32 ianuarie 2016

Seniorii Energiei Dialog de suflet cu dna. Doina ViȘA ­ expert la Banca Mondială Prof. Elena Ratcu, Consilier CNR-CME

Dacă ar trebui să o caracterizez în câteva cuvinte cheie pe interlocutoarea mea de astăzi, doamna Doina Vișa, aș spune cam așa: Energică. Explozivă. Tonică. Vizionară. Neliniștită. Căutătoare de noutate. Perfecționistă. Riguroasă. Corectă. Responsabilă. Disciplinată. Întâlnirea cu doamna Vișa a fost pentru mine un mic regal care mi-a oferit acces la informații inedite și extraordinar de interesante și mi-a dat posibilitata să o cunosc mai bine. Modul său direct de adresare și abordare, vioiciunea spiritului, profesionalismul pluridisciplinar care răzbatea din fiecare vorbă, gest și atitudine, simțul extraordinar al umorului, veselia debor-dantă și molipsitoare, dragostea față de familie și încrederea în tinerii de astazi, tinerii m-au fermecat și mi-au făcut-o și mai dragă decât îmi era.

Absolventă a Facultății de Automatică, Sec ția Sisteme de comandă-control în 1975, cu un MBA la Școala de Busi-ness-ASEBUSS în 1995, doamna Doina Vișa a fost consultant și senior o perations officer la Banca Mondială (1997-2011) și membru în Boardul și Co mitetul de Investiții al Fondului de Eficiență Energetică din R. Mol do-va, ca reprezentant al Agenției Su-e deze de Dezvoltare Internațională (2013-2015). Anterior, între 1994-1997 a fost extension worker la FIMAN- International Ma nagement Foun dation/Fundația In ter națională de Management, după ce ocupase fun-cția de expert privind dez vol tarea În-tre prinderilor Mici și Mijlocii la Agenția Națională pentru Privatizare și Agenția Română de Dezvoltare (1990-1993). În tre anii 1980-1990 a fost cercetător și inginer șef adjunct la În treprinderea „A erofina”, iar imediat du pă absolvirea fa cultății a lucrat la În tre prin derea „A utomatica”, între anii 1975-1980.

„Mi se dusese vestea de copil greu de stăpânit”

Îmi face mare placere să vă reîntâl-nesc, doamna Vișa. Îmi era dor de energia dumneavoastră debordan-dă. Cred că în copilărie ați creat ce va probleme părinților din acest punct de vedere, nu-i așa?

─ Eram cea mai mică dintre cei trei frați și eram un copil energic și mai baie-

țoasă din fire. Am învățat la Târnăveni, oraș mic, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea și mi se dusese vestea de copil greu de stăpânit (râde). Noi pro-venim din tr-o familie de mici intelectu-ali blăjeni, pentru care regulile și tradi-ția erau foar te importante. Eu am refu-zat să accept tradiția familiei, conform căreia femeile trebuiau musai să devină învățătoare sau profesoare. Ingineria era considerată o meserie bărbătească. Până în preziua e xamenului meu de ad-mitere la facultate, ta ta spunea tuturor că eu voi merge la Timi șoara, să urmez matematica și să de vin profesoară. Toată familia noastră stu diase acolo. Eu spuneam: „Nu merg la Timișoara! Eu merg la București să devin inginer” (râde copios). Ta ta înnebunea auzind asta, dar mama, care era o femeie ta re blândă, îi spunea: „Nu vezi că e singu-ra dintre copii care sea mănă cu tine? E la fel de încăpățâna tă. Las-o să facă ce vrea ea, că altfel n-o s-o scoți la capat.” Așa l-a con vins ma ma pe tata să vină cu mine la București pentru admiterea la Facultatea de Automatică.

─ De ce Automatică ? - Numai la București și la Craiova erau Fa cul tăți de Automatică, iar eu trebuia să găsesc un motiv ca să nu merg la Ti-mișoara. De fapt nici nu știam prea bine ce înseamnă a utomaticã și aș fi vrut să merg la Electro nică, dar un văr de-al meu mă sfă tuise să ne înscriem amândoi la Automa tică pentru a fi împreună. Așa am ajuns la Facultatea de Automatică (râde

molipsitor). Atuul meu principal este că întotdeauna mi-a plăcut matematica.

─ Uneori e bine să fii fată-băiat în-tr-o lume din ce în ce mai dificilă. In terviul nostru are loc pe un fond de spaime diverse: pierderi de zeci de vieți de tineri într-un cumplit in-cen diu al unui club bucureștean, a ten tate teroriste la Paris și Londra, exodul refugiaților din Siria în Euro-pa, războaie. Cum ne putem regăsi e chilibrul social astăzi?

─ Ne vom regăsi echilibrul, pentru că am ma re încredere în copiii aștia are vin din ur mă, nepervertiți. Deși eu avut o experi en ță internațională și oportuni-tăți de a învă ța și de a vedea lucruri pe care puțini oa meni le-au văzut, îmi dau seama că oricât de adaptabilă la nou ar fi mintea mea, es te totuși perverti-tă și afectată de tot ce ea ce am trăit înainte de 1989. Acum tră im o perioadă de schim bare și întotdeauna în astfel de pe rioade ies gunoaiele la su prafață. Dar apele se vor limpezi și la noi, iar noua ge nerație de tineri învățați acum să gân dească liber va schimba lumea. Totul este să-i ajutăm și să le facem loc. Hai, să recunoaștem că nici toți cei din ge nerația noastră nu suntem întotdeau-na în cântați să ne dăm la o parte și să lă săm loc tinerei generații. Mai cred că mulți din ti nerii plecați în străinătate se vor întoarce pâ nă la urmă acasă. Numai da că povestesc la întoarcere ceea ce au vă zut acolo și tot este bine.

ianuarie 2016 33

„Când nu mă mai regăsesc într-un loc de muncă, eu plec de acolo”

─ Și eu cred în tinerii noștri și mă bu-cur că gândim la fel. Revenind la in-terviul despre profesionistul și omul Doina Vișa, știu că după absol vi rea Facultății v-ați angajat la „Automa-tica”, unde ați coordonat produ cerea panourilor sistemelor de comandă pentru sectorul energe tic și chimic. Apoi, timp de 10 ani, la Întreprinde-rea „Aerofina”, ați co or donat pro-iectarea tehnologiilor uneltelor și testelor la producția de se rie mică a echipamentelor de coman dă/con-trol la avioane. Sunt meserii care dupã unele mentalități se potrivește mai degrabã bãrbaților...

─ Când am plecat de la Automatica eram tânără, iar secretarul de partid conside-ra că fiecare femeie din fabrică trebuia să-i acorde lui o atenție specială. Ei, cu mine a greșit! Chestiunea este că înce-pusem a doua facultate la ASE, iar acest om mi-a spus că pot face și 10 facultăți, dar că dacă nu vrea el, eu voi avansa la Automatica. Ca atare, am întrerupt studiile la ASE și am hotărât să plec de acolo. Nu mi-am iertat însă niciodată că cineva m-a oprit din drumul meu. Era atunci la Automatica o perioadă de plină efervescență, se dezvoltau echipamente noi pentru energie și chimie, iar eu eram foarte apreciată și-mi plăcea ce fãceam. Dar în 1980 am plecat la Întreprinderea Aerofina. Mie când nu îmi mai place un loc de muncă, plec și nu mă mai întorc niciodată, chiar dacă mă înțeleg bine cu oamenii cu care lucrez. Am avut patru astfel de episoade în viața mea și o să vă povestesc. Aerofina abia se înființase în câteva încăperi dintr-o clădire de pe Plat-forma Pipera și se căutau ingineri pen-tru cercetare, producție și testare pen-tru echipamente militare și civile, adică produse de serie mică pentru industria de apărare. Fabrica s-a construit în timp ce noi eram acolo, în Pipera. În toate do-meniile în care am lucrat, eu proporția era cam 80% bãrbați și 20% femei. Mi-a plăcut mediul acesta, pentru că bărbații sunt mult mai direcți decât femeile, nu sunt atât de susceptibili și nu se supără așa repede ca femeile. Cinci ani am făcut cercetare la Departamentul de Asimi-lări, unde lucram cu industria orizontală care producea elemente de calitate pen-tru aviație. În perioada aceea industria

noastrã trebuia să realizeze echipamente pentru industria aeronautică. Eu lucram cu diverse întreprinderi din industria electronică, pentru producerea de echi-pamente speciale care puteau fi adap-tate la temperaturile extreme, de minus 50 de grade, cum trebuiau la aeronave. Era un domeniu special care mi-a dat mari satisfacții profesionale. Mergeam mult prin fabricile cu care colaboram, apoi stăteam zile și nopți în secție cu colegii să vedem ce produse performan-te puteam realiza. A venit apoi etapa în care trebuiau promovate femeile. Fabrica noastră era semi-militarizată și întreaga conducere era formată din militari. Di-rectorul, care era colonel, promovase ce-i drept femei la serviciul desfacere, plan, organizarea muncii, dar pentru că trebuiau femei și la partea tehnică, m-a numit pe mine șefa Biroului de Pregătire a Fabricației. Era un post ingrat și difi-cil pe care nu-l voia niciun băiat. Acolo trebuia să planifici și să urmarești partea de tehnologie, de execuție și promovare a SDV-urilor (Scule, Dispozitive și Verifi-catoare), să faci testări pentru produse noi și nu era ușor deloc. I-am explicat colonelului că eu mă pricepeam la sâr-me, nu la partea mecanică, dar el m-a liniștit, spunân du-mi că mă cunoaște și că mă voi descurca. N-am avut încotro, a trebuit să mă descurc. Mi-a trebuit însă ceva timp să fac diferența dintre un strung și o freză (vorbește râzând în ho-hote). Am realizat însă că totul era doar o chestie de pla nificare, că de fapt era vorba de un sis tem pe care trebuia să-l cunoști la per fecție, să știi să depistezi dispozitivul care se blochează și unde. Până la ur mă a fost foarte interesant. Dar după cinci ani însă, iarăși am simțit că nu mai pot învăța ceva nou și mi-a venit din nou cheful sa plec.

─ De ce nu mă mir, oare? (râdem a mân două). La ce v-au folosit ulte-rior cunoștințele dobândite la Aero-fina?─ Tot ce am învățat la Aerofina mi-a deschis un orizont mare. Eu știam destul de bine ce se întâmpla la acea vreme în industria noastră electrotehnică și care erau posibilitățile. Deosebit în industria aeronautică față de restul industriei o rizontale era faptul la Aerofina nu aveai voie să greșești niciun pic, totul tre-buia să fie perfect. Pe toți pereții erau lipite afișe propagandistice pe ca re scria cu majuscule „Orice greșeală de-a ta

poate costa viața unui om”. La Aerofina am învățat să fiu corectă, a tentă și responsabilă, am învățat ce în seamnă să conduci, să organizezi și să planifici ceva. Aviația era unul din do me niile de vârf la noi, iar România avea o mare tradiție și un potențial deosebit în aeronautică. Este mare păcat că în timp acest domeniu a fost distrus trep tat. Când mi-am dat seama că de fapt pe nimeni nu interesa ce făceam noi acolo și nici istoria fiecarui produs re a li zat de noi cu mari eforturi, mi-am spus cã trebuie sã plec. Am realizat că acolo eu nu voi învăța niciodată să fac ceva de la cap la coadă, așa că mai bine plec să văd ce înseamnã viața nouă și ce va fi în viitor. Aerofina era pe tobogan în jos, deși oamenii erau entuziaști și doreau sã facã lucruri noi. Foarte târ ziu am realizat de ce oamenilor nu li se permitea să facă tot ce doreau, din mo tive pe care abia acum le înțeleg, dar care atunci îmi scăpau. Mare păcat!

„Dacă vrei să mă pedepsești, pu-ne-mă să nu fac nimic, că mor”

─ Ați plecat tot la ceva nou, la Agen-ția Națională de Privatizare (ANP), în ființată imediat după anul 1990. Era un act de curaj sa te lansezi în proiecte privind sectorul privat din România într-o perioadă în care noi abia ieșisem din comunism și nu știam prea bine ce înseamnã pro-prietatea privată și nici pe ce baze se organiza. Cum v-ați descurcat în jungla activităților de privatizare și care au fost proiectele și programe-le în care v-ați implicat în perioada aceea?

─ Cum vă spuneam, la Aerofina nu mai aveam satisfacții profesionale. Dacă îna-inte de 1990 munceam de-mi săreau capacele de dimineața până seara, după 1990 lumea era debusolată și nu prea se mai făcea nimic. Ori, pe mine dacă vrei să mă pedepsești, pune-mă să nu fac nimic, că mor. Hotărâtă să îmi găsesc

Foto: prof. Washington, la EMBA

34 ianuarie 2016

alt loc de muncă, m-am uitat în ziar, am văzut că la ANP se dădea concurs pentru angajare și m-am prezentat la examen. Imediat după revoluția din 1989 la noi se cautau numai economiști și juristi, iar limita de vârstă era de 35 de ani. ANP a fost singurul loc care căuta și ingineri, cu limita de vârstă de 40 de ani. Eu aveam 39. Am dat examen să văd despre ce e vorba în noile condiții de libertate câști-gate după revoluție și să știu unde mă poziționez eu. Am câștigat concursul și am ales să lucrez la Departamentul de Dezvoltare și Privati za re a Întreprinde-rilor Mici și Mijlocii (IMM-uri). Acolo am în vățat enorm prin par ticiparea la diver-se cursuri de speciali tate, am beneficiat de asistență tehnică finanțată de USAID, UNDP și de nemți, am învățat singură lim ba engleză, cu încăpățânarea aceea a ar deleanului și am contribuit la realizarea multor proiecte și pro grame de dezvol-tare a IMM-urilor și le gislației necesare. Toată viața îmi voi aminti o întâmplare de pe vremea când dl. Theodor Stolo-jan era președintele Agenției. Într-o zi eram de serviciu la ca binetul dânsului și citeam. Trecând pe lângă mine m-a întreabat: „Ce citiți, doam nă?”„Despre incubatoare de afaceri/bussiness incuba-tor center, domnule președinte” i-am răspuns. El nu a zis ni mic, a trecut mai departe și l-a cheamat în birou pe direc-torul meu pe care l-a întrebat mirat „Ce legătură avem noi cu clocitorile?”

─ Ei, asta-i culmea, domnul Stolojan nu știa așa ceva ?─ Nu știa! (râs copios de ambele părţi). „Nu, domnule președinte”, zice di rec-to rul meu, „este vorba despre niște struc turi special create pentru a sprijini dez voltarea afacerilor aflate la început de activitate, oferindu-le informații, know- how, suport financiar, servicii de consultanță și spații pentru birouri. Ast-fel, micii întreprinzătorii pot fi ajutați să lu creze împreună și se pot dez volta mai ușor.” Dlui. Stolojan, că ruia i-a plăcut foar te mult această i dee, vine la mine si-mi spune: „Te rog fru mos să-mi faci şi mie o copie din ce citeşti.”

„Am fost cumva promotorul incuba-toarelor de afaceri din România”

Ulterior ne-am întâlnit deseori la Banca Mondială unde el era senior economist și un de eram și eu angajată și întotdeauna m-a susținut foartre mult pentru că-i

plăcea cum gândeam. Proiectul pe care am reuşit să-l fac la ANM a fost incubatorul de la CITAF (Centrul Incubator Tehnologic și de Afaceri de la ICPTC (Institutul de Cercetări Tehnologia Construcțiilor de Mașini. Conceptul era așa: să dai spații celor care au idei, să le dai și unelte, să-i ajuți să-și împartă cheltuielile de contabilitate și dupã vreo trei ani să-i lași să se dezvolte cu propriile forțe, să creas că singuri și apoi să vină alții să le ia locul. Este un concept foarte răspândit în America, dar și în Europa, unde sunt mai mult incubatoare tehnologice. Un pro-cent de 80% din firmele care au cres cut într-un incubator au șansa să reziste în timp, în vreme ce doar 20% din cele care se dezvoltă singure au această șansă.

─ În tot iureșul acesta al activității dumneavoastră, când ați avut timp să vă îndrăgostiți și să vă căsătoriți?

─ M-am întâlnit cu soțul meu la „Auto-matica”, eu fiind stagiară, iar el inginer în Secția de Producție E chipamente și Tablouri Automatizare și, ul terior, ne-am căsătorit. Adevărul este că nu am vrut să lucrez în proiectare, pro gramul meu în secție și la beneficiari de pășea cu mult cele opt ore normale de lucru, iar soțul meu care nu are firea mea con știincioasă niciodată n-a înțeles cum poa te să-mi placă să muncesc atâta. Dar nu se supăra că eram mereu pe drumuri, pen-tru că îmi făceam treburile casnice, mân-care avea întotdeauna pentru că mie îmi place mult să gătesc, deci nu era vreo problemă (râde).

─Dacă toată ziua erați pe drumuri, când mai găteați?─ Găteam noaptea când veneam aca-să sau dimineața de la ora 4 la 6, când se scula toată lumea și plecam fiecare la treburile noastre. Băiatul meu a fost crescut de mama, în Ardeal până a in-trat la școală, apoi timp de un an a stat cu o femeie care avea grijă de el (bona din ziua de azi). După un an a vrut să stea singur, pentru că mi-a spus că poate și singur să-și poarte de grijă. Eu când eram la serviciu, niciodată nu telefonam acasă să-l întreb dacă a mâncat sau și-a fă cut lecțiile. Pur și simplu uitam. De mul-te ori mi-am reproșat că am fost o ma mă rea, dar băiatul meu zice că nu. Am avut însă noroc de un copil foarte bun și mul-țumesc lui Dumnezeu că a cres cut fru-mos. E adevărat însă că atunci când mă

mutam de la un serviciu la altul, întot-deauna mă consultam cu soțul și cu fiul meu, arătându-le ce presupunea acest lucru, faptul că voi fi solicitată mult, că voi lipsi des de acasă și le ceream întot-deauna acordul. Activitata era in tensă la ANP. Veniseră programele de dezvoltare antreprenorială cu asistență USAID, se organizau multe seminarii cu întreprinză-torii, iar noi eram invitați să le ex plicăm legislația, programele disponibile, modul de abordare a acestora. De asemenea UNDP (United Nations Develop ment Pro-gram) făcea cursuri cu noi, stafful de la ANP, în care ne învățau cum să ne pur-tăm ca public officer. Am fost trimisă în Slovenia și Italia să văd primele incuba-toare de afaceri și ce înseamnă ele, dar cei de la UNDP mi-au spus că în România nu se va putea re aliza așa ceva, pentru că încercaseră și în Africa și au eșuat. Asta m-a enervat la culme și le-am spus că acest lucru m-a îndârjit și mai mult să realizez astfel de incubatoare în Româ-nia. Vãzându-mă atât de îndârjită, m-au sprijinit du pă aceea.

─ Deci ați fost cumva promotorul incubatoarelor de afaceri la noi?─ Cam așa ceva. La ANP, dl. Stolojan a în cercat să dezvolte profesionalismul, ne-a învățat să nu ne batem joc de mu-nca noastră și să facem în așa fel încât să rămână ceva în urma noastră, ne-a or ganizat cursuri care ne învățau cum să ne purtăm, cum să vorbim la telefon, niște lucruri care sunt atât de firești de altfel, încât nici nu ar trebui să te gân-dești la ele, dar pe care noi nu le cunoș-team la nivel occidental.

─ ANP-ul lucra în paralel cu FPS-ul?─ Da, FPS (Fondul Proprietății de Stat) s-a înființat ca o unitate de implementa-re a programelor ANP pentru realizarea ma rilor privatizări din industrie. Politici-le de privatizare și legislație erau făcu-te de ANP, iar FPS era responsabil de implemen tarea lor.

Foto: Cu dna Karen Fogg, ambasador UE la București

ianuarie 2016 35

─ Sunteți de acord cu modul în care s-au făcut atunci marile privatizãri din industrie?

─ Nu, și vă spun de ce: ideea celor care conduceau țara la timpul acela era aceea că privatizările de atunci nu trebuiau să fie o acțiune de succes. În accepțiunea lor, noi ar fi trebuit să rămânem cam cum este Rusia acum. În perioada 2008-2011 am fost în Republica Moldova, ca reprezentant al Băncii Mondiale și între 2013-2015 al SIDA (Agenția Internațio-nală de Dezvoltare a Suediei), iar când am ajuns acolo am recunoscut România anilor 1992-1993. Am condus un pro-iect de dezvoltare a rețelei de transport al energiei electrice în Uzbekistan unde am recunoscut România din 1985-86. Anul acesta am fost la Soci. Am văzut in vestițiile făcute la Soci pentru organi-za rea Jocurilor Olimpice de iarnă din 2014 și m-a izbit lipsa de pragmatism și de simț al realității. Să faci investiții u ri-așe de zeci de miliarde de dolari în in-frastructură, să faci autostrăzi, tuneluri, clădiri imense, hoteluri, mall-uri, pâr tii de schi, să extinzi rețeaua de electri ci tate și de cale ferată, fără ca toate acestea să fie susținute de un plan de a tragere a turiștilor sau a altor utilizări în viitor și să nu-ți pese, mie mi se pare o ne-bunie totală. Deși s-a investit enorm în infrastructură, peisajul este acum dezo-lant. Privatizarea făcută în România imediat după anul 1990 a fost cam așa: cumperi de exemplu o fabrică, o închizi, o vinzi la fier vechi, vinzi pământul, faci imobiliare, te îmbogațești și, la revedere! Ori, nu este normal așa ceva.

─ Trist și adevărat, din păcate. Dar, să continuăm povestea dumneavoas-tră. Nici la ANP n-ați rezistat prea mult. Anul 1994 vă găsește în tr-o altă instituție de pionierat pen tru România: FIMAN-Fundația Interna-țională de Management, un ONG pentru administrarea programe lor UE de asistență financiară de prea-derare pentru România la UE, adică fonduri europene nerambursabile.

─ Am plecat de la ANP pentru că Depar-tamentul de Întreprinderi Mici și Mijlocii se mutase la Agenția Română de Dez-voltare. Am început să caut un alt loc de muncă, tot prin ziare, după ce Emilian Ijdelea, urmașul lui Mișu Negrițoiu, care fusese președintele Agenției, a fost

în locuit pentru că s-a opus unor priva-tizări dubioase de către un președinte ca re nu mai făcea nimic, se opunea tu-turor proiectelor, iar noi efectiv zăceam acolo degeaba. Am vãzut un anunț al Ministerului Muncii care avea nevoie de specialiști la FIMAN, pentru un proiect de dezvoltare a IMM-urilor pentru cre-area de noi locuri de muncă, finanțate din progra mul PHARE al UE. Proiectul se numea Măsuri active pentru combate rea somajului.(PAEM) Deoarece nici Mișu Ne-grițoiu, nici ambasadoarea UE la Bucu-rești, dna. Karen Fogg, nu puteau face vreun program eficient prin minister, au creat această fundație, FIMAN, în ideea implementării de proiecte noi pen tru Ro-mânia. S-au scos la concurs pa tru pos-turi: coordonatori de training, evaluatori, extension worker și două de ex tension worker. M-am înscris la concurs pentru postul de evaluator sau training. Mi-au propus postul de extension worker, adică un fel de asistență tehnică regională pen-tru dezvoltare locală. Eram un fel de con-sultant care facilita și coordona proiecte și implementarea de progra me realizate de diverse orașe și sate pentru crearea de locuri de muncă pentru întreprinde-rile mici și mijlocii. Deci, ceva util pentru comunitate. Olandezii de la FIMAN ne-au învățat cum să facem un program și cât am fost la FIMAN am înființat peste 150 ONG-uri în țară. Oamenii pe care i-am învățat sã facã proiecte finanțate de UE atrag și acum multe fonduri europene. Cred ca în sectorul nonguvernamental din țară, mulți sunt foștii coechipieri de la PAEM, care fac acum proiecte pentru comunitatea locală și se autofinanțează. Norocul și bucuria mea este că cel puțin jumãtate din Agențiile de Dezvoltare Lo-cală înfi ințate în acea perioadă funcțio-nează și acum sub diferite forme.

─ Cred că asta este o mare satisfac-ție pentru dumneavoastră.─ Da, să știti că așa este! Mă bucur ori de câte ori aflu de un proiect reușit de-al lor. Am avut noroc ca m-a susținut foar-te mult și dna. Karen Fogg. La FIMAN eu mă ocupam de proiectele menite să com bată șomajul: centre de mediere, cen tre vocaționale de calificare la locul de muncă, incubatoare de afaceri, cen-tre de consultanță pentru întreprinză tori, chiar și o schemã de garantare, adică toți banii erau folosiți pentru garantarea îm-prumuturilor pentru întreprin zatori, după care li se înapoiau banii, iar garanția o

dădeau altora, deci era un „revolving fund”, adică un fond reutilizabil sau reîn-noibil. Noi facilitam aceste proiecte, însă comunitatea locală alegea numai ce con-siderau ei că pot face. Am fãcut proiecte în 40 de orașe.

─ Adică, ați deschis ochii oamenilor!─ Exact, i-am îndrumat și i-am învățat cum se realizează, cum se finanțează un proiect și cum să atragă bani pentru el. Nu a fost ușor să-i conving la început, dar le-am spus că dacă nu încearcă, nu vor face nimic. Dacã din 10 proiecte re-zistă unul, este foarte mult. Pentru mine a fost cea mai frumoasã perioadã din via-ța mea, pentru că, pe parte profe si onală am învățat foarte multe și am învățat și cum să lucrez cu consultanții. Am învățat de exemplu că dacă am ne voie de o in-formație de la consultant, eu trebuie să fiu cea care îi cere această in formație, pentru că dacă nu întreb nimic, el nu-mi va spune niciodată nimic. De ce să-ți dau meseria mea pe gratis, în trebau ei?

─ Alt mod de gândire decât la noi!─ Da, cu totul diferit decât al nostru. Vrei ceva, întreabă, cere, ziceau ei. Pentru mine perioada aia a fost ca un duș rece. Am văzut ce înseamnă de fapt diferența culturală dintre două popoare și cât este de important să încerci să-l înțelegi pe celălalt. Tot de la ei am învățat să spun „nu pot face cât îmi ceri. Vrei mai mult de la mine, dă-mi bani mai mulți” și tot ei mi-au spus că dacă vrem să trăim ca în capitalism, trebuie să ne învățăm cu ne-siguranța și să acceptăm că dacă avem mai multe opțiuni în viață și în profesie, trebuie să știm să o alegem pe cea mai bună.

„Așa am devenit colaboratoarea sectorului energetic din România”

─ De fapt ei v-au învățat modul de gândire capitalist care s-a pliat per-fect pe modul dumneavoastră de a

Foto: Misiunea Băncii Mondiale la București

36 ianuarie 2016

gândi. De la FIMAN până la Banca Mondialã (BM) nu a fost decât un pas, pe care l-ați făcut în iunie 1997 cand ați devenit consultant, apoi se-nior operations officer, sau mai pe românește expertul Bancii Mon diale pe probleme privind dezvol tarea proiectelor energetice din România, R. Moldova, Uzbekistan. Proiectele erau numeroase și variate, condițiile de realizare și finalizare ale acestora erau dificile, în funcție de specificul țărilor respective, iar dumneavoas-trã erați un fel de „watching-dog” al corectitudinii pregătirii și imple-mentării proiectelor de investiții și ajustare structurală în aceste țări. În plus se punea problema reorgani-zãrii sectorului energetic românesc, al retehnologizarii, a proiectelor de investiții energetice, al realizării pro iectelor de infrastructurã (dru-muri, servicii municipale, vămi). Mi-si unea Biroului Băncii Mondiale era supravegherea realizãrii lucrãrilor finanțate de Bancă, modul în ca re se făceau licitațiile pe proiecte și plăți-le acestora. La BM practic ați ar mo-nizat cumva toate cunoștinte le de ordin tehnic, financiar, risc mana-ge ment, resurse umane acumulate până atunci. Povestiți-mi un pic des-pre această etapă importantă a ca-rierei dumneavoastră.

─ Când eram la ANP, lucram și cu Ara-bela Negulescu, care era la Banca Mon-dială chiar de la înființarea ei în România. De atunci ea mă tot încuraja să particip la selecția de personal la BM, dar eu o re-fuzam constant pentru că mie îmi plăcea ce fãceam la ANP și, ul terior la FIMAN. Prin 1997 ne-am întâl nit la un seminar și mi-a spus că e ultima oară când Banca mai angajează personal nou cu expertiza mea, pentru că nu se vor mai face anga-jări. Spunea că ceea ce fă cusem eu cu fonduri mici pentru comu nitățile locale când eram la ANP și FIMAN, voi putea face cu fonduri mult mai mari la Banca Mondială. Am acceptat în cele din urmă și m-au angajat pe o perioadă determi-nată de șase luni, care s-a tot prelungit timp de vreo doi ani. Nu m-am temut ni-cio secundă că voi rãmâne fără serviciu pentru că mie în totdeauna mi-a plãcut sã muncesc și nu mi-e rușine de nicio muncă. Şi dacă îmi zice cineva să mătur pe jos, eu mă duc să mătur dacă cred că e util. Abia în 2002 am fost angaja-

tă la Bancă pe pe rioadă nedeterminată. La începutul ac tivității la BM am lucrat la PSAL (Proiect de ajustare structuralã – pe partea de business environment), pe partea de îm bunătățire a legislației pentru favoriza rea dezvoltãrii sectorului privat, am participat la asistența furni-zată de BM pentru legislația de taxare, introducerea auditului internațional al întreprinderilor, simplificarea înregistrării companiilor etc. Am lucrat cu Ministerul Justiției, al Finanțelor, al Re formei, al Energiei.

─ Iată, că ajungem și la sectorul energiei...─ Da, pentru că după plecarea lui Ionuț Purica de la Banca Mondială, nu mai ră-măsese nimeni responsabil de sectorul energiei. Pe sectorul privat eram două persoane, Arabela și cu mine. Eu am trecut la energie unde urma să mă ocup în continuare de business environment. Dar pentru că una din colegele mele de la infrastructură, plecase la Washington, infrastructura s-a unit cu energia și așa am devenit eu colaboratoarea sectorului energetic și infrastructurii din România. Am început cu un proiect demarat de Ionuț Purica înainte de plecarea sa din Bancă, împreunã cu BEI și BERD. Era vorba despre Programul de Reabilitare a Termocentralelor de la Deva, Brăila și Turceni-Rovinari. Banca Mondială urma să reabiliteze CET Deva, BERD urma să finanțeze Brăila, iar BEI Turceni-Rovi-nari. BEI s-a retras, BERD a rămas cu Brăila, iar noi cu Deva. Banca a finanțat restructurarea sectorului, adică dădea o sumă de bani, dar punea și niște con-diționalități. Cred că acest proiect de re-abilitare a termocentralelor a fost foar te bun pentru că a spart Termoelectrica. Noi urmăream permanent gradul de încasare al Electrica, Transelectrica și al producătorilor, și am constatat că la Electrica gradul de încasare era cu 20% mai mare decât la Termoelectrica, care

mai era și prost gestionată, pe deasupra. Atunci Banca a propus separarea acestor entități ca să se vadă concret ce mer ge și ce nu merge. Cele două mari obiective ale Programului de Restructurare au fost circuitul banilor în sector și se pararea în Termoelectrica a centrelor pro fitabile de cele cu randament foarte scăzut care trăgea bani de la partea pro fitabilă. Am constatat atunci că termo cen tralele de la Doicești, Brăila, Borzești erau menți-nute artificial pe banii ce lor lalți, în detri-mentul celor profitabile ca CET Turceni și Rovinari care nu mai aveau fonduri pentru retehnologizare și că treptat că-deau toate. Pe de altă parte, Termoelec-trica era nemulțumită că fu sese separată de Hidroelectrica, pentru că subvenția încrucișată ar fi putut prelungi agonia centralelor neprofitabile, în detrimentul întregului sistem de producere a energi-ei electrice. În fine o serie întreagă de probleme. Banca spunea că nu le mai dă bani pentru că nu respectau condiționali-tățile, iar una dintre condiții era raportul dintre investiții (datorii) și venituri. In-vestiții nu se mai făceau deloc, deoarece toate veniturile trebuiau să acopere gă-urile negre. Pen tru continuarea contrac-tului cu Banca, singura modalitate a fost scoaterea afarã a CET Deva. Mă între-bau sindica liș tii de la Deva dacă e bună această separare, iar eu le-am spus cin-stit: „De murit, muriți toti, dacă merge tot așa. Dacă vă separați însă, veți avea măcar posibilitatea să vă dezvoltați și să nu vă tragă alții înapoi. Dacă moare vre-una, măcar moare pe barba ei, nu trage și pe alții după ea.” Au urmat apoi câteva proiecte foarte interesante: înființarea Fondului de Eficiență Energetică, crearea Pieței de Electricitate, realizat împreună cu dl. Jean Constantinescu, retehnolo-gizarea hidrocen tralei Lotru-Ciunget, res tructurarea sectorului prin instrumen-tele de ajustare structurală.

─ Care proiect a mers cel mai bine și mai ușor?─ Fără îndoială, proiectul Pieței de Elec-tricitate.

─ Practic misiunea Băncii Mondia-le la noi a fost creșterea eficienței sectorului energiei în investiții și re-tehnologizarea. Cât de repede s-au adaptat companiile românești la modul de lucru occidental, cu rigo-rile impuse de un organism financiar de talia BM?

Foto: Cu familia

ianuarie 2016 37

─ Depinde. Transelectrica, de exemplu avea deja experiență pentru că mai lu-crase cu Banca, deci acolo nu am avut niciodată probleme. Apoi să nu uităm că acolo era și omul nemaipomenit, Jean Constantinescu, cel care avea o viziune ex traordinară. Celelalte firme se adap-tau din mers rigorilor Bancii pentru ca n-aveau încotro.

─ Dar străinii cum ne percepeau pe noi, românii? Ați lucrat mult timp alături de ei și cred că ați reușit să vă faceți o idee.

─ Toți erau foarte uimiți de nivelul tehnic al oamenilor și al obiectivelor realizate. De exemplu, la proiectul privind re abilitarea Lotrului, un proiect de mare suc ces la care eu țin foarte mult, erau ui miți și extraordinar de plăcut surprinși când au văzut soluția de captare a apei din cele opt bazine de colectare a apei. Nu și-au putut închipui că în România poa te exista așa ceva. Erau însă dezamă giți de modul de management de la noi și de faptul ca managerii nu spuneau adevãrul. De mul-te ori managerii spuneau „da”, dar asta de cele mai multe ori însemna „nu”, iar cei de la BM nu înțelegeau modul acesta de lucru. Eu intuiam însă când acel „da” era adevărat sau nu, ei aveau încredere în opinia mea, iar colegii mei de la Bancă au apreciat în totdeauna justețea și co-rectitudinea mea. De exemplu, ei s-au înțeles foarte bine cu dl. Iulian Iancu care la vremea cînd pregăteam proiectul Pieței de Electri citate era secretar de stat la Ministerul Economiei. El spunea „da”, nu mai când știa că poate ceva, când rea-liza că nu poate, zicea: „asta nu depinde de mine” și atunci toată lumea știa la ce să se aștepte. Deci, un om corect.

─ În Republica Moldova ce proiecte ați avut?─ În Moldova am început să lucrez în două proiecte în 2008. Unul realizat cu Moldelectrica (compania de transport al electricității) pentru introducerea SCA DA și modernizarea unor stații de transfor-mare, și o parte de reabilitare a sistemu-lui de termoficare la unele școli și spitale. Eu mergeam în paralel cu proiectele pe care le aveam în România și în R. Mol-dova, pentru că proiectele din Ban că se înmulțiseră, oameni nu prea mai erau, deoarece nu au voie să stea mai mult de cinci ani într-o regiune și atunci automat se face rotația, iar la rota țiile astea rămâ-

neau întotdeauna proiecte descoperite.

─ În 2011 ați întrerupt colaborarea cu Banca Mondială. De ce?

─ Am zis, gata, îmi ajunge! M-am pensi-onat anticipat. Lucram atunci în paralel în România, R. Moldova și Uzbekistan și era teribil de greu. Pierdeam mult timp cu transportul care dura cam 32 de ore dus-întors, plus problemele de rezolvat, un balamuc întreg. Am decis să rămân acasă pentru că doream și eu să mă bu-cur de viață și de familie. În 2013 însă, o fostă colega de la BM mi-a spus că Guvernul Suedez avea nevoie de o per-soană responsabilă pentru crearea unui Fond de Eficiență Energetică în R. Moldo-va. Ştia că eu participasem la înființarea un astfel de Fond în România și spunea că aș fi potrivită pentru jobul acesta, cu atât mai mult cu cât ei doreau o persoa-nă care să vorbească românește. Iniți-al i-am spus că nu mã interesează, dar citind termenii de Referință pe care mi-i lăsase, mi-am dat seama că jobul mi se potrivea ca o mãnușă. Eu rămăsesem cu regretul cã Fondul de Eficiență Energeti-că de la noi nu s-a dezvoltat așa cum am fi dorit noi. Din fericire pentru România, Mihai Voronca, cel care conduce acest Fond de mai mulți ani, este un om extra-ordinar, foarte corect și duce în continu-are Fondul cu forțele lui. Cu banii dați ca grant de GEF (Global Environment Faci-lity) în 2002 prin Banca Mondială, Mihai, fără niciun sprijin intern sau extern, dez-voltă în continuare proiecte, iar banii se înmulțesc încet, dar sigur, pentru că își vede bine de treaba lui. El practic se au-tofinanțează, iar eu îl admir foarte mult și mă bucur că proiectul merge în conti-nuare. Ei, având eu acest regret, mi-am spus că pot face ceva bun și la moldoveni unde UE dăduse mulți bani chiar de la început, însă ei nu au știut să folosească în mod sustenabil acei bani și i-au dat ca granturi pentru reabilitarea sis temului de termoficare de la școli și spitale, ceea ce nu-i rău deloc, dar nu e sustenabil. Eu am urmãrit să cheltuie ba nii corect și să facã lucruri bune, dar aș fi vrut ca ei să facă și ceva... „revolving”. Nu voiam să stea mereu la mâna gu vernului pen-tru a le da bani ca să nu moară. Le-am spus, din prima zi: „ Când în cepeți să fa-ceți ceva, găsiți-vã singuri și un mod de a face bani, astfel încât atunci când se terminã finanțarea externã, voi să aveți deja creată o piață și ve nituri proprii.”

─ Așa cum face Mihai Voronca?─ Exact așa. Ca atare, am acceptat pozi-ția de membru în Boardul de Administra-ție și în Comitetul de Investiții al Fon dului de Eficiență Energetică din R. Mol dova, ca reprezentant al Agenției Su edeze de Dezvoltare Internațională. În termen de doi ani am realizat acest Fond, iar vara aceasta am terminat defi ni tiv această activitate și am rãmas acasã să-mi ajut nepoții, o fetiță de 8 ani și un băiețel de 10 ani.

─ Nu regretați nicio clipã aceastã alegere, nu?─ Nu, deloc! Stau cu nepoții mei cam patru zile pe saptãmânã de la 11 la 17. Îi iau de la școală, îi duc la englezã, la sport, oriunde unde au ei program și sunt foarte fericită. Mergem în vacanțe împreună și ne distrăm copios.

„Anul de patriotism și de sacrificiu al Guvernului tehnocrat Dacian Cioloș”

─ Dialogul nostru are loc la scurt timp după numirea lui Dacian Cioloș în funcția de prim ministru al unui guvern de tehnocrat. Sunteți un om cu experiență tehnică, economică, financiară, diplomatică. Care credeți că ar trebui să fie prioritatile progra-mului de guvernare?

─ Aș zice că pentru membrii guvernului tehnocrat al premierului Dacian Cioloș anul acesta reprezintă un an de patrio-tism și de sacrificiu. Cunosc o parte din membrii noului guvern și am o părere foarte bună despre ei. Primul lucru care ar trebui fãcut ar fi creionarea unei Stra-tegii sau al unui Plan pentru dezvoltarea țării, ceea ce ei pot face. Partea cea mai grea este dacă și ceilalți o vor respecta. De fapt nu o strategie în detaliu, ci de-finirea obiectivelor cele mai importante. Obiectivele astea ar trebui făcute în așa fel, încât să fie implicați toți actorii im-portanți din partide și societatea civilă, iar în final ei să rămână cu impresia că de fapt strategia rezultată este făcută de ei înșiși. Acesta este talentul facilitatoru-lui. Dacian Cioloș este în stare să o facă. Odată făcută, trebuie publicată și supusă discuției încă o dată partidelor politice și Societății Civile, care, la rândul ei trebu-ie să atenționeze când observă deviații prea mari. În trecut Banca Mondială și-a arătat disponibilitatea să asiste România în această direcție.

38 ianuarie 2016

─ Au timp să o facă într-un an?

─ Au timp. S-au elaborat în ultimii ani la noi o mulțime de documente pe care ei le cunosc pentru că unii dintre ei au lu-crat în Ministerul Economiei, al Energiei, Transportului, Agricuturii, Mediului ori al Finanțelor și la UE. Strategia asta de țară ar trebui dezvoltată fie paralel cu strate-gia UE. Una din priorități ar fi folosirea banilor proveniți de la UE pentru Planul de dezvoltare a țării.

„E de datoria mea să dau ceva țării.”

─ Dacă, ipotetic vorbind, Dacian Ci-oloș v-ar propune să-i fiți consilier, ați accepta?─ Fără bani, da, aș accepta, dar i-aș pune unele condiții: dacă aș observa că ceva nu este corect și l-aș atenționa, iar dacă el nu ar lua în considerare opinia mea de mai multe ori, aș pleca. Mie nu-mi place să-mi pierd vremea degeaba. M-aș băga în treaba asta de dragul țării. Aici m-am născut, aici am crescut și consider că e de datoria mea să dau ceva țării. De fapt, știți, cred că mai bine aș lucra cu consilierii lui, nu cu Cioloș direct. Ei sunt tineri și au mintea proaspată și au și timp mai mult pentru dezbateri.

─ Toți ne dorim o schimbare. Cu cine trebuie sã înceapã schimbarea la noi în țară?─ Cu tinerii. Faptul că tinerii au început să aibã atitudine și să le pese contează enorm. Depinde numai de ei dacă și cât doresc să se implice în proiectele de țară.

─ Sunteți permanent activă și ener-gică. În copilãrie iubeați jocurile de fetițe sau de băieți?

─ În copilãrie iubeam numai jocurile de băieți, să știți. Cum să nu fiu riguroasă? Eu întotdeauna am respectat regulile. Dacă cineva a dat regula aia, înseamnă că are experiență și că acea regulă tre-buie respectată. De ce să cred eu ca sunt mai deșteaptã în lumea asta?

─ Vi s-a spus vreodatã femeia-băr-bat? Și dacă da, cum ați preluat această sintagmă?

─ O, da mi s-a spus de multe ori, dar nu-mi făcea placere, să știți. Cât am lucrat la Aerofina eram și secretară cu probleme economice. Eram odată în lift cu preșe-

dinta de sindicat și cu un coleg. Vor beam despre un angajat, iar colegul îmi spune: „Știți doamnă, omul acela are pro bleme cu casa, cu nevasta, să-l ajutăm”. „Și ce-mi spui mie, uite aici este to varãșa de la sindicat, spune-i ei”, zic eu. „Dar ce sã vorbesc eu cu ea doamnă, că ea e femeie”, răspunde el mirat. „Si eu ce sunt măi?”, l-am întrebat eu contra riată. N-o sã uit niciodatã chestia asta (râdem amândouă în hohote).

─ În final, vă provoc la completarea unor idei fulger:

- Cel mai interesant aspect al jobului meu este… noutatea și interacțiunea cu echipa implicată.- Principala mea trăsătură de carac-ter este…omenia.- Valorile morale după care mă ghi-dez sunt …valorile creștine.

- Într­o țară străină apreciez cel mai mult… oamenii, arhitectura localităților și peisajul (dacă este cazul).- În România apreciez cel mai mult…frumusețea tradițiilor, a locurilor, cultura adevărată.- Hobby­ul meu preferat este…să călătoresc și să gătesc.

- Ultima dată am dat search pe goo-gle la …site-uri despre Iordania- Peste 10 ani România va fi ….așa cum ne-o merităm.- Cea mai mare mulțumire sufle-tească a mea este ... să pot ajuta pe cei din jurul meu să zâmbească.

- Aș vrea să spun «mulțumesc» ... profesorilor mei formali și informali.- Nu­mi iert niciodată ... dacă nu ter-min ceea ce am început.- Cel mai ușor iert … prostia. Încerc să iert pe toată lumea, dar nu-i uit pe cei care mint din răutate și nici pe cei care i-au rănit pe cei dragi mie.

- După o zi obositoare mă relaxez… gătind, citind, ascultând muzică, zăcând în fața televizorului sau lucrând în gră-dină - Regret că … nu-mi ajunge timpul să fac mai multe lucruri.- Cel mai mult mă emoționează…ino-cența și dorința de a învăța a copiilor și a tinerilor.- Oamenii mă percep … ca pe un om tonic.

- Nepoții spun despre bunica…că e frumoasă, dar cam grăsuță (râde).- Bunica spune despre nepoți ……că sunt minunați și că trebuie să-i răsfețe.- Soțul meu zice despre mine că …sunt șefa familiei.

- Eu spun despre soțul meu că…este vesel și nu-mi dă timp să mă plictisesc.- Fiul nostru spune despre noi amân-doi că …nu vrea să semene cu noi. Ade-vărul este că el este un introvertit, