Beleavcenco

Comemorări - 5


Concert de Grieg

Cărţile de vizităcu care intram în sufletul tăunu au valoare…Oare ai înţeles câtă nevoie aveam de elechiar dacă vizitele meleerau foarte scurte?Acoloa rămas numai muzicaunui concert de Grieg…şi muzica aceastaeste o parte din sufletul meu.

Voi, lilieci

Voi, lilieci atârnaţi de craca iaduluiaţi încâlcit părul fetelordin lunca cea verdele-aţi furat zâmbetulînspăimântându-lecu zborul vostru negruaţi distrus încrederea lorîn păsările cerului…Aţi distrus până şi lacrima din ochiul mameipentru fiul iubit…Voi, lilieci atârnaţi de craca iadului.Mozart

Mereu aceeaşi cutiuţădreptunghiulară sau pătratăpentru bijuteriicare sclipescşi-ţi fură ochiicu strălucirea lor perfectă.Perle măruntenespus de preţioaseşi bine şlefuiteînşirate la gâtul damelorcu evantaie largi şi crinoline.Mereu acelaşi curcubeu

din picături de rouăşi lumină.

Studiu

Îmi curge muzicaprin degeteşi picăturile fierbinţise evaporă încetprin fiecare porîncerc să aşternroua de searăpe clapele pianuluipentru cafiecare notăsă se transformeîntr-o regină a nopţii.

Singurătate

În valuri de speranţe mă scaldşi trupu-mi arde…Visez mereu la lungi vacanţe

la sărutările-ţi prea calde…Acum singurătatea în ochii meiîşi plânge lacrimile triste.Nu ştiu, nu cred şi nu-nţelegde ce-ai plecat?.

Am ales dimineaţa

Din ziua de ieriam ales dimineaţaşi-am pus-o în frigidersă se păstreze proaspătăpentru când îmi va fi foame şi voi dori o dimineaţăca aceea de iericu soare şi cu tine.

Pietrele dorm

Pietrele dorm îmbătrâniteîn vechiul domînălţat cândvade mâinile îngerilor nevăzuţi

Pietrele dorm obositeîn vechiul domînfrăţit cu iederaşi cu veşnicia luminii

Pietrele dorm uitateîn vechiul dom.

Concert de Bach

Geometria acestei muziciînscrie în spaţiusfere şi cuburitransparentece pătrundprin fiinţa noastrăreflectând spectrul luminiiiar dinspre corzile viorilorse nasc cercuri concentricecare tind spre plus infinit.Spaţiul acestei catedraleeste prea strâmt.Deschideţi porţile cerului!

LUANA IOANOvICI IOANNOUPoesis

Biserica Piariştilor Timişoara, acuarelă de Niculiţă Dărăştean


E o zi însorită de început de decembrie. Se simte frigul aspru al iernii, dar nu e zăpadă. Ul-tima mea vizită la Pădurea Verde a oraşului de pe Bega: şi nu oriunde în această oază de verdeaţă şi linişte care a rezistat poluării, ci chiar la mormân-tul prietenului meu fidel: un căţeluş. După o viaţă de 11 ani şi jumătate, s-a stins ca o lumânare, în momentul în care medicul i-a făcut injecţia pentru a-i curma cumplita suferinţă. Respiraţia grea s-a întrerupt brusc şi s-a lăsat o linişte apăsătoare. I-am mângâiat căpşorul şi am întrebat „ Aşa de repede? ’’ „Da!’’- a răspuns doctorul. „Nu fiţi tristă, aţi făcut tot ce a fost omeneşte posibil. Cu complicaţiile apărute, este singurul caz pe care-l ştiu că a trăit atât de mult.’’ „La ce mă consolează să ştiu acest lucru?’’

Mi-aduc aminte de ziua în care a sosit în casa noastră: un ghemotoc negru, cât doi pumni, cu ochi negri, jucăuş, vesel, avea cinci săptămâni. Acest sufleţel a ştiut să ne încânte ani de-a rândul, să ne bine dispună, să ştie exact când suntem veseli sau trişti, să fie alături de noi doi, familia, la bine şi la rău. I-au plăcut excursiile, plimbările, dar mai ales mersul cu maşina.

Am în faţă imaginea ei când i-am pus la gât prima zgardă şi am plimbat-o prima oară în lesă. În loc să meargă înainte, făcea paşi înapoi. Apoi, prima după amiază pe malul Timişului, era în stare să-l traverseze înot dus-întors de mai multe ori în câteva ore cât stăteam la plajă şi nu uita niciodată să ne aducă o dovadă plutitoare a escapadei ac-vatice: o frunză, o crenguţă, un fir de iarbă.

În vara în care s-au născut puii (chiar de ziua ei de naştere au venit pe lume), am renunţat la concediu în favoarea creşterii lor. A fost poate cea mai interesantă vară, plină de peripeţii şi vese-lie, când sub ochii noştri au crescut pe zi ce trece, doi ursuleţi în miniatură, care semănau cu mama lor: blăniţa de un negru lucios şi creţ, codiţele tăiate conform standardului rasei şi deosebit de jucăuşi.

Totul a fost frumos până când, în urmă cu doi ani s-a declanşat o boală care este incurabilă şi la om: diabetul. A fost greu să o diagnosticăm,

ÎN AMINtIREA UNUI PRIEtEN DRAGmOnICA ROGnEAnu

căci foarte rar se ocupă doctorii de aşa ceva. La scurt timp, am început tratamentul cu insulină, de două ori pe zi şi regim alimentar. Ceea ce a fost dificil, aproape că ne-a depăşit, a fost stabilirea dozei zilnice. La scurt timp, am observat că nu mai vede bine şi într-o zi a orbit complet. A fost groaznic atunci: am venit acasă de la serviciu, s-a aşezat în faţa mea şi a început să plângă, uitându-se spre mine. Nu era un plâns normal, avea ceva deosebit în el: nelinişte, disperare, panică. Am luat-o în braţe, i-am vorbit calm, dar cu căldură şi din acel moment a rămas dependentă de mine.

Atunci s-a întâmplat să primesc un ajutor ne-sperat: căţeluşa blocului s-a aciuit pe la uşa noastră. Şi ea era bolnavă, ceea ce ne-a hotărât s-o ajutăm, să-i acordăm o şansă: am dus-o la veterinar, care a operat-o de urgenţă şi a salvat-o. După operaţie am adus-o la noi în casă, am îngrijit-o şi Alfa a primit-o cu drag pe teritoriul ei. Aşa s-a născut o prietenie frumoasă de sprijin reciproc, care numai în lumea animalelor e posibilă. De aceea cred că după moartea căţeluşei bolnave, prietena ei nu a mai vrut să fie singură, a plecat şi acum nu mai e de găsit.

Ce mult îi plăceau căţeluşei Alfa mingile, mai cu seamă cele mici de tenis, pe care le arunca înapoi lovindu-le cu botul. Chiar şi oarbă fiind, nu ştiu cum, dar le nimerea. Jucăriile de pluş au fost şi ele o mare bucurie, a avut o colecţie întreagă. Ştia cum le cheamă, căci fiecare a avut un nume. Le aducea la comandă, le scutura, le iubea. Dar cea mai mare fericire pentru ea, era atunci când eram amândoi acasă. Atâta veselie ştia să arate din tot sufleţelul ei, încât ne bine dispunea şi pe noi. Şi ce nu făcea să-şi manifeste bucuria! Nu se lăsă până nu simţea că am lăsat deoparte toate problemele stresante de peste zi.

Am călătorit şi cu trenul împreună cu ea, unde s-a comportat minunat. A stat cuminte lângă scaunul meu, a stat şi la mine în braţe. A fost atentă la orice zgomot, nu a lătrat decât pe cei care s-au apropiat prea mult de locul nostru. Oricum, toată lumea a alintat-o.

După ce a apărut şi a doua căţeluşă în

Proză


locuinţa noastră, cele două au împărţit teritoriile din casă. Cea care se considera stăpână peste tot şi avea acces în orice colţ, a înţeles că proaspăt venita poate să circule doar pe hol. Se întâmpla să îndrăznească să facă câţiva paşi în cameră sau bucătărie iar atunci veterana începea s-o certe cu un lătrat subţire de atenţionare. Şi întotdeauna se făcea înţeleasă.

Acum e linişte. Jucăriile de pluş stau şi ele nemişcate, aliniate, nu le mai mişcă nimeni. Ce mi-a mai rămas. Doar amintirile…

O zi de sfârşit de săptămână cu câinii mei. Mă trezeam la 6 şi un sfert dimineaţa. Îmi pregăteam ceaiul, încălzeam mâncarea pentru câinii mei. Fierbeam cafeaua, mă îmbrăcam şi coboram să-i plimb în jurul blocului. Erau veseli când eram afară şi alergau în voie. Nici una nu era legată în lesă, cea mare mergea înaintea mea, cea mică în urma noastră căci se ghida după paşii noştri. La prânz pregăteam mâncarea, atât pentru mine cât şi pentru câini. După amiaza o petreceam citind, pregătind hârtii pentru serviciu sau cu o prietenă. Seara mai coboram cu câinii la o scurtă plimbare. Seara urma cina, medicamentul pentru câinele bolnav, un program la televizor sau poate ceva de lucru pe calculator. Era momentul când mă bucuram că nu sunt singură.

Mă gândesc şi la copilărie, la părinţi, la bunici. Am avut o copilărie fericită. Am făcut parte dintr-o familie plină de dragoste, cu cinci persoane alături de care locuiam, am fost ocrotită, iubită, alintată, dar nu exagerat. Am avut părinţii cu mine, bunicii din partea mamei, sora mea mai

mică. Şi bunicii din partea tatălui au locuit în acelaşi oraş şi m-au iubit şi ei. Totul a fost frumos: perioada copilăriei, a adolescenţei, şcoala generală, liceul. Şi tot timpul am avut prieteni din lumea necuvântătoarelor, care m-au iubit necondiţionat. I-am părăsit atunci când am intrat la facultate. Am simţit că mă rup de ceva drag, dar în acelaşi timp succesul admiterii mi-a dat aripi. La vârsta de 19 ani te crezi atât de puternic, optimist, nimic nu este greu sau imposibil. Atunci nu m-am temut de singurătate, însă acum o cunosc şi mă tem.

Ce dor îmi e de serile când mă aşezam la calculator şi scriam, când mă simţeam bine cu mine însămi, ascultând o muzică liniştitoare şi sforăitul câinilor pe hol! Azi mă copleşeşte o imensă tristeţe şi o durere care insistă să mă domine. Dar până când?

Cum e să pierzi pe cineva foarte drag? E sfâşietor. Eşti neputincios în faţa durerii, în pragul unei tragedii. Simţi că nu vei face faţă situaţiei, că nu vei supravieţui. Şi totuşi, rezişti. Te concentrezi să rezolvi problemele inerente, dar lacrimile nu le poţi opri întotdeauna.

Timpul a trecut , trece şi va trece. Orele, zilele, lunile, anii nu se opresc. Îmi repet că totul e să ştim să profităm de fiecare moment, să iubim, să fim fericiţi, să vedem ce este frumos în noi şi în ceilalţi. Omul are calităţi şi defecte, câteodată acestea sunt în echilibru, altădată predomină unele din ele. Ar fi bine dacă am privi doar spre calităţi care reuşesc să ne lumineze şi să ne dea puterea de care avem nevoie să mergem mai departe. Oare voi avea puterea să merg mai departe?

Proză


Proză

Derularea evenimentelor: Anno Domini 2205. Luna a cincea. Ziua a şaptea. Se joacă o dramă sinistră. Imaginaţia cititorului, trebuie să fie infinită, spaţial şi vremelnic.

