CUPRINS

MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL

DIDAHIILE

Compoziția predicilor

Exordiul

Tratarea

Ȋncheierea

Limba Didahiilor

Nivelul fonetic

Nivelul morfologic

Nivelul sintactic

Nivelul lexical

Nivelul stilistic

CONCLUZIE

1

MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL

Antim Ivireanul este cel mai de seamă dintre Mitropoliții munteni, prin

munca lui neobosită ȋn cultura religioasă a neamului, prin cuvȃntările lui

ȋndrăznețe, dar pline de suflu moral, pentru societatea și timpul lui, și prin

strălucirea pe care a știut să o dea scaunului mitropolitan din București.

Se pare că era vlăstarul unei familii ȋnstărite de georgieni din părțile

Azovului, care pe vremea aceea se aflau sub stăpȃnire turcească. Căzuse din

tinerețe ȋn sclavie, fără să știm ȋnsă ȋn ce ȋmprejurări și nici cum a izbutit să-și

recapete libertatea. Del Chiaro, care l-a cunoscut personal, ne spune că era

« ȋnzestrat cu talente rare, cunoștea sculptura, pictura și broderia și că ridicase la

perfecțiune arta tipografiei ». Izbutise să-și asigure prin aceste calității o situație

independentă cȃnd Brȃncoveanu l-a adus ȋn țară.

Adus ȋn țară de Brȃncoveanu a fost ȋnsărcinat cu direcția tipografiei

domnești de la Mitropolie. Fără nicio legătură cu lumea, ȋn atmosfera religioasă de

la Mitropolia Bucureștilor, s-a călugărit și și-a ales ca loc de umilință creștinească

și de muncă sihăstria retrasă ȋn marginea Bucureștilor, ridicată pe o insulă liniștită

a lacului Snagov. Acolo, departe de zvonul lumii, retras ȋn mijlocul apelor,

călugărul Antim, ales ca egumen al mȃnăstirii, a instalat o tipografie și a ȋnceput o

spornică activitate de imprimare, dȃnd la lumină o sumă de cărți grecești, unele cu

caracter religios, necesare serviciului divin, altele cuprinzȃnd norme de ȋndreptare

ȋn credinţa ortodoxă și cȃteva cu caracter didactic și moral. Alături de aceste texte

grecești Antim pune sub tipar și cȃteva cărți romȃnești, ȋntre care și Floarea

Darurilor – Fiore di Virtù.

Ȋn primăvara anului 1705, Antim Ivireanul este ales ca episcop de Rȃmnic.

Luȃnd ȋn primire episcopia Rȃmnicului, Antim introduce o nouă viață instalȃnd și

acolo tipografie. Această tiparniță a funcționat pe lȃngă scaunul eparhial din

Rȃmnic pȃnă aproape de vremurile noastre și, cu ajutorul ei, Antim a continuat

munca de cultură ȋncepută la Snagov.

2

O altă latură importantă din activitatea de edificare morală a lui Antim

Ivireanul este propovedania. Ȋn zilele de mari sărbători creștinești, Mitropolitul,

după ce săvȃrșea serviciul liturgic, se urca ȋn amvonul Mitropoliei de unde, ȋn

cuvȃntări pline de avȃnt, se ȋndrepta către poporul său, pe care se străduia să-l

ȋnalțe sufletește către puritatea moralei creștine.

Și nu se mulțumea să răscolească sufletele prin cuvinte bine gȃndite și

mișcător spuse, ci cu acea deplină consecvență ȋntre vorbă și faptă, Antim a

ȋntrebuințat o viață de muncă fără răgaz ȋn opere de binefacere.1

Mitropolitul Antim ca vlădică ortodox, hrănit cu literatura canoanelor și a

polemicelor dogmatice, avea – de altfel ȋn conformitate și cu dispozițiunile

pravilelor bisericești și cu sentimentul general al țării – o puternică aversiune

ȋmpotriva păgȃnilor. De aceea el nu putea să vadă decȃt cu ochi buni desfacerea

țării de turci și alăturarea ei de popoarele creștine, sub scutul crucii. Brȃncoveanu

ȋnsă se simțea stȃnjenit și nu se putea ȋmpăca ȋn cugetul său cu această activitate a

Mitropolitului.

Cu tactul lui deosebit, Brȃncoveanu nu a voit să dea proporții acestui

conflict cu Mitropolitul ȋn acele vremuri nesigure. Dar nemulțumirea Domnului,

care mocnea ascunsă ȋn adȃncul sufletului, crește dospită. Antim pretinde că « pre

cei ce sunt pricina răutății ȋi știu cine sunt cum mă știu pre mine ȋnsumi ». Unul

dintre aceștia pare să fi fost duhovnicul Domnului, călugărul din Athos, ajuns

Mitropolit de Nissis, Mitrofan Tasitul. Acesta ȋi cere lui Antim să demisioneze de

bunăvoie, adică să facă, cum se zicea ȋn limba timpului « paretesis », - că, dacă ȋn

15 zile nu renunță singur la scaunul mitropolitan, Brȃncoveanu va cere Patriarhiei

să-l caterisească. După 2 zile de zbucium, Mitropolitul Antim se ȋnfățișează la

curtea domnească și, discutȃnd ȋn taină ȋnvinuirile ce i se aduceau, declară că se va

retrage de bunăvoie din vlădicie, dar ȋnmȃnează ȋn același timp Domnului apărarea

sa. Din această apărare aflăm care erau capetele principale ale acuzării.

Era mai ȋntȃi vechea pȃră că a viclenit, adică l-a traădat pe Domn; și apoi

altele : că este străin de țară, că a ȋmpovărat casa Mitropoliei cu datorii, ȋnsă Antim

spulberă punct cu punct ȋnvinuirile aduse. Ȋn cele din urmă este ȋnchis ȋn beciurile

palatului ȋmpreună cu predicatorul curții, Ioan Abrami. Ȋn beciurile ȋnchisorii,

1 Cartojan, Nicolae – Istoria literaturii romȃne vechi, Fundația Regelui Mihai I, București, 1945, p. 219-220.

3

Mitropolitul este ținut mai multă vreme. Ȋntre timp Mavrocordat ȋl silește pe

Antim, prin amenințări, să-și dea demisia din demnitatea de Mitropolit și alege ȋn

locul lui pe fostul duhovnic al lui Brȃncoveanu, pe Mitrofan.

Dar lucrurile nu se termină aici. Mavrocordat obținuse de la Patriarhul din

Constantinopol caterisirea lui Antim. Astfel Antim este despopit, sub acuzarea de

vrăjitorie; i s-a pus un potcap roșu ȋn locul mitrei de Mitropolit; i se ridică numele

monahal de Antim și i se redă numele său laic de Andrei și, ȋn sfȃrșit, i se citește

sentința prin care este condamnat la ȋnchisoare pe viață, ȋn mȃnăstirea din Muntele

Sinai.2

Opera lui Antim se constituie ca o demonstrație a capacității plastice a

limbii romȃne făcută păturii boierești de către un străin. Lucrările sale

predicatoriale, de o factură cu totul nouă ȋn evoluția speciei la noi, sunt

extraordinare ca substanță stilistică. Meritul autorului se deslușește ȋn frumusețile

reale pe care le deșteaptă din banala morală tradițională și din erudiția meticuloasă

și moartă.3

Se cunosc ȋn momentul de față, ca fiind redactate sigur de Antim,

următoarele cuvȃntări : 28 de predici la sărbători mari și la duminici, 7 predici

ocazionale și două apărări trimise ȋn 1712 lui Constantin Brȃncoveanu. Dar

meritul cel mai mare al lui Antim Ivireanul, ȋn istoria literaturii noastre, ȋl

constituie Didahiile sale.

Didahiile au fost tipărite, din nefericire, tardiv, cȃnd mai puteau cȃștiga

doar atributele obiectului de studiu. Dar, la vremea lor, aceste opere ȋnlocuiau

calitatea de cititor cu aceea de ascultător și, ȋn consecință, receptarea conținutului

se realiza. Audiate, nu citite, predicile nu și-au limitat efectul asupra puținilor

știutori de slova chirilică din vremea lui Brȃncoveanu.

