PARTEA I DIDACTICA GENERALĂ A EDUCAŢIEI

FIZICE ŞI SPORTULUI ŞCOLAR

Capitolul 1.

1.1. Generalităţi

Obiectivul educaţiei este de a forma personalităţi complexe, armonioase, iar contextul în care se realizează este şcoala, principalul agent educativ şi căreia îi revine sarcina de a înzestra tinerii cu competenţele necesare mersului înainte al societăţii.

Procesul care se desfăşoară în aceste condiţii are un caracter sistemic, iar situaţiile educaţionale care se creează au o structură tridimensională, bazată pe „modelul triunghiului pedagogic”, propus de J. Houssaye (1993), cuprinzând trei elemente: profesorul, elevul/studentul, cunoaşterea (M. Călin, 1996; I. Al. Dumitru, 2001; M. Momanu, 2002).

Problemele legate de pregătirea motrică a individului se integrează în problematica studiată de didactică şi mai precis de didactica specialităţii (atât a educaţiei fizice, ca disciplină de învăţământ, cât şi ca didactica a diferitelor discipline, ramuri, probe sportive).

Astfel, procesul de învăţământ, ca proces de instruire şi educaţie are un rol hotărâtor, rol subliniat de oameni importanţi ai domeniului nostru de activitate, pedagogi, psihologi, fiziologi.

Didactica este ştiinţa şi teoria procesului de învăţământ. Termenul de didactică provine din grecescul didaktike = a învăţa; didaskein = a învăţa pe altul; didascal = învăţător; didasco = învăţ.

În concepţia lui Jan Amos Comenius, didactica se identifică cu întreaga pedagogie.

Pedagogul ceh a atribuit ca sub titlu lucrării: ”Didactica Magna” - arta universală de a învăţa pe toţi totul.

Didactica este considerată parte componentă a pedagogiei generale, alături de bazele social-filosofice ale educaţiei şi de teoria educaţiei. În ultimele decenii prin extinderea cercetării, didactica îşi justifică statutul de ştiinţă distinctă în ansamblul ştiinţelor educaţiei.

Obiectul de studiu al didacticii este procesul de învăţământ: conţinutul procesului de învăţământ; sistemul de învăţământ; tehnologia instruirii; principiile didactice; metodele de învăţământ; formele de organizare a procesului de învăţământ; formele şi metodele de evaluare a rezultatelor procesului de învăţământ.

Didactica se defineşte prin următoarele aspecte:

Caracterul explicativ - prin care se definesc componentele procesului de învăţământ, specificul lor, natura relaţiilor dintre ele.

Caracterul reflexiv – prin care se formulează judecăţi de valoare asupra principalelor componente ale procesului.

Caracterul normativ - rezultat din elaborarea unor norme referitoare la: organizarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ, cerinţele ce trebuie respectate pentru realizarea obiectivelor stabilite, modalităţile concrete de acţiune şi interacţiune în cadrul acestui proces.

1.2. Didactica specialităţii – metodica educaţiei fiziceAprofundarea conceptelor de bază ale didacticii generale asigură

premisa elaborării metodicilor de specialitate (didactici speciale), necesare la toate disciplinele, în cazul nostru Educaţia Fizică. Didactica generală orientează metodica, aceasta fiind o didactică aplicată, care asigură perfecţionarea continua a problemelor specifice, legate de predarea şi asigurarea unor cunoştinţe la un anumit obiect de învăţământ.

Didactica generală reprezintă baza teoretică generală a metodicii. Atât didactica cât şi metodica se intercondiţionează.

Metodica este o ştiinţă normativă şi în acelaşi timp şi explicativă. Ea studiază nu numai procesul de transmitere a cunoştinţelor şi al formării deprinderilor la obiectul respectiv, ci tinde să soluţioneze toate problemele pe care le ridică învăţarea la obiectul respectiv.

Metodica educaţiei fizice precizează: scopul, obiectivele, locul şi rolul educaţiei fizice în formarea personalităţii, conţinutul, formele de organizare, principiile, strategiile didactice;

Metodica face legătura dintre T.E.F.S., ştiinţa E.F.S. şi practică. Ea este o teorie a practicii eficiente sau o parte a practicii.

Metodica contribuie la organizarea logică a procesului instructiv – educativ - evaluativ ţinând cont de: particularităţile de vârstă şi sex; dezvoltarea stadială a gândirii; condiţiile de mediu; bază materială şi alte elemente ce decurg din particularităţile domeniului studiat. Are ca obiect de studiu ”… legile procesului instructiv-educativ, sistemul metodico-organizatoric de valorificare a formelor de practicare exerciţiilor fizice în scopul optimizării procesului de dezvoltare fizică şi funcţională, îmbunătăţirea capacităţii de efort a organismului, perfecţionarea capacităţii motrice generale simultan cu influenţarea sferei psihice a individului” (E. Firea).

Problemele pe care încearcă să le soluţioneze: Rolul Educaţiei Fizice în formarea tinerei generaţii şi locul acesteia în curriculumul diferitelor subsisteme ale sistemului de învăţământ; Obiectivele Educaţiei Fizice şi Sportului, particularizate la nivelul fiecărui subsistem;

Strategiile didactice, metodele şi procedeele didactice utilizate în Educaţie Fizică; Principiile didactice ale Educaţiei Fizice şi Sportului; Programa şcolară pentru diferite tipuri de şcoli; Conţinutul procesului instructiv-educativ-evaluativ şi metodologia realizării acestuia potrivit stadiilor de dezvoltare a gândirii copilului, a dezvoltării sale morfo-funcţionale, particularităţilor de sex; Creşterea eficienţei procesului de învăţământ prin raţionalizarea şi sistematizarea mijloacelor; Sistemul formelor de organizare a activităţii de educaţie fizică şi sport atât în şcoală cât şi în afara ei; Metodica organizării, conducerii şi evaluării procesului de învăţământ de către profesor şi a autoconducerii şi a autoevaluării de către elevi a practicării independente a exerciţiilor fizice (managementul activităţii).

Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului şcolar îndeplineşte următoarele funcţii:1. Funcţia cognitivă, de cunoaştere manifestată prin analiza procesului didactic ;2. Funcţia normativă asigură familiarizarea profesorilor cu anumite norme ale activităţii didactice; studiază şi elaborează sistemul de cerinţe, reguli care încadrează activitatea didactică eficientă;3. Funcţia tehnică, pe baza acestei funcţii se pun în valoare cele mai noi realizări ale tehnicii şi se corelează cu cele clasice în scopul creşterii eficienţei procesului de învăţământ.

1.3. Ramurile metodiciiEducaţia fizică, latură a educaţiei integrale, este prezentă în toate

treptele sistemului de învăţământ. Problemele care apar în desfăşurarea acestei activităţi necesită diversificarea şi aprofundarea metodicilor de predare la nivelul fiecărui subsistem. Astfel putem vorbi de:

Metodica Educaţiei Fizice a tinerei generaţii:- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul preprimar – 3-6 ani; - Metodica E.F. în învăţământul primar - 7-10 ani;

- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul gimnazial -10-14 ani; - Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul liceal; - Metodica Educaţiei în învăţământul profesional; - Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul special; - Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul superior;

Metodica Educaţiei Fizice în armată; Metodica Educaţiei Fizice a maturilor şi vârstnicilor;

1.4. Finalităţile educaţionale în educaţie fizică şi sportEducaţia, ca acţiune umană, vizează postularea şi împlinirea unui

scop, a unui proiect de devenire umană. Nu putem educa fără a cunoaşte finalităţile demersului, prototipul de personalitate către care tindem. Prin finalităţi se conturează scopul ultim şi cel mai înalt al perfecţiunii umane.

Finalitatea este caracteristica esenţială a educaţiei şi se exprimă prin: Idealul educativ Obiectivele educaţiei

Pe baza idealului educaţional se fixează idealul educaţiei fizice, scopurile şi obiectivele E.F.S., probleme dezbătute în cadrul Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului.

În cursul de faţă, ne vom referi în mod strict la finalităţile educaţiei fizice şcolare.

Pornind de la ideea că, vigoarea fizică constituie fundamentul şi în acelaşi timp suportul activităţii intelectuale, politehnice şi morale, care împreună trebuie să modeleze profilul elevului de astăzi şi a cetăţeanului de mâine, profil caracterizat prin:”…să fie stăpân pe el însuţi, deschis tuturor schimbărilor, critic, autocritic, integrat în opera sa, nesatisfăcut şi prin urmare în căutarea autodepăşirii…” (B. Schwartz, Educaţia de mâine), educaţia fizică trebuie să asigure formarea unui tineret sănătos, dinamic, capabil de activităţi creative, în vederea formării unei personalităţi integrale, creative şi autonome.

1.4.1. Obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului sunt finalităţi ce decurg din idealul educaţional, din idealul educaţiei fizice.

Aceste obiective se particularizează pe fiecare subsistem al educaţiei fizice a tinerei generaţii şi astfel putem vorbi despre obiectivele educaţiei fizice şcolare, obiective pe care le putem grupa după influenţele pe care le exercită asupra tinerei generaţii.

Tabel nr.1

Clasificarea obiectivelor educaţiei fizice şcolare

OBIECTIVELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE

OBIECTIVE

FIZIOLOGICE

OBIECTIVE

INSTRUCTIV-

EDUCATIVE

OBIECTIVE SOCIALE

1. Întărirea stării de

sănătate, creşterea

rezistenţei

organismului la

influentele de mediu;

2. Sporirea capacităţii

motrice şi intelectuale

3. Influenţarea

creşterii normale şi

dezvoltare fizică

armonioasă;

4. Prevenirea,

corectarea atitudinilor

deficiente;

5. Educarea esteticii

corporale şi a

expresivităţii

mişcărilor.

1. Formarea

deprinderilor motrice de

bază şi aplicativ –

utilitare;

2. Dezvoltarea/educarea

aptitudinilor motrice;

3. Iniţierea în practicarea

anumitor ramuri sportive;

4. Educarea trăsăturilor

pozitive de caracter,

calităţi morale şi de

voinţă.

1. Stimularea interesului

pentru practicarea

independentă a exerciţiilor

fizice;

2. Lărgirea orizontului de

cunoaştere prin însuşirea

unui sistem de valori şi

norme necesare practicării

E.F.;

3. Crearea motivaţiei

durabile pentru practicarea

exerciţiilor fizice;

4. Crearea unor relaţii

eficiente între elev-profesor,

elev-elev.

Concretizarea acestor obiective generale la nivelul fiecărui subsistem al sistemului de învăţământ o reprezintă obiectivele cadru şi obiectivele de referinţă, acestea din urmă reprezentând operaţionalizarea celor dintâi. Aceste obiective sunt cuprinse în programele şcolare.

1.4.2. Funcţiile Educaţiei Fizice Şcolare

Funcţiile sunt destinaţii constante ale unui fenomen şi derivă din ideal. Prin funcţii se realizează idealul E.F.S. şi se creează un echilibru dinamic dintre aspiraţiile individuale şi cerinţele sociale.

Funcţiile E.F.S. realizează o corespondenţă între practicarea exerciţiilor fizice sub diferite forme şi efectul acestora în viaţa de zi cu zi.

După I. Şiclovan (1979) ”…prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor în cauză care au un caracter constant, răspunzând unor nevoi ale dezvoltării şi vieţii omului.” Clasifică funcţiile în două categorii:

1. Funcţii specifice: Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase; Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice;

2. Funcţii asociate: Funcţia igienică; Funcţia educativă; Funcţia recreativă; Funcţia de emulaţie;

Aceste funcţii ale E.F.S. se transferă la nivelul subsistemelor E.F. şi exercită influenţe, unele imediate altele tardive ( influenţează activitatea viitoare a absolventului sau a maturului).

Capitolul 2. Procesul de învăţământ în Educaţie Fizică şi Sport

2.1. Caracteristicile procesului de învăţământ

Conceptul de proces de învăţământ: ”… este ansamblul acţiunilor organizate, planificate, conduse şi evaluate sistematic în cadrul social instituţionalizat specializat, pe baza unor documente, a unui sistem taxonomic al scopurilor şi obiectivelor, pentru instruirea şi educarea tinerilor”. (E.Macavei, 1997).

Procesul de învăţământ are un caracter unitar, doar din punct de vedere didactic distingem: etapele de predare, învăţare, evaluare.

Esenţa procesului de învăţământ în general, şi în particular cel al educaţiei fizice, se exprimă prin ansamblul caracteristicilor lui:

proces de cunoaştere – procesul de învăţământ este nu numai un proces pedagogic ci şi un proces de investigare, de descoperire a adevărului. În virtutea acestei afirmaţii, elevul nu este numai un simplu receptor al actului de comunicare al profesorului, ci, va fi cel care află singur adevărul folosind operaţiile gândirii: analiza, sinteza, abstractizarea, comparaţia, generalizarea şi concretizarea rezultatelor, ca urmarea a procesului de investigare şi descoperire independentă.

Baza procesului de cunoaştere, izvorul acestuia îl constituie practica. Aceasta reprezintă nu numai cadrul în care oamenii iau contact perceptiv cu obiectele şi fenomenele realităţii, ci şi criteriul de evaluare a autenticităţii cunoştinţelor ştiinţifice, reprezintă mijlocul prin care rezultatele gândirii (noţiuni, principii, legi, teorii) sunt confirmate sau infirmate. Cele două trepte ale cunoaşterii ştiinţifice: treapta senzorială şi treapta logică se întrepătrund, prima având corespondent perceperea activă a materialului didactic de către elevi, cea de a doua, prin gândirea abstractă, înţelegerea şi formarea generalizărilor. Prin disciplinele de învăţământ se dobândeşte experienţa de cunoaştere, se însuşesc cunoştinţe din diferite domenii, se organizează şi se structurează repertoriul de cunoaştere.Prin procesul de cunoaştere se urmăreşte formarea :1. Culturii generale – privită ca ansamblul cunoştinţelor, atitudinilor şi convingerilor din principalele domenii ale cunoaşterii şi activităţii practice. Este utilă adaptării şi integrării sociale, comunicării cu semenii şi însuşirii profesiunii, reprezentând fundamentul oricărei profesiuni.2. Culturii profesionale de specialitate – este un alt scop al procesului de învăţământ şi reprezintă asimilarea unui ansamblu de cunoştinţe , priceperi şi deprinderi necesare cunoaşterii teoretice şi exersării practice a unei profesiuni. Se fundamentează pe cultura generală şi oferă un suport solid competenţei şi eficienţei. Nivelul culturii profesionale exprimă calitatea

modului de exercitare a profesiunii şi reprezintă asamblarea structurală a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor dintr-un domeniu profesional strict delimitat.3. Concepţia despre lume şi viaţă – este ansamblul structurat al atitudinilor şi convingerilor pe fondul unei imagini generale asupra realităţii.

Proces bilateral – în procesul de învăţământ participă şi interacţionează cei doi factori (poli) importanţi: profesorul şi elevul, educatorul şi educatul. Caracterul bilateral constă tocmai din interacţiunea, cooperarea şi conlucrarea acestora, în vederea realizării obiectivelor propuse.

Între profesor şi elevi are loc un proces de comunicare, un permanent schimb de mesaje al căror scop principal este realizarea unor obiective pedagogice. Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb de mesaje cu conţinut specific, între profesor şi elevi. Scopurile comunicării didactice sunt multiple: transmiterea şi asimilarea informaţiei; rezolvarea de probleme; formarea unor capacităţi, convingeri, sentimente, atitudini; adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice, tehnicile de învăţare; evaluarea rezultatelor.

Predarea - este o activitate programată, organizată, conştientă a profesorului, de transmitere a unui sistem de cunoştinţe din diverse domenii ale cunoaşterii umane.

Învăţarea - este o activitate programată, organizată şi conştientă de asimilare a cunoştinţelor teoretice şi practice pe baza predării şi studiului individual, precum şi totalitatea acţiunilor elevului pentru a răspunde cât mai adecvat obiectivelor urmărite în predare.

Potrivit dicţionarului de psihologie “învăţarea este o activitate de însemnătate fundamentală pentru adaptarea la mediu şi dezvoltarea psiho comportamentală, care în esenţă, constă în asimilarea activă de informaţii însoţită de achiziţionarea de noi operaţii şi deprinderi”.

I.P. Pavlov, fiziolog rus, analizează două activităţi nervoase legate de învăţare: reflexele necondiţionate sau înnăscute, care sunt legături constante între stimulii din mediu ce acţionează asupra organelor senzoriale şi anumite reacţii ale organismului, cum ar fi clipitul, retragerea imediată a mâinii când este atinsă o plită încinsă; reflexe condiţionate sau învăţate, care se formează în anumite condiţii şi pot avea o durată variabilă.

Fiziologul P.K. Anohin completează informaţiile despre reflexele condiţionate, iar psihologul american E. Thorndike a stabilit că învăţarea se realizează printr-o serie de “ încercări şi erori”. Ca şi Pavlov, Thorndike este de părere că învăţarea se bazează pe conexiuni formate în creier, descriind “ legea efectului “, conform căreia când o legătură între un stimul şi o activitate este însoţită şi urmată de o satisfacţie ea se întăreşte, iar reversul

determină o slăbire şi chiar dispariţia fenomenului. Acestui fenomen de întărire în învăţare ia acordat o mare importanţă B.F. Skinner. El diferenţiază două tipuri de reflexe condiţionate: reflexe de tip S şi reflexe de tip R, numită şi condiţionare operantă.

J.S. Bruner relevă faptul că omul învaţă intenţionat, iar după părerea lui există trei modalităţi fundamentale prin care se cunoaşte lumea: modalitatea activă, care se desfăşoară prin acţiune, exersare; modalitatea iconică, care se bazează pe organizarea senzorială şi pe utilizarea unor imagini schematice; modalitatea simbolică prin care imaginile sunt înlocuite cu simboluri ale lucrurilor.

R. Gagne consideră că învăţarea constă în modificările capacităţii umane care poate fi menţinută şi care nu poate fi atribuită procesului de creştere. În opinia acestui autor, învăţarea unei capacităţi superioare se bazează pe o învăţare realizată înainte.

D.P. Ausubel concepe învăţarea ca proces de asimilare şi integrare a noilor achiziţii în contextul celor anterioare.

Analizând opinia autorilor citaţi, învăţarea este o activitate de adaptare suplă la împrejurările noi ale vieţii. În activitatea de învăţare se asimilează noi valori care asigură o adaptare superioară la mediu. Învăţarea are deci o finalitate concretă şi conştientă. Omul nu învaţă pentru a şti cât mai mult ci învaţă pentru a şti şi a putea să acţioneze cât mai bine cu scopul de a obţine o adaptare mai adecvată la mediu.

Învăţarea presupune întotdeauna o modificare sau schimbare de durată, stabilă a comportamentului. Ea are un înţeles larg, concretizat prin asimilarea unei largi şi variate game de informaţii: concepte, operaţii, relaţii, structuri, conduite, atitudini, scheme mentale şi un înţeles restrâns care se referă la activitatea în şcoală, învăţarea şcolară fiind o formă specială a învăţării general umane.

Tipuri de învăţare: învăţare perceptivă, care se referă la ceea ce percepem; învăţare motrică; învăţare verbală, prin care se însuşeşte comunicarea verbală cu cei din

jur; învăţarea asociativă, de asociere a unui stimul cu altul; învăţarea repetitivă, reluarea aceleaşi situaţii sau stimulări;(A. Tucicov-Bogdan).

Din punct de vedere pedagogic:- este un proces de asimilare a cunoştinţelor şi formare a deprinderilor

şi priceperilor necesare în activitatea viitoare;

Din punct de vedere psiho-comportamental:- reprezintă dobândirea de către individ a unor noi forme de comportare, ca urmare a repetării situaţiilor sau a exersării;

Învăţarea implică atât procesele psihice cognitive superiore cât şi pe cele inferioare.

Învăţarea motrică se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de comportamente senzoriale de origine chinestezică sau proprioceptivă. Începe încă din stadiul iniţial al dezvoltării copilului fiind ancorată în reacţiile motrice naturale înnăscute.

Învăţarea în domeniul activităţilor corporale cuprinde pe lângă învăţarea gestuală, motrică, realizată la nivel de priceperi, deprinderi, obişnuinţe, forme ale învăţării inteligente, prin însuşirea de noţiuni, concepte şi elemente ale învăţării creative.

Învăţarea poate fi privită ca: rezultat , în cazul în care ne referim la cunoştinţe, priceperi,

deprinderi, obişnuinţe; proces, când facem referire la mecanismele care condiţionează

învăţarea; acţiune operaţională, dirijată pedagogic în care se folosesc termenii:

predare, instruire, exersare, autoinstruire, verificare.Ce se învaţă ?În procesul instructiv-educativ învăţarea priveşte în egală măsură

activitatea intelectuală şi cea practică. Rezultatele învăţării sunt: cunoştinţe, priceperi, deprinderi care îmbină elementele teoretice cu cele practice.

În Educaţie fizică şi sport, atribuţiile profesorului sunt:- stabilirea obiectivelor instructiv-educative şi operaţionale în

conformitate cu curriculumul şi cu particularităţile de vârstă;- selecţionarea sistemelor de acţionare cele mai eficiente în

realizarea obiectivelor;- programarea conţinutului pe etape, corectarea în caz de nevoie a

acestei programări;- evaluarea eficientă a activităţii desfăşurate în raport cu obiectivele

propuse pentru a fi realizate;- formarea unor trăsături moral-volitive şi cultivarea trăsăturilor

pozitive de caracter;După opinia lui H. Morine şi G. Morine ar exista şase roluri

didactice principale ale profesorilor : - furnizor de informaţii;

- model de comportament;- creator de situaţii de învăţare;- consilier şi orientator;

- evaluator şi terapeut:- organizator şi conducător;

Atribuţiile elevilor sunt:- să execute exerciţiile indicate de profesor fiind informaţi asupra

obiectivelor urmărite;- să-şi raporteze activitatea desfăşurată la modelul indicat de

profesor, tinzând să-l realizeze;- utilizând analiza şi sinteza să distingă ceea ce este corect şi incorect

în realizarea exerciţiului învăţat;- să caute să înlăture execuţiile deficitare fără a diminua preocupările

pentru consolidarea execuţiilor corecte;- să se preocupe pentru dezvoltarea/ educarea aptitudinilor motrice,

pentru a face faţă noilor cerinţe;- să-şi formeze obişnuinţe legate de realizarea unei ţinute corporale

corecte; Proces informativ-formativ – acest caracter este dat de

interacţiunea dintre informaţie şi influenţele ce se emană de la profesor şi consecinţele lor pe planul dezvoltării psihice a elevului. Informarea constă transmiterea şi însuşirea unor cunoştinţe ,organizate în sisteme informaţionale din diferite domenii de cunoaştere. Prin informaţii se formează capacităţi de cunoaştere, percepere şi observare, memorie gândire, imaginaţie; se formează atitudini faţă de cunoaştere şi învăţare; se formează dorinţa de performanţă. Formarea constă în efectele multiple produse în planul dezvoltării psihice a elevilor, în planul personalităţii lor, în educarea atitudinilor, aptitudinilor şi trăsăturilor pozitive de caracter şi voinţă.

Strategia învăţământului contemporan cere un echilibru între CE, CÂT, CUM, să înveţe elevul, folosind învăţarea personală, strâns legată de fapte, acţiuni practice, de logică şi creativitate.

Proces cibernetic – de autoreglare – procesul de învăţământ este un proces complex.

Din punct de vedere informaţional - cibernetic, procesul de învăţământ este un sistem de emitere-recepţie, de comandă şi execuţie. Fiind un sistem cibernetic prezintă anumite caracteristici: este un sistem deschis în relaţie cu mediul; are intrări şi ieşiri; este un sistem cu autoreglare; este un sistem care emite şi recepţionează informaţiile, memorează, le prelucrează, le transformă în semnale prin care îşi dirijează propria acţiune şi o transmite. Procesele implicate într-un proces cibernetic sunt: organizarea; comanda; strategia: controlul; autoreglarea;

Sistemele sunt controlate prin mecanismele de reglare, prin reglare reducându-se entropia (dezordinea).Principalele mecanisme de reglare sunt: feedback şi feedbefore.

Autoreglarea angajează personalitatea cadrului didactic în măsura în care răspunde finalităţilor macro structurale ale educaţiei, relevate la nivelul idealului şi al scopurilor educaţionale.

Alte caracteristici : caracter deschis, dinamic, complex, este o modalitate de comunicare interumană.

2.2. Conţinutul procesului de învăţământ

Generalităţi

Analizând din punct de vedere sintetic, conţinutul procesului de învăţământ include un ansamblu de valori selecţionate din diferite domenii ale culturii umane, integrate şi ordonate în documentele şcolare, vehiculate şi asimilate apoi în activitatea de predare şi respectiv de învăţare, în vederea realizării finalităţilor educaţiei.

Din punct de vedere analitic, conţinutul procesului de învăţământ se poate defini – ca un ansamblu coerent şi organizat de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, aptitudini, modele atitudinale şi comportamentale, convingeri, concepţii despre om şi menirea sa ,ce urmează a fi elaborate etapizat în perioada şcolarităţii, asimilate şi integrate în structura personalităţii celui educat, în diferite subsisteme ale acesteia.

Conţinutul procesului de învăţământ ilustrează nivelul de cultură şi civilizaţie al comunităţii, tendinţele ei de dezvoltare economică, culturală, nivelul gândirii pedagogice şi psihologice. El este asigurat prin disciplinele de învăţământ, care sunt structuri organizate de informaţii selectate dintr-un domeniu tehnic, ştiinţific, artistic, prelucrate didactic şi prezentate în forme accesibile. Selecţia şi fixarea conţinutului procesului de învăţământ este un act de mare responsabilitate şi presupune respectarea unor indicatori de pertinenţă.

În Educaţie fizică şi antrenamentul sportiv, operaţia de definire a conţinutului procesului de învăţământ se rezumă la componentele sale structurale şi la caracterul de sistem al acestora. Aceste componente reprezintă elementele modelului structural de E.F.

Educaţia Fizică este singura disciplină din planul de învăţământ care vizează starea de sănătate a individului şi singura a cărei conţinut nu este concentrat într-un manual (excepţie şcolile normale şi LPS.). Însuşirea conţinutul procesului de învăţământ în Educaţie Fizică şi Sport constituie atât un obiectiv cât şi un mijloc. Constituie un obiectiv pentru că: priceperile, deprinderile , cunoştinţele, aparţin culturii omului modern şi constituie un mijloc, pentru că prin acest conţinut se intervine în menţinerea

unei stări de sănătate optimă şi prevenirea şi corectarea unor atitudini deficitare.

Capitolul 3. Componentele procesului de învăţământ în

Educaţie Fizică şi Sport

Prin componentele instructiv-educative se înţeleg acele elemente de bază care formează conţinutul celor două procese: instrucţia şi educaţia şi care asigură unitatea acestui conţinut (Gh. Cârstea, 1993).

3.1. Cunoştinţe:

Cuvântul provine din latinescul cognoscere (connoscer) = informaţieDefinirea noţiunii de c unoştinţă : componenta cognitivă a procesului de învăţământ, exprimată prin informaţii sub formă de: noţiuni, concepte, idei, teze, legi, principii, teorii care se predau şi se învaţă la o anumită disciplină.

- sunt produse psihice, rezultate ale reflectării în conştiinţă a realităţii obiective (obiecte şi fenomene şi relaţiile între ele).

- sunt adevăruri despre realitate cu grade diferite de corectitudine, generalitate, esenţialitate.

Practica a demonstrat că precizia, claritatea, cunoştinţelor depinde de claritatea materialului intuitiv şi de modul în care acesta este perceput. În acest sens, materialul trebuie să fie: concludent, reprezentativ, accesibil înţelegerii, să fie analizat sub îndrumarea profesorului, să fie sesizate datele esenţiale.

Cunoştinţele din domeniul activităţilor motrice, sunt de natură teoretică, reprezentând un ansamblu de concepţii, idei, legate de practicarea sub diferite forme a exerciţiului fizic. E.F.S. are un sistem noţional bine argumentat iar, însuşirea acestuia şi a celorlalte cunoştinţe din disciplinele sportive, vizează conştientizarea procesului de învăţământ, dezvoltarea motivelor şi intereselor pentru practicarea sistematică a exerciţiului fizic, înzestrarea elevilor cu datele necesare organizării activităţii independente.

În activitatea noastră nu sunt prevăzute lecţii speciale pentru transmiterea cunoştinţelor teoretice, acestea sunt transmise concomitent cu formarea priceperilor şi deprinderilor motrice sau cu dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice.

În liceele sportive există aceste lecţii teoretice, existând în planul de învăţământ o disciplină numită: Pregătire sportivă teoretică , fiindu-i alocate un anumit număr de ore/săpt. Astfel de ore există şi în procesul antrenamentului sportiv, fiind incluse în pregătirea teoretică - componentă antrenamentului sportiv.

Cunoştinţele se transmit în funcţie de stadiul de dezvoltare a gândirii copilului, de nivelul lui de înţelegere şi recepţionare, începând din clasa I şi până la nivel universitar. Aceste cunoştinţe se structurează în :cunoştinţe generale şi specifice diferitelor discipline sportive şi se referă la : cunoaşterea noţiunilor privind starea optimă de sănătate şi importanţa practicării exerciţiilor fizice; noţiuni de igienă individuală şi colectivă (socială); cunoaşterea valorilor indicatorilor morfo-funcţionali; cunoaşterea valorii de întrebuinţare a exerciţiului fizic; cunoaşterea noţiunilor legate de structura mişcărilor; noţiuni de ajutor, asigurare; cunoaşterea normelor de protecţia muncii; cunoaşterea regulamentelor diferitelor discipline/ramuri/probe sportive; cunoaşterea unor reguli, cerinţe, necesare în organizarea activităţilor turistice şi sportive; cunoaşterea unor aspecte legate de Istoria E.F.S. de Istoria J.O.; cunoaşterea reţelei şcolare şi de juniori din localitate; cunoaşterea evenimentelor sportive; cunoaşterea cerinţelor catedrei de educaţie fizică din şcoală.

3.2. APTITUDINI

3.2.1. Generalităţi

SINONIME:

Capacitate, sistem de însuşiri funcţionale şi operaţionale care în uniune cu deprinderile şi cunoştinţele şi experienţa necesară, duc la acţiuni eficiente şi de performanţă (P.N.Popescu,)

Abilitate, îndemânare, iscusinţă, dibăcie, pricepere; sensul operaţional se referă la activităţi dobândite ce permit realizarea cu mare rapiditate, precizie, eficienţă,cu un consum redus de energie nervoasă şi psihică a unor activităţi (P.E.Vernon).

Calitate, se referă la caracteristicile de conţinut ale obiectelor şi fenomenelor, exprimă sinteza laturilor şi însuşirilor lor esenţiale, prin care se deosebesc de alte obiecte şi fenomene.

DEFINIŢII: însuşire psihică individuală care condiţionează îndeplinirea în bune condiţiuni a unei munci, acţiuni (DEX)

însuşire individuală care determină efectuarea cu succes a unei anumite activităţi (Leontiev)

complex de însuşiri relativ stabile ale personalităţii care condiţionează realizarea cu succes a diferitelor feluri de activităţi: intelectuale, artistice, ştiinţifice, tehnice, sportive, organizatorice, manuale (U. Şchiopu). însuşiri, dispoziţii naturale, înclinaţii, posibilităţi ale organismului de a efectua acte motrice cu anumiţi indici de V.Î.R.F. supleţe (T.E.F.S.) ansamblu de predispoziţii sau potenţialităţi motrice fundamentale ale omului pe care se clădesc abilităţile motrice învăţate (R.Manno, 1993) însuşiri psihofiziologice bazate pe un sistem de operaţii cu ajutorul cărora executăm activităţi cu multă rapiditate şi cu un înalt grad de eficienţă (M. Stoica)

Aptitudinile sunt rezultatul unor factori interni: dispoziţiile ereditare, plasticitatea scoarţei, intensitatea, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase, particularităţile analizatorilor, interese, motivaţii, aspiraţii, inteligenţa; factori externi care se referă la procesul însuşirii logice şi creative a cunoştinţelor.

Aptitudinile au la bază anumite dispoziţii de bază, native, deşi depind de acestea, aptitudinile sunt un rezultat al dezvoltării/educării lor în cadrul unei anumite activităţi. Aptitudinile alimentează creaţia. Când se încarcă de interese, se formează vocaţia.

În practica curentă, când se discută despre aptitudini, se utilizează termenii de dezvoltare şi educare. Dezvoltarea se referă la modificările morfo-funcţionale produse în organism în urma supunerii lui unui efort, iar educarea se referă la totalitatea acţiunilor pedagogice necesare canalizării dezvoltării aptitudinilor motrice.

CLASIFICĂRI: după tipurile de procese la nivelul cărora se manifestă: aptitudini senzoriale (acuitatea vizuală şi auditivă, rapiditatea percepţiilor, simţul ritmului); aptitudini psihomotorii (rapiditatea şi supleţea mişcărilor, mobilitatea acestora, coordonarea şi precizia, dexteritatea manuală); aptitudini intelectuale (aptitudini generale: inteligenţa şi aptitudinea şcolară; aptitudini specifice/profesionale: artistice, tehnice, sportive, matematice ( M.Stoica, 1996) aptitudinile motrice se clasifică în : aptitudini generale, care se referă la capacitatea formării deprinderilor şi la capacitatea de mobilizare a resurselor energetice; aptitudini speciale, care cuprind: sensibilitatea chinestezică, echilibrul, coordonarea (M.Epuran, 1969).

aptitudinile motrice se clasifică în : aptitudini condiţionale, care se bazează pe eficacitatea metabolică a muşchilor (V.R.F); aptitudini coordinative, care sunt determinate de capacitatea de a organiza şi regla mişcarea (Î) (Gundlach, citat R.Manno,1992). aptitudini simple şi complexe(combinarea a două sau mai multe aptitudini);

Dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice se realizează pe baza mobilizării resurselor energetice ale organismului, deci printr-un efort sistematic atât psihic cât şi muscular. Efortul implică cele trei elemente ale sale , parametrii săi: volumul, latura cantitativă a efortului, exprimat prin: număr de repetări, distanţe parcurse, durată, kilograme ridicate; intensitatea, latura calitativă a efortului, exprimată prin viteza de execuţie, tempo; complexitatea, care reprezintă modul concret de înlănţuire a tuturor elementelor pe parcursul efortului.

3.2.2. VITEZA

Analizând şi sintetizând definiţiile date vitezei putem afirma că:Viteza, este capacitatea organismului de a efectua acte şi acţiuni

motrice cu iuţeală, rapiditate maximă , într-un timp cât mai scurt.Viteza, este în principal, o caracteristică spaţio-temporală a mişcării

fiind strâns legată de celelalte caracteristici temporale: tempoul şi ritmul.Forme de manifestare:

Viteza de reacţie, sinonimă cu “timpul latent al reacţiei motrice”; se bazează pe procesele complexe ce realizează depolarizarea membranei receptorilor, pe viteza de transmitere aferente şi eferente a mesajului codificat sub formă de impuls nervos, pe timpul necesar elaborării răspunsului şi generalizării excitaţiei în muşchi.

Limita fiziologică a acestui tip de viteză poate fi identificată în cel puţin cinci momente: excitaţia receptorului nervos; transmiterea aferentă a semnalelor provenite de la receptorul S.N.C.; trecerea stimulului în reţeaua nervoasă şi elaborarea semnalului destinat efectorului; sosirea în muşchi a semnalului provenit de la S.N.C.; stimularea muşchiului şi producerea unei activităţi mecanice la acest nivel (R.Manno,1996).

DEFINIŢIE: iuţeala cu care un subiect răspunde la excitaţii de diferite naturi sau iuţeala cu care se alege varianta optimă de răspuns la acţiunile adversarului.

Reacţiile ce apar pot fi: simple, care apar la excitanţi cunoscuţi dar în mod spontan; complexe, care implică elaborarea unor răspunsuri de partenerii sau situaţiile noi apărute - viteza de decizie-opţiune;

Viteza de execuţie, se exprimă prin timpul necesar efectuării integrale a unor acte motrice simple sau complexe; iuţeala cu care se efectuează o mişcare singulară (aciclică). Viteza de execuţie este determinată şi de viteza de reacţie-decizie. Viteza de repetiţie, se exprimă prin frecvenţa maximă a mişcărilor repetate în mod voluntar, în unitatea de timp (mişcări ciclice); are la bază mobilitatea proceselor nervoase :excitaţia şi inhibiţia; şi labilitatea funcţională a S.N.C., care emite comenzi succesive în mod repetat, iar efectorul muscular răspunde prompt la acesta în funcţie de propria viteză de contracţie şi relaxare.

Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul mişcării şi de ritmul efectuării ei. Ea se manifestă corelat cu forţa şi rezistenţa, această îmbinare determinând eficienţa acţiunii. Viteza de deplasare, formă complexă de manifestare a vitezei, exprimă posibilităţile momentane ale sportivului pentru parcurgerea cu maximă iuţeală a unei distanţe date; este în relaţie cu celelalte forme ale vitezei. Din punct de vedere biomecanic, aceasta poate fi descompusă în două faze: faza măririi vitezei pe baza accelerării după start; faza stabilirii relative a vitezei pe parcurs;(A.Demeter,1981). Viteză uniformă, parcurgerea unor spaţii egale în unităţi de timp egale – acceleraţie; Viteză neuniformă, parcurgerea unor spaţii egale în unităţi de timp inegale – deceleraţie; Viteza în regimul celorlalte aptitudini: viteză în regim de forţă – detentă; viteză în regim de îndemânare; viteză în regim de rezistenţă;

Factori de condiţionare: mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia care asigură alternanţa contracţie cu relaxarea; funcţionalitatea analizatorilor, acuitate, fineţe, precizie; viteza de conducere a impulsurilor nervoase; viteza de contracţie a muşchilor; lungimea segmentelor care intră în acţiune şi mobilitatea articulaţiilor; capacitatea de coordonare a grupelor musculare; tipul fibrei musculare care intră în contracţie (fibrele albe sunt favorabile unei viteze bune, sunt fibre rapide); valoarea surselor şi proceselor energetice; nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice, mai ales forţa;

Fig.1 Formele de manifestare ale vitezei

Metode şi procedee de dezvoltare ale vitezei: metoda repetărilor, utilizând acţiuni motrice în tempo-uri maximale, supramaximale în condiţii uşurate, submaximale în condiţii îngreuiate; alternative; intervalul de odihnă trebuie să permită refacerea a 90-95% din capacitatea de efort organismului; pulsul trebuie să revină la valori de 120-130 pul./min. metoda întrecerii; metoda jocului.Cerinţe în realizarea eficientă a exerciţiilor pentru educarea vitezei:

ÎN REGIM DE:

FORŢĂ; REZISTENŢĂ; ÎNDEMÂNARE

ÎN REGIM DE:

FORŢĂ; REZISTENŢĂ; ÎNDEMÂNARE

DE EXECUŢIE:a unei mişcări

singulare (aciclice);

DE EXECUŢIE:a unei mişcări

singulare (aciclice);

DE REPETIŢIE:

- mişcare ciclică

DE REPETIŢIE:

- mişcare ciclică

DE DEPLASAREDE DEPLASARE

VITEZAFORME DE ANIFESTARE

VITEZAFORME DE ANIFESTARE

DE REACŢIE LA STIMULI:- vizuali;- tactili;- auditivi

DE REACŢIE LA STIMULI:- vizuali;- tactili;- auditivi

să se utilizeze mijloace specifice dezvoltării vitezei, cu o structură simplă, exerciţii cunoscute;

solicitarea să se realizeze la intensitate maximală; în paralel cu dezvoltarea vitezei să se acţioneze şi asupra forţei, rezistenţei şi îndemânării; efortul durează atât cât este posibilă menţinerea unei intensităţi maxime; se repetă până nu intervine oboseala; pauza între repetări este de 3-4 min; vârsta optimă de dezvoltare/ educare a vitezei este 10-13 ani , după această perioadă existând o relativă stagnare a evoluţiei;

Indicaţii metodice: pentru dezvoltarea vitezei der eacţie:

- rol important în educarea acesteia o are atenţia, pe baza căreia se sesizează din timp anumite situaţii, se pot selecta anumite răspunsuri în funcţie de necesităţi;

- astfel, pentru sesizarea unor situaţii, se utilizează exerciţii prin comenzi realizate prin surprindere: acţiuni de front si formaţii, exerciţii de atenţie, aruncări şi prinderi cu mai multe mingi, leapşa, “ Fereşte capul”;

- pentru a selecta varianta optimă de răspuns trebuie să se aibă în vedere principiul : de la uşor la greu, de la simplu la complex; pentru dezvoltarea vitezei de execuţie. pentru dezvoltare vitezei de repetiţie. pentru dezvoltare vitezei de deplasare.

3.2.3. FORŢA

DEFINIŢIE: capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menţinere, cedare, în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin contracţia unuia sau a mai multor grupe musculare.

Forţa - capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă prin contracţie musculară (A. Demeter,1981).

Forme de manifestare: după participarea grupelor musculare în efort: forţă generală, când în efort participă principalele grupe musculare; forţă specifică, când în efort participă una sau câteva grupe musculare; după tipul de contracţie musculară: forţă dinamică – izotonică, caracterizată prin modificarea dimensiunilor fibrelor musculare: prin scurtare, vorbim de forţă de învingere –concentrică, prin lungire, vorbim de forţă de cedare –excentrică, iar dacă cele doua fenomene apar deodată, vorbim de forţă pliometrică; forţă statică – izometrică, caracterizată prin creşterea tensiunii în muşchi, lungimea fibrei muscular rămânând ne

modificată; forţă mixtă, se întâlnesc contracţiile statice cu cele dinamice pentru învingerea unei rezistenţe; după capacitatea de efort în relaţie cu puterea individuală umană: forţă maximă sau absolută, este forţa cea mai mare pe care sistemul muscular o poate dezvolta în timpul unei contracţii voluntare; forţă relativă, care exprimă raportul dintre forţa absolută şi greutate; în funcţie de modul de combinare cu celelalte aptitudini: forţă în regim de viteză – forţă explozivă, putere, este învingerea unor rezistenţe prin contracţii musculare rapide; forţă în regim de îndemânare; forţă în regim de rezistenţă, capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat contracţii musculare prin care se învinge o rezistenţă externă( gimnastică artistică, înot, box, lupte, caiac-canoe, canotaj, jocuri sportive);

Factori de condiţionare: capacitatea de concentrare a proceselor nervoase; numărul de fibre musculare care participă la contracţie şi grosimea lor (secţiunea transversală); lungimea fibrei musculare şi valoarea unghiulară a segmentului care lucrează; procesele biochimice din muşchi, resursele de energie intramusculară; coordonarea inter şi intramusculară (pentru forţa maximă); viteza de contracţie a fibrei musculare(pentru forţa explozivă); intensitatea şi durata contracţiei (20-30 sec. favorizează creşterea forţei); nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini; vârsta şi sexul ( A. Dragnea, 1996); ritmurile diurne; factorii psihici, voinţă, motivaţie, concentrarea atenţiei, stări emoţionale.

Metode şi procedee de dezvoltare a forţei:

pentru forţă maximă:

- metoda eforturilor maxime, pentru forţă pură este necesar utilizarea unor încărcături de 80-100% din capacitatea maximă, se lucrează 1-5x pe serie cu pauze de 2-5 min. între serii;

- metoda contracţiilor izometrice, trebuie să depăşească 2/3 din forţa maximă a muşchiului pentru a produce creşterea masei musculare, se recomandă 4-6 contracţii pe zi, a câte 9-12 sec. fiecare cu pauze de 1,5 –2 min; ele pot fi obţinute prin: încercări de a ridica greutăţi mai mari decât posibilităţile executantului, împingeri aplicate asupra unor obiecte, aparate imobile, contracţia unui grup de muşchi care opun rezistenţă muşchilor care lucrează în sens opus; eforturile izometrice nu sunt indicate pentru copii şi tineri, deoarece blochează circulaţia şi respiraţia; se combină cu eforturile dinamice,

- electrostimularea, conform literaturii de specialitate, durata unui ciclu de excitaţie este de 10 sec. pauza între cicluri 50 sec., total cicluri 10; pentru forţă explozivă:

- procedeul eforturilor explozive – power-training, sau antrenamentul de putere: 3 grupe de exerciţii (cu haltera, mingea medicinală, exerciţii acrobatice), 6-8 serii, 3-6 x, intensitate75-95%; elemente de progresie: mărirea încărcăturii, mărirea numărului de repetări, execuţii; pauza dintre serii: 2-3 min.

- procedeul eforturilor mijlocii sau a încărcăturii medii, în care 6-9 serii, 3-6x, intensitate 30-80%, în funcţie de aptitudinea dominantă F. sau V.; pentru forţă în regim de rezistenţă:

- procedeul eforturilor segmentare (metoda culturistă); se prelucrează grupele musculare pentru a creşte masa musculară; se folosesc exerciţii libere şi cu îngreuiere (gantere, saci cu nisip, mingi medicale), exerciţii cu şi la aparate; se folosesc intensităţi între 50-80 % din posibilităţile individului;

- procedeul lucrului până la refuz, cu un număr de repetări şi o intensitate de 30-80%;

- procedeul “în circuit”, cel mai des utilizat, a fost creat de englezii Morgan şi Adamson, pentru dezvoltarea forţei principalelor grupe musculare;

Fig.2 Formele de manifestare ale forţei

FORŢA

FORME DE MANIFESTAREFORŢA

FORME DE MANIFESTARE

ÎN FUNCŢIE DE PARTICIPAREA

GRUPELOR MUSCULARE

ÎN FUNCŢIE DE PARTICIPAREA

GRUPELOR MUSCULARE

FORŢĂ SPECIFICĂFORŢĂ

SPECIFICĂ

ÎN FUNCŢIE DE CARACTERUL CONTRACŢIEI MUSCULARE

ÎN FUNCŢIE DE CARACTERUL CONTRACŢIEI MUSCULARE

DUPĂ CAPACITATEA DE

EFORT ÎN RELAŢIE CU GREUTATEA

DUPĂ CAPACITATEA DE

EFORT ÎN RELAŢIE CU GREUTATEA

ÎN COMBINAŢIE CU CELELALTE

APTITUDINI

ÎN COMBINAŢIE CU CELELALTE

APTITUDINI

FORŢĂ IZOMETRICĂ

STATICĂ

FORŢĂ IZOMETRICĂ

STATICĂFORŢĂ IZOTONICĂ

DINAMICĂ:- de învingere;

- de cedare

FORŢĂ IZOTONICĂDINAMICĂ:- de învingere;

- de cedare

FORŢĂ MIXTĂFORŢĂ

MIXTĂ

FORŢĂ ABSOLUTĂ

MAXIMĂ

FORŢĂ ABSOLUTĂ

MAXIMĂ

FORŢĂ RELATIVĂFORŢĂ

RELATIVĂ

FORŢĂ ÎN REGIM DE VITEZĂ, PUTERE;

FORŢĂ ÎN REGIM DE REZISTENŢĂ;

FORŢĂ ÎN REGIM DE ÎNDEMÂNARE;

FORŢĂ ÎN REGIM DE VITEZĂ, PUTERE;

FORŢĂ ÎN REGIM DE REZISTENŢĂ;

FORŢĂ ÎN REGIM DE ÎNDEMÂNARE;

FORŢĂ GENERALĂFORŢĂ

GENERALĂ

Tipuri de circuit: circuitul pentru lucrul de durată; circuitul extensiv cu intervale; circuitul intensiv cu intervale;

- după numărul de exerciţii: circuite scurte (4-5 ex.); circuite medii (6-8 ex.); circuite lungi (9-12 ex);

- după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare a organismului în efort: circuite uşoare (10-20% din posibilităţi); circuite medii (30-40%); circuit greu (peste 50%) după Gh. Mitra, A. Mogoş.

Exerciţiile din circuit pot fi executate frontal sau pe grupe (staţii), care îşi schimbă locul în sensul arcelor de ceasornic. Exerciţiile trebuie să fie: simple, cunoscute, să fie astfel dispuse încât să nu angajeze succesiv aceleaşi grupe musculare, să se cunoască posibilităţile maxime ale fiecărui subiect la exerciţiile respective.

În circuit un rol important îl are dozarea efortului, în educaţia fizică timpul de lucru este mai mic decât pauza : 20 sec lucru - 30 sec. pauza; alte posibilităţi de dozare: 30 sec. lucru - 30 pauză; 30 lucru - 45 pauză; procedeul cu greutăţi - metoda halterofilului

- creşterea continuă a încărcăturii, raportat la posibilităţile maxime;

- creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii;- în val; în trepte;

3.2.4. REZISTENŢA

Omul, în activitatea sa, depune un efort susţinut, ceea ce determină apariţia unei senzaţii de disconfort care produce în organism modificări fiziologice mai puternice. Printr-un efort de voinţă, omul poate continua activitatea, această stare numindu-se, faza oboselii compensate. Dacă, în ciuda eforturilor de voinţă randamentul scade, survine faza oboselii decompensate.

Oboseala este o stare fiziologică, reprezentată prin scăderea temporară a capacităţii de lucru, provocată de munca depusă (A. Demeter, 1981). În funcţie de tipul de activitate depusă, oboseala poate fi: oboseală intelectuala, senzorială, emoţională, fizică. Acestor forme de oboseală le corespund aceleaşi tipuri de rezistenţă.

DEFINIŢII: - capacitatea omului de a lupta şi a învinge oboseala (F. S.

Farfel);- capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o

anumită intensitate, o perioadă de timp cât mai îndelungată, fără scăderea eficienţei activităţii depuse, (A. Demeter);

- capacitatea psiho-fizică a organismului de a face faţă oboselii specifice activităţii depuse;

Gradul de dezvoltare al rezistenţei se reflectă în capacitatea funcţională ridicată a sistemelor: cardio-respirator, a metabolismului, a sistemului nervos precum şi capacitatea de coordonare a celorlalte aparate şi sisteme.

Forme de manifestare: după numărul şi mărimea muşchilor participanţi: rezistenţă generala – globală, când în activitate este cuprinsă mai mult de 2/3 din masa musculară; rezistenţă regională, când în activitate este cuprinsă 1/3-2/3 din întreaga masă musculară; rezistenţă locală, când în activitate este cuprinsă mai puţin de1/3 din întreaga musculatură; după specificitatea ramurii de sport: rezistenţă generală; rezistenţă specială, specifică diferitelor ramuri de sport; după sursele energetice: rezistenţă anaerobă; rezistenţă aerobă, anduranţă; rezistenţă mixtă; după durata efortului: rezistenţă de scurtă durată, 45 sec-2 min.; rezistenţă de durată medie, 2-8 min.; rezistenţă de lungă durată, 8-10 min.; după natura efortului: rezistenţă în eforturi de intensitate constantă, variabilă şi eforturi repetate; după modul de combinare cu celelalte aptitudini: rezistenţă în regim de viteză, până la 55 sec.; rezistenţă în regim de forţă şi putere; rezistenţă în regim de îndemânare.

Fig. 3 Forme de manifestare ale rezistenţei

REZISTENŢAFORME DE MANIFESTAREREZISTENŢA

FORME DE MANIFESTARE

Din Punct De Vedere Al

DimensiunilorRezistenţă

Locală;Rezistenţă Regională;

- Rezistenţă Globală

Din Punct De Vedere Al

DimensiunilorRezistenţă

Locală;Rezistenţă Regională;

- Rezistenţă Globală

Din Punct De Vedere

MetodologicRezistenţă Generală;

- Rezistenţă Specială, Specifică

Din Punct De Vedere

MetodologicRezistenţă Generală;

- Rezistenţă Specială, Specifică

Din Punct De Vedere

Fiziologic Şi BiochimicRezistenţă Anaerobă;Rezistenţă Aerobă;

Rezistenţă Mixtă

Din Punct De Vedere

Fiziologic Şi BiochimicRezistenţă Anaerobă;Rezistenţă Aerobă;

Rezistenţă Mixtă

R. Scurtă Durată;R. Durată Medie;R. Lungă Durată;

R. Scurtă Durată;R. Durată Medie;R. Lungă Durată;

În Combinaţie Cu Celelalte

CalităţiRezistenţă În

Regim De Forţă;

Rezistenţă În Regim De

Viteză.

În Combinaţie Cu Celelalte

CalităţiRezistenţă În

Regim De Forţă;

Rezistenţă În Regim De

Viteză.

Fig. 4 Alte clasificări ale formelor de manifestare ale rezistenţei

Factori de condiţionare:

posibilităţile sistemelor cardio-vascular şi respirator, muscular şi a celorlalte funcţii care susţin efortul;

resursele energetice, calitatea metabolismului şi mecanismele hormonale de reglare;

stabilitatea proceselor nervoase fundamentale; calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua

un efort; relaţia dintre pauză şi efort: nivelul de manifestare al îndemânării; tipul fibrei musculare;

Metode şi procedee de dezvoltare ale rezistenţei: metode ale antrenamentului de durată, efortul nu este fragmentat, viteza poate fi uniformă şi variabilă, durata între 30 sec.-1 min.20 sec. : metoda antrenamentului continuu; metoda antrenamentului variabil, repetarea diferenţiată a eforturilor sub aspectul vitezei de execuţie, a distanţelor şi a perioadelor de timp; metoda fartlek, alergare pe teren variat; metoda antrenamentului pe intervale, se bazează pe principiul divizării efortului pe intervale, cu perioade planificate de odihnă şi efort; se necesită o încălzire prealabilă care să determine o ridicare a FC. la 120-130 pul.

Rezistenţă combinată

cu îndemânare

Rezistenţă combinată

cu îndemânare

ALTE CLASIFICĂRIALTE CLASIFICĂRI

Rezistenţă în eforturi de intensitate constantă

Rezistenţă în eforturi de intensitate constantă

Rezistenţă în eforturi

de

intensitate variabilă

Rezistenţă în eforturi

de

intensitate variabilă

Rezistenţă în eforturi repetate

Rezistenţă în eforturi repetate

Rezistenţă combinată cu putere

Rezistenţă combinată cu putere

/min, iar efortul să realizeze o creştere până la 170 –180 pul.; intervalele de odihnă nu sunt folosite pentru refacere completă, efortul se reia când FC. revine la 120-130 pul/min.Variante de intervale: scurte – 15 sec,-2 min.; medii – 2-8 min.; lungi – 8-15 min.; metoda de antrenament concurs şi control, utilizată în mod special pentru dezvoltarea rezistenţei specifice; prin această metodă se modelează concursul;

Indicaţii metodice:- la preşcolari şi şcolarii mici, formele de dezvoltare ale

rezistenţei sunt: rezistenţă generală la eforturi aerobe; rezistenţă musculară locală;

- exerciţiile utilizate au următoarele caracteristici: structură cunoscută şi bine însuşită; volum care permite să determine o stare de oboseală; intensitate medie –2/4; pauza nu trebuie să asigure refacere totală; nu se folosesc îngreuieri; la această vârstă sunt indicate jocurile motrice, ştafetele, parcursurile aplicative;

Măsurarea şi evaluarea rezistenţei:- pentru rezistenţa de scurtă durată (45 sec .-2 min.): proba:

alerg. 300m; alerg. 600m.; alerg.1min.30sec.;- pentru rezistenţa de durată medie (2-8 min.): proba: alerg.

800m.; alerg. 1000m.; alerg. 1200m.; alerg.1500m.; alerg. 2000m;- anduranţa; proba: alerg. 10 min.; testul Cooper, alerg. 12

min.; înot- 12 min.; mers pe bicicletă- 12 min.;

3.2.5. CAPACITATEA COORDINATIVĂ – ÎNDEMÂNAREA

SINONIME. abilitate, iscusinţă, pricepere, dexteritate;În literatura de specialitate îndemânarea, este definită din trei puncte

de vedere: calitate motrică complexă în viziunea unor teoreticieni ca: M. Epuran,

I.Şiclovan, V. Ludu; aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă mişcare, fiind în acest caz sinonimă cu priceperea motrică elementară, după Matveev, Novicov,Mathews; capacitatea de a restructura rapid mişcările în condiţii variate, în funcţie de condiţiile concrete de efectuare a acestora, Ozolin, Bernstein, Hirtz;

În sinteza, îndemânarea poate fi definită ca: aptitudine prin care omul poate efectua acte motrice simple sau complexe cu coordonarea

segmentelor corpului sau a întregului corp, să manevreze obiecte cu uşurinţă, precizie, rapiditate, cu consum minim de energie;

A. Dragnea consideră îndemânarea, un termen prea ”restrictiv” pentru complexitatea fenomenului prezentat.

Actualmente, se utilizează termenul de capacitate coordinativă, care desemnează generic un complex de calităţi preponderent psiho-motrice care presupun adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric existent;

Clasificarea Aptitudinilor Coordinative capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor, permite stabilirea legăturilor între abilităţile motrice automatizate ca: alergările, săriturile pedalatul, combinarea figurilor în gimnastică, implicând o succesiune continua de elemente standardizate; include şi coordonarea segmentară şi pregătirea ambidextră; capacitatea de orientare spaţio-temporală, permite modificarea poziţiei corpului în spaţiu şi timp; există două forme de orientare: în raport cu obiectele în mişcare, în condiţii relativ statice; orientarea corpului în raport cu puncte de referinţă fixe sau mobile; are rol deosebit în jocurile sportive; sporturi tehnico-combinative (gimnastică, patinaj); capacitatea de diferenţiere chinestezică; relaxarea musculară voluntară poate fi considerată ca formă de manifestare a acestei aptitudini; intervine în sporturi care implică adoptarea unor posturi sau imitarea unor figuri, în măsura în care ea condiţionează precizia şi eleganţa; capacitatea de echilibru, se referă la menţinerea corpului într-o poziţie echilibrată şi de a reface echilibrul după deplasări şi solicitări de amplitudine mare; capacitatea de reacţie, permite reacţia la stimuli prin acţiuni motrice adecvate; simţul ritmului, aptitudinea de a organiza cronologic diferitele intervenţii musculare, în raport cu spaţiul şi timpul; este important în învăţarea numeroaselor mişcări şi în situaţiile tactice în care este necesară variaţia frecvenţei fără a creşte costul energetic; capacitatea de transformare a mişcărilor, permite ca programul motric al unei acţiuni în curs să se adapteze sau să se modifice faţă de transformări neprevăzute şi complet neaşteptate;

Forme de manifestare: îndemânare generală, capacitatea de a efectua raţional şi creator diverse acţiuni motrice; îndemânare specială, specifică diferitelor ramuri de sport; îndemânare tehnică, prin care se arată cum se execută actul motric;

îndemânare tactică, modul de aplicare a actului motric în diferite situaţii: folosirea celor mai adecvate tempo-uri, capacitate superioară de decizie şi anticipare, răspunsuri rapide şi adecvate la acţiunile partenerului;

Îndemânarea este prezentă în toate acţiunile motrice ale omului şi nu poate fi separată de celelalte aptitudini motrice.