Scena : O localitate veche, un sat ca a lui Potenkin, din Banatul Voivodatului. Se ridică cortina: “La umbra nucului bătrân”, pe o bancă veche, stau două persoane tinere. El şi Ea. Se privesc în ochi, ţinându-se gingaş de mâini. Amor, prin săgeţile lui de foc, le-a trimis dragoste profundă şi adevărată. Trebuiau să fie fericiţi, dar nu erau. Îi frământau multe nedumeriri..

Comunicau în limba neoeuropeană, o anglo-saxonă modificată, folosită de toţi locuitorii Continentului Unit numit “Doamna Bătrână”.

Jean: (prima întrerupe liniştea, spunând cu voce fermă) Eu nu mai prefer uitarea şi tăcerea!

John: ( nu era prea atent la cele relatate de fată, totuşi o întreba) Ce-i ? Ce-ţi veni, may darling?

Jean: (îi răspunde cu vocea mai scăzută) Nu ştiu! Sunt prea confuză! Dar viaţa noastră trebuie schimbată. Nu mai rezist să ascult cântecul de lebădă, impus de multimilionarii care s-au îmbogăţit în mod necinstit iar noi trăim în condiţii precare şi nu avem nici neam, nici ţară ( din depărtare se aude onomatopia ga... ga... ga... de parcă cântă lebăda!).

Cei doi nu puteau să se bucure de povestea lor de iubire fiindcă, din păcate, toţi locuitorii acestei regiuni, numite “Fosa Balcanica” sunt nefericiţi. Jean şi-a continuat replica.

- Azi- noapte am visat un vis ciudat!- N-ai vrea să mi-1 destăinui, o imploră John.- Regret, dar visele nu se comunică altora, se apăra

fata.- Ştiu. Totuşi sunt curios !- Pot doar să-ţi spun că a fost vorba de o peşteră

interesantă, închei fata discuţia.După o scurtă pauză de tăcere, cei doi se urniră din loc.

Plecară încet, spre Dealu cu Turn, unde se găseau numeroase grote, pe care, de câtva timp, le cercetau protagoniştii noştri. Astăzi se îndreptau, spre peştera a cărei intrare era luminată de ochiul galben şi strălucitor al Soarelui.

La scurt timp de la plecare, deja intrară în acest spaţiu subteran. Pe un perete Jean, observa litere încrustate în piatră. I se adresa lui John, cu următoarea întrebare:

- Oare tu n-ai observat inscripţia aceasta? Ce-o scrie aici ?

- Nu ştiu. Dar îţi propun: transcrie textul scris în această limbă necunoscută. Vom consulta computerul, i-a sugerat tânărul.

Jean a consemnat în bloc-notes: PEŞTERA HAIDUCU-LUI ADAM NEAMŢU.

Terminând acest dialog, tânăra pereche şi-a continuat drumul. Pentru ca să înfrunte întunericul din interiorul peşterii, cercetătorii noştri foloseau lanternele, ce le aveau la ei. La lumina lor, se zărea o încăpere spaţioasă. În mijlocul ei era amplasată masă de birou, iar zidurile de piatră erau acoperite de rafturi de plastic, ticsite cu cărţi.

Fata a ajuns prima la masa masivă de lemn. Deschise unul dintre pupitre. Aici a găsit un caiet şi un obiect rotund, strălucitor. Curioasă din fire, ca partea mare dintre apartenenţele genului gingaş, a pus cerculeţul acesta galben, pe degetul inelar. Ridicându-l în faţa ochilor, observase că este vorba de un inel cu virtuţi miraculoase. Prilejuia multe fapte, iar printre altele şi descifrarea scrisului românesc, cu care erau redactate cărţile

de pe rafturi.Însufleţită, Jean îi împărtăşi băiatului descoperirea

crucială:- Inelul acesta este miraculos. Acum. înţeleg cele con-

semnate pe coperta caietului din pupitru. Sunt scrise în limba strămoşilor noştri!

Vocea-i vibra, citind titlul: “JURNALUL UNUI URMAŞ AL DACILOR”.

Tânăra fată lua caietul în mână. Îl deschide. Întoarce prima filă prăfuită. Citirea consemnărilor autorului anonim:

5 octombrie 2050 anulPrima zi de la dispariţia definitivă a urmaşilor dacilor,

vorbitori de limba română. Scriu aceste rânduri pentru posteri-tate. Le scriu cu mâna mea, sperând că se va împlini relatarea străbunicului Gheorghe că: “mâna va putrezi iar cele scrise vor dăinui”. De aceea, am depozitat în peştera aceasta, o comoară inestimabilă: toate cărţile scriitorilor români de pe aceste meleaguri.

6 octombrie 2050 anulZiua a doua. Pe teritoriul Voivodatului, nimeni nu se

mai declară urmaş al dacilor. Au încetat să mai vorbească limba străbunilor, despre care poetul Grigorie Vieru spunea: “Sărut vatra şi-al ei nume / Care veşnic ne adună / Vatra ce-a născut pe lume / Limba noastră cea română.

7 octombrie 2050 anulZiua a treia. Doamne, ştiam ce suntem. Dar de ce

Doamne, nu ne-ai dăruit puterea să cunoaştem nefericirea ce ne va macină când ne vom pierde limba şi rădăcinile etnice milenare.

Adevărat, până mai existam pe aceste meleaguri, uitarăm de multe porunci. Câteodată am reuşit să ţinem pas cu lumea, dar ne şi divizam. Nu prea ne ajutam unii pe alţii, iar o parte dintre noi, eram orgolioşi şi cum se spune, “prea săream peste cal”. Să fi fost aceasta, soarta noastră, o . Doamne?

12 octombrie 2050 anulZiua a şaptea. Mi-a venit azi noapte-n vis o zână

îmbrăcată-n alb, spunându-mi:” Voi aţi dispărut doar spiritual, dar fizic vă găsiţi peste tot”.

Nu cred în vise şi zâne, dar e posibil ca ceea ce mi s-a arătat să fie adevărat. De aceea, lăsa-i descendenţilor noştri, oriunde ar fi, acest jurnal şi aparatul sofisticat, în formă de inel, făcător de minuni.

Fata a închis caietul, zâmbind satisfăcută. Surâsul ei, însoţit de o voioşie şmecherească, a fost observat de John, care a întrebat-o:

- Fii drăguţă, spune-mi şi mie, ce te face aşa veselă?- Inelul. Pe lângă alte minuni, el ne-a tradus şi prenu-

mele pe limba noastră: tu eşti Ion, iar eu Ioana! Frumos sună, nu?

- Foarte frumos, scumpuşoară, a fost de acord Ion.Descoperindu-şi numele, pronunţat pe limba lor, s-au

bucurat ca doi copilaşi: Acum erau pe deplin fericiţi. Multe lucruri frumoase li s-au împlinit în ultimul timp, iar cu ocazia ceremoniei matrimoniale, au organizat o nuntă ca-n poveşti. Trăiau în deplină înţelegere, fericirea lor fiind încununată cu cinci copii, ca cinci flori. Şi ceilalţi locuitori de pe aceste melea-guri, care s-au înmulţit, erau satisfăcuţi în limba străbunilor!

Povestirea aceasta fantasmagorică este un posibil răspuns statisticienilor care prin cifre prevăzuseră dispariţia rapidă a românilor de pe meleagurile voivodinene.

mIRCEA sAmOILĂ

JURNALUL DIN PEŞtERA tAINICă


UNUI COLEGmic de statur@ care mi-a repro}atc@ i-am adresat o epigram@

Cu bun sim] precum eu suntChiar }i ^n literatur@,C$nd ]i-am zis c@ e}ti m@runt Nu m-am g$ndit la statur@.

UNUI ACTOR,fost director de teatru

%nconjurat, de bun@ seam@,De unii dintre angaja]i,El ca director n-avea team@Dec$t de-actorii talenta]i.

UNUI ACTOR,care nu-}i ^nva]@ niciodat@ rolurile

Chiar nereu}indu-i rolulAre-un merit, c@ci, cum }tim,Datorit@ lui, sufleorul,N-a r@mas un anonim.

UNUI MUNCITOR DE SCEN~ care sfida actorii teatrului afirm$nd c@ re-spectiva clas@, din care el face parte, trebuie respectat@

De}i te lauzi c$t patru C@ ]i se cuvine-onorul,Clasa muncitoare-n teatruE M~RIA SA ACTORUL.

ADMIRABILULUI ACTOR,FLORIN PIERSIC

Ca fiind at$t de mare {i frumos, b@tu-l-ar vina,Nu-i un piersic oarecareCi piersic de Bucovina.

PREOCUP~RILE MELE DINTOTDEAUNA

Eu de-o via]@, con}tincios,Nu fac altceva dec$t S@ muncesc ^ntru frumosCa s@-mi treac@ de ur$t.

UNEIA CARE VORBE{TE MULTf@r@ s@-}i asculte partenerul de discu]ie

Scuza ei pe c$nd ascultTuruiala-i nebuneasc@Este c@, vorbind prea mult,N-are timp s@ mai g$ndeasc@.

UNUI INVIDIOScare ^mi poart@ ur@

Pentru mine nu-i mirare C-astfel te-ai manifestat;Am fost }i sunt admirat Doar de oameni de valoare.

INCON{TIEN[~%l admir pe-acest amicC@ are moralul tare;To]i ^l }tiu c$t e de micNumai el se crede mare.

GEORGE LUNGOCIEPIGRAME

Poesis

Biserica Ortodoxă Sârbă Timişoara,

acuarelă de Niculiţă Dărăştean


Baldar privea neliniştit. I s-a părut că pe undeva, prin jurul său, se auzea un foşnet oarecum ciudat, dar nu... în încăperea albă cu geamuri oarbe/fumurii nu se întâmpla încă nimic din ceea ce credea că s-ar putea petrece, în cazul că... Mai mult nici nu încercă măcar să-şi formuleze-n gând... Nici n-avea cum, căci – cam de la o vreme aproape că nici că nu prea putea gândi. De ce anume? Îmi este foarte greu acum să presupun, iar amănuntele – sincer să fiu – nu prea mai sunt.

Din datele rămase prin vechile arhive, rezultă că lui Baldar i s-ar fi aplicat, de către cei care-l ţineau închis acolo, - nu se ştie bine nici cine erau aceia, şi nici măcar de ce, - în încăperile unui „Laborator secred” din marginea „Pustiului fără de nume”, - un tratament ciudat, în urma căruia memo-ria cotidiană i s-ar fi şters aproape cu totul, dintr-un motiv numai de ei ştiut. De fapt, de existenţa lui pe-acolo nu mai ştiau decît foarte puţini. Familia lui ştia numai că a disparut fără de urme, şi numai câţiva din prietenii apropiaţi îşi mai aduceau aminte cîteodată, aşa, - ca printr-un vis – de el... Cei care l-au supus acestor experienţe aveau desigur, un plan precis, dar care – pentru toată lumea – a rămas deocamdată, deplin secret.

Mi-e greu să-mi imaginez momentul cînd au început experimentul acela ciudat. Baldar încă nici nu s-a trezit bine din somn, sau încă mai dormea, sau poate că abia atunci, la limita dintre vis şi real, i s-a înfiripat un gând fugar sau, dacă ar fi să ne referim exact la timpul acela când chiar simţea cum vine pe încetul şi se furişează în apropierea lui... Anume ce? Greu de ştiut. Să îl mai şi descrie? Nu i-ar fi fost deloc uşor, i s-ar părea prea greu de precizat; contururile nu se disting precis, sunt prea fluide, imaginea mentală, ori nu, - să-i zicem – a „insului” ce vine către el cu paşi mărunţi şopocăind în taină... putea să fie numai o părere a lui de care încă nici nu-i sigur dacă era reală sau nu... Şi totuşi...

I-ar sugera ceva precum un fel de caracatiţă cu ochii ei hipnotici, dar invizibili în esenţa lor. Se pare că o mai vede uneori cum se strecoară printre colţuri, cum tot pluteşte prin odaie cu braţe unduind fluide, cum se apropie încet de chipul său voind să îl atragă către ea, ori dimpotrivă să îl respingă-n hău... şi simte instinctiv aşa, un început de teamă ca o adiere, dar parcă o poruncă inconştientă venită de nu se ştie de unde, îl determină să reziste, să mai rămână calm. Iar dacă rostul făpturii trimisă către el, ar fi – cu-adevărat – acela de a „se hrăni” cu o parte din neuronii lui, sau să i se infiltreze în „adeneul” său şi el nici măcar să nu-şi dea seama de asta decât mult prea târziu, – tot nu ar şti cum şi dacă ar trebui să acţioneze... ori poate nu...

Dar dacă totuşi, el greşeşte tot stând aşa fără de nici un gând – lăsând să-i fie dominată personalitatea sa cu totul de acel „ceva” atât de ameninţător? Sau poate că ar trebui să acţioneze într-un fel. Dar cum? Apoi, fără să ştie bine de ce, iluzia dispare, ca să reapară în altă zi, când nici nu se mai aşteaptă...

Atunci bănuiesc că ar fi posibili, ca personalitatea lui să i se dedubleze, să se tripleze, ba chiar mai mult, să se

ÎŢI MAI ADUCI AMINtE DE BALDAR?

multiplice în infinit... Cum ar putea să-şi mai explice asta?... Dar nu, desigur că atunci problema i s-ar fi pus cu totul în alt fel, s-ar fi temut ca toată lumea, dar ce zic „lumea”, chiar şi el, ar crede că nu ar mai fi deloc „normal” cum se ştia, şi ar simţi cum s-ar preface în cu totul „altceva” decât ştie că e alcătuit – şi ce s-ar mai alege atunci de „el” în lumea asta mare în care, – dacă mai ţine bine minte – nu prea e loc şi pentru cei „ciudaţi”, să nu le zic altfel...

Atunci, probabil că – privindu-se ca prin oglindă, nici nu s-ar mai fi recunoscut... şi nici nu ar mai avea cum... În locul chipului, atât de obişnuit, cred că ar vedea în locul său, pe „cineva” sau „altceva” – cu totul de nerecunoscut, având un fel de „chip” verzui, ochii holbaţi cu străluciri metalice purtând o creastă crenelată deasupra unei frunţi teşite de saurian hidos, cu-o gură mare, rânjită larg, cu dinţii ascuţiţi ca de balaur... Cum ar putea reacţiona atunci?... Desigur cu o prea justificată groază, dar cred că mult mai bine ar fi atunci să se înveţe cu noul chip al său, să facă un efort, să şi-l asume apoi, şi să îşi adapteze gândirea şi firea cu noul chip al său... de va mai fi cumva posibil, mai poţi să ştii?...

Atunci abia ar deveni mai conştient de faptul că tot corpul său ar deveni ceva reptilian, mult diferit de ceea ce a fost, că primul gând al său ar deveni atunci să smulgă cu sălbăticie hălci de carne vie din primul animal vrăjmaş ivit în calea lui, din prima pradă care i s-ar arăta în faţa ochilor lui mari holbaţi. Şi totul ar deveni atunci atât de simplu, pentru el, atât de primitiv, şi s-ar reduce numai la ceva instinctual condus de cele mai primare impulsuri, precum în vremurile originare de demult...

Şi – nici nu aş şti să mai spun anume cum, – s-ar hotărî atunci să acţioneze exact aşa cum îl îndemnau firea şi înfăţişarea nouă a sa... Şi-atunci, când poarta – din încăperea în care sta închis – se va deschide, s-ar repezi cu paşi grăbiţi, în salturi mari, printre frunzele uriaşe de palmieri, ori spinii cactuşilor mari ce nu l-ar mai putea răni prin scoarţa sa de piele întărită, în care s-ar trezi înfăşurat, şi cred că primul gest al său, mai conştient din noua existenţă a lui, ar fi să-nceapă o luptă îndârjită, pe viaţă şi pe moarte, cu alte fiinţe hidoase, mai mult sau mai puţin asemănându-se cu el.

Desigur, ar urma apoi o muşcătură bruscă, apoi alta, o lovitură laterală cu coada înspinată, un salt înalt, apoi o încolăcire cu răgete înfundate, zgomote, fornăituri... Nu s-ar mai putea descrie nimic atunci dincolo de senzaţia intensă de euforie a luptei îndârjite, fără de spectatori şi nici de galerie. Doar câte o durere ascuţită, avântul interior, urmată apoi încet, pe nesimţite, de-o ceaţă groasă, de o lumină persistentă şi albă, învăluind tot ce se mai vede în jurul său, în fine, întunericul cel mai profund.

Nu cred că ar mai putea să spună câtă vreme şi cum ar mai putea dura asemenea situaţie confuză... Destul că multă, multă vreme după aceea, ar mai simţi ceva nelămurit vibrând pe undeva în interiorul său, în adâncime; celulele sale ar începe din nou, să i se adune lent, să se reorienteze structural mereu în alte şi alte configuraţii tot mai complexe, precum o crisalidă în interiorul unei carapace din material

FLORIn COntREA

Proză


cornos, pe care pulsând, o va simţi cum devine din ce în ce mai strâmtă... Până in clipa când – cu-o zmucitură bruscă, – s-ar pomeni eliberat, primind în ochii săi deschişi lumina orbitoare a soarelui polar. S-ar metamorfoza atunci din nou într-o făptură ireală, într-un amestec de reptilă şi zburătoare hilară, cu ciudat aspect de antediluvian...

Şi-atunci mai cred că primul său impuls ar fi să zboare... Deşi, până la asta ar mai fi un timp... Mult timp, enorm de mult timp de petrecut până să înveţe a zbura... Mai bine ar fi – până atunci – să se târască încet, încet, să prindă încă insecte, păsări, viermi cărnoşi şi să-i devore, apoi să urce dealul roşietic până în vârful cel mai îndepărtat, înconjurat de norii argintii... Din clipa aceea probabil că filmul s-ar întrerupe brusc. Va fi destul de greu de precizat urmarea...

Problema timpului nu s-ar mai pune. Problema spaţiului vital, cu-atât mai mult... Din adâncimi necunos-cute un gând firav se va înfiripa, doar dacă cine ştie cum, în „sinele” său – aproape dispărut – s-ar dezvolta imagini coerente. Dar oare... de ce nu? Căci, iată – nu pot să-mi explic, şi nici nu vreau să-ncerc măcar, – ştiu numai că în adâncul său, din absolut, un vis de nerostit încă, va prinde încet încet a se înfiripa...

Desigur că nu va putea fi vorba de ceva foarte con-cret... Mai mult aşa, impresii vagi, nuanţe fine, abia, abia simţite... Cu timpul totuşi, se va concretiza ceva, ca într-un fel de vis nelămurit... un fel de formă cenuşie, apoi un „altceva” viu colorat, dar cum anume nimeni nu ar putea să ştie... Cum va umbla apoi, împleticindu-se pe o cărare acoperită de ierburi încărcate de praful plumburiu... Mergând cu pas automat, fără a fi prea conştient de ce se petrecea cu dânsul. În zare ar vedea prin neguri mai multe culmi de munte ruginiu... Pe cer nu s-ar vedea nici stele sclipind şi nici perdele mişcătoare de raze de lumini multicolore... Dar el va merge mereu aşa, înainte, cu pasul apăsat, fără a se gândi prea mult... În sufletul său atât de chinuit noi nicidecum noi nu vom mai putea pătrunde...

Dar ceea ce acum nu pot să spun cu certitudine, este că în subconştientul său a început în fine, să se ducă o luptă crâncenă şi grea... Se pare că era mânat, la început, de o foame cumplită – dar mult mai mult decât atât, de o furie încordată pe care abia, abia de şi-o putea conştientiza... era ceva, ca un vulcan în expansiune, ceva ce se urca de undeva din adâncimile necunoscute ale sufletului său, de care nici nu-şi dădea prea bine seama. Furia sa viza ceva indefinit, ceva desigur foarte important atunci, dar pe care nimic din jurul său nu-l preciza atunci... Probabil legat de ceva care-i provoca repulsie sau teamă. Ori poate foamea, numai banala, oh, cu mult prea obişnuita foame...

Şi-atunci nimic nu ni se pare să fie mai normal decât să îşi astâmpere cerinţa sa vitală. Anume cum?... Chiar nu mai ştiu... Doar pot să presupun, ţinând şi seama de faptul că habar nu am pe unde anume mai hălăduieşte nefericitul de Baldar acum...

„ - Nenorocitul ăsta de Baldar... oare ce vor hotărî cu el aceia care deţin acum puterea de a-i decide soarta? Eu presupun că vor voi probabil să-l şi stârpească, doar dacă nu...

- Ei, nu vorbi aşa... Eu zic, chiar sper, că l-au dotat aceia cu tot ce-i trebuie pentru a supravieţui acolo unde l-au dus cumva, chiar şi în condiţiuni extreme de existenţă...

- Eşti chiar atât de sigur? Sincer să spun, nu cred...- Doar dacă nu...- Ce nu?... Ce mai insinuezi?...- Că nici nu mai funcţionează programul aşa cum era

stabilit... probabil o fi ieşit din zona lor de „competenţă”... - Şi atunci?- Asta-i problema lui, doar nu o fi a noastră... Probabil,

se va descurca el cumva... De nu cumva s-a rătăcit... Să fi ajuns în „zona cenuşie”...

- Cum vor acţiona atunci?- Nu cred că ştiu prea bine cum... Vor hotărî – cum

am mai spus, – acei care deţin acum puterea...- Aiurea, acelor domni nici că le pasă... Orice s-ar

întâmpla, totuna-i pentru ei...- O fi aşa cum spui. Atunci, ce te priveşte?...- Păi vezi, eu unul cam răspund de el... Pot afirma

mai mult, chiar eu răspund cu capul dacă i s-ar întîmpla ceva neprevăzut! Nu cred mi-ar fi bine deloc atunci...

- Dacă răspunzi cu capul tu, atunci, descurcă-te cu şefii tăi şi nu cu mine! Eu n-am nici o răspundere aici!...

- Serios? De unde ştii? Regulamentul acela... l-ai mai citit?

- Mda, cred că l-am citit, e drept, este cam mult de-atunci şi, bănuiesc, l-am şi uitat în mare parte... Pe unde o mai fi?...

- Eu zic să nu tratăm problema, aşa cum eşti obişnuit, cu indiferenţă, că nu se ştie ce va mai putea ieşi... Ori ne putem trezi cu un control de undeva, şi-atunci mai ştii ce ne mai facem?

- Ce, crezi că nu ne-am descurca? Cine mai crezi că vine pe-aici, prin locurile astea uitate de lume şi de Dumne-zeu? Eşti sigur că atât le pasă acelor de noi? Am auzit, din surse sigure, că nici fonduri nu prea mai au...

- E totul posibil, adevărat. Şi ce ne facem cu Bal-dar?

- Sincer să fiu, nu ştiu. Mai aşteptăm...”¤

Redăm aici înregistrarea unei discuţii cu totul întâmplătoare, auzită undeva într-un tramvai dintr-un oraş îndepărtat:

„ - Îţi mai aduci aminte de Baldar?- Despre Baldar? Nici nu l-am cunoscut măcar,

cred numai că am auzit ceva de el; pe-acele vremuri, când mi s-a spus că l-au adus aici la noi, în Marele Laborator. Păreau atât de secretoşi... se zice că ar fi fost considerat a fi agent secret al nu se ştie cărei puteri străine. Aşa spuneau... Adevărat ori nu, nu pot să ştiu. De ce l-or fi supus la cazne, cum s-a zvonit? Ce-o fi făcut? Pe cine să fi deranjat, cu ce? Nu am habar.

- Nici eu.- Şi nici nu cred că mai sunt speranţe că vom afla

vreodată. Din câte înţeleg, mai bine să nici nu ştim nimic... pericol mare pentru toţi.

- Dar, Dumnezeule, de ce?- Chiar vrei să ştiu eu totul?... Am auzit şi eu aşa...

Că ar fi vorba e o legendă, de care ar fi mai bine să nici nu ştim nimic... Aşa se spune...

- De către cine şi de ce?- Nu pot să-ţi spun nimic. Nu înţelegi că nu e bine?...

Sssst... Vorbeşte mai încet, să nu ne-audă!

Proză


- Aiurea! Ştii tu prea bine că suntem cu toţii ascultaţi, înregistraţi tot timpul... Dacă ar vrea să ştie totul despre noi, tot află ei.

- Atunci, păzeşte-ţi gura, să nu le dăm impresia că îi sfidăm. Chiar te prefaci că nu ştii cât pot să fie ei de răzbunători, când vor?

- Dar, Dumnezeule, de ce, oare ce crezi că le-am făcut?

- Nu are nici o importanţă dacă le-ai făcut sau nu ceva... Ei, psihologii aceia care ne analizează şi pe noi, ştiu ei prea bine când, de ce, şi cum acţionează... eu zic că nu este prea bine să-i provoci...

- Ei bine, totuşi, dacă m-ai întrebat aşa, ca printr-un vis, cred că mi-aduc aminte câte ceva despre acest Baldar. Se zice că ar fi venit de undeva din preajma oraşului Elmir de lângă un golf numit Backram, dar nu-i momentul potrivit ca să vorbim acum. Cei doi, pe care-i vezi acolo, stau şi ne pândesc... Abia aşteaptă să ne pierdem cu firea şi să rostim ceva ce ştim că nu e voie... de ne vor spune ştii tu unde, se pare că o să fie vai de noi...

- De ce nu taci atunci?- Atunci, mai bine, hai să dispărem de-aici...”

¤„Baldar, Baldar, dacă ai şti în ce situaţie te-ai băgat!...

Cum ai putut să nu fii mai prudent?... Atât de multă lume ştie că nu e bine, chiar de loc să se supună riscului astfel... S-a întâmplat cândva ca să asculţi tu de sfaturile bune? Să te gândeşti mai bine înainte de a acţiona? De unde...

Dar ce-ai căutat pe-acele locuri interzise! Ce anume ai vrut să afli, despre cine şi de ce? Te-au ameţit chiar şi pe tine aceia, ştii tu prea bine cine, cu născocirile lor absurde ale lor cu „ozeneuri”... sau despre altceva?... Aici, pe la noi, asemenea absurdităţi, să nu le zic teribilisme – în nici un caz nu e posibil să se fi întâmplat... Poveşti de adormit naivii... Adevărat, se mai petrec şi lucruri ciudate, nu zic, este posibil, ca peste tot... Dar nu-mi veni cu-asemenea tâmpenii... Acum, că te-ai pierdut de lumea asta, cine mai crezi că va încerca măcar să te mai scoată de acolo? Vor trece luni, chiar ani de zile, şi nimeni nu va şti nimic de soarta ta! Baldar, Baldar, încearcă, hai, vino degrabă înapoi.. Dacă mai ştii pe unde... Dacă mai poţi cumva...”

Asemenea litanii îndurerate se mai puteau citi câteodată pe zidurile părăsite, sau pe la câte-un colţ de stradă tăinuită. De multe ori, aşa, mai pe înserate, puteai să le auzi cântate chiar şi de cerşetori... Sau, pe furiş, şoptite prin metrouri, ori autobuze, prin vechile tramvaie hodor-ogite de demult... Litania se răspândea, dar mai ales prin preajma unor sărbători – dar nu, bine înţeles prin locurile centrale, sau prin apropierea localurilor publice de lux... Oh, dimpotrivă, erau cântate jalnic numai de cei năpăstuiţi de soartă, pe care nimeni nu-i băga în seamă... Apoi, pe încetul cântecul se stingea, se aşternea tăcere grea, chinuitoare. Dar gândul, la Baldar viteazul, cel dispărut de ani de zile dintre noi, mai revenea aşa, din când în când, pe la vreun colţ de cafenea...

¤„ – A, de Baldar vrei să-ţi vorbesc? Scrie acolo, că

eu nici nu l-am cunoscut, ce-i drept, am auzit câte ceva de el de la prieteni, rudenii, chiar de prin ziare câteodată... Sau de pe la televizor, când mai era vreunul care făcea emisiuni

de-astea, ciudate... Eu cred, sincer să fiu, că nici măcar n-a existat, este numai aşa, un mit creat de jurnalişti, să le mai crească tirajul, să facă şi ei un ban acolo... Dar ce-ţi veni, aşa, să mă ntrebi de el? O pierdere de vreme inutilă...

Ba, stai că mint, cred chiar că l-am văzut trecând odată, prin metrou. Era înghesuială mare, ca de sărbători... Lumini aprinse, colorate, ceva de circ, aiurea!... Un tip vânjos, cu o privire dură, sticloasă, de te treceau fiori când îl vedeai, te-apuca groaza... eu nu aş vrea să îl mai văd vreodată în faţa mea... dacă dădea de mine singur fiind într-un gang, mai mult ca sigur c-o păţeam, mai ajungeam şi la spital... În cazul cel mai fericit, de mai puteam scăpa de el... un tip periculos, de groază. Nici să nu-l vezi! Repet, să nu-l visezi măcar... (frag-ment dintr-un interviu apărut într-o gazetă de demult).

¤Mitul lui Baldar se pare că a dispărut din conştiinţa

cetăţenilor din oraşul său natal. Arareori se mai vorbeşte despre el, doar prin anticariate de se întâmplă să mai găseşti vreo două, trei volume cu scoarţe scorojite de vreme, cu hârtia încreţită, îngălbenită cu pete de tot felul. Rar de se mai găseşte câte un pensionar să o recitească. De cei tineri, nici nu mai vorbesc, au alte gânduri, alte preocupări... poveştile acelea naive, de demult, nu-i mai atrag, îi plictisesc deja. Unul mi-a spus că nici nu mai citeşte decât ziare, şi pe acelea selectiv, alege titlurile mari, doar două-trei amănunte după aceea... Nu se mai merită, nu are timp...

Dar despre cine va fi fost Baldar, ce a făcut, ce-a mai ajuns, ce s-a ales de el, va trebui în continuare să caut, să mai cercetez. E un subiect epuizat, chiar fascinant, deşi nu cred că voi reuşi ce mi-am propus... Curată pierdere de vreme, zic unii, eu însă nu vreau să-i ascult. Am alte gânduri...

Odinioară, pe vremea când a dispărut subit din locuinţa sa din... nu cred că este cazul să-i divulg tocmai acum datele personale, se ştie prea bine de ce... Se zvonea că ar fi participat, fără voinţa lui, desigur, la ceva experimente cu caracter secret... Că i s-ar fi întâmplat ceva de care nu e bine să se vorbească, prin nu ştiu ce mutaţie genetică, sau biologică, nu ştiu cum să vă mai spun... Că ar fi fost văzut de-atunci prin unele locuri mai retrase, prin diferite zone ale lumii... Apoi, ar fi început să circule şi legende despre el... Care, din când în când, mai reapar aşa, ca din întâmplare, ca să dispară apoi subit...

¤Fragmente din gândurile lui Baldar, aşa cum se zice

că ar fi fost înregistrate şi păstrate undeva, într-un raft cu dosare secrete, ale Centrului de Studii Parapsihologice din oraşul... (desigur; foarte strict secret profesional).

„ ... alerg în neştire... foame... atac vertiginos... ce-o fi aia? ... nu-mi amintesc cum se numea, parcă... şarpe cu clopoţei... ba nu, e anaconda, sau boa, mai ştiu eu cum... o luptă încordată... ce-am câştigat din asta... smârcuri, noroi uscat... e greu...”

În altă filă din dosar, apar trunchiat fragmente incoer-ente. Nu se constată omisiuni, nici cuvinte adăugate ulterior.

¤„ – Măi băieţi, se pare că până la urmă povestea asta

cu Baldar, că pe unde e, unde nu e, începe să fie deranjantă. Unele ziare se pare că încep să mârâie. E ceva suspect acolo, cei de la Centrul de Cercetări cred c-ar trebui să fie luaţi la întrebări. Nu e clar în ce măsură este etic ceea ce se pare

Proză


că s-ar fi întâmplat acolo. S-avem dispoziţie să ne sesizăm din oficiu dar, să nu ştie prea multă lume. Cine doreşte să se implice?

- Eu. Am şi început să adun ceva materiale.- Bine, Red. Altcineva? Vreun psiholog?...- Mă bag eu în treaba asta, dacă se poate.- Se poate Bill. Altcineva?- Eu, Valentin. Sunt pregătit să caut prin zone dificile.

Nu cred că-i cazul să mă şi laud, acveţi C.V.-ul meu acolo.- Ştiu, pregătiţi-vă în două săptămâni. Ne întâlnim

în zona X.”¤

Lume pestriţă, costume divers colorate de tot felul, o atmosferă de carnaval. Dar nu era decât ceva cât se poate de obişnuit pentru cartierul acela imens, oriental. Cei trei conduşi de şeful lor, Harold, s-au şi urcat în trei taxiuri diferite şi se pierdură prin mulţime. Îi vom vedea curând, amestecaţi într-o imensă caravană de cămile încărcate cu baloturi, ca pe vremuri. Mult praf, o atmosferă încinsă, lume multă.

Trec prin regiuni din ce în ce mai aride, cu soarele arzător, apăsător. Timpul se scurge tot mai greu... Din când în când se mai aud trecând bâzâitor, elicoptere. În zare vezi câteodată cum se mai ridică o dâră de fum negru, mai auzi câte o bubuitură înfundată. Se pare că-i un război civil pe-acolo. Nu insistăm.

Oamenii trec indiferenţi pe lângă ei, nu-i bagă în seamă. Sunt maeştrii în arta deghizării. Nu-i poţi distinge decât cu greu de indigeni, de negustori, de simpli turişti, sportivi fără pretenţii. Spre seară îşi fac focul tacticos, ser-vesc un ceai oriental, clipesc alene privind din cortul colorat lumina stelelor intensă. Apoi, când totul este liniştit, privesc în ecranul mic din telemobil, analizează atent traseul parcurs, caută unele indicii ştiute doar de ei.

„ - Harry, eşti convins că nu ne pierdem vremea? Umblăm de patru săptămâni prin pustietăţi şi nu găsim nimic... De unde ştim că nenorocitul acela nu s-o fi prăpădit deja prin munţi? Ai vreo dovadă că a supravieţuit sub formă de om, sau fiară, dragon sau ce va mai fi fiind? Şefii ce zic, i-ai întrebat?

- Nimic. Eu bănuiesc, deşi nu sunt prea sigur, că unii din locuitorii de pe aici cred că am avea ceva cu ei, ne spionează crezând că şi noi facem la fel cu ei.

- N-am cum să le confirm sau nu aceasta. Ne-am asumat un risc de la plecare. Ştiam deja...

- Ne-au controlat ei cu câtă grijă documentele, dar tot sunt suspicioşi. Îi înţeleg, nu am ce să le fac.

- Adevărat, e dificil să le câştigi încrederea fără dovezi... Cu-atât mai mai mult cu cât – voi ştiţi prea bine – pe-aici este război civil între nu ştiu câte grupări tribale care-şi dispută teritoriul. Este greu de ştiut care sunt de partea puterii şi care sunt rebelii...

- Dar să nu ne uităm ţinta. Totuşi, Baldar acela, pe unde-o mai fi?

- Din câte indicii am, cred că nu este prea departe de aici. Dar înţeleg că este nevoit să se ascundă, bietul de el, dacă i s-ar întâmpla să fie văzut de cineva, ar şi începe imediat să îl vâneze. Cu o înfăţişare ca a lui...

- Ce ar putea face cu el? Doar să-l închidă în vreun „zoo”. Sau şi mai simplu, să-l stârpească. E clar că se cam

tem de el, cu chipul acela al lui, oribil, de dragon. Poate deveni teribil de periculos, pentru sine chiar...

- Crezi că aceia care i-au dat drumul, sau l-or fi făcut scăpat din laborator, au făcut-o intenţionat?...

- Cine mai poate şti? Doar numai el, desigur! Poate că au vreun plan ascuns şi vor să-l folosească în interesul lor.

- De fapt, chiar asta vrem să aflăm. Dar cum?- Atenţie, vezi să sună telefonul!...”Ascultând instrucţiunile, grupul se risipi urgent. Se

echipară şi porniră la drum. Harold şi Bill urcară în elicop-ter care-i duse către munţi. Val şi cu Red au luat o maşină blindată şi fiecare porni spre drumul lui. Îi părtăsim aici.

¤Ni se pare destul de greu de crezut ca Baldar să fi fost

abandonat acolo, în pustiu, din greşală, ori chiar intenţionat. Cei care l-au trimis acolo îşi urmau desigur, planul lor minuţios. Se ştie, sau se crede doar, că i-ar fi pus în cale mai multe grămezi de bile cu substanţe hrănitoare şi stimulente pentru dezvoltarea accelerarată a memoriei, a voinţei şi a inteligenţei. În scurt timp nici nu mai era nevoie să-şi caute hrana prin vânat. Începu – fără a fi, desigur, conştient de asta – un program de exerciţii fizice: alergări, salturi mereu mai lungi, chiar încercări de de zbor planat. Îşi alegea câte un vârf de deal şi-şi dădea drumul de acolo. De la distanţă ai fi crezut că e vorba de un deltaplan în formă de liliac. Nimeni nu se găsea pe-acolo să-i urmărească zborul, întâi mai şovăitor, apoi tot mai rapid şi mai perfecţionat.

Dacă cineva ar fi captat cumva „undele psi” şi ar reuşi să le descifreze ar fi surprins să audă fraze cam de acest fel:

- „Ce bine-i să planezi aşa, liber, fără de nici un gând, în lumina lumii... Să treci peste norii argintii, peste văi şi munţi stâncoşi... Să vânezi vulturi pleşuvi, oh, ce plăcere... Să te şi lupţi cu ei, când nu ai încotro... Apoi să cobori în grota mea de lângă această prăpastie... Când eram ca o şopârlă numai, abia mă mai târam... însă acum...”

¤„ – Să-ţi spun, cât pot de exact, ce-am visat azi noapte.

N-o să mă crezi, desigur, o să zici că am o fantezie bolnavă, ca de obicei... Îţi mai aducoi aminte de Baldar? Ei bine, chiar pe el l-am văzut, în visul meu, dar parcă era în zbor, era îmbrăcat cam ciudat, exact ca unul din personajele din filmele tale preferate. Îmi plăcea mult să-l văd aşa, dar parcă mi-era - nu ştiu cum să-ţi povestesc, – cam teamă de el.

- De data asta n-o să te mai cert. Mi-e clar că nu mă minţi, deşi – din câte ştiu eu – îţi cam făcea plăcere să amesteci visurile cu imaginaţia ta, cam prea aprinsă. Tu eşti şi autor de povestiri de felul ăsta, deci nu mă mir. Dar poţi să ştii că şi eu l-am visat, - ciudat, - exact cam în acelaşi fel ca în visul tău...

- Ei, asta chiar mă interesează. Vrei să mi-l descrii mai exact?

- Ei bine, uite că asta nu prea pot. Mi se pare des-tul de confuz. Mulţumeşte-te cu atât. Dacă ar fi să-ţi dau amănunte, e clar că aş amesteca raţiunea în toată povestea asta şi nu ar fi de loc bine. Trebuie să-mi păstrez sin-ceritatea, altfel mă depărtez prea tare de ce cred că a fost... - Bine faci. Hai să nu mai discutăm despre asta. Avem atâtea de făcut...”

(fragment)

Proză


Mi-e sete de tine, măicuţă Timidă, când tremură cumpăna-n vântŞi ciutura poartă al nopţii descânt,Ce tainic mă mistuie-un gând robitor,Ce doruri cumplite, le simt cum mă dor! Când macii, cu roşul lor viu, visători,Culoarea-şi presară pe trombe de noriAş vrea să prind anii, fugari printre stele,Pe-aripe de ger, purtând visele mele. Năluci – amintirile azi mă inundăŞi chipul tău, mamă,-n imagini abundă,Pe scara tăcerii te simt cum coboriŞi-n tainele nopţii ades mă-mpresori. Ca zbuciumul mării mi-e sufletul val,Ce-şi află aleanul răstignit lângă mal.Mi-e sete de tine, de zâmbetul tău,Măicuţă plecată-n frământ de ecou. Şi-n preajmă pluteşte-a mireasmă de lutŞi-a grâu, cu neghina, din care-am crescut,Iar noaptea presară un tainic fior,Discret, alungând acest gând călător.

Tânguiri de toamnă Încrâncenată, toamna receCu vaieru-i prelung-amar,Cunună albă-n păr îmi puneCa un blestem greu, de amnar. Ea se prăvale peste dealuri,Cu ploile mistuitoare,Purtându-şi vânturile surePeste păduri tânguitoare. Presară ceaţa-i friguroasăPeste al rozelor petaleŞi cu săruturi duşmănoaseUcide cântul în cavale. Frenetic, seara-ntre vecernii,Când sângeriu apusul vine,Cu brumele ca nişte deniiSe-aşează toamna pe coline.

MARIANA SPERLEADoar cocorii

Pe miriştea,Ce poartă încăMireasmăDe grâu copt,Se rotesc, în derivă, cocorii. Rătăcitoare,Gândurile mele,Epopei nedesluşite,Îmbrăţişează Istorii demult apuse. Doar cocoriiRămân o istorie ciclică,Neschimbată.

Doar crucea...

Toamna a sosit neobservată.Frunze viu colorate, zacÎn agonice metamorfozări.Doar crucea de mesteacănStrăjuieşte solitarăÎn margine de vânturi.Anotimpuri se succedFără vârstă, fără cruci,Sfidând moartea.

Pleacă cocorii În mers prelungDe nehodinăPrin toamna rece, friguroasăCu pete ruginii pe frunzeŞi cu albastru, dens, de-azurPleacă cocorii – umbre vii.Şi-n zboru-naltSe duc cocoriiUn nou refluxSpre ţări mai calde,Dar în tandem cu primăvaraRevin mereuCu dorul sfânt de ţară.

Poesis


Universul realităţilor străvechi ori care creează sentimentul permanenţei şi străvechimii deţine o pon-dere însemnată în opera literară a lui Lucian Blaga. Nu motivul reconstituirii istorice, etnografice ori etnologice îl va fi condus pe Blaga la frecventarea cu stăruinţă a realităţilor străvechi, căci literatura lui nu este o asemenea reconstituire, ci fundamentul filosofiei, esteticii şi poeticii sale care, cum o subliniază în unanimitate comentatorii săi şi cum o spune de altfel el însuşi, este misterul. El a privilegiat de aceea anumite realităţi ori universuri imagi-nare sau procedee poetice în funcţie de aptitudinea lor în a reda misterul. Or, universuri apte a reda misterul sunt tocmai cele ale străvechimii ori care evocă permanenţa şi străvechimea.

Un astfel de teritoriu al realităţilor străvechi cu o mare întindere în opera literară a lui Blaga este, fapt cunoscut, satul, văzut atât de memorialist cât şi de poet ca fiind un depozitar al misterului. Importanţa acordată satului ca depozitar al misterului e subliniată în opera sa memorialistică Hronicul şi cântecul vârstelor, în discursul de recepţie la Academia Română din 1937 intitulat Elogiul satului românesc precum şi în capitolul Cultură minoră şi cultură majoră din lucrarea sa Geneza metaforei şi sensul culturii. În aceste două din urmă lucrări rememorarea îi serveşte ca suport teoretic spre a face o diferenţă radicală între mentalitatea satului natal Lancrăm unde şi-a petrecut copilăria şi mentalitatea oraşului modern. Realitatea rurală, aşa cum apare ea în opera memorialistică şi în celelalte două lucrări este impregnată de magic şi mitologie ca sursă a misterului permanent în care îşi duce existenţa copilul de la sat ori omul matur. Ele rezumă experienţa iniţială a lumii trăite de Blaga şi constituie o sursă a lirismului său ca şi a reflecţiilor sale despre mister din filosofia culturii. În Hronicul şi cântecul vârstelor memorialistul elogiază ori de câte ori are prilejul vechimea realităţilor satului. Astfel, într-o excursie din perioada şcolarităţii întreprinsă în unele localităţi din Munţii Sebeşului, el remarcă arhai-citatea aşezărilor, a felului de a fi al oamenilor muntelui, are senzaţia măreţiei cosmice şi străvechimii geologice. La Căpâlna are impresia unui sat matricial, cu înfăţişare de la începutul lumii : ,,Ochii mi s-au oprit îndelung asupra unei mori străvechi, de lemn, ale cărei roţi mi se păreau că se-nvârt fără întrerupere chiar de la începutul lumii. Turme de capre negre, roşii, albe, coborau pe povârnişuri, în sat. Era aşa de frumos printre pripoare şi zăvoaie că aş fi stat să-mi prelungesc fără capăt tihna (...) ; aci, numai aci, în această aşezare, unde orice schimbare se face fără îndoială numai în tipare de totdeauna, unde desigur că nimic nu se întâmplă niciodată de vreme ce Dumnezeu i-a întors spatele ţinând-o la adăpostul milostiv şi prielnic al

LAUDA ELEMENtELOR vECHIMII LA LUCIAN BLAGA

ANIŞOARA VLĂDUŢ

umbrei mele ” (H.C.V., p.55). Sentimentul satisfacţiei de a avea în faţă un peisaj arhetipal este mărturisit de Blaga în mai multe locuri, iar contemplarea peisajelor se însoţeşte de mirare. Acest sentiment de uimire faţă de lucrurile care îşi prelungesc semnificaţiile misterioase în peisajul natural iar făpturile se metamorfozează este caracteristic, crede Blaga, doar celor care îşi petrec copilăria la sat. De aceea, în Elogiul satului românesc, el spunea : ,, Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie (...). Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil ” (I, p.34). În reconstituirea memorialistului erau reliefate o seamă de locuri mitologice din topografia satului. Aşezarea acestuia în jurul bisericii şi cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor, i se părea lui Blaga semnificativă întrucât ea împrumuta totului mis-terul necesar. Astfel de sat, situat în centrul existenţei care are prin chiar geografia sa prelungiri în mitologie şi metafizică, era numit de Blaga ,, sat- idee ”, el înţelegând prin acesta ,,satul care se socoteşte pe sine « centrul lumii » şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit ” (Ibidem, p.40). Trăind mitic, omul satului există în intimitate cu întregul cosmic şi misterul acestuia.

Această concepţie despre lumea rurală apare mult amplificată în imagini artistice în lirica sa. Nicolae Balotă observa de aceea că ,, Satul în perspectiva poetului e vatra fabuloasă a mitului şi magiei în care el continuă să vadă asemenea mamei lui (vezi Hronicul şi cântecul vârstelor) o lume străbătută de puteri miraculoase. E o lume de începu-turi, elementară, lumea intemporalului la care jinduieşte poetul”a. Satul blagian, cel natal îndeosebi, este spaţiul sufletului, unde ,, orice gând e mai încet ” (P, 66), în ritmul elementelor, în rezonanţă cu profunzimile. Este de aceea un teritoriu situat sub zodia eternităţii, Blaga spunând în aceeaşi poezie Sufletul satului într-un vers rămas celebru : ,,Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” (Ibidem, 102). Este de asemenea locul miracolului, în care ,, minunea ţâşneşte ca macu-n secară ”. Sustras istoricităţii şi socialu-lui, spaţiul rural este impregnat de aura sfinţeniei creştine. El se populează cu elemente de decor biblic, comune şi literaturii tradiţionaliste din deceniul al treilea al culturii române a secolului trecut. Astfel de poezii sunt Lumină din lumină, Drumul sfântului, Biblică, Sfântul Gheorghe bătrân, În faţa unei statui a Sfântului Gheorghe ş.a.

Dacă ,, satul-idee ” este locul tiparelor zilei celei dintâi a lumii, al primordialului cu existenţe umane caracteristice acestor tipare, ,, poetul va reliefa tocmai asemenea existenţe anonime, fidele statutului originar. El va contura astfel portretul « ţăranului-zugrav », cel care era « prieten cu toate minunile », chipul senin, nefrământat de întrebările minţii, al maicii « păzind cu nerăbdare som-

Eseu


nul marelui prunc » (Biblică ) ori evoca ritualul cotidian al olarilor ”b, cum remarca Ion Pop în cartea pe care i-a consacrat-o poetului în 1981. Despre olarii văzuţi într-un sat de pe valea Sebeşului poetul relatase şi în volumul de memorialistică Hronicul şi cântecul vârstelor. Înfăţişări diforme, ,, duhuri încete ”, ei apar şi în poezia Olarii ca reprezentanţi ai timpurilor originare, primordiale, ducând o existenţă conformă cu ,, tiparele bătrâne ” , ferită de problematizările proprii omului modern.

Un topos al poeziei rurale blagiene e satul ca loc al comunicării sau legăturii cu părinţii, cu strămoşii, cu originile. Astfel, în poezia Părinţii satul apare ca teritoriu al mormintelor părinţilor care ,, coboară-n lut ” devenind ,, rădăcini ” prin care cei rămaşi în existenţa înflorită ,, în lu-mini ” a grădinii, îşi prelungesc viaţa ,,pe sub pământ ”:

,,Coboară-n lut părinţii, rând pe rând, / în timp ce-n noi mai cresc grădinile. / Ei vor să fie rădăcinile / prin cari ne prelungim pe sub pământ” (P, 221).

Într-o altă poezie, Înaintarea lor şi întoarcerea noastră apare o perspectivă inversă : nu cei vii, cei rămaşi îşi prelungesc prin morţi rădăcinile cu lutul, cu primor-dialul, ci strămoşii morţi, dăinuind în cei vii îşi continuă existenţa solară veşnică de aici.

Alte poezii precum Cuvânt peste poarta din urmă şi Judecată în Câmpul Frumoasei sunt elogii ale mormin-telor, ale pietrelor funerare ca însemne eterne ale trecerii prin existenţa de aici a strămoşilor, ca pomenire a amintirii celor morţi de către cei vii: ,, Trecătorule, aceste ţărâne şi lespezi / gândul tău binecuvinte-le / Ceruri înormântate sunt toate mormintele ” (P, 222), spune protagonistul poet în prima dintre poeziile amintite. În cea de a doua poezie pietrele părinţilor şi strămoşilor sunt un simbol al permanenţei generaţiilor. De aceea poeziile lui Blaga pe tema reântoarcerii în sat, echivalează această întoarcere cu revenirea, cu recucerirea originilor. Astfel este de pildă poezia Nu sunt singur din volumul Vârsta de fier unde se scrie în acest sens : ,, Obârşiile-i izvoare / mă mai leagă. Nu sunt singur / Mi-a crescut pe câmp o floare, / unde sunt, să nu fiu singur “ (P, 1792). Numai omul, generaţiile umane sunt, ca şi la Eminescu, supuse trecerii timpului, variabi-lului, în timp ce elementele miracolului rural alcătuiesc veşnicul, neschimbătorul : ,, Câte-s altfel- omul, leatul ! / Neschimbat e numai satul // dup-atâţi Prieri şi toamne / neschimbat ca tine, Doamne ”, spune Blaga în poezia Întoarcere.

Multe alte teritorii frecventate în literatura lui Blaga ar putea fi socotite ale vechimii. Ar putea fi invo-cate cele care au drept temă chiar misterul universal. În poezia Rune de exemplu, aşa cum la Baudelaire în poezia Corespondenţe universul era o pădure de simboluri, în viziunea lui Blaga lumea e plină de semne tainice. Toate făpturile universului poartă o semnătură misterioasă, o pecete tainică, din vremuri străvechi, pe care efortul uman nu o poate descifra : ,, În chip de rune, de veacuri uitate, / poartă-o semnătură făpturile toate ” (P, 108). Existenţele sunt un sistem de semne scufundate cu rădăcina în mister absolut.

În unele poezii de Blaga creaţia rezultată în urma efortului uman se dovedeşte un semn al trecerii omului prin lume şi istorie plin de ,,tâlcuri”. În Arheologie, de pildă, din volumul Cântecul focului ni se oferă o astfel de meditaţie în faţa civilizaţiei vechi, despre sensul creaţiei. Urmele civilizaţiilor apuse se pot observa peste tot. Con-templarea acestora creează senzaţia tulburătoare a rătăcirii prin moarte. Creează însă în acelaşi timp şi senzaţia arderii intense, a mirării şi iubirii în faţa ,, marii treceri ”.

Într-o altă poezie pe tema vestigiilor vechilor civilizaţii, Cimitirul roman, creaţia este gândită ca utilă şi supremă încununare a spiritului uman. Vechii romani, ne spune la începutul poeziei Lucian Blaga, au fost dispreţuiţi de unii savanţi din timpurile mai noi că nu au creat o metafizică asemenea altor popoare glorioase, ci doar o civilizaţie pe tărâm practic utilitar : apeducte, foruri, drumuri, castre, case. Este o viziune superficială, spune poetul, căci dacă cineva ar merge la Roma şi ar vedea Via Appia, ar observa un drum ,, care se duce, se tot duce în peisaj, / piatră cu piatră potrivind, / un drum flancat, de-a stânga şi de-a dreapta, / păstrând cenuşă, oseminte-adăpostind” (P, 304). Această creaţie este metafizica ro-manilor, căci drumul lor adăpostind de o parte şi de alta sarcofage cu morţi înfruntă orice limite ale împărăţiei vieţii înaintând prin moarte. Cei ce dorm la umbra chiparoşilor ascultă zgomotele armatelor şi cohortelor cuceritoare. Cimitirul roman, flancat de două rânduri de tăceri, ,, un drum ce-naintează printre morţi, nu printre vii ” (P, 305) este însăşi metafizica romanilor. Este cel mai frumos elogiu pe care Blaga îl aduce geniului strămoşilor noştri romani. Semnalăm, totuşi, în finalul lucrării noastre, că tot el, într-un articol din 1925, intitulat Revolta fondului nostru nelatin, atrăgea atenţia asupra exagerării fibrei noastre etnice latine, şi în consecinţă a necesităţii luării în considerare a filonului trac ca posibilitate de viitoare dezvoltare culturală.

A scris în acest sens piesa de teatru Zamolxe, subintitulată Mister păgân care e o dramă poematică, situată într-un timp mitic, pe meleaguri dacice.

EDIŢII UTILIZATE. SIGLEH.C.V.= Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârs-

telor. Ediţia a II-a. Ediţie îngrijită, cu un cuvânt înainte de George Ivaşcu. Bucureşti, Editura Eminescu, 1973.

I. = Lucian Blaga, Izvoade. Eseuri, conferinţe, articole. Ediţie îngrijită de

Dorli Blaga şi Petre Nicolau. Prefaţă : George Gană, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.

P. = Lucian Blaga, Poezii. Ediţie îngrijită de Dorli Blaga. Repere istorico-literare alcătuite de Gabriela Ioan, Bucureşti, Editura Minerva, 1981.

NOTE1. Nicolae Balotă, Euphorian. Eseuri, Bucureşti,

Editura Pentru Literatură, 1969, p.313.2. Ion Pop, Lucian Blaga. Universul liric, Bucureşti,

Editura Cartea Românească, 1981,p.195.

Eseu


Eventual

Eventual,Te voi uita,Când firul subţire al ierbii Se va rupe în două.

Eventual,Te voi ierta,Când timpul va şterge ca un buretePe peretele inimii, imaginea ta.

Pasărea cu pene de aurNu ne-a fost hărăzită şi nouă.

Pe rana adâncă ce sângera,Noi presărăm amare cuvinte,Povară de sare fierbinte.

Luna se-ascunde, noaptea-i mai neagră,Aburi se-nvolbură în hăuri de gând,Reavăn, pământul miroase Ca frunza de mentă,Florile dalbe, grele de ploaie,Firave se-ndoaie, cu faţa-n ţărânăMătănii făcând.

Eventual,Viaţa ne poartă-nainte.

Mama Mea

Mama mea nu cânta la pian;Degetelor mele întinse, crescând,Nu le găsea un rost,Nu le dădea povaţă;Ea nu cunoştea Sensul înalt al zborului;Firea ei nu era îndrăzneaţă.

Mama mea nu citeaCărţile savante, marea literatură;Poezia o făcea, rând pe rând,Să râdă sau să plângă;Ea fredona liniştitCântece triste despre Iisus,În vreme ce cuta din frunteI se adâncea nătângăŞi faţa-i, tot mai albă devenea.

Mama mea nu ştia mare lucruDespre treburile acestei lumi,Dar zâmbetul ei, ca flacăra lămpii,Ştia totul despre toate cele,Înainte de a se stinge, prea curând,Lăsându-ne în braţe tot întunericul,Nemărginit, flămând.

Bunica mea ştia şi mai puţin,Dar mâinile ei, vrăjitoare bătrâne,Făceau şi desfăceau vieţile noastre,Năframă transparentă,

FLAvIA COSMAFlavia Cosma este o poetă, scriitoare şi traducătoare română stabilită în Canada. A obtinut o

diplomă în inginerie Electro-Energetică în cadrul Institutului Politehnic Bucureşti. A studiat mai apoi teatrul în cadrul Şcolii Populare de Artă, Secţia Actorie, Bucureşti. În România a fost regizor tehnic la Radiodifuziunea şi Televiziunea Română, secţia Teatru. Continuă să activeze în acelaşi domeniu fiind producătoare/regizoare şi scenaristă pentru filme documentare.

Flavia Cosma a publicat până în prezent 18 cărţi atât în engleză cât şi în română dintre care treisprezece volume de poezie. A tradus în română cartea Poeme Incendiare de George Elliott Clarke (Canada). Cartea sa 47 Poems (Texas Tech University Press) a obţinut prestigiosul premiu ALTA Richard Wilbur Poetry in Translation Award. Filmul său documentar Romania, a Country at the Crossroads a fost distins cu The National Scene Award for TV Documentaries.

Leaves of a Diary (poems) de Flavia Cosma a fost nominalizat pentru premiul PushCart, USA. Flavia Cosma a obţinut Premiul III în cadrul competiţiei internaţionale John Dryden Translation Competition 2007, London, England, pentru traducerea în engleză a cărţii sale de poezie În Braţele Tatălui. Acest premiu este acordat de către British Comparative Literature Association & British Centre for Literary Translation.

Songs at the Aegean Sea (poems) de Flavia Cosma a fost preluat pentru Canadian Aid Literary Awards Contests, 2007. Redacţia

Poesis


Miraculos cuvânt,Ca un vis înfloritÎntins peste lume,Ca o pală uşoară de vânt.

Treceri prin foc

Copilul a zăcut în spital;A trecut prin foc şi nimeniNu i-a putut lua Focul de pe umeri.

Copilul s-a stins în spital;Soarele s-a prelinsPicătură cu picătură în mare.

Şi la sfârşit –Când toate aceste-au apus --Am văzut copilul de partea cealaltă;Nu mai era un copil,Dar nici el nu mai era:Era cineva care trecuse prin focŞi era singur.

Ce zi frumoasă !

Ce zi frumoasă !Oamenii mă-nconjoară, binevoitori,Prieteni îmi aruncă flori umede pe ape;Alţii escaladează munţi înalţiDe care până azi n-aveam habar,Invitându-mă să mă alătur lor,În gând măcar.

Gânduri, gânduri;Raţe sălbatice tulbură liniştea dimineţii,Cu zborul lor mare, greoi.Cerbii freamată, lovesc din copite,La poarta inimii bate cineva,În fiecare aeroport mă aşteaptă o nouă iubire,Înlocuind-o pe cea vecheCu petale fragede de stea.

Atâtea ceasuri în casă

Sunt atâtea ceasuri în casă;Unele merg grăbit înainte,Altele rămân tot mai mult înapoi,Ceasul meu arată ora exactă,Ora cea bună, ora cea dreaptă,Ora cuminte.

Ceasuri slobozite, ceasuri risipite,Prin umede unghere monoton bătând,Ceasuri de carton, ceasuri poleite,Timpul se revarsă din lucruri pe rând.

Goana frenetică ne ţine în loc;Mâini scofâlcite tremură pe foi de hârtie,Cuta din frunte, adâncă, măsoarăOra golaşă, secundele seci,Zilele, steaguri la porţi fluturând,Iedul sărind peste pietre,Sarea amară din plete.

Suflăm în palme bucuria nătângă,Gândim că-n libertate ne-avântăm,Braţe de ceasornic stau lacome la pândă,Şi scurt ne opresc zborulUşorul.

Cuvântul

Cu o palmă pe soare,Cu o palmă pe lună,Cuvântul zburdă, nechează,Gheţuri mari se topesc la confluenţa dintre aştri,Mănunchiuri de gânduriPrin vremi se adună.

Egal cu pământul, cuvântul,Zboară aripă-n aripă,Unul altuia îşi şoptesc tainele,Unul altuia îşi învaţă cântul.

Poesis

Muzeul Banatului- Timişoaraacuarelă de Niculiţă Dărăştean


Oare unde e acasă la Brâncuşi? Lumea ţăranilor din Gorj din sânul cărora s-au ridicat, o succesiune de miracole, un şir de minuni, casa părintească, Hobiţa - Peştişani, unde şi-a petrecut anii copilăriei, acolo unde a început să înveţe să citească, să perceapă viaţa aşa cum putea fi ea la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, şcolile de la Craiova (de meserii 1894 – 1898) şi Bucureşti (bele arte 1898 – 1902) sau Parisul, acolo unde, după cum se exprimă P. Comarnescu, Brâncuşi a adus cu el tot ceea ce era numai al său – o memorie fabuloasă de tradiţii şi obiceiuri, un fel propriu de a iubi lumea şi fenomenele ei şi acea năzuinţă neabătută de a se autodefini şi desăvârşi (Ion Mocioi, 1997, p. 8).

Într-adevăr, pentru oricine i-a călcat pragul atelierului ori calcă pragul atelierului său de astăzi, de la Paris, Brâncuşi a fost şi a rămas un artist cu-rios, îndrăzneţ, insolit, unic, corolar al izvoarelor la care s-a adăpat cu nesaţ, ca să fie ceea ce este un om pe fundalul căruia s-a înălţat artistul, sculp-torul fără pereche. Impactul cu lumea lui Matisse (1869 – 1954), Cézanne (1839 – 1906), Chagal (1887 - 1985), Monet (1840 – 1926), Rodin (1840 – 1917) şi mulţi alţii l-a ajutat să se perfecţioneze şi să se impună printr-o operă deosebită, lăsând urme adânci pe nisipul eternităţii. Acestora li s-au adăugat, fie şi numai accidental, relaţiile cu alte personalităţi: Rousseau, Vameşul (1844 – 1910), André Bréton (1896 – 1966), Pablo Picasso (1881 – 1973), Man Ray (1911 – 1979), Tristan Tzara (1896 – 1963), Marcel Duchamp (1887 – 1968), Amedeo Modigliani (1884 – 1920), Ezra Pound (1885 – 1972) ş.a.

Atelierul său, altul decât cel iniţial, situat acum în inima Parisului adăposteşte o parte din lucrările sale, creaţiile unui artist fără egal (Jean Cassou), modern (Pierre Schneider) acel care a fost primul ce a amintit că se poate sculpta fără a imita natura (Jacques Lassaigne) creând o sculptură inconfundabilă, aşa cum a făcut-o Matisse în pictură.

Oricine se poate convinge aici că sculptu-rile sale reprezintă un moment, un moment care marchează un început nou în domeniul sculp-turii. Sunt aici: Rugăciunea (1907), după care

W. Lehmbruck (1881 – 1919) a realizat Femeia îngenuncheată; Cap de copil, Cap de fetiţă, Muza adormită, Cuminţenia pământului, Coloana (mai multe variante) care l-au inspirat pe Isamu Noguehi (1904) în crearea sculpturilor Mama cu copilul ori Coloana în zig – zag; Tor-sul, Capul, sub influenţa cărora Giacometti a creat sculpturile: Torsul, Capul, Femeia – lingură, ca să nu amintim decât o parte din suita cărora nu lipsesc Cocoşul, Broasca ţestoasă zburând, Sărutul, Piatră de hotar, Himera, Noul născut, Timiditate, Adam şi Eva, Vrăjitoarea, Prinţesa X, Tors de băiat, Primul strigăt, O muză, Pasărea de aur, Leda ş.a.m.d.

Aranjate cu grijă în spaţiul destinat expunerii lor, operele lui Brâncuşi, iluminate firesc, percep-tibile de la distanţă prin sticla care le protejează pe toate şi pe fiecare în parte, cheamă şi primesc percepătorii, parizieni sau nu, români veniţi de-acasă, turişti din lumea întreagă. În partea dreaptă cum intri, într-un spaţiu similar sunt, de facto, uneltele, ustensilele recuperate din atelierul propriu-zis, regrupate după natura întrebuinţării – totul într-o ordine anume.

Arta lui Brâncuşi pune pe gânduri, dă de gândit nu doar specialiştilor, ci şi oamenilor simpli, percepătorii săi, unii care poate nici nu au auzit de el, darmite să-i cunoască testimoniu sacru al aces-teia sub aura sacralităţii, a intimităţii, a adevărului şi a loialităţii.

Oricine ajunge să contempleze lumea ateli-erului brâncuşian este copleşit de mulţimea scule-lor asemănătoare cu cele de acasă, din atelierul oricărui tâmplar (lemnar, mobilar), dar mult mai iscusit aranjate. Într-un atare atelier, evident atunci altul. Cocteau oferea, la vremea lui o prezentare a acestuia, atelierul lui Brâncuşi avea înfăţişarea unui peisaj preistoric: trunchiuri de copaci, blo-curi de piatră, un cuptor, unde proprietarul ... un primitiv, frige bucăţi de carne, înfipte în ţepuşe de fier. În fiecare colţ, brontozaurii şi-au depus ouă, iar statui strălucitoare atrag americance ca pe ouă (apud. Buican, A, 2007). În inima capitalei franceze, pustnicul de la Hobiţa – Peştişani şi-a regândit aici o altă lume, o atmosferă de solitudine şi dăruire, investire în creaţie. Dar, acest colţ de

ACASă LA BRÂNCUŞIPAvEL PEtROmAn

Brâncuşiana


lume nu poate fi priceput complet fără lumea de-acasă, fără istoria şi viaţa semenilor săi.

Lucrurile, ca de altfel, sculpturile, atâtea câte a izbutit el, nu sunt greu de făcut. Ceea ce este într-adevăr greu este de a ne pune în stare de a le face, de a le crea şi el a reuşi excelent.

Fără teoretizări, om al acţinii, Brâncuşi şi-a creat graţie imaginaţiei sale prolifice, datorită gândirii sale adânci, creatoare, voinţei fără limite o lume a sa, lumea în care şi-au găsit, pe rând, locurile fireşti creaţiile sale nemuritoare. Absorbit de viaţă, fascinat de lumea sa de odinioară pe care o purta în minte şi în inimă, după ce le-a perceput şi priceput bine, asemenea tuturor acelora aproape de Dumnezeu, Brâncuşi şi-a creat sculpturile pe care ni le-a oferit nouă ca să le percepem, să le înţelegem şi să le receptăm în toată complexitatea lor ideatică şi estetică.

Brâncuşi a fost clar, şi-a creat sculpturile ca un Dumezeu, trudind ca un rob, ordonând ca un rege. Şi parcă ascultându-l sau reascultându-l cei care le-au ordonat aici în atelierul din faţa sau din spatele Beaubourg-ului l-au îngânat întocmai când el spunea nu doresc opere complete, fiindcă aşa ceva este asemenea unei lespezi funerare, în timp ce eu mă aflu angrenat într-o muncă grea.

Sculpturile îngrămădite în două colţuri ca două promontorii revelează ideea esenţială a creaţiei sale – zborul. Toate în felul lor amintesc şi semnifică această idee: Cocoşul, Coloana, Măiastra, Pasărea în zbor, Broasca ţestoasă, Foca în mai multe exemplare. Le-am revăzut aici, alături de Tors, Domnişoara X, Sărutul, Capul de copil şi cel de fetiţă şi multe altele ca un grup de oameni agitaţi care se îngrămădesc să iasă de undeva ori să ajungă neapărat până undeva. Într-adevăr, creatorul lor lipseşte dintre ele, în ciuda marcării prezenţei sale printr-un portret, le-a părăsit după ce le-a întrupat, s-a îndepărtat de ele, le-a lăsat să-şi reveleze identitatea după putinţa oricărui percepător. Sensurile lor esenţiale sunt de ordinul sutelor, greu de desluşit dintr-o privire fugară. Am simţit că aşa este trăgând cu urechea la acei care le contemplau concomitent sau consecutiv cu noi: Peştele alunecă, Domnişoara toată-i ochi, Şeful e lemn şi piatră, încolo tot e o gură deşirată, Coloana n-are capăt, Cocoşul s-a întins atât de mult că nu-şi mai poate reveni, în fine parcă s-au luat la gâlceavă repetă un român, fiecare ţine să alunece, să se strecoare, să alerge

şi mai ales să zboare departe, în infinit.Aşa e, au dreptate, sculpturile lui Brâncuşi

sunt asemenea vieţii sale, o înşiruire de evenimente – dorinţe, aspiraţii, nădejdi şi speranţe – minunate. Cinste celor care au izbutit să le întrunească într-un adevărat monolit, într-un semnificant care nu le-a sufocat pe niciuna.

Creaţiile lui, perceperea lor profundă presu-pune pregătire filozofică – indiană, greacă – istorică, etnografică, folclorică, estetică, paremiologică, etc., ele relevă dragostea şi preţuirea inestimabilă a vieţii şi a luptei, de ce nu a sorţii. Brâncuşi amor fati, Brâncuşi şi-a iubit soarta aşa cum i-a fost hărăzită, a acceptat-o şi a urmat-o fără nici o teamă. El nu a vizat gloria, ci frumosul, a respins facilul şi s-a angajat la ce-i mai greu ca să reveleze nesulemenite bucuria şi iubirea, cinstea şi armo-nia, concomitent i-a plăcut să viseze şi a luptat ca visurile lui să dobândească maturitate, le-a iubit şi s-a iubit pe sine ca să poată fi al oamenilor cu toată fiinţa sculpturilor sale, convins că arta vindecă, linişteşte, te ajută să uiţi ceea ce nu ţi-ar folosi la nimic. Şi, cu toate acestea, declara el simplicitatea nu este obiectivul meu, deoarece ceea ce vreau să realizez este să pun de acord ceea ce este în mintea mea cu materialele care mi se înfăţişează. Fiecare material are propriul său limbaj particular, limbaj pe care nu vreau să-l anulez şi să-l înlocuiesc cu al meu, ci doar să-l fac să exprime ceea ce gândesc, ceea ce văd, pe limba sa, atâta tot (apud. Buican, A, 2007).

Viaţa a simţit-o ca o datorie, ca o datorie a fiului către tată, a omului către Dumnezeu şi Cereasca Sa Împărăţie, convins că cine nu poate lupta cu răul i s-a predat acestuia cu ceea ce are el mai scump. Nici o energie morală nu trebuie pierdută în van.

Brâncuşi a fost şi s-a complăcut să acţioneze din postura ţăranului – unul care cântă din frunză ori din fluier, unul care coace argila sau zugrăveşte oale ... eu – zicea el – am cioplit, de mic copil m-a chemat lemnul şi cuţitul, apoi piatra şi dalta, arama şi ciocanul, fiindcă aveau să-mi spună ceva, le-am ascultat şi am ajuns şi eu prin ele, prin glasul lor, să am ceva de spus, după ce le-am învăţat limba lor şi numai a lor.

Aşa a ajuns Brâncuşi să sculpteze de la suavul Cap de copil, de la fermecătoarea Muză adormită, de la zbuciumatul Portret al lui N. Dărăscu, de la prima versiune în bronz a

Brâncuşiana


Domnişoarei Pogany cea cu ochii imenşi până la extraordinara Pasăre măiastră, aşa a penetrat dân-sul în comprehesiunea geniului creator al ţăranului de pe Jiu de care nu s-a despărţit niciodată, mai mult, i-a plăcut să se identifice şi să fie identificat cu el.

Îi plăcea ce iese din mâinile lui: frumos ciop-lit, frumos dăltuit, frumos lustruit, migălos şi bine redate detaliile, dar ... dar – îşi repeta ca pentru sine – nu-i viu. Dorea altceva şi nu s-a astâmpărat până nu a izbutit ceea ce ştia şi simţea: viaţa, mişcarea, avântul şi bucuria, esenţialul. În felul acesta va ajunge la Măiastra, Cocoşul salutând soarele, Broasca ţestoasă zburând, Foca zburând care, în fond, după cum repeta, deseori, nu sunt ceea ce sunt, sunt nişte simboluri ce semnifică ideea de zbor, concomitent eliberarea, vorba lui Ungaretti să zbori asemeni ciocârliei însetată de miraj, în libertate ca pasărea cerului (cum spun românii) care să reveleze spiritul materiei, sufletul lucru-rilor, pietrele ce rabdă încremenite povara ani-malelor ce le calcă (inima mea multe rabdă) sau le strivesc sub copite odată cu noi, oamenii.

El a plivit, cu mâini hotărâte, toate detaliile care încurcă o operă de artă, a stăruit şi a aflat drumul spre suprema sinteză. Aceasta are caracter divin. De aceea – conchide Henri Montherlant – limbajul lui devine universal... Poate există o creaţie mai mare? Cu certitudine că nu, în dome-niul sculpturii el a creat apropiindu-se de Dumne-zeu – în felul său unic, singular, irepetabil, măreţ, încărcat de conotaţii şi sensuri plurale.

Ajuns la Paris şi-a reclădit o lume alta decât cea pe care o lăsase acasă, şi-a făurit un ambient al lui prea puţin înţeles atunci în atelierul său peştera faurului (Ilarie Voronca) ori sanctuarul unde s-au zămislit atâtea minuni, creaţiile sale, fie că e vorba despre Cocoş, Pasăre (oricare dintre ele), Domnişoara Pogany, fie că în câmpul percepţiei apar Capul de copil, Domnişoara X, Şeful, Adam şi Eva ş.a. În cazul celor dintâi e zborul, elanul, avântul, eliberarea totală, în cel de al doilea inge-nuitatea, gingăşia, orgoliul, îngâmfarea, păcatul sau cine ştie, feminitatea, farmecul ei etc.

Atelierul acesta, aşa cum a fost el, francezii l-au transferat în inima Parisului, în vecinătatea Centrului Beaubourg, spre neuitare, cinstire şi preamărire pentru a fi perceput, contemplat, înţeles şi simţit în totalitatea sa şi exponatele în individu-alitatea lor distinctă. După câţiva ani atelierul a

devenit ceea ce este astăzi, după cum am relevat mai înainte.

Dar ca să-l putem percepe şi înţelege în pro-funzime, am ţinut să amintim românilor şi tuturor celor care-l îndrăgesc că începuturile sale trebuie căutate acasă, la noi în Peştişani, respectiv în Hobiţa: Casa memorială, Cimitirul cu bisericuţa, crucile de aici, după cum stâlpii gardurilor, ori suporţii acoperişurilor, portiţe care revelează rădăcinile artei lui C. Brâncuşi, cea mai înaltă ridicare în spaţiul mioritic (L. Blaga).

Imaginea sculptorului devine mai mult şi mai încărcată de sensuri numai după ce vom vizita Vigenland-ul Românesc, Parcul de la Târgul Jiu: Masa tăcerii, Aleea, Poarta sărutului şi Co-loana în afara cărora chiar cunoscătorii creaţiei lui Brâncuşi sunt obligaţi să facă drumul înapoi, calea-ntoarsă la izvoare în lumea colipăriei, începuturile devenirii sale, acasă la noi, în Oltenia, respectiv în România (Vigeland, sculptor norvegian – 1869 – 1943 – Oslo).

După ce i-am contemplat atelierul, aşa cum l-au conceput urmaşii, ne-am simţit datori să-i căutăm mormântul printre miile de morminte din Cimitirul Montparnasse. Am făcut-o cu toată dăruirea, renunţând la o zi de Paris. Ajunşi în imperiul tăcerii, mai mult ori mai puţin speriaţi, încrezători după consultarea intendentului şi iden-tificarea arondismentului. În fine, n-a fost să fie după cum ne-am imaginat: noi căutam cu frenezie mormântul, alţii dominaţi de frumosul creaţiei lui Brâncuşi îi căutau opera Sărutul. Trecând în jos şi în sus, în stânga şi în dreapta nu izbuteam să-i identificăm mormântul (este adevărat că ni-l imaginam alt fel, după cum alt fel ni le-am imagi-nat şi pe cele ale marilor noştri Cioran, Ionescu, Tzara, Haskil).

După mai multe minute ce au depăşit bine o oră, cu sprijinul unui angajat din poliţia Cimitirului l-am descoperit cu destulă uşurinţă. Un mormânt modest, o lespede pe care sunt încrustate numele lui Constantin Brâncuşi (1876 – 1957) Alexandru Istrati (1915 – 1991), Natalia Dumitrescu (1915 – 1991), acei care au semnat alături de Pontus Hulten una din monografiile Brâncuşi – 1986) - nimic fascinant, simplu un mormânt ca al oricui – forma paralelipipedică îngropată parcă într-un altul care–l înconjura nu doar cu pământ, nici cu ciment, ci cu câteva tufe de verdeaţă care-i dădeau o notă aparte în comparaţie cu cele din preajmă,

Brâncuşiana


mult mai masive, mult mai strălucitoare (marmora) cu numele încrustate şi apoi aurite.

Brâncuşi a încetat să mai trăiască în atelierul din Impasse Rosin din Paris în anul 1957, când a sucombat singur, în lumea creată de el.

Aşadar, a încetat să se mai bucure de lumină în data de 16 martie 1957, în atelierul său din Impasse Rosin din Paris. După trei zile a fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse, unde cu aproape jumătate de veac în urmă înălţase un monument frumos, prea puţin înţeles atunci, sculp-tura Sărutul – care relevă dragostea şi bucuria, condiţiile armoniei şi unirii totale.

Narând momentul Henri – Pierre Roché, un prieten al său, consemna: La Cimitirul Montparnasse, în frumoasa primăvară a fost atunci şi mai multă lumină ... De atunci zace sub lespedea de beton C. Brâncuşi împreună cu Al-exandru Istrati şi Natalia Dumitrescu care au fost îngropaţi ulterior aici.

Lui nu i-a fost dat să aibă un monument funerar pe măsura celui pe care el însuşi l-a proiectat şi finalizat în acelaşi cimitir. Un mormânt simplu, mult prea simplu ce poartă semnătura Demetrei Istrati (1888 – 1975).

Ceea ce ne-a mulţumit a fost faptul că Brâncuşi – mormântul şi creaţia Sărutul – era căutat sau, acei care treceau pe lângă noi în timp ce meditam la căpătâiul său şi a celor doi care zac aici ştiau cine a fost Brâncuşi (Brâncuşi a mod-ernizat sculptura; El a concretizat în sculptură ideea de zbor; Brâncuşi a impus un mod de a sculpta; Creaţia sa a uimit lumea şi altele). Şi, într-adevăr, arta lui Brâncuşi evidenţiază o desăvârşită cunoaştere a meşteşugului, o mare capacitate de a pune în valoare calităţile diverselor materiale specifice sculpturii. După cum se ştie felul său de a sculpta a evoluat continuu spre o stilistică abstractă: Pasărea măiastră (1912), Domnişoara Pogany (1913) şi multe altele. Şi, chiar dacă nu ne reprezentam ca mormântul să-i ilustreze viziunea

artistică, ne-am fi aşteptat, totuşi, la ceva mai mult decât o simplă lespede pe care sunt săpate, după cum am spus, numele celor trei.

Dacă statul francez nu a făcut-o nu s-ar im-pune oare să o facem noi, România care l-a reven-dicat şi se mândreşte cu sculpturile sale. Tripticul de la Târgu Jiu: Poarta sărutului, Masa tăcerii, Coloana, Rugăciune, Cuminţenia pământului, Cap de copil, Cap de fetiţă ş.a. în muzeele de la Bucureşti sau Craiova.

De fapt istoricul şi criticul de artă, Mariana Baffi se exprimă condiţional: Dacă vreţi, într-

adevăr, să-l cunoaşteţi pe C. Brâncuşi faceţi-vă drum mai încolo, pe pământul României. Duceţi-vă în Oltenia lui, la Târgu Jiu, orăşelul de unde pasărea gândurilor sale şi-a desprins minunat zborul, dar de care sufletul său de om şi de artist nu s-a dezlipit niciodată. Inimitabilul Brâncuşi a vizat în realizarea creaţiilor sale sem-nificantul simplu care fără să-l vizeze necondiţionat l-a realizat la gradul superlativ.

A realizat o lume, o lume pe care şi-a reprezentat-o la el acasă, precumpănitor la Târgul Jiu, deopotrivă la Paris departe de ai săi pe care i-a purtat în suflet cu sine; ei l-au ajutat să

fie, ei i-au întreţinut visul, iar el l-a amplificat gândindu-se întruna la ei aici – oriunde a însemnat acasă şi acolo, la Paris, un nou acasă spre care a năzuit şi unde a ajuns, cum numai dânsul, un român a fost în stare să o facă.

A făcut-o aidoma marilor artişti, a făcut-o în felul său, mai altfel, pentru că a ţinut să fie el, să marcheze un drum, să impună o direcţie necunoscută, până la el, artiştilor truditori cu pia-tra, lemnul şi marmora, sculptorilor şi a izbutit. Izbânda sa este, în egală măsură, şi a noastră, a românilor din mijlocul cărora a plecat însufleţit de dorinţa fără margini de a fi. Şi a fost! A fost şi ce-i mai important e că a rămas pentru veşnicie un deschizător de drumuri în artă în congruenţă cu al-titudinea ştiinţei peste care şi-a revărsat necontenit lumina aidoma marilor sculptori ai lumii: Phidias, Michelangelo, Rodin, Vigeland.

Brâncuşiana

Constantin Brâncuşi - Prinţesa X

din nou despre Ţichindeal Şi becicherecu mic

Documents