DIDAHIILE

2 Ibidem, p. 222-223.3 Negrici, Eugen – Antim Ivireanul-logos și personalitate, Ed. DU Style, București, 1977, p. 7.

4

Mitropolitul Antim este, după cȃt știm pȃnă acum, primul care, rupȃnd cu

tradiția, se urcă ȋn amvonul Mitropoliei, ȋn zilele marilor sărbători, ca să grăiască

poporului său drept de la suflet la suflet. Pană la el, ȋn Biserica noastră, locul

predicii ȋl ținea cazania; dar cazaniile, alcătuite cu multe veacuri ȋn urmă,

cuprindeau explicarea textelor evanghelice ȋn linii general-omenești, ca pentru

toate vremurile și pentru toate societățile, pe cȃnd societatea romȃnească de la

ȋnceputul secolului al XVIII-lea avea nevoie de o ȋnvățătură vie, adaptată la

nevoile ei duhovnicești, la suferințele ei, la durerile ei. Mitropolitul Antim a

ȋnțeles acest mare adevăr și, de pe ȋnălțimea amvonului, el a știut să găsească

cuvinte mișcătoare de mȃngȃiere, care răsunau adȃnc ȋn suflete, alinȃnd necazurile

unui neam ȋntreg, ca de pildă acele discrete aluzii la lăcomia nesățioasă a turcilor

care nu mai conteneau cu biruri și angarale.

Ca un adevărat « vraciu al sufletelor » – cum se numește singur –

subliniază calitățile și defectele societății pe care o călăuzea, și, cu o dragoste

creștinească nețărmurită uneori, cu energie nebiruită alteori, caută să ȋnfrȃneze răul

și să promoveze binele. Genul oratoriei religioase, tot atȃt de vechi ca și

creștinismul, a ajuns la teme, imagini și formule consacrate, care s-au impus și au

trecut de la un predicator la altul.

Valoarea Didahiilor lui Antim Ivireanul stă ȋn claritatea planului, ȋn

precizia ideii și a formei și ȋn vioiciunea stilului, și mai ales ȋn legătura lor cu

societatea timpului. Este o predică vie pentru contemporanii săi. Didahiile sale ne

dezvăluie, cu multă căldură, colțuri interesante din patriarhala viață romȃnească de

altădată, care cu toată simplitatea lor, avea și trăsături etice, pline de duioșie.

Atenția Mitropolitului se ȋndreaptă ȋnsă, cu deosebită grijă, spre năravurile

rele care duceau societatea romanească a timpului său la decădere și pe care se

străduia din răsputeri să le stȃrpească.4

Iată-l pe ȋnjurător:

4 Cartojan, Nicolae - Op. cit. , p. 225-226.

5

«… nu avem nici credință, nici nădejde, nici dragoste și suntem mai răi, să mă

iertați, decȃt păgȃnii... Și puteți cunoaște aceasta, că este așa cum zic, că ce neam

ȋnjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de colivă, de prescuri, de

ispovedanie, de botez, de cununie și de toate tainele sfintei biserici ? Si ne

ocărȃm, și ne batjocorim ȋnșine legea. Cine din păgȃni face acestea ? Sau cine-și

măscărește legea ca noi ? »

ipocritul la spovedanie :

«... spunem cum că am mȃncat la masa domnească Miercurea și Vinerea pește, și

ȋn post raci și untdelemn și am băut vin. Nu spunem că ținem balaurul cel cu șase

capete, zavistia, ȋncuibată ȋn inimile noastre, de ne roade totdeauna ficații, ca

rugina pre fier și ca cariul pre lemn, ci zicem că n-am facut nimănui nici un rău ;

nu spunem strȃmbătățile ce facem totdeauna, clevetirile, fățăriile, vȃnzările și

pȃrile ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea lui ; ci zicem : am face

milă, ci nu ne dă mȃna, că avem nevoi multe și dări și casă grea și copilași cam

gloată. »

pe cel care se strȃmbă la mȃncarea de post :

«... mă rușinez a spune de posomorȃrea celor mȃncăcioși, ȋn ce chip se tȃnguiesc

ȋn zilele cele de post, cască adese, să culcă puțin și iar să scoală, dorm ȋn silă,...,

numesc zilele postului mai mari decȃt celelalte ; se fac cum că au durere de

stomah și amețeli de cap ;..., cu nepoftă se duc la masă, rapstesc asupra verzelor,

ȋnjură legumele zicȃnd că ȋn zadar s-au adus ȋn lume...»

Mustrȃnd pe credincioși, predicatorul mimează reacțiile lor posibile :

«… pe preoți ȋi ocărȃm, bisericile le ținem ca pe niște grajduri și cȃnd mergem la

dȃnsele, ȋn loc de a asculta slujbile, și de a ne ruga lui Dumnezeu să ne ierte

păcatele, iar noi vorbim și rȃdem și facem cu ochiul unul altuia mai rău decȃt pe

la cȃrciumi...»

Cȃte o fericită imagine rezumă moralitatea :

«...și cȃnd ieșim de la biserică, să nu ieșim deșarți, ci să facem cum face ariciul,

că după ce merge la vie, ȋntȃi să satură el de struguri și apoi scutură vița de cad

broboanele jos și se tăvălește pre dȃnsele de se ȋnfig ȋn ghimpii lui și duce și

puilor...»5

5 Călinescu, G. – Istoria literaturii romȃne de la origini pȃnă ȋn present, Ed. Fundația Regală pentru literatură și artă, București, 1941, p. 17-18.

6

Compoziția predicilor

Deși au ca model diferite comentarii clasice ale evangheliilor, predicile lui

Antim Ivireanul,care nu au văzut lumina tiparului decȃt ȋn a doua jumătate a sec.

al XIX-lea, constituie un moment important ȋn dezvoltarea limbii romȃne literare.

Fiind strȃns legate de societatea timpului și fiind expuse cu multă căldură,

deoarece se adresau nu numai minții, ci și inimii, și urmăreau să convingă,

predicile lui Antim se caracterizează, sub raport stilistic, printr-o oralitate

remarcabilă.6

Trebuie să precizăm că nici un moment nu ne este permis să uităm că avem

de a face cu un anume tip de scrieri, cu didahii, iar ȋn literatura predicatorială

contează imens ținuta, compoziția, strălucirea ȋntregului.

Ȋn timp ce unele detalii sunt cel puțin interesante, ansamblul compozițional,

ca armonie, concizie, energie, n-are egal ȋn literatura veche. Cu atȃt mai prețioasă

ni se pare atenția cu care ȋși supraveghează Ivireanul compozițiile, care, de cele

mai multe ori, au ieșit coerente și riguroase.

Cu fiecare pagină răsfoită a Didahiilor ne convingem că opera strălucitului

Mitropolit atestă una din primele tentative de prefacere a materiei evanghelice.

Adresȃndu-se poporului ȋn limba și ritmica lui, acest admirabil vulgarizator face

opera de instrucție, nu fără convențiile pe care le impune orice structură didactică.

Compoziția operelor este transparentă și cercetătorii au remarcat că nu

lipsesc introducerea, tratarea și ȋncheierea, ȋnsoțite de formula de adresare sau de

un text ȋn motto (la 16 predici).

Predicile debutează cumpănit și sfȃrșesc ȋn reculegere, de aceea e preferată

formula decentă, potolită, afabilă. Blagosloviților creștini, Feții mei iubiți, iubiții

mei ascultători, Feții mei sunt vorbe de mȃngȃiere părintească, picurȃnd o

resemnată acalmie peste un text ce se vestea, astfel, senin și moderat. Nici un

semn nu prevestește, ȋn aceste predici, furtuna, nici măcar exordiile, care, scurte,

eficace, ori ample, fastuoase, fixează, de la bun ȋnceput, prin caracterul lor

apoftegmatic, un cadru spiritual dezbaterii.

6 Rosetti, Al. ; Cazacu, B. ; Onu, Liviu – Istoria limbii romȃne literare, vol. I, Ed. Minerva, București, 1971, p. 185.

7

Exordiul

Pentru orator și pentru auditorul său primele cuvinte ale discursului

desființează inerția. Ȋn istoria retoricii laice a fost preferat șocul, intrarea ex

abrupto. Mulțimea nu se cȃștigă prin dicție elegantă. Ȋnainte de a fi puse ȋn funcție

metodele de persuasiune, trebuie produsă starea de curiozitate.

Ambiția de a convinge cu orice preț și-a pierdut motivația : credincioșii nu au

nevoie de complicata demonstrație teologică a existenței divine; de la amvon, ei

trebuie doar mustrați și ȋndreptați pe căile moralei creștine. De aceea, retorica

religioasă prefer exordiile ex comodo, tranziiile firești spre temă, ȋnlesnite prin

paralele biblice, mici parabole ad-hoc, compuse cu tact, armonios cadențate și

terminate prin ticul oratoric al scuzelor și nelipsitul apel la atenție. Predicile lui

Antim răspund exigenței exprimate de Boileau : « un exordiu trebuie să fie simplu

și neafectat ».7

Tratarea

Ȋn tratare (confirmare), nu există o ordine unică a momentelor și nici măcar

aceleași momente ȋn toate predicile, dar ȋntotdeauna, ȋn această zonă, alocuția

trepidează, dă impresia vie a problematizării. Argumentările conduse cu o anume

ȋnverșunare persuasivă, interesantele teologumene personale, ȋncruntatele

interpretări de dogmatică, exegezele elegante și exemplificările inclemente lasă o

senzație de freamăt la lectură.

Agitate de rostogolirea ideilor, predicile au uneori un excesiv caracter

deliberativ provenit din ȋnclinațiile dialectice ale impetuosului părinte

duhovnicesc.8

Ȋncheierea

7 Negrici, Eugen – Op. cit., p. 11.8 Ibidem, p. 12-13.

8

Rugăciunea, ȋn omiletică, desăvarșește ultimul act al alocuțiunii. Cu

solemnitatea lor afectivă și ȋnfiorarea gingașă a tonului, rugăciunile lui Antim

invită la o interpretare literară. Dintre toate desele mutații stilistice cea ȋnfăptuită

de rugăciune e esențială, pentru că aduce o schimbare ȋn direcția adresării și ȋn

atitudinea fată de ascultători, o altă tonalitate.

Autoritarul mitropolit și victimile sale s-au ȋmpăcat. Privită de aici, ȋntreaga

parte agresivă a predicii nu pare să fi avut altă țintă decȃt trezirea din somnolență

duhovnicească. Nu toate ȋncheierile au patosul rugăciunii, dar foarte multe dintre

ele sunt concesive, comunicative, aplecate cordial peste nevoile oamenilor.

Exceptȃnd formula ceremonială prin care erau omagiați domnul și fruntașii

țării, finalurile predicilor au acea elevație constantă a exaltării care făcea ca

rugăciunile și imnurile religioase ale lui Efrem Sirul, Anastasie de Sinai, Ioan

Damaschin – conservate ȋn liturghia ortodoxă – să fie descoperite cu ȋncȃntare și

adoptate de biserica Occidentului. Cu toate acestea, rugăciunile și-au pierdut, ȋn

general, interesul artistic și cititorul, ȋntȃmpinȃnd o indigență imagistică acută și o

croială sintactică stereotipă, se va lăsa greu convins de valoarea lor. Reluarea ad

literam a unor crȃmpeie de fraze și caracterul lipit al unor formule canonizate sunt

fenomene care nu trebuie să ne mire. Antim Ivireanul compune, ȋn fond, predici,

nu imnuri sau rugăciuni, iar rugăciunea, ca specie religioasă, are o uscăciune

specifică.9

Limba Didahiilor

Limba Didahiilor are un fonetism popular, ușor regional și arhaizant, mai

unitar decȃt al Bibliei lui Șerban Cantacuzino ;lexicul este bogat și colorat , uneori

savant (slavizant și grecizant) ; structura morfologică este foarte puțin deosebită de

a limbii vorbite ; fraza,de largă respirație, are numeroase inflexiuni și se

caracterizează printr-o topică afectivă.

Nivelul fonetic

9 Ibidem, p. 18-19.

9

Dintre fenomenele fonetice, menționăm următoarele trăsături populare :

iotacizarea verbelor : să auză, să cază, să crează, nu crez, să le ȋntinz, să

nu-și piarză, puindu-și, să puiu undița, să scoată, să rămȋie, etc.

aspecte arhaice și populare, ȋn același timp : pohtă, aș pohti, pohtesc, ceriu-

ceriuri, un copaciu, etc.

Pe lȃngă aceste trăsături fonetice evident populare, observăm ȋnsă și unele

fonetisme arhaice care ar putea fi mai curȃnd arhaisme grafice. Ele alternează cu

trăsături fonetice mai noi, populare. Astfel, alături de fonetisme mai vechi,

predominante cu v : jertvă, să să jertvuiască, jertvelnic, ȋntȃlnim foarte rar,

aceleași cuvinte cu f, fonetism mai nou : jertfă, să jertfuească, etc.

Alături de fonetismele mai noi cu j, ȋn cuvinte de origine latină, cum sunt :

ajutoriu, Joi-mari, judecătoriu, juru-vă, Antim folosește, foarte rar, și forma cu ǧ,

curentă ȋn Moldova și ȋn regiunea de nord a țării : au ȋncungiurat.

Alături de f palatalizat ȋn cuvinte ca : o hiară (o fiară), hier (arme – propriu

fier), ȋntȃlnim, sporadic, uneori ȋn aceeași frază, forme cu labiala nealterată : fier,

fiarele cele sălbatice, etc.

Nivelul morfologic

Din punct de vedere morfologic, limba predicilor lui Antim Ivireanul nu

prezintă prea multe trăsături deosebite față de limba romȃnă de azi. Demne de

relevat sunt urmatoarele fenomene :

acuzativul cu pre (sau pe) apare și la unele substantive-nume de obiecte :

ați biruit pre vrăjmașii voștri, pre diavolul și pre păcatul ; sau la

substantive colective : ȋmpărații cei buni... au datorie să păzească pre

norodul său de armele și de stricăciunile vrăjmașilor ;

forme de vocativ vechi (singular), ca oame, preote : și gȃndești, oame, cela

ce judeci pre ceia ce ca acestea fac ; priimește preote a lui Dumnezeu, pre

această cucoană, că este roadă pȃntecelui meu. Apare ȋnsă și forma mai

nouă omule : de nu poți, crede, omule, cu slăbiciunea ta, cum că s-au

născut Dumnezeu din muiere, cunoaște că s-au născut din fecioară ;

10

articolul posesiv cu forme variabile după gen și număr : voi grăi limbile

oamenilor și cu ale ȋngerilor, dar uneori și folosirea lor pleonastică : atȃta

sunt de mari vredniciile ale slăviților apostoli Petru și Pavel ; era hulit

pentru multa a lui smerenie ;

genitiv-dativul singular al formelor adjectivale-pronominale de gen

feminin : cea, acea apare cu aspectul vechi cei[i], acei[i] ; ca preoții acei

vremi ;

encliza particulei –și la pronumele demonstrativ acesta : că iar acestași

prooroc zice... ; la unele adverbe : iar ȋncăși luam seama vorbei și pohtei

lui Petru ; și la pronumele demonstrativ ceva : ca să descoperim cevași

ȋntru cinstea și lauda ei ;

pronumele reflexiv se ȋntȃlnește ȋn locul pronumelui personal, după model

slav : să ne cunoaștem pre sine ;

cȃteva fapte cu caracter neobișnuit : a) substantivizarea pronumelui reflexiv

sine : unde ți-ai ȋngropat partea cea mai aleasă a sinelui tău ? (sine-

persoană) ; b) articularea și declinarea pronumelui tot, poate după modelul

lui ȋntreg : vestea armelor lui și multa lui creștinătate ȋl mărturisea preste

tot pămȃntul domn și stăpȃn a toatei lumi... ;10

Nivelul sintactic

Din domeniul sintaxei, sunt de remarcat următoarele particularități :

1. Construcții sintactice străine de structura limbii romȃne : a) regimul de

dativ al unor verbe, care de obicei nu se construiesc cu dativul : noi ne

urȃm și ne căutăm ponciș unul altuia, și nu fu lui alt loc ȋn lume ; b) cazuri

de topică artificială a atributului ȋn genitiv : ci ȋntȃiu voi să vă spui foarte

pre scurt a fieștecăruia bunătate ; c) lipsa acordului ȋn gen și numar a

pronumelui personal ȋn formă neaccentuată, aflat la o distantă relativ mai

mare față de substantivul al cărui loc ȋl ține : tȃlcul acestor cuvinte cu

10 Rosetti, Al.; Cazacu, B.; Onu, Liviu – Op. cit., p. 185-186

11

adevărat este mare și adȃnc, și numai dascălilor este dat să o tȃlcuiască

după cum se cade.

2. Alături de fraza ȋngrijit construită, ȋn predicile lui Antim ȋntȃlnim uneori și

construcții greoaie, anacoluturi.

Nivelul lexical

Lexicul predicilor lui Antim se caracterizează prin varietate. Ȋntȃlnim

numeroase cuvinte populare uzuale : au « sau » : cine ne va despărți pre noi de

dragostea lui Hristos ? năcazul au supărarea, au gonirea, au foametea, au

golătatea, au primejdia, au sabia ?; bȋcăi « a răsuna » : de voiu grai cu limbile

oamenilor și cu ale ȋngerilor și dragoste să nu aib, făcutu-m-am ca o aramă

răsunătoare sau ca o tobă bȋcăind ca un chimval răsunătoriu ; caută « a privi » :

și ne căutam ponciș unul altuia ; chiar « adv. clar » : să zic mai chiar ; cocon

« copil » : și care om nu făcea coconi era hulit ; hulă « defăimare » : au ridicat

hula poporului ; mai « adv. aproape » : mi se pare că-l văd mai mort de rane ;

spre « prep. fată de » : dragostea lui Moisi spre jidovi..., dragostea lui Hristos

spre tot neamul romȃnesc.

Prin natura și destinația comunicării, ȋn predicile lui Antim Ivireanul se

ȋntȃlnesc mulți termeni privitori la cult, la sărbători și tradiții. Iată cȃțiva asemenea

termeni, majoritatea de origine slavă și greacă : aghiazmă « apă sfințită »,

blagoveștenie « bunăvestire », bogoiavlenie « bobotează », comȋndare « praznic,

pomană », eresuri « erezii », oceaianie « disperare », peasnă și pesnă « cȃntare

bisericească de laudă, ȋnchinată lui Dumnezeu », pofhală « pompă, fast, măreie »,

preobrajenie « schimbarea la față », sărindar « rugăciuni ce se fac de către preot

timp de 40 de zile ȋn șir, pentru odihna celor răposați », sfetagoreț « de la Sfȃntul

Mare ».

Alături de asemenea termeni ȋntȃlnim și neologisme de origine greacă, privind

mai ales alte domenii de activitate : astronom, catarg, idiomata « ȋnsușire »,

ochean, ritor « orator », scandelă « scandal ». Semnalăm, de asemenea,

neologismul de origine latină materie « lucru, treabă », precum și ȋmprumuturi

12

turcești mai noi :cabaniță « mantie scumpă, boierească », mozavirii « calomnii,

obraznicii », tiriiac « leac contra mușcăturii unui animal veninos ».

Antim folosește ȋn predicile sale multe serii de sinonime : coconi/cocoană –

prunc ; pruncii – copil ; evreii – jidovi/ovrei ; a ȋnceta – a se ostoi ; a se ascunde

– a se pitula.

Ȋn ceea ce privește formarea cuvintelor, constatăm preferințe pentru sufixele

substantivale : -ciune « albiciune, iertăciune, ȋmpăcăciune, ȋntrebăciune,

sterpiciune, mohorăciune, uniciune, urȋciune » ; -ie « cucerie –cucernicie ; fățărie ;

iscusie – pricepere ; mucenie – mucenicie » ; -ime « greime, ȋntunericime,

rotocolime, strȃmtorime » ; pentru sufixul adjectival  -esc « arienesc, doftoresc,

israelitenesc » ; și pentru prefixul ne- « neascultarea, nemilostivnicia, neritoricit,

nesfadnic, netemere, neunit ».

Dintre compuse menționăm substantivul alsău « ȋnsușire » ( < al+său) : a vrut

să arate la această taină a ȋntrupării 4 alsăuri firești : bunătatea, ȋnțelepciunea,

puterea și dreptatea.

Nivelul stilistic

Privită sub aspect stilistic, fraza lui Antim Ivireanul e cȃnd scurtă și ȋn ritm

sacadat, cȃnd periodică, ȋn ritm lin și unduios ; cȃnd simplă, potolită și reținută,

cȃnd complexă, amplă, plină de căldură. Exclamativ și admirativ uneori, incisiv și

sarcastic, alteori ; retoric pe alocuri, plastic totdeauna, Antim Ivireanul ȋși expune

predicile ȋntr-o limbă expresivă, plină de nerv, convingătoare.

Pentru a reliefa și contura mai bine ideea de bază, Antim folosește, cu multă

abilitate, epitete, comparații, repetiții, antiteze, interogații retorice și alte mijloace

stilistice.

Iată cȃteva comparații : că precum este aur mincinos, așa este și pocăință

adevărată și pocăință mincinoasă ; că precum nu sunt dulci bucatele fără sare,

așa nici postul fără de rugăciuni.

Cȃteva metafore : Vȃnturile cele mari sunt nevoiele ce ne supără totdeauna;

trebuie să lepădăm, să scuipăm pisma, să strȃngem pohta izbȃndirii, să gonim de

la noi gura cea vicleană și buzele cele hulitoare să lepădăm de la noi ;

13

[Constantin] să făcu ȋmpărat să păzească turma lui Hristos de lupii cei pȃnditori,

și cu praștia duhului sfȃnt să-i gonească.

Alături de metafore apar personificări : ...apoi pre urmă, după ce au ascuns

soarele toate razele lui și s-au stins de tot lumina zilei ȋntre ȋntunericul nopții, și

cȃnd ceriul de osteneală au fost ȋnchis spre somn toți ochii lui, atȃta că nici luna

nu priveghea, nici una din stelele cele mai mici avea deschise tȃmplele lor cele de

argint...11

Cȃnd indignarea lui Antim atinge apogeul, fraza predicii sale abundă ȋn

determinări repetate și ȋn interogații retorice. Interogația retorică este folosită de

Antim cu dublu efect : ȋnviorarea expunerii prin tonalități variate și trezirea

interesului celor cărora li se adresa de la amvon : Auzit-ați fapta sfȃntului ?

priceput-ați fierbințeala inimii lui spre a face bine ? ȋnteles-ați puterea dragostei

către aproapele ?. Uneori, interogația, mergȃnd pe plan antitetic, devine mult mai

vioaie : Că ce folos este trupul să fie deșert de bucate, iar sufletul a-l umple de

păcate ? Ce folos este a fi galben și ofilit de post, iar de pismă și urȃciune a fi

aprins ? Ce folos este a nu bea vin și a fi beat de veninul mȃniei ? Ce folos este a

nu mȃnca carne, și cu hulele a rumpe carne fraților noștri ?.

Procedeul repetiției este larg utilizat de predicator : pre aceasta [pe Maria] o

au vazut Moisi ȋn muntele Sinai ca un rug aprins și nu ardea ; pre aceasta o au

vazut Aaron ca un toiag ȋnflorit și plin de roadă ; pre aceasta o au vazut Iacov ca

o scară ȋntărită din pămȃnt pȃnă ȋn cer....

Cu efect stilistic asemănător interogației retorice este folosită și exclamația.

Cȃnd oratorul se entuziasmează ȋn fraze și ȋnlănțuiri patetice, predica este

ȋncărcată cu exclamații : O ! ce mărturie credincioasă și adevărată este aceasta !

O ! ce bunătate și fericire au cȃștigat acei ce au ascultat pre cel mărinimos ! .

11 Ibidem, p. 193.

14

CONCLUZIE

Antim este unul dintre cei mai mari oratori religioși din trecutul poporului

romȃn. Calitățile artistice ale predicilor sale ȋl așează printre cei mai de seamă

propagatori ai limbii romȃne literare.12

Cunoașterea limbii romȃne este uimitoare la Antim și, de altfel, din toate

atitudinile, Ivireanul apare ca un perfect asimilat. Cunoscător de limbi straine, el

este, pe deasupra, un om cu ritorie, un spirit ȋnflăcărăt, cu sincerități ȋncȃntătoare.

Didahiile lui Antim Ivireanul sunt foarte ȋnsemnate din punct de vedere

literar. Este de remarcat că predicile lui Antim, spre deosebire de vechile cazanii

varlaamiene, au idei, firește ȋmprumutate, dar cu mare ȋndemȃnare propuse unor

ascultători neobișnuiți cu speculațiile teologice și cu transcendentalități. Se

vorbește despre sensul mistic al cuvȃntului Marian, despre botezul cu apă și cu

duh, despre mȃntuire și se face cu multă grație o exegeză destul de subtilă. Dar

mai ales Antim are darul ȋntoarcerii bruște către ascultătorul din biserică cu o

retorică ȋncărcată de sevele vorbirii zilnice, și pe temeiuri de un bun simț curent,

ducȃnd la o serie de portrete morale.13

Raportată la aspectul general al limbii literare din prima jumătate a

secolului al XVIII-lea, limba lui Antim are la bază exprimarea populară și

impresionează prin claritate, prin expunere curgătoare și prin naturalețe. Spre

deosebire de Dosoftei, Antim nu se lasă furat, decȃt foarte rar, de sintaxă și de

lexicul izvoarelor grecești (sau slavone). Datorită acestor calități, el poate fi numit,

cu drept cuvȃnt, ctitor al limbii liturgice romȃnești și unul dintre ȋntemeietorii

oratoriei religioase la romȃni.14

12 Ibidem, p. 183.13 Călinescu, G. – Op. cit., p.15-17.14 Rosetti, Al.; Cazacu, B.; Onu, Liviu – Op. cit., p. 194-195.

15

BIBLIOGRAFIE

1. Cartojan, Nicolae – Istoria literaturii romȃne vechi, Fundația

Regelui Mihai I, București, 1945.

2. Călinescu, G. – Istoria literaturii romȃne de la origini pȃnă ȋn

present, Ed. Fundația Regală pentru literatură și artă, București,

1941.

3. Negrici, Eugen – Antim Ivireanul-logos și personalitate, Ed. DU

Style, București, 1977.

4. Rosetti, Al. ; Cazacu, B. ; Onu, Liviu – Istoria limbii romȃne

literare, vol. I, Ed. Minerva, București, 1971.

16