Factori de condiţionare: calitatea sistemului nervos central, valoarea proceselor nervoase, plasticitatea scoarţei; fineţea, acuitatea şi precizia organelor de simţ; experienţa motrică anterioară; stadiul de dezvoltare a gândirii individului; nivelul de dezvoltare a celorlalte aptitudini motrice;

Metode , procedee metodice, mijloace pentru dezvoltarea/ educarea îndemânării:

- nu există metode proprii;- orice exerciţiu indiferent de gradul lui de complexitate,

constituie un sistem de acţionare pentru dezvoltarea îndemânării;Procedee:

- folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite;- efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic;- schimbarea tempo-ului şi a ritmului;- limitarea spaţiului de lucru;- efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii;- efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu

materiale diferite;Î n concluzie, îndemânarea poate fi dezvoltată prin:

- efectuarea actelor motrice în condiţii constante;- efectuarea actelor motrice în condiţii îngreuiate;- efectuarea actelor motrice în condiţii variabile, schimbătoare;

Indicaţii metodice: perioada cea mai bună pentru dezvoltarea îndemânării sunt: copilăria, pubertatea, adolescenţa la 6-7 ani se poate acţiona asupra echilibrului, mobilităţii; accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice; exerciţiile pentru dezvoltarea îndemânării trebuie să prezinte un grad de dificultate sporit în ce priveşte coordonarea, se va mări dificultatea faţă de: precizia mişcărilor, coordonarea integrală a mişcărilor, spontaneitatea schimbării situaţiei;

în dezvoltarea îndemânării, vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor; exerciţiile se programează la începutul lecţiei, în mod special;

Fig.5. Capacitatea coordinativă - componente şi forme de manifestare

3.2.6. SUPLEŢEA/FLEXIBILITATEA

- capacitatea de orientare spaţio-temporală;- capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor;- capacitatea de diferenţiere chinestezică; - capacitatea de echilibru;- capacitatea de reacţie;- simţul ritmului;- capacitatea de transformare a mişcărilor;

- capacitatea de orientare spaţio-temporală;- capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor;- capacitatea de diferenţiere chinestezică; - capacitatea de echilibru;- capacitatea de reacţie;- simţul ritmului;- capacitatea de transformare a mişcărilor;

ELEMENTE COMPONENTEELEMENTE COMPONENTE

Forme de

manifestare:Îndemânare tehnică,Îndemânare tactică;Îndemânare generală;Îndemânare specială.

Forme de

manifestare:Îndemânare tehnică,Îndemânare tactică;Îndemânare generală;Îndemânare specială.

SINONIME: mobilitate, elasticitate, flexibilitate;DEFINIŢIE: capacitatea organismului uman de a efectua acte

motrice cu mare grad de amplitudine. Este aptitudinea motrică aflată la graniţa dintre aptitudinile condiţionale şi cele coordinative şi cuprinde mobilitatea care se referă la articulaţii, la posibilitatea lor de a se mişca, limitată de forma suprafeţelor articulare şi elasticitatea, ca fiind proprietatea fundamentală din punct de vedere fiziologic a fibrei musculare de a reveni la lungimea sa după o contracţie sau o întindere pasivă.

Mobilitatea articulară se măsoară în grade, ştiut fiind faptul că mişcările aparatului locomotor fac unghiuri diferite între ele.

Cercetările în domeniu au demonstrat că această aptitudine este condiţionată genetic, este puţin perfectibilă şi regresează odată cu înaintarea în vârstă.

Forme de manifestare: supleţe generală, înregistrată în toate articulaţiile care permit realizarea unor mişcări variate cu amplitudine mare; supleţe specială, care asigură o amplitudine mare şi maximă doar în articulaţiile solicitate în mod deosebit în anumite ramuri sportive; supleţe pasivă , caracterizată printr-o mobilitate maximă a unei articulaţii cu ajutorul unei forţe externe: partener, aparat, greutatea propriului corp; supleţe activă, mobilitate maximă într-o articulaţie prin activitate musculară proprie, aceasta fiind determinată de elasticitatea muşchilor antagonişti şi de forţa necesară acţionării segmentelor corpului;

Fig. 6. Supleţea, forme de manifestare

Factori de condiţionare: structura şi tipul articulaţiilor;

FLEXIBILITATEAFORME DE

MANIFESTARE

FLEXIBILITATEAFORME DE

MANIFESTARE

GENERALĂSPECIALĂ

GENERALĂSPECIALĂ

ACTIVĂPASIVĂ

ACTIVĂPASIVĂ

capacitatea de întindere a muşchilor , ligamentelor şi tendoanelor; tonusul şi forţa musculară; elasticitatea discurilor intervertebrale; capacitatea sistemului nervos central de a coordona procesele neuro-musculare; temperatura şi condiţiile externe; starea emoţională; vârsta; ritmul celor 24 de ore; este condiţionată şi de o bună încălzire şi pregătire a aparatului locomotor;Lipsa de supleţe poate determina:

- lungirea timpului de învăţare a anumitor mişcări;- apariţia accidentărilor;- limitarea dezvoltării şi valorificării celorlalte aptitudini;- scăderea randamentului în efectuarea acţiunilor motrice;

Metode, procedee metodice şi mijloace pentru dezvoltarea supleţei: metode active, care presupun folosirea unor exerciţii dinamice cu ajutorul cărora vom acţiona asupra supleţei în marile articulaţii şi coloană;

- exerciţii libere de tipul: flexie - extensie, răsuciri, balansări, circumducţii ;

- exerciţii la scara fixă;- exerciţii pe perechi;- exerciţii cu obiecte portative ( bastoane, corzii, mingi;)

metode pasive, caracterizate prin efectuarea unei presiuni asupra segmentului la care dorim să mărim supleţea, presiune exercitată de partener, aparate sau propriul corp; se menţine poziţia 3-10sec.după care se fac exerciţii de relaxare; metoda antrenamentului autogen, constă din relaxare musculară şi controlul unor funcţii vegetative prin intermediul autocomenzii sau formule autosugestive; se utilizează mişcări de contracţie şi relaxare - reflexă; metoda stretching; cuvântul provine de la to stretch = a întinde; metoda se caracterizează printr-un sistem de exerciţii care implică menţinerea într-o anumită poziţie a unui segment 15-30 sec., în scopul întinderii treptate a unui muşchi; are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei trepte:

- contracţie statică;- relaxare (relativ totală);- întindere lentă (10-80 sec.) după Solveborn, 1983;

Indicaţii în aplicarea stretchig-ului: întinderea muşchiului să se realizeze pe fond de relaxare, pe cât posibil sub control psihic; poziţiile

iniţiale să fie comode; exersarea se face individual; se realizează de cel puţin 3x/săpt. dar se recomandă să se facă zilnic; eficienţă mai mare la sfârşitul procesului instructiv-educativ în doza de 3x la grupele solicitate; în poziţie de întindere maximă nu se realizează arcuiri; pe parcursul exerciţiilor respiraţia este dirijată voluntar, pentru a rămâne lentă, profundă, continuă, fără apnee.Indicaţii metodice pentru dezvoltarea supleţei:

- exerciţiile de supleţe nu se fac pe fond de oboseală;- asupra supleţei se acţionează zilnic;- paralel cu exerciţiile de supleţe se recomandă folosirea

exerciţiilor de forţă;Măsurarea supleţei;

- măsurarea mobilităţii articulare se poate face cu ajutorul: goniometrului; bandă metrică; raportor; pe baza a numeroase teste;

3.3. INDICII MORFO-FUNCŢIONALI

La ora actuală SĂNĂTATEA, “ bunul cel mai de preţ” al omului, este definită ca o stare fizico-mentală care se reflectă în interrelaţia armonioasă a organismului cu mediul fizic şi adaptarea la cerinţele mereu crescânde ale vieţii sociale (Marcus D. , Kohn I., 1978.p.25). Este acea stare care-i permite omului să-şi îndeplinească cu randament maxim şi eficient rolul său în societate.

Această stare este condiţionată atât de absenţa bolii cât şi de o bună şi echilibrată stare morfo- funcţională, psiho-afectivă şi socială.

Astăzi, datorită activităţilor sedentare se reduce mult aria de mişcare a omului, crescând frecvenţa unor boli: obezitate, hipertensiune şi mai ales afecţiuni ale aparatului cardiovascular produse de arteroscleroză. Această stare este agravată şi de numeroase forme sedentare de petrecere a timpului liber. Lipsa de mişcare, solicitările profesionale, poluarea oraşelor, toate acestea cumulate predispun organismul la o serie de tulburări organice şi psihice care zdruncină starea de sănătate şi în final duc la scăderea capacităţii de muncă.

În analiza indicilor morfo-funcţionali pornim de la finalităţile procesului instructiv-educativ-evaluativ: ideal, scop, obiective generale particularizate în educaţie fizică.

Astfel, menţinerea unei stări de sănătate optimă, dezvoltarea armonioasă a organismului uman sunt obiective generale ale E.F.S., transpunerea lor în practică necesită din partea profesorului de educaţie fizică cunoaşterea aprofundată a proceselor de dezvoltare şi creştere fizică, pentru a folosi în mod eficient strategiile didactice şi mijloacele specifice.

În toată perioada de dezvoltare organismul trece prin acumulări cantitative - creşterea şi calitative, diferenţierea. Cele două fenomene ale procesului de dezvoltare se inhibă dar se şi condiţionează reciproc.

Creşterea, constă în mărirea dimensiunilor corpului în întregime sau a unora dintre părţile sale. Se realizează în trei planuri: lungime- longitudinal lăţime -transversal adâncime –antero-posteriorProcesul fundamental care determină creşterea , este metabolismul, cu preponderenţă, anabolismul.

Creşterea ca proces se desfăşoară după anumite reguli, legi, numite “Legi ale creşterii “.

Date despre creşterea şi dezvoltarea globală şi segmentară a corpului pe etape

Copilăria, 6/7-10/11 ani prezintă un ritm al creşterii în înălţime mai încetinit. Perioada

este caracterizată printr-o creştere accentuată a membrelor şi mai încetinită a trunchiului.Alonja care până la 10 ani , era mai mică decât înălţimea, devine egală cu ea.

Prepubertatea începe în jurul vârstei de 10-11 ani şi durează în medie 2 ani la fete (12-13 ani) şi 4 ani la băieţi (14-15 ani).În această perioadă se accelerează atât creşterea în înălţime cât şi în greutate, fiind singura perioadă în care fetele depăşesc băieţii atât la înălţime cât şi în greutate. La fete se accentuează diferenţele dintre cele două sexe. La băieţi creşterea membrelor inferioare continuă până la 15-16 ani, trunchiul rămânând scurt.Alonja se măreşte datorită creşterii rapide a membrelor superioare în jurul vârstei de 12 ani.

Pubertatea, perioada între 12/13 – 15/16 ani fete şi 14/15- 17/18 ani băieţii .Creşterea în înălţime la fete se încetineşte progresiv, în timp ce la băieţi se produce o accelerare compensatoare. Creşterea în greutate continuă să fie mai intensă până după pubertate mai ales la fete.

La pubertate se schimbă ritmul creşterii segmentare şi se stabilesc definitiv proporţiile corpului. În această perioadă creşte bustul, se măresc progresiv dimensiunile toracelui şi lăţimea umerilor.

Anvergura depăşeşte cu 2-4 cm. înălţimea corpului.La această vârstă oasele cresc mai puţin în lungime şi mai mult în

grosime, muşchii cresc în volum şi forţă iar funcţiile motrice se ameliorează.Postpubertatea, este un stadiu de consolidare morfologică şi

funcţională care durează 1-2 ani.Diferenţierea sau maturaţia Este un proces calitativ în care celulele şi ţesuturile apar cu structuri

şi proprietăţi funcţionale mai perfecte, imprimând organismului, noi şi superioare calităţi.

Dezvoltarea organismului este un proces unic. Aspectele sub care se pot manifesta transformările organismului în timpul dezvoltării sunt însă variate: somatic, fiziologic şi psiho afectiv. Alături de aspectul cantitativ al dezvoltării (creşterea), profesorul de educaţie fizică trebuie să cunoască adaptabilitatea, capacitatea funcţională a ţesuturilor şi organelor, funcţionalitatea lor depinzând de gradul de maturitate, de diferenţierea la care au ajuns şi latura neuro-psihică şi mintală.

Factorii care influenţează dezvoltarea fizică sunt de natură endogenă, exogenă şi patologică.

Aprecierea Dezvoltării Fizice

Pentru a realiza această apreciere trebuie să formulăm câteva obiective referitoare la : stabilirea gradului de dezvoltare fizică în raport cu vârstă şi sexul; aprecierea vârstei fiziologie în raport cu dezvoltarea fizică; stabilirea exerciţiilor fizice cu efecte favorabile asupra dezvoltării fizice armonioase; orientarea subiectului spre ramura de sport în care ar da randamentul maxim; depistarea atitudinilor deficiente şi indicarea mijloacelor celor mai eficiente pentru corectare urmărirea dezvoltării fizice sub influenţa practicării exerciţiilor fizice în mod sistematic;

3.3.1. Metode de evaluare a dezvoltării fizice (creşterea ) Somatoscopia; Somatometria; Evaluarea Indicilor Antropometrici;

Somatoscopia – constă din observaţia vizuală şi palpatorică a stării de ansamblu a organismului şi detaliile segmentare permiţând stabilirea : stării de dezvoltare fizică generală; stării de nutriţie; dezvoltării ţesuturilor; atitudinii globale şi segmentare;

Tipuri de somatoscopie: globală, segmentară;Somatometria – cuprinde măsurătorile antropometrice care ne permit

obiectivizarea dezvoltării fizice a unui individ sau a unei colectivităţi.Este metoda de apreciere obiectivă, cantitativă prin măsurători, a

unor dimensiuni corporale, a dezvoltării staturale, a stării de nutriţie, a proporţiilor de dezvoltare a diferitelor segmente.

Important este ca măsurătorile să se facă unitar după anumite principii: măsurarea să se efectueze la aceeaşi oră din zi, de preferat între 8-12 ani; măsurarea să se efectueze pe stomacul gol sau la 2 ore după masa consumată; măsurarea să se facă pe subiecţii sumar îmbrăcaţi; măsurarea să se facă cu aparatura în prealabil verificate; la copii , măsurătorile să se facă primăvara sau toamna; măsurătorile începute să se termine în 2-3 săpt. pentru a evita modificările ce pot apare;

Datele somatometrice au valoare numai în raport cu vârsta şi sexul.Aparatura folosită în somatometrie: cântar, antropometru, panglică

metrică, compas antropometric, dinamometru, miotonometru, spirometru.Măsurători antropometrice uzuale: I; G; Bust- înălţimea din aşezat;

lungimea membrelor inferioare, superioare; anvergura; Pt.- perimetru toracic; dinamometrie- examenul funcţional al forţei diferitelor grupe

musculare; miotonometrie - măsurarea tonusului muscular în relaxare şi contracţie; goniometrie – măsurarea mobilităţii articulare;

3.3.2. Indicii Antropometrici:- sunt relaţii aritmetice care permit evaluarea obiectivă şi cantitativă a proporţiilor organismului uman. Relaţia dintre diferite date antropometrice o concretizăm în indici care trebuie raportaţi apoi la vârstă, sex, ramuri sportive. Indicii antropometrici nu au valoare absolută, ei permit orientativ aprecierea stării de nutriţie, proporţionalitatea şi robusteţea organismului.

INDICI DE NUTRIŢIE:BROCA: G= T-100 G= greutatea ideală (kg.)

T= Înălţimea (cm.)Interpretare: 0-4 kg - fb.

4-8 kg. – bun 8-12kg - mediocru 12-16kg - slabAcest indice se utilizează la bărbaţii adulţi

BRUGSCH –se utilizează la sportivii înalţi.Pentru înălţimi de 165-174cm.- T-105

175-185cm - T-110LORENTZ: -pentru sportivii suplii şi sportive.

G=T-100-(T-150/4)KOHN-BLAJ: se utilizează în general pentru femei.

G=T-100-(T-100/10) BOUCHARD: G/T= 4kg -la bărbaţi

3kg – la femeiSCARA: 5-4- f. corpolent 4-3,5 –corpolent 3,5-3 - mediocru 3 – 2,5 –discutabil

sub 2,5 – debil

QUETELET:G/T= 400g la B. 300g la F.

SCARA: 540 – obezitate 540 – 451 – greutate prea mare 450 – 416 – greutate mare 415 – 401 – indice bun 400 – 390 – cel mai bun 389 – 360 – mediocru 359 – 320 – slab

319 – 300 – f. slab 299 – 200 – epuizare

INDICI DE PROPORŢIONALITATE

ERISMAN :Pt. –T/2 =5,8 cm la B 3,8 cm la F

poate permite aprecierea vârstei fiziologiceADRIAN IONESCU :B- T/2= 3-4 cm la B

4-5 cm la FIndicele arată cu cât sunt mai scurte sau mai lungi membrele

inferioare faţă de bust şi talie/2.În pubertate indicele este de 3,1 la B şi 3,9 la F şi poate deveni 4,1

la B şi 6,1 la F.

INDICELE DE ROBUSTICITATE PIGNETT-(G Pt) ; Pt= perimetru toracic mediuLa interpretarea indicelui se schimbă sensul semnului algebric :

- dacă valoarea din paranteză este mai mare decât T , semnul devine pozitiv;

- dacă valoarea din paranteză este mai mică, semnul devine negativ;

x – 10 tendinţă de obezitate10 _ -10 indice foarte bun – persoană robustă

-11 _ -20 indice bun -21 _ -25 indice mediocru -26 _ -30 indice discutabil -31 _ -35 indice slab -36 _ - x indice foarte slab

3.3.3. INDICI FUNCŢIONALI:

DEMENY : CV/G = 60 cm3 la B 52 cm3 la F

CV = CAPACITATEA VITALĂG = GREUTATEA ÎN KILOGRAMECu cât este mai mare indică o funcţie respiratorie mai bună;SPEHL : CV x G/TSub 1500- indice slab; între 1500-1800- indice bun; peste 1800 –

foarte bunRUFFIER :Pt. i = perimetru toracic în inspir;

Pa = perimetru abdominal stând;Pi –Pa – ( T-100-G); sub 10 mediocru; între 10 –20- bun; peste 20 ,

foarte bun;

INDICE GENERAL AL DEZVOLTĂRII FIZICE:V+R- IC; V= (Pi -Pa )-(T-100-G);R= indice respirator CV/Gx10;IC= indice cardiac RUFFIER ( P1+P2+P3)-200

10 valorile pot oscila între 10 şi 20;

3.3.4. Ţinuta Corectă

Formarea ţinutei corecte constituie unul din obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului şi în mod deosebit al educaţiei fizice şcolare.

Se manifestă în stilul fiecărui individ de aşi menţine poziţia verticală a corpului.

Ţinuta corectă influenţează în mod direct buna funcţionare a organelor interne, dezvoltarea fizică armonioasă şi nu în ultimul rând, starea de sănătate a individului. Din punct de vedere etic şi estetic, ţinuta corectă reprezintă o componenta a expresivităţii motrice, a frumuseţii corporale a omului şi exprimă trăsăturile individuale de comportament.

Datele somatoscopice de bază ale ţinutei corecte sunt:1. dispoziţia segmentelor corpului unele faţă de altele în plan sagital;2. profilul coloanei vertebrale; Factorii care determină ţinuta: conformaţia scheletului, care asigură poziţia verticală a corpului :

- poziţia capului şi a centurii scapulo-humerale;- coloana vertebrală (poziţie, curburi);- poziţia bazinului constituie sprijinul pentru coloană,

determinând forma acesteia;- articulaţia coxo-femurală şi talo-crurală;

sistemul musculo-ligamentar şi forţele elastice ale ţesuturilor;- tonusul musculaturii de postură; starea de tonicitate reprezintă

starea de semi contracţie în care se găseşte un muşchi în repaos; sensibilitatea chinestezică şi cea cutanată;

- determină capacitatea de a percepe şi a fixa poziţiile segmentelor corpului;

- poziţia corpului în spaţiu este reglată şi de reflexele tonice, de fixare, care apar ca urmare a excitaţiei labirintului, a cărui activitate se manifestă la modificarea poziţiei capului.

Abaterile de la ţinuta corectă sunt determinate de:1. atitudini incorecte, mai ales în perioadele de creştere;2. activităţi în poziţii incorecte, asimetrice;3. absenţa activităţilor motrice, carenţe în alimentaţie;4. la adulţi deteriorarea ţinutei se datorează şi slăbirii grupelor musculare,

scăderea supleţei, tasarea discurilor intervertebrale.Aceste abateri de la ţinuta corectă : ţinuta cifotică, ţinuta lordotică,

ţinută scoliotică, constituie anomalii care pot duce la tulburări ale funcţiilor organismului şi chiar la îmbolnăviri grave.

Până la 14 ani curburile se formează uniform iar după 14 ani datorită creşterii intense a segmentului lombar al coloanei, lordoza lombară se accentuează. Curburile coloanei sunt condiţionate de creşterea neuniformă a pereţilor anterior şi posterior ai corpurilor vertebrale, ele mărindu-se cu vârsta.

Formarea ţinutei corecte din copilărie pe baza unei susţinute munci educative, contribuie la dezvoltarea corectă a formei coloanei vertebrale.

Metodica formării unei ţinute corecte/ drepte Ţinuta corectă este influenţată în mare parte de ereditate dar un rol

hotărâtor îl are deprinderea dobândită de a sta drept.În procesul de educare a ţinutei corecte se urmăreşte:1. formarea deprinderii de a adopta o ţinută corectă;

- această deprindere se formează concomitent cu formarea deprinderilor motrice de bază: mers, alergare, cu dezvoltarea aptitudinilor motrice, în mod deosebit: supleţea şi îndemânarea şi capacitatea de a menţine echilibrul static şi dinamic;

- de asemenea rol important îl are şi ridicarea tonusului muscular, asigurarea mobilităţii articulare;2. creşterea indicilor funcţionali ai organismului;

- îmbunătăţirea capacităţii de efort;Pentru realizarea unei ţinute corecte se recomandă:

exerciţii speciale, analitice, în poziţii corecte şi corective; exerciţii care vizează conştientizarea poziţiilor corecte sau greşite (prin contrast); exerciţii de influenţare selectivă a aparatului locomotor; exerciţii pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice; exerciţii pentru formarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare;

Dozarea acestor exerciţii se face în concordanţă cu particularităţile de vârstă ale colectivului, cu nivelul de pregătire şi cu scopurile urmărite: profilactic sau corectiv;

3.4. PRICEPERI

Cuvântul provine din latinescul percipere = îndemânare, iscusinţăDefinirea noţiunii de pricepere : posibilitate dobândită prin

învăţare de a executa o anumită acţiune, în condiţii foarte variate, realizând o adaptare promptă la eventualele schimbări ( dicţionarul de pedagogie).

- facultatea de a înţelege; judecată; inteligenţă; abilitate; îndemânare; iscusinţă (DEX).

Alături de deprinderi, priceperile formează baza comportamentului învăţat. Sunt prezente în orice act motric, înainte de a deveni deprindere. Priceperea este o capacitate, ceva înnăscut, care se perfecţionează în ontogeneză.

Caracteristici:- nivelul de manifestare a priceperilor depinde de plasticitatea scoarţei cerebrale;- sunt componente ne automatizate ale activităţii voluntare;- priceperile complexe sunt dependente de experienţa motrică anterioară; exprimă măiestrie practică în condiţii variabile;

Clasificare:- priceperi elementare - reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni;- priceperi complexe - superiore, care constau în valorificarea deplină a întregului complex de activităţi motrice şi intelectuale ale unui subiect.; sunt caracterizate de o mare complexitate structural-funcţională înglobând cunoştinţe teoretice, experienţa personală, deprinderi motrice diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii complexe şi schimbătoare. Din cele prezentate anterior reiese faptul că, priceperile motrice sunt în strânsă legătură cu deprinderile motrice, priceperile elementare fiind prima etapă în formarea deprinderilor motrice, relaţii prezentate şi în figura 6.

Priceperi elementarePriceperi

elementare

DeprinderiCunoştinţe

Scheme operaţionale

DeprinderiCunoştinţe

Scheme operaţionale

SITUAŢII

NOI

SITUAŢII

NOI

Priceperi complexe

Inteligenţă motrică

Priceperi complexe

Inteligenţă motrică

Aplicarea cunoştinţelor în situaţii

noi

Aplicarea cunoştinţelor în situaţii

noi Aplicare adaptativă prin

selectarea mijloacelor de

răspuns

Aplicare adaptativă prin

selectarea mijloacelor de

răspuns

Fig. 6. Relaţia priceperi-deprinderi

3.5. DEPRINDERILE

3.5.1. Generalităţi:

Definirea noţiunii de deprindere:

obişnuinţă, obicei; uşurinţă căpătată de-a lungul timpului într-o îndeletnicire oarecare; pricepere; destoinicie; dexteritate; practică obişnuită într-o îndeletnicire oarecare; exerciţiu; (D.E.X.) capacitatea de a aplica informaţiile cu uşurinţă şi cu randament sporit, cu respectarea tuturor calităţilor priceperii (corectitudine, iscusinţă, abilitate, în condiţii variate şi schimbate); este priceperea transformată în act reflex sau mai bine spus, priceperea ajunsă la un înalt grad de automatizare a componentelor: mecanismul de transformare a priceperii în deprindere este dat de execuţiile efectuate în mod sistematic şi continuu; din punct de vedere psihofiziologic, deprinderile se manifestă ca stereotipuri dinamice şi constituie un fel de a doua natură a omului ( U.Şchiopu, 1997). Sunt moduri de acţiune bine elaborate şi consolidate care permit desfăşurarea mai facilă a unor activităţi fie ca fragmente automatizate ale unor acţiuni complexe care în urma exerciţiului s-au sistematizat şi au ajuns

la un anume grad de automatizare şi de independenţă faţă de activitatea conştientă în ansamblul ei.(A. Tucicov-Bogdan, 1973).

Deprinderea este caracterizată printr-o serie de trăsături specifice, cea mai importantă fiind sinteza realizată pe plan cognitiv, senzorial-motric sau chinestezic ( G.Montpellier).

Există mai multe accepţiuni ale conceptului de deprindere, dar atât reprezentanţii şcolii franceze cât si cei ai şcolii engleze şi ruse, consideră deprinderea ca fiind rezultatul învăţării, o manieră de comportare care se formează prin exersare;Categorii de deprinderi: Deprinderi intelectuale; Deprinderi motrice; Deprinderi senzoriale;Între cele trei categorii de deprinderi există o relaţie de interdependenţă.

Deprinderile Motrice Reprezintă caracteristica de ordin calitativ a actelor motrice învăţate; În educaţia fizică şi antrenamentul sportiv, deprinderea motrică reprezintă un obiectiv, o finalitate a procesului instructiv-educativ-evaluativ;Există mai multe definiţii date deprinderilor motrice, vom aminti câteva mai reprezentative: Deprinderea motrică, o caracteristică, sau o componentă a actelor învăţate, care prin exersare dobândesc indici superiori de execuţie ( coordonare precizie, viteză, plasticitate, automatism), M. Epuran,1976; Componentă automatizată a actului motric voluntar; act sau acţiune motrică ajunsă prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie, eficienţă şi care asigură succesul execuţiei în sensul dorit (L.Herczeg); Deprinderile motrice sunt stereotipuri dinamice, motrice, proprioceptive (A.N. Krestovnikov, 1954); Deprinderile motrice reprezintă componentele esenţiale şi totodată specifice ale diferitelor acte motrice care îmbinate în mod armonios asigură îndeplinirea unor sarcini motrice conform principiului: “eficienţă maximă prin cheltuieli energetice minime” ( A.Demeter, 1981);

3.5.2. Caracteristicile deprinderilor motrice:

Componente ale conduitei voluntare ale omului, elaborate prin exerciţiu; Sunt rezultatul învăţării mişcărilor prin repetare; sunt specifice unei activităţi; Se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă, care permite corectarea pe moment a unor inexactităţi;

Automatizarea deprinderii eliberează scoarţa cerebrală, asigurând participarea ei la alte activităţi; Deprinderile au stabilitate relativă în condiţii variabile şi plasticitate; Sunt ireversibile; Au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a unor stimuli care constituie elemente informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor; Se prezintă de cele mai multe ori sub forma unor structuri individuale determinate de însuşirile sau aptitudinile variabile ale subiecţilor care învaţă aceeaşi mişcare; Formarea deprinderilor este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi: aptitudinile motrice, motivaţia, nivelul pedagogic al instruirii, calitatea şi eşalonarea exerciţiilor, aprecierea şi autocontrolul rezultatelor.

3.5.3. Etapele formării deprinderilor motrice

Etapele formării deprinderilor motrice şi conţinutul lor sunt diferit prezentate în literatura de specialitate, fiind în concordanţă cu domeniul care le tratează şi ne prezentând diferenţe semnificative. Astfel în funcţie de domenii distingem: 1. Etape fiziologice ( A.N.Krestovnikov, 1954; A.Demeter, 1979);

2. Etape psihologice (AL.Roşca, 1966; P.A.Rudik, 1955; M.Epuran, 1976);

3. Etape metodice (L.P.Matveev, A.D.Novikov,1980; GH.Cârstea 1997; D.Harre, 1973);

Prezentarea acestor etape şi conţinutul lor este realizată în tabelele ce urmează:

Tabelul 2.

ETAPELE FIZIOLOGICE

NR. DUPĂ A.N. KRESTOVNIKOV

DUPĂ A. DEMETER

1. ETAPA MIŞCĂRILOR INUTILE ŞI A LIPSEI DE COORDONARE:

- iradiere extinsă;- răspuns nediferenţiat

ETAPA IRADIERII ŞI GENERALIZĂRII EXCITAŢIEI:

- iradiere extinsă sau chiar generalizarea excitaţiilor sosite de la scoarţă;- mişcarea se realizează cu încordare mare şi cu risipă de energie;

2. ETAPA MIŞCĂRILOR ÎNCORDATE:

- nu există un echilibru între excitaţie şi inhibiţie;- apar procese de diferenţiere;

ETAPA CONCENTRĂRII INIŢIALE A EXCITAŢIEI:

- o insuficientă concentrare a excitaţiei apărută şi iradiată pe scoarţă;- se conturează un început de inhibiţie de diferenţiere;

3. ETAPA EXECUŢIEI CORECTE A

MIŞCĂRILOR:- dispare încordarea;- se produce corectarea proceselor nervoase;

ETAPA DE DIFERENŢIERE ŞI DE FORMARE INIŢIALĂ A

DEPRINDERII:- este etapa mişcărilor diferenţiate;- se realizează o concentrare perfectă a excitaţiei corticale;

4. ETAPA ÎNSUŞIRII DETAILATE A MIŞCĂRILOR:

- se delimitează precis iradierea proceselor de excitaţie şi inhibiţie;- se realizează întărirea stereotipului dinamic;- este etapa măiestriei;

ETAPA DE AUTOMATIZARE A DEPRINDERII:

- I. V. Pavlov a legat automatizarea mişcărilor de starea de excitabilitate a centrilor nervoşi;

Tabelul 3.

ETAPE PSIHOLOGICE

NR.

DUPĂ AL. ROŞCA DUPĂ P.A.RUDIK DUPĂ FITTS

1. Orientarea şi familiarizarea cu

acţiunea:- se urmăreşte însuşirea mecanismului de bază al acţiunii;

Etapa însuşirii preliminare a bazelor

exerciţiilor:- se urmăreşte formarea reprezentării actului motric;- se realizează primele încercări;

Etapa cognitivă:- se percepe modelul ;- viteza şi coordonarea sunt slabe,- răspunsurile instabile;

2. Etapa învăţării analitice:

- accent pe corectitudinea însuşirii mecanismului de bază şi a elementelor componente;

Etapa însuşirii precizate a execuţiei:

- în această etapă se leagă şi se unifică acţiunile parţiale cu accent pe corectitudine;

Etapa de organizare:- în care se realizează exersarea până la automatizare;- se pune accent pe latura motorie:- deprinderea devine relativ stabilă ;

3. Etapa analitico- sintetică:

- de organizare şi sistematizare a elementelor acţiunii;

Etapa consolidării şi perfecţionării deprinderii:- se realizează diferenţierea proceselor corticale şi precizarea raporturilor spaţio-temporale;

Etapa perfecţionării:- elementele singulare sunt înlocuite cu cele sintetizate, iar activitatea este automată;- se realizează o combinare a caracteristicilor motrice, cognitive şi afective care dau stabilitate deprinderii;

4. Etapa sintetizării şi integrării operaţiilor

într-o acţiune unitară:- se asigură ritmul optim de execuţie;

5. Etapa perfecţionării deprinderii:

- etapa automatizării;- se realizează exersarea în condiţii cât mai variate;

Tabelul 4. ETAPELE METODICE

NR. DUPĂ NOVIKOV şi MATVEEV

DUPĂ GH. CÂRSTEA DUPĂ D. HARRE

1. Etapa învăţării iniţiale:- se caută formarea ritmului şi tempo-ului mişcării; - se înlătură mişcările inutile;- se realizează o reprezentare generală a mişcării;

Etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a

deprinderii:- formarea unei reprezentări clare asupra deprinderii respective;- formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii;- descompunerea deprinderii motrice;

Etapa formării primei imagini asupra

mişcării:- iau naştere reacţii ideomotorii şi are loc acceptarea fizică şi psihică;

2. Etapa învăţării aprofundate:

- are loc adâncirea înţelegerii de către elevi a legităţilor mişcării care compun acţiunea motrică;- se formează ritmul şi tempoul adecvat execuţiei globale;

Etapa fixării şi consolidării deprinderii :

realizarea tehnicii de execuţie în concordanţă cu caracteristicile mişcării;- exersarea deprinderii în condiţii relativ şi predominant constante;- corectarea cu prioritate a greşelilor individuale de execuţie;

Etapa primei învăţări:- se însuşeşte componenţa principală a mişcării;- se urmăreşte înlăturarea mişcărilor suplimentare şi inutile;

3. Etapa consolidării şi perfecţionării deprinderii:

- se consolidează deprinderea în condiţii diferite şi cu intensităţi ale efortului diferite:-se apreciază global gradul de automatizare a mişcării;

Etapa perfecţionării deprinderii motrice:

- sporirea variantelor de execuţie;- exersarea deprinderii în condiţii cât mai variate;- includerea deprinderii în înlănţuiri de alte deprinderi motrice;

Etapa precizării acţiunii:

- mişcarea prinde contur precis, este percepută în mod detaliat ; - concomitent se stabilesc fazele actului motric;

4. Etapa de automatizare:

- se stabilizează deprinderile;- se repetă în condiţii neschimbate;

5 Etapa perfecţionării în condiţii variabile:

- se urmăreşte perfecţionarea tehnicii în funcţie de particularităţile individuale;- capacitatea de a lega diferite deprinderi;

3.5.4. Tipuri de deprinderi

Din punct de vedere teoretic şi practic, clasificarea deprinderilor este importantă, ea realizându-se pe baza anumitor criterii: După componentele senzoriale dominante: deprinderi perceptiv-motrice ( cognitiv-motrice); deprinderi motrice ( gest motric învăţat ca programul mişcării); După modul de conducere: deprinderi autoconduse, în care succesiunea mişcărilor este determinată de programul mental pe baza prelucrării informaţiilor interne; deprinderi heteroconduse, în care succesiune mişcărilor este dată şi de influenţele de mediu( intenţiile adversarului); Din punct de vedere sistemic: deprinderi deschise, determinate de variaţiile situaţiilor; deprinderi închise, realizate în situaţii standard; După complexitatea situaţiilor şi a răspunsurilor: deprinderi elementare, automatizate complet, stereotipe (mişcările ciclice); deprinderi complexe, parţial automatizate; După efectorii care realizează actul motric: deprinderi fine; deprinderi intermediare; deprinderi mari; După sensul utilizării: tehnice, care constituie baza pregătirii în majoritatea activităţilor umane şi sportive; tactice, care cuprind înlănţuiri specifice; După obiectivele urmărite în educaţia fizică şcolară: deprinderi de bază: mers, alergare, săritura, aruncarea –prinderea; deprinderi aplicativ-utilitare: căţărare-escaladare, târâre, tracţiune, împingere, ridicare – transport de greutăţi; deprinderi specifice diferitelor discipline, ramuri, probe sportive.

3.5.5. Transfer şi interferenţăFenomene ce apar în procesul de formare a deprinderilor.Transfer, influenţa pozitivă a deprinderii vechi asupra celei noi;

acest fenomen se produce atunci când elevul înţelege structura noii mişcări şi ajunge să înţeleagă asemănările dintre deprinderea veche şi cea nouă.

Procesul instructiv-educativ are sarcina de a dezvolta priceperea de a aplica cunoştinţele anterioare în însuşirea unor noi cunoştinţe şi la formarea unor noi deprinderi.Aspecte ale transferului în învăţarea motrică: trecerea de la exerciţii parţiale la exerciţii integrale; trecerea prin generalizare de la o deprindere la alta; trecerea unor elemente specifice de la o sarcină motrică la alta, de tip diferit; trecerea de la învăţarea mentală la execuţia directă;

trecerea de la învăţarea senzorio-motrică la execuţia practică;Interferenţă, influenţă negativă, când procesul nou este împiedicat de cel vechi;Apare în momentul în care deprinderile învăţate sunt foarte stabilizate şi automatizate.Cauze ale interferenţei: dezvoltare şi pregătire fizică unilaterală; specializare îngustă; nivel scăzut al aptitudinilor motrice deprinderi greşite sau insuficient consolidate; greşeli metodice în organizarea procesului de instruire,

3.5.6. Slăbirea şi stingerea deprinderilor motriceFenomenul se datorează inhibiţiei care acţionează în sensul stingerii

legăturilor temporare. Lipsa exerciţiilor, repetările la intervale mari, produc slăbirea deprinderilor, pierderea preciziei, a uşurinţei de execuţie a mişcării.

Stingerea completă a deprinderii este un caz rar, sub controlul conştiinţei ele pot fi reactualizate (fiind vorba de deprindere ca: înotul, schiul, ciclismul, patinajul).

3.5.7. DEPRINDERI MOTRICE DE BAZĂMERSUL, deprindere motrică de bază prin care se realizează în

mod deosebit locomoţia umană. Este o acţiune motrică voluntară, care prin exersare devine involuntar, automat, stereotip.

Mersul constă din dezechilibrări continue prin care corpul se adaptează suprafeţei d sprijin şi mediului înconjurător păstrând contactul cu suprafaţa pe care se realizează mişcarea şi se poate definii prin alternarea sprijinului picioarelor pe sol, acţiune prim care se realizează înaintarea.

Unitatea de bază este pasul, el se repetă identic dând mersului caracter ciclic. Termenii folosiţi în legătură cu mersul: lungimea pasului, distanţa dintre călcâiul aceluiaşi picior între două poziţii identice ale corpului (la adult , lungimea pasului este de 70-80 cm.), cadenţa, tempoul, numărul de paşi/unitatea de timp ( în medie 70-80 de paşi/minut), viteza (distanţa parcursă/unitatea de timp, în medie 4 km./oră).

Mersul influenţează funcţia respiratorie şi cea circulatorie. Timpii mersului:

1. Sprijin dublu;2. Primul sprijin unilateral: semipasul posterior, momentul

verticalei, semipasul anterior;3. Al doilea sprijin dublu;4. Al doilea sprijin unilateral (după Duchroquet).

Mersul are mari variaţii individuale în funcţie de ereditate, vârstă, greutate de transportat, felul încălţămintei. Poziţia corpului în timpul

mersului poate fi o caracteristică individuală. În mers capul şi trunchiul suferă o deplasare verticală de 4-5 cm., deplasare determinată de momentul verticalei şi dublului sprijin şi o deplasare frontală de 4-5 cm.. Contactul cu solul se face cu talonul (călcâiul), trunchiul este drept, capul în prelungire, braţele se mişcă liber, alternativ, înainte - înapoi şi invers, fiind coordonate cu mişcarea picioarelor.

Greşeli: Mers rigid, băţos; Mers săltat, cu balans exagerat pe verticală; Mers legănat, cu balans exagerat pe orizontală; Mers târşit, nu se ridică piciorul suficient în timpul fazei de

pendulare; Mers în” buestru”, lipsa coordonării mişcării braţelor cu cea a

picioarelor; Mers cu vârfurile exagerat în afară sau exagerat spre interior.

Variante: Mersul liber fără cadenţă; Mersul în cadenţă, pasul de manevră, pasul de front (marş); Mers gimnastic; Mers pe vârfuri, călcâie, partea internă, externă a labei piciorului; Mers în ghemuit (mersul piticului); Mers fandat (mersul uriaşului); Mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept (mersul

berzei); Mers cu pendularea gambei înainte; Mers cu sprijinul palmelor pe sol şi picioarele întinse (mersul

elefantului); Mers cu pas alăturat, încrucişat; Mers cu spatele pe direcţia de deplasare.

În lecţia de educaţie fizică, mersul este prezent în toate momentele acesteia dar pentru a creşte atractivitatea acestuia se utilizează deplasarea în figuri: zigzag, şerpuit, spirală, buclă închisă şi deschisă, opt.

Deplasare şerpuită Deplasare în zigzag Deplasare în opt

Buclă deschisă Buclă închisă

Indicaţii: Mersul se poate executa cu diferite poziţii şi mişcări ale braţelor; Ritmul mersului diferă în funcţie de structura variantei alese; Se adoptă diferite formaţii în funcţie de varianta utilizată; În timpul deplasării pot fi combinate mai multe variante de mers.

ALERGAREA

Deprindere motrică de bază, elementară, care asigură o deplasare mai rapidă prin acţiunea coordonată a musculaturii membrelor inferioare şi superioare. În timpul alergării se succed fazele de sprijin şi zbor.

Fazele alergării:1. Faza de sprijin unilateral ;2. Faza de zbor ;3. Faza de sprijin unilateral pe celălalt picior.

La fel ca la mers şi la alergare apar oscilaţii pe verticală şi orizontală. Importantă în timpul alergării, este poziţia corpului iar ritmul şi amplitudinea alergării sunt influenţate de intensitatea acesteia. În timpul alergării, un rol deosebit îl are coordonarea actului respirator cu pasul.

Alergarea ca deprindere motrică de bază reprezintă « startul » în formarea deprinderilor specifice probelor de alergare.

Greşeli   : Alergarea îngenunchiată, fără terminarea impulsiei; Alergarea cu accentuarea balansului corpului; Orientarea greşită a labei piciorului în timpul alergării; Poziţia greşită a trunchiului; Mişcarea greşită a braţelor, încrucişare, braţe întinse.

Variante: Alergare cu genunchii sus; Alergare cu pendularea gambelor pe coapsă, alergarea cu

pendularea gambelor înainte; Alergare cu paşi încrucişaţi; Alergare cu spatele pe direcţia de deplasare.

Alergarea este prezentă în lecţie, în toate momentele ei. Este elementul care asigură manifestarea spiritului de întrecere în desfăşurarea ştafetelor, parcursurilor aplicative şi nu în ultimul rând este esenţa jocurilor de mişcare.

Indicaţii   : În faza de învăţare a alergării se utilizează tempo-uri

moderate, se folosesc corectările urmărind realizarea unei alergări cu caracter relaxat.

Se cere o atenţie deosebită la coordonarea ritmului respirator cu ritmul paşilor.

Se pun în mod progresiv duratele, distanţele, numărul de repetări;

Prin utilizarea unor formaţii variate şi deplasările în figuri, se asigură alergării un caracter atractiv.

SĂRITURA

Deprindere motrică de bază, naturală, cu larg caracter aplicativ, care constă în desprinderea corpului de pe sol prin propulsie, efectuând un zbor ce poate avea diferite traiectorii.

Are un rol în stimularea marilor funcţiuni, asigură excitabilitatea S.N.C., asigură tonicitate şi troficitate musculaturii, asigură întărirea sistemului osteo-ligamentar, educarea percepţiilor spaţio-temporale.

Intervine în educarea/dezvoltarea aptitudinilor motrice: viteză, forţă, putere, îndemânare, rezistenţă. Determină formarea unor trăsături de caracter :voinţă, hotărâre, curaj.

Săritura este o deprindere cu caracter aciclic şi se compune din următoarele faze :

1. Elan ;2. Bătaie-desprindere ;3. Zbor,4. Aterizare.

Greşeli care apar în funcţie de fazele săriturii: Elan insuficient de energic; Impulsie slabă; Lipsa coordonării elanului cu bătaia ; Coordonarea slabă a segmentelor corpului în timpul zborului, Poziţie rigidă la aterizare.

Variante : Sărituri libere, în care zborul este continuu; Sărituri cu sprijin, în care zborul este întrerupt de aşezarea

pentru scurt timp a mâinilor pe sol. Sărituri ca mingea, cu desprindere pe două picioare şi

aterizare pe două sau pe un picior, cu desprindere pe un picior şi aterizare pe două sau pe un picior.

Sărituri succesive ca mingea, pe loc, sau cu deplasare pe diferite direcţii.

Sărituri la coarda scurtă sau lungă, individual, pe perechi, în trei sau în grup.

Sărituri pe aparate, sărituri cu bătaie pe o suprafaţă mai înaltă.

Sărituri în adâncime. Săritura în lungime de pe loc. Pasul săltat. Pasul sărit.

Pentru aceste variante apar următoarele greşeli: Pentru săriturile ca mingea : nu se respectă ritmul, la

săriturile pe loc nu se aterizează pe acelaşi loc, poziţii incorecte ale trunchiului, aterizare rigidă, lipsa de coordonare a segmentelor.

Pentru săriturile cu coarda: mânuire greşită a corzii, lipsa coordonării mişcării corpului cu mişcarea corzii.

Se utilizează în partea pregătitoare şi fundamentală a lecţiei de educaţie fizică. Indicaţii:

Pe tot parcursul învăţării se va insista asupra corectitudinii execuţiei;

Săriturile se pot utiliza în ştafete, parcursuri dar numai după ce au fost corect însuşite;

Pentru învăţare pot fi utilizate şi jocurile de mişcare bazate pe sărituri.

La săriturile mai dificile profesorul trebuie să asigure condiţii de securitate copiilor, pentru a preveni accidentările;

Aparatele utilizate trebuie verificate înainte de a fi folosite; În învăţare se începe cu însuşirea aterizării (în gimnastică); Pentru a spori eficacitatea acţiunilor se pot utiliza repere vizuale.

Fig. 7. Clasificarea săriturilor

SĂRITURISĂRITURI

LIBERE CU DESPRINDERE DE PE:LIBERE CU

DESPRINDERE DE PE:

CU SPRIJIN PE APARATE ŞI DESPRINDERE DE PE:CU SPRIJIN PE APARATE ŞI

DESPRINDERE DE PE:

DOUĂ PICIOARE

DOUĂ PICIOARE UN PICIOR

UN PICIOR DOUĂ PICIOARE

DOUĂ PICIOARE

ÎN LUNGIMEÎN

LUNGIME

ÎN ADÂNCIME

ÎN ADÂNCIME

ÎN ÎNĂLŢIMEÎN

ÎNĂLŢIME

CU SPRIJIN PECU SPRIJIN PE

BRAŢEBRAŢE

PICIOAREPICIOARE

ALTE SEGMENTE

ALTE SEGMENTE

CU ELANCU ELAN

FĂRĂ ELANFĂRĂ ELAN CU ELAN

CU ELANFĂRĂ ELAN

FĂRĂ ELAN

UN PICIORUN PICIOR

ARUNCAREA ŞI PRINDEREA

Două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate împreună întrucât cea de a doua nu se poate efectua decât dacă există prima. Ambele au o mare aplicativitate în viaţa de zi cu zi.

Asigură tonicitate şi troficitate musculaturii întregului corp, întăresc articulaţiile implicate, determină dezvoltarea mobilităţii articulare, coordonarea, precizia, solicită intens analizatorii: vizuali, auditivi, tactili şi influenţează pozitiv manifestarea celorlalte aptitudini motrice ca: viteză, forţă, putere, rezistenţă.

Aruncarea este o acţiune motrică prin care, obiecte de diferite mărimi, forme, greutăţi sunt proiectate în spaţiu prin contracţie musculară.

Prinderea este acţiunea motrică prin care se interceptează şi se reţin anumite obiecte aflate în mişcare. Prinderea se poate efectua cu ajutorul membrelor superioare şi cu cele inferioare.

Fazele aruncării:1. Poziţia iniţială, elan;2. Faza de aruncare (mişcarea segmentelor şi a trunchiului), eliberarea

obiectului;3. Faza finală, restabilirea.

Fazele prinderii:1. Faza de aşteptare;2. Faza de întâmpinare, mâinile iau contact cu obiectul;3. Faza de amortizare;4. Faza de reţinere.

Reuşita aruncării şi prinderii depinde de: priza, modalitatea prin care obiectul este ţinut, susţinut, apucat, sau sprijinit; coordonarea mişcărilor, aprecierea corectă a distanţei de aruncare, alternarea judicioasă a contracţiei cu relaxarea.

Greşeli:Aruncarea:

Priza defectuoasă; Folosirea în exclusivitate a forţei braţelor; Proiectarea obiectelor pe unghiuri ne adecvate; Scăparea obiectelor;

Prinderea: Adoptarea unei poziţii greşite a palmelor; Teama de obiect; Lipsa fazei de întâmpinare; Lipsa de apreciere corectă a distanţei şi vitezei obiectului;

Lipsa coordonării mişcării braţelor cu mişcarea întregului corp.

Tipuri de aruncare Aruncare azvârlită , este aruncarea care se face cu mişcare

rapidă şi energică (biciuirea), concretizată în proiectarea energică a braţului din poziţia întins înapoi spre înainte, se poate realiza de pe loc, din deplasare, din diferite poziţii, cu diferite obiecte.

Aruncarea lansată , se caracterizează prin aceea că , priza se face de regulă susţinând sau ţinând obiectul de jos sau din lateral, propulsia se realizează printr-un balans premergător realizat cu braţele întinse, poziţie care se păstrează şi în momentul eliberării obiectului. Se execută cu o mână, cu două mâini, de pe loc, sau din deplasare.

Aruncarea împinsă , se caracterizează prin faptul că obiectul se menţine pe palmă, cu braţele îndoite, propulsia se realizează prin extensia energică a braţului de aruncare. Se realizează de pe loc, din deplasare, cu o mână sau cu două mâini, pe diferite direcţii, la distanţă, la ţintă sau partener.

Variante de prindere:

Prindere cu o mână; Prindere cu două mâini;

În lecţia de educaţie fizică aruncare şi prinderea pot fi folosite în toate părţile ei, în funcţie de obiectivele urmărite.

Îndicaţii: Pentru a fi eficiente, aceste deprinderi trebuie executate cu un număr

mare de repetări; În etapa de învăţare un rol important îl are demonstraţia şi explicaţia

fenomenului respectiv, distanţele şi greutatea obiectelor cu care se realizează aruncarea;

Pentru a se evita accidentările se recomandă folosirea formaţiilor de lucru largi şi a comenzilor;

Pentru consolidarea acestor deprinderi se folosesc jocurile de mişcare, ştafetele şi parcursurile aplicative.

Fig. 8 Tipuri de aruncare

ARUNCAREA

AZVÂRLITĂ LANSATĂ ÎMPINSĂ

Fig. 9. Clasificarea aruncării prin azvârlire

Fig. 10. Clasificarea aruncării prin împingere

AZVÂRLITĂ

LA DISTANŢĂLA DISTANŢĂ

LA ŢINTĂLA ŢINTĂ

LA PARTENERLA PARTENER

DE PE LOCDE PE LOC

DIN DEPLASAREDIN

DEPLASARE

ÎMPINSĂ

ÎN SUSÎN SUS

LA ŢÎINTĂLA ŢÎINTĂ

LA PARTENERLA PARTENER

CU O MÂNĂCU O MÂNĂ

CU DOUĂ MÂINICU DOUĂ MÂINI

DE PE LOCDE PE LOC

DIN DEPLASAREDIN DEPLASARE

LA DISTANŢĂLA

DISTANŢĂ

ÎMPINSĂÎMPINSĂ

Fig. 11. Clasificarea aruncării prin lansare

LANSATĂ

CU O MÂNĂCU O MÂNĂ

CU DOUĂ MÂINICU DOUĂ MÂINI

DIN LATERALDIN

LATERAL

DE JOSDE

JOS

PRIN ROSTOG.PRIN

ROSTOG.

PE DEASUPRA CAPULUIPE DEASUPRA

CAPULUI

DE PE LOCDE PE LOC

DIN DEPLASARE

DIN DEPLASARE

ÎNAINTEÎNAINTE

ÎNAPOIÎNAPOI

DIN LATERALDIN LATERAL PE DEASUPRA

CAPULUI

PE DEASUPRA CAPULUI

DE JOSDE JOS

PRIN ROSTOG.PRIN ROSTOG.

LADISTANŢĂ

LADISTANŢĂ LA ŢINTĂ

LA ŢINTĂLA

PARTENER

LAPARTENER

LADISTANŢĂ

LADISTANŢĂ LA ŢINTĂ

LA ŢINTĂ

LAPARTENER

LAPARTENER

3.5.8. DEPRINDERI MOTRICE APLICATIV-UTILITARE

TÂRÂREA, deprindere motrică, aplicativ-utilitară, reprezentând forma de deplasare pe orizontală a corpului pe suprafaţa de sprijin, deplasare realizată cu ajutorul braţelor şi a picioarelor.

- este un procedeu de deplasare natural pentru nou născut iar apoi perfecţionat de adult corespunzător cerinţelor vieţii;

- serveşte pentru deplasări în spaţii reduse ca înălţime, sau pe sub diferite obstacole;

- se utilizează pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice: F. R. Î; pentru educarea unor trăsături de caracter;

- se poate utiliza pentru corectarea atitudinilor deficiente ale coloanei;

- târârea şi variantele ei sunt prezente în conţinutul curriculei;Greşeli: tehnică greşită; insuficientă împingere din braţe şi picioare; insuficientă forţă; lipsă de coordonare;Variante: târâre pe antebraţe şi genunchi; târâre pe o parte; târâre joasă; târâre pe antebraţe şi picioare apropiate; târâre pe abdomen fără braţe şi picioare; târâre pe spate; târâre cu transport de obiecte sau persoane;

LOCUL în lecţie: în partea fundamentală, în funcţie de obiectivele propuse;

Indicaţii: se execută târârea numai pe suprafeţe netede, lucioase, curate; în faza de însuşire, se execută în tempo lent, insistându-se pe coordonarea mişcării braţelor cu cea a membrelor inferioare; pentru ca târârea să se execute corect şi să fie eficientă se utilizează limitatorii metodici: sfori, şipci, bastoane, diferite aparate; pentru însuşirea târârii se pot utiliza jocurile de mişcare iar pentru consolidare şi generalizarea cunoştinţelor se utilizează parcursurile aplicative şi ştafetele.

CĂŢĂRARE/ESCALADARE

Căţărarea, este o deprindere motrică utilitară , ce constă dintr-o urcare cu ajutorul mâinilor şi a picioarelor pe diferite aparate, obstacole naturale înalte;

Escaladarea, este o deprindere complexă, ce presupune depăşirea unor obstacole mai înalte.

Cele două deprinderi se prezintă simultan, contribuind la dezvoltarea aptitudinilor motrice: F. R.Î. şi la educarea unor trăsături de caracter: curaj, voinţă, întrajutorare;

Căţărarea se poate realiza la: scara fixă, bârnă, scara marinărească, frânghie, prăjină, ladă, cal, copac, stâlp, portic;

Escaladarea se poate realiza la: ladă, cal, bârnă, capra, scara obişnuită, gard, trunchi de copac;

Greşeli: lipsa de coordonare a segmentelor corpului; priza incorectă, modul de apucare a aparatelor;

Variante: căţărare la scara fixă, prin procedeul braţ şi picior opus, braţ şi picior de aceeaşi parte; căţărare din atârnat; căţărare cu îngreuiere; căţărare la frânghia verticală în atârnat mixt, în doi sau trei timpi; în atârnat; căţărare la frânghia orizontală;

LOCUL deprinderilor în lecţie: se utilizează în partea introductivă, sub forma jocurilor de mişcare şi în partea fundamentală.

Indicaţii: se va acorda atenţie la asigurarea materială a lecţiei, în scopul evitării accidentelor; căţărările se învaţă mai întâi pe banca de gimnastica, scara fixă, cu braţele şi picioarele; escaladările se învaţă în ordinea: cu apucare/sprijin şi păşire pe aparat (obstacol), cu apucare şi încălecarea obstacolului, cu apucare şi rulare în aşezat, cu apucare şi rulare pe piept (abdomen); aceste deprinderi se introduc în ştafete şi parcursuri, când sunt bine însuşite; pentru consolidarea lor se poate utiliza cu eficienţă sporită, metoda problematizării.

TRACŢIUNE-ÎMPINGERE

Deprindere motrică aplicativ-utilitară, prin care un obiect sau un partener este deplasat fără a fi ridicat de pe sol.

Tracţiunea implică angajarea muşchilor flexori a corpului, priza realizându-se prin apucare.

Împingerea implică angajarea musculaturii extensoare a corpului, priza pe obiect făcându-se prin apucare sau sprijin.

Aceste deprinderi, contribuie la dezvoltarea aptitudinilor motrice şi la educarea trăsăturilor de caracter, dârzenie, curaj, voinţă, spirit competitiv, conlucrare între elevi.

Greşeli: priza necorespunzătoare; insuficientă mobilizare în realizarea acţiunii; coordonare redusă;

Variante: tracţiuni şi împingeri executate individual; tracţiuni şi împingeri executate pe perechi; tracţiuni şi împingeri executate în grup;LOCUL în lecţie: în partea pregătitoare şi în cea fundamentală;

Indicaţii: în realizarea acestor deprinderi important este sprijinul tălpilor pe sol, pentru mărirea suprafeţei de sprijin; se vor utiliza obiecte şi aparate cu dimensiuni şi greutăţi care pot fi învinse de copii; perechile şi grupurile trebuie constituite pe criteriul egalităţii conformaţiei şi forţei; se pot aplica sub formă de joc, ştafete, parcursuri aplicative, folosind întrecerea.

RIDICARE ŞI TRANSPORT DE GREUTĂŢI

Sunt deprinderi frecvent utilizate în activitatea cotidiană. Implică acţiunea întregului corp, iar efectuarea greşită a acestora pot determina leziuni la nivelul coloanei vertebrale (zona lombară), leziuni ale articulaţiilor, muşchilor.

Contribuie la însuşirea unor modalităţi de transport şi la dezvoltarea unor aptitudini motrice: F.R.Î.;

Greşeli: lipsa de coordonare;

forţă insuficientă; priza necorespunzătoare.

Variante: ridicare şi transport individual; ridicare şi transport în perechi; ridicare şi transport în grup;Se pot transporta:

- obiecte de diferite mărimi şi greutăţi;- aparate;- persoane;- mobilă;

Obiectele pot fi: menţinute, susţinute cu unul sau ambele braţe, pe cap, pe umăr, pe piept, sub braţ, pe şold, pe spate; unele au primit chiar denumiri ca: “ scăunelul”, “coşuleţul”, “patul”, “ targa” ;LOCUL în lecţie: pe tot parcursul ei.

Indicaţii : se învaţă apucarea, priza pe obiect; se fixează bine tălpile pe sol, genunchii se flexează iar trunchiul rămâne pe verticală; în ridicare sunt implicate toate grupele musculare, cu accent pe musculatura picioarelor, pentru a proteja coloana; ridicările şi transportul în grup se realizează pe baza comenzilor; variantele de ridicare şi transport se execută de 5-6x; la transportul în grup a unor obiecte lungi sprijinite pe umeri, cap, braţe, de asupra capului, elevii vor fi aşezaţi în coloană, după înălţime.

ECHILIBRUL

Unii autori consideră echilibrul o componentă a capacităţii coordinative, manifestată prin sensibilitatea simţului chinestezic, alţi autori îl consideră deprindere motrică.

Echilibrul se defineşte prin: modalitatea prin care se asigură păstrarea stabilităţii corpului în diferite poziţii sau acţiuni motrice.

Rol deosebit în realizarea echilibrului îl are aparatul vestibular care informează sistemul nervos central asupra gradului de stabilitate a corpului.

În viaţă, echilibrul este solicitat începând de la mers şi până la cele mai banale activităţi casnice.

Forme de manifestare: menţinerea echilibrului în poziţii statice cu sprijin redus; menţinerea echilibrului în acţiuni dinamice (echilibrul dinamic);

Gradarea exerciţiilor de echilibru: reducerea suprafeţei de sprijin, a punctelor de sprijin;

modificarea poziţiilor segmentelor corpului; creşterea complexităţii mişcărilor; creşterea înălţimii; utilizarea unor obiecte ce pot fi: menţinute, purtate, manevrate;

LOCUL în lecţie: prezent pe tot parcursul lecţiei;Indicaţii:

ca suprafeţe înguste pot fi utilizate: bârna, bănci, ţevi, buşteni, borduri, cărămizi; modalităţi de echilibrare: îndoirea genunchilor, coborârea centrului de greutate; mărirea suprafeţei de sprijin; mişcări compensatorii cu braţele; orientarea privirii înainte; pentru a compensa frica se execută mişcări cu ajutor direct sau verbal; se pot efectua sub formă de joc, ştafete, parcursuri;

3.5.9. PARCURSURILE APLICATIV- UTILITARE

GENERALITĂŢI

DEFINIŢIE: Parcursurile aplicative sunt o formă combinată de deprinderi motrice, caracterizate prin diversitatea instalaţiilor, obiectelor dispuse într-o anumită succesiune, succesiune determinată de scopul urmărit.Aceste parcursuri sunt mijloace eficiente de realizare a multiplelor sarcini ale educaţie fizice şcolare având efecte deosebite pe plan psihocomportamental.

CARACTERISTICI: pot fi realizate cu colective de toate vârstele; pot fi organizate în

orice condiţii; contribuie la fixarea şi consolidarea deprinderilor motrice de bază,

aplicative şi cele specifice diferitelor ramuri sportive; se poate realiza o interdependenţă între deprinderi;

au valoare aplicativă, formativă şi prezintă o atractivitate deosebită; rolul formativ al parcursurilor se evidenţiază în momentul în care profesorul valorifică posibilităţile fiecărui elev, cultivă atitudinea participativă a tuturor elevilor, dezvoltă voinţa, disciplina, perseverenţa, încrederea în forţele proprii, dorinţa de autodepăşire, autocontrolul;

determină o participare emoţională a elevilor; permite organizarea în forme de întrecere( ştafetă, torent);

În realizarea parcursurilor aplicative trebuie îndeplinite anumite cerinţe organizatorice şi metodice. Cerinţe organizatorice:- respectarea particularităţilor colectivului de elevi: vârstă, sex, nivel de pregătire;- stabilirea sarcinilor parcursurilor în funcţie de obiectivele urmărite în lecţie: 1-2 deprinderi pentru învăţământul preprimar, 2-3 deprinderi pentru cel primar;- gradarea judicioasă a efortului; se stabileşte raportul dintre volum şi intensitate; se recomandă mărirea progresivă a efortului prin mărirea mai întâi a volumului şi apoi a intensităţii;- controlul în permanenţă a stării de funcţionare a aparatelor şi instalaţiilor folosite, asigurarea locului de aterizare cu saltele pentru sărituri şi escaladări. Cerinţe metodice:- exerciţiile utilizate în parcursul aplicativ trebuie să fie cunoscute;- trebuie alternate elementele dinamice cu cele mai puţin dinamice; alternarea celor dificile cu cele mai uşoare;- asigurarea unei încălziri specifice înaintea începerii parcursului;- evitarea folosirii unor structuri dificile la sfârşitul parcursului;- parcursurile se por schimba cât mai des, fie prin introducerea unor aparate noi, fie prin modificarea funcţionalităţii aparatelor existente şi a exerciţiilor;- controlul permanent al adaptării la efort prin înregistrarea F.C. Posibilităţi de dozare prin reglarea:- lungimii traseului, repetarea acestuia (minim 3x);- numărului de obstacole, caracterul acestora, înălţimea acestora;- elemente de îngreuiere;- vitezei de deplasare;Procedeele de organizare ale parcursurilor sunt dependente de condiţiile materiale, în sală sau în aer liber:- grupe paralele;- bandă rulantă;- torent; Locul parcursurilor aplicative în lecţia de educaţie fizică:- în partea pregătitoare: în momentul de pregătire a organismului pentru efort, sub forma unor parcursuri uşoare, scurte, cu obstacole joase; trebuie să vizeze dezvoltarea fizică armonioasă;- în partea fundamentală, atât pentru consolidarea deprinderilor motrice cât şi pentru dezvoltarea aptitudinilor motrice;- în partea de încheiere: în momentul de revenire a organismului parcursurile vor avea un tempo lent cu caracter de destindere şi relaxare;

3.5.10. JOCURILE

JOCUL, este o activitate complexă predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan sau organizat, după reguli bine stabilite, având scop recreativ, sportiv şi de adaptare la realitatea socială.

CLASIFICARE: jocuri imitative, conţinutul acestora reflectând diferite fenomene reale din lumea înconjurătoare; jocuri de mişcare( jocuri motrice, jocuri dinamice): individuale, fără împărţire în echipe; pe echipe; jocuri sportive;

Jocurile dinamice au o valoare educative foarte mare şi corespund particularităţilor psihice ale preşcolarilor şi şcolarilor mici din care cauză are o pondere deosebită în conţinutul educaţiei fizice şi aduce satisfacţii deosebite copiilor.Jocul dinamic îndeplineşte o funcţie triplă:- metodă de instruire;- mijloc care prin exersare asigură consolidarea deprinderilor şi dezvoltarea capacităţii motrice;- formă de organizare a exersării, copiii fiind împărţiţi pe roluri individuale, colective, pe echipe;

SARCINILE JOCURILOR: ele contribuie în mare măsură la întărirea sănătăţii ţi la

dezvoltarea organismului copiilor; în cadrul jocurilor se formează şi se consolidează deprinderi

motrice de bază şi aplicative; sunt elemente pregătitoare pentru formarea deprinderilor sportive;

prin prezenţa elementului de întrecere se dezvoltă aptitudinile motrice dar în acelaşi timp se formează calităţile morale şi de voinţă;

modificarea continua a condiţiilor şi situaţiilor de joc necesită orientare rapidă şi evaluarea noilor situaţii create; dezvoltă spiritul de observaţie şi facultatea de a percepe repede schimbările;

sunt eficient pentru educarea spiritului de colectiv, respectul adversarului, subordonarea intereselor personale celor ale colectivului;

prin joc se formează o anume concepţie despre lume şi viaţă şi contribuie la dezvoltarea personalităţii;În realizarea jocurilor se impune respectarea următorului algoritm:1. Alegerea jocului după:

- obiectivele urmărite în lecţie;- colectivul de elevi: efectiv, particularităţi de vârstă, sex, nivel de pregătire;- locul de desfăşurare: teren, sală;- sezonul;- durata jocului; 4'-6',grupa mică;7'-8', grupa mare; 8'-10', clasa I-IV;- dotarea materială;2. Pregătirea locului de desfăşurare:- igiena locului de desfăşurare;- dimensiune, marcajul terenului, sală;3. Pregătire materialelor necesare:- materiale special construite;- materiale improvizate;4. Formarea echipelor:- la alegere;- după înălţime;- prin numire de către profesor;5. Dispunerea echipelor în spaţiu (pe teren, sală);- poziţia profesorului;6. Explicarea şi demonstrarea jocului;- joc probă;7. Arbitrajul, vizează respectarea regulilor jocului privind:- începerea jocului;- desfăşurarea;- stabilirea câştigătorilor;- sancţiuni şi recompense; Jocul sportiv este izvorul principal al deprinderilor motrice specifice, are valenţe multiple, influenţând atât dezvoltarea aptitudinilor motrice cât şi manifestarea trăsăturilor de personalitate. Absolventul ciclului gimnazial trebuie şă ştie să joace regulamentar şi să organizeze aceste activităţi.

LOCUL JOCULUI în lecţia de educaţie fizică- este prezent în toate cele trei părţi ale lecţiei îndeplinind anumite funcţii şi realizând anumite obiective. Astfel în învăţământul preprimar şi la clasele I-II, JOCUL reprezintă aproximativ 60-70 % din activitate, procentaj care scade treptat în celelalte cicluri. În învăţământul preprimar jocul poate constitui temă de lecţie (unitate de învăţare) în timp ce în ciclul primar el devine mijloc şi metodă de realizare a unor obiective.

3.6. OBIŞNUINŢE

DEFINIŢIE: reprezintă componenta formativ-acţională sub formă de aplicare a cunoştinţelor în mod curent şi frecvent, ca o necesitate vitală, de obicei ca act reflex total; are caracter automatizat datorită exerciţiilor îndelungate; constituie mijloace de a trăi şi expresii ale influenţei educative a societăţii, adeseori traduc obiceiuri individuale( U.Şchiopu); pot constitui un fel de psihoritmuri, fiind stereotipuri dinamice acordate la structura temporală a ocupaţiilor şi vieţii de zi cu zi; cuprind elemente motivaţionale , care le deosebesc de deprinderi; dezvăluie modul în care se îmbină în trăsăturile caracterului, componenta intelectuală, afectivă şi motivaţională; obişnuinţele se cultivă pe fondul unor deprinderi, dar nu se rezumă doar la simple tehnici şi modalităţi de acţiune; având rezonanţe afective puternice şi fiind susţinute de convingeri ferme, ele pot genera anumite stări emoţionale; au rol important în educarea morală a elevilor; orice acţiune devenită obişnuinţă numai necesită stimularea şi întărirea acţiunii din exterior;

Clasificare: Pozitive: punctualitatea, disciplina, modul ordonat de a munci,

comportare civilizată;Negative: lipsa de respect, superficialitate, ne punctualitate; Cunoscând particularităţile obişnuinţelor, considerăm ca E.F.S. ca

disciplină de învăţământ, are rol important în educarea acestora: astfel E.F.S. îi revine sarcina de a cultiva elevilor dragostea, pasiunea de mişcare din care decurge obişnuinţa de a practica în mod sistematic exerciţiul fizic în scopul întăririi sănătăţii şi a menţinerii capacităţii de muncă; prin activitatea de E.F.S. se realizează /educă obişnuinţe de igienă colectivă şi individuală, bazate pe deprinderi igienice, strâns legate de activitatea de educaţie fizică şi de cea sportivă; prin activitatea de educaţie fizică se influenţează şi educaţia morală;

3.7. ELEMENTELE DE CONŢINUT ALE CELORLALTE LATURI ALE EDUCAŢIEI INTEGRALE

Idealul educaţional al învăţământului românesc, ce decurge din idealul social, constă în formarea integrală şi armonioasă a unei personalităţi creative şi autonome. Aceste finalităţi educaţionale, integrate în formarea armonioasă a personalităţii, presupun educaţie intelectuală, estetică, fizică,

tehnologică, profesională, moral-civică şi religioasă. Cuprinderea unor elemente de conţinut specifice acestor laturi ale educaţiei în activitatea de practicare a exerciţiilor fizice, este obligatorie, iar măiestria pedagogică determină eficienţa lor.

Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei intelectualeObiectivele educaţiei intelectuale: asimilarea de către elevi a unui sistem de cunoştinţe fundamentale din principalele domenii de activitate; lărgirea orizontului de cultură generală; dezvoltarea curiozităţii ştiinţifice; formarea deprinderilor de muncă intelectuală; educarea aptitudinilor matematice, tehnice, literar artistice;Educaţia fizică contribuie la realizarea acestor obiective prin cunoştinţele de specialitate asimilate ca rezultat al înţelegerii fenomenului de activitate motrică.

Dezvoltarea însuşirilor intelectuale prin intermediul educaţiei fizice se face diferenţiat ţinând cont de particularităţile de vârstă, de nivelul de dezvoltare a gândirii elevilor. Lecţia de educaţie fizică oferă posibilitatea dezvoltării gândirii creatoare, a unei gândiri flexibile, operative.

Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei morale: morala, cuprinde valorile, principiile, normele şi regulile determinate de cerinţele societăţii pentru a reglementa relaţiile dintre oameni; educaţia morală este un proces stadial ce se desfăşoară pe baza unor obiective: - instruirea moral-civică prin asimilarea unui sistem de cunoştinţe care cuprind valorile morale ale societăţii;- înţelegerea semnificaţiei sistemului de valori morale;- formarea conştiinţei morale;- formarea conduitei morale, deprinderi şi obişnuinţe morale;- formarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter, manifestate prin comportamentul moral-civic.

Întreaga activitate de educaţie fizică şi sport impune formarea conduitei morale şi a trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter prin respectarea unor norme de ordine şi disciplină;

Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei estetice

Omul există şi îşi desfăşoară activitatea nu numai în conformitate cu mobiluri intelectiv-practice ci şi în concordanţă cu legile frumosului, ale armoniei şi coerenţei esteticului din natură, societate şi artă. Însăşi existenţa

umană poate deveni “operă de artă”. Viaţa cotidiană stă într-o mare măsură sub zodia esteticului.Pentru educaţia estetică, frumosul poate fi atât scop cât şi mijloc.Obiectivele educaţiei estetice : formarea capacităţii de a percepe, însuşi şi a folosi adecvat valorile estetice; dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice;

Mijloacele educaţiei fizice contribuie substanţial la dezvoltarea armonioasă a organismului, la dezvoltarea gustului pentru frumos, pentru mişcări estetice, expresive, dezvoltă creativitatea, dă posibilitate exprimării trăirilor interioare, sensibilizează, iar utilizarea acompaniamentului muzical determină comuniune dintre ritm, tempo , cinematica mişcării şi frumuseţea corporală.

Frumuseţea corporală a fost cea care încă din antichitate a sensibilizat creaţia marilor artişti care au imortalizat în operele lor această frumuseţe nesecată.

Turismul, ca forma de practicare a exerciţiului fizic, oferă posibilitatea cunoaşterii frumuseţilor naturii sau a celor create de mintea şi mâna omenească.Spectacolul sportiv, realizat cu diferite ocazii oferă posibilitatea realizării obiectivelor educaţiei estetice.

Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei profesionale

Educaţia profesională urmăreşte pregătirea tinerei generaţii pentru integrarea în sistemul tehnico-economic, social şi cultural.

În cadrul lecţiilor de educaţie fizică se însuşesc deprinderi motrice practice, se dezvoltă aptitudini motrice care sunt necesare în viaţă şi care ajută şi sunt suportul realizării diferitelor profesii şi meserii. Mijloacele educaţie fizice creează o stare de sănătate optimă, ajută la prevenirea atitudinilor deficitare şi creează o bază pentru a desfăşura o activitate cu randament optim, atât fizic cât şi psihic.

Capitolul 4. PRINCIPIILE PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

4.1. GeneralităţiPrincipiile procesului de învăţământ, „legi specifice” domeniului

instruirii şi învăţării, constituie dimensiunea normativă a activităţilor de educaţie /instruire, organizate la acest nivel, în conformitate cu anumite reguli de proiectare şi realizare cu valoare strategică şi operaţională.

Clasificarea principiilor procesului de învăţământ:

1. Principii pedagogice, cu grad mare de generalizare : Principiul cunoaşterii pedagogice; Principiul comunicării pedagogice; Principiul creativităţii ( S.Cristea, 2000)2. Principii didactice4.2. Principiile didactice, se definesc prin ansamblul cerinţelor

operaţionale exprimate prin propoziţii de sinteză care concentrează normele şi regulile de realizare eficientă a oricărei activităţi didactice, organizate la nivelul procesului de învăţământ. Acestea formează un adevărat sistem, care reglementează desfăşurarea activităţilor organizate, sunt teze fundamentale, cu rol în finalizarea procesului instructiv-educativ-evaluativ. Ele au rol deosebit în proiectarea strategiilor didactice şi a situaţiilor de instruire, iar aplicarea lor este o condiţie a eficienţei procesului de predare-învăţare-evaluare.

Principiile didactice (de instruire): Principiul orientării formative pozitive a activităţilor; Principiul sistematizării activităţii; Principiul accesibilităţii Principiul participării optime a elevilor la activitate; Principiul interdependenţei necesare în activitate, între

cunoaşterea intuitivă şi cunoaşterea logică; Principiul interacţiunii dintre teorie şi practică, Principiul esenţializării rezultatelor activităţii; Principiul autoreglării permanente.Aceste principii au un rol important şi în activitatea de educaţie

fizică şi sport, din care cauză considerăm necesară o analiză mai aprofundată a acestora.

Principiul participării active şi conştiente (Principiul participării optime a elevilor la activitate)

Acest principiu implică existenţa celor două laturi: - participarea conştientă;- participarea activă.Cerinţele ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării acestui

principiu sunt:- înţelegerea corectă şi aprofundată a importanţei obiectivelor urmărite;- înţelegerea structurii acţiunilor motrice însuşite;- manifestarea unei atitudini responsabile pentru însuşirea celor predate;- educarea capacităţii de autoevaluare.

Principiul sistematizării activităţii

Conţinutul învăţământului este sistematizat în cadrul programelor şcolare.

Predarea cunoştinţelor, deprinderilor motrice, dezvoltarea aptitudinilor motrice se face în concordanţă cu obiectivele urmărite şi pe baza unei proiectări bine întocmite.

În aplicarea acestui principiu se recomandă respectarea următoarelor cerinţe:

- eşalonarea şi desfăşurarea procesului instructiv-educativ-evaluativ în concordanţă cu programele şcolare; - gruparea materialului predat în concordanţă cu logica internă a fiecărei componente; - materialul nou să se bazeze pe cel predat anterior şi să pregătească pe cel viitor:

- asigurarea unei ritmicităţi în participarea subiecţilor la procesul de practicare a exerciţiilor fizice.

Principiul accesibilităţii Acest principiu prevede ca predarea să se realizeze conform

particularităţilor de vârstă, sex şi nivel de pregătire.Principiul accesibilităţii prevede ca între predare şi posibilităţile

concrete ale indivizilor să existe o permanentă concordanţă. În educaţie fizică accesibilitatea exerciţiilor nu se referă la solicitarea minimă a capacităţii de activitate.

În desfăşurarea activităţii fiecare specialist trebuie :- să selecţioneze cu atenţie sistemele de acţionare;- să folosească reglatori metodici;- să adapteze metodele folosite la nivelul de vârstă al elevilor cu care se

lucrează;- să evalueze diferenţiat.

Se cer a fi îndeplinite anumite cerinţe:- cunoaşterea colectivelor cu care se lucrează;- stabilirea unui ritm şi tempo de lucru adecvat;

- respectarea regulilor: de la uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut.

Principiul interdependenţei necesare în activitate, între cunoaşterea intuitivă şi cunoaşterea logicăAcest principiu asigură echilibrul dintre concret şi abstract, dintre

intuiţie şi acţiune.În educaţie fizică, acest principiu este foarte important în procesul de

învăţare, apelându-se la început la treapta senzorială a cunoaşterii, prin

implicarea a unui număr mare de analizatori, pentru a înţelege mecanismul de bază al mişcării, apoi trecându-se la asocierea cu treapta logică, prin folosirea limbajului. Perceperea materialului intuitiv şi îmbinarea lui cu explicaţiile necesare, realizează legătura dintre primul sistem de semnalizare şi al doilea sistem de semnalizare.

În cadrul acestui principiu, se folosesc două posibilităţi:- demonstrarea vie;

- demonstrarea pe baza materialelor intuitive, profesorul fiind cel care îndrumă modul lor de utilizare.

Cerinţe:- observarea celor prezentate să fie accesibilă tuturor

elevilor;- demonstrarea şi materialele intuitive să fie la nivelul de

înţelegere al subiecţilor;- să nu se folosească abuziv demonstrarea şi materialele

intuitive.

Principiul esenţializării rezultatelor activităţii (Principiul temeiniciei, al durabilităţii)

Pentru rezolvarea numeroaselor situaţii ivite în activitatea de educaţie fizică şi cea sportivă, individul, necesită să stăpânească temeinic un număr mare de deprinderi motrice.

Cerinţe:- asigurarea fixării temeinice a cunoştinţelor, deprinderilor şi

priceperilor, dezvoltarea aptitudinilor motrice, prin asigurarea unui număr suficient de repetări;

- pentru a asigura durabilitatea acţiunilor motrice însuşite se efectuează eşalonarea în timp a repetărilor. Profesorul trebuie să repete cu elevii acţiunile motrice de multe ori, în condiţii cât mai variate,

- periodic să se realizeze verificarea gradului de pregătire a subiecţilor şi de însuşire a materialului predat.

Principiul autoreglării activităţii didactice Acest principiu implică perfecţionarea continuă a relaţiilor ce

stabilesc între profesor şi elevi, elevul transformându-se din obiect al educaţiei în subiect al propriei sale formări-dezvoltări.

Principiul interacţiunii dintre teorie şi practică Educaţia fizică şi sportivă este o activitate prin excelenţă motrică,

practică. Conţinutul predat trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele,

obiectivele specifice diferitelor activităţi. Orientată în acest fel, instruirea are un caracter concret, în concordanţă cu practica.

Legarea procesului de instruire de cerinţele activităţii practice se realizează prin selecţionarea justă a conţinutului lecţiilor, acordând prioritate sistemului de priceperi şi deprinderi motrice şi aptitudini cu largă aplicativitate în viaţa de zi cu zi.

L.Herczog (1995) mai prezintă patru principii specifice educaţiei fizice:

Principiul întăririi sănătăţii; Principiul dezvoltării psiho-fizice armonioase, Principiul scientizării; Principiul eforturilor intense şi maxime.

Capitolul 5. METODLOGIA INSTRUIRII

5.1. Conceptul de metodă de învăţământ

Termenul “ metodă” derivă din grecescul methodos şi are înţelesul de drum, cale (odos – cale; metha – spre).

În didactică, metoda reprezintă calea care se urmează pentru atingerea obiectivelor educaţionale.

Metoda este aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei care delimitează calea dobândirii de cunoştinţe noi. Din punct de vedere operaţional, metoda reprezintă o structura de operaţii raţional corelate în vederea îndeplinirii unor scopuri.

În alegerea şi adecvarea unei metode, profesorul trebuie să ţină cont de factori obiectivi (ce ţin de natura finalităţii, de logica internă a ştiinţei, de legităţile fenomenului învăţării ) şi de factori subiectivi ( determinaţi de personalitatea profesorului, de psihologia elevului, de psihologia colectivului ).

Metoda devine elementul cel mai dinamic al al activităţii didactice, care permite profesorului adaptări creative multiple- strategice, tactice-operaţionale, la obiectivele, conţinutul şi evaluarea procesului de instruire.

Ea include “ un ansamblu organizat de operaţii” , respectiv de procedee didactice, susţinut de mijloacele didactice, care facilitează desfăşurarea procesului de instruire.

Conceptul de procedeu metodic Procedeele didactice reprezintă componente ale metodei, care ţin de

execuţia acţiunii, sunt tehnici mai limitate care servesc drept instrumente ale metodei.

Conceptul de strategie didacticăStrategia didactică reprezintă un grup de două sau mai multe metode

şi procedee integrate într-o structură unitară de funcţionare pedagogică eficientă.

Taxonomia metodelor didacticeÎn literatura de specialitate există mai multe clasificări. Ne vom opri

asupra unui tip de clasificare care sperăm să ne satisfacă cerinţele problematicii adoptate.

Metode în care predomină acţiunea de comunicare: Orală expozitivă: povestirea, descrierea, explicaţia, prelegerea Orală interogativă: conversaţia euristică, dezbaterea, problematizarea, asaltul de idei. Scrisă : lectura explicativă, regulamente , activitatea cu cărţile de specialitate. La nivelul limbajului intern: reflecţia personală, introspecţia.

Metode în care predomină acţiunea de cercetare a realităţii: Metode de cercetare directă a realităţii: observaţia sistematică şi

independentă, experimentul, cercetarea documentelor istorice. Metode de cercetare indirectă a realităţii: demonstraţia, modelarea.

Metode în care predomină acţiunea operaţională, practică a realităţii Reală: metoda exerciţiului, metoda algoritmizării, metoda lucrărilor

practice, metoda studiului de caz. Simulată: metoda jocului didactic, metoda dramatizării.

Metode didactice în care predomină acţiunea de programare specială a instuirii Metoda instruirii programate. Metoda instruirii asistată pe ordinator.

Metode didactice stimulativ-evaluative, metode care vor fi abordate la capitolul „Evaluare”.

5.2. DESCRIEREA METODELOR DIDACTICE Metode De Comunicare Orală Expozitive

Acestea presupun prezentarea verbală monologată a unui volum de informaţii, de către educator către educat, în concordanţă cu cerinţele programei (expunerea didactică).

Variante de expuneri:POVESTIREA – informaţiile se prezintă sub formă descriptivă sau

narativă, iar pe baza acestor informaţii elevii îşi formează reprezentări şi pot înţelege mai uşor unele exerciţii.

Este utilizată cu precădere în învăţământul preprimar şi în cel primar - clasele I şi a - II-a.Limbajul expresiv al educatorului determină stări emoţionale deosebite, trezind sentimente care asigură o participare afectivă puternică din partea elevilor. Se dezvoltă astfel imaginaţia şi creativitatea.

Cerinţe:- corectitudinea şi claritatea vorbirii;- caracterul emoţional al povestirii;- succesiune logică a faptelor;

În E.F.S. se utilizează această metodă, profesorul introducând în cadrul unei poveşti ansamblul de mişcări sau mişcările singulare care doreşte să le realizeze cu copii.

EXPLICAŢIA – este forma de expunere în care predomină argumentarea logică, raţională;

- solicită mai intens operaţiile gândirii şi este utilizată în mod preponderent în ciclul gimnazial, dar nu este exclusă utilizarea ei şi în ciclul primar , ea fiind o metoda de bază în E.F.S.

Metoda constă în expunerea mecanismului de bază al mişcării, algoritmul actului motric, valoarea de utilizare şi efectele asupra organismului. În mod curent explicaţia se asociază cu demonstraţia şi poate precede, poate însoţi şi urma pe aceasta.

Formarea deprinderilor motrice se realizează prin acţiunea corelată a celor două sisteme de semnalizare.

Cerinţe:- să se realizeze la nivelul de înţelegere al elevilor cărora li se

adresează;- să se utilizeze un limbaj corect din punct de vedere gramatical şi

terminologic;- să fie plastică, pentru a atrage atenţia asupra punctelor cheie ale

acţiunii motrice.PRELEGEREA – reprezintă forma de expunere în cadrul căreia

informaţia este prezentată ca o succesiune de idei, teorii, interpretări de fapte separate, în scopul unificării lor într-un tot.

Se desfăşoară pe baza unui plan. Cunoştinţele pot fi prezentate în mod inductiv, pornind de la analiza faptelor concrete pentru a ajunge la concluzii generale, sau în mod deductiv, când pornind de la enunţarea unei teze generale se ajunge la concretizări şi exemple edificatoare.

Este utilizată în învăţământul liceal şi în cel superior. Poate fi combinată cu dezbaterea, obţinându-se varianta: prelegere – dezbatere.

Metode De Cominicare Orală Interogative

CONVERSAŢIA – constă din valorificarea didactică a întrebărilor şi răspunsurilor.

E.F.S. fiind o disciplină practică , conţinutul întrebărilor trebuie să vizeze probleme care să elucideze anumite structuri, momente şi întrebări din discipline ca : fizica, biologia, chimia, a căror răspunsuri pot soluţiona probleme specifice activităţii motrice.

Tipuri de conversaţie:Conversaţia euristică – socratică , concepută în aşa fel încât să

conducă la “descoperirea “ a ceva nou pentru elev. Se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări şi răspunsuri, la finele cărora să rezulte adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul învăţării.Întrebările şi răspunsurile se leagă în serii compacte: Î1 R1 Î2 R2 În R n

Conversaţia catehetică – examinatoare, are ca funcţie principală constatarea nivelului la care se află cunoştinţele elevului la un moment dat.

După tipul de întrebări:1. conversaţie pe bază de întrebări închise, care vizează un singur răspuns;2. conversaţie pe bază de întrebări deschise , în care elevii au posibilitatea să aleagă răspunsurile corecte din mai multe posibilităţi;

Întrebările trebuie formulate corect, precis, să fie de o varietate suficientă, pe timpul răspunsurilor nu se intervine, nu sunt indicate întrebări voit eronate.

Pe baza acestei metode se accentuează rolul E.F.S. în dezvoltarea intelectuală a elevilor, ei fiind stimulaţi să argumenteze răspunsurile.

PROBLEMATIZAREA Este o metodă orală interogativă, prin care se creează stări conflictuale, se dezvoltă gândirea şi imaginaţia, se reorganizează cunoştinţele anterioare.

Constă dintr-un ansamblu de procedee prin care se urmăreşte crearea unor situaţii-problemă, care angrenează elevii în descoperirea unor relaţii între obiectele şi fenomenele realităţii înconjurătoare, între vechile şi noile cunoştinţe, prin eforturi proprii, sub îndrumarea profesorului. Orice situaţie-problemă nu este altceva decât un „plan de acţiune” cu anumite repere, cu caracter orientativ. Ea oferă elevului posibilitatea şi îl stimulează să caute singur soluţia, orientându-se după reperele date. Crearea şi rezolvarea situaţiilor-problemă depinde de experienţa motrică anterioară a elevilor.

Modul de rezolvare a situaţiilor-problemă se concretizează în patru etape:

1. Elaborarea ipotezelor.2. Alegerea soluţiilor.3. Aplicarea soluţiilor.4. Verificarea şi aprecierea soluţiilor.În parcurgerea celor patru etape elevul este la început ajutat de

profesor, apoi colaborează cu colegii ca apoi să rezolve singur problema.Rezolvarea situaţiei - problemă presupune:

o Restructurarea cunoştinţelor acumulate şi aplicarea în situaţia dată (parcursuri aplicative, situaţii tactice, combinaţii originale, structuri analitice).

o Formularea situaţie-problemă să permită rezolvarea pe mai multe căi;

o Folosirea descoperirii, găsirea unor soluţii optime prin efort propriu.

OBSERVAŢIA

Este o metodă de cercetare a realităţii în mod direct, are un caracter intuitiv, participativ.

Pe baza acestei metode se dezvoltă componenta senzorială: percepţia, reprezentarea, spiritul critic, capacitatea de selecţie de analiză şi sinteză, dar şi bucuria de a descoperii anumite fenomene prin efort propriu, capacitatea evaluativă.

Progresul în utilizarea acestei metode se realizează prin trecerea elevului de la observaţia spontană, dirijată la cea organizată şi independentă.

Această metodă este frecvent utilizată în lecţia de educaţie fizică. Observaţia se clasifică în funcţie de anumite criterii astfel:

După criteriul organizării: observaţia spontană şi observaţia organizată.

După gradul de dirijare: observaţia dirijată, dependentă şi observarea liberă, independentă.

După durată: observaţia de scurtă durată, de lungă durată.

Indiferent de tipul de observaţie, în realizarea ei trebuie parcurse următoarele etape:

- organizarea observării;- observarea propriu-zisă;- prelucrarea datelor culese;- valorificarea observării.

Pe baza acestor etape elevii vor putea să:- perceapă activ realitatea luată în studiu cu scopul de a însuşi

noi cunoştinţe şi deprinderi motrice; - folosească corespunzător datele culese;- identifice, să descrie, să explice şi să interpreteze fenomenele

şi datele sesizate;- exprime prin diferite modalităţi noile achiziţii (cunoştinţe,

deprinderi) şi să le integreze în contextul achiziţiilor anterioare. În educaţie fizică un rol deosebit are metoda observării

execuţiei altor subiecţi, aceasta fiind dirijată de profesor şi având ca scop sesizarea aspectelor esenţiale ale execuţiei, fie pozitive, fie negative şi realizarea feed-backului. Observarea poate fi realizată şi independent, subiecţii observând singuri fenomenele, pe baza unor instrucţiuni date de profesor, a unui ghid sau plan de observaţie (vezi „Protocolul de observaţie”).

DEMONSTRAŢIAEste o metodă intuitivă de cercetare indirectă a realităţii. Pe baza

acestei metode conţinutul curriculumului se transmite cu ajutorul unor acţiuni practice sau prin substitutele acestora (materiale intuitive).

Demonstraţia :- facilitează însuşirea unor conţinuturi curriculare noi;- contribuie la fixarea, consolidarea, sistematizarea

conţinuturilor deja însuşite;- asigură o varietate mare de imagini senzoriale, percepţii,

reprezentări, necesare în însuşirea noţiunilor şi formarea deprinderilor motrice;

- determină efectuarea corectă a deprinderilor.Demonstraţia este o metodă utilizată de toate disciplinele, utilizarea

cu succes a acesteia, depinde de ponderea ei în activitate, de tipul de demonstraţie în funcţie de variantele şi tipul de lecţie în care se integrează.

În literatura de specialitate sunt consemnate următoarele tipuri ale demonstraţiei:

o demonstraţia cu acţiuni, pe viu;o demonstraţia cu substitute;o demonstraţia combinată;o demonstraţia cu ajutorul mijloacelor tehnice.

Educaţia fizică, fiind prin excelenţă o disciplină pracţică, cu caracter aplicativ utilizează metoda demonstraţiei pe viu (mijlocită şi nemijlocită), în mod preponderent. Pe baza acestei metode se asigură un contact direct cu cel ce demonstrează, fie că este profesorul, fie că este un elev special instruit pentru a realiza demonstraţia. Demonstraţia vie poate fi susţinută şi completată cu ajutorul materialelor intuitive: planşe, chinograme, fotografii şi nu sunt excluse nici mijloacele tehnice actuale, filme, computere. Această mixare a tipurilor de demonstraţii uşurează înţelegerea şi însuşirea mai rapidă a deprinderilor şi cunoştinţelor dorite.

De asemenea demonstraţia se leagă nemijlocit de explicaţie şi observaţie.

Demonstraţia trebuie să fie:- corectă;- să accentueze momentele esenţiale ;- să fie conformă cu realitatea,- să poată fi vizualizată de toţi subiecţii;- să ţină seama de nivelu de înţelegere şi de pregătire al

subiecţilor.Etapele demonstraţiei practice:

- demonstrarea globală, în tempoul, ritmul şi amplitudinea specifică deprinderii realizate;

- demonstraţia încetinită;- demonstraţia analitică;

- demonstraţia cu accentuarea momentului „cheie” al deprinderii;

- demonstraţia globală.

MODELAREA Metodă intuitivă, bazată pe studiul fenomenelor realităţii, prin

intermediul modelelor.A modela = a studia un obiect sau un fenomen inaccesibil cercetării

directe, cu ajutorul unui model (D.E.X.).Model = sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate

indirect proprietăţile şi transformările altui sistem mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie (D.E.X.).

Modelul este o reprezentare, o simplificare, o aproximare a realităţii. Este un analog al originalului.

Modelarea reprezintă un ansamblu de de procedee practice şi teoretice prin care se transformă şi se cercetează originalul prin modelul său (P.Popescu-Neveanu, 1978).

Metoda modelării şi modelul, sunt frecvent întâlnite atât în educaţie fizică cât şi în activitatea sportivă sub diferite tipuri şi anume:

Modele ideale, în funcţie de cerinţele maxime ale societăţii.

Modele materiale: similare (identice cu originalul) şi analogice ( cu o structură funcţională asemănătoare cu originalul însă cu procese de altă natură).

Modele finale, valabile pentru sfârşitul unui ciclu de învăţământ.

Modele intermediare, valabile pentu un an şcolar. Modele operaţionale, sisteme de acţionare utilizate

pentru a realiza celelalte tipuri prezentate mai sus.Alte tipuri:

Modele obiectuale, reproduceri în trei dimensiuni ale obiectelor reale.

Modele figurative, planşe scheme, desene. Modele simbolice, formule Modele logice sau matematice.

Pentru a fi corect, un model trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- domeniul din care face parte modelul să fie cât mai bine cunoscut;

- modelul nu cuprinde toate caracteristicile originalului;

- modelul să permită evidenţierea unor caracteristici care nu sunt prezente în datele iniţiale.

METODA EXERCIŢIULUI

Face parte din metodele clasice bazate pe acţiune. Are un caracter algoritmic, ce constă în cunoaşterea şi respectarea unui număr de paşi, care se repetă identic. Exerciţiul constă în repetarea conştientă a unei operaţii sau acţiuni, cu intenţia de a o apropia de un model.

În funcţie de conţinutul lor exerciţiile se pot clasifica în exerciţii motrice şi exerciţii operaţionale, care contribuie la formarea operaţiilor intelectuale, bazate pe reversibilitate şi asociativitate.

În educaţie fizică prin această metodă se urmăreşte formarea deprinderilor motrice, dezvoltarea aptitudinilor motrice.

Metoda exerciţiului dispune de procedee metodice care înlesnesc însuşirea deprinderilor şi anume:

- exersarea globală, utilizată în însuşirea exerciţiilor uşoare, simple, naturale cu o structură ciclică;

- exersarea fragmentată, este indicată în cazul exerciţiişor complexe, dând posibilitatea repetării lor pe părţile componente.

METODA ALGORITMIZĂRII

Această metodă constă în elaborarea şi aplicarea unor scheme, constituite dintr-o sucesiune univocă de operaţiinîn vederea realizării unor probleme tipice. Ea presupune două aspecte şi anume: elaborarea algoritmilor şi aplicarea acestora în vederea rezolvării unor situaţii standard.

Algoritmul, este un procedeu, o regulă, pe baza căreia se rezolvă o problemă tipică. Este alcătuit pe baza unor înlănţuiri de „raţionamente”.

Referitor la clasificarea algoritmilor, literatura de specialitate consemnează:

algoritmi didactici sau ai predării, se referă la activitatea profesorului, aceasta fiind descompusă într-o succesiune de etape care se repetă identic pentru fiecare sarcină;

algoritmi ai învăţării, sunt implicaţi în conţinutul celor învăţate. Putem vorbi de algoritmii învăţării diferitelor forme de practicare a exerciţiului fizic, sau algoritmul dezvoltării fizice armonioase.

Cerinţe de elaborare şi aplicare a algoritmilor: analiza logică a materialului de învăţat;

suşirea şi aplicarea algoritmilor să fie în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi nivelul de pregătire a subiecţilor;

algoritmii să fie elaboraţi în succesiune logică şi să aibă un număr optimal de operaţii;

să fie corect cantificaţi şi codificaţi.

INSTRUIREA PROGRAMATĂ

Această metodă constituie o aplicare a principiilor ciberneticii în procesul de învăţământ.

Principiile ciberneticii aplicabile în procesul instructiv-educativ-evaluativ sunt:

1. Principiul comenzii, transmiterea şi receptarea informaţiei.2. Principiul prelucrării şi stocării informaţiei.3. Principiul conexiunii inverse. B.F. Skinner este considerat părintele instruirii programate, arătând

că ”instruirea nu este altceva decât organizarea condiţiilor de întărire în care vor învăţa elevii”.

La baza instruirii programate stă realizarea procesului de predare-învăţare pe baza schemei: stimul-răspuns.

Principiile instruirii programate:1. Principiul participării active şi independente;2. Principiul paşilor mici;3. Principiul progresului gradat;4. Principiul ritmului individual de studiu,5. Principiul răspunsurilor corecte;6. Principiul repetiţiei.

TIPURI DE PROGRAMARE

Fig. 12. Tipuri de programareCapitolul 6. SISTEMUL FORMELOR DE ORGANIZARE

A PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

6.1. Generalităţi

Lineară, SKINNERLineară, SKINNER

Ramificată, KROWDERRamificată, KROWDER

Complexitatea procesului de învăţământ, multitudinea obiectivelor pe care le vizează, varietatea aptitudinilor şi intereselor elevilor, fac necesară utilizarea diferitelor forme de organizare a activităţii.

Organizarea, reprezintă “acţiunea complexă de asigurare ordonată, disciplinată, raţională, coerentă şi eficientă a activităţii didactice, a forţelor şi mijloacelor umane şi materiale, ale punerii în operă a componentelor esenţiale ale procesului de învăţământ”( A. Bontaş).

Forma de organizare dominantă în învăţământul contemporan este LECŢIA, termen apărut în secolul al - XVI-lea şi fundamentat teoretic în secolul al – XVII-lea de pedagogul ceh Jan Amos Comenius. La perfecţionarea ei au contribuit şi recunoscuţii pedagogi: Petalozzi, Herbart, A. Diesterweg.

DEFINIŢII:

1. Lecţia este forma de bază a organizării procesului de învăţământ, în care se îşi desfăşoară activitatea elevii sub îndrumarea profesorului, în vederea asimilării cunoştinţelor şi formării deprinderilor prevăzute de o temă din programa şcolară, într-un timp delimitat.

2. Lecţia, forma organizatorică principală de desfăşurare a activităţii de predare-învăţare. Variantele structural-funcţionale ale acesteia sunt impuse de obiectivele instruirii, conţinuturile prin intermediul cărora se vor atinge obiectivele, resursele materiale şi umane disponibile.

6.2. LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ poate fi definită astfel: activitatea desfăşurată de către elevi sub îndrumarea profesorului, în cadrul lecţiei, aceştia îşi optimizează dezvoltarea fizică, îşi dezvoltă aptitudinile motrice, însuşesc cunoştinţe şi îşi formează priceperi şi deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi specifice unor ramuri sportive, conform curriculumu-lui, într-un timp delimitat.

6.2.1. CARACTERISTICI :- Lecţia cuprinde în mod obligatoriu toţi elevii unei clase într-un colectiv relativ constant şi omogen;- Lecţia este condusă nemijlocit de profesor; are o durată stabilită între 45’-50’; - Conţinutul lecţiei este stabilit pe baza curriculumu-lui; - Lecţia reprezintă o secvenţă din unitatea de învăţare.

6.2.2. CERINŢELE GENERALE ALE LECŢIEI DE EDUCAŢIE FIZICĂ:

1. Precizarea unităţilor de învăţare, a obiectivelor cadru şi de referinţă;

2. Alegerea celor mai eficiente mijloace pentru îndeplinirea obiectivelor;

3. Dozarea efortului în lecţie;4. Alegerea celor mai potrivite metode şi procedee metodice pentru

realizarea obiectivelor;5. Stabilirea unei legături organice între caracterul informativ şi cel

formativ al lecţiei;6. Folosirea integrală şi eficientă a timpului alocat lecţiei;7. Folosirea în lecţie atât a lucrului frontal cât şi cel pe grupe şi

activitatea individuală;8. Conceperea lecţiei ca secvenţă a unităţii de învăţare.

6.2.3. CONŢINUTUL ŞI STRUCTURA LECŢIEI DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Definirea conceptelor de “conţinut” şi “structură”:Conţinutul reprezintă totalitatea mijloacelor, strategiilor didactice,

măsurilor organizatorice utilizate în scopul îndeplinirii obiectivelor generale (cadru) şi de referinţă. Se stabileşte pe baza programei şi vizează sistemul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice şi sistemul de aptitudini motrice.

Structura reprezintă organizarea şi succesiunea în timp a părţilor, momentelor, în vederea realizării obiectivelor propuse.

Au existat şi există diferite opţiuni referitoare la structura lecţiei de educaţie fizică. Actualmente lecţia trebuie privită ca un tot unitar, tot determinat de succesiunea logică a evenimentelor lecţiei şi a realizării situaţiilor create în timpul desfăşurării lecţiei.

Tabelul 5.Prezentarea obiectivelor şi conţinutului

fiecărui momente al lecţiei

MOMENTELE OBIECTIVE CONŢINUT

LECŢIEI

Partea pregătitoare/ introductivăOrganizarea

colectivului de elevi , 3-5 min.

- asigurarea unui început organizat;

- trezirea interesului pentru lecţie;

- formarea deprinderilor de ordine şi disciplină;

- formarea capacităţii de organizare;

- formarea ţinutei corecte;

- exerciţii de ordine şi formaţii de pe loc;

- acţiunile raportului;- exerciţii şi jocuri de

atenţie;

Pregătirea organismului

pentru efort , 5-7 min.

- activizarea gradată a marilor funcţiuni;

- educarea percepţiilor spaţio-temporale;

- creşterea interesului pentru activitate;

- exerciţii de front şi formaţii din deplasare;

- variantele de mers, alergare, sărituri;

- paşi de dans, teme ritmice; jocuri motrice

Influenţarea selectivă a aparatului locomotor8-10 min

- educarea atitudinii corporale corecte;

- însuşirea bazelor generale ale mişcării;

- mărirea mobilităţii articulare;- dezvoltarea vitezei de reacţie şi

execuţie;- dezvoltarea rezistenţei local

musculare;

- exerciţii libere, cu obiecte portative,la,cu, pe aparate;

- exerciţii de tip stretching;

- exerciţii pentru educarea actului respirator;

Partea fundamentalăDezvoltarea aptitudinilor motrice V/Î

3-5 min

- îmbunătăţirea indicilor diferitelor forme de manifestare ale V/Î

- jocuri motrice;- ştafete, parcursuri

aplicative;- exerciţii specifice unor

ramuri de sport;

Învăţarea, consolidarea,

verificarea deprinderilor

motrice15-20 min

- formarea reprezentării corecte ;

- iniţiere în mecanismul de bază;

- formarea stereotipului dinamic;

- formarea capacităţii de aplicare şi generalizare a cunoştinţelor;

- testarea nivelului de execuţie;

- exerciţii pregătitoare;- exerciţii

fundamentale;- exerciţii ajutătoare;- exerciţii în condiţii

variate;- jocuri;- ştafete, parcursuri;

Dezvoltarea aptitudinilor motrice F/R

- îmbunătăţirea indicilor diferitelor forme de manifestare ale F/R

- exerciţii speciale;- acţiuni motrice

globale;

5-8 min

Partea de încheiereRevenirea

organismului după efort3-4 min

- reducerea activităţii marilor funcţiuni;

- reducerea gradului de excitabilitate nervoasă;

- întărirea reflexului de postură;

- exerciţii liniştitoare;- variante de mers;- paşi de dans,- exerciţii tip Yoga;

Aprecierea activităţii

desfăşurate1-2 min

- conştientizarea modului de participare la lecţie;

- aprecierea elevilor;- comunicarea notelor;- teme pentru acasă;

6.2.4. Tipuri de lecţieÎn cadrul unei lecţii se realizează o serie de sarcini, dintre acestea

una este dominantă, orientând în acelaşi sens atât activitatea profesorului cât şi a elevului. Această parte dominantă, în didactică, poartă denumirea de sarcină fundamentală.Acestea pot fi: - comunicarea de cunoştinţe;- formarea de priceperi şi deprinderi;- dezvoltarea/educarea unei aptitudini motrice;- verificarea acestora;

Ele determină tipul de lecţie. Prin tip de lecţie se înţelege un anumit mod de organizare şi desfăşurare a acesteia în vederea realizării sarcinii didactice fundamentale.

Clasificarea tipurilor de lecţii se poate realiza pe baza diferitelor criterii. Unul din criterii este cel referitor la etapele formării deprinderilor şi priceperilor motrice. Astfel putem vorbii de : lecţii de învăţare - iniţiere; lecţii de consolidare-fixare; lecţii de perfecţionare; lecţii de verificare-apreciere; lecţia de tip mixt sau combinat, cea mai utilizată în educaţie fizică, ea constând din abordarea a două sarcini didactice diferite;

Alte tipuri de lecţii: lecţia de pregătire fizică, în care se urmăreşte dezvoltarea capacităţii fizice, a optimizării dezvoltării morfo-funcţionale; lecţii de recreere-reconfortare, care apar în perioada eforturilor intelectuale prea intense; lecţie de organizare iniţială, tip ce poate fi abordat sub formă de verificare iniţială, la început de an pentru cunoaşterea noului colectiv de elevi;

lecţie bilanţ, realizată la sfârşitul anului şcolar;Există şi alte clasificări ale lecţiilor de exemplu: lecţii monosport, bisport, polisport; lecţii în aer liber(condiţii atmosferice normale, pe timp friguros), lecţii în interior ( condiţii normale, spaţii improvizate); lecţii cu o temă ( unitate de învăţare), cu două teme;

Lecţiile pot fi de mai multe categorii în funcţie de modul lor de cuprindere în aria curriculară educaţie fizică şi sport, în planul-cadru de învăţământ:- lecţii de trunchi comun;- lecţii de extensie;- lecţii de aprofundare;- lecţii de opţional;- lecţii de ansamblu sportiv.

6.3. EFORTUL ŞI ODIHNA ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Educaţia fizică, latură a educaţiei integrale contribuie la modelarea personalităţii umane şi contribuie în acelaşi timp la sporirea capacităţii de muncă , obiectiv ce impune corelarea justă a efectelor obţinute prin activitatea de educaţie fizică cu cerinţele sociale.

Această creştere a capacităţii de muncă, concretizată în creşterea capacităţii de efort a organismului se realizează treptat pe bază sporirii în lecţia de educaţie fizică a efortului . Stabilirea corectă a relaţiei dintre efort şi odihnă , cunoscută şi sub denumirea de “dozarea efortului”, în timpul lecţiei şi pe parcursul unităţii de învăţare, prezintă una din problemele fundamentale pe care trebuie să le rezolve profesorul, pentru a da eficienţă lecţiei sale.

Efortul, oboseala şi odihna (refacerea) sunt fenomene fiziologice organic legate de mişcare şi de activităţile corporale.

6.3.1. EfortulEfortul, componentă a activităţii fizice sau intelectuale, reprezintă

capacitatea psiho-fizică a omului de a presta activităţi caracterizate prin indici superiori de solicitare;- este o solicitare a funcţiilor organismului în vederea îndeplinirii unor

acţiuni deosebite;Pentru a obţine efecte în sensul perfecţionării sistemelor sau

funcţiilor organismului, acestea trebuie solicitate superior faţă de limitele normale. Acest lucru este posibil doar prin mobilizarea calităţilor psihice şi voliţionale, solicitările mari fiind singurele care pot produce reacţii cu

caracter de supra adaptare şi să permită perfecţionarea morfo-funcţională a organismului.

Mărimea efortului este determinată de parametrii săi: volumul, reprezintă latura cantitativă a efortului şi se concretizează în: durată, număr de repetări, distanţe parcurse; intensitatea, reprezintă latura calitativă a efortului, exprimă relaţia dintre lucrul efectuat şi timpul necesar, se concretizează în: viteza de execuţie a mişcărilor, numărul de mişcări în unitatea de timp- tempo, durata pauzelor, valoarea încărcăturilor; se apreciază în raport cu capacitatea de lucru a organismului: fie în procente, 100%,75%, 50%; fie în fracţii 4/4, ¾; fie prin calificative: mică, mijlocie, submaximal, maximal; complexitatea, fiind în relaţie cu dificultatea de execuţie a unor acţiuni motrice, este componenta neuro-musculară a efortului;

În activitatea de educaţie fizică, efortul muscular reprezintă calea principală de realizare a obiectivelor de perfecţionare a funcţiilor principale ale organismului. Pentru acest lucru este nevoie să se cunoască substratul energetic care asigură condiţiile continuării efortului.

Tipuri de efort:1. După A. Demeter: Eforturi neuro-musculare, consumul de energie se face în lipsa

oxigenului; Eforturi cardio-respiratorii, bazate pe capacitatea de transport al

oxigenului; Eforturi metabolice, bazate pe consum maxim de oxigen;

2. Din punct de vedere al aportului substanţelor energetice la iniţierea şi susţinerea efortului muscular şi prezenţa oxigenului în procesul metabolic: Efort anaerob: alactacid şi lactacid; Efort aerob ; Efort mixt;

3. După forma de manifestare: Eforturi standard; Eforturi variabile; Eforturi uniforme; Eforturi neuniforme;

6.3.2. Oboseala, fenomen fiziologic, stare tranzitorie produsă de activitatea excesivă sau prelungită şi caracterizată prin scăderea potenţialului funcţional al organismului şi printr-o sugestie subiectivă caracteristică. Reprezintă măsura de apărare a organismului ca urmare a semnalelor primite de la sistemul nervos central. În activitatea şcolară

apariţia oboselii reprezintă un semnal de care profesorul trebuie să ţină cont, dar care nu trebuie să determine încetarea activităţii: Profesorul trebuie să observe reacţiile elevilor la efort şi intervine prin reglarea lui utilizând procedee de dozare specifice.

Determinarea reacţiei la efort şi apariţia stării de oboseală se realizează prin: Măsurarea FC. şi a FR.; Observarea manifestărilor exterioare ale elevilor; Aplicarea unor probe de adaptare la efort;

6.3.3. Odihna, reprezintă perioada de refacere energetică a organismului;

În efort organismul consumă energie , iar prin perioada de odihnă organismul îşi reface potenţialul şi rezervele energetice necesare în solicitările viitoare. Este condiţia indispensabilă pentru refacerea capacităţii de efort.Tipuri de odihnă: activă; pasivă;Intervale de odihnă. complete; incomplete; supracompensate; Aceste sunt stabilite în funcţie de obiectivele de referinţă, de unităţile de învăţare, de structura lecţiei.

Reglarea efortului în lecţia de educaţie fizică se realizează pe baza parametrilor săi. Profesorul îşi demonstrează măiestria pedagogică tocmai, prin modul în care poate realiza eficient această reglare, bazându-se pe cunoaşterea particularităţilor colectivului de elevi şi a obiectivele urmărite.

6.3.4. DENSITATEA, formă de reglare a efortului în lecţia de educaţie fizică; este un indicator global pe baza căruia putem determina calitatea unei lecţii, exprimând valorificarea eficientă a timpului alocat realizării acesteia. Forme de densitate: Densitatea motrică, se exprimă prin : raportarea timpului consumat pentru executarea efectivă a acţiunilor motrice, la timpul total al lecţiei;

Dm.= x 100

Densitatea pedagogică, se exprimă prin: timpul alocat acţiunilor cu caracter pedagogic, metodic şi organizatoric raportat la timpul total al lecţiei;

Dp. x 100

Densitatea funcţională, exprimată prin relaţia dintre timpul alocat acţiunilor motrice şi intensitate;

Creşterea densităţii se poate realiza prin:

Măsuri organizatorice:- folosirea celor mai eficiente forme de organizare a colectivului şi ale

exersării;- valorificarea integrală a spaţiului de lucru şi a timpului;- amenajarea şi pregătirea mijloacelor didactice; Măsuri metodice:- modul de proiectare a unităţilor de învăţare;- crearea emulaţiei necesare desfăşurării dinamice a lecţiei, folosirea unor

metode didactice ce determină creşterea atractivităţii, utilizarea jocurilor, întrecerilor;

- evaluarea calităţii realizărilor individuale şi colective;

Tabelul 6.TIPURI DE EFORT

FC TIP DE EFORT ACŢIUNI ECHIVALENTE/MONENTE

200195

190

Predominant anaerob

Concursuri; întreceri;Dezvoltarea/educarea V. şi F.

Joc bilateral

185

180Mixt

Neuro - muscular

Exersare în condiţii de intensitate mareDezvoltarea/educarea V.

Parcursuri aplicative;170160150140

Predominant aerobCardio-respirator

Consolidarea deprinderilor motrice;Aplicare şi generalizare;

Dezvoltarea R. – intensitate submaximală;

130120110

Aerobmetabolic

Pregătirea organismului pentru efort;Influenţarea selectivă;

Învăţarea deprinderilor motrice;Dezvoltarea/educarea supleţei;

Tabelul 7.

APRECIEREA EFORTULUI DUPĂ:

Simptome OBOSEALĂ

UŞOARĂ

OBOSEALĂ

PRONUNŢATĂ

OBOSEALĂ

PUTERNICĂ

Tipuri de efort

EFORT

UŞOR

EFORT

OPTIMAL

EFORT

MAXIMAL

CULOAREA

PIELLIIÎnroşire

uşoară

Înroşire

pronunţată

Roşeaţă pronunţată

sau

Paloare pronunţată

TRANSPIRAŢIE

În funcţie de

temperatura

exterioară:

uşoară;

medie

Transpiraţie

pronunţată

deasupra

şoldurilor;

Transpiraţie foarte

pronunţată şi la

nivelul membrelor

inferioare;

MIŞCAREA Conform

cerinţelor

tehnice;

Apariţia unor

mici inexactităţi;

Nesiguranţa;

Tulburări în

coordonare;

Lipsa de putere;

Nesiguranţă

pronunţată;

CONCENTRARE

A

ATENŢIEI

Normal;

Capabil să

urmărească

îndrumările

profesorului;

Neatent la

explicaţii;

Însuşeşte greu

noile exerciţii;

Scade foarte mult

capacitatea de

concentrare;

Nervozitate;

Creşte timpul de

reacţie;

DUPĂ: SATOV, IVANOV, D. HARRE

ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII ÎN LECŢIA DE

EDUCAŢIE FIZICĂ

Măsurile organizatorice luate în lecţia de educaţie fizică, constituie părţi componente ale tehnologiei didactice, cu rol hotărâtor în îndeplinirea obiectivelor propuse. Aceste măsuri oferă posibilitatea realizării în mod

eficient a obiectivelor, atât a celor instructiv-educative cât şi a celor operaţionale, în raport direct cu condiţiile materiale, de climă, nivelul efortului, vârsta, nivel de pregătire şi efectivul de elevi.

Metodele şi procedeele de organizare se diferenţiază în:a) organizare materială, care se referă la măsurile care trebuie luate

înainte, în timpul şi după desfăşurarea lecţiei pentru:- asigurarea spaţiului de lucru necesar;- asigurarea materialelor necesare atât sub aspect calitativ cât

şi cantitativ;- amplasarea lor la începutul lecţiei în imediata apropiere de

locul de desfăşurare;- depozitarea lor la sfârşitul activităţii în mod organizat, în

spaţiile special amenajate;Manevrările de materiale şi mijloace utilizate pentru desfăşurarea

eficientă a lecţiei, se fac de către elevi sub îndrumarea cadrului didactic, asigurându-se astfel valenţele educative ale activităţii.b) organizarea colectivului de elevi, presupune dispunerea acestuia în

spaţiul de lucru, în funcţie de necesităţile procesului didactic la un moment dat;

Colectivul de elevi (clasa) poate fi organizat pe: grupe, perechi, echipe, individual;

Grupele pot fi :- grupa simplă, organizată la întâmplare, prin numărătoare sau

pe altă cale; în cadrul acestui tip de grupă se lucrează nediferenţiat;- grupa omogenă, organizată pe baza testării elevilor; acest tip

de grupă poate cuprinde, fie elevii aflaţi ca nivel de pregătire sub cerinţele curriculei, fie elevii dotaţi, fie elevii cu nivel de pregătire mediu, la cerinţele curriculei; pentru fiecare tip de subgrupă se fixează obiectivele operaţionale proprii, se folosesc conţinuturi diferenţiate, strategii didactice diferenţiate, sisteme de acţionare diferenţiate, cerinţe diferenţiate; grupele sunt deschise;

- grupa temporară (variabilă), organizată temporar , în scopul îndeplinirii în condiţii bune a unor sarcini didactice;

Echipele, se formează în scopul organizării unor jocuri, fie de mişcare, fie sportive, sau în cadrul unor întreceri; pot fi constituite liber de către elevi( sub îndrumarea profesorului);

- echipele vor fi egale, numeric, la fel de puternice;- acest tip de organizare prezintă valenţe educative deosebite;

Perechea, formă de organizare des utilizată;- constituirea perechilor se face pe baza : posibilităţilor fizice,

înălţime, greutate, sex;- perechile trebuie să fie omogene;

- partenerul poate îndeplini mai multe roluri: poate acorda ajutor, sprijin; poate corecta greşelile sesizate; poate opune rezistenţă;

Avantaje:- se poate utiliza în orice moment al lecţiei;- sunt utilizate forme de activitate independentă, de colaborare;- se dezvoltă iniţiativa, spiritul de observaţie, atitudinea critică;- se stabilesc relaţii de colaborare între profesor şi elevi;

Dezavantaje:- presupune un oarecare efort pentru organizarea corectă a

perechilor;- solicită bază materială bogată;

c) organizarea exersării, se referă la aplicarea unor metode care privesc realizarea la nivel optim a parametrilor efortului;

Metoda frontală , elevii, sub supravegherea profesorului lucrează simultan, execută acelaşi exerciţiu.

Avantaje: - intensitate mare în exersare;- asigură acelaşi nivel de efort pentru toţi;- profesorul poate acţiona asupra tuturor elevilor;- se asigură disciplina;- se foloseşte timpul în mod eficient;- se pot sesiza uşor greşelile de execuţie şi se pot corecta;

Dezavantaje:- necesită un spaţiu mare de lucru;- necesită un număr mare de materiale şi obiecte;- nu se poate doza diferenţiat efortul;- educarea independenţei este limitată;

Modalităţi de aplicare:- în cadrul metodei se poate acţiona pe grupe, în perechi,

important este, ca toţi să execute simultan acelaşi exerciţiu;- se poate aplica în oricare moment al lecţiei, în orice tip de

lecţie;- exerciţiile din gimnastica de bază se execută frontal,

utilizându-se diferite formaţii;- se pot executa frontal şi anumite elemente din jocurile

sportive;Posibilităţi de dozare a efortului:

- modificarea gradului de complexitate al exerciţiilor;- modificarea îngreuierilor;- mărirea numărului de repetări în unitatea de timp;- modificarea raportului dintre efort şi odihnă; organizarea

activă a pauzelor;

Metoda lucrului pe grupe, constă în divizarea colectivului de elevi în unităţi mici, după anumite criterii, în vederea creşterii eficienţei procesului didactic;Ca variantă organizatorică materială este :” atelierul” sau “staţia”, care reprezintă spaţiul special amenajat pentru execuţia structurilor specifice;

Procedee: grupe paralele , se desfăşoară la staţii identice; exerciţiile pot fi identice sau diferite; nu se schimbă grupele; grupe alternative, se desfăşoară la staţii diferite; exerciţiile sunt diferite sau asemănătoare ca structură; se pot executa la comandă sau independent; odihna este asigurată de timpul scurs de la prima execuţie până la a doua;Modalităţi de aplicare:

- se utilizează în efectuarea unor teme din gimnastică, atletism, jocuri;

- se pot combina aceste discipline;- în alegerea şi dispunerea staţiilor şi a exerciţiilor, un rol

important îl au etapele formării deprinderilor, dozarea şi revenirea;Modalităţi de dozare a efortului:

- împărţirea clasei în grupe valorice;- exerciţii în torent;- activitate frontală în cadrul grupei;- reducerea numărului de elevi în grupă, mărirea numărului de

grupe;- schimbarea rapidă a grupelor;

Aspecte educative:- prin această metodă se promovează activitatea independentă,

spiritul de colectivitate, de ordine;- îi determină pe elevi să-şi îndeplinească sarcinile,

responsabilităţile acordate, să învingă greutăţile organizatorice; grupe cu sarcini suplimentare, un procedeu prin care se creşte intensitatea; sarcinile suplimentare sunt acele exerciţii care se execută după exerciţiul principal, în mod independent;Modalităţi de aplicare:

- sarcina suplimentară are rol de a : spori solicitarea elevului, de a valorifica unele potenţe educative;

- în alegerea sarcinii suplimentare se ţine cont de: contribuţia la dezvoltarea aptitudinilor motrice, să fie simple, cunoscute, să se execute fără ajutor, trebuie dozate precis, să fie mai scurtă decât cea de bază;

Metoda lucrului la staţii pe bandă rulantă :- se cuprind mai multe staţii într-un cerc, se execută exerciţiile

prescrise unul după celălalt ( în torent), trecând de la o staţie la alta;

- prin această metodă se consolidează unele deprinderi motrice;Modalităţi de aplicare:

- elevii sunt educaţi să execute exerciţii în condiţii diferite de dozare şi în condiţii de întrecere;

- intensitatea mare în exersare favorizează participarea conştientă;Alegerea şi dozarea exerciţiilor se face în funcţie de:

- vârstă, nivel de pregătire;- exerciţiile cu solicitare mai intensă trebuie alternate cu cele

care solicită mai puţin organismul; în cazul exerciţiilor dificile se pot reduce numărul de staţii;

- numărul repetărilor să fie corespunzător consolidării deprinderilor motrice;

- activitatea poate fi întreruptă ori de câte ori este nevoie. Metoda lucrului în circuit, urmăreşte dezvoltarea aptitudinilor

motrice forţă şi rezistenţă şi diferitele lor forme de manifestare;- a fost creat de englezii Morgan şi Adamson, pentru

dezvoltarea forţei principalelor grupe musculare ale organismului şi constă în efectuarea succesivă a unor exerciţii prin trecere de la un atelier (staţie) la altul;

- ordinea atelierelor şi a exerciţiilor este stabilită pe criterii precise, pentru a se alterna solicitarea marilor grupe musculare;

- circuitul sporeşte eficienţa exerciţiilor şi măreşte randamentul marilor funcţii, contribuind şi la dezvoltarea armonioasă a musculaturii;Avantaje:

- este o metodă atractivă prin varietatea exerciţiilor şi prin nivelul de solicitare accesibil;

- este accesibil atât pentru băieţi cât şi pentru fete;- organizarea dar mai ales desfăşurarea este simplă şi uşor de

încadrat în timp;- modificările în nivelul de manifestare al aptitudinilor motrice

pot fi constatate de elevi şi pot fi auto controlate;- circuitul are efecte multilaterale: fizice, psihice, formative,

motivaţionale;Alegerea exerciţiilor:

Pentru a realiza un circuit cu efecte benefice asupra nivelului de manifestare ale aptitudinilor motrice, profesorul trebuie să fie edificat asupra a ceea ce doreşte să obţină;Exerciţiile alese trebuie să fie:

- simple şi cunoscute de elevi;- eficiente, cu un grad mediu de solicitare;- să posede o poziţie iniţială şi una finală;- să fie măsurabile;- să permită alternarea influenţelor;

Numărul de staţii într-un circuit depinde de nivelul de pregătire al elevilor şi de condiţiile materiale. Din acest punct de vedere circuitele pot fi clasificate astfel:

- circuite scurte 4-5 staţii;- circuite medii 6-8 staţii;- circuite lungi 9-15 staţii;

În general se stabilesc 5-10 staţii; circuitul se repetă de 1-2 x, în cazuri speciale de 3x; pauza între circuite 2-4 min.

Timpul de lucru şi pauzele trebuie corect stabilite, de regulă : lucru 20-30 sec. pauza 15-25 sec.

Circuitele se pot desfăşura: după timp prescris; după număr de execuţii; după număr şi timp;

Circuitul poate fi aplicat începând din clasa a - IV-a şi continuat în ciclurile următoare, cu posibilitatea creşterii solicitării. Înainte oricărui circuit, trebuie testat nivelul de pregătire al elevilor, pentru a concepe corect circuitul din punct de vedere al solicitării efortului şi pauzelor.

Procedeul individual, caracterizat prin exersarea de către individ a unor exerciţii în scopul formării, perfecţionării unor deprinderi motrice sau a dezvoltării unor aptitudini motrice, sub îndrumarea şi supravegherea cadrului didactic. Această metodă corespunde cerinţelor actuale ale lecţiei de educaţie fizică.Aspecte educative:

- reprezintă formă de organizare a exersării cu largi resurse formative şi care este un pas înainte spre activitatea independentă;

- pentru a fi aplicată trebuie respectate anumite condiţii: motivaţii puternice pentru activitatea de educaţie fizică, cunoştinţe teoretice de specialitate, existenţa unor tradiţii în conlucrarea dintre profesori şi elevi, existenţa unui înalt grad de organizare şi disciplină în cadrul colectivului de elevi;

PE PLAN DIDACTICPE PLAN DIDACTIC

PE PLANUL ORGANIZĂRII TIMPULUI LIBERPE PLANUL ORGANIZĂRII

TIMPULUI LIBER

PREVĂZUTE ÎN PLANUL

CADRU

PREVĂZUTE ÎN PLANUL

CADRU

NEPREVĂZUTE ÎN PLANUL

CADRU

NEPREVĂZUTE ÎN PLANUL

CADRU

RECREATIVERECREATIVE

SPORTIVESPORTIVE

TRUNCHIUL

COMUN- EXTENSIA- APROFUND

TRUNCHIUL

COMUN- EXTENSIA- APROFUND

OPŢIONALULOPŢIONALUL

ANSAMBLUL SPORTIVANSAMBLU

L SPORTIV

LECŢII DE PREGĂTIRE A ECHIPELOR

REPREZENTATIVE

LECŢII DE PREGĂTIRE A ECHIPELOR

REPREZENTATIVE

TURISMSERBĂRI SPORTIVETABERE

TURISMSERBĂRI SPORTIVETABERE

ACTIVITĂŢI SPORTIVE

PENTRU TOŢI:- CAMPIONATE

ŞCOLARE;- CROSURI;

-CAMPIONATE COPII ŞI JUNIORI;

- COMPETIŢII TRADIŢIONALE;

ACTIVITĂŢI SPORTIVE

PENTRU TOŢI:- CAMPIONATE

ŞCOLARE;- CROSURI;

-CAMPIONATE COPII ŞI JUNIORI;

- COMPETIŢII TRADIŢIONALE;

- ACTIVITĂŢI SPORTIVE DE PERFORMANŢĂ:ÎN ASOCIAŢII;ÎN CLUBURI SPORTIVE;

- ACTIVITĂŢI SPORTIVE DE PERFORMANŢĂ:ÎN ASOCIAŢII;ÎN CLUBURI SPORTIVE;

SISTEMUL FORMELOR DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

SISTEMUL FORMELOR DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Fig. 13. Sistemul formelor de organizare a procesului de învăţământ

6.5. ALTE FORME DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE INVĂŢĂMÂT ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ

Formele de organizare a procesului instructiv-educativ în educaţie fizică creează cadrul necesar pentru realizarea obiectivelor la nivelul tuturor subsistemelor sale. Aceste forme sunt conduse de specialişti, aceştia programând conţinutul lor şi plasamentul fie în timpul " profesional" al elevului fie în timpul liber al acestuia, având caracter obligatoriu sau facultativ.

Curriculum-ul la decizia şcolii cuprinde: Curriculum nucleu aprofundat:- pentru elevi cu interese ne orientate spre educaţie fizică;

- pentru elevi cu parcursuri individuale de învăţare mai lente, pentru care numărul de ore alocat trunchiului comun nu este suficient pentru însuşirea conţinutului; Curriculum extins:- pentru elevii ce manifestă interes deosebit pentru disciplină;- parcurg în întregime programa, conţinuturile marcate prin asterisc;

Curriculum elaborat în şcoală care cuprinde oferta de opţionale:- opţionale la nivelul disciplinei;- opţionale la nivelul ariei curriculare; - opţionale la nivelul mai multor arii curriculare; Disciplinele opţionale sunt:- discipline pe care şcoala le propune elevilor cu aprobarea Inspectoratelor Şcolare Judeţene;- proiecte de discipline propuse de profesori, aprobate de consiliile de administraţie sau alese din lista oferită de M.E.C.

GIMNASTICA ZILNICĂ, în regimul zilei de şcoală, formă obligatorie introdusă printr-o Hotărâre a M.Î. din 1972 pentru toate unităţile învăţământului preuniversitar.- se realiza zilnic 5'-10' înainte de programul şcolar sau în pauză;- consta din efectuarea unor structuri de exerciţii de influenţarea selectivă, folosind chiar acompaniamentul muzical pentru a creşte atractivitatea lor;- erau conduse de un profesor sau un instructor;

GIMNASTICA COMPENSATORIE- utilizată în învăţământul profesional;- realizată în zilele de practică, 3'-4';- are rol compensator, în funcţie de specificul fiecărei meserii;

GIMNASTICA DE ÎNVIORARE- cuprinde exerciţii prin care se urmăreşte stimularea funcţiilor tuturor aparatelor şi sistemelor corpului;- au un caracter igienic;- se realizează dimineaţa după trezire, individual sau în grup, în locuinţă sau în aer liber, cu un echipament lejer;- programul cuprinde 6-8 exerciţii care să angreneze principalele grupe musculare şi articulaţii, durata 8-10';- se organiza cu precădere în internate fiind condusă de pedagog;

RECREAŢIA ORGANIZATĂ- realizată pe durata pauzei mari ( acolo unde este posibilă) -15'-20';- se desfăşoară sub formă de jocuri, ştafete, parcursuri;

MOMENTUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ, minutul de educaţie fizică- intervine în programul zilnic ori de câte ori este necesar;- se întrerupe activitatea şi se execută mişcări din stând sau aşezat care activează circulaţia şi respiraţia, asigurând o mai bună oxigenare a creierului;- exerciţiile sunt segmentare şi au un caracter preventiv sau compensator;- durata 1'-1,30';- sunt conduse de cei ce desfăşoară celelalte activităţi;

ACTIVITĂŢI TURISTICE- se realizează în timpul liber al elevilor prin următoarele modalităţi: plimbări; drumeţii; excursii;Toate aceste modalităţi vizează realizarea obiectivelor educaţiei fizice deşi nu sunt conduse întotdeauna de un cadru de specialitate;

ACTIVITĂŢI COMPETIŢIONALE "PENTRU TOŢI"- concursuri; - cupe- crosuri;- campionate şcolare - „OLIMPIADA SPORTULUI ŞCOLAR”.

SERBĂRI- organizate la începutul sau sfârşitul semestrului sau anului având diferite tematici: cultural-artistice, cultural-sportive, sportive, literar-artistice;

TABERELE DE VACANŢĂ

6.6. CURRICULUMUL ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ

ANALIZA CONCEPTELOR:Educaţia fizică, latură a educaţiei, îşi aduce contribuţia la formarea

integrală şi armonioasă a personalităţii umane, finalitate educaţională prevăzută în „Legea învăţământului nr.84 din 1995, modificată în 1996, 1997, 1999”, art.3 şi art. 4 (1). Astfel şi această disciplină este supusă reformei curriculare din învăţământul românesc.

Curriculumul este ansamblul experienţelor de predare-învăţare-evaluare, prin care şcoala oferă elevilor un sistem de informaţii, abilităţi,

comportamente şi competenţe pentru formarea unei personalităţi integrale, creative şi autonome. Acesta poate fi abordat din două puncte de vedere:1. În sens larg, curriculumul poate fi definit ca: un ansamblu de documente de organizare a conţinuturilor; un proiect educativ complex pentru formarea tânărului; un complex de elemente ale procesului instructiv-educativ cuprinzând: obiective, conţinutul, strategii;2. În sens restrâns, curriculumul păstrează sensul de conţinut al

învăţământului;TIPURI DE CURRICULUM:

Curriculum De Bază, cuprinde cunoştinţe, capacităţi aptitudini, abilităţi şi comportamente obligatorii pentru toţi elevii cuprinşi într-un ciclu de învăţământ. Curriculum Obligatoriu, este planul cadru care cuprinde: curriculum cu discipline obligatorii (75%-80%) şi curriculum cu discipline opţionale, la decizia şcolii (20%-25%). Curriculum Formal, elaborat de M.E.C. şi se concretizează în: curriculum naţional şi planul-cadru. Curriculum Naţional, cuprinde un curriculum – nucleu şi un curriculum la decizia şcolii;

DOCUMENTE CURRICULARE: Planuri – cadru de învăţământ, este un plan care permite şcolilor

şi claselor să realizeze scheme orare proprii.Pentru clasele I-VIII, planul cadru conţine un trunchi comun cu

discipline şi număr minim de ore obligatorii pentru toţi elevii şi oferă şcolilor posibilitatea folosirii disciplinelor opţionale pentru a asigura elevilor parcursuri diferenţiate.

Pentru liceu M.E.C. a conceput planuri –cadru diferenţiate pe filiere (teoretică, tehnologică, vocaţională), profiluri şi specializări;

Aria curriculară, este o componentă a planului-cadru şi reprezintă un grupaj de discipline care au comun anumite obiective. Ariile curriculare sunt în număr de 7:- limbă şi comunicare;- matematică şi ştiinţe;- om şi societate;- arte;- sport;- tehnologii;- consiliere şi orientare;La acestea se adaugă trei tipuri de opţionale:- la nivelul disciplinei;- la nivelul ariei curriculare;

- la nivelul mai multor arii curriculare; Ciclurile curriculare: reprezintă periodizări ale şcolarităţii, grupând

mai mulţi ani de studiu, uneori chiar cicluri şcolare diferite: ciclul achiziţiilor fundamentale cuprinde: grupa pregătitoare pentru

şcoală, clasa I şi a –II- a; ciclul de dezvoltare cuprinde clasele III- VI; ciclul de observare şi orientare cuprinde clasele VII- IX; ciclul de aprofundare cuprinde clasele X-XI; ciclul de specializare cuprinde clasele XII-XIII;

Programa şcolară, document curricular, care prevede conţinutul procesului instructiv-educativ - evaluativ la nivelul diferitelor subsisteme ale educaţiei fizice şi sportive şcolare. Prin conţinuturile specifice se urmăreşte realizarea obiectivelor generale ale educaţiei fizice şcolare.Eficienţa procesului de predare-învăţare în educaţie fizică este condiţionată de: existenţa unor spaţii specifice de lucru pentru toate anotimpurile şi a materialului didactic adecvat; realizarea unei scheme orare care să asigure, să permită valorificarea integrală a bazei sportive şi a posibilităţilor de demixtare a claselor; asigurarea predării de către cadre de specialitate; asigurarea continuităţii predării de către acelaşi cadru didactic; eşalonarea conţinuturilor programei în funcţie de condiţiile concrete, tradiţii, opţiunile elevilor; constituirea unor sisteme de lecţii, unităţi de învăţare ; acţionarea constantă în fiecare lecţie asupra dezvoltării fizice şi a aptitudinilor motrice; reluarea conţinuturilor de la o clasă la alta , realizându-se caracterul concentric al programei; organizarea lecţiilor preponderent în aer liber, extinderea conţinuturilor predate , în practicarea independentă a exerciţiului fizic;

Structura Programei Şcolare:

1. Introducere;2. Concepţia despre predare;3. Obiectivele cadru;4. Curriculum pe clase, care cuprinde:

Obiective de referinţă, are precizează rezultatele aşteptate, urmărind progresia elevilor de la un an de studii la altul;

Activităţile de învăţare necesare pentru realizarea obiectivelor educaţionale;

Conţinuturile instruirii; Standardele curriculare de performanţă sunt criterii de evaluare a

calităţii proceselor de învăţare;Alte documente curriculare:- metodologii şi ghidurile de implementare; - manuale alternative;- materiale de suport;

Programa şcolară are caracter obligatoriu, prevederile acesteia trebuiesc respectate la nivelul subsistemului pentru care este elaborată.

Asigura o baza unitara, multilaterala şi continuu ascendenta de pregătire pentru subiecţi, îmbinând caracterul liniar cu cel concentric al instruirii.

Caracterul liniar se concretizează în faptul că în instruire apar permanent de la un an la altul, elemente noi care trebuie învăţate.

Caracterul concentric, care la educaţia fizică are pondere foarte mare comparativ cu alte activităţi, constă în faptul că întotdeauna elementele de instruire însuşite anterior, sunt reluate, sunt exersate în scopul consolidării şi perfecţionării lor.

Prin programa şcolară se asigură o relativă tratare diferenţiată a elevilor, în funcţie de sex, privind conţinutul instruirii. De asemenea oferă prioritate funcţiei formative a instruirii în comparaţie cu funcţia informativă.

Funcţia formativă se referă la capacitatea subiecţilor de a se familiariza cu tehnici individuale sau de microgrup şi cu obişnuinţe de aplicare în viaţă sau în situaţii competitive speciale, a ceea ce si-au însuşit. Funcţia informativa este şi ea prezentă, subiecţii trebuie să cunoască cât mai mult din diferitele componente ale modelului de educaţie fizică, pentru ca apoi să poată aplica cele “învăţate” în funcţie de necesităţi.

Programa are un caracter dinamic, în sensul că este un model deschis existând posibilitatea de a fi modificată în funcţie de cerinţele sociale.

Capitolul 7. PROIECTAREA DIDACTICA

Definirea noţiunii: acţiune continuă şi unitară, vizând întregul macrosistem, se realizează pe baza curriculumu-lui, a evaluării rezultatelor anterioare şi a situaţiei existente;

- acţiunea de anticipare şi pregătire a activităţii didactice şi educative pe baza unui sistem de operaţii concretizate în programe de instruire diferenţiate prin creşterea performanţelor.

Acest act include acţiunile de planificare, programare, concretizare.Proiectarea curriculară are la baza triada: predare; învăţare:

evaluare;

7.1. ETAPELE PROIECTARII DIDACTICE Analiza resurselor umane si materiale; Analiza sarcinilor de instruire şi fixarea obiectivelor generale

care orientează elaborarea planificării; Elaborarea obiectivelor de referinţă si a conţinutului instruirii; Elaborarea strategiilor didactice, instrumentele prin care se

dirijează procesul de predare-învăţare-evaluare; Evaluarea rezultatelor şcolare in raport cu obiectivele ;i

conţinutul instruirii; Proiectarea situaţiilor de instruire, integrate in unităţile de

învăţare; Realizarea proiectului.Proiectarea are la bază o serie de operaţii asemănătoare proceselor

cibernetice: informare, stocare, analiza, raţionalizare, sistematizare, programare.

Proiectarea didactică se referă la:

Proiectarea activităţii anuale; Proiectarea activităţii semestriale; proiectare eşalonată Proiectarea unităţilor de învăţare; Proiectarea lecţiei ( pentru studenţi);

- Planuri - cadru; proiectare globală- cicluri şi arii curriculare;

Planificarea activităţii didactice are la bază următoarele cerinţe: Concordanţa planificării cu cerinţele curriculumu-lui; Concordanţa planificării cu particularităţile colectivului de elevi.

Planurile se realizează diferenţiat pentru fiecare nivel de clasă ţinându-se cont de: nivelul dezvoltării morfo-funcţionale, starea de sănătate, nivel de pregătire;

Concordanţa planificării cu condiţiile de mediu climatic şi de zonele geografice;

Concordanţa planificării cu structura anului şcolar; Concordanţa conţinutului planificării cu condiţiile materiale ale

şcolii, oferind astfel posibilitatea adaptării conţinutului la condiţiile concrete;

Respectarea tradiţiilor din şcoală şi a opţiunilor elevilor.Proiectarea didactică are un caracter personalizat, propriu fiecărui

profesor, baza acesteia fiind documentele curriculare unitare: planul-cadru

de învăţământ, programa şcolară, Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare şi structura anului şcolar.

Personalizarea acestor documente este generată de:- componenţa eterogenă a claselor de elevi;- disponibilităţile şi achiziţiile dobândite anterior de către elevi;- interesele şi opţiunile exprimate de elevii fiecărei clase.Cadrul didactic trebuie să studieze planul de învăţământ, să caute

posibilităţi de a obţine un maxim de ore şi o oră de opţiunal precum şi ore de ansamblu sportiv.

Pe baza unor argumente ca:1. Solicitările copiilor şi părinţilor (la clasele I-IV);2. Opţiunile elevilor formulate în scris şi susţinute de părinţi (la

clasele V-VIII);3. Opţiunile şi interesele individuale şi de grup ale elevilor din ciclul

liceal;4. Existenţa unor baze sportive dotate din punct de vedere materia;5. Rezultatele obţinute în anii anteriori reflectate în evoluţia stării de

sănătate a elevilor, a dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, număr de echipe angrenate în activităţi competiţionale extracurriculare;

6. Asigurarea continuităţii pregătirii elevilor;7. Profesionalismul şi ataşamentul cadrului didactic faţă de elevi şi

disciplina predată precum şi contribuţia adusă la creşterea prestigiului şcolii.

7.2. DOCUMENTE DE PLANIFICARE

7.2.1. EŞALONAREA ANUALĂ A UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

- este un document prin care se concretizează o concepţie privind constituirea unităţilor de învăţare, distribuirea lor din punct de vedere al orelor alocate şi posibilităţile unei evaluări eficiente şi personalizate.

Proiectarea didactică, fiind o activitate anticipativă trebuie direcţionată spre realizarea finalităţilor fiecărui ciclu; exemplu, ciclu gimnazial, ca finalitate cere realizarea a 2 probe atletice, un joc sportiv (2

jocuri), gimnastică acrobatică, săritură la un aparat, dezvoltarea unor aptitudini motrice.

Distribuirea numărului de ore alocate unităţilor de învăţare pe un an şi pe semestre, se face pe baza unei analize temeinice a resurselor existente.

7.2.2. PLANUL CALENDARISTIC

- un document administrativ care personalizează conţinutul programei, realizând corelaţia dintre obiectivele de referinţă şi elementele de conţinut, acestea fiind adecvate condiţiilor concrete ale şcolii.

- într-o lecţie se pot aborda două, trei unităţi de învăţare.Structura planului calendaristic:exemplu

Unitatea şcolară:

PLAN CALENDARISTIC clasa a –V - a

Anul şcolar: 2006 - 2007, semestrul I

Unitatea de învăţare

Obiective de referinţă

ConţinuturiOre

alocateSăptămâna Obs

Alergarea de rezistenţă

1.1.Să adopte poziţii corecte ale

Elemente din şcoala alergării:

8 II - V

corpului şi ale segmentelor sale în efectuarea acţiunilor motrice;1.3. Să realizeze acţiuni motrice cu structuri şi eforturi diferite;2.1.; 2.2.

- alergare cu genunchii sus;- alergare cu pendularea gambelor înapoi;- joc de gleznă;- pasul lansat de semifond- startul de sus şi lansarea din start;- alergări în grup;

Alergarea de viteză

1.1.; 1.3.;2.1. Să aplice procedeele tehnice şi acţiunile tactice însuşite în acţiuni simple;2.2. Să realizeze acţiuni motrice specifice ramurilor de sport şi să se integreze în activitatea desfăşurată sub formă de întrecere

- alergare cu genunchii sus;- alergare cu pendularea gambelor înapoi;- joc de gleznă;- pasul alergător de accelerare;- pasul lansat de viteză;- startul de jos şi lansarea din start;Evaluare: 25 m. cu start de sus

8 VI - IX

Baschet

1.3.; 2.1.;2.2.;3.3. Să evite pericolul de accidentare respectând regulile stabilite4.1. Să se integreze şi să acţioneze într-un grup prestabilit

Procedee de atac:- prinderea, ţinerea şi pasarea mingii cu 2 mâini de la piept de pe loc şi urmată de deplasare;- dribling mediu;- aruncarea la coş cu 2 M. de la piept;oprirea într-un timp;în apărare:- deplasări în poziţie fundamentală,- deplasări cu paşi adăugaţi.

14 III - IX

Sărituri la aparate

1.1.; 2.1.;2.2.;3.3.; 3.2. Să cunoască şi să respecte regulile de igienă personală.4.2.Să-şi depăşească inhibiţia şi să

Şcoala aterizării;Ex. pentru elan, bătaie şi desprindere pe 2 P.Săritură în sprijin depărtat peste capră;Evaluare: Săritură în sprijin depărtat

10 X – XIV

execute acţiunile motrice stabilite.

peste capră

Gimnastica acrobatică

Elemente statice:- cumpăna pe 1 genunchi;- cumpăna pe 1 P.;- stând pe omoplaţi;- sfoara şi semi sfoara (F);- podul de jos;Elemente dinamice:- rulări;- rostogoliri laterale;- rostogoliri înainte din ghem. În ghem.;- rostogoliri înapoi din ghem. În ghem.;

8XV – XVIII

Deprinderi motrice de

bază şi aplicativ-utilitare

- mers pe vârfuri;- mers pe călcâie;- mers fandat;- mers adăugat;- sărituri de 1 sau 2 P.;- sărituri în adâncime, peste şi pe obstacole joase;- aruncare azvârlită la ţintă, - aruncare lansată cu 2 M. de jos;- căţărare la scara fixă;- escaladare prin apucare şi păşire pe aparat;- escaladare prin apucare şi rulare;- împingeri pe perechi, din aşezat spate în spate;- transport de obiecte individual şi pe perechi.

10 X - XIV

Unitatea şcolară:

PLAN CALENDARISTIC clasa a –V - a

Anul şcolar: 2006 - 2007, semestrul II

Unitatea de învăţare

Obiective de referinţă

ConţinuturiOre

alocateSăptămâna Obs

Gimnastica acrobatică

1.1.Să adopte poziţii corecte ale corpului şi ale segmentelor sale în efectuarea acţiunilor motrice;1.3. Să realizeze acţiuni motrice cu structuri şi eforturi diferite;2.1.; 2.2.;4.2.Să-şi depăşească inhibiţia şi să execute acţiunile motrice stabilite

Elemente statice:- cumpăna pe 1 genunchi;- cumpăna pe 1 P.;- stând pe omoplaţi;- sfoara şi semi sfoara (F);- podul de jos;- stând pe cap (B);- stând pe mâini cu sprijin;Elemente dinamice:- rulări;- rostogoliri laterale;- rostogoliri înainte din ghem. În ghem.;- rostogoliri înapoi din ghem. În ghem- rostog. Înapoi din ghem în dep.Evaluarea: ex. la sol / elemente izolate /linii acrobatice

6 I - III

Deprinderi motrice de

bază şi aplicativ-utilitare

1.1.; 1.3.;2.1. Să aplice procedeele tehnice şi acţiunile tactice însuşite în acţiuni simple;2.2. Să realizeze acţiuni motrice specifice ramurilor de sport şi să se integreze în activitatea desfăşurată sub

- mers pe vârfuri;- mers pe călcâie;- mers fandat;- mers cu pas adăugat, încrucişat;- sărituri de 1 sau 2 P.;- sărituri în adâncime, peste şi pe obstacole joase;- aruncare azvârlită la ţintă, - aruncare lansată cu

6 I - III

formă de întrecere;4.2.Să-şi depăşească inhibiţia şi să execute acţiunile motrice stabilite

2 M. de jos;- căţărare la scara fixă;- căţărare pe banca de gimnastică înclinată; - escaladare prin apucare şi păşire pe aparat;- escaladare prin apucare şi rulare pe partea anterioară a corpului;- împingeri pe perechi, din aşezat spate în spate;- împingeri din culcat dorsal pe banca de gimnastică;- transport de obiecte individual şi pe perechi.

Baschet

1.3.; 2.1.;2.2.;3.3. Să evite pericolul de accidentare respectând regulile stabilite4.1. Să se integreze şi să acţioneze într-un grup prestabilit

Procedee de atac:- dribling mediu;- aruncarea la coş cu 2 M. de la piept;- pivotarea prin păşire şi întoarcere;în apărare:- deplasări în poziţie fundamentală,- deplasări cu paşi adăugaţi.- lucrul de braţe şi jocul de picioare;- marcajul normal;- demarcajul;- depăşirea;- joc 2x2;3x3 la un panou;- joc 5x5 la două panouri;Evaluare: procedee tehnice – structuri sau izolate

28 IV - XVII

Aruncarea mingii de oină de pe

loc

1.3.; 2.1.;2.2.;3.3. Să evite pericolul de accidentare

- aruncări azvârlite la ţintă;- aruncări la distanţă din diferite poziţii;

8 IV - VII

respectând regulile stabilite

- aruncări la distanţă de pe loc cu faţa pe direcţia de aruncare;- aruncări la distanţă de pe loc cu umărul pe direcţia de aruncare;Evaluare: 2 aruncări la distanţă

Săritura în lungime cu 1

şi ½ paşi

1.3.; 2.1.;2.2.;3.3. Să evite pericolul de accidentare respectând regulile stabilite4.2.Să-şi depăşească inhibiţia şi să execute acţiunile motrice stabilite

- pas săltat;- pas sărit;- sărituri succesive cu desprindere de pe1 P. şi 2 P.;- elanul şi bătaia/desprinderea;- zborul şi aterizarea;- execuţii globale sub formă de întrecere;Evaluarea; săritură în lungime cu elan mediu – 2 încercări

8 VIII - XI

Alergarea de rezistenţă

1.1.Să adopte poziţii corecte ale corpului şi ale segmentelor sale în efectuarea acţiunilor motrice;1.3. Să realizeze acţiuni motrice cu structuri şi eforturi diferite;2.1.; 2.2.

- pasul lansat de semifond;- alergări în tempo moderat şi uniform; - startul de sus şi lansarea din start;- alergări în grup;- întreceri pe 500/600 m.Evaluare: alergare 600 m. – F; 800 m - B

12 XII - XVII

7.2.3. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE reprezintă o unitate de conţinut preluată din programă :

- exemple: săritura în lungime, alergarea de viteză.- pentru ciclul primar pot fi constituite unităţi de învăţare şi

din: capacitate de organizare, dezvoltare fizică armonioasă; calităţi motrice de bază;

- unele categorii de conţinuturi satisfac direct obiectivele de referinţă, alte influenţează realizarea unor obiective prin demersul didactic.

Fig. 12 Categorii de conţinuturi

- La elaborarea unităţilor de învăţare se precizează: denumirea, clasa numărul de lecţii; în final se evaluează;

- Exemplu:

PROIECTAREA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE:

CATEGORII DE

CONŢINUTURI

CATEGORII DE

CONŢINUTURI

OBLIGATORIIOBLIGATORII

ALTERNATIVEALTERNATIVE

OPŢIONALECDSOPŢIONALE

CDS

Alergarea de viteză – clasa a – V – a - Conţinuturi de instruire: - ex. din şcoala alergării;Ciclul tematic: Sem I - pasul alergător de accelerare; Nr. de lecţii alocate: 8 - pasul lansat de viteză;Timp de exersare: 10 min. - startul de sus, lansare din start;

Nr. lecţiei

Obiective de referinţă

Obiectiv operaţional

Detalieri de conţinut

Activităţi de învăţare / dozare

Resurse Evaluare

1. SăÎnsuşească mecanismul de bază al alerg.

- alergare cu pendularea gambelor înap.;- alergarea accelerată

3x 15 m. 2/4, p. 20˝

5x 20 m, 4/4,p.30˝

Jaloane, cronometru

Predictivă

2. Jaloane, cronometru, marcaje

În proiectarea unităţilor de învăţare se urmăresc cele patru etape de realizare a demersului didactic şi anume:

Fig. 14 Etapele demersului didactic

7.2.4. PROIECTUL DIDACTIC

ENUNŢAREA OBIECTIVELORENUNŢAREA

OBIECTIVELOR

CE VOI FACE ?CE VOI FACE ?

CU CE VOI FACE ?CU CE VOI

FACE ?

ANALIZA RESURSELOR

MATAERIALE ŞI UMANE

ANALIZA RESURSELOR

MATAERIALE ŞI UMANE

CUM VOI FACE ?CUM VOI FACE ?

ELEBORAREA STRATEGIILOR

DIDACTICE FOLOSITE, METODE ŞI PROCEDEE

ELEBORAREA STRATEGIILOR

DIDACTICE FOLOSITE, METODE ŞI PROCEDEE

CUM VOI ŞTI DACĂ S- A REALIZAT CEEA CE

AM DORIT ?

CUM VOI ŞTI DACĂ S- A REALIZAT CEEA CE

AM DORIT ?

EVALUAREAEVALUAREA

Orice lecţie se desfăşoară pe baza unei concepţii didactice a profesorului, concepţie ce decurge din viziunea lui asupra dezvoltării societăţii, asupra dimensiunilor personalităţii cerute de civilizaţia modernă.

Acest document a fost şi este definit în foarte multe feluri:- plan de lecţie;- proiect de lecţie;- proiect didactic;- proiect de tehnologie didactică;- scenariu didactic;- fişă tehnologică a lecţiei,Proiectul didactic este documentul operaţional care oglindeşte în

amănunt şi precis tot ceea ce ne propunem să realizăm în lecţia de educaţie fizică; el reflectă relaţia dintre conţinutul şi structura lecţiei, locul ei în cadrul unităţii de învăţare.

Conţinutul unui proiect poate fi valabil pentru o singură clasă sau pentru clase paralele cu nivel de cunoştinţe şi posibilităţi apropiate. Proiectul didactic este perfectibil chiar în timpul desfăşurării lecţiei, prin existenţa rubricii “observaţii”, unde se consemnează modul de realizare a conţinutului sau ideile de îmbunătăţire. Proiectul este rezultatul muncii creative a profesorului care doreşte ca activitatea didactică să fie cât mai eficientă.

Algoritmul procedural pentru proiectarea lecţiei pe baza unor întrebări aparţine autorilor Jinga I. şi Negreţ I.(1982 ).

Întrebările sunt următoarele: Ce vei face?, Cu ce vei face?; Cum vei face?; Cum vei şti dacă ceea ce trebuia făcut , a fost făcut?, şi lor le corespund anumite etape, care conţin anumite operaţii necesare proiectării lecţiei.

Etapa I, operaţiile specifice acestei etape se referă la dimensionarea obiectivelor;

- este etapa precizării clare a obiectivelor, condiţia fundamentală a unei proiectări didactice corecte şi eficiente.

- obiectivele trebuie să fie concrete, măsurabile;- ele nu vizează activitatea profesorului ci schimbarea ce se

aşteaptă să se producă în urma instruirii elevilor( obiective informative şi formative);

- obiectivele trebuie formulate explicit şi în acest sens se folosesc verbele de acţiune, care să indice comportamentul observabil al elevului;

Etapa a- II –a, constă în analiza resurselor umane şi materiale de care se dispune pentru desfăşurarea lecţiei;

Operaţiile acestei etape se referă la:

- analiza calităţii celor cu care se va lucra;- analiza condiţiilor materiale concrete;Etapa a - III - a se referă la stabilirea strategiilor didactice optime

pentru a realiza în mod eficient obiectivele propuse, “ cei 3 M “: Metode, Mijloace, Materiale;

- în această etapă se includ formele de organizare a activităţii şi dozarea efortului;

- este denumită de specialişti “scenariul didactic”;Etapa a - IV- a se referă la evaluarea activităţii desfăşurate, denumită

şi “ evaluarea eficienţei activităţii curente”;- această etapă se bazează pe elaborarea metodelor stimulativ-

evaluative, care să corespundă obiectivelor şi conţinuturilor fixate. Proiectul de lecţie trebuie centrat pe obiective, care converg spre

conţinut, pe comportamentul profesorului şi pe comportamentul elevilor. Nu există un model unic, absolut pentru desfăşurarea lecţiei, important este ca proiectul să fie adaptat situaţiilor concrete de învăţare şi să conducă la rezultatele scontate.

UNITATEA ŞCOLARĂ: LOCUL DE DESFĂŞURARE:CLASA: MATERIALE:EFECTIV:DATA:PRACTICANT:

PROIECT DIDACTIC NR.

UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE : Teme şi sarcini didactice:1.2.OBIECTIVE OPERAŢIONALE:1.2.

Părţile lecţiei

Momentele Conţinut DozareIndicaţii

metodico-organizatorice

Observaţii

1 2 3 4 5 6

P. P

regă

tito

are

1. Organizarea colectivului de elevi2. Pregătirea organismului pentru efort3. Influenţarea selectivă

P. F

un

dam

enta

lă

1. Dezvoltarea V/I2. Învăţarea, Consolidarea Verificarea deprinderilor motrice3. Dezvoltarea F/R

P. d

e În

vhei

ere

1. Revenirea organismului după efort2. Aprecierea colectivului de elevi

PROTOCOL DE DENSITATE NR.

Unitatea şcolară : Unităţi de învăţare :Clasa : 1.Data : 2. Efectiv : Obiective operaţionale :Locul de desfăşurare: 1.Materiale folosite : 2.Practicant :Subiectul:

Părţile lecţiei

Momentele Minut

Conţinut Dozare PauzaFormaţii

Obs.

Du

rată

Nr.

rep

et

Dis

tan

ţă

Tem

po

Act

iv

Pas

iv

F:C

:

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1213

PROTOCOL DE OBSERVAŢIE

Unitatea şcolară: Unităţile de învăţare : Clasa: 1.Efectiv: b. f. 2. Locul de desfăşurare: Obiective operaţionale:Materiale şi instalaţii: 1.Practicant: 2.Data:

Părţile lecţiei

Momentele ConţinutObservaţii

Pozitive Negative1 2 3 4 5

Capitolul 8. EVIDENTA

Este acţiunea prin care se realizează o înregistrare a tuturor activităţilor, persoanelor, a rezultatelor obţinute de la un an la altul la Educaţie Fizica si care constituie elementele analizei si interpretării eficienţei acesteia.

Evidenta este o activitate care stă la baza unei proiectări corecte şi eficiente şi implicit determină o evaluare obiectivă a elevilor.

Evidenţa trebuie să ţină cont de următoarele condiţii: să fie obiectivă, reală, corectă, să fie realizată la timp.

In educaţia fizică şcolară distingem următoarele tipuri de evidenţă: Evidenţa preliminară ne prezintă starea de moment a colectivului. Se constituie din datele necesare cunoaşterii elevilor şi a situaţiei de care dispune şcoala în vederea stabilirii obiectivelor şi conţinutului activităţii la început de an.

- se studiază documentele din anul şcolar precedent in vederea utilizării acestor date pentru realizarea proiectării didactice pe perioada următoare;

- evidenţa reprezintă un mijloc de cunoaştere a elevilor din punct de vedere al stării de sănătate, dezvoltării morfo-funcţionale, dezvoltării aptitudinilor motrice, nivelului de formare a cunoştinţelor, priceperilor si deprinderilor, înregistrării intereselor, opţiunilor elevilor referitoare la activitatea de educaţie fizică.

- Pe baza datelor culese profesorul va putea caracteriza clasa şi o va putea organiza pe grupe, echipe, perechi; Evidenta curentă se concretizează in notaţiile pe care le face profesorul pe parcursul activităţii: consemnarea prezentei, notarea curentă, evidenţa scutirilor, înregistrarea celor înscrişi la cluburile sportive şcolare, participarea elevilor la activităţile sportive de masă. Evidenta bilanţ se foloseşte la încheierea activităţii pe perioade mai scurte sau mai lungi, se concretizează în probele de control semestriale sau în probele pentru verificarea nivelului de dezvoltare a aptitudinilor motrice,

conform Sistemului Naţional de Evaluare. Reprezintă o sursă de informare pentru alcătuirea corectă a proiectării activităţii viitoare.

DOCUMENTE DE EVIDENTA La nivelul catedrei – componenţa echipelor reprezentative;

calendarul competiţional; evidenţa elevilor ce activează la secţiile cluburilor sportive şcolare;

La nivelul cadrelor didactice - caietul profesorului; catalogul; fişa individuală a elevului.

Capitolul 9. EVALUAREA

9.1. Generalităţi

Evaluarea este un subiect controversat datorită încărcăturii sale morale. Prin evaluare se realizează clasificări, selecţii, se hotărăşte soarta unor oameni.

Evaluarea este un proces, o activitate etapizată, desfăşurată în timp, ce implică un şir de măsurători, comparaţii, aprecieri, pe baza acestora luându-se anumite decizii menite să optimizeze activitatea.

Evaluarea este un proces de obţinere a informaţiilor asupra elevului, profesorului sau programului educativ, în vederea elaborării unor aprecieri, care vor fi utilizate pentru luarea unor decizii (T. Tenfrink).

Evaluarea este un proces complex de comparare a rezultatelor activităţii instructiv - educative cu obiectivele planificate, cu resursele utilizate sau cu rezultatele anterioare (I.Jinga).

Evaluarea implică un şir de măsurători, comparaţii, aprecieri (judecăţi de valoare), pe baza acestora luându-se anumite decizii menite să optimizeze activitateaSensuri ale evaluării: Ca reglare a învăţării şi predării, prin obţinerea unor informaţii referitoare la efectele predării şi cele ale receptării cunoştinţelor; Ca proces de măsurare a efectelor învăţării, ea fiind cea care surprinde aspectele tehnice ale procesului didactic; Ca apreciere, exprimarea de către profesor a unor judecăţi de valoare asupra răspunsului sau a nivelului de pregătire a elevului. Aprecierea este o acţiune mult mai pretenţioasă decât măsurarea, deoarece presupune raportarea rezultatelor măsurărilor la un sistem de valori; Ca diagnoză, profesorul fiind cel care pune un diagnostic asupra stării de pregătire a elevilor la lecţie sau asupra întregului potenţial de învăţare; Ca selecţie urmărindu-se clasificarea elevilor în funcţie de nivelul de pregătire; Ca examinare;

Ca notare, urmărind traducerea docimologică a aprecierii. Nota poate fi definită ca expresia şcolară, oficială a verificării şi aprecierii sau chiar operaţia finală prin care se sintetizează diagnoza; Ca operaţie tehnică;

Evaluarea trebuie înţeleasă ca o modalitate de ameliorare a predării şi învăţării şi de realizare a unui progres în pregătirea fiecărui elev.

9.1.1. Cerinţele psihopedagogice ale evaluării:

1. Necesitatea de a compara pregătire elevilor cu obiectivele specifice fiecărei discipline sau cu cele operaţionale ale fiecărei lecţii.

2. Formularea unui număr de întrebări care să permită verificarea cunoştinţelor şi deprinderilor esenţiale din materia parcursă, în vederea diminuării hazardului.

3. Evaluarea are un caracter stimulator, ea trebuind concepută şi prezentată elevilor ca o sarcină comună, firească şi nu ca o secţiune.

9.1.2. Conţinutul evaluării:

Verificarea , actul prin care elevii sunt supuşi unor probe, natura acestora fiind diferită. După natura probelor distingem următoarele tipuri de verificare: orală, scrisă şi practică.

Educaţiei fizice îi este proprie verificarea practică, aplicabilă componentelor procesului educativ, excepţie făcând cunoştinţele de specialitate. Prin verificarea practică se urmăreşte cunoaşterea capacităţii de aplicare a ceea ce se dobândeşte sau se dezvoltă în procesul instructiv-educativ. Natura probelor este diferită, astfel:

- unele sunt măsurabile, apărând operaţia de măsurare, care ajută orice ştiinţă pentru a-şi exprima obiectiv categoriile proprii, existând probe care au norme, baremuri pe baza lor explicându-se scala valorică de efectuare a probelor respective;

- unele probe nu sunt măsurabile, aceste sunt cele care verifică nivelul de însuşire a tehnicii de execuţie a unor elemente/procedee tehnice. Aprecierea, element component al evaluării, se face prin apelul la anumite expresii verbale (bine, rău ,foarte bine),sau folosind anumite simboluri (note). Aprecierea verbală se utilizează în scop de dinamizare, cu rol de feed-back pentru orice exersare.

Aprecierea este definită în Dicţionarul pedagogic (1979), ca un act psihopedagogic de determinare prin note calificative, puncte, clasificări, a

rezultatelor instructiv-educative. Obiectivitatea aprecierii în educaţie fizică este facilitată de tactul pedagogic, de relaţia democratică profesor-elev.

Autoaprecierea înseamnă focalizarea atenţiei asupra propriilor execuţii. Printr-o auto apreciere obiectivă formată în timp, subiectul îşi cunoaşte capacitatea sa, atât fizică cât şi psihică. Notarea este ultima fază a evaluării, se exprimă prin note sau calificative. Nota este modalitatea principală de exprimare cantitativă a performanţei.

Deşi imperfect, sistemul nostru de notare de la 10 la 1, permite clasificarea elevilor determinând locul fiecăruia în clasă, oferă informaţii asupra nivelului de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi capacităţi, stimulează uneori elevul în activitatea de învăţare.

Nota îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Funcţia didactică, prin valoarea sa, nota trebuie să fie reperul principal al ameliorării şi optimizării procesului de instruire.

2. Funcţia educativă, prin notă se asigură elevilor o atitudine activă, conştientă, pozitivă faţă de educaţia fizică.

3. Funcţia socială, nota îndeplineşte determină o ierarhizare valorică a subiectului, fiind un criteriu de selecţie.

9.1.3. Factorii perturbatori ai aprecierilor sunt generaţi de

activitatea şi trăsăturilor de personalitate ale cadrului didactic, se remarcă următorii:

Efectul halo , care constă în supraaprecierea sau subaprecierea rezultatelor unui elev sub influenţa impresiei generale pe care şi-a făcut-o profesorul în timp.

Efectul blând, care se exprimă prin tendinţa de a aprecia cu indulgenţă persoanele cunoscute faţă de cele mai puţin cunoscute.

Efectul „PYGMALION”( după R.A. Rosenthal şi L. Jacobson) sau Efectul OEDIPIAN (după G. de Landsheere), care are ca efect modificarea comportamentului elevului în raport de convingerea profesorului că acel elev nu poate satisface cerinţele şcolare şi duce la eşec.

Eroarea de generozitate, care constă în acordarea unor note extrem de mari în raport cu nivelul de pregătire, pe baza unor probe foarte uşoare şi exigenţă scăzută.

Efectul de contaminare, care se referă la situaţia în care cunoaşterea notelor date de alţi profesori influenţează aprecierea unui evaluator.

Factorii de personalitate ai cadrului didactic, profesori echilibraţi, profesori extremişti, profesori capricioşi.

Aprecierea poate fi influenţată şi de disciplina de învăţământ, de elev, de strategiile şi metodele de evaluare , de circumstanţele sociale în care se realizează evaluarea.

Evaluarea este eficientă când:1. Programul de instruire a fost bine întocmit şi desfăşurat într-o

concepţie metodologică actuală.2. Verificarea şi aprecierea sunt centrate pe obiectivele generale şi operaţionale.

3. Sunt utilizate metode şi tehnici variate. 4. Criteriile de evaluare sunt cunoscute de elevi.

9.1.4. Funcţiile evaluării

Sunt stabilite pe criterii psihopedagogice, sociologice şi docimologice şi vizează efectele evaluării atât pe plan individual cât şi pe cel social.

Funcţia de control, constatare, apreciere a activităţii şi a rezultatelor obţinute în procesul de învăţământ (funcţia de diagnosticare).

Funcţia de reglare a sistemului şi de ameliorare şi optimizare a rezultatelor. Funcţia de predicţie, de pronosticare şi orientare, prin care

se prefigurează activitatea viitoare şi se anticipează rezultatele ca urmare a măsurilor preconizate.

Funcţia de selecţie şi clasificare, în baza căreia se ierarhizează instituţiile, elevii, studenţii.

Funcţia educativă, menită să conştientizeze, să motiveze şi să stimuleze interesul pentru studiu continuu.

Funcţia socială, de informare a colectivităţii şi a familiei asupra rezultatelor obţinute de către subiecţi.

9.2. Criterii de evaluare

Ele decurg din obiectivele propuse şi se constituie într-un sistem: Criteriul progresului. Criteriul privind nivelul de însuşire a conţinutului curriculei. Criteriul bazat pe capacitatea elevului de a aplica în practică

cunoştinţele, priceperile şi deprinderile însuşite. Criteriul bazat pe capacitatea elevului de practicare

independentă a exerciţiilor fizice. Criteriul bazat pe atitudinea elevului faţă de disciplina,

educaţie fizică, angajarea în realizarea diferitelor sarcini.

Criteriul performanţei motrice.

9.3. Tipuri de evaluare: După cantitatea informaţiei: evaluare parţială, globală; După dimensiunea temporală: evaluare iniţială, intermediară, finală; Prin corelarea celor două: evaluare sumativă (cumulativă), continuă ( formativă); După nivelul de raportare la obiectivele propuse: evaluare normativă, care permite compararea performanţelor unui subiect cu cele ale altor subiecţi din acelaşi grup, evaluare criterială, pe baza acesteia stabilindu-se nivelul la care se află subiectul faţă de obiectivul propus şi precede evaluarea normativă.

9.4. Metode de evaluare1. Metode de verificare:

- observarea curentă şi înregistrarea datelor;- trecerea unor probe de motricitate;- executarea deprinderilor motrice în condiţii asemănătoare

probei;- executarea deprinderilor motrice în condiţii de concurs;- îndeplinirea de către elevi a unor sarcini speciale de natură

metodico-organizatorică;- trecerea unor teste pentru verificarea cunoştinţelor de

specialitate.2. Metode de apreciere şi notare:

- metode de aprecieri verbale, prin calificative (f.b. ; b.; satisfăcător; slab;)

- metode nonverbale, când se acordă valori cifrice pe baza unor baremuri.

-9.5. EVALUAREA ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ

Începând cu anul şcolar 199-2000 se introduce “ Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare la Educaţie Fizică şi Sport”, pentru învăţământul primar, gimnazial, liceal şi profesional.

Odată cu aplicarea noului sistem se abrogă S.U.V.A.D. prevăzut în Instrucţiunile Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr. 6226/1986.Noul sistem cuprinde: Metodologia de aplicare; Capacităţile şi competenţele supuse evaluării; Instrumentele de evaluare ( probele de control); Criteriul minimal de promovabilitate;

Descrierea probelor;Metodologia de aplicare

- vizează evaluarea principalelor competenţe, capacităţi;- se realizează în funcţie de schemele orare adoptate;- pentru fiecare capacitate/ competenţă se prevăd 2-3 probe,

din care se poate opta pentru una din ele;

Astfel:

în ciclul primar, elevul va susţine

în ciclul gimnazial, elevul va susţine:

în învăţământul liceal şi profesional, elevul va susţine:

2 evaluări la forţă2 evaluări la forţă

2 evaluări la deprinderi motrice de bază2 evaluări la deprinderi

motrice de bază

2 evaluări la deprinderi sportive elementare2 evaluări la deprinderi

sportive elementare

1-2 evaluări la forţă1-2 evaluări la forţă

1-2 evaluări la atletism1-2 evaluări la

atletism

1 evaluare la gimnastică1 evaluare la joc1 evaluare la gimnastică

1 evaluare la joc

1 evaluare la forţă

1 evaluare la forţă 1 evaluare la

gimnastică

1 evaluare la gimnastică 1 evaluare la

atletism

1 evaluare la atletism 1 evaluare la

joc sportiv

1 evaluare la joc sportiv

Programarea evaluărilor se face în funcţie de condiţiile de desfăşurare a procesului instructiv - educativ.

În sistemul actual se au în vedere atât posibilităţile de opţiune ale profesorului: ramuri de sport alternative, 1-2 jocuri sportive,1 săritură din gimnastică, 1-2 probe atletice, alergarea de viteză, alergarea de rezistenţă, navete.

Opţiunea elevilor în funcţie de ofertă, interese, disponibilităţi : 1 proba sau un cuplu de probe pentru forţă, 1-2 probe atletice, 1 joc sportiv şi varianta de evaluare, gimnastica şi varianta de evaluare, sau o ramură de sport alternativă, o săritură din gimnastică.

Sistemul naţional prevede bareme minimale echivalente calificativului suficient şi notei 5.

La gimnastică şi joc sportiv sistemul naţional prevede variante de probe: notate cu 8, pentru elemente izolate, 9, pentru legări de 2-3 elemente/procedee, 10, pentru exerciţiu/ joc bilateral.

În afara probelor prevăzute în sistemul naţional , profesorul poate recurge la evaluări curente; sistemul de evaluare va fi adus la cunoştinţă tuturor elevilor.

Fişa individuală va fi folosită pentru înregistrarea rezultatelor şi notelor obţinute de elevi la probele de control.

Capitolul 10. STATUTUL ŞI ROLUL PROFESORULUI

DE EDUCAŢIE FIZICĂ

10.1.Generalităţi

Activitatea profesorului de educaţie fizică trebuie privită şi urmărită în cadrul grupului din care face parte. Astfel putem analiza cele două aspecte: cel de status şi cel de rol, elemente ce evidenţiază poziţia, drepturile şi îndatoririle, atribuţiile, aşteptările, sarcinile la nivelul grupului şi a organizaţiei.

Statutul, este definit ca fiind un act sau un ansamblu de dispoziţii cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura şi modul de funcţionare al unei organizaţii, societăţi; în sociologie - locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem social; status,( D.E.X.)

Statusul este prescris sau câştigat şi reflectă structura organizaţională, poziţia într-un grup, aşteptările formulate de către ceilalţi, locul în atribuirea de obligaţii, drepturi.

Statutul reprezintă de fapt poziţia socială a unei persoane.Cercetarea statutului profesorului de educaţie fizică trebuie să

vizeze: Poziţia economică reală a persoanei; Situaţia politico-judiciară, determinată de modul de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor în familie şi în alte grupuri; Caracterizarea profesională, studiile şi corespunzător acestora calificarea obţinută; documentul care precizează drepturile şi îndatoririle profesorilor(cadrelor didactice) este Statutul cadrelor didactice, componentă a Legii învăţământului. Statutul cultural, se refera la raportarea profesorului la valorile culturii, fiind un consumator şi producător de cultură. Profilul moral, comun cu cel al oricărui profesor, educator: cinstit, corect, obiectiv, înţelegător, prezentând ataşament faţă de copii.

Rolul, este definit ca o atribuţie , sarcină care îi revine cuiva în cadrul unei acţiuni; modalitate proprie de îndeplinire a cerinţelor statusului şi strâns legat de nivelul personalităţii.

În şcoală profesorul stabileşte o serie de relaţii fie cu elevii, fie cu alte persoane: director, diriginte, medic, părinţi, relaţii care determină realizarea diferitelor roluri pe care le are educatorul.

Rolurile se bazează pe competenţele câştigate şi pe capacităţile dovedite.D’HAINAUT, 1981, exemplifică câteva categorii de roluri generale: De receptor al diferitelor mesaje; De emiţător de mesaje variate; De participant în activităţi specifice; De realizator ,organizator, responsabilul unor acţiuni; De proiectant de acţiuni, strategii, modele; De agent de soluţii , consilier De agent al progresului; De transmiţător de idei, soluţii; De utilizator; De decizie, în selecţia obiectivelor, conţinuturilor, strategiilor, resurselor; De sursă de informare, model de comportament; De consiliere, ghidare; De apărare, protecţie;

D. Potolea, 1989, p.140, găseşte următoarele roluri după funcţiile asumate şi îndeplinite pe plan didactic: De organizare; de conducere a clasei; De consiliere; De orientare şcolară şi profesională; De îndrumare a activităţii extraşcolare; De perfecţionare profesională şi cercetare pedagogică; De activitate socioculturală;

Setul de roluri ale profesorului cere implicarea complexă a personalităţii sale, formarea sa interdisciplinară continuă, conştiinţa responsabilităţilor, deschiderea spre critici şi sugestii, competenţe de cercetare ameliorativă.

10.2. Competenţa profesională a profesorului de educaţie fizică

CONCEPTUL DE COMPETENŢĂ: capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoaşteri adânci a problemei în discuţie ( D.E.X);

Competent, care este bine informat într-un domeniu, care este capabil, care este în măsură să judece un anumit lucru;

Prin competenţa profesională a educatorului s-ar putea înţelege acel ansamblu de capacităţi cognitive, afective, motivaţionale şi manageriale, care interacţionează cu trăsăturile de personalitate ale educatorului, conferindu-i acestuia calităţile necesare efectuării unei prestaţii didactice care să asigure îndeplinirea obiectivelor proiectate de majoritatea elevilor iar performanţele să se situeze aproape de nivelul maxim al potenţialului intelectual al fiecăruia.(Jinga I. Istrate E.,1998)

Dimensiunile competenţei profesionale ale profesorului de educaţie fizică:

Competenţa de specialitate care cuprinde:1. cunoaşterea componentelor procesului instructiv-educativ în educaţie fizică;2. capacitatea de a lega teoria de practică în mod eficient;3. capacitatea de a aduce modificări conţinuturilor în raport cu noutăţile apărute în diferitele discipline/ramuri/probe sportive şi în domeniile de graniţă;

Competenţa psihopedagogică care cuprinde:1. capacitatea de a cunoaşte elevii din punct de vedere la particularităţilor de vârstă, nivel de pregătire;2. capacitatea de a comunica uşor cu elevii, de ai motiva pentru activitatea de învăţare în general şi în mod particular, de ai stimula pentru activitatea de educaţie fizică;3. capacitatea de a proiecta şi de a realiza optim activitatea instructiv-educativă;4. capacitatea de a evalua obiectiv, pe baza unor criterii de evaluare bine stabilite;5. capacitatea de a pregăti elevii pentru a fi apţi să practice independent exerciţiul fizic, de a se autorganiza şi autoconduce;

Competenţa psihosocială şi managerială, care cuprinde:1. Capacitatea de a organiza elevii în raport cu sarcinile instruirii şi de a stabilii responsabilităţi în cadrul grupului;2. Capacitatea de a stabilii relaţii de colaborare, cooperare, de realizare a unui climat favorabil educării personalităţii elevilor;3. Capacitatea de a organiza, coordona, îndruma şi de a lua decizii în funcţie de situaţiile existente;

10.3. Aptitudinea pedagogică, componentă a personalităţii profesorului, reprezintă” o formaţiune psihologică complexă care, bazată pe un anumit nivel de organizare şi funcţionalitate al proceselor şi funcţiilor psihice, modelate sub forma unui sistem de acţiuni şi operaţii interiorizate, constituit genetic conform modelului extern al activităţii educaţionale, facilitează un comportament eficient al cadrului didactic prin

operaţionalizarea adaptativă a întregului conţinut al personalităţii sale” (N.Mitrofan,1988,p.56).

N. Mitrofan ne propune următoarele aptitudini ale profesiunii de cadru didactic, aptitudini transpuse pe specialitatea activităţilor corporale: Calităţi senzoriale:1. văz: acuitate vizuală2. auz: sensibilitate absolută, diferenţială fină; Calităţi ale aparatului locomotor şi ale fizionomiei în general:1. înfăţişare agreabilă;2. posibilitate deosebită de deplasare;3. posibilitatea realizării coordonării segmentare; 4. a orientării în spaţiu şi timp;5. realizare unei comunicări nonverbale eficiente; Calităţi ale limbajului:1. Comunicare verbală normală ( voce cu volum, timbru plăcut, capabilă de intonaţie);2. Exprimare expresivă;3. Exprimare clară, inteligibilă;4. Dicţie – pronunţare clară a cuvintelor; Atenţie:1. concentrată; distributivă;2. mobilitatea atenţiei dezvoltată;3. spirit de observaţie dezvoltat; Calităţi intelectuale:1. reprezentări dezvoltate;2. memorie: vizuală, auditivă, motrică; de scurtă durată, de lungă durată; promptitudine în recunoaştere şi reactualizare;3. gândire: flexibilitate mintală, raţionament abstract, capacitate de analiză şi sinteză, creativitate deosebită, priceperi de organizare, capacitate deosebită de ordonare şi sistematizare; Aptitudini generale şi speciale:1. inteligenţa dezvoltată;2. aptitudini psihopedagogice:

- capacitatea de a determina gradul de dificultate a conţinuturilor;- capacitatea de a structura conţinutul, de a fi mai accesibil pentru

elevi;- capacitatea de a înţelege elevul, de a se transpune în lumea lui,

empatie;- creativitate;

3. aptitudini psihosociale:- capacitatea de a stabili uşor relaţii cu elevii

- capacitatea de a influenţa grupul de elevi sau indivizi izolaţi;- capacitatea de a comunica uşor cu grupuri sau indivizi;- capacitatea de a corela uşor diferitele stiluri de conducere în funcţie

de situaţiile create; Procese afective şi de voinţă:

1. rezistenţă la situaţii stresante şi la oboseală;2. emotivitate mare; echilibru emoţional;3. promptitudine şi persistenţă în realizarea scopurilor propuse;4. blândeţe, duioşie,

Calităţi ale personalităţii:1. sociabilitate;2. prudenţă şi moderare în reacţii;3. conştiinciozitate, seriozitate, simţul datoriei;4. independenţă în rezolvarea problemelor;5. lucid, perspicace, caracter afirmat;6. calm, liniştit, hotărât;7. deschis, înţelegător, cooperant;8. interes profesional crescut;

Când aptitudinile unor cadre didactice sunt de un nivel înalt se pune problema talentului pentru profesiunea de cadru didactic. Talentul pedagogic asociat cu ansamblul capacităţilor care determină competenţa profesională poate duce la măiestria pedagogică. Ea constă din corelarea unei bune pregătiri profesionale de specialitate cu o pregătire psihopedagogică deosebită, este de fapt rezultatul experienţei şi a pregătirii continue putând fi exprimată prin capacitatea de a gândi, proiecta, organiza, conduce cu competenţă, eficienţă şi spirit creator procesul de instruire şi educare. Măiestria pedagogică angajează întreaga personalitate a profesorului, atât din punct de vedere mental, afectiv şi motivaţional şi rezultă din capacitatea profesorului de a şti “cât”? şi “cum”? să facă mai eficientă activitatea educatională. Este o îmbinare a mai multor elemente şi anume: teoria pedagogică care se defineşte prin cunoştinţele referitoare la pedagogia modernă şi educaţia democratică; cunoaşterea metodelor şi procedeelor educaţionale noi, utilizate în funcţie de particularităţile de vârstă, sex şi nivel de pregătire; modalităţi eficiente de organizare, conducere, proiectare şi desfăşurare a activităţii instructiv-educative; tehnologia pedagogică, atât ca ansamblu al mijloacelor audio-vizuale utilizate în lecţia de educaţi fizică (tehnica didactică), cât şi, ca ansamblu de forme, metode, mijloace, tehnici şi relaţii cu ajutorul cărora se transmit conţinuturile specifice educaţiei fizice.

Aptitudinile pedagogice ajunse la un nivel superior de dezvoltare au o importantă componentă creatoare, denumită: talent pedagogic, M.Ţurcaş

(1970), considerându-l ca o dimensiune fundamentală a personalităţii profesorului.

O dimensiune a aptitudinii pedagogice este şi empatia, care după S. Marcus se concretizează în empatie predictivă, capacitatea profesorului de ase transpune în psihologia elevului, de a îndeplini “rolul” lui; empatie emoţională, care se referă la participarea profesorului la emoţiile şi sentimentele elevilor. Empatia didactică se consumă la nivelul interacţiunii permanente dintre profesor şi elev. Tipul de relaţii care se stabileşte între profesori şi elevi, precum şi atitudinea profesorului faţă de aceştia poate influenţa dimensiunile tactului său pedagogic.

După cum afirmă F.Omelka, citat de J.Stefanovic (1979), “ tactul pedagogic nu este, de regulă, ceva înnăscut. Este o artă, pe care o poate învăţa cu timpul fiecare educator…”.Tactul este acela ca creează un climat psihic optim, motivând activitatea profesională a elevilor, comportamentul lor deosebit şi activitatea pedagogică a profesorului. Tactul pedagogic solicită inteligenţă, ingeniozitate, afectivitate, în sensul de a acţiona adecvat, suplu creator în vederea reuşitei actului educaţional.

10.4. Autonomia şi creativitatea profesională

10.4.1. Autonomia profesionalăDefinirea noţiunii de autonomie, situaţie a celui care nu depinde de

nimeni, care are deplină libertate în acţiunile sale.Educaţia fizică şi sportul, arie curriculară independentă în planul

cadru de învăţământ, oferă un larg câmp de aplicare a autonomiei profesionale.

Autonomia profesională se manifestă în mai multe direcţii:

Nr. crt.

Direcţii Caracteristici

1.

În aplicarea planului de învăţământ

Cuprinderea orelor opţionale în plan, mai ales pentru clasele cu o oră în trunchiul comun.Oferirea de către profesor a acelor discipline care sunt mai atractive şi care trebuie să fie cunoscute de către elevi. Autonomia se

manifestă şi în alegerea conţinutului acestor discipline.

2. În aplicarea programelor şcolare

Pentru a realiza obiectivele cadru şi cele referinţă profesorul selectează conţinuturile aplicabile din programa şcolară dar poate folosi şi conţinuturi noi care urmăresc realizarea aceloraşi obiective.

3. În elaborarea documentelor de proiectare

După stabilirea componentelor procesului de instruire, profesorul va realiza eşalonarea unităţilor de învăţare, va stabili, care vor fi principale şi care vor fi secundare şi ponderea lor pe parcursul unui an.

4. În elaborarea sistemului de evaluare

Profesorul va respecta prevederile sistemului de evaluare ţinând cont de posibilitatea de a opta pentru anumite probe, de a crea grile de notare proprii, pentru a stabilii valorile performanţelor pentru a acorda note de la 6-10. are posibilitatea de a crea grile pentru probele nemăsurabile, jocurile sportive şi gimnastica.

5. În pregătirea şi conducerea lecţiei

În cadrul lecţiei, profesorul are autonomie totală în luarea deciziilor referitoare la metodele, strategiile didactice, mijloacele (sistemele de acţionare) şi materiale didactice utilizate în aşa fel încât lecţia să fie cât mai eficientă.

6. În organizarea celorlalte tipuri de activitate

În afara activităţilor realizate în cadrul schemelor orare, profesorul are autonomie în desfăşurarea activităţilor extracurriculare, în elaborarea sistemelor competiţionale şi a regulamentelor întrecerilor.

10.4.2. Creativitatea profesională

Etimologic, termenul provine din latinescul “creare” = a naşte, a zămisli, a făuri

În psihologie conceptul de creativitate are următoarele accepţiuni:- de comportament şi activitate psihică creativă ;- de structură a personalităţii ;

- creativitatea de grup.Allport introduce termenul de creativitate în limbaj cu sensul de

capacitatea de a genera noul, dispoziţie generală a personalităţii.Notele definitorii ale creativităţii sunt:

- noutatea;- valoarea.

Creativitatea poate fi definită ca fiind un proces prin care o persoană sau un grup de persoane realizează o nouă activitate cu caracter original şi care oferă noi soluţii care cresc eficienţa activităţii depuse. Punctul de plecare într-un act de creaţie este imaginaţia care este strâns legată de aptitudinea generală - inteligenţa. Potenţialul creativ diferă de la o persoană la alta.

În educaţie fizică şi sport există mai multe posibilităţi de manifestare a potenţialului creativ cu aplicaţii imediate în conceperea şi desfăşurarea demersului didactic. Astfel potenţialul creativ al profesorului se poate manifesta pe plan material, în proiectare şi în activitatea de management al lecţiei.

11. PROTECŢIA FIZICĂ A ELEVILOR ŞI PREVENIREA ACCIDENTELOR ÎN ACTIVITĂŢILE DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Legea protecţiei muncii nr. 90/1996 republicat în M.O. nr. 47/29.01.2001

Art.1. – (1) Protecţia muncii constituie un ansamblu de activităţi instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă.

Art.3. - Normele de protecţie a muncii se aplică salariaţilor, membrilor cooperatori, persoanelor angajate cu convenţii civile, cu excepţia celor care au drept obiect activităţi casnice precum şi ucenicilor, elevilor şi studenţilor în perioada efectuării practicii profesionale.

Art.13. – (1) În sensul prezentei legi, echipamentul individual de protecţie reprezintă mijloacele cu care este dotat fiecare participant în procesul de muncă pentru a fi protejat împotriva factorilor de risc.

Art.18. – (1) Conducerea persoanei juridice, precum şi persoana fizică au următoarele obligaţii:d) să stabilească pentru salariaţi şi pentru ceilalţi participanţi la procesul de muncă atribuţiile şi răspunderea ce le revin în domeniul protecţiei muncii, corespunzător funcţiilor exercitate.

Art.19 – Persoanele prevăzute la art.3. sunt obligate:a) să-şi însuşească şi să respecte normele de protecţie a muncii şi măsurile

de aplicare a acestora;b) să desfăşoare activitatea în aşa fel încât să nu expună la pericol de

accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât şi pe celelalte persoane participante la procesul de muncă;

c) să aducă la cunoştinţă conducătorului locului de muncă orice defecţiune tehnică sau altă situaţie care constituie un pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională;

d) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă accidentele de muncă suferite de propria persoană şi de alte persoane participante la procesul de muncă;

e) să oprească lucrul la apariţia unui pericol iminent de producere a unui accident şi să îl informeze de îndată pe conducătorul locului de muncă;

f) să utilizeze echipamentul individual de protecţie din dotare corespunzător scopului pentru care a fost acordat;

g) să dea relaţiile solicitate de organele de control şi de cercetare în domeniul protecţiei muncii.

Accidente de muncă

Secţiunea 1:Art.4. Prin accident de muncă, potrivit legislaţiei în vigoare, se

înţelege vătămarea violentă a organismului uman precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a raportului de muncă în baza căruia se desfăşoară activitatea şi care provoacă incapacitate temporară de muncă (ITM) de cel puţin 3 zile, invaliditate (INV) ori deces (D).

Art.5. În sensul celor prevăzute la art. 4 este de asemenea accident de muncă: a) accidentul suferit de elev, studenţi şi ucenici în timpul efectuării practicii

profesionale;c) accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive organizate de

instituţii autorizate, în timpului şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi;

d) accidentul suferit de orice persoană ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie iniţiativă, pentru salvarea de vieţi omeneşti;

k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare.Secţiunea 2:

Art.7 – (1) Orice eveniment produs pe teritoriul persoanei juridice sau fizice sau în orice alt loc de muncă, organizat de acestea, va fi comunicat, de îndată, conducerii respective, de conducătorul locului de muncă sau de altă persoană care are cunoştinţă de producerea acestuia.

Măsuri de protecţia muncii

1. Dispoziţii generale şi definiţii

Art.1. – (1) Prin măsuri de protecţie a muncii se înţelege ansamblul lucrărilor şi acţiunilor tehnice şi organizatorice de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale.

(2) Măsurile de protecţie a muncii sunt:- de interes naţional;- de interes local.Art.2. – (2) Măsurile de protecţie a muncii de interes local se

stabilesc de către conducerea persoanei juridice şi de persoana fizică.

2. Obligaţiile părţilor implicate în procesul instructiv-educativ privind protecţia fizică şi prevenirea accidentelor posibile în timpul desfăşurării activităţilor de educaţie fizică şi sportive în cadrul unităţilor şcolare

A. Obligaţiilor conducerilor unităţilor şcolare: 1. Conducerile unităţilor şi instituţiilor de învăţământ răspund de

organizarea şi îndeplinirea tuturor măsurilor legate de protecţia elevilor din Adresa MEC 37.970/02.10.2001.

2. Documentele medicale care atestă scutirea de efort fizic sunt avizate de director care dispune intrarea elevilor în acest program special de evaluare. Documentele se păstrează la secretariatul şcolii.

3. În planul unităţilor şcolare de protecţie a muncii să se prevadă măsuri speciale pentru educaţie fizică cu termene şi responsabilităţi precise.

4. La începutul fiecărui an şcolar conducerile de şcoli şi comisiile P.M. din învăţământul preuniversitar vor inspecta şi vor lua toate măsurile ca baza sportivă a şcolii să respecte toate normele igienico-sanitare şi de protecţie a muncii astfel:

- igiena sălilor de sport, anexelor, instalaţiilor sanitare şi electrice se vor face cel puţin anual, prin zugrăvire, vopsire, şi reparaţii curente sau capitale;

- pardoseala sălii de sport nu se recomandă a fi lăcuită sau ceruită şi zilnic trebuie curăţată;

- iluminatul sălilor de sport natural şi artificial, precum şi încălzirea trebuie să fie corespunzătoare, la fel şi posibilităţile de aerisire;

- în sălile şi în curţile interioare ferestrele vor fi protejate cu plase speciale;

- becurile sau tuburile din sistemul de iluminare vor fi protejate cu plase;

- tablourile şi alte utilaje electrice vor fi instalate în afara sălilor, protejate şi încuiate;

- prizele din sala de sport vor fi protejate şi dotate cu siguranţe fuzibile;

- stâlpii panourilor/fileului de baschet/volei, porţile de handbal, fotbal vor avea fixarea în beton şi nu în contragreutăţi.

5. Măsurile de protecţie a muncii trebuie completate permanent în funcţie de locurile de muncă unde elevii îşi desfăşoară activitatea şi de condiţiile tehnico materiale existente într-o anumită perioadă de timp (exploatarea bazine de înot, piste pentru schi, sanie, pistă pentru obstacole, portic gimnastică etc.).

6. Vor întocmi proces verbal de control al bazelor sportive (Anexa 1).

B. Obligaţiile profesorilor de educaţie fizică: 1. Cadrele didactice (titulari, suplinitori) care predau în specialitate,

au obligaţia să solicitate la începutul anului şcolar (15 septembrie) fiecărui copil sau elev avizul medical cu specificaţia clinic sănătos-apt pentru educaţie fizică şi sport în anul şcolar…../………

2. Fiecare cadru didactic (titular, suplinitor), care predă în specialitate, are obligaţia să păstreze şi să prezinte la solicitarea superiorilor, avizele medicale alte tuturor copiilor şi elevilor.

3. În cazul copiilor şi elevilor pe ale căror certificate medicale se menţionează restricţii pentru tipuri de efort, sau de activităţi fizice, cadrele didactice (titulari, suplinitori) care predau în specialitate, au obligaţia instruirii şi evaluării diferenţiate a acestora, în conformitate cu prevederile programelor şi documentelor şcolare.

4. Pentru elevii scutiţi medical pe un semestru, media anuală se consideră media obţinută în semestrul în care a participat la lecţiile de educaţie fizică.

5. Pentru elevii scutiţi medical pe un an şcolar, semestrial sau alte perioade, aceştia au obligativitatea de a fi prezenţi şi a asista la lecţia de educaţie fizică, ei fiind scutiţi doar de efort, nu şi de frecvenţă. Vor fi organizate activităţi sportive adaptate şi elevilor scutiţi medical.

6. Scutirile medicale de orele de educaţie fizică nu pot fi eliberate retroactiv ele fiind valabile din ziua acordării lor (cu excepţia adeverinţelor medicale de motivare pentru perioadele când un elev/student este absent de la toate obiectele de învăţământ din cauză de boală).

7. În timpul procesului instructiv şi al activităţilor sportive, profesorii şi antrenorii sunt obligaţi să poarte îmbrăcăminte sportivă, să manifeste o ţinută morală demnă în relaţiile cu elevii săi, cu adversarii şi arbitrii, cu spectatorii. Să nu incite la violenţă, să aplaneze conflictele şi să accepte în mod sportiv rezultatele întrecerii.

8. Profesorii şi elevii vor controla înaintea începerii orelor cât şi pe parcursul acestora, corecta funcţionare a instalaţiilor şi aparatelor folosite.

9. Profesorii de educaţie fizică vor permite prezenţa elevilor la lecţii numai în echipament corespunzător şi curat, adecvat lecţiei de educaţie fizică (şort, maieu, tricou, trening şi încălţăminte adecvată, fără bijuterii, ceasuri, inele, cercei mari, lănţişoare, cu unghiile de lungime normală şi îngrijite). Nu vor permite mestecatul de gumă şi fumatul pe baza sportivă.

10. Pentru lucrul la aparate (capră, cal, ladă), sărituri şi acrobatică, se vor asigura saltele necesare precum şi asistenţa şi sprijinul profesorului sau

responsabilului de grupă. Prin rotaţie, toţi elevii trebuie să primească diferite responsabilităţi.

11. Exerciţiile şi probele de aruncări, în special cu obiecte dure, sau exerciţiile cu îngreuieri, se vor efectua sub stricta supraveghere a profesorului şi NPM speciale.

12. Se va evita lucrul la aparatele deteriorate, care se mişcă. Lăzile de gimnastică ale căror cutii se deplasează, capră sau cal de gimnastică, cu un picior mai scurt, trambulinele sau saltelele rupte, cadre metalice care nu sunt fixate, etc.

13. Se va evita ancorarea unor aparate ca: inele, frânghii, scări marinăreşti, etc. de grinzile sau suporturi care au o altă destinaţie.

14. Se vor elimina din săli şi de pe terenuri instalaţiile care nu sunt necesare orelor sau cele defecte (pe aparatele/instalaţiile defecte fixe se va afişa plăcuţa “aparat defect” / ”instalaţie defectă”).

15. Nu se va lucra pe terenuri denivelate, suprafeţe lucioase sau cu iarba neîngrijită.

16. Profesorul este obligat să aibă la dispoziţie o trusă de prim ajutor şi materiale sanitare necesare.

17. În timpul lucrului cu mai multe mingi, mai ales dacă concomitent se execută şi sărituri, se vor lua măsuri de oprire a acelora care se rostogolesc prin sală pentru a evita accidentele prin călcarea lor.

18. Manevrarea aparatelor folosite la oră se va face sub supravegherea profesorului sau a unor elevi foarte bine instruiţi.

19. Instruirea elevilor privind protecţia fizică individuală şi colectivă pentru activitatea sportivă în afara şcolii.

20. Profesorii sunt obligaţi să aducă la cunoştinţa conducerii unităţii şcolare prin referent, neregulile ivite în folosirea bazei sportive, necesarul de materiale sportive şi să informeze prompt asupra pericolului producerii unor accidente sau chiar accidente.

21. Să aibă o bună conlucrare cu medicul şcolii în general şi în special pe problemele elevilor cu recomandări medicale.

22. Profesorii de educaţie fizică au obligaţia de a prelucra măsurile generale de protecţie a muncii în prima lecţie din anul şcolar (Anexa 2) şi a întocmi un proces verbal cu semnăturile elevilor (Anexa 3) şi specific pentru fiecare lecţie în parte. Se va indica elevilor şi necesitatea respectării NPM şi în competiţiile auto organizate în afara şcolii.

23. Să dea relaţiile solicitate de organele de control şi de cercetare în domeniul protecţiei muncii.

24. Să afişeze măsurile de protecţie a muncii în locuri vizibile (intrări pe bazele sportive, vestiare, colţul metodic, aviziere, etc.)

C. Obligaţiile elevilor:

1. Toţi copiii şi elevii din învăţământul preuniversitar, pentru a putea participa la activităţile de educaţie fizică şi sport, sunt obligaţi să prezinte avizul medical.

2. Avizul medical se eliberează copiilor şi elevilor în conformitate cu prevederile art.6 (a), Legea nr. 145/24.07.1997 care îi încadrează pe aceştia în gratuitate.

3. Avizul medical se prezintă sub formă de certificat medical care poartă semnătura, parafa medicului şi ştampila rotundă a unităţii medicale.

4. Copiii şi elevii, pe al căror certificat medical se menţionează clinic sănătos-apt pentru activităţile de educaţie fizică şi sport, pot participa activ la aceste activităţi.

5. Copiii şi elevii, cu interdicţii totale faţă de orice efort şi orice activitate fizică, sunt obligaţi să fie prezenţi la orele de educaţie fizică, profesorul repartizându-le efectuarea unor teme cu caracter teoretic şi organizatoric din domeniu, ei fiind scutiţi doar de efort, nu şi de frecvenţă.

6. Scutirile medicale de orele de educaţie fizică nu pot fi eliberate retroactiv, ele fiind valabile din ziua acordării lor (cu excepţia adeverinţelor medicale de motivare pentru perioadele când un elev/student este absent de la toate obiectele de învăţământ din cauză de boală).

7. Să-şi însuşească şi să respecte normele de protecţie a muncii şi măsurile de aplicare a acestora.

8. Să desfăşoare activitatea în aşa fel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât şi pe celelalte persoane participante la procesul de muncă.

9. Să informeze conducătorul locului de muncă de orice defecţiune tehnică sau altă situaţie care constituie un pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională.

10. Să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă accidentele de muncă suferite de propria persoană şi de alte persoane participante la procesul de muncă.

11. Să oprească lucrul la apariţia unui pericol iminent de producere a unui accident şi să îl informeze de îndată pe conducătorul locului de muncă.

12. Să utilizeze echipamentul individual de protecţie din dotare, corespunzător scopului pentru care a fost acordat.

13. Să dea relaţiile solicitate de organele de control şi de cercetare în domeniul protecţiei muncii.

14. Vor manifesta respect faţă de condiţiile materiale avute la dispoziţie, faţă de profesori, colegi şi faţă de sine şi interes în procesul

instructiv prin prezenţă, activitatea şi disciplină; vor respecta colegii, adversarul şi rezultatul întrecerii.

15. Prezenţa elevilor la lecţii numai în echipament corespunzător şi curat, adecvat lecţiei de educaţie fizică (şort, maieu, tricou, trening şi încălţăminte adecvată, fără bijuterii, ceasuri, inele, cercei mari, lănţişoare, cu unghiile de lungime normală şi îngrijite). Nu se permite mestecatul de gumă şi fumatul pe baza sportivă.

16. Elevii sunt obligaţi să respecte NPM şi în activităţile auto organizate în afara unităţilor şcolare (întreceri de cartier, excursii, jocuri de cabană, munte, mare).

17. Vor începe activitatea de educaţie fizică în mod organizat, numai în prezenţa şi supravegherea profesorului.

18. În pauză, elevii nu vor întreprinde nici o activitate sportivă, vor folosi vestiarul pentru echipare sau dezechipare, consultă NPM, şi aşteaptă sosirea profesorului.

19. Este strict interzisă intrarea elevilor pe baza sportivă sau sala de sport în absenţa profesorului.

20. Elevii momentan bolnavi (răciţi, dureri de dinţi, temperatură, etc.) sau parţial inapţi pentru activitatea fizică vor anunţa profesorul şi nu vor executa exerciţiile care le-ar putea provoca accidente sau agrava starea de sănătate.

21. Elevii au obligaţia ca, în timpul orelor, să execute numai exerciţiile indicate de profesor, să folosească materiale sportive (în special mingiile) numai pentru jocul respectiv, să respecte regulile stabilite în desfăşurarea jocurilor, să primească şi să accepte responsabilităţi.

22. Elevii au obligaţia să anunţe profesorul dacă, în timpul desfăşurării orelor, apar defecţiuni în corecta funcţionare a instalaţiilor şi aparatelor folosite sau orice altă neregulă.

23. Este interzisă participarea la orele de educaţie fizică sau la alte activităţi sportive aflaţi sub influenţa alcoolului sau drogurilor.

24. Elevii sunt obligaţi să păstreze ordinea şi curăţenia pe baza sportivă, sala de sport, în vestiare şi folosirea civilizată a grupurilor sanitare, şi să respecte personalul de întreţinere al şcolii.

25. Este interzisă intervenţia elevilor la comutatoare, prize şi tablouri electrice, becuri, tuburi de neon, calorifere şi instalaţiile de apă etc.

26. Prejudiciile create sub orice formă vor fi suportate de cel din cauză sau dacă nu este depistat de toţi cei prezenţi la locul întâmplării.

27. Elevii de serviciu la vestiar sau clasă (acolo unde nu există sistem de siguranţă prin chei, lacăte, yale etc.) sunt obligaţi să nu părăsească postul pe timpul desfăşurării lecţiei, să ia în păstrare momentan bunurile de

valoare ale colegilor (bani, telefoane mobile, inele alte bunuri), să anunţe profesorul de prezenţa oricărei persoane străine la vestiar şi alte nereguli constatate. Răspunde de eventualele lipsuri din vestiarul pe care l-a luat în primire la începutul lecţiei.

28. Elevii au obligaţia să semneze prezentele măsuri într-un proces verbal de luare la cunoştinţă şi să le consulte periodic.

Măsuri şi acţiuni de preîntâmpinare a accidentelor

(altele decât cele medicale)1. Măsuri şi acţiuni metodico-organizatorice (tratarea lecţiei în

ordinea momentelor şi respectarea obiectivelor) după cum urmează: - M1 : echipament obligatoriu, starea de sănătate a elevilor (atenţie

la elevii care sunt în perioada post convalescentă-operatorie sau traumatică-sau momentan bolnavi) sau starea psihică a elevilor la lecţie (trăiri interioare şi emoţii negative situaţie şcolară, familială, etc.);

- M2 – M3: creşterea treptată a efortului (respectarea dinamicii efortului şi urmărirea semnelor exterioare efortului: coloritul pielii, transpiraţie abundentă, uscatul buzelor, respiraţie greoaie, gradul de coordonare a mişcărilor este scăzut, atenţie şi precizia scad – ele necesită efort suplimentar de voinţă, etc.), densitatea motrică a lecţiei în jur de 60-65%;

- M7 : revenirea treptată a organismului după efort;- Evitarea acelor exerciţii ce pot produce accidente (de exemplu,

cine culege mai repede mingea din centrul cercului);- Norme de protecţia muncii speciale pentru fiecare temă când este

nevoie;- Crearea unei stări de comunicare chiar amicală între profesori şi

elevi;- Nepermiterea aşa – ziselor “glume copilăreşti” (piedici,

împingeri, glume nepermise de colegi şi folosirea exerciţiului fizic ca măsură punitivă).

2. Acţiuni privind întreţinerea bazei didactico-materialeCauze care conduc, de regulă, la deteriorarea aparatelor şi

instalaţiilor sportive în general: - vicii ascunse din fabricaţie sau după reparaţii capitale;- “îmbătrânirea” lor fizică (sunt aparate cu o vechime de peste

de 30 de ani);- transportul şi manipularea necorespunzătoare;- depozitarea în condiţii improprii (umezeală, ploaie, soare);

- folosirea unor materiale necorespunzătoare la reparaţiile lor;- folosirea în alte scopuri a aparatelor şi instalaţiilor faţă de cel

destinat (de exemplu, folosirea cutiilor de la lada de gimnastică pentru porţi minifotbal, depăşirea rezistenţei lor fizice la diferite solicitări tracţiuni pe cadru de susţinere al panoului etc.).

Unele măsuri ce trebuie luate pentru prelungirea funcţionalităţii lor în bune condiţii:

- îndepărtarea tuturor cauzelor ce duc la deteriorarea lor fizică;- repararea imediată a defectului constatat dacă este posibil;- învăţarea elevilor corectă manipulare şi folosire a aparatelor;- aducerea în timp util a personalului de întreţinere;- vopsirea sau lăcuirea lor periodică;- la depozitarea lor să fie protejate depuse sau alte materiale (e

bine ca aparatul depozitat să fie în bună stare de funcţionare pentru a nu avea grija lui şi îndepărtarea riscului de a fi folosit de altcineva fără a-i cunoaşte starea fizică).

Cum constatăm defecţiunile?- vizual: trebuie format reflexul ca la sosirea pe baza

sportivă profesorul să treacă în revistă dacă instalaţiile şi paratele sunt la locul lor şi îşi menţin forma cunoscută;

- auditiv: atenţie când un zgomot nu este normal;- acţiuni de probă: înainte de folosire i se testează rezistenţa

sau buna funcţionare;- sesizări: din partea elevilor, părinţilor etc.

Dacă aparatul se deteriorează în timpul lecţiei?- se repară imediat dacă este posibil (la catedra de educaţie fizică

trebuie să existe o “trusă de întreţinere” de unde să nu lipsească ciocan, cleşte, patent, pânză de bomfaier, cuie, sârmă, diferite chei, etc.);

- dacă nu se poate repara se iau următoarele măsuri:- se îndepărtează aparatul din sală sau- se pune într-o poziţie nefirească lui, pentru a atrage atenţia sau- se semnalează defectul aparatului prin scris sau atârnarea unei

plăcuţe (APARAT DEFECT);- orice altă măsură de avertizare.Câteva indicii care conduc la depistarea, în primă fază, a

defecţiunilor la unele instalaţii, aparate, materiale sportive (mingi) şi suprafeţe de joc strict necesare în lecţia de educaţie fizică:

Panouri baschet:- controlul permanent al stabilităţii suprafeţei panoului, al

scândurii sau plexiglasului ce trebuie strânse în permanenţă în şuruburi (atenţie la prima crăpătură a plexiglasului);

- unde coşurile nu sunt elastice (cu arc) materialul folosit este foarte casant (când se rup trebuie sudate dar nu şi răcite imediat cu apă);

- control periodic al tiranţilor, plăcilor de rezistenţă sau pereţilor (se observă crăparea acestora);

- la prinderea inelului pentru montare, se începe cu şurubul de sus şi piuliţa sa pentru a se lucra mia uşor celelalte trei ( demontarea invers), pentru a folosi forţa gravitaţională;

- când panourile sunt pe un stâlp sau doi, primul semnal de atenţionare este pierderea verticalităţii lor;

Porţi de handbal, fotbal:- stâlpii porţilor fără asperităţi şi aşchii iar cârligele de fixare a

plaselor să nu prezinte risc de accidentare a portarului;- ancorarea în partea laterală jos şi de cel puţin două ori la cadrul

din spate, în beton la circa 35-40cm;- pe terenuri multifuncţionale porţile de handbal pot fi fixate şi

prin introducerea într-un locaş mai larg cu adâncimea de circa 30-40cm;- când cadrele porţilor nu au “contra-forţe”, primul semnal de

atenţionare este că nu mai sunt perpendiculare pe sol;Lada de gimnastică:- suprafaţa ei (capacul) să fie dreaptă, capitonată şi fără gabarit în

afară;- atenţie la cuiele cu care se prind cutiile şi la asperităţile

scândurilor prin aşchiere;- pivoţii pentru fixarea cutiilor controlaţi periodic;Capră, cal:- picioarele să fie egale şi toate să aibă talpa ne alunecoasă;- cuiele de fixare a înălţimii să nu iasă la trepidaţii;- piciorul mobil cu şurub sigur;- suprafaţa de sprijin să fie tare, fără asperităţi, să nu fie ruptă, şi

atenţie la “locaşurile” rămase prin scoaterea inelelor de la cal (trebuie înfundate ca să nu intre degetul);

Trambulina:- să nu alunece pe podea la bătaie;- şipcile bine prinse în cadrul metalic, în şuruburi, ca suprafaţa de

bătaie să rămână în totalitate plată;- folosirea ei la gabarite corespunzătoare, prin reglarea elasticităţii;Saltele de gimnastică:- nu foarte moi dar nici foarte dure;- aceeaşi elasticitate pe toate suprafaţa (se mai folosesc saltele

formate din două jumătăţi diferite);

- suprafaţa de lucru (husă) să nu aibă cute sau cusături care să deranjeze;

- acoperirea integrală a buretelui de către husă şi strângerea şiretului de închidere;

- patru mânere de transport bine cusute de husă.Scară fixă:- bine fixată în pereţi, de preferat în tiranţi care străbat peretele

(atenţie la crăpăturile din zid);- din cauza căldurii lemnul se usucă iar şipcile ies din locaş (în

acest caz este bine ca înainte de montarea lor în pereţi să se folosească doi tiranţi cu piuliţe la capete, puşi imediat sub şipci la 1/3 şi 2/3 din distanţă).

Banca de gimnastică:- suprafaţa orizontală să fie lucioasă, fără asperităţi, aşchii lemn şi

cuie (cuiele se bat mai mult şi se umplu cu nit din lemn);- să aibă trei picioruşe egale prevăzute cu talpă de cauciuc pentru

protecţia podelei;- să aibă prevăzută, în siguranţă, sistemul de agăţare pe scara fixă

pentru crearea planului înclinat;Frânghie, scara marinărească: - să aibă acelaşi diametru pe toată lungimea (important pentru

rezistenţa sa);- să nu fie agăţată decât în sistem special, prinsă în grindă în formă

de melc;Pista de alergări:- suficient de lungă pentru a asigura spaţiul de oprire;- lată, fără gropi, crăpături (dacă este ciment) sau denivelări

(cauzate de rădăcini de pomi);- bine măturată şi obligatoriu culoarele trasate ca elevii să nu

schimbe direcţia de alergare (există tendinţa de a lua “faţa” partenerului);Groapa de sărituri:- marginile numai din scândură, fără aşchii sau rupturi, iar ţăruşii

de prindere a scândurilor (ce formează cadrul limită) să fie în afara suprafeţei de sărit (se evită bordurile de ciment, cărămizi, ţevi);

- nisipul să fie afânat (săpat şi greblat) înainte de fiecare folosire pentru a scoate la iveală eventualele cioburi, fiare etc., având în vedere că vin copii mici şi se joacă acolo;

- pragul să fie bine prins în pistă, să aibă suprafaţa dreaptă;- spaţiul de siguranţă (de exemplu, faţă de gardul şcolii), să aibă

minim un metru;- pista de elan cu suprafaţă dreaptă, şi de preferat fără iarbă

(pentru a nu aluneca).

Mingiile de joc:- să aibă formă perfect sferică şi să fie folosite numai la jocul

respectiv;- suprafaţa mingii să fie plăcută la palpare, pentru o priză bună sau

lovire (atenţie la mingiile medicinale şi de oină);- să aibă dimensiuni regulamentare: presiune normală a aerului,

circumferinţă şi greutate (se vor verifica aşa cum fac arbitrii la începutul unei partide).

Podeaua sălii:- trebuie să fie plată şi fără asperităţi;- atenţie la parchetul sărit sau ne fixat (se umple spaţiul cu

ciment);- suprafaţa să nu fie lăcuită şi să nu se folosească udă;- este posibil să iasă, ca urmare a trepidaţilor cuiele din parchet ce

pot constitui pericol.Suprafeţe de joc:- plate, fără gropi, cu marcaje vizibile;- spaţiul de siguranţă suficient faţă de orice obstacol fix (clădiri,

copaci, garduri, ziduri etc.);- obstacolele trebuie semnalizate şi luate măsuri de protejare a

elevilor.Concluzii: Dacă aparatele şi instalaţiile nu sunt sigure, nu le

folosim! Nu improviza! Nu risca! Exploatarea corectă a aparatelor şi instalaţiilor, starea bună a suprafeţele de joc, a materialelor şi echipamentului sportiv (adecvat locului şi anotimpului, pe măsură şi curat) sunt motive temeinice de rezolvare în bune condiţii a obiectivelor şi sarcinilor educaţiei fizice fără riscuri de accidente.

Modele de documente necesare la nivel de catedră:Anexa 1. Proces verbal de control al bazei sportive.

Şcoala________________ An şcolar___________Localitatea____________

Proces verbalÎncheiat azi……… până în 10.09.200…. cu ocazia controlului

efectuat la baza sportivă a şcolii. Comisia de PM din unitatea şcolară a controlat întreaga bază didactică afectată activităţilor de educaţie fizică şi sport (instalaţii, aparate, materiale sportive şi suprafeţe de joc) şi a constatat următoarele:

POZITIV:……………………………………NEGATIV:………………………………….

Termene şi responsabilităţi pentru rezolvare: până în 15/09/200……..

Preşedinte, Membrii,

Documente ce reglementează condiţiile de participare a elevilor la lecţiile de educaţie fizică şi alte activităţi sportive

I. Legea educaţiei fizice şi sportului, Titlul VIII: controlul şi asistenţa medicală în domeniul educaţiei fizice şi sportului.

Art.54 – controlul şi asistenţa medicală în activităţi de educaţie fizică şi sport sunt obligatorii.

Art.55- (1) practicarea exerciţiilor fizice în forme organizate se realizează numai cu aviz medical.

(2) pentru a participa la antrenamente şi competiţii sportivii legitimaţi trebuie să efectueze controlul medical periodic şi ori de câte ori este nevoie la unităţile de medicină sportivă.

(3) participarea sportivilor legitimaţi la antrenamente şi/sau înscrierea lor la competiţiile sportive sunt condiţionate de existenţa avizului medical favorabil, eliberat numai de unităţile de medicină sportivă.

Art.56. – Ministerul Educaţiei Naţionale, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii elaborează normele privind acordarea avizului medical necesar elevilor şi studenţilor în vederea participării la lecţiile de educaţie fizică.

II. Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar Cap. Evaluare, Secţiunea 2.

Art.56. – (1) elevii scutiţi de efort fizic au obligaţia de a fi prezenţi la orele de educaţie fizică. Acestor elevi nu li se dau note şi nu li se încheie media la această disciplină. În rubrica “Educaţie fizică” din catalog, se înscrie de către învăţătorul/dirigintele clasei “scutit de efort fizic în baza …..”, specificându-se documentul şi data eliberării acestuia.

Art.56 –(2) documentele medicale care atestă scutirea de efort fizic sunt avizate de director.

III. Adresa M.E.N. Nr. 25.196/20.01.1999.În scopul reglementării situaţiei şcolare a elevilor deveniţi inapţi din

punct de vedere al stării de sănătate pentru orele de educaţie fizică, se stabilesc următoarele:

1. Pentru elevii scutiţi medical pe un semestru, media anuală se consideră obţinută în semestrul în care a participat la lecţiile de educaţie fizică.

2. Pentru elevii scutiţi medical pe un an şcolar, semestrial sau alte perioade, aceştia au obligativitatea de a fi prezenţi şi a asista la lecţia de educaţie fizică, ei fiind scutiţi doar de efort nu şi de frecvenţă.

Ne participarea la ora de educaţie fizică, atrage după sine înscrierea absenţei în catalog.

IV. Adresa M.E.C. Nr. 37.940/2.10.2001În conformitatea cu prevederile art. 54, 55, Legea nr. 69/2000,

participarea copiilor şi elevilor la activităţile de educaţie fizică şi sport prevăzute în planurile de învăţământ, este condiţionată de existenţa avizului medical şi efectuarea periodică a controlului medical. În acest sens:

a) toţi copiii şi elevii din învăţământul preuniversitar, pentru a putea participa la activităţile de educaţie fizică şi sport, sunt obligaţi să prezinte avizul medical;

b) cadrele didactice (titulari, suplinitori), care predau în specialitate au obligaţia să solicite la începutul anul şcolar (15 septembrie), fiecărui copil sau elev acest aviz medical;

c) fiecare cadru didactic (titular, suplinitor), care predă în specialitate, are obligaţia să păstreze şi să prezinte la solicitarea superiorilor, avizele medicale ale tuturor copiilor şi elevilor;

d) avizul medical se eliberează copiilor şi elevilor în conformitate cu prevederile Art.6 (a) Legea nr. 145/24.07.1997, care îi încadrează pe aceştia în gratuitate;

e) avizele medicale se eliberează elevilor şi copiilor de către cabinetele medicale şcolare şi cabinetele medicale individuale, structuri ale Ministerului Sănătăţii şi Familiei, organizate conform O.G. nr. 124/1998, cu modificările şi completările ulterioare;

f) avizul medical se prezintă sub formă de certificat medical care poartă semnătura, parafa medicului şi ştampila rotundă a unităţii medicale;

g) copiii şi elevii, pe al căror certificat medical se menţionează ”clinic sănătos –apt pentru activităţile de educaţie fizică şi sport”, pot participa activ la aceste activităţi;

h) în cazul copiilor şi elevilor pe ale căror certificate medicale se menţionează restricţii pentru tipuri de efort sau de activităţi fizice, cadrele didactice (titulari, suplinitori), care predau în această specialitate, au obligaţia instruirii şi evaluării diferenţiate a acestora, în conformitate cu prevederile programelor şi documentelor şcolare;

i) copiii şi elevii, cu interdicţii totale faţă de orice efort şi orice activitate fizică, sunt obligaţi să fie prezenţi la orele de educaţie fizică, profesorul repartizându-le efectuarea unor teme cu caracter teoretic şi organizatoric din domeniu;

j) conducerile unităţilor şi instituţiilor de învăţământ răspund de organizarea şi îndeplinirea tuturor celor de mai sus.

Elevii din clasele a XII-a, care susţin examenul de bacalaureat la educaţie fizică, vor lua la cunoştinţă anual din metodologia M.E.C., de condiţiile medicale ce trebuie îndeplinite: cei care au fost scutiţi medical un semestru în clasa a XII-a nu au dreptul de a opta pentru susţinerea probei de educaţie fizică şi sport.

IV. Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Campionatelor Naţionale Sportive Şcolare, din cadrul O.N.S.Ş. – aprobat prin ordin M.E.C. nr. 3175/12.02.2002, desfăşurat în conformitate cu programul naţional “Sportul pentru toţi”.

Art.17. – (7) Comisia Judeţeană (a Mun. Bucureşti) a sportului şcolar (atribuţii):

- asigură asistenţa medicală autorizată la fiecare fază.Art.18 – (5) Comisia pe disciplină sportivă:- asigură prezenţa asistenţei medicale autorizate.Art.19 – (6) Comisia sportului şcolar din unitatea de învăţământ:- urmăreşte ca elevii care participă la Campionatele şcolii să aibă

aviz medical favorabil (cel eliberat pentru participarea la orele de educaţie fizică).

Art.25 – (1) participarea copiilor şi elevilor la O.N.S.Ş este condiţionată de:

c) prezentare vizei medicale favorabile, care este individuală, obligatorie, se efectuează înaintea începerii fazei pe localitate, are valabilitate 60 zile şi obligatoriu va purta semnătura, parafa medicului şi ştampila rotundă a cabinetului medical.

V. Programul naţional “Mişcare pentru sănătate”, publicat în M.O. partea I, nr. 182-luni 24.03.2003.

Cap. II, M.S.F., punctul 2. – asistenţa medicală necesară acţiunii naţionale “Olimpiada sportului şcolar” se asigură astfel:

Punctul 2a. – asistenţa medicală necesară elevilor participanţi la “Olimpiada sportului şcolar” se asigură prin medicii din cabinetele medicale şcolare organizate în cadrul unităţilor de învăţământ, precum şi prin celelalte unităţi sanitare, în condiţiile legii.

Punctul 2b. – asistenţa medicală de urgenţă se asigură prin unităţile sanitare specializate conform legii, prin grija instituţiilor responsabile ale acţiunii naţionale.

Punctul 4. – cabinetele medicale şcolare vor efectua semestrial un control medical pentru elevi.

Cap. III, M.E.C., punctul 10. – în cadrul orelor de educaţie fizică vor fi organizate activităţi sportive adaptate şi elevilor scutiţi medical.

VI. Planul de acţiune al Ministerului Educaţiei şi Cercetării elaborat prin Programul naţional „2004: Anul european al educaţiei prin sport”.

Metodologia eliberării scutirilor medicale de educaţie fizică la elevi şi studenţi.

1. Scutirile medicale de la orele de educaţie fizică se eliberează de medicul unităţii şcolare sau studenţeşti pe formularul adeverinţei medicale tip M.S.F.

2. În funcţie de forma clinică şi deficienţele funcţionale consecutive, scutirile pot fi:

A. Anuale:– inapţi total pentru activitate de educaţie fizică fără notă la acest

obiect. La recomandarea medicului se pot efectua în cadrul lecţiei de educaţie fizică unele exerciţii uşoare de dezvoltare fizică armonioasă.

- inapţi total pentru activitatea de educaţie fizică fără notă, dar cu recomandarea de cultură fizică medicală recuperatore în cabinete sau centre de specialitate. Elevilor şi studenţilor care învaţă în localităţi fără posibilităţi de recuperare prin cultură fizică medicală, li se va recomanda un program diferenţiat de exerciţii în cadrul orelor de educaţie fizică.

- inapţi parţial numai pentru unele din activităţile impuse de programa analitică a lecţiilor de educaţie fizică, cu notă la acest obiect. Tipuri de exerciţii fizice contraindicate medical vor fi stabilite de medicul unităţii de învăţământ respective, în colaborare cu medicul specialist care dispersează elevii.

B. Temporare (pe durate variabile, sub un an şcolar/universitar, recomandate de medic):

- inapţi total pentru activitatea de educaţie fizică;- inapţi parţial numai pentru unele din activităţile impuse de

programa analitică a lecţiilor de educaţie fizică.3. Scutirile medicale de orele de educaţie fizică nu pot fi eliberate

retroactiv, ele fiind valabile din ziua acordării lor (cu excepţia adeverinţelor medicale de motivare pentru perioadele când un elev/student este absent de la toate obiectele de învăţământ din cauză de boală).

4. Scutirile medicale de educaţie fizică vor fi înscrise pe formularul de adeverinţă medicală tip M.S.F.

Indicaţiile terapeutice vor fi înscrise separat şi se vor alătura adeverinţei medicale sus numite.

LEGISLAŢIA PRIVIND ORGANIZAREA ŞI DEZVOLTAREA DISCIPLINEI EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ÎN

CURRICULUM-UL LA DECIZIA ŞCOLIIActe normative:

I. Planul cadru de învăţământ pentru clasele V-XII

Anexa 1. Ordinul M.E.C. nr. 3638/11.04.2001

Clasa V VI VII VIII IX X XI XIIEducaţie fizică şi sport 2-3 2-3 2-3 1-2 2 2 1-2 1Discipline opţionale 1-3 1-3 1-2 1-2

Decizia cu privire la numărul de ore de educaţie fizică şi opţionale va fi luată la nivelul şcolii în funcţie de:

- specificul şcolii – modul în care se reflectă curriculum-ul naţional în curriculum-ul local (oferta şcolii);

- interesul elevilor;- pregătirea şi specializarea profesorilor;- utilizarea eficientă a resurselor materiale;- cererea părinţilor;- cerinţele comunităţii local;În programele şcolare sunt conţinuturi marcate cu (*) asterisc care nu

sunt obligatorii, dar care pot fi parcurse în cadrul orelor acordate prin curriculum-ul extins care face parte din C.D.S.

Pentru orele din curriculum extins nu se prevede rubrică specială în catalog, iar numărul de note trebuie să fie mai mare. Conţinuturile sunt stabilite de Programa şcolară elaborată de Consiliul Naţional pentru Curriculum.

În cadrul C.D.S. se poate atribui câte o oră pe lângă orele obligatorii ale căror conţinuturi sunt noi şi se stabilesc de către cadrele didactice pe ramuri de sport sau probe sportive. Aceste ore fac parte din disciplinele opţionale, pentru care se alocă rubrică separată în catalog şi un număr corespunzător de note.

De exemplu: la clasa a V-a – 2-3 oreI. educaţie fizică – 3 ore = 2 ore obligatorii + 1 oră extindere - o

singură rubrică în catalog;II. educaţie fizică 2 ore obligatorii = rubrică în catalog + 1 oră

opţional = rubrică nouă în catalog.Orele de ansamblu sportiv sunt ore complementare ariei

curriculare.

În norma fiecărui cadru didactic pot fi incluse 1-3 ore de ansamblu sportiv pe săptămână, alocate pregătirii echipelor reprezentative în vederea participării la O.N.Sp.Şc.

Consiliile de Administraţie ale şcolilor sunt autorizate să decidă asupra repartizării acestor ore, în funcţie de baza materială şi interesul elevilor.

II. Legislaţia privind regimul disciplinelor opţionale în şcoli

1. M.E.C. Ordin nr. 4224/22.07.1998 referitor la Metodologia privind regimul disciplinelor opţionale, în perspectiva aplicării Planului-cadru de învăţământ pentru învăţământul primar şi gimnazial, începând cu anul şcolar 1998-1999.

2. M.E.N. nr.-12.805 din 28.09.1998 Notificare privind respectarea în şcoli şi licee a statutului disciplinelor opţionale din Planurile de învăţământ.

3. M.E.N. nr. 12725 din 21.09.1998 Notificare privind disciplinele opţionale în şcoli şi licee .

4. M.E.N. Ordin nr. 3449 din 15.03. 1999 cu privire la regimul disciplinelor opţionale în perspectiva aplicării noilor planuri cadru de învăţământ, începând cu anul şcolar 1999 - 2000.

III. Calendarul disciplinelor opţionale

Ianuarie: - alegerea disciplinei opţionale (pentru anul şcolar următor);- întocmirea proiectului disciplinei opţionale (programa, durata,

conţinuturi) care va fi prezentat spre aprobare consiliului de administraţie al unităţii şcolare.

Februarie :- popularizarea listei ofertelor de opţional prin afişarea şi

comunicarea ei elevilor şi părinţilor. Martie :– informarea şi consultarea elevilor şi părinţilor;- oferta şcolii va fi făcută publică. Aprilie: - prezentarea de către elevi a fişei de opţiuni pentru anul şcolar

viitor, moment din care disciplina opţională devine obligatorie.- elevii din clasa a IX-a vor prezenta opţiunile în prima săptămână

după afişarea rezultatelor finale ale admiterii. Iunie:

– avizarea de consiliile de administraţie şi aprobarea de către I.S.J. a programelor pentru disciplinele opţionale.

Model de fişă: UNITATEA ŞCOLARĂ………………

FIŞĂ DE OPŢIUNI

Pentru anul şcolar…………/………………

Subsemnatul ………………..elev(ă) în clasa a…………………doresc să studiez în clasa a ………………..următoarele discipline opţionale din oferta de

mai jos:1……………….. Da………………………Nu………………………2………………. Da………………………Nu……………………… 3……………….

Da……………………… Nu………………………4………………. Da………………………Nu………………………Data……………….

Semnătura elevului, Semnătura părintelui,

Structura programei unei discipline opţionale:1. Denumirea disciplinei

opţionale……………………………….2. Ramura sportivă (dacă e cazul)……………………………….3. Tipul de opţional a) la nivelul disciplinei b) la nivelul ariei curriculare

c) la nivelul mai multor arii curriculare4. Clasa …………………………5. Durata: - an şcolar…………………. - ciclu curricular…………..6. Modul de desfăşurare - cu clasa întreagă……… - pe verticală (grupe pe ramuri de

sport)…..7. Argument

8. Obiective cadru (dacă durata este de un ciclu curricular)9. Obiective de referinţă – activităţi de învăţare10. Conţinuturi11. Modalităţi de evaluare.

PARTEA II METODOLOGIA PREDĂRII EDUCAŢIEI FIZICE ÎN

SUBSSISTEMUL

EDUCAŢIEI FIZICE A TINEREI GENERAŢII

Capitolul 1. Educaţia fizică în învăţământul preprimar

În învăţământul preprimar sunt cuprinşi copiii cu vârste între 3-6/7 ani, perioadă denumită şi “ vârsta de aur “ a copilăriei.

Reperele psihologice fundamentale care conturează această perioadă sunt: activitatea de bază o reprezintă jocul; tipul relaţiilor ce se stabilesc între indivizi;

Etapa celei de a doua copilării se subdivizează în:- etapa preşcolarului mic (3-4 ani);- etapa preşcolarului mijlociu (4 ani);- etapa preşcolarului mare (5-6 ani).

DEZVOLTARE MORFO-FUNCŢIONALĂ

are loc o creştere a dimensiunilor lor antropometrice:- greutatea creşte de la 14 kg. la 22 kg.;- înălţimea creşte de la 0,92 cm. la 116/117 cm.; continuă procesul de osificare; la sfârşitul perioadei apare dentiţia

definitivă; dezvoltarea musculară este alertă, se modifică consistenţa muşchilor; mucoasele rinofaringiene sunt sensibile, ceea ce determină un teren fertil pentru afecţiuni bronho-pulmonare; respiraţia are un caracter superficial determinând o rezistenţă scăzută la

efort; FR. la 3 ani este de 30 respir./ min., la 5 ani - 26-28 respir./min, la 6 ani- 27 respir./min; efortul are un mare rol în dezvoltarea capacităţii respiratorii prin dezvoltarea musculaturii toracice, a celei intercostale, creşterea actului respirator;

FC. la copiii de 3-6 ani este între 100-110 pul./min.; se continuă dezvoltarea sistemului nervos central, atât din punct de

vedere funcţional cât şi structural; asimetria cerebrală se accentuează; după 5 ani, se consolidează inhibiţia din care cauză preşcolarul îşi

controlează mai bine reacţiile impulsive; este perioada în care predomină acţiunea unor glande ca: timusul şi

tiroida; epifiza şi hipofiza;

1.2. DEZVOLTARE PSIHICĂVârsta preşcolară reprezintă perioada structurării personalităţii. Se

schiţează viaţa interioară a copilului şi acesta devine mai comunicativ şi mai sociabil. Pe plan senzorial:- simţul tactil pierde teren în favoarea celui auditiv şi vizual; se realizează

o colaborare între tactil şi vizual;- sub aspect auditiv, se perfecţionează auzul fonematic, muzical şi

abilitatea de a recunoaşte şi repera obiecte după sunetul pe care îl emit;- se fac progrese şi pe plan gustativ şi olfactiv;- solicitările intense realizate pe baza jocului generează achiziţii sub

raport perceptiv; percepţia are câteva note distincte: are încărcătură afectivă, reflectă mai uşor culoarea şi forma decât volumul, apar greutăţi în recepţionarea relaţiei dintre parte şi întreg, apar achiziţii noi în percepţia spaţiului şi timpului;- în domeniul reprezentărilor se produc modificări calitative; Pe plan intelectual:- Memoria , mult solicitată în activitatea de joc, sub formele sale

predominante la această vârstă: cea mecanică şi cea involuntară;- La 4-5 ani intervine şi memoria voluntară; copilul memorează uşor dar

uită repede; memoria are un caracter afectiv dar şi intuitiv-concret; Limbajul , la începutul perioadei se utilizează un limbaj situativ care

treptat se transformă în cel contextual; vocabularul sporeşte de la 1000 de cuvinte la 3 ani iar la 6 ani cel mult 2 500 de cuvinte; se structurează şi limbajul interior; o problemă deosebită o reprezintă bilingvismul; Gândirea, la 5 ani, se formează aprox. 50 % din potenţialul intelectual al

individului; până la 4 ani gândirea este preconceptual - simbolică, între 4-7/8 ani este intuitivă; Imaginaţia, este influenţată de joc, acesta fiind un teren fertil pentru

manifestarea imaginaţiei creatoare; Atenţia, se consolidează volumul, concentrarea şi mobilitatea atenţiei; se

îmbunătăţeşte concentrarea, la şcolarul mic fiind de 5-7 min, la şcolarul mijlociu, de 20-25 min. iar la şcolarul mare de 45-50 de min. Afectivitatea, este influenţată de plasarea copilului în grădiniţă, are un

caracter instabil; Voinţa, se manifestă cu precădere în activitatea dominantă: jocul, unde

se disting o serie de trăsături pozitive;Personalitatea , este perioada când se pun bazele personalităţii, se

schiţează primele trăsături de caracter, apar şi primele aptitudini speciale, se perfecţionează componenta senzorială a aptitudinilor;

1.3. ACTIVITATEA MOTRICĂ La această vârstă copilul desfăşoară o activitate motrică susţinută;Deprinderile motrice încep să se contureze, atât cele de bază cât şi

cele aplicativ-utilitare; - mersul este legănat, cu paşi inegali, se păstrează greu direcţia;- la alergare, faza de zbor este neclară, alergarea este tropotită;- săritura prezintă dificultăţi în însuşire: se desprind greu de pe un picior,

nu pot sări peste obstacole sau în adâncime;- aruncarea ăi prinderea sunt slab formate;

La 4-5 ani se îmbunătăţeşte coordonarea; preciza la nivelul mâinii este încă slabă datorită muşchilor mici ai mâinii slabi dezvoltaţi;

La 5-6 ani creşte tonusul muscular; creşte capacitatea de rezistenţă la eforturi mai mari şi prelungite; se corectează mersul iar la alergare se conturează faza de zbor;

INDICAŢII: se urmăreşte dezvoltarea muşchilor flexori, a musculaturii dorsale care intervine în menţinerea coloanei vertebrale; dezvoltarea musculaturii toracice şi intercostale pentru o respiraţie corectă; pe lângă utilizarea exerciţiilor analitice se recomandă şi folosirea unor exerciţii cu o influenţă cumulativă asupra organismului; se recomandă utilizarea cu precădere a eforturilor dinamice şi mai puţin cele statice ( să nu depăşească 3 sec); să fie evitate eforturile monotone; se vor evita exerciţiile de forţă, tracţiune, transport de greutăţi; să se acorde atenţie modului de însuşire a săriturilor, în mod deosebit aterizarea, care implică sistemul ligamentar şi articular, sistem care este încă slab dezvoltat şi se pot produce traumatisme.

Şi învăţământul preprimar dispune de documente curriculare care reflectă concepţia care stă la baza reformei sistemului românesc de învăţământ, urmărind realizarea finalităţilor stipulate în Legea Învăţământului Nr.84/1995 şi Legea Educaţiei Fizice Şi Sportului din 1999, referitoare la dezvoltarea complexă a personalităţii copiilor.

1.4. Documente curriculare:Începând cu anul şcolar 1998-1999, în România Curriculumul şcolar

cuprinde.

documentele de politică a educaţiei şi politică şcolară ce definesc finalităţile educaţiei la diferite nivele;

planul de învăţământ, document oficial, obligatoriu la nivel naţional care stabileşte ariile curriculare, obiectele de studiu şi numărul de ore;

programele de învăţământ pentru învăţământul preşcolar: Programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţă;

ghiduri, norme metodologice şi materiale suport care facilitează realizarea procesului curricular;

manuale alternative; Activitatea în învăţământul preşcolar se realizează pe baza următoarelor

documente curriculare: - planul de învăţământ aprobat cu OM. Nr. 4481/8.09. 2000;- programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţă Prezentăm în continuare Planul de învăţământ pentru Grădiniţe cu program normalNr. crt. Categoria de activităţi Nivelul I -3-5 ani Nivelul II -5-7 aniI Activităţi comune 7 10A Activităţi de educare a

limbajului1 2

A Activităţi matematice 1 2B Cunoaşterea mediului. 1 1A Educaţie pentru

societate 1 1

B Activităţi practice. 1A Educaţie plastică. 1 1B Educaţie muzicală 1 1A Educaţie fizică. 1 1II Activităţi alese

Jocuri şi alte activităţi17 14

III Extinderi 0-1 1-2IV Activităţi opţionale 0-1 1-2Nr. minim de activit./ săpt. 24 26Nr. maxim de activit./ săpt. 25 28

La grădiniţele cu program prelungit şi săptămânal se adaugă:

După amiazaV Activităţi recreative şi

de relaxare10 5

VI Activităţi de dezv. şi exersare a aptitudinilor individuale

15 15

VII Activităţi de recuperare - 5Nr. minim de activit./ săpt. 49 51Nr. maxim de activit./ săpt. 51 53

Programa pentru EDUCAŢIE FIZICĂ propune următoarele obiective cadru:

1. Cunoaşterea deprinderilor igienico-sanitare necesare pentru menţinerea stării de sănătate a copiilor;

2. Formarea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ utilitare;

3. Stimularea calităţilor intelectuale, de voinţă, afective în vederea aplicării independente a deprinderilor motrice însuşite ;

Obiectivele de referinţă particularizează fiecare obiectiv cadru astfel:

Pentru OC 1:Copilul să poată să cunoască şi să aplice regulile de igienă

referitoare la echipamentul sportiv.Exemple de comportamente: să folosească la lecţiile de educaţie fizică un echipament adecvat; să păstreze echipamentul în săculeţ;

Să cunoască şi să aplice regulile igienei efortului fizic Exemple de comportamente: să nu alerge cu gura deschisă, să inspire pe nas şi să expire pe gură,să nu bea apă imediat după efort, să-şi verifice ţinuta şi starea fizică generală, să recurgă la exerciţii de respiraţie după un efort prelungit.Pentru OC 2:

Copilul să-şi formeze o ţinută corporală corectă ( în poziţiile stând, aşezat, şi în deplasare).Exemple de comportamente: să respecte poziţia în comenzile Drepţi; Pe loc repaus;La st;. La dr.; să respecte poziţia corectă a corpului şi a segmentelor în mers, alergare, sărituri; să-şi însuşească schema corporală; Să perceapă componentele spaţiale, temporale ale mişcărilor;Exemple de comportamente:să ştie să se raporteze la un reper dat; să execute mişcări în tempo-ul şi ritmul dat; să execute exerciţiile de dezvoltare fizică generală cu numărarea timpilor şi cu repere spaţiale; să

execute mişcări euritmice coordonându-şi mişcările corpului cu ritmul muzicii sau cu ritmul exprimării verbale; să execute paşi de dans;

Să fie apt să utilizeze deprinderile motrice însuşite în situaţii variateExemple de comportamente: să execute deprinderile motrice în condiţii variate; să parcurgă o distanţă scurtă din ce în ce mai repede; să manifeste capacitatea de a executa un exerciţiu fizic progresiv cu un număr mai mare de repetări; să execute acţiuni cu un grad ridicat de complexitate cu şi fără obiecte;să depună efort fizic pe o durată de un timp din ce în ce mai mare; să se manifeste în cadrul jocurilor de mişcare sau în cadrul mini jocurilor sportive;Pentru OC 3:

Să folosească acţiunile motrice învăţate pentru a exprima sentimente, pentru a răspunde la diferiţi stimuli, la diferite ritmuri. Exemple de comportamente: să răspundă motric la o comandă, să exprime stări afective sau comportamente folosindu-se de mişcare; să se exprime într-un limbaj adecvat atunci când i se cere să relateze ce s-a întâmplat cu propriul său corp.

Să manifeste în timpul activităţii atitudine de cooperare, spirit de echipă, de competiţie, de fair-play.Exemple de comportamente: să respecte regulile; să participe activ şi să-şi aducă contribuţia la reuşita echipei.

Conţinutul activităţilor instructiv-educative din grădiniţă, are un caracter flexibil, este selectat de educatoare în funcţie de: programul general de dezvoltare a copilului preşcolar şi după cel al trebuinţelor şi cerinţelor de moment ale copiilor.

1.5. Organizarea activităţilor didactice în grădiniţă:Activităţi comune, principala modalitate de realizare a obiectivelor

instructiv-educative prevăzute de programă şi se caracterizează prin: sunt organizate şi conduse de educatoare, care stabileşte forma şi tipul de activitate, locul, materialele; le realizează prin antrenarea tuturor copiilor din grupă; se desfăşoară în momentul apreciat de educatoare ca fiind cel mai adecvat( de obicei între 9,30 şi 11,00); numărul activităţilor obligatorii diferă în funcţie de vârstă; subiectul activităţii este unic, este obligatoriu pentru toţi copiii şi este stabilit de educatoare prin planificarea săptămânală.

Activităţi alese, jocuri, activităţi opţionale, se desfăşoară pe grupuri mici sau chiar individual, în prima parte a activităţilor din grădiniţă şi în partea a – III – a, a programului sub forma activităţilor în completare sau a programului distractiv.

În medie o activitate cu copiii durează 15-45 de min. durata activităţilor se individualizează în funcţie de nivelul de vârstă astfel: 15-20

de min. cu copiii de nivel I (3-5 ani); 30-45 de min. cu copiii de nivel II (5-7 ani); la grupele pregătitoare pentru şcoală ( 6-7 ani) activitatea poate dura 40-45 min.

La grupele de 3-5 ani se va pune accent pe activităţi de socializare iar la grupele de 5-7 ani pe cele de pregătire pentru şcoală. În cazul activităţilor opţionale, la începutul lunii septembrie se va prezenta paleta de opţiuni iar părinţii vor face alegerea acestora. Astfel pentru copii de 3-5 ani se propune cel mult un opţional iar pentru ceilalţi cel mult două.

Proiectarea activităţilor didactice la nivelul preprimarProiectarea educaţională este necesară pentru buna direcţionare a

activităţilor concrete de învăţare. Şi la acest nivel proiectarea se realizează ţinând cont de cele patru etape:

1. Precizarea obiectivelor educaţionale urmărite;2. Analiza resurselor materiale şi umane;3. Elaborarea strategiilor didactice adecvate;4. Evaluarea eficienţei activităţii didactice desfăşurate.

1.6.1. Documente de proiectare:- proiectul anual:- proiectul săptămânal:- proiectul activităţilor comune;- schema orară a grupei

Schema orară a grupei, cuprinde categoriile şi numărul de activităţi didactice din trunchiul comun, activităţile opţionale şi referiri la extinderi şi aprofundări.

Considerăm că, pentru activitatea de educaţie fizică se poate utiliza proiectul didactic utilizat la nivelul ciclului primar.

1.7. Evaluarea în învăţământul preşcolar

Evaluarea performanţelor în învăţare ale copilului preşcolar se realizează prin modalităţi specifice acestui nivel de educare şi instruire.

Tipuri de evaluare:- iniţială;- continuă;- sumativă;

Capitolul 2. Educaţia fizică în învăţământul primar

În învăţământul primar sunt cuprinşi copiii cu vârsta de 6/7 –10/11 ani, perioadă denumită de M. Debesse (1981), “copilăria adultă sau maturitatea infantilă”.

Intrarea în şcoală îl aduce pe copil sub influenţa culturii, iar dobândirea scrisului, cititului şi calculul aritmetic, determină restructurarea sferei de cunoaştere a individului şi implicit redimensionarea întregii personalităţi. Jocul, care era prioritar până la această vârstă cedează locul activităţii de învăţare.

2.1.Particularităţi morfologice:Până la pubertate copilul creşte în greutate aproximativ 10 kg., iar în

înălţime aproximativ 20 cm. Această etapă se încheie mai repede la fete. 10,6 ani, decât la băieţi: 12 ani.

La această vârstă are loc o creştere accentuată a corpului şi segmentelor sale ce determină modificări ale proporţiilor dintre cap şi trup.Sistemul muscular se dezvoltă în special sub aspectul masei sale. Creşte forţa musculară, viteza şi precizia mişcărilor.

Pe fondul intensificării procesului de osificare se trece treptat şi la dentiţia permanentă.Sistemul nervos: în această etapă asistăm la creşterea creierului (aprox. 1200 g.) şi la organizarea unor căi funcţionale noi.

2.2. Particularităţi psihice Scrisul şi cititul aduc modificări în planul senzaţiilor, percepţiilor, reprezentărilor.

Se dezvoltă sensibilitatea tactilă a mâinii, auditivă, vizuală; creşte vederea la distanţă şi determinarea mai corectă a mărimii; La 8 ani, micul şcolar poate realiza imaginea vizuală a mişcărilor; Se ameliorează auzul muzical, copilul recepţionând mai bine structurile

melodice; Poate să identifice şi să clasifice gusturile şi mirosurile; Evoluţie deosebită a chinesteziei mâinii, dobândeşte o mai bună

coordonare motrică generală dar şi fineţe în mişcările degetelor; Spiritul de observaţie devine deliberat, sistematic şi analitic; Înregistrează o bună percepţie a mărimii şi greutăţii; a spaţiului şi

timpului dar şi a direcţiei de desfăşurare a mişcării; Reprezentările sporesc în volum;

Pe plan intelectual: Predomină memoria mecanică, cea involuntară şi cea de scurtă durată;

Limbajul este influenţat de intrarea copilului în şcoală, vocabularul se dublează, progrese se realizează şi în ceea ce priveşte debitul verbal oral şi cel scris; Gândirea: la această vârstă se instalează gândirea operatorie concretă; La 7-8 ani , este capabil numai de conservarea cantităţii, la 9-10 ani apare capacitatea de conservare a greutăţii, iar pe la 11-12 ani apare capacitatea de conservare a volumului; Şcolarul mic prezintă o vie curiozitate intelectuală; Această vârstă este un teren fertil pentru dezvoltarea imaginaţiei; imaginaţia reproductivă şi cea creatoare; Creşte capacitatea de mobilizare voluntară a atenţiei, fluctuaţiile ei sunt frecvente; Intrarea în şcoală modifică şi universul afectiv al copilului; viaţa emoţională devine mai echilibrată; Se pun bazele convingerilor morale fundamentale;

2.3. Particularităţi motrice se urmăreşte permanent formarea unei ţinute corecte, evitarea instalării unor deformări ale coloanei vertebrale; se urmăreşte realizarea unei ţinute estetice în deplasare(mers, alergare); se urmăreşte realizarea unei respiraţii eficiente, coordonate cu acţiunea diferitelor segmente ale corpului; creşterea capacităţii pulmonare; se observă progrese în formarea deprinderilor motrice de bază, pe fondul acestora însuşindu-se si celelalte tipuri de deprinderi; este perioada când se poate deja acţiona prin mijloace specifice în dezvoltarea aptitudinilor motrice coordinative în mod special, dar şi asupra celor condiţionale; indicii de îndemânare, viteză şi rezistenţă aerobă cresc rapid, asupra mobilităţii trebuie acţionat permanent; exerciţiile de forţă trebuie executate cu intensitate medie şi submaximală pentru a nu afecta aparatul locomotor, încă ne consolidat.

2.4. STRUCTURA PROGRAMEI ŞCOLARE

2.4.1.Finalităţile educaţionale în învăţământul primar: - asigurarea educaţiei elementare pentru toţi copii;- formarea personalităţii copilului, respectând nivelul şi ritmul său de

dezvoltare;- înzestrarea copilului cu acele cunoştinţe, capacităţi şi atitudini care să stimuleze raportarea efectivă şi creativă la mediul social natural şi să permită continuarea educaţiei;

Această perioadă de dezvoltare a copilului este intersectată de două cicluri curriculare:1. ciclul achiziţiilor fundamentale, durata 3 ani, care cuprinde: grupa pregătitoare pentru şcoală, clasa I, II, având ca obiective: asimilarea elementelor de bază ale principalelor limbaje convenţionale; stimularea copilului în vederea perceperii, cunoaşterii şi stăpânirii mediului apropiat; stimularea potenţialului creativ al copilului, a intuiţiei şi imaginaţiei; formarea motivării pentru învăţare;2. ciclul de dezvoltare, durata 4 ani, include clasa a-III-a - a-VI-a şi urmăreşte următoarele obiective: dezvoltarea achiziţiilor lingvistice şi încurajarea folosirea limbilor pentru exprimarea în situaţii variate de comunicare; dezvoltarea unei gândiri structurale şi a competenţei de aplica în practică rezolvarea de probleme; familiarizarea cu o abordare pluridisciplinară a domeniilor cunoaşterii; încurajarea talentului, experienţei, a expresiei în diferite forme de artă; formarea responsabilităţii pentru propria dezvoltare şi sănătate; formarea unei atitudini responsabile faţă de mediu; construirea unui set de valori consonante cu o societate democratică şi pluralistă.

Ţinând cont de cele prezentate, toate disciplinele au fost nevoite să-şi reconsidere şi să-şi re definească obiectivele şi automat să-şi restructureze conţinuturile, pentru a fi în concordanţă cu obiectivele generale ale ciclurilor curriculare.

Astfel de modificări au survenit şi în cadrul disciplinei ( arie curriculară) Educaţie fizică şi sport, fiind arie curriculară independentă datorită influenţelor benefice pe care le exercită asupra organismului copilului aflat în plin proces de dezvoltare şi formare.

Obiectivele cadru: Întreţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a copiilor şi formarea

deprinderilor igienico-sanitare;Programa şcolară la acest nivel de vârstă stabileşte obiective şi din

sfera afectivă şi atitudinală astfel: elrvii trebuie să manifeste grijă constantă faţă de propria sănătate; să manifeste consecvenţă în păstrarea stării de igienă personală şi colectivă; să adopte un comportament disciplinat şi să respecte din proprie iniţiativă regulile de evitare a accidentelor.

Cunoştinţele, capacităţile şi atitudinile specifice acestui obiectiv nu se constituie în unităţi de învăţare dar se realizează prin toate acţiunile desfăşurate de elevi în decursul tuturor lecţiilor. De asemenea trebuie valorificate cunoştinţele acumulate de elevi prin celelalte discipline, din celelalte arii curriculare referitoare la om. În cei patru ani ai ciclului primar elevii trebuie să acumuleze cunoştinţe referitoiare la:

1. Semnele obiective şi subiective ale stării de sănătate;

2. Reguli care pot influenţa starea de sănătate;3. Reguli de igienă personală şi colectivă în practicarea

exerciţiilor fizice;4. Cauzele care pot genera producerea de accidente.

Influenţarea evoluţiei corecte şi armonioase a organismului şi dezvoltarea calităţilor motrice de bază;

Acest obiectiv urmăreşte educarea şi formarea unei atitudiniresponsabile faţă de propria dezvoltare şi sănătate. Pentru aceasta este necesar ca elevii să fie conştientizaţi prin acţiuni ca: expunerea unor planşe care să ilustreze atât posibilele deficienţe de postură cât şi poziţiile corecte şi parametrii morfologici şi funcţionali normali; să lise dea posibilitatea elevilor de a afla singuri parametrii morfologici uzuali (înălţime, greutate); să fie învăţaţi să-şi controleze FC şi FR.; să se recomande părinţilor să-şi supravegheze copii şi să-i atenţioneze privitor la poziţiile adoptate în diverse situaţii; verificarea vestimentaţiei copiilor în funcţie de condiţiile atmosferice; se recomandă realizarea unui regim alimentar care să favorizeze procesele de creştere şi dezvoltare

Dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare şi sportive elementare;

Formarea obişnuinţei de efectuare independentă a exerciţiilor fizice;Acest obiectiv cadru se realizează pe baza conţinuturilor predate care sunt corelate cu posibilităţile elevilor de a le folosi în activităţile din timpul lor liber. Dezvoltarea spiritului de echipă şi a colaborării, în funcţie de un

sistem de reguli acceptate;Prin conţinutul şi formele specifice de organizare, educaţia fizică şi

sportul contribuie la formarea trăsăturilor de personalitate. Astel, elevii sunt puşi în situaţii diverse: să organizeze, să conducă anumite activităţi atenuîndu-se spiritul individualist sau chiar să se subordoneze unor rguli impuse de anumite situaţii.

Obiective de referinţă sunt specifice fiecărei clase.Realizarea acestor obiective este condiţionată de activitatea cadrului

didactic- învăţător/institutor, care trebuie să fie complexă, sistematică, adecvată nivelului de înţelegere a copiilor din toate punctele de vedere, luând în considerare şi activitatea desfăşurată cu părinţii.

2.4.2. Conţinutul programei trebuie considerat ca un mijloc de realizare a obiectivelor propuse şi implicit a finalităţilor şi nu ca un scop în sine: Capacitate de organizare : formarea unor deprinderi de ordine şi disciplină, conştientizarea asupra activităţii care se va realiza; se folosesc exerciţiile de front şi formaţii de pe loc şi din deplasare, jocuri de atenţie;

Dezvoltare armonioasă :- urmărim formarea unei ţinute corecte, estetice, prevenirea atitudinilor deficiente, corectarea lor; formarea bazelor generale ale mişcării (caracteristici temporale, spaţiale, spaţio-temporale şi dinamice); - acţionăm ţinând cont de: succesiunea metodică a utilizării exerciţiilor de dezvoltare armonioasă, realizate analitic şi selectiv, cu accent pe dezvoltarea musculaturii spatelui; să se evite exerciţiile unilaterale, poziţiile statice cu menţinere îndelungată; se vor evita eforturile de lungă durată, săriturile de la înălţimi prea mari şi aterizările dure; - se vor utiliza obiecte portative, care pot trezi interesul pentru mişcare

(mingi, corzi, cercuri, bastoane);- se recomandă utilizarea acompaniamentului muzical;- se va ţine cont de următoarele principii: de la uşor la greu; de la simplu la complex; de la cunoscut la necunoscut; - se vor concepe complexe de exerciţii care trebuie reţinute de elevi şi vor

fi evaluate ; Calităţi motrice de bază: - se urmăreşte: dezvoltarea diferitelor forme de manifestare a vitezei:

reacţie-decizie, execuţie, repetiţie; educarea atenţiei, concentrării;- se urmăreşte dezvoltarea capacităţii coordinative;- se urmăreşte dezvoltare rezistenţei generale cardio-respiratorie (aerobe);- se urmăreşte dezvoltarea forţei generale a musculaturii aparatului de susţinere; a puterii;

Conţinut:- pentru viteză: acţiuni motrice simple, cunoscute, executate de pe loc, la

comandă; acţiuni din deplasare; alergare accelerată pe 15-30 m; jocuri; ştafete;

- pentru îndemânare: exerciţii cu creşterea treptată a complexităţii; ştafete, parcursuri, jocuri de mişcare;

- pentru rezistenţă: alergare în tempo uniform şi moderat (1min.30”-3-4min.), alergare în tempo variat (4-6 min.); jocuri motrice, ştafete cu număr mai mare de repetări;- pentru forţă: complexe de exerciţii pentru dezvoltare fizică libere şi cu obiecte portative; exerciţii de aruncare cu obiecte mai grele; sărituri la coardă; parcursuri aplicative cu deprinderile aplicative cunoscute;

Se recomandă: dozarea corectă a efortului, prin parametrii săi: volum, intensitate şi complexitate; să se respecte alternanţa dintre solicitare şi refacere; se recomandă utilizarea eforturilor dinamice şi mai puţin cele statice; Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi elementar sportive:

- se urmăreşte formarea mecanismului de bază al deprinderilor motrice de bază :mers, alergare, săritură, aruncare-prindere; aplicativ utilitare: căţărare-escaladare, echilibru, târâre, ridicare şi transport de greutăţi, tracţiune şi împingere; elementar sportive (gimnastică, atletism, jocuri sportive, sporturi alternative);- se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de generalizare şi aplicare a celor însuşite, în cadrul unor acţiuni globale; vor determina creşterea posibilităţii de adaptare la mediul natural şi social.

Conţinut:Este specificat în curriculum, pentru fiecare deprindere în parte,

pentru fiecare clasă;Pentru a realiza finalităţile propuse la nivelul acestui ciclu se vor

utiliza strategii didactice, metode şi procedee didactice adaptate vârstei de 6/7-10/11 ani.

Se recomandă utilizarea activităţii frontale corelate cu cea pe grupe şi activitatea individuală.

2.4.3. Formele de organizare a activităţii de E.F. în ciclul primar: lecţia de educaţie fizică; extensia opţionalul; momentul de educaţie fizică; recreaţia organizată; plimbări, excursii; serbări şi demonstraţii sportive;

În ciclul primar sunt alocate în planul cadru 2-3 ore/săpt. şi 1 oră opţional, pentru aria curriculară Educaţie fizică şi sport. În cazul în care se acordă 3 ore de educaţie fizică, se impune realizarea conţinutului din programă cu asterisc iar clasa numai poate avea disciplină opţională; există posibilitatea opţionalului în momentul în care învăţătorul trece la 2 ore de educaţie fizică, în acest caz opţionalul poate fi tot o disciplină sportivă, sau nu;

Opţionalul, poate fi o disciplină nouă, care vizează pregătirea elevului într-un domeniu nou, necuprins în programă, sau opţional integrat, care cuprinde discipline ne integrate într-o arie curriculară (“ Euritmie”, dans clasic, dans modern, pantomimă). Pentru realizarea acestor opţionale se întocmesc programe speciale, cu conţinuturi specifice şi cu probe de verificare adecvate conţinutului. În catalog, opţionalul, se trece într-o rubrică specială.

Programa pentru disciplina opţională cuprinde:Argument:Obiectiv cadru:

Obiective de referinţă şi exemple de activităţi de învăţare,Conţinuturi;Evaluarea;Bibliografie;2.5. Recomandări privind proiectarea didactică

Documente necesare: Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare; Plan calendaristic; Proiectarea unităţii de învăţare; În cadrul “Ghidului metodologic” sunt precizate modalităţile de distribuire a lecţiilor în cadrul unităţilor de învăţare, astfel pentru clasa a-II-a, se prevede:

Nr.

Crt

Unitatea de

Învăţare

Nr. De lecţii acordate

CA UNITATE DE ÎNV.

TOTALPrincipală Secundară

1. Capacitate de organizare - 3 3

2. Dezvoltare fizică armonioasă 6 - 6

3. Dezvoltarea vitezei 9 13 22

4. Dezvoltarea îndemânării 9 13 22

5. Dezvoltarea forţei - 19 19

6. Dezvoltarea rezistenţei - 28 28

7. Deprindere motrică- săritura 8 - 8

8. Deprinderea de arunc.-prind. 7 - 7

9. Deprinderea de echilibru 5 - 5

10. Deprinderea de escaladare 5 - 5

11. Deprinderea de târâre 5 - 5

12. Deprinderea de căţărare-cob. 5 - 5

13. Deprinderea de tracţiune 5 - 5

14 Deprinderea de împingere 4 - 4

15. Deprinderea de transport 4 - 4

16. Alergare de viteză 12 - 12

17. Aruncarea mingii de oină 9 - 9

18. Alergarea de durată 5 - 5

19. Gimnastica acrobatică 16 - 16

20. Minijoc sportiv 23 2 25

Unităţile de învăţare se cuplează câte două, în fiecare lecţie conform eşalonării anuale pentru fiecare clasă.

Probele de evaluare sunt distribuite câte 4 pe fiecare semestru, la încheierea unei unităţi de învăţare.

În ciclul primar sistemul de evaluare reprezintă pentru învăţător o ofertă din care acesta poate stabili conform condiţiilor concrete din unitatea lui, propriul sistem de evaluare, respectând cerinţele minimale.

În acest sens, învăţătorul are următoarele atribuţii: Să selecteze capacităţile care vor fi evaluate la fiecare nivel de clasă, corespunzător unităţilor de învăţare cuprinse în eşalonarea anuală; Să stabilească pentru fiecare capacitate evaluată oferta probelor pe care o va prezenta elevilor în funcţie de posibilităţile materiale şi umane; Să stabilească baremurile, pornind de la cele minimale (suficient) date de minister, realizând în final o grilă proprie de notare; Să stabilească conţinutul concret şi criteriile de evaluare la probele din sistemul naţional care nu sunt însoţite de precizări; Să stabilească probele şi criteriile de evaluare pentru categoriile de conţinuturi care nu au probe obligatorii trecute în sistemul naţional;

Astfel, în ciclul primar, elevul va susţine:- 2 evaluări la forţă- 2 evaluări la deprinderi motrice de bază- 2 evaluări la deprinderi sportive elementare

Variante de probe

VITEZA: - A.V. 25 m; - ÎNTRECERI PE 25 m; - NAVETA: 5x5 mREZISTENŢA: ALERG. DE DURATĂ, între 1’30”- 2’30”

FORŢĂ: - FORŢĂ LA NIV. MUSCULATURII SPATELUI - EXTENSII ALE TR. DIN CULCAT FACIAL

- EXTENSII ALE TR. DIN POZIŢIA AŞEZAT

- FORŢĂ LA NIV. MUSCULATURII ABDOMINALE:- RIDICĂRI DE TR. DIN CULCAT DORSAL

-RIDICĂRI ALE PICIOARELOR DIN CULCAT DORSAL

- FORŢĂ LA NIV. MUSCULATURII MEMBRELOR SUPERIOARE ŞI INFERIOARE: - TRACŢIUNI PE BANCA DE GIMNASTICĂ - SĂRITURA ÎN LUNGIME DE PE LOC

- STRUCTURĂ COMPLEXĂ DE FORŢĂMEMORARE/ EXECUŢIE COMPLEX DE DEZVOLTARE

FIZICĂ: - COMPLEX DE EXERCIŢII LIBERE - COMPLEX CU OBIECTE PORTATIVE

- COMPLEX PE FOND MUZICAL

ÎNDEMÂNARE: - SĂRITURI LA COARDĂ- PE 2 PICIORE PE LOC

- ALTERNATIVE, PE LOC - SUCCESIVE PE 1 PICIOR, PE LOC - ALTERNATIVE, DIN DEPLASARE

- ARUNCĂRI - LA ŢINTĂ ORIZONTALĂ CU 2 MÂINI DE JOS - LA ŢINTĂ VERTICALĂ

NIVELUL DE INIŢIERE

ÎN GIMNASTICĂ:

NIVELUL DE INIŢIERE

JOC SPORTIV:

2.6. Recomandări referitoare la realizarea lecţiei de educaţie fizică la ciclul primar : - este forma de bază a organizării demersului didactic, ea asigură cadrul cel mai propice pentru desfăşurarea activităţii de predare- învăţare;- structura lecţie se menţine, cu specificarea utilizării termenului de situaţie de instruire; influenţarea dezvoltării fizice se poate constitui fie ca unitate de învăţare distinctă, fie ca situaţie de instruire prevăzută în fiecare

ELEMENTE IZOLATE DIN GIMNASTICA

ACROBATICĂ

ELEMENTE IZOLATE DIN GIMNASTICA

ACROBATICĂ

LEGĂRI DE ELEMENTE ACROBATICELEGĂRI DE ELEMENTE

ACROBATICE

ELEMENTE TEHNICE IZOLATE DIN MINIJOCUL

SPORTIV

ELEMENTE TEHNICE IZOLATE DIN MINIJOCUL

SPORTIV

STRUCTURI SIMPLE DE JOCSTRUCTURI SIMPLE DE JOC

lecţie; dezvoltarea calităţilor motrice poate constitui unitate de învăţare sau poate fi situaţie de învăţare;- fiecare lecţie, ca secvenţă a unităţii de învăţare, este independentă având acele obiective operaţionale care o personalizează; este nevoie să folosim şi astfel de obiective pentru că lucrăm cu colective eterogene şi astfel după cerinţele actuale trebuie să asigurăm elevilor trasee individuale de pregătire, automat şi evaluarea va fi realizată pe opţiuni.

Lecţia este o creaţie a profesorului, fiind în permanenţă ajutat şi “controlat” de către beneficiarii acestei acţiuni - elevii, a căror răspunsuri trebuie să fie tot creative, pline de imaginaţie;

Capitolul 3. Educaţia fizică în învăţământul gimnazial

Între 10-14 ani, copilul parcurge una din cele mai importante etape din ontogeneză. Este perioada când se încheie copilăria şi încep

transformările care conduc la maturizare. Acest proces se numeşte pubertate şi se etapizează astfel: etapa antepubertară 10-12 ani; etapa pubertară propriu-zisă 12-14 ani; etapa postpubertară 14-15 ani;

Altă etapizare: pubertatea, 10-14/15 ani, corespunzătoare cu gimnaziul; adolescenţa propriu-zisă, 14/15- 18/20 ani, liceul; adolescenţa prelungită, 18/20- 24/25 ani;

Datorită procesului de acceleraţie pubertatea poate începe mai devreme de la vârsta de 9-10 ani mai ales la fete şi se poate prelungi până la 16-17 ani mai ales la băieţi.Perioada este denumită: “criză juvenilă”; “ vârstă ingrată”; “ vârsta marilor idealuri”;

3.1. Particularităţi morfologice:- datorită acceleraţiei, are loc o creştere în înălţime , creşterea se

semnalizează mai ales la nivelul membrelor inferioare apoi la cele superioare, apărând uneori dizarmonii;

- trunchiul este lung, toracele îngust, abdomenul supt;- datorită instalării mai rapide a pubertăţii la fete ,acestea au valori superioare ale creşterii în înălţime şi greutate;- sistemul articular este slab;- ca aspect puberul are o alură caricaturală;

3.2. Particularităţi funcţionale:Aparatul cardio-vascular:

- între 13-14 ani, aparatul cardio-vascular se dezvoltă în ritm accelerat;- vasele sanguine cresc în diametre;- inima creşte în volum şi greutate;- totuşi întregul sistem manifestă disponibilităţi reduse şi o mare labilitate;- circulaţia periferică este încă imperfectă;- sunt frecvente stările de oboseală, rezistenţă scăzută la effort, palpitaţii;- F.C.- la 13 ani ajunge la 82 pul./min –B. ; 88 pul./min.-F.- T.A. este mică 90-100/40-50, în efort 150-160;

Aparatul respirator:- organele din cutia toracică sunt puţin dezvoltate, ceea ce creează

dificultăţi în adaptarea la efort;- căile respiratorii cresc în lungime şi diametre, asigurând un debit de aer

relativ mare;- plămânii cresc în greutate şi volum după 12 ani, ritmul cel mai accelerat fiind în jurul vârstei de 14 ani;

- între12-16 ani creşte debitul pulmonar cu 50%, creşte diametrul alveolelor şi sporeşte elasticitatea parenchimului pulmonar;- la 12 ani capacitatea vitală(CV) este de 2000 cm3, iar la 15 ani ajunge la

3000 cm3;- F.R. scade la 20res/min.- la 13 ani iar la 15 ani-la 18 res/min.;

Sistem nervos:- volumul creierului creşte puţin, se adâncesc circumvoluţiunile, se

înmulţesc fibrele de asociaţie sporind conexiunile dintre diferite zone;- celulele corticale se diferenţiază şi se perfecţionează;- se remarcă marea plasticitate a S.N.C-sub raport funcţional;- predomină excitaţia asupra inhibiţiei şi iradierea asupra concentrării;

Aparatul endocrin:- fenomenul principal este intrarea în acţiune a glandelor endocrine;- apare diferenţierea dintre sexe – accentuarea caracteristicilor sexuale;

3.3. Particularităţi psihice:- întreaga activitate nervoasă superioară şi psihică se dezvoltă rapid;- asistăm la o scădere a pragurilor senzoriale şi producerea unei erotizări a

tuturor simţurilor;- individul are o capacitate suplimentară în a percepe culorile, se dezvoltă spiritul de observaţie, persistă încă iluziile perceptive;- se stabilizează câmpul vizual şi cromatic;- procesele gândirii: analiza, sinteza, generalizarea, sistematizarea, abstractizarea, se perfecţionează, asigurând rezolvarea unor situaţii problematice;- memoria devine logică; observaţia devine selectivă; voinţa se dezvoltă şi astfel răzbeşte cu mai multă uşurinţă greutăţile;- se formează convingeri, se elaborează idei, concepţii personale despre lume şi viaţă;- este vârsta la care se recurge încă la modele, care sunt idealizate;

3.4. Particularităţi motrice: - datorită plasticităţii scoarţei cerebrale şi a mobilităţii proceselor

nervoase superioare: excitaţia şi inhibiţia, este posibilă dezvoltarea/educarea unor aptitudini motrice:- V.-la 12 ani- fete; la 13 ani- la băieţi;

- datorită dezvoltării aparatului locomotor se dezvoltă şi I.- pubertatea fiind vârsta îndemânării;

- la vârsta de 12-13 ani, simţul orientării în spaţiu se apropie de cel al adultului;- la 12-13 ani, fete şi 13-14 ani, băieţi, scade nivelul mobilităţii;

- prin îmbunătăţirea calităţii muşchilor, creşte şi forţa în regim de viteză(detenta, puterea);se măreşte şi capacitatea de efort static, moderat la băieţi;- capacitatea de rezistenţă este scăzută şi trebuie luate măsuri pentru îmbunătăţirea ei; se va acţiona asupra R în regim de F.; R. în regim de V.;- la această vârstă, băieţii preferă exerciţiile de forţă, fetele preferă exerciţiile expresive, executate pe muzică;- din punct de vedere al deprinderilor motrice: alergarea, cea mai des folosită, volumul ei scăzând odată cu înaintarea în vârstă; aruncarea, mai accesibilă băieţilor, mai ales azvârlirea, fetele folosind împingerea; săritura are bătaia puternică dar zborul redus;

3.5. STRUCTURA CURRICULUMULUI: Considerăm necesar menţionarea profilului de formare a

adolescentului absolvent al şcolii obligatorii, acest profil, fiind o componentă reglatoare a Curriculumului naţional ;

Absolvenţii învăţământului obligatoriu trebuie: să demonstreze gândire creativă, prin: utilizarea evaluarea şi ameliorarea permanentă a unor strategii proprii pentru rezolvarea de probleme; elaborarea unor modele de acţiune şi de luarea deciziilor adecvate într-o lume dinamică; formarea şi utilizarea unor deprinderi de judecată critică; folosirea unor tehnici de argumentare variate în contexte sociale diferite; să folosească diverse modalităţi de comunicare în situaţii reale, prin: dobândirea deprinderilor specifice achiziţiilor fundamentale şi aplicarea lor efectivă în procesul comunicării; formarea şi utilizarea deprinderilor de comunicare socială, verbal şi non-verbală; cunoaşterea şi utilizarea eficientă şi corectă a codurilor, a limbajelor şi a convenţiilor aparţinând terminologiei diferitelor domenii ale cunoaşterii; să înţeleagă sensul apartenenţei la diverse tipuri de comunităţi, prin: participarea la viaţa socială a clasei, a şcolii şi a comunităţii locale din care fac parte; identificarea drepturilor şi a responsabilităţilor care le revin în calitate de cetăţeni ai României şi reflecţia asupra acestora; înţelegerea şi evaluarea interdependenţelor dintre identitate şi alteritate, dintre local şi naţional, dintre naţional şi global; să demonstreze capacitate de adaptare la situaţii diferite, prin: folosirea unei varietăţi de limbaje şi de instrumente pentru a transmite idei, experienţe şi sentimente; cunoaşterea diferitelor roluri sociale şi a implicaţiilor acestora asupra vieţii cotidiene; demonstrarea capacităţii de a lucra în echipă, respectând opiniile fiecăruia; exprimarea voinţei de a urmări un ţel prin mijloace diferite;

să contribuie la construirea unei vieţi de calitate, prin: dezvoltarea unor atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de semeni, toleranţă, responsabilitate rigoare; formarea şi exprimarea opţiunii pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată; acceptarea şi promovarea unui mediu natural propice vieţii; cunoaşterea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului; formularea unor judecăţi estetice privind diferite aspecte ale realităţii naturale şi sociale; formarea unei sensibilităţi deschise spre valorile estetice şi artistice; să înţeleagă şi să folosească tehnologiile în mod adecvat, prin: folosirea de idei, modele şi teorii diverse pentru investigarea şi descrierea proceselor naturale şi sociale; folosirea echipamentelor informatice în calitatea lor de instrumente ale comunicării; cunoaşterea şi utilizarea tehnologiilor întâlnite în viaţa cotidiană; înţelegerea consecinţelor etice ale dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei asupra omului şi mediului; să-şi dezvolte capacităţile de investigare şi să-şi valorizeze propria experienţă, prin: dezvoltarea unei metodologii de muncă intelectuală şi a capacităţii de explorare a realităţii înconjurătoare; dobândirea unei culturi a efortului fizic şi intelectual, ca expresie a dorinţei de realizare personală şi socială; să-şi construiască un set de valori individuale şi sociale şi să-şi orienteze comportamentul şi cariera în funcţie de acestea, prin: demonstrarea competenţei de a susţine propriile opţiuni; înţelegerea modului în care mediul social şi cultural influenţează ideile şi comportamentele proprii şi a altora; cunoaşterea şi analiza oportunităţilor oferite de diferite filiere vocaţionale, în funcţie de aptitudinile individuale; realizarea unor planuri personale de acţiune şi motivarea pentru învăţarea continuă;

Este perioada de vârstă cuprinsă atât în ciclul de dezvoltare (clasele a-V-a- şi a – VI-) cât şi în ciclul curricular de observare şi orientare, (clasele a- VII- a, a- VIII- a, a- IX-a) având ca obiectiv major: orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale ulterioare şi vizează:- descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul construirii unei imagini de sine pozitive;- formarea capacităţii de analiză a setului de competenţe dobândite prin învăţare în scopul orientării spre o anumită carieră profesională;- dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor

limbaje specializate;- dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în

mediul social; 3.5.1. FINALITĂŢILE învăţământului gimnazial : 1. asigurarea pentru toţi elevii a unui standard de educaţie comparabil cu cel european: starea de sănătate şi rezistenţă la influenţele nocive ale

factorilor ambientali, dezvoltare fizică armonioasă, capacitate motrică superioară, capacitate de practicare în condiţii regulamentare a 2 probe atletice, una din ramurile gimnasticii şi un joc sportiv, stabilizarea obişnuinţei de a practica independent exerciţiile fizice şi sportul în timpul liber; 2. formarea la elevi a capacităţii de a comunica eficient în situaţii reale folosind limba română, limba maternă, limbile străine şi diverse limbaje de specialitate;

În cadrul activităţilor motrice: educaţie fizică, sport, elevii sunt integraţi în diverse grupuri şi există necesitatea comunicării pe baza unui limbaj de specialitate, o terminologie specifică domeniului. De aceea în activitatea didactică profesorul trebuie să transmită elevilor anumite cunoştinţe de specialitate referitoare la: denumirea poziţiilor şi mişcărilor; tehnica de execuţie a deprinderilor de bază, aplicativ-utilitare şi cele specifice diferitelor ramuri de sport; parametrii efortului; regulile de desfăşurare a diferitelor jocuri sportive. Pentru a fixa aceste cunoştinţe preofesorul trebuie să creeze în lecţii situaţii de învăţare care permită stabilirea unor relaţii de comunicare între elevi şi între elevi şi profesor. Această capacitate de comunicare se poate stabili prin folosirea de către profesor a terminologiei specifice domeniului, corectări permanente folosind acest limbaj, traducerea acestor termeni în limbile străine pe care le studiază elevii, folosirea unor mijloace audio-video de ultimă generaţie, provocarea unor comentarii referitoare la anumite evenimente sportive.3. formarea şi dezvoltarea capacităţii de adaptare şi de integrare în

comunitate;Prin conţinuturile sale, educaţia fizică contribuie la dezvolterea

fizică şi psihică a elevilor, înzestrarea lor cu aptitudini motrice şi deprinderi motrice care să le permită o integrare eficientă în comunitate. Această finalitate este realizabilă şi pe baza strategiilor didactice folosite de profesor, adaptate particularităţilor morfo-funcţionale şi motrice ale elevilor săi precum şi diversele forme de practicare a exerciţiilor fizice.

4. formarea atitudinilor pozitive în relaţionarea cu mediul social: de toleranţă, de responsabilitate, de solidaritate;

Conţinuturile educaţiei fizice au o influenţă benefică şi asupra personalităţii elevilor, asupra educării trăsăturilor pozitive de caracter. În cadrul lecţiilor de educaţie fizică pot apărea manifestări de individualism, egoism, reacţii negative faţă de arbitraj, agresivitate, faţă de aceste manifestări profesorul trebuie să ia atitudine şi să găsească metode educative care să le combată (convingerea, dezaprobarea, exemplul) şi mijloace de

sancţionare. În lecţii trebuie cultivate trăsăturile pozitive şi găsite mijloace de recompensare.5. asigurarea unei orientări şcolare şi profesionale optime în raport cu aspiraţiile şi aptitudinile elevilor;6. formarea capacităţilor şi a motivaţiilor necesare învăţării în condiţiile unei societăţi în schimbare;

Obiective cadru : Întreţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate conform particularităţilor de vârstă şi de sex ale elevilor; acest obiectiv vizează educarea atitudinii de responsabilitate faţă de propria sănătate şi dezvoltare, adoptarea unui regim igienic, utilizarea factorilor naturali de călire; Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesare desfăşurării activităţilor în mediul natural şi social; la sfârşitul ciclului gimnazial elevul trebuie să adopte reflex o postură corectă a corpului în orice situaţie, să rezolve eficient solicitările motrice impuse de practicarea exerciţiilor fizice cât şi a activităţilor cotidiene; Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice specifice practicării diferitelor sporturi de către elevi, în şcoală şi în afara acesteia; la sfârşitul acestui ciclu elevul să posede capacitatea de a practica în şcoală şi independent, ramurile şi probele sportive însuşite, în întreceri, concursuri respectând regulamentele oficiale; Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale; se impune formarea prin mijloace specifice a atitudinilor, competenţelor de integrare în grup, de a lucra în echipă, de a respecta regulile, respectul faţă de cel mai bun;

Obiective de referinţă: derivate din obiectivele cadru şi definesc rezultatele aşteptate în urma procesului didactic.Obiectivele şi exemplele de activităţi de învăţare ( repere de concepere, organizare şi desfăşurare a lecţiilor) sunt diferenţiate pe clase.

3.5.2. Conţinuturile instruirii, mijloace de realizare a obiectivelor, sunt minimale şi obligatorii, corespunzând trunchiului comun:Calităţi motrice de bază: viteză, îndemânare, forţa, rezistenţa;Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive:

MERSUL: deprindere motrică de bază, structurat din mişcări care se succed ciclic şi reprezintă forma de bază pentru deplasare. În ciclul gimnazial se utilizează variantele de mers, care urmăresc atât dezvoltarea musculaturii membrelor inferioare cât şi prevenirea şi corectarea unor atitudini deficiente. Este prezent în lecţia de educaţie fizică, în toate momentele ei.

ALERGAREA: deprindere motrică de bază, reprezintă o modalitate de locomoţie mai rapidă, are tot o structură ciclică fără sprijin bilateral. Este un mijloc eficace pentru antrenarea aparatului cardio-vascular şi respirator. În ciclul gimnazial se urmăreşte consolidarea alergării prin utilizarea diferitelor variante, ţinând cont şi de obiectivele pe care le urmărim.

Dacă elementele din şcoala alergării nu au fost însuşite în ciclul primar, se vor realiza în clasa a – V - a, ca apoi, până în clasa a-VIII-a să se consolideze. SĂRITURA: deprindere motrică de bază, constă în desprinderea corpului de sol prin propulsie, efectuând un zbor ce poate avea traiectorii diferite. Săritura are următoarele faze: elan, bătaie, zbor şi aterizare. Ca deprindere motrică de bază, săritura are mai multe variante, care se consolidează în ciclul gimnazial: săritura liberă de pe loc cu desprindere pe două picioare sau de pe un picior, în lungime, înălţime; sărituri peste obstacole joase; săritură în adâncime; sărituri la coardă; ARUNCAREA ŞI PRINDEREA: două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate împreună, întrucât cea dea a doua nu se poate realiza decât dacă există prima. Aceste deprinderi au mare aplicativitate în sociomotricitatea omului. Obiectele care pot fi aruncate sunt: bulgări de zăpadă, conuri de brad, mingi de diferite dimensiuni şi greutăţi, cercuri, bastoane;În ciclul gimnazial se formează abilitatea de a arunca cu ambele mâini, utilizând cele trei tipuri de aruncare: azvârlire, împingere şi lansare. Se aruncă la distanţă, la ţinta fixă şi se consolidează aruncările şi prinderile fie pe perechi fie la perete.

Atletismul, ca disciplină sportivă cuprinde mai multe ramuri: alergări, sărituri, aruncări, care la rândul lor au anumite probe.

Înainte de însuşirea diferitelor probe atletice, elevul îşi va însuşi elementele din şcoala mersului, alergării, săriturii şi aruncării.

Probele atletice care se învaţă în gimnaziu sunt:- alergarea de viteză: startul de jos şi lansarea din start; pasul alergător de accelerare; pasul lansat de viteză; alergarea în turnantă;- alergarea de rezistenţă: startul din picioare şi lansarea din start; pasul lansat de semifond; alergarea în pluton; alergare pe teren variat;- alergarea peste obstacole ( cl. A - VIII- a): atacul obstacolului; ritmul

paşilor între obstacole;- săritura în lungime cu 1 ½ paşi: etalonarea paşilor; bătaia şi desprinderea în zonă precizată; structura paşilor în aer şi aterizarea;- săritura în înălţime prin păşire (cl. a- VI-VII-VIII-a): fazele săriturii;- săritura în înălţime cu rostogolire ventrală (cl. a- VII-VIII-a):etalonarea elanului; bătaia şi desprinderea; acţiunile specifice zborului şi aterizării;

- aruncarea mingii de oină: de pe loc (cl. a- V- VI-a); cu elan la distanţă (cl. a-VI-VII-VIII-a ): elanul ; blocarea; mişcarea braţului; traiectoria optimă;

Alergări:Ordinea în care se abordează însuşirea acestei ramuri atletice este următoarea:

- pasul lansat în tempo uniform şi moderat şi startul de sus;- pasul alergător de accelerare;- startul de jos şi lansarea de la start;- pasul lansat de viteză;- sosirea;- alergarea pe teren variat;- alergarea peste obstacole;

Sărituri:Săritura în lungime cu 1 ½ paşi:Săritura în înălţime prin păşire:

Aruncări:Aruncarea mingii de oină la distanţă:

Gimnastica de bază şi artistică:Gimnastica, ca formă de practicare a exerciţiului fizic şi ca disciplină

sportivă dispune de o multitudine de mijloace, diferit utilizate în funcţie de obiectivele urmărite. Gimnastica cuprinde mai multe ramuri din care s-au extras conţinuturile procesului instructiv-educativ în E.F., acestea fiind: gimnastica formativă (gimnastica de bază şi igienică); gimnastica de performanţă (gimnastica artistică, gimnastica ritmică-sportivă, gimnastica acrobatică şi gimnastica aerobică).

În gimnaziu se utilizează în principal mijloacele gimnasticii de bază şi unele mijloace ale gimnasticii de performanţă, mijloace pe care le vom trece în revistă în acest curs: Capacitatea de organizare: exerciţiile de front şi formaţii din mers şi deplasare; Dezvoltare fizică armonioasă:

Obiective:- prelucrarea analitică şi selectivă a aparatului locomotor;- mobilitate şi stabilitate musculară;- atitudine corporală corectă globală şi segmentară;- reflexul de postură;- educarea actului respirator;- solicitări cardio-vasculare în eforturi diferite, variabile;

Mijloace utilizate: Deprinderi aplicativ-utilitare:

Târârea; Căţărare-escaladare ; Tracţiune-împingere; Ridicare–transport de greutăţi; Echilibru;

3.5.3. Standardele curriculare de performanţă

3.5.4. FORME DE ORGANIZARE ALE ACTIVITĂŢII: LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ- trunchi comun; Aprofundarea; Extensia; Opţionalul; Ansamblul sportiv, activitate de tip extracurricular; se acordă o oră pentru fiecare grupă constituită pe ramură de sport; se desfăşoară pe specificul antrenamentului sportiv; se realizează document specifice pentru această activitate; plimbări, excursii; serbări şi demonstraţii sportive; competiţii sportive.

La ora actuală, la nivelul ciclului gimnazial, clasele V-VII, au prevăzute în planul-cadru 2 ore de educaţie fizică, iar clasa a –VIII-a o oră, cu posibilitatea acordării opţionalului.

PROGRAMA pentru disciplina opţională cuprinde:ARGUMENT:OBIECTIV CADRU:Obiective de referinţă şi exemple de activităţi de învăţare,CONŢINUTURI;EVALUAREA;BIBLIOGRAFIE;

3.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic

Predarea reprezintă activitatea profesorului de organizare şi conducere a ofertelor de învăţare, iar pentru ca aceasta să fie cât mai eficientă el este pus în situaţia de a realiza o acţiune de anticipare şi pregătire. Aceste acţiuni cuprind: planificare, programare şi concretizare şi definesc noţiunea de proiectare.

Documente de proiectare: Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare; Plan calendaristic; Proiectarea unităţii de învăţare;

În cadrul “Ghidului metodologic” sunt precizate modalităţile de distribuire a lecţiilor în cadrul unităţilor de învăţare, astfel pentru clasa a – VII- a distingem:

NR.CRT

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NUMĂR LECŢIISEM.I- 28 ore SEM. II- 40 ore

1. Dezvoltarea vitezei 3 -2. Dezvoltarea rezistenţei 3 33. Dezvoltarea forţei 5 104. Dezvoltarea îndemânării - 55. Alergarea de viteză 8 -6. Alergarea de rezistenţă 9 107. Aruncarea mingii de oină 6 -8. Săritură la un aparat de

gimnastică9 6

9. Joc sportiv 13 2010. Jocuri recreative 7 -11. Gimnastica acrobatică - 1412. Deprinderi aplicativ- util. - 513. Săritura în lungime cu elan - 7

PLANUL CALENDARISTIC- un document administrativ care personalizează conţinutul

programei, realizând corelaţia dintre obiectivele de referinţă şi elementele de conţinut, aceste fiind adecvate condiţiilor concrete ale şcolii.

- Într-o lecţie se pot aborda două, trei , unităţi de învăţare.Structura planului calendaristic:

Exemplu:Unitatea şcolară:

PLAN CALENDARISTIC clasa a –V - aAnul şcolar: 2001- 2002, semestrul II

- La elaborarea unităţilor de învăţare se precizează: denumirea, clasa numărul de lecţii; în final se evaluează;

- Exemplu:

În proiectarea unităţilor de învăţare se urmăresc cele patru etape de realizare a demersului didactic şi anume:Ce voi face?Cu ce voi face?Cum voi face?Cum voi şti dacă am realizat ceea ce am dorit?

3.7. Aspecte ale evaluării la nivelul ciclului gimnazial

În ciclul gimnazial sistemul de evaluare reprezintă pentru profesor o ofertă din care acesta poate stabili conform condiţiilor concrete din unitatea lui, propriul sistem de evaluare, respectând cerinţele minimale.

Profesorul trebuie să stabilească:1. Numărul total de probe de control la care vor fi evaluaţi elevii şi

repartizarea lor de-a lungul celor două semestre.2. Să elaboreze grilele proprii de notare ( pentru notele 6- 10) pentru

probele măsurabile.3. Să stabilească criteriile de apreciere şi notare pentru probele de control din sistemul naţional care nu sunt măsurabile.4. Să prezinte elevilor fiecărei clase sistemul de evaluare conceput.

În ciclul gimnazial, elevul va susţine:

1-2 evaluări la forţă1-2 evaluări la forţă

1-2 evaluări la atletism1-2 evaluări la

atletism

1 evaluare gimnastică1 evaluare la joc

sportiv

1 evaluare gimnastică1 evaluare la joc

sportiv

Sistemul naţional şcolar de evaluare prevede bareme minimale echivalente calificativului suficient şi notei 5.

La gimnastică şi joc sportiv sistemul naţional prevede variante de probe: notate cu 8, pentru elemente izolate, 9, pentru legări de 2-3 elemente/procedee, 10, pentru exerciţiu/ joc bilateral.

În afara probelor prevăzute în sistemul naţional , profesorul poate recurge la evaluări curente; sistemul de evaluare va fi adus la cunoştinţă tuturor elevilor.

Fişa individuală va fi folosită pentru înregistrarea rezultatelor şi notelor obţinute de elevi la probele de control.

Variante de probe:FORŢA:Forţa la nivelul musculaturii braţelor:

Forţa la nivelul musculaturii abdominale:

FlotăriFlotări

Tracţiuni din

atârnat

Tracţiuni din

atârnat Tracţiuni pe bancăTracţiuni pe bancă

Ridicarea trunchiului din culcat dorsal 30”

Ridicarea trunchiului din culcat dorsal 30”

Ridicarea picioarelor din culcat dorsal 30”

Ridicarea picioarelor din culcat dorsal 30”

Forţa la nivelul musculaturii spatelui:

Forţa la nivelul musculaturii membrelor inferioare:

VITEZA: Naveta 5X10 m

ATLETISMAlergări:

Sărituri:

Ridicarea trunchiului din facial dorsal 30”

Ridicarea trunchiului din facial dorsal 30”

Ridicarea bazinului din aşezat

30”

Ridicarea bazinului din aşezat

30”

Săritura în lungime de

pe loc

Săritura în lungime de

pe loc Săritura peste

banca de gimnastică

Săritura peste

banca de gimnastică

A.V. 50 m cu start de

jos

A.V. 50 m cu start de

josA.R.

600/800 m;800/1000 m

A.R.600/800 m;800/1000 m

Săritura în lungime cu

elan cu 1 ½ paşi

Săritura în lungime cu

elan cu 1 ½ paşi Săritura în

înălţime cu păşire

Săritura în înălţime cu

păşire

Aruncări: aruncarea mingii de oină la distanţă

GIMNASTICĂAcrobatică şi sărituri:

JOC SPORTIV:

RECOMANDĂRI:

Forţa se evaluează de 2 ori pe an sub forma a două cupluri de forţă, a câte 2 probe vizând segmente diferite în funcţie de opţiunile elevilor; pentru schema orară cu 1 oră, se evaluează un cuplu de probe; Viteza, ca aptitudine se poate testa prin alergarea de viteză - proba atletică, 50 m, iar din lipsă de spaţiu se foloseşte naveta : 5x 10 m;

Elemente acrobatice

izolate

Elemente acrobatice

izolate

Exerciţiu la sol

Exerciţiu la sol

Sărituri la un aparat

Sărituri la un aparat

Procedee tehnice izolate

Procedee tehnice izolate Structuri

tehnico-tactice

Structuri tehnico-tactice

Joc bilateral

Joc bilateral

Din celelalte probe atletice elevul optează pentru una; la schema cu o oră, se renunţă la o probă; La gimnastică, conform opţiunii, elevii vor primii o notă pentru una din

variante: - gimnastică acrobatică;- sărituri la aparat;- acrobatică şi sărituri cumulat;

la jocuri, conform opţiunii profesorului, se evaluează un joc sau două; elevii, pe parcursul unui an primesc 6 note, iar cei cu o oră, 4 note astfel:2 note pentru forţă, respectiv 1 notă;1 notă pentru AV. sau naveta;1 notă pentru altă probă atletică; 1 notă pentru probele atletice1 notă pentru gimnastica cu variantele expuse;1 notă la jocul sportiv;

3.8. Recomandări referitoare la realizarea lecţiei de educaţie fizică la ciclul gimnazial- este forma de bază a organizării demersului didactic, ea asigură cadrul cel mai propice pentru desfăşurarea activităţii de predare-învăţare;- structura lecţie se menţine, cu specificarea utilizării termenului de situaţie de instruire; influenţarea dezvoltării fizice se poate constitui ca unitate de învăţare distinctă (cl. V- VI), fie ca situaţie de instruire prevăzută în fiecare lecţie; dezvoltarea calităţilor motrice poate constitui unitate de învăţare (aptitudini de bază , de regulă F. sau R. şi combinate: V./Î.şi F/R.) sau poate fi situaţie de învăţare;- fiecare lecţie, ca secvenţă a unităţii de învăţare, este independentă având acele obiective operaţionale care o personalizează; este nevoie să folosim şi astfel de obiective pentru că lucrăm cu colective eterogene şi astfel după cerinţele actuale trebuie să asigurăm elevilor trasee individuale de pregătire, automat şi evaluarea va fi realizată pe opţiuni.- Pentru a respecta principiul fundamental al reformei:” parcurgerea în lecţii a traseelor individuale de pregătire se impune ca profesorul să găsească soluţiile optime pentru a realiza sarcini de exersare diferenţiate, care să asigure însuşirea temeinică a unor conţinuturi fundamentale;

Lecţia este o creaţie a profesorului, fiind în permanenţă ajutat şi “controlat” de către beneficiarii acestei acţiuni - elevii, a căror răspunsuri trebuie să fie tot creative, pline de imaginaţie;

Capitolul 4. Educaţia fizică în învăţământul liceal

Vârsta post pubertară sau adolescenţa, este caracterizată prin maturizarea accentuată a organismului în ansamblu, astfel că în finalul perioadei atinge dimensiunile şi nivelul funcţional al adulţilor.

În primele clase de liceu, continuă manifestările caracteristice perioadei anterioare atât pe plan somatic cât şi funcţional. Avansul fetelor se

menţine astfel ele ating cu 2-3 ani mai devreme ca băieţii nivelul definitiv al creşterii şi dezvoltării. Băieţii continuă procesul de creştere şi dezvoltare, astfel, în ultimele clase de liceu devin mai înalţi şi mai puternici decât fetele, proces ce se continuă încetinit încă 6-8 ani după pubertate.

4.1. Particularităţi morfologice şi funcţionaleCreşterea şi dezvoltarea sistemului osos

- ambele procese continuă, dar se accentuează procesul de îngroşare a oaselor, de consolidare a scheletului şi articulaţiilor;- procesul de osificare continuă până la 22-25 ani;- mobilitatea articulaţiei coloanei atinge maximum la începutul perioadei post-pubertare, apoi stagnează sau scade;- înălţimea creşte pe seama alungirii trunchiului;- greutatea creşte cu 1-2kg/an, rol important regimul alimentar;

Creşterea şi dezvoltarea sistemului muscular- se îngroaşă fibrele musculare, iar la fete profilul anatomic este întregit de un strat de ţesut adipos subcutanat;- tonusul muscular şi capacitatea de rezistenţă la efort static cresc;- forţa musculaturii băieţilor deşi mai mare decât a fetelor, nu atinge încă

valorile adultului;- fetele în această perioadă ajung la nivelul maxim al indicelui de forţă;

Creşterea şi dezvoltarea aparatului cardio-vascular- între 15-19 ani greutatea inimii se dublează, la 16 ani greutatea ei fiind

egală la fete şi băieţi;- lumenul vaselor creşte uşor, atingând dimensiunile adultului;- se dezvoltă şi vasele periferice;- capacitatea funcţională se îmbunătăţeşte, T.A. şi F.C. au valori apropiate

cu cele ale adultului;Creşterea şi dezvoltarea aparatului respirator

- în primii ani de liceu, aparatul respirator are parametrii anatomici apropiaţi de cei ai adultului, dar din punct de vedere funcţional este încă în dezvoltare;- sub aspect morfologic se lărgeşte cavitatea nazală, se dezvoltă laringele;- F.R. este la fete de 20-22 respir/min. iar la băieţi de 18-20 respir/min.;- C.V. creşte înălţimea şi greutatea corporală, cu consolidarea

musculaturii toracelui;- Consumul maxim de oxigen se ridică în mod considerabil;

Particularităţile sistemului nervos- în adolescenţă creşte masa creierului şi se perfecţionează funcţiile

acestuia;- se dezvoltă legăturile dintre diferite zone ale cortexului;

- creşte plasticitatea scoarţei cerebrale, se perfecţionează sistemele de reglare corticală;

Particularităţile glandelor cu secreţie internă- timusul, glanda creşterii, se atrofiază în jurul vârstei de 15 ani; - hipofiza exercită acţiuni de stimulare, care prin hormonii secretaţi intensifică creşterea celulelor nervoase şi producerea hormonilor sexuali;- epifiza ca şi suprarenalele, stimulează activitatea glandelor sexuale şi

pigmentarea pielii;- la fete organele sexuale intră în funcţiune la 15-16 ani, iar la băieţi la 17-

18 ani;Particularităţile analizatorilor

- se află la nivelul funcţional apropiat de cel al adultului;- acuitatea, fineţea, forţa discriminatorie a informaţiei, condiţionează obţinerea anumitor performanţe;

4.2. Particularităţile vieţii psihice- însuşirile S.N.C., în primul rând, cele două procese nervoase fundamentale: excitaţia şi inhibiţia, şi cele trei caracteristici ale lor: forţa, mobilitatea şi echilibrul, reprezintă o condiţie naturală pentru dezvoltarea psihică; - pentru viaţa şi munca omului activitatea senzorială, constituită din senzaţii, percepţii şi reprezentări, este absolut necesară;- în adolescenţă se dezvoltă vederea la distanţă, capacitatea de percepere a culorilor, se stabilizează câmpul optic şi creşte abilitatea de diferenţiere vizuală;- la unii adolescenţi poate apare miopia, care este de obicei caracteristică

pentru pubertate;- în adolescenţă se dezvoltă acuitatea auditivă, tinerii sesizând cu uşurinţă sunetele false; fineţea auzului îi face să reproducă cu uşurinţă melodii întregi;- la adolescent se dezvoltă capacitatea de a sesiza substanţele după miros, la fete fiind mai evoluat mirosul pentru flori şi parfumuri;- depăşind gândirea concret-intuitivă, adolescentul este capabil de raţionamente abstracte, logice, pe baza lor construind ipoteze sau teorii;- capacitatea de argumentare devine unul din instrumentele cele mai

utilizate ale gândirii; gândirea lor este independentă, nu acceptă ideile altora;

- în adolescenţă se dezvoltă debitul verbal, fluenţa şi flexibilitatea verbală; se adoptă stilul propriu de iscălitură; vorbirea este mai nuanţată, plastică deşi mai pătrund în vorbire şi expresii şablon, cuvinte parazite, vulgarisme;- la această vârstă se dezvoltă intens memoria logică, ceea ce îl ajută pe tânăr să înveţe cu eficienţă crescută;

- viaţa afectivă a adolescenţilor este bogată, intensă şi variată;- acum se conturează şi se cristalizează simţul identităţii, adolescentul căutându-şi în primul rând identitatea vocaţională; depune eforturi pentru autocunoaşterea înclinaţiilor, intereselor şi aptitudinilor; - în adolescenţă conştiinţa de sine, ca latură a Eu-lui, primeşte noi

dimensiuni;În adolescenţă dezvoltarea psihică cunoaşte cea mai amplă dinamică. Procesul de formare a personalităţii se realizează printr-o permanentă restructurare şi reînnoire.

4.3. Particularităţile activităţii motrice- se continua procesul de influenţare a dezvoltării fizice corecte prin

mijloacele cunoscute;- se dezvoltă coordonarea neuro- musculară şi îndemânarea;- băieţii preferă practicarea globală a jocurilor sportive;- fetele preferă exerciţii ritmice pe muzică, fără eforturi mari;- aptitudinile motrice se dezvoltă astfel : viteza se educă pe baza altor aptitudini, în mod special pe baza forţei; forţa se dezvoltă utilizând exerciţii cu îngreuiere, încadrate în circuit; rezistenţa devine tot mai accesibilă odată cu perfecţionarea funcţiilor organismului, sunt suportate eforturi de peste 3 min. şi intensitate medie;

4.4 Finalităţile liceului propun formarea unui absolvent în măsură să decidă asupra propriei cariere, să fie capabil să-şi aleagă propriile trasee de dezvoltare intelectuală şi profesională pentru ca apoi să se integreze activ în viaţa socială.

Liceul, ca învăţământ secundar superior neobligatoriu trebuie să asigure absolventului:1) Formarea capacităţii elevilor de a reflecta asupra lumii, de a formula şi de a rezolva probleme pe baza relaţionării cunoştinţelor din diferite domenii.2) Valorizarea propriilor experienţe, în scopul unei orientări profesionale optime pentru piaţa muncii şi/sau pentru învăţământul superior.- în lecţiile de educaţie fizică , elevii sunt puşi în ipostaze variate, în care îşi dezvăluie capacităţile, trăsăturile intime ale personalităţii.- Profesorul de educaţie fizică distinge existenţa caracteristicilor individuale şi îi încurajează pe elevi în dezvoltarea acestora.3) Dezvoltarea capacităţii de integrare activă în grupuri diferite: familie, mediu profesional, prieteni;4) Dezvoltarea competenţelor funcţionale esenţiale pentru reuşita socială: comunicare, gândire critică, luarea deciziilor, prelucrarea şi utilizarea contextuală a unor informaţii complexe;

5) Cultivarea expresivităţii şi a sensibilităţii în scopul împlinirii personale şi a promovării unei vieţi de calitate.6) Formarea autonomiei morale;

Noutăţi în proiectarea curriculară la nivelul liceului: Se acordă prioritate procesului de învăţare şi intereselor elevului; Centrarea demersurilor didactice pe formarea şi dezvoltarea competenţelor de bază necesare pentru continuarea studiilor şi integrarea pe piaţa muncii; Diversificarea ofertei curriculare în conformitate cu filierele, profilurile şi specializările existente şi crearea posibilităţii de a alege; Conceperea liceului ca furnizor de servicii educaţionale determinând elevul să-şi aleagă propriul traseu de învăţare; Profesorul, în acest context devine organizator, îndrumător al

experienţelor de învăţare; Creşterea responsabilităţii liceului faţă de beneficiarii educaţiei; Trecerea de la o cultură generală la o cultură funcţională ( specială); La ora actuală liceul este structurat astfel:

FILIERĂ PROFIL SPECIALIZARE

TEORETICĂ

FILOLOGIE

ŞTIINŢE SOCIALE

MATEMATICĂ- INFORMATICĂ

ŞTIINŢE ALE NATURII

TEHNOLOGICĂ

TEHNIC

ELECTRONICĂ ŞI AUTOMATIZĂRI

ELECTROTEHNIC

TELECOMUNICAŢII

MECANIC

LUCRĂRI PUBLICE – CONSTRUCŢII

TEXTILE - PIELĂRIE

RESURSE NATURALE

ŞI PROTECŢIA

MEDIULUI

CHIMIE INDUSTRIALĂ

PROTECŢIA MEDIULUI

SILVIC ŞI PRELUCRAREA LEMN

VETERINAR

AGRICOL ŞI AGROMONTAN

INDUSTRIE ALIMENTARĂ

SERVICII

TURISM ŞI ALIMENTAŢIE PUBLI.

ECONOMIC, ADMINISTRATIV

POŞTA

VOCAŢIONAL SPORTIV

ARTE VIZUALEARTE PLASTICE

ARHITECTURĂ

ARTE NUZICALE ŞI

DRAMATICE

MUZICĂ

TEATRU

COREGRAFIE

MILITAR( M.Ap.N.MATEMATICĂ - INFORMATICĂ

MUZICĂ

MILITAR( M.I.)MATEMATICĂ - INFORMATICĂ

ŞTIINŢE SOCIALE

TEOLOGIC

ORTODOX

CATOLIC

ADVENTIST

MUSULMAN

PENTICOSTAL

BAPTIST

UNITARIAN

REFORMAT

PEDAGOGIC

Bibliotecar- documentarist, instructor-animator,

instructor pentru activit. extraşcolare, pedagog

şcolar;

Forma actuală a liceului cuprinde următoarele cicluri curriculare: Ciclul de observare şi orientare, cuprinde clasele a VII- a – a- IX-a şi urmăreşte orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale:- descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul construirii unei imagini de sine pozitive;- formarea capacităţii de analiză a setului de competenţe dobândite prin învăţare în scopul orientării spre o anumită carieră profesională;- dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor

limbaje specializate;- dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în

mediul social; Ciclul de aprofundare, clasele a- X-a şi a- XI- a şi urmăreşte adâncirea

studiului în profilul şi specializarea aleasă :- dezvoltarea competenţelor cognitive, ce permit relaţionarea informaţiilor

din domenii înrudite ale cunoaşterii;- dezvoltarea competenţelor socio-culturale ce permit integrarea activă în

diferite grupuri sociale;

- formarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de acţiunile personale cu impact asupra mediului social;

- exersarea imaginaţiei şi a creativităţii ca surse ale unei vieţi personale şi sociale de calitate;

Ciclul de specializare, clasele a- XII –a şi a- XIII –a şi urmăreşte pregătirea în vederea integrării eficiente în învăţământul universitar de profil sau pe piaţa muncii:

- dobândirea încrederii în sine şi crearea unei imagini pozitive asupra reuşitei personale;

- luarea unor decizii adecvate în contextul mobilităţii condiţiilor sociale şi profesionale;

- înţelegerea şi utilizarea modelelor de funcţionare a societăţii şi de schimbare socială;

4.5. Structura curriculumului : componentele noilor programe se structurează diferit la clasa a – IX- a, care va face parte din învăţământul obligatoriu, faţă de clasele a- X-a – a- XII (XIII) –a care vor constitui liceul. Structura diferenţiată pe filiere, profiluri şi specializări precum şi existenţa mai multor planuri-cadru, conduc la modelarea unor licee cu personalitate proprie.

Planul de învăţământ pentru licee prevede pentru fiecare filieră, profil, specializare şi an de studiu un număr de ore în trunchiul comun şi un număr de ore pentru disciplinele opţionale asigurate pe baza ofertei şi la decizia şcolii. Pentru educaţie fizică mai sunt prevăzute şi ore de ansamblu sportiv, o oră pe săptămână pe o grupă constituită, care poate intra în norma profesorului şi se poate desfăşura şi sâmbăta.

Trecerea de la un plan - cadru generic la mai multe reprezintă trecerea de la un învăţământ obligatoriu la un învăţământ axat pe opţiunea elevului de a-şi continua studiile.

TIPURI DE C.D.S. OPŢIONALUL DE APROFUNDARE, derivat dintr-o disciplină

studiată în trunchiul comun, care urmăreşte aprofundarea obiectivelor/competenţelor din curriculum nucleu prin noi unităţi de conţinut;

OPŢIONALUL DE EXTINDERE, derivat dintr-o disciplină studiată în trunchiul comun, care urmăreşte extinderea obiectivelor/competenţelor generale prin noi obiective de referinţă/ competenţe specifice şi noi conţinuturi;

OPŢIONALUL CA DISCIPLINĂ NOUĂ, introduce noi obiecte de studiu;

OPŢIONALUL INTEGRAT, introduce ca obiecte de studiu, noi discipline structurate în jurul unei teme integratoare pentru o arie curriculară sau pentru mai multe;

PROGRAMA PENTRU OPŢIONAL

PENTRU CLASA a-IX-aARGUMENTUL, ½- 1 pagină, se motivează cursul;OBIECTIVE DE REFERINŢĂ, se formulează în aşa fel încât să

exprime ce poate face elevul; pentru 1 oră/ săpt. – se formulează 5-6 obiective;

ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE;LISTA DE CONŢINUTURI;MODALITĂŢI DE EVALUARE, tipuri de probe: scrise, orale,

practice, referate, proiecte (nu se includ probele ca atare);Dacă opţionalul se desfăşoară pe mai mulţi ani se formulează şi

obiective cadru; PENTRU CLASELE a- X-a – a-XII-a:ARGUMENT, ½-1 pagină;COMPETENŢE SPECIFICE, variază în funcţie de tipul de opţional;

se formulează 6-8 competenţe specifice, acestea trebuie corect formulate pentru a defini rezultatele aşteptate în urma instruirii;

CONŢINUT;VALORI ŞI ATITUDINI;SUGESTII METODOLOGICE, vor include tipuri de activităţi de

învăţare şi modalităţi de evaluare;În cazul în care opţionalul se desfăşoară pe toată perioada liceului se

formulează şi competenţe generale. Programa şcolară, ca document curricular urmăreşte să sublinieze rolul reglator al achiziţiilor elevilor în plan formativ. Ea descrie oferta educaţională a unei anumite discipline pentru un parcurs şcolar determinat.La ora actuală se urmăreşte: focalizarea actului didactic pe achiziţiile finale ale învăţării; accentuarea dimensiunilor acţionale în formarea personalităţii elevului; definirea clară a ofertei şcolii în raport cu interesele şi aptitudinile

elevului precum şi cu aşteptările societăţii;În programa şcolară sunt definite două categorii de competenţe

(ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare) : generale, care se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata întregului ciclu liceal; specifice, se deduc din cele generale şi se formează pe durata unui an şcolar;

4.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic:- constă în anticiparea etapelor şi acţiunilor concrete de realizarea predării

şi presupune următoarele acţiuni: lectura personalizată a programei, planificarea calendaristică, proiectarea secvenţială (proiectarea unităţilor de învăţare);Proiectarea didactică: acţiune continuă şi unitară, vizând întregul

macrosistem, se realizează pe baza curriculei, a evaluării rezultatelor anterioare şi a situaţiei existente;- acţiunea de anticipare şi pregătire a activităţii didactice şi educative pe baza unui sistem de operaţii concretizate în programe de instruire diferenţiate prin creşterea performanţelor.

Acest act include acţiunile de planificare, programare, concretizare.Proiectarea curriculară are la baza triada: predare; învăţare: evaluare;Proiectarea didactică, fiind o activitate anticipată trebuie direcţionată

spre realizarea finalităţilor fiecărui ciclu.Conceptul central al proiectării didactic este demersul didactic

personalizat, iar instrumentul acestuia este unitatea de învăţare. Demersul didactic exprimă dreptul profesorului de a lua decizii asupra modalităţilor pe care le consideră optime în creşterea calităţii procesului de învăţământ, respectiv, răspunderea personală pentru a asigura elevilor un parcurs şcolar individualizat, în funcţie de condiţii şi cerinţe concrete.

4.7. Documente de proiectare:

EŞLONAREA ANUALĂ A UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE- este un document prin care se concretizează o concepţie privind

constituirea unităţilor de învăţare, distribuirea lor din punct de vedere al orelor alocate şi posibilităţile unei evaluări eficiente şi personalizate.

- Distribuirea numărului de ore alocate unităţilor de învăţare pe un an şi pe semestre, se face pe baza unei analize temeinice a resurselor existente.

PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ- document administrativ, ce corelează în mod personalizat

elementele programei cu alocarea de timp considerată optimă de către un profesor pe parcursul unui an.

- Etape de realizare a planificării: realizarea asocierii dintre obiectivele de referinţă şi conţinuturi,

împărţirea în unităţi de învăţare, stabilirea succesiunii de parcurgere a unităţilor de învăţare, alocarea timpului necesar fiecărei unităţi.

Exemplu:

Unitatea de învăţământ: Profesor:Disciplina: Cl.: Nr. Ore: Anul:

PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ

Unitatea de

învăţare

Obiective de referinţă

Conţinuturi Număr de ore alocate

Săptămâna Obs.

PROIECTAREA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

- Etapă a demersului didactic ce se concretizează în :

Proiectul unităţii de învăţare cuprinde:

Unitatea de învăţământ: Profesor:Disciplina: Cl.: Nr. Ore: Anul:

PROIECTUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare:Nr. Ore alocate:

Conţinuturidetalieri

Obiective de referinţă/competenţe

specifice

Activităţi de învăţare

Resurse Evaluare

Finalul fiecărei unităţi de învăţare presupune evaluare sumativă.În completarea rubricaţiei, se urmăreşte corelarea elementelor celor

cinci coloane.Proiectarea unităţii de învăţare ca şi proiectarea lecţiei parcurge

etapele cunoscute şi prezentate în capitolele precedente. Paralel cu proiectarea demersului didactic se realizează activitatea de evaluare.

Fig. Tipuri de evaluare

EVALUARE INIŢIALĂEVALUARE INIŢIALĂ

EVALUARE FORMATIVĂ (CONTINUĂ)EVALUARE FORMATIVĂ

(CONTINUĂ)

EVALUARE SUMATIVĂ (CUMULATIVĂ)EVALUARE SUMATIVĂ

(CUMULATIVĂ)

Tipuri de evaluareTipuri de evaluare

INSTRUMENTE DE EVALUAREINSTRUMENTE

DE EVALUARE

TRADIŢIONALETRADIŢIONALE

SCRISE, ORALE, PRACTICE

SCRISE, ORALE, PRACTICE

Observarea sistematică,Investigaţia,Proiectul,Portofoliul,Tema pentru casă,Tema de lucru în clasă,AUTOEVALUAREA

Observarea sistematică,Investigaţia,Proiectul,Portofoliul,Tema pentru casă,Tema de lucru în clasă,AUTOEVALUAREA

COMPLEMENTARECOMPLEMENTARE

Fig. Instrumente de evaluare

4.7.1. CLASA a- IX- a, aparţine ciclului curricular de observare şi orientare şi păstrează structura curriculumu-lui de la gimnaziu: notă de prezentare; obiective cadru; obiective de referinţă; exemple de activităţi de învăţare; conţinuturi;

SUGESTII PRIVIND PROIECTAREA DIDACTICĂ

Clasa a IX-a până în prezent a fost un început de treaptă şcolară care reunea elevii din medii diferite, din care cauză, educaţia fizică trebuia abordată într-un mod mai special.

Documentele de proiectare sunt şi ele diferite faţă de cele pentru clasele a- X-a, a- XI- a şi a – XII-a.

Profesorul va stabili unităţile de învăţare abordate în funcţie de colectiv, de baza materiale şi de asigurarea premiselor pentru a putea trece mai uşor la un demers didactic în clasa a – X- a bazat pe oferte şi opţiuni.

La clasa a- IX-a în trunchiul comun apar 2 ore de educaţie fizică pe săptămână , dar se poate obţine şi o oră din curriculum la decizia şcolii,

astfel asigurându-se o pregătire mai eficientă a elevilor. Proiectarea didactică se realizează asemănător cu clasele a- VII-a şi a- VIII-a, formulându-se tot obiective cadru şi de referinţă, abordându-se succesiv unităţile de învăţare şi utilizându-se aceleaşi conţinuturi; planificarea aceasta liniară asigură o însuşire cât de cât unitară a programei.

DOCUMENTE DE PROIECTARE .

EŞALONAREA ANUALĂ A UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢAREPentru elaborarea acestui document, profesorul pe baza analizei

resurselor umane şi materiale, va stabili unităţile de învăţare pe care le va preda, numărul de ore alocat cât şi caracterul lor: principal, secundar, astfel

putând asigura premisele necesare trecerii în clasa a- X-a la un demers didactic bazat pe oferte şi opţiuni.

Tabelul

NUMĂRUL DE LECŢII ALOCAT UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE- CLASA a- IX-a

NR.CRT

CONŢINUTURI

UNITATE DE ÎNVĂŢARE

Nr. de lecţii pe unităţi de învăţare

Principale SecundareF. B. F. B.

1.

CALITĂŢI MOTRICE

Dezvoltarea V. - - 5 5

Dezvoltarea Î. - - 4 4

Dezvoltarea R. - - 5 5

Dezvoltarea forţei seg.

- - 7 7

Dezvoltarea calităţilor combinate F/R

10 10 - -

2.

ATLETISM

Al. V. 8 8 - -Sărit. Lung. elan 9 9 - -Al. R. 800/1000 m 12 12 11 11Arunc. greutăţii 5 5 - -Sărit în înălţime 6 6 - -

3. JOCURI SPORTIVE

Baschet 36 36 - 19

Fotbal 36 36 - -

Volei 36 36 11 -

4. GIMNASTICĂ Acrobatică 11 11 - -Aerobică 9 - - -Sărituri la aparate 10 11 - -

PLAN CALENDARISTIC – exemplu:UNITATEA ŞCOLARĂ:PROFESOR:

PLAN CALENDARISTIC- CLASA a- IX-aSemestrul II Anul şcolar 2001/2002

La nivelul obiectivelor de referinţă se trec doar codificările preluate din programă.

PROIECTAREA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢAREUnitatea de învăţare reprezintă o categorie de conţinut din programa

şcolară, proiectată în eşalonarea anuală.La elaborarea ei se precizează: Denumirea; Obiectivul de referinţă căruia i se subordonează; Precizarea clasei pentru care se elaborează şi numărul de lecţii prevăzut;

Exemplu:

Proiectarea unităţii de învăţare: săritura în înălţime, clasa a IX-a, anul şcolar 2001/2002, semestrul II:

Lec.

Competenţe

specifice

Detalieri de conţinut

Activităţi de învăţare Resurse Evaluare

1 2.2. Pas săltat Săr.cu despr.pe vert.şi

3x15m 3/4 fp3x5-6 2/4-4/4 p15”

Lec.

Competenţe

specifice

Detalieri de conţinut

Activităţi de învăţare Resurse Evaluare

forfecare2 2.2. Săr.1-3p elan 3x pe fiec pic

6x pe pic înd.fpStâlpi groapă

3 2.2. Săr.cu apl.tr.pe pic.atac

10-12x 3-5p 3/4 p15” B 0,70-0,90F 0,60-0,75

Stâlpi groapă

4 2.2. Etalon.elan 3,5,9,11p

2-3x f.dist.fp8-10x 3/4 p15”

Stâlpi groapă

5 2.2. Săr.cu ridic.progr.a ştachetei

2xpe înălţ.fpB 0,75-1,05F 0,65-1,00

Stâlpi, groapă

6 2.2. Întrecere 2x4/4 pe înălţ.fp Stâlpi, groapă

Măs.dist

Proiectarea unităţii de învăţare: alergare de rezistenţă, clasa a IX-a, anul şcolar 2001/2002, semestrul II:

Lecţ.

Competenţe specifice

Detalieri de conţinut

Activităţi de învăţare Resurse Evaluare

1 1.3 Pas lansat de semifond

3x 50m2/4+50m3/4+50m2/4 p40”

Marcaje

2 1.3 Startul de sus,în pluton

10x25m ¾ fp Marcaje

3 1.3 St.de sus şi lansarea

5x100m ¾ p60” Marcaje

4 1.3 Alergare în pluton

1x1000m 2/4 fp Pistă bac

5 1.3 St.de sus şi lans. în pluton

3x 50m ¾ + 400m 2/4 + 50m ¾ p90”

Marcaje

6 1.3 Pas lansat de semifond

B 2x400m ¾ p60”F 2x200m ¾ p60”

Marcaje

Lecţ.

Competenţe specifice

Detalieri de conţinut

Activităţi de învăţare Resurse Evaluare

7 2.2 Pas lansat de semifond

B 2x500m ¾ p60”F 2x300m ¾ p60”

Marcaje

8 2.2 Al.pe teren variat

B 1x1500m fpF 1x1000m fp

Parc, curte

9 2.2 Al.de durată B 2x5’p90”F 2x3’p90”

Pistă bac

10 2.2 Al de durată B 2x7’p120”F 2x5’p120”

Pistă bac

11 2.2 Al.de durată B 1x10’ fpF 1x8’ fp

Marcaje

12 2.2 Evaluare – al.800/1000m

1x4/4 fp Pistă, cronom.

F=4,50B=4,50

Evaluarea

în învăţământul liceal, elevul va susţine:

Programarea evaluărilor se face în funcţie de condiţiile de desfăşurare a procesului instructiv- educativ.

VARIANTE DE PROBE CLASA a- IX-a

FORŢAForţa musculaturii braţelor

1 evaluare la forţă

1 evaluare la forţă 1 evaluare la

gimnastică

1 evaluare la gimnastică 1 evaluare la

atletism

1 evaluare la atletism 1 evaluare la

joc sportiv

1 evaluare la joc sportiv

TRACŢIUNI DIN ATÂRNAT

TRACŢIUNI DIN ATÂRNAT

FLOTĂRI CU PICIOARELE SPRIJIN

PE BANCĂ

FLOTĂRI CU PICIOARELE SPRIJIN

PE BANCĂ FLOTĂRI CU MÂINILE SPRIJINITE PE BANCĂ

FLOTĂRI CU MÂINILE SPRIJINITE PE BANCĂRIDICAREA

BĂNCII CU 2 MÂINI DE LA

PIEPT

RIDICAREA BĂNCII CU 2 MÂINI DE LA

PIEPT

Forţa musculaturii abdominale:

Forţa musculaturii membrelor inferioare:

Calitatea motrică , forţa, se evaluează prin cuplu de două probe vizând segmente diferite, conform opţiunii elevilor. Fiecare probă se notează separat iar în catalog se trece media rezultată din cele două note.

VITEZA: NAVETA 5x10 mREZISTENŢA : NAVETA : 16 x 50m –f; 20 x 50m- b;

Celelalte probe sunt aceleaşi ca şi la clasa a –VIII-a Distribuirea probelor de evaluare pe semestre este la latitudinea profesorului. La probele din sistemul naţional se adaugă şi probe de evaluare curentă.

Sistemul naţional de evaluare dă baremele minimale, corespunzătoare notei 5, fiecare profesor fiind nevoit să-şi realizeze propriile scale de notare în funcţie de particularităţile elevilor săi. Pentru probele care nu sunt măsurabile trebuie elaborate criterii concrete şi aduse la cunoştinţa elevilor.

4.7.2. Clasa a-X-a şi a-XI-a fac parte din ciclul curricular de aprofundare, iar demersul didactic se centrează pe formarea şi dezvoltarea

RIDICAREA SIMULTANĂ A TR. ŞI PICIOARELOR

RIDICAREA SIMULTANĂ A TR. ŞI PICIOARELOR

DIN ATÂRNAT, RIDICAREA G. LA

PT.

DIN ATÂRNAT, RIDICAREA G. LA

PT.

FANDĂRI LATERALEFANDĂRI LATERALE

TREI SĂRITURI ÎN LUNGIME DE PE LOC, SUCCESIVE

TREI SĂRITURI ÎN LUNGIME DE PE LOC, SUCCESIVE

SĂRITURI PESTE BANCĂ DE GIMNASTICĂ

SĂRITURI PESTE BANCĂ DE GIMNASTICĂ

ÎMPINGERI PE UN PICIOR SPRIJINIT

PE SCARA FIXĂ

competenţelor specifice. La acest nivel profesorul îşi va centra activitatea pe rolurile sale de organizator , mediator şi de consilier curricular.

În programa şcolară sunt definite două categorii de competenţe: generale, care se formează pe durata întregului ciclu liceal; specifice, se deduc din cele generale şi se formează pe durata unui an şcolar;

Pentru clasa a-X-a, la toate profilurile şi specializările, planul de învăţământ prevede două ore în trunchiul comun. La clasa a-X-a se urmăreşte ca finalitate realizarea unor competenţe specifice iar activitatea se organizează încă de la trunchiul comun pe baza criteriului ofertei liceului şi opţiunii elevilor.

Competenţele specifice sunt ansambluri de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi tehnici, dobândite pe parcursul procesului de instruire.În situaţia în care, la oferta profesorului toţi elevii optează pentru o singură ramură/ probă sportivă, procesul didactic conţine acea probă, iar activitatea se desfăşoară concomitent pe cel puţin două grupe valorice, în spaţii diferite. Oferta şcolii va cuprinde şi conţinuturile obligatorii care corespund probelor de evaluare prevăzute pentru semestrul respectiv.

Faţă de conţinuturile prevăzute în programă şi S.N.Ev., elevii clasei a-X-a vor trebui să dovedească următoarele competenţe:- să efectueze corect o structură tehnico-tactică din jocul sportiv ales şi să

realizeze joc bilateral pe terenuri şi cu efective reduse, respectând regulamentul de joc.

- să stăpânească tehnica unei probe atletice şi să concureze la întrecerile organizate în lecţii sau alte activităţi;

- să poată realiza cerinţele tehnice la una din ramurile gimnasticii;- să manifeste indici de forţă la nivelul a două segmente musculare

diferite;Proiectarea didactică pentru orele din trunchiul comun trebuie să ţină seama de următoarele elemente:- existenţa sălilor de sport în majoritatea liceelor;- se înlocuieşte planificarea liniară bazată pe sisteme de lecţii cu ciclurile

tematice care cuprind toate probele / ramurile sportive;- obiectivele operaţionale ale temei se înlocuiesc cu competenţe derivate

ale ciclului tematic;- demersul didactic se poate realiza pe grupe, având o temă principală şi

una secundară sau cu toată clasa deodată;- repartizarea unităţilor de învăţare i se face pe trei etape: etapa I toamna,

etapa II, iarna, etapa III, primăvara-vara;- exersarea probei opţionale din ciclul tematic se face pe durata a 20-25 de

min. utilizând un conţinut variat iar pentru proba secundară se alocă 10-15 min.;

ETAPA I : ciclul tematic este rezervat atletismului, oferta optima fiind de 3-4 probe. Numărul de lecţii alocate atletismului: 13 Tema secundară, este cea de joc sportiv şi îi revine o durată de 10-15 min.La nivelul clasei a-X-a dezvoltarea aptitudinilor motrice se realizează pe două căi:- sub raport de influenţare;- sub aspect de dezvoltare, atribuindu-se un timp relativ apropiat de

timpul alocat ciclului tematic principal;ETAPA II: coincide cu perioada timpului nefavorabil şi a perioadei de

iarnă. În această etapă există două cicluri tematice: cel de gimnastică, 28 min. şi cel de forţă, 12-14 min.

ETAPA III : ciclul tematic este rezervat jocului sportiv iar a doua temă pentru întreaga clasă, alergarea de rezistenţă pe distanţe standard.

Tabelul NUMĂRUL DE LECŢII ALOCAT UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE-

CLASA a- X-a

NRCONŢINUTUR

IUNITATE DE ÎNVĂŢARE

Nr. de lecţii pe unităţi de învăţare

Principale SecundareF. B. F. B.

1. CALITĂŢI MOTRICE

Dezvoltarea V. - - 5 5Dezvoltarea Î. - - 4 4Dezvoltarea R. - - 8 8Dezvoltarea F. 11 11 6 6

Dezvoltarea calităţi combinate F/R

9 9 - -

2.

ATLETISM

Al. V. 13 13 - -Sărit. Lung. elan 13 13 - -Al. R. - - 19 19Arunc. greutăţii 13 13 - -Al. garduri 13 13 - -

3.JOCURI

SPORTIVE

Baschet 29 29 17 28

Fotbal 29 29 17 28

Volei, Badminton 29 29 17 28

4.GIMNASTICĂ

Acrobatică 11 11 - -Aerobică 9 - - -Sărituri la aparate 10 11 - -

EVALUAREA CLASA a-X-a

FORŢAForţa la nivelul musculaturii braţelor:

Forţa la nivelul musculaturii abdominale:

Forţa la nivelul musculaturii spatelui:

Flotări cu desprindere de pe sol şi lovirea palmelor Flotări cu sprijinul

mâinilor pe bancăRidicarea băncii cu două mâini de la piept

Tracţiuni din atârnat

Coborârea şi ridicarea trunchiului din aşezat pe bancă

Coborârea şi ridicarea trunchiului din aşezat pe bancă Ridicarea

trunchiului din culcat dorsal cu îngreuiere

Ridicarea trunchiului din culcat dorsal cu îngreuiere

Extensii ale trunchiului din culcat facial pe bancă

Extensii ale trunchiului din culcat facial pe bancă

Aruncarea mingii din culcat facial

Aruncarea mingii din culcat facial

Forţa la nivelul musculaturii membrelor inferioare:

VITEZA: NAVETA: 5x10 m;

Probele atletice sunt aceleaşi ca la clasa a – IX – a doar la aruncări se face aruncarea greutăţii.

GIMNASTICA de bază şi sărituri:

JOC SPORTIV:

Aptitudinea motrică, forţa, se evaluează prin cuplu de două probe, fiecare probă se notează şi se trece o singură notă(media).

Din probele atletice prevăzute, elevul va fi notat la o singură proba pentru care a optat.

La gimnastică elevii vor fi evaluaţi astfel: fetele, pentru complex de dezvoltare pe fond muzical, băieţii la sărituri .

Împingeri pe un picior

Împingeri pe un picior

Săritură pe verticală din ghemuit

Săritură pe verticală din ghemuit

Complex de dezvoltare fizică

Complex de dezvoltare fizică Sărituri la

un aparat de gimnastică

Sărituri la un aparat de gimnastică

Structură tehnico-tacticăStructură tehnico-

tacticăJoc bilateral

Joc bilateral

La jocurile sportive se acordă o notă, elevul optând pentru varianta dorită.

La probele din sistem se pot adăuga şi probe de verificare curentă.

4.7.3. CLASA a- XI-a

Proiectarea didactică este asemănătoare cu cea de la clasa a- X-a, doar că aici, apar două situaţii diferite şi anume clase cu două ore în trunchiul comun, la liceele cu filiere teoretice şi clase cu o oră, cele de la liceele cu filieră tehnologică.

FORŢAForţa la nivelul musculaturii abdominale:

Forţa la nivelul musculaturii membrelor inferioare:

VITEZA:NAVETA: 5x10 m

Variantele de probe atletice sunt aceleaşi ca şi la clasa a – X – a.La atletism elevii vor fi apreciaţi cu o notă fiind evaluaţi :

- băieţii: la triatlon, 3 probe din 4; nota este media celor 3 probe;- fetele: la 1 probă pentru care optează din cele 4;

Variantele la gimnastică şi joc sportiv sunt aceleaşi ca şi la clasa a – X – a.

RIDICAREA G. LA PT. CU ÎNGREUIERE, LA SCARA FIXĂ

RIDICAREA G. LA PT. CU ÎNGREUIERE, LA SCARA FIXĂ RIDICAREA

PICIOARELOR ÎNTINSE DIN ATÂRNAT

RIDICAREA PICIOARELOR ÎNTINSE

DIN ATÂRNAT

TRIPLU SALT DE PE LOCTRIPLU SALT DE PE

LOC SĂRITURI PE VERTICALĂ DIN

GHEMUIT

SĂRITURI PE VERTICALĂ DIN

GHEMUIT

Pentru jocurile sportive se acordă o singură notă, elevii putând să opteze pentru o variantă sau alta:

- structură, pentru nota 9; joc bilateral, nota 10Tabelul

NUMĂRUL DE LECŢII ALOCAT UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE- CLASA a- XI-a

NR.

CRT

CONŢINUTURI UNITATE DE ÎNVĂŢARE

Nr. de lecţii pe unităţi de învăţare

Principale SecundareF. B. F. B.

1.

CALITĂŢI MOTRICE

Dezvoltarea V. - - 4 4Dezvoltarea Î. - - - -Dezvoltarea R. - - 5 5Dezvoltarea F. - - 3 3Dezvoltarea calităţi combinate F/R

8 8 - -

2.

ATLETISM

Al. V. 9 9 - -Sărit. Lung. elan 9 9 - -Al. R. 800/1000 m - - 14 14Arunc. greutăţii 9 9 - -Al. garduri 9 9 - -

3.JOCURI

SPORTIVE

Baschet 10 10 19 19

Fotbal 10 10 19 19

Volei, Badminton 10 10 19 19

4.GIMNASTICĂ

Acrobatică 5 5 - -Aerobică 5 - - -Sărituri la aparate 5 5 - -

Tabelul

NUMĂRUL DE LECŢII ALOCAT UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE- CLASA a- XII-a

NR.CRT.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE

Nr.de lecţii alocat ca unitate de învăţare PRECIZĂRIPrincipală Secundară

F. B. F. B.

1.Dezvoltarea forţei segmentare în regim de rezistenţă;

Viteză, îndemânare

6

-

6

6

7

-

7

-

3 teme- pregătire frontală de forţă cu ex. analitice;6 teme, circuit comun F-B;4 teme preg. dif.Se vor utiliza mijloace din jocuri;

2. Atletism:

Al. de viteză

Sărit. în lungimeAruncarea greut.Alergarea de rezist.800/1000 m

9

7

-

7

9

6

-

6

Corespunzător ciclului tematic, instruirea se realizează pe grupe de opţiuni;Nu se constituie unitate deînvăţare, dar va fi prezentă ca situaţie de învăţare; în sem.II devine unitate de învăţare şi se evaluează;

3. Gimnastică:Sărituri la aparate

Complex de dezvoltare fizică pe fond muzical, sau acrobatică;

5

7

4

-

-

-

-

-

Pe grupe de opţiuni în funcţie de aparatele existente;2-3 lecţii pentru învăţarea complex.;7-8 lecţii pentru exersare;1-2 lecţii pentru evaluare;

4. Jocuri sportive: 14 14 17 17 Corespunzător ofertei ciclului tematic pe grupe de opţiuni;

5. Pregătire fizică şi tehnică specifică probelor de la concursul de bacalaureat

- - 7 7 Periodic, pe grupe sau individual ca situaţie de instruire din lecţie;

Capitolul 5. Educaţia fizică în învăţământul profesional

- Şcoala de arte şi meserii

5.1. FINALITĂŢI EDUCAŢIONALE

În conformitate cu prevederile programului PHARE, a Legii Învăţământului şi strategiei de dezvoltare a învăţământului profesional,

noua programă reglementează predarea educaţiei fizice în învăţământul profesional.

Prin modul de concepere a conţinutului programei şcolare se urmăreşte ca învăţământul profesional să capete un puternic caracter formativ prin organizarea unui proces didactic axat pe activităţi practice, contribuind în acest mod la realizarea idealului educaţional al învăţământu1ui românesc.

Prin parcurgerea programei şcolare, în cei 3 ani de studiu, se preconizează realizarea următoarelor finalităţi instructiv - educative:

- obişnuinţa de a folosi echipamentul specific practicării exerciţiilor fizice în condiţii de igienă personală;

- formarea deprinderii de a amenaja şi de a întreţine spaţiile în care se practică exerciţiile fizice atât în cadrul lecţiilor, cât şi în afara acestora;

- menţinerea unei atitudini corporale corecte (globală şi segmentară) în acte şi acţiuni motrice cu caracter sportiv şi profesional;

- folosirea factorilor naturali pentru realizarea clădirii organismului şi creşterii vigorii fizice in condiţii de ocrotire a mediului;

- deţinerea unei bune condiţii fizice care să permită elevului realizarea activităţii şcolare, profesionale si extraşcolare în condiţii de eficienţă;

- valorificarea deprinderilor motrice de bază şi specifice unor probe şi ramuri sportive în activităţi şcolare, profesionale şi extraşcolare;

- folosirea exerciţiului fizic în vederea combaterii şi prevenirii instalării unor atitudini deficiente generate de activitatea profesională;

- creşterea obişnuinţei de practicare independentă a exerciţiilor fizice;

- capacitatea de a manifesta o conduită civilizată în cadrul grupului din care face parte elevul, acţionând în spiritul fairplay, al respectului pentru valorile umane.

5.2. OBIECTIVE GENERALE

1. Favorizarea menţinerii unei stări de sănătate optime şi consolidarea deprinderilor igienico-sanitare specifice practicării educaţiei fizice şi a sportului.

2. Influenţarea dezvoltării fizice corecte şi armonioase a organismului elevilor.

3. Menţinerea unei bune condiţii fizice prin dezvoltarea în continuare a calităţilor motrice de bază, adaptate specificului familiilor ocupaţionale pentru care se pregătesc elevii.4. Consolidarea deprinderilor motrice de bază şi a celor specifice familiilor ocupaţionale şi a unor ramuri de sport.

5. Formarea obişnuinţei şi practicarea sistematică a exerciţiilor fizice.

6. Contribuţia la formarea personalităţii elevilor în spiritul demnităţii şi respectului pentru valorile umane, pentru desfăşurarea unor activităţi utile, aducătoare de bunuri materiale.

5.3. PRECIZĂRI METODICO-ORGANIZATORICE

Programa şcolară este un document obligatoriu de aplicarea căreia răspund profesorii de educaţie fizică şi directorii unităţilor de învăţământ. În funcţie de zona geografică, tradiţii şi baza materială existentă, pe lângă conţinutul menţionat, în programă, pot fi predate şi alte deprinderi ce aparţin altor ramuri de sport, cum ar fi: oina, rugby, sporturi de iarnă, lupte sau badminton.

Pentru a cunoaşte nivelul de pregătire ale elevilor, la începutul anului I, profesorul are obligaţia de a realiza o testare iniţială, aplicând sistemul naţional de evaluare şi în funcţie de rezultatele obţinute îşi va concepe documentele de proiectare a demersului didactic.

În dezvoltarea calităţilor motrice se va acţiona atât cu mijloace specifice, cât şi nespecifice (aparţinând diferitelor ramuri de sport). Pentru realizarea acestui obiectiv, de regulă, nu se stabilesc teme de lecţie, acţionarea asupra lor fiind permanentă.

Săriturile prevăzute la capitolul de atletism se vor realiza în funcţie de existenta gropii de sărituri. Acolo unde acesta nu există se va efectua numai săritura în înălţime prin păşire, cu aterizare pe saltele de gimnastică.

Jocul sportiv poate fi unul singur pentru toată clasa, în cazul handbalului şi baschetului sau două jocuri la o clasă, de exemplu fotbal băieţi şi handbal fete.

Săriturile din gimnastică prevăzute în programă sunt obligatorii în măsura în care în şcoală există aparatele respective. Dacă acestea nu există profesorul va opta pentru o săritură ce se poate efectua la aparatul existent.

În abordarea conţinutului instruirii profesorul se va preocupa de cunoaşterea particularităţii ce priveşte solicitarea fizică a elevilor, potrivit specificului activităţii profesionale şi în funcţie de aceasta să cuprindă în

exersare mijloace psiho-motrice care să faciliteze integrarea eficientă la viitorul loc de muncă. În acelaşi scop, la terminarea şcolii profesionale şi de ucenici, elevii trebuie să cunoască şi să fie în măsură să aplice complexe de exerciţii cu caracter preventiv şi compensator, segmentare şi globale, combătând în acest mod instalarea unor deficienţe fizice generate de specificul meseriei practicate.

Din punct de vedere al solicitărilor fizice, familiile ocupaţionale pe baza cărora operează învăţământul profesional din Phare VET se grupează după gradul lor de dificultate în următoarele grupe:

GRUPA 1. Solicitări uşoare:

- electrotehnica;

- electronica, automatica, informare tehnologică industrială;

- tehnici audiovizuale şi comunicaţii;

- comerţ şi servicii;

- finanţe, administraţie, management;

- servicii şi producţie artizanale;

- sănătate şi protecţie socială.

GRUPA 2. Solicitări medii:

- mecanica şi tehnologia materialelor;

- chimie industrială;

- industria alimentară;

- fabricarea produselor din lemn;

- industrie uşoară;

- alimentaţie publică;

- turism şi activităţi conexe.

GRUPA 3. Solicitări dificile:

- construcţii şi lucrări publice;

- minerit si prelucrarea minereurilor;

- extracţia şi tratarea petrolului şi gazelor;

- agricultura;

- transporturi;

- silvicultura şi protecţia mediului.

5.4. CONŢINUTUL PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV

OBIECTIVECONŢINUT TEMATIC

AN I AN II AN III

CALITĂŢI MOTRICE

VITEZA:

I. Dezvoltarea capac .de a efectua mişcări cu ind. sup. de viteză;

II. Realizarea unor ind. sup. de manifest. a vitezei;

III. Menţinerea unor ind. sup .de manifestare a vitezei.

Vit.reacţ.–gr.1

Vit.exec.-gr.2

Vit.rep.-gr.3

Vit. în regim de îndemânare- gr.1,2,3

Vit. Reacţ .şi depl.-gr.1

Vit. reacţ. şi exec.-gr.2

Vit. exec. şi repet.-gr.3

Vit .în regim de rezistenţă- gr.1,2,3

Vit. sub toate form. de manifestare cu acc. pe cea specifică fam .ocupaţionale

Vit. în regim de forţă

REZISTENŢA:

I,II,III. Dezvolt.capac. organism. de a depune eforturi de tip aerob, anaerob şi mixt.

Rezist. gen.cu pondere pe:

Efort.statice prelung.-gr.1

Ef.de intens. variabilă în cond. de concentrare a atenţiei-gr.2

Rez. cardio-respirat. la ef. prelungite- gr.3

Rezist. gen.cu pondere pe:

Efort.statice prelung.-gr.1

Ef.de intens. variabilă în cond.de concentrare a atenţiei-gr.2

Rez. cardio-respirat. la ef. prelungite- gr.3

Rez. în regim de îndemânare- gr.1,2,3

Rez .generală

Rez.în regim de forţă

FORŢA:

I,II. Realizarea unor ind. sup. de dezv. a forţei tut. gr. muscul.;

III. Creşt .ind. forţ.

Forţa gen. cu pondere pe:

Forţa muscul. trunch.-gr1

Forţa membr.

Forţa gen. cu pondere pe:

Forţa muscul. trunch.-gr1

Forţa membr. inf.-

Forţă generală

Forţa specifică fam. ocupaţionale

OBIECTIVECONŢINUT TEMATIC

AN I AN II AN III

gen. şi spec. familiei ocupaţionale.

inf.-gr.2

Forţa membr. Sup .şi inf.-gr.3

gr.2

Forţa membr. sup. şi inf.-gr.3

ÎNDEMÂNARE:

I,II.Dezv.capac.de a efect.acte motrice în cond. variate;

III.Menţinerea capac.de a efectua acte motr.în cond. variate

Îndemânare gen. cu pondere pe:

Ambidextrie şi în regim de viteză-gr.1,2

Echilibru în cond.var. şi înd .în reg. de rezist.-gr3

Îndemânare gen. cu pondere pe:

Ambidextrie şi în regim de viteză-gr.1,2

Înd. în regim de rezist.-gr2

Înd. în regim de forţă-gr3

Dezv.echilibr.-gr.1,2,3

Îndemânare generală

Înd. specifică fam. ocupaţion.

DEPRIND. MOTRICE

ATLETISM:

I.Consolid. depr.din „şc. alergăr”

II.Consol. depr. din„şc. alergării,săriturii şi aruncării”;

I,II,III.Consol. unor proced.tehn din alerg., sărit.şi arunc.

ALERGĂRI:

Elem. din „şc. alergării”

Pas lansat de semifond

Pas accelerat de viteză

Startul de sus şi lansarea

Al.vit.50m

Al.rezist.800F 1000B

SĂRITURI:

Elem. din „şc. săriturii”

Sărit. în lung. cu elan 1 ½ p

ARUNCĂRI:

Elem. din „şc. săriturii”

Arunc. greut.

ALERGĂRI:

Elem. din „şc. alergării”

Pas lansat de semifond

Pas accelerat de viteză

Startul de jos şi lansarea

Al.vit.50m

Al.rezist.800F 1000B

SĂRITURI:

Elem. din „şc. săriturii”

Sărit. în lung. cu elan 1 ½ p

Sărit. în înălţ prin păşire

ARUNCĂRI:

Elem. din „şc. săriturii”

ALERGĂRI:

Alergare pe teren variat

Pas lansat de viteză

Al.vit.50m

Al.rezist.800F 1000B

SĂRITURI:

Sărit.în lung. cu elan 1 ½ p

Sărit. în înălţ prin păşire

ARUNCĂRI:

Arunc. greut. din elan

OBIECTIVECONŢINUT TEMATIC

AN I AN II AN III

de pe loc Arunc. greut. din elan

GIMNASTICA:

I,II.Realizarea dezv.fiz.arm.a întregului organism;

I,II.Form.unei ţinute corecte şi combat.instal unor defic.fiz., generate de spec activităţii;

I.Însuşirea exec elem. tehn. spec. gimnast. acrob. şi sărit. cu sprijin peste aparate;

II. Îmbunăt. exec elem .tehn. spec. gimnast. acrob. şi sărit. cu sprijin peste aparate;

III. Realiz. tonic şi troficităţii optime a organ;

III. Combat.unor deficienţe atât. gen. de spec. activ. profesională;

III. Consolid.ex. elem. tehn. spec. gimnast. acrob. şi sărit. cu sprijin peste aparate.

CAPAC.DE ORG:

El. front şi form. de pe loc şi din depl

DEZV.FIZ.ARM:

Compl.de ex. pt.infl. select a organismului

Ex. compensat.

DEPR.APL-UTIL:

Târâre pe antebr.şi gen.

Căţărare la sc fixă

Escaladarea succesivă a unor aparate

GIMN.ACROB:

Podul de jos B

Podul de sus F

Stând pe cap B

Stând pe mâini

Rostog înainte şi înapoi din dif. poz. iniţ. şi finale

Roata laterală

SĂRITURI:

Sărit.în spr. dep.peste capră

CAPAC.DE ORG:

El. de front şi formaţii

DEZV.FIZ.ARM:

Compl.de ex. pt.infl. select a organismului

Ex. compensat.

DEPR.APL-UTIL:

Târâre cu ajut.braţelor

Târâre dorsal

Căţărare la frânghie

Escaladare succesivă peste aparate

GIMN.ACROB:

Cumpăna

Stând pe omoplaţi

Stând pe cap B

Stând pe mâini

Legări de rostogoliri

Roata laterală

SĂRITURI:

Sărit. cu rostog. pe lada aşezată longitudinal B

Sărit.cu sprijin pe ladă urmat de cob.cu ext.F

CAPAC.DE ORG:

El. de front şi formaţii

DEZV.FIZ.ARM:

Compl.de ex. pt.infl. select a organismului

Ex. compensat.

DEPR.APL-UTIL:

Târâre cu transport de obiecte

Căţărare la frânghie

Escaladarea succesivă peste aparate

GIMN.ACROB:

Stând pe cap B

Stând pe mâini

Sărit. lungă peste obstacol cu rostogolire înainte

Roata laterală

SĂRITURI:

Sărit.în sp. dep.peste lada aşezată longitudinal B

Sărit.cu rostog. pe lada aşezată longitudinal F

OBIECTIVECONŢINUT TEMATIC

AN I AN II AN III

JOCURI SPORTIVE:

I, II, III. Consolid. proced. tehnico-tactice de bază a jocului predat;

I,II, III . Form. capac. de a aplica proced. tehnico-tactice în jocul bilat.;

I,I, III. Form. sist. de cunoşt. şi depr. necesare pract. independ .a jocului sportiv însuşit.

BASCHET:

Prind.şi pasa mingii cu 2 mâini de la piept de pe loc, din depl.

Oprirea 1 timp

Ar.la coş cu 1 mână de pe loc, din dribl.

Marcajul şi demarcajul

Joc bilat.cu efect.dif.la 1 panou,cu efect normal la 2 panouri

FOTBAL:

Lov.mingii cu latul,şiretul de pe loc,din deplasare

Lov.mingii cu capul de pe loc,din sărit.

Preluarea şi cond.mingii

Protejarea mingii

Marc.,demarcaj

Joc bilat.cu dif.efective

HANDBAL:

Pasa din alrg. între 2 juc.- în acelaşi pl.

în adâncime,

BASCHET:

Prind. şi pasa mingii cu 1,2 mâini din deplasare

Dribl. cu mâna dr. şi stg. din deplasare

Oprirea 1 timp şi pivotarea

Ar.la coş din dribl.şi din săritură

Marcajul şi demarcajul

Depăşirea

Joc bilateral

FOTBAL:

Lov.mingii cu latul,şiretul din deplasare

Lov.mingii cu capul din deplasare,din săritură

Preluarea şi cond.mingii printre jal.

Repunerea mingii din lateral

Marc.,demarcaj

Joc bilat.

HANDBAL:

Pasa din alrg. între 2-3 juc.

Dribl.simplu şi multiplu- ambidextrie

Ar.la poartă din săritură

Marcaj,demarc.

BASCHET:

Pasa cu 2 mâini şi cu 1 mână din depl.

Pasa cu pământul

Dribl.cu var. de ritm

Ar.la coş din alerg.şi din săritură

Marcajul şi demarcajul

Depăşirea

Joc bilateral

FOTBAL:

Lov.mingii cu latul,şiretul din deplasare

Lov.mingii cu capul din depl., din săritură

Preluarea şi cond.mingii printre jal.

Repunerea mingii din lateral

Marc.,demarcaj

Joc bilateral

HANDBAL:

Pasa din alrg. între 2-3 juc.

Dribl.simplu şi multiplu- ambidextrie

Ar.la poartă din săritură

Marcaj,demarc.

Aşez.în teren şi resp.post. în cadrul sist.de atac şi apărare

OBIECTIVECONŢINUT TEMATIC

AN I AN II AN III

oblic înainte

Dribl.simplu şi multiplu

Ar.la poartă din alergare

Demarcaj faţă de apăr.care se repliază

Aşez.în teren şi resp.post. în cadrul sist.de atac şi apărare

Joc bilateral

Aşez.în teren şi resp.post. în cadrul sist.de atac şi apărare 6:0

Joc bilateral

6:0

Joc bilateral

Cunoştinţe teoretice:

o Norme privind protecţia muncii în activităţile de educaţie fizică şi sport şcolar;

o Rolul şi importanţa practicării exerciţiilor fizice;o Sistemul de cerinţe prevăzut în Sistemul Naţional de evaluare;o Cunoaşterea principalelor prevederi ale regulamentelor pe ramuri de

sport cuprinse în programă;Prezentele cunoştinţe vor transmise elevilor în mod eşalonat, prin forme şi modalităţi specifice, în cadrul activităţilor practice.

5.5. MODALITATI DE APLICARE A SISTEMULUI DE EVALUARE:

Aptitudinea motrică, forţă se evaluează printr-un cuplu de 2 probe vizând segmente diferite, conform opţiunii elevului. Fiecare probă se apreciază prin note. În catalog se înscrie media rezultată din cele două note.

La atletism elevii vor fi apreciaţi cu o notă în catalog reprezentând media notelor obţinute la evaluarea celor două probe din sistem. În situaţia în care nu există spaţiul necesar susţinerii celor două probe de alergare acestea se înlocuiesc cu navetele 5X10, şi l6-20X50m.

La gimnastică elevii vor fi apreciaţi cu o notă în catalog pe baza evaluării la una din probele prevăzute, pentru care a optat elevul.

Jocul sportiv se va evalua prin una din probele prevăzute, pentru care a optat elevul, înscriindu-se în catalog nota obţinută. Elevii care optează pentru executarea unor elemente tehnice izolate vor fi apreciaţi din nota maximă 9. Elevii care optează pentru evaluarea prin joc bilateral vor fi apreciaţi din nota maximă 10.

Distribuirea probelor de evaluare pe semestre este la latitudinea profesorului, cu condiţia asigurării pregătirii corespunzătoare şi susţinerii a minimum 2 probe semestrial.

5.6 . Proiectarea unităţilor de învăţareAutonomia profesorului:

o alegerea conţinuturilor – curriculum, programe alternative;o alegerea probelor de control în conformitate cu sistemul naţional şi

fişele individuale;o alegerea instrumentelor de evaluare din programele alternative;o conceperea unei scări proprii de notare;o alege maniera de abordare a conţinuturilor;o posibilitatea de a adopta o serie de mijloace ajutătoare;o posibilitatea de a renunţa la globalizare şi de a adopta structuri

complexe.

Metodologia întocmirii planificărilor

o La nivelul catedrei1. cunoaşterea plajei orare la fiecare clasă;2. studierea programei şi alegerea conţinuturilor tematice;3. stabilirea probelor de evaluare;4. analiza situaţiei dotărilor şi a bazei materiale;5. stabilirea scalei de notare a catedrei, la toate probele de control,

în funcţie de numărul de ore;6. elaborarea unui proiect de orar corelat cu plajele orare. Acest

proiect va fi înaintat conducerii şcolii;7. găsirea unor alternative de efectuare a activităţilor în perioada

nefavorabilă, în funcţie de dotări şi plaja orară;8. să-şi orienteze politicile şi strategia în funcţie de ciclurile

curriculare;9. se va ţine cont de opţiunile elevilor şi de tradiţia sportivă a şcolii.

o La nivel de profesor1. să cunoască componenţa clasei – nr., sex;2. să cunoască nivelul de pregătire al elevilor din clasă;3. să interpreteze rezultatele evaluărilor din fişa anului şcolar trecut;4. extragerea din programă a conţinuturilor care vor asigura

eficienţă în condiţiile de dotare existente;5. evitarea interferenţelor negative în abordarea unităţilor de

învăţare;6. fiecare unitate de învăţare va cuprinde 6-7 lecţii şi se va termina

cu evaluare;7. se vor proiecta 1-2 sarcini de lecţie în schiţe reale cu tratarea

diferenţiată a elevilor.

Capitolul 6. ÎNVĂŢĂMÂNTUL SPECIAL

6.1. Aspecte generale legate de problematica handicapului; delimitarea noţiunilor de deficienţă, incapacitate, handicap

Analizând situaţia persoanei cu handicap, în raport cu boala, P. Wood propune o terminologie pe trei paliere (termeni): deficienţa sau infirmitatea, care, cuprinde orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcţii anatomice, fiziologice, descriind tulburări la nivelul organismului ; incapacitatea, care, înglobează orice restricţie, diminuare, lipsă ori pierdere ( rezultată dintr-o deficienţă), a capacităţii de a efectua o activitate în condiţii considerate ca normale pentru o fiinţă umană; handicapul, care, este definit ca dezavantajul unei persoane, ca urmare a unei deficienţe sau incapacităţi, care limitează sau împiedică satisfacerea totală sau parţială a sarcinilor considerate ca normale pentru ea ( Zamfir, Vlăsceanu, 1993).

În consecinţă, termenul “handicap” desemnează rolul social al persoanei cu deficienţă sau incapacitate.

Conform O.N.U., “HANDICAPUL este influenţat de relaţia dintre persoana deficientă şi mediul său “.

Principii fundamentale de protecţie socială a persoanelor cu handicap :

1. principiul prevenirii deficienţelor.2. principiul intervenţiei educaţionale precoce.3. principiul abordării globale şi individualizate a copiilor cu nevoi

speciale.4. principiul drepturilor şi şanselor egale.5. principiul asigurării unei educaţii şcolare de o calitate similară cu

cea oferită copiilor de aceeaşi vârstă.6. principiul asigurării serviciilor şi structurilor de sprijin.7. principiul cooperării şi parteneriatului.

E.F.S. sunt activităţi cu un rol deosebit în învăţământul special, rol exprimat prin varietatea formelor de activitate, de organizare şi caracterul lor stimulativ în vederea creşterii şi dezvoltării atât din punct de vedere fizic, intelectual şi psihic. Conţinutul învăţământului este structurat în funcţie de specificul şcolii, urmărindu-se educarea copiilor handicapaţi pentru ai integra în societate. Această integrare trebuie privită atât din punct de vedere profesional (economic, adică însuşirea unei meserii pentru a-şi câştiga existenţa, cât şi individual (prin adaptarea personalităţii la condiţiile de viaţă determinate de existenţa deficienţei).

E.F.S. în şcolile speciale, îşi realizează funcţiile şi obiectivele în mod specific. Funcţiile E.F.S sunt următoarele: funcţia de integrare; funcţia de relaţie; funcţia de recuperare, compensare;

funcţia socială;Obiectivele, sunt comune şcolilor speciale şi decurg din obiectivele

generale ale E.F.S., prezentând anumite caracteristici în funcţie de diferitele categorii de deficienţe.

6.2.Tipuri de deficienţe: deficienţe mintale, iau în considerare coeficientul de inteligenţă QI:1. intelectul de limită (sau liminar), acesta se află la graniţa dintre

normalitate şi deficienţa propriu-zisă ; copiii cu astfel de deficienţă pot fi integraţi în colectiv, utilizându-se orientări strategice noi : ex. educaţia incluzivă

2. deficienţa mintală de gradul I – debilitatea mintală, corespunde ca nivel de dezvoltare psihică, vârstei cronologice de maximum 7-12 ani. La acest nivel copiii sunt instruiţi în grădiniţe şi şcoli speciale.

3. deficienţa mintală de gradul II – imbecilitatea, corespunde ca dezvoltare, vârstei cronologice între 3-7 ani. La acest nivel se necesită asistenţă socială, sunt semi recuperabili.

4. deficienţa mintală de gradul III – idioţia, corespunde ca dezvoltare, vârstei de 3 ani, dezvoltare psihică minimă, irecuperabili.

5. copiii cu deficienţe de învăţare; deficienţe senzoriale: 1. deficienţe de auz;2. deficienţe de vedere; deficienţe fizice – motorii; tulburări de limbaj; tulburări de comunicare şi relaţionare – autismul;

6.2.1. DEFICIENŢE SENZORIALEAcestea sunt determinate de unele disfuncţii sau tulburări la nivelul

principalilor analizatori cu implicaţii majore asupra desfăşurării întregii vieţi.

Datorită particularităţilor celor doi analizatori, auditiv şi vizual, este necesară o abordare separată a tulburărilor ce apar la nivelul acestora. Astfel au apărut surdologia şi tiflologia.

Deficienţe de auzAcestea fac obiectul surdopsihopedagogiei, ştiinţă interdisciplinară

care studiază particularităţile dezvoltării psihofizice ale persoanelor cu disfuncţii auditive, stabileşte cauzele şi consecinţele pierderii auzului, mijloacele de recuperare, compensare şi educare în vederea structurării personalităţii şi integrării lor în viaţa socială şi profesională, principiile şi

modalităţile prin care deficienţii de auz pot fi integraţi în sistemul şcolar şi profesional, activitatea relaţională cu familia, factorii sociali şi educaţionali.

Deficienţele de auz sunt în cele mai multe cazuri consecinţa unor malformaţii sau dereglări anatomo- fiziologice ale structurilor analizatorului auditiv. Deficienţele pot fi clasificate în:1. surditate de transmisie(de conducere);2. surditate de percepţie;3. surditate mixtă;

Alte clasificări: după BIAF –Biroul internaţional de audio-fonologie:1. hipoacuzie uşoară;2. hipoacuzie medie;3. hipoacuzie severă; după momentul apariţiei deficienţei:a) deficienţe ereditare ;b) deficienţe dobândite;c) deficienţe prenataled) deficienţe perinatale (neonatale);e) deficienţe postnatale; surdo-muţii, copii născuţi surzi sau surziţi în primii ani de viaţă care nu

şi-au însuşit limbajul; surzii târzii sau asurziţi; surditatea a intervenit după 5-6 ani , copiii au

deja fixat mecanismul vorbirii; hipoacuzicii sau surzii parţiali, au urme de auz, pot fi mai uşor

demutizaţi;Particularităţile dezvoltării psihofizice şi cele psihopedagogice:

a) dezvoltarea fizică generală este relativ normală în condiţii de alimentaţie şi îngrijire corespunzătoare.

b) datorită handicapului apar unele atitudini forţate: capul şi gâtul înclinate înainte şi orientate spre sursa de zgomot; umeri asimetrici; toracele insuficient dezvoltat din cauza unei respiraţii lente; capacitate respiratorie scăzută; coloana vertebrală prezintă deviaţii atât în plan sagital cât şi în plan frontal; majoritatea copiilor au platfus din care cauză au mersul târşit;

c) prezintă tulburări ale echilibrului şi a orientării în spaţiu determinate de afecţiunile la nivelul urechii interne;

d) au o coordonare slabă a mişcărilor;e) gesturile şi mimica se însuşesc în mod spontan în comunicarea

deficientului de auz;f) dezvoltarea psihică prezintă o anumită specificitate, determinată de

gradul exersării proceselor cognitive şi de particularităţile limbajului

mimico-gesticular; gândirea surzilor nedemutizaţi operează cu simboluri iconice spre deosebire de surzii demutizaţi la vârste mici , a căror gândire foloseşte simboluri verbale saturate de elemente vizuale;

g) memoria cognitiv – verbală se dezvoltă lent, în timp ce memoria vizual- motrică şi afectivă au o dezvoltare mai bună.

h) sunt afectate şi relaţiile sociale integrarea într-un grup social-profesional, determinând conduite de izolare, sentimente de inferioritate, stări depresive, lipsă de interes.Obiective specifice:

Dezvoltarea aparatului respirator; Dezvoltarea simţului echilibrului, coordonării, simţul ritmului; Dezvoltarea şi educarea trăsăturilor morale, de voinţă , dorinţa de

integrare socială;Indicaţii metodice:

Durata lecţiei –45-pauză 15; Se lucrează pe grupe mici 14-15; Exerciţiile se pot executa pe muzică, în aer liber; Este recomandat utilizarea jocurilor, a ştafetelor; Se recomandă utilizarea elementelor din dans;

Deficienţe de vedereAcestea sunt incluse în cadrul deficienţelor senzoriale şi sunt studiate

de tiflo psihopedagogie. Tiflopsihologia, se ocupă cu studiul particularităţilor dezvoltării psihice a persoanelor cu deficienţe de vedere, tiflopedagogia, se ocupă cu educarea şi instruirea deficienţilor de vedere. Prin tipologia variată şi pe baza consecinţelor asupra vieţii psihice şi sociale ale individului, această categorie de deficienţe are o puternică influenţă asupra calităţii relaţiilor care se stabilesc cu mediul.

Principalii indici funcţionali ai deficienţei vizuale sunt:a) Acuitatea vizuală-distanţa la care ochiul poate percepe distinct obiectele;b) Câmpul vizual - spaţiul pe care îl poate percepe ochiul atunci când

priveşte fix un obiect;c) Sensibilitatea luminoasă;d) Sensibilitatea de contrast;e) Sensibilitatea cromatică;f) Eficienţa vizuală;Funcţia analizatorului vizual este răspunzătoare de trei elemente: Percepţia luminii; Percepţia formei; Percepţia culorilor;

Clasificări:

În funcţie de modificările indicilor funcţionali ai vederii: - afecţiuni care evoluează cu scăderea acuităţii vizuale - miopii;

hipermetropii; astigmatism;- afecţiuni care evoluează cu alterări ale câmpului vizual;- afecţiuni care evoluează cu tulburări ale vederii binoculare (strabismul,

diplopia);- afecţiuni care evoluează cu tulburări de adaptare la întuneric şi la lumină;- afecţiuni care evoluează cu alterări ale sensibilităţii cromatice; în funcţie de indicele acuităţii vizuale:- ambliopie uşoară – indicele de acuitate între 0,5- 0,3- ambliopie medie - indicele de acuitate între 0,2- 0,1- ambliopie forte - indicele de acuitate cu valori sub 0,1 după gradul leziunii optice şi nivelul utilizării resturilor de vedere:- orbire absolută - fără perceperea luminii;- orbirea socială(practică)- resturile de vedere nu sunt suficiente pentru

orientarea în spaţiu;- alterări ale câmpului vizual; în funcţie de momentul instalării tulburărilor la nivelul

analizatorului vizual:- deficienţe vizuale congenitale;- deficienţe vizuale dobândite: la vârsta micii copilării (0-3 ani); la vârsta

preşcolară(3-7 ani); la vârsta şcolară mică (7-10 ani); după vârsta de 10 ani;

De reţinut: este important să cunoaştem vârsta la care s-a instalat tulburarea vizuală deoarece, în funcţie de vârstă, putem şti care este experienţa vizuală a persoanei. În funcţie de prezenţa sau absenţa reprezentărilor vizuale putem

identifica următoarele tipuri de deficienţe:- orbire congenitală – fără nici o reprezentare vizuală;- orbire survenită până la vârsta de 3 ani;- orbire survenită după vârsta de 3 ani – cu reprezentări vizuale;

Deficienţe asociate - reprezintă o categorie aparte de tulburări, prin care sunt afectate două sau mai multe componente bio - psihice ale individului.

Tipuri:- orbire şi / sau surdomutitate asociate cu deficienţe de intelect;- orbire asociată cu surdomutitate;- orbire asociată cu tulburări tactile;- orbire asociată cu tulburări de echilibru;- orbire asociată cu tulburări olfactive şi / sau gustative;

- orbire asociată cu tulburări motrice;- asocieri de trei sau mai multe tipuri de tulburări senzoriale;

Cauzele care determină deficienţele de vedere : malformaţii congenitale: anomalii ereditare; anomalii neereditare; cauze care acţionează perinatal sau postnatal :boli infecţioase; intoxicaţii

cu diferite substanţe; traumatisme, arsuri; cauze diferite ;Indicaţii metodice:

acest handicap determină o serie de consecinţe primare care sunt în legătură cu scăderea fluxului de informaţii vizuale, ele influenţând şi dinamica proceselor corticale şi intervenţia unor mecanisme fiziologice şi psihice cu rol compensator al deficitului de vedere.

Deficienţele de vedere determină şi o serie de consecinţe secundare, mai ales în sfera activităţii fizice şi a ţinutei corporale: ţinută corporală defectuoasă, determinată de poziţionarea segmentelor corpului în funcţie de posibilitatea recepţionării cât mai clare a imaginii pe retină; determină încetiniri în evoluţia motricităţii, mersul prudent şi lipsa alergării determină o slăbire a sistemului muscular şi osos, determină chiar tulburări în respiraţie, uneori prezintă şi tulburări neuro-motorii;

Reprezentările sunt adesea incomplete parţiale, eronate, sărace în detalii; Memoria nevăzătorului are unele particularităţi, ea trebuind să ofere o

serie de informaţii necesare orientării în spaţiu; Gândirea are particularităţi legate de tipul de orbire şi de modalităţile

cunoaşterii senzoriale în care este antrenată persoana deficientă; Din punct de vedere afectiv, unii copii pot manifesta o atitudine pasivă,

de neîncredere în forţele proprii, timiditate, izolare, alţii sunt foarte agitaţi, violenţi;

Întreaga activitate în cadrul orelor de educaţie fizică este orientată spre dezvoltare fizica armonioasă: mişcările trebuie realizate cu amplitudine şi cu ritm şi localizate în zonele care trebuie fortificate; se va acţiona asupra ţinutei, mersului , alergării; se vor utiliza formaţii variate: semicerc, cerc, perechi; se folosesc terenuri delimitate cu marcaje moi, se utilizează obiecte sonore;

6.2.2. Deficienţe fizice (motorii)

Aceste deficienţe afectează în mod special componentele motrice ale persoanei, atât sub aspect neuro-motor cât şi psiho-motor, determinând o serie de consecinţe în planul imaginii de sine a persoanei şi în relaţiile cu factorii de mediu sau cu alte persoane.

Grupe de tulburări:1. Boli genetice şi congenitale:

- Sindromul Langdon- Down – boală genetică ce se caracterizează prin hipotonie generalizată şi dimorfism tipic (mongoloismul), asociate cu deficienţe de intelect.

- Malformaţii ale aparatului locomotor, unele transmise pe cale ereditară: acheilopodia (lipsa mâinilor şi picioarelor); camptodactilia şi polidactilia;

- Diformitatea Sprengel (umărul ridicat congenital);- Toracele “ în pâlnie”;- Luxaţia congenitală a şoldului;2. Boli de creştere:- rahitismul;- piciorul plat;- hipotrofia staturală (nanismul);- inegalitatea membrelor;- osteocondrodistrofiile;- malformaţiile coloanei vertebrale;3. Sechele posttraumatice:- paraplegia posttraumatică;- paralizia obstetricală;- alte tipuri de pareze de origine medulară;- retracţia ischemică a flexorilor degetelor (boala Volkmann);4. Deficienţe osteo-articulare şi musculare:- traumatisme musculotendinoase;- retracţii musculare:torticolis, contractura în abducţie a umărului, fibroza

progresivă a cvadricepsului, şoldul în resort;5. Deficienţe preponderent neurologice:- boli ale neuronului motor central;- boli ale neuronului motor periferic;

Din punctul de vedere al psihomotricităţii, următoarele componente sunt implicate în actele motrice ale individului:

conduite motrice de bază (instinctuale): coordonare oculomotorie; reacţiile de menţinere a echilibrului; coordonarea dinamică generală;

conduitele neuromotorii – au ca substrat componentele neuromotorii ale psihomotricităţii reprezentate de tonusul muscular şi reflexele neuromusculare:

- conduitele şi structurile perceptiv – motrice: elaborarea şi perfecţionarea mişcărilor, percepţiile spaţiale, temporale;- structurile perceptiv-motrice: schema corporală, lateralitatea,

organizarea spaţială (cunoaşterea spaţială, orientarea spaţială, organizarea elementelor din spaţiul înconjurător, înţelegerea relaţiilor spaţiale), organizarea temporală (ordinea şi succesiunea unor secvenţe

de mişcare sau activitate, durata intervalelor dintre două secvenţe sau activităţi, ciclicitatea unor momente sau perioade, ritmicitatea secvenţelor) ;În funcţie de aceste elemente ale psihomotricităţii, se pot identifica mai multe categorii de tulburări:

- tulburări de expresie motrică;- tulburări care afectează comunicarea motrică;- tulburări de realizare motrică;- tulburări de schemă motrică;- tulburări de structură spaţială şi orientare temporală;- tulburări de lateralitate;

PSIHOMOTRICITATEA – privită sub aspectul formării, dezvoltării, educării şi integrării sale în sfera funcţională a psihicului uman, îmbracă aspecte foarte variate datorită interferenţelor determinate de relaţiile permanente ale individului cu mediul înconjurător, în procesul adaptativ şi educaţional la care este supus. Ea este privită ca fiind o conjugare a funcţiilor psihice cu cele motrice, ca o funcţie complexă a sistemelor superioare de adaptare şi integrare.Manifestările din sfera motricităţii trebuie privite în strânsă relaţie cu dezvoltarea intelectuală, expresia verbală şi grafică, maturizarea afectiv-motivaţională şi calitatea relaţiilor interindividuale ca expresie a maturizării sociale.

6.2.3. TULBURĂRI DE LIMBAJDeficienţele de limbaj reprezintă disfuncţiile intervenite în

recepţionarea, înţelegerea, elaborarea şi realizarea comunicării scrise şi orale datorită unor afecţiuni de natură organică, funcţională, psihologică sau educaţională care acţionează asupra copilului mic în perioada apariţiei şi dezvoltării limbajului.Datorită importanţei limbajului în structura şi desfăşurarea proceselor cognitive, orice afectare al acestuia ar putea avea efecte şi asupra calităţii operaţiilor gândirii, relaţiilor cu ceilalţi şi structurării personalităţii copilului.

CLASIFICARE – după E.VERZA, după criterii: anatomo-fiziologice, etiologice, lingvistice şi psihologice: tulburări de pronunţie: dislalia ; rinolalia; dizartria; tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii : bâlbâiala; tahilalia; bradilalia;

logonevroza; aftongia; tulburări pe bază de coree; tulburări de voce: afonia; disfonia; fonastenia; tulburări ale limbajului citit-scris :dislexia-alexia; disgrafia- agrafia; tulburări polimorfe: afazia; alalia;

tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, electiv sau voluntar; întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii;

EXPLICAREA UNOR TERMENI referitor la tulburările de limbaj :- afonie, imposibilitatea de a vorbi ca urmare a lezării laringelui sau a

nervilor;- afazie, pierderea totală sau parţială a facultăţii de a vorbi şi de a înţelege

limbajul articulat;- bâlbâială, pronunţare neclară;- bradifazie, faptul de a vorbi cu o încetineală anormală;- bradilalie, ritm lent de articularea cuvintelor- la unele boli nervoase;- dislalie, greutate în pronunţarea cuvintelor, determinate de malformaţii

sau leziuni ale organelor senzoriale receptoare sau emiţătoare;- dislexie, tulburare la citit, tulburări ale înţelegerii simbolurilor grafice;- disfonie, alterare a vocii datorită unor leziuni ale coardelor vocale;- disartrie, articulare defectuoasă a cuvintelor;

6.2.4. Tulburări de comportament, manifestări ale conduitei în neconcordanţă cu mediul social.Tipuri: neascultarea, agresiunea, mutismul.

6.2.5. TULBURARI DE COMUNICARE ŞI RELAŢIONARE - AUTISMULEste o categorie de copii care prezintă dificultăţi de comunicare şi

relaţionare cu cei din jur, acestea asociindu-se cu deficienţe de intelect.

Capitolul 7. Educaţia fizică în învăţământul superior

IULIU HAŢIEGANU afirma: “Cetatea universitară afară de cultură, are nevoie şi de aer, de lumină, soare, apă, aceste izvoare grandioase ale tămăduirii pe care nu le poate da decât EDUCAŢIA FIZICĂ.” .

Ca latură a educaţiei integrale, educaţia fizică, prin obiectivele şi conţinuturile urmărite, contribuie la asigurarea unui echilibru optim între activitatea intelectuală şi cea fizică, aceasta, fiind suportul activităţii intelectuale.

Obiective urmărite la acest nivel:1. Îmbunătăţirea stării de sănătate şi o dezvoltare fizică armonioasă;

2. Prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente;3. Perfecţionarea nivelului de motricitate generală şi creşterea

caracterului ei aplicativ;4. Înzestrarea studenţilor cu un sistem de cunoştinţe, priceperi şi

deprinderi. Aptitudini motrice care să le sporească randamentul biomotric solicitat de practicarea profesiei;

5. Perfecţionarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, a aptitudinilor motrice în vederea practicării unei ramuri sportive;

6. Stabilizarea deprinderii şi obişnuinţei de a practica independent exerciţiile fizice în scop recreativ, deconectant sau competitiv; perfecţionarea capacităţii de autoconducere şi autoorganizare;

7. Depistarea studenţilor cu aptitudini pentru diferite ramuri de sport, pentru a participa în competiţiile universitare;

PARTICULARITĂŢI MORFO-FUNCŢIONALEO dată, cu încheierea pubertăţii adolescentul se transformă în tânăr –

adult.La 18-19 ani procesul de creştere încetineşte, oasele se apropie de

structura şi rezistenţa ţesutului adult, cartilagiile de conjugare se subţiază, marcând începutul osificării, automat încetând creşterea în înălţime.

Toracele se dezvoltă ca volum şi elasticitate, ceea ce face să crească indicele de proporţionalitate “Erismann”.

Muşchii cresc în volum, prin modificarea suprafeţei secţiunilor fiziologice. Forţa se dezvoltă proporţional cu valoarea acestei suprafeţe, dar la această vârstă , forţa rămâne încă în urma vitezei şi coordonării care ating valori maxime. Creşte tonusul muscular şi rezistenţa la eforturi atât statice cât şi dinamice.

S.N. atinge capacitatea funcţională optimă la vârsta de 19 ani. Cel de al doilea sistem de semnalizare este foarte bine dezvoltat. Sistemul vegetativ se dezvoltă puternic la această vârstă ajungându-se la un echilibru între funcţiile de relaţie şi cele vegetative.

Aparatul cardio-vascular atinge de asemenea un raport de armonie între organele centrale şi cele periferice. Mecanismele de reglare se perfecţionează, adaptarea la efort făcându-se rapid. Volumul miocardului creşte.

Aparatul respirator se perfecţionează. Există substratul morfo-funcţional pentru eforturile de forţă şi viteză. Consumul de oxigen creşte în mod linear odată cu vârsta - până la 20-22 ani.

În învăţământul superior activitatea de educaţie fizică şi sport este condusă şi organizată de catedra de educaţie fizică din instituţiile respective, acestea fiind sub controlul direct al decanatelor şi rectoratelor.

FORME DE ORGANIZARE a procesului instructiv- educativ-evaluativ:- lecţia de educaţie fizică, fie tradiţională, fie sub forma opţională

( opţiune în ceea ce priveşte ramura de sport);- lecţia de antrenament pentru echipele reprezentative;- cercul sportiv;- activitatea sportivă de masă şi performanţă;- activitatea turistică;- practicarea independentă;

Durata acestor activităţi depinde de modul în care sunt cuprinse în planurile de învăţământ: 1-2 ore, având caracter: obligatoriu, opţional, facultativ.

Lecţiile se pot organiza fie pe grupe profesionale, fie pe ramuri de sport.

Evaluarea se face atât pe baza probelor standard, cât şi pe baza unor probe stabilite la nivelul fiecărei instituţii şi la nivelul fiecărei ramuri de sport; se notează fie pe baza de calificative : admis, respins, fie cu note de la 10-1.

DIC ŢIONAR EXPLICATIV Al TERMENILOR UTILIZAŢI

Arie curriculară – reprezintă un grupaj de discipline care au comun anumite obiective, componentă a planului – cadru;

Capacitate – posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva; posibilitatea, însuşirea morală sau intelectuală a cuiva; aptitudine ( DEX); aspectul vizibil al competenţei.

Ciclul curricular – reprezintă periodizări ale şcolarităţii, grupând mai mulţi ani de studiu, uneori chiar cicluri şcolare diferite.

Competenţă - capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoaşteri adânci a problemei în discuţie ( D.E.X);

Competent, care este bine informat într-un domeniu, care este capabil, care este în măsură să judece un anumit lucru;

Competenţa profesională s-ar putea înţelege acel ansamblu de capacităţi cognitive, afective, motivaţionale şi manageriale, care interacţionează cu trăsăturile de personalitate ale educatorului, conferindu-i acestuia calităţile necesare efectuării unei prestaţii didactice care să asigure îndeplinirea obiectivelor proiectate de majoritatea elevilor iar performanţele să se situeze aproape de nivelul maxim al potenţialului intelectual al fiecăruia (Jinga I. Istrate E.,1998);

Conţinutul învăţământului – ansamblu de valori ştiinţifice, tehnice, tehnologice şiumanistice, de capacităţi, deprinderi, abilităţi şi competenţe transpuse didactic;

Curriculum – reprezintă ansamblul experienţelor de predare-învăţare prin care şcoala oferă elevilor un sistem de informaţii, abilităţi, comportamente şi competenţe pentru formarea unei personalităţi integrale, creative şi autonome;

- provine din limba latină (singular- curriculum; plural- curricula) şi înseamnă, alergare, cursă;

Curriculum naţional – reprezintă sistemul experienţelor de învăţare oferite de şcoală într-un sistem de învăţământ naţional; se desemnează în mod convenţional totalitatea programelor şcolare;

Curriculum nucleu (obligatoriu) – cuprinde disciplinele obligatorii; asigură egalitatea şanselor pentru toţi elevii din învăţământul public;

Curriculum la decizia şcolii – oferă mai multe posibilităţi din care şcoala trebuie să aleagă una sau mai multe variante adaptate la la posibilităţile elevilor; curriculum aprofundat, pentru elevi cu parcursuri individuale mai lente, pentru elevi fără interes pentru disciplina noastră; curriculum extins, pentru elevii care manifestă interes pentru disciplină;

Evaluare – proces complex de comparare a rezultatelor activităţii instructiv - educative cu obiectivele planificate, cu resursele utilizate sau cu rezultatele anterioare( I.Jinga); conţinutul evaluării: verificare, apreciere şi notare;

Evaluare iniţială – reprezintă determinarea nivelului iniţial de pregătire al unui colectiv, prin mijloace specifice;

Evaluare sumativă (cumulativă) – se realizează la finalul unei activităţi;

Evaluarea continuă (formativă) – se realizează pe parcursul instruirii, având un rol stimulativ pentru întregul colectiv;

Interdisciplinaritate - transfer de concepte şi metodologie dintr-o disciplină în alta, pentru a permite abordarea mai adecvată a problemelor cercetate.(D.E.X., 1998).

Obiectiv cadru – obiectiv cu un grad mare de generalitate şi complexitate, care se referă la formarea unor capacităţi, competenţe şi atitudini specifice fiecărei discipline, urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu;

Obiectiv de referinţă – obiectiv prin care se specifică rezultatele învăţării la finele unui an de studiu, se urmăreşte progresia de achiziţiilor de la un an la altul;

Opţionalul – face parte din C.D.S. sunt discipline/ teme/cursuri propuse de şcoală cu aprobarea Inspectoratelor Şcolare Judeţene; tipuri: opţional la nivelul disciplinei, la nivelul ariei curriculare, la nivelul mai multor arii curriculare;

Plajă orară – variaţia de ore între numărul minim şi cel maxim, prevăzut în planul - cadru de învăţământ;

Plan – cadru de învăţământ – document curricular, care permite şcolilor şi claselor să realizeze scheme orare proprii;

Probă - instrument de evaluare, proiectat,administrat şi apreciat de profesor.

Schemă orară – reprezintă distribuţia disciplinelor şcolare în cadrul numărului de ore pe săptămână al unei clase;

Standard de performanţă – criteriu de evaluare, indică nivelul de cunoştinţe capacităţi şi atitudini la care au ajuns elevii în procesul de învăţare şi este un elementde diagnoză şi prognoză;

Situaţie de învăţare – componentă a structurii lecţiei, proiectată şi realizată de profesor, vizând anumite obiective operaţionale.

Transdisciplinaritate - o formă de întrepătrundere a mai multor discipline, desemnează o nouă abordare a învăţării şcolare.

Trunchi comun – reprezintă numărul minim de ore obligatorii în care se parcurge programa şcolară a unei discipline pe parcursul unui an şcolar;

Unitate de învăţare – componentă a procesului didactic, coerentă din punct de vedere tematic, desfăşurată în mod continuu pe o perioadă de timp determinată şi finalizată prin evaluare.

BIBLIOGRAFIE

1. Albu, A., Albu, C. (1999) Psihomotricitatea. Iaşi, Spiru Haret2. Anucuţa, P. (1997) Pedagogie. Timişoara, Ed. Augusta3. Anucuţa, P. (2000) Introducere în psihologie. Timişoara, Ed. 

Excelsior4. Ausubel, P.D., Robinson, D., Floyd, G. Învăţarea în şcoală.

Bucureşti , Ed. Didactică şi Pedagogică 5. Avramoff, E. (1974) Probleme de fiziologie ale efortului ciclic.

Bucureşti, Ed. Stadion

6. Baroga, L. (1984.) Educaţia calităţilor fizice combinate Bucureşti, Ed. Sport-Turism

7. Băiaşu, N.Gh. (1972.) Gimnastica. Bucureşti, Ed. Stadion 8. Bănciulescu, V., Ludu, V. (1987) Sport şi artă. Bucureşti, Ed.

Sport-Turism. 9. Belinovici, V.V. (1961) Procesul învăţării în educaţie fizică.

Bucureşti, Ed. Tineretului10. Birkenbihl, V. F. (1998) Antrenamentul comunicării sau Arta

de a înţelege. Bucureşti, Ed. Gemma Pres11. Bîrzea, C. (1995) Arta şi ştiinţa educaţiei. Bucureşti, Ed.

Didactică şi Pedagogică. 12. Bîrliba, M. C. ( 1987) Paradigmele comunicării. Bucureşti, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică.13. Boboc, I. (2002) Psihosociologia organizaţiilor şcolare şi

managementul educaţional. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică14. Bratu, I. A. (1985) Deprinderi motrice de bază. Bucureşti, Ed.

Sport - Turism15. Bruner, J. (1974) Pentru o teorie a instruirii. Bucureşti, Ed.

Didactică şi Pedagogică 16. Buruc, M. (2000) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi

sportului. Arad, Ed. Servo-Sat17. Cătăneanu, S., Cojocaru, N., Alexandru, Gh., Lupu, Bangă, J.,

Năpruiu, M., Gheorghe-Cârţu, C. (2002) Metodica predării educaţiei fizice şi sportului în ciclul primar. Craiova, Ed. „Gheorghe Alexandru”

18. Cârstea, Gh. (1993) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti 

19. Cârstea, Gh. (1997) Educaţia fizică - Teoria şi bazele metodicii. Bucureşti.

20. Cârstea, Gh. (2000) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti , Ed. An-Da

21. Ceauşescu N.N. (1976) Pedagogia educaţiei fizice. Bucureşti, Ed. Sport - Turism

22. Cerghit, I., Neacşu, I., Negreţ-Dobridor, I., Pâinişoară, I.O. (2001) Prelegeri pedagogice. Iaşi, Ed. Polirom

23. Chiriţă, G. (1972) Optimizarea lecţiei de educaţie fizică. Bucureşti, Ed. Stadion

24. Chiriţă, G. (1977) Pedagogie. Bucureşti, Ed. Sport -Turism25. Chiriţă, G. (1978) Activităţile corporale şi factorii educativi.

Bucureşti, Ed. Stadion 26. Colibaba-Evuleţ, D., Bota I. (1998.) Jocuri sportive. Teorie şi

metodică. Bucureşti, Ed. Aldin

27. Cosmovici, A. (1996) Psihologie generală. Iaşi, Ed. Polirom 28. Creţu, C. (1998) Curriculum diferenţiat şi personalizat. Iaşi,

Ed. Polirom, 29. Creţu, E. (1999) Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul

primar. Bucureşti,  Ed. Aramis30. Cristea, G.C. (2002) Pedagogie generală. Bucureşti, Ed.

Didactică şi Pedagogică31. Cristea, R., Cristea, M. (1989) Personalitatea şi idealul moral.

Bucureşti,  Ed. Albatros32. Cristea, S. (1997) Pedagogie. Timişoara, Ed. Hardicson 33. Cucoş, C. (1996) Pedagogie. Iaşi, Ed.  Polirom 34. Cucoş, C. (2002) Timp şi temporalitate în educaţie. Elemente

pentru un management al timpului şcolar. Iaşi, Ed. Polirom35. Curriculum Naţional pentru Educaţie Fizică, 1999, 200436. Dragnea, A. (1984) Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi

sport. Bucureşti, Ed. Sport –Turism 37. Dragnea, A., Bota, A. (1999) Teoria activităţilor motrice.

Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică38. Dragu, A. (1996) Structura personalităţii profesorului. Bucureşti,

Ed. Didactică şi Pedagogică,.39. Drăgan, I., Anucuţa, P. (1997) Psihologia învăţării. Timişoara,

Ed. Excelsior40. Dumitru, I.Al. (2001) Educaţie şi învăţare. Timişoara, Ed.

Eurostampa41. Epuran, M., Horghidan, V. (1999) Psihologie şcolară cu aplicaţii

în educaţie fizică. Bucureşti, Univ. Ecologică42. Fiedler, P. (1998) Metodica educaţiei fizice şi sportive.

Iaşi, Ed. Chemarea43. Firea, E. (1984) Metodica educaţiei fizice şcolare. Bucureşti,

Vol I - II 44. Gagne, R.M. (1975) Condiţiile învăţării, Bucureşti, Ed.

Didactică şi Pedagogică 45. Gagne, R.M. (1977) Principii de desing al instruirii. Bucureşti,

Ed. Didactică şi Pedagogică46. Herczog, L. (1994) Terminologia educaţiei fizice şi sportului.-

Timişoara: „U” Timişoara.(2)47. Herczog,L. (1995) Teoria educaţiei fizice şi sportului.

Timişoara, Ed. Mirton48. Ionescu, M. (1995) Strategii şi demersuri tipice în predare şi

învăţare. Didactica modernă. Cluj, Ed. Dacia 49. Iucu, R.B. (2001) Instruirea şcolară. Iaşi, Ed. Polirom,

50. Joiţa, E. (2000) Management educaţional. Iaşi, Ed. Polirom51. Joiţa, E. şi colab. (2007) Formarea pedagogică a profesorului.

Instrumente de învăţare cognitiv-constructivistă, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,

52. Ludu, V. (1978) Îndemânarea şi metodica dezvoltării ei. Bucureşti, Ed. Stadion

53. Marcu, V. Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în kinetoterapie . Oradea, Univ. Oradea

54. Manno, R. (1996) Bazele antrenamentului sportiv. Bucureşti, S.P.D.

55. Marcus, S. (1997) Empatie şi personalitate. Bucureşti, Ed. Atos

56. Marcus, S. şi colab. (1999) Competenţa didactică – Perspectivă psihologică. Bucureşti, Ed. All

57. Matveev, L.P., Novicov, A. (1980) Teoria şi metodica educaţiei fizice. Bucureşti, Ed. Sport –Turism

58. Meikson, G.B. (1966) Particularităţile psihologice ale învăţării de către elevi a diferiţilor parametrii ai mişcărilor. Moscova.

59. Ministerul Educaţiei Naţionale. Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare la disciplina Educaţie Fizică, 1999

60. Mitra, M., Mogoş, Al. (1980) Teoria şi metodica educaţiei fizice. Bucureşti, Ed. Sport –Turism

61. Mitrofan, N. (1988) Aptitudinea pedagogică. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,

62. Popovici, D. (2000) Didactica. Soluţii noi la probleme controversate. Bucureşti, Ed. Aramis

63. Prelici, V. (1997) A educa înseamnă a iubi. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică

64. Postelnicu, C. (2000) Fundamente ale didacticii şcolare. Bucureşti, Ed. Aramis

65. Radu, I., Cerghit, I., Popescu, E., Vlăsceanu, L. (1995) Didactica- Proiectarea activităţii didactice. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică

66. Scarlat, E. (1981) Lecţia de educaţie fizică. Bucureşti, Ed. Sport-Turism. 194 p.

67. Scarlat, E., Scarlat, M.B. (2002) Educaţie fizică şi sport. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică

72. Stoica, D. (1982) Psihopedagogie şcolară. Craiova, Ed. Scrisul Românesc.

73. Stoica, M. (1996) Psihopedagogia personalităţii. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A

74. Stoica, M. (2001) Pedagogie şi psihologie. Craiova, Ed. Gheorghe Alexandru

75. Strungă, C. (1999) Evaluarea şcolară. Timişoara, Ed. Vest 76. Surdu, E. (2000) Fenomenul educaţional. Ed.II. Timişoara, Ed.

Mirton.77. Şoitu, L. şi colab. (1996) Comunicare şi educaţie. Iaşi, Ed.

Spiru Haret78. Şoitu, L. (1997) Comunicare şi acţiune. Iaşi, Institutul

european79. Ştefanovic, J. (1979) Psihologia tactului pedagogic al

profesorului. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică81.Todea, S.F. (2001) Teoria educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti,

Fundaţia ”România Mare”82. Todea, S.F. (2001) Metodica educaţiei fizice şi sportive.

Bucureşti, Fundaţia ”România Mare”83. Zaţiorski, V. (1968) Calităţile fizice ale sportivilor. Bucureşti,

C.N.F.E.S.84. Zlate, M. (1999) Psihologia mecanismelor cognitive. Iaşi, Ed.

Polirom

CUPRINS

PARTEA I DIDACTICA GENERALA A EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Capitolul 1. Obiectul, ramurile şi funcţiile didacticii generale a educaţiei fizice şi sportului

1.1. Generalităţi…………………………………………..1.2. Didactica specialităţii………………………………..1.3. Ramurile metodicii…………………………………..1.4. Finalităţile educaţionale …………………………….Capitolul 2. Procesul de învăţământ în educaţie fizică şi sport

2.1. Caracteristicile procesului de învăţământ…………... 2.2. Conţinutul procesului de învăţământ ……………….Capitolul 3. Componentele procesului instructiv-educativ-evaluativ……………3.1. Cunoştinţe…………………………………………...3.2. Aptitudini …………………………………………..

3.2.1.Generalităţi……………………………………..3.2.2. Viteza…………………………………………..3.2.3. Forţa……………………………………………3.2.4. Rezistenţa………………………………………

3.2.5.Capacitatea coordinativă………………………3.2.6. Supleţea………………………………………...

3.3. Indicii morfo-funcţionali…………………………….3.3.1.Metode de evaluare a dezvoltării fizice………...3.3.2. Indici antropometrici

5678

1116

1717181820242731353840

3.3.3. Indici funcţionali……………………………….3.3.4. Ţinuta corectă………………………………….

3.4. Priceperi…………………………………………….3.5. Deprinderi…………………………………………..

3.5.1. Generalităţi……………………………………. 3.5.2. Caracteristicile deprinderilor………………….

3.5.3. Etapele de formare a deprinderilor motrice…. 3.5.4. Tipuri de deprinderi motrice………………….

3.5.5. Transfer şi interferenţă………………………..3.5.6. Slăbirea şi stingerea deprinderilor motrice…... 3.5.7. Deprinderi motrice de bază……………………

3.5.8. Deprinderi motrice aplicativ - utilitare……….. 3.5.9. Parcursurile aplicativ-utilitare………………...

3.5.10. Jocurile………………………………………3.6. Obişnuinţe…………………………………………...

3.7. Elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei…….

Capitolul 4. Principiile procesului de învăţământ…4.1. Generalităţi……………………………………4.2. Principiile didactice…………………… Capitolul 5. Metodologia instruirii…………………..5.1. Conceptul de metodă de învăţământ………………..5.2. Descrierea metodelor utilizate în Educaţie Fizică şi Sport…

Capitolul 6. Sistemul formelor de organizare a procesului de învăţământ……………6.1. Generalităţi…………………………………………..6.2. Lecţia

6.2.1. Caracteristicile lecţiei………………………….6.2.2. Cerinţele generale……………………………...6.2.3. Conţinutul şi structura lecţiei de educaţie fizică6.2.4. Tipuri de lecţie…………………………………

6.3. Efortul şi odihna în lecţia de educaţie fizică……….. 6.3.1. .Efortul …………………………………………

6.3.2. Oboseala………………………………………6.3.3. Odihna ……………………………………….6.3.4. Densitatea…………………………………….

6.4. Organizarea activităţii în lecţia de educaţie fizică şi sport……………………………………………………….

6.5 Alte forme de organizare a procesului de învăţământ------------------------------

41424345464647485252535362676971

72

757575

7979

80

88

88

8889899192929394

6.6. Reforma curriculară în educaţie fizică……………Capitolul 7. Proiectarea didactică……………………. 7.1. Etapele proiectării didactice…………………….7.2. Documentele de planificare……………………..

7.2.1. Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare…. 7.2.2. Planificarea calendaristică………………….. 7.2.3. Proiectarea unităţilor de învăţare…………… 7.2.4. Proiectul didactic……………………………

Capitolul 8. Evidenţa…………………………………..Capitolul 9. Evaluarea………………………………….9.1. Generalităţi……………………………………….

9.1.1. Cerinţele psihopedagogice ale evaluării…….

9.1.2. Conţinutul evaluării………………………….9.1.3. Factorii perturbatori ai evaluării……………..9.1.4. Funcţiile evaluării……………………………

9.2. Criteriile de evaluare……………………………9.3. Tipuri de evaluare……………………………….9.4. Metode de evaluare……………………………..9.5. Evaluarea în educaţie fizică ……………………….

Capitolul 10. Statutul şi rolul profesorului de educaţie fizică…………………………………………10.1 Generalităţi……………………………………….10.2. Competenţa profesională…………………………10.3. Aptitudinea pedagogică…………………………..10.4. Autonomia profesională şi creativitatea…………. 10.4.1. Autonomia profesională…………………….. 10.4.2. Creativitatea profesională…………………..

PARTEA a - II-a METODOLOGIA PREDĂRII

EDUCAŢIEI FIZICE ÎN SUBSISTEMUL EDUCAŢIEI FIZICE A TINEREI GENERAŢII……………………………………..

Capitolul 1. Educaţia fizică în învăţământul preprimar……………………………………………….

1.1. Dezvoltare morfo-funcţională……………………..1.2. Dezvoltare psihică…………………………………1.3. Activitatea motrică………………………………..

1.4. Documente curriculare…………… 1.5. Organizarea activităţilor didactice în grădiniţă…..

94

97

104106

109109110110110111113

118

119119120120121122122122123123

125125126128131131133

134

1.6. Proiectarea activităţii didactice……………………. 1.7. Evaluarea în învăţământul preprimar………………

Capitolul 2. Educaţia fizică în învăţământul primar… 2.1. Particularităţi morfologice……………………….. 2.2. Particularităţi psihice……………………………..

2.3.Particularităţi motrice…………………………….. 2.4. Structura curriculumului…………………………. 2.4.1. Finalităţile educaţionale în învăţământul primar 2.4.2. Conţinutul programei…………………………. 2.4.3. Formele de organizare a activităţii în ciclul primar………………………………………………

2.5. Recomandări privind proiectarea didactică……….. 2.6. Recomandări privind desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică……………………………………………Capitolul 3. Educaţia fizică în învăţământul gimnazial……………………………………………… 3.1. Particularităţi morfologice………………………… 3.2. Particularităţi funcţionale…………………………. 3.3. Particularităţi psihice……………………………… 3.4. Particularităţi motrice………………………………

3.5. Structura curriculumului………………………….. 3.5.1.Finalităţile educaţionale în învăţământul

gimnazial………………………………………………… 3.5.2. Conţinuturile instruirii……………………….. 3.5.3. Standardele de performanţă…………………… 3.5.4. Formele de organizare ale activităţii………….. 3.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic… 3.7. Aspecte ale evaluării în ciclul gimnazial………….. 3.8. Recomandări privind realizarea lecţiei de educaţie fizică….Capitolul 4. Educaţia fizică în cilul liceal………… 4.1. Particularităţi morfologice ş i funcţionale…………. 4.2. Particularităţile vieţii psihice……………………… 4.3. Particularităţile motrice……………………………. 4.4. Finalităţile liceului………………………………… 4.5. Structura curriculumului………………………….. 4.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic… 4.7. Documente de proiectare…………………………. 4.7.1. Clasa a-IX-a…………………………………. 4.7.2. Clasa a-X-a………………………………….. 4.7.3. Clasa a-XI-a ………………………………..

134134135136137138139141

142142142143144144145

146147

152

153153153154155155

157158161161161165

170

171

Capitolul 5. Educaţia fizică în şcolile de arte şi meserii…………………………………………………..5.1. Finalităţi educaţionale………………………………

5.2. Obiective generale………………………………….5.3. Precizări metodico-organizatorice………………….5.4. Conţinutul instructiv-educativ………………………5.5. Modalităţi de aplicare a sistemului de evaluare…….5.6. Proiectarea unităţilor de învăţare……………………Capitolul 6. Educaţia fizică în învăţământul special…6.1. Aspecte generale ……………………………………6.2. Tipuri de deficienţe…………………………………. 6.2.1. Deficienţe senzoriale…………………………… 6.2.2. Deficienţe fizice……………………………….. 6.2.3. Tulburări de limbaj……………………………. 6.2.4. Tulburări de comportament……………………. 6.2.5. Tulburări de comunicare şi relaţionare……..

Capitolul 7. Educaţia fizică în învăţământul superior

DICŢIONAR EXPLICATIV AL TERMENILOR UTILIZAŢI……………………………………………..BIBLIOGRAFIE……………………………………….

171172173174176178179181190195

199199200200202206207

209209210211215217218218

219

221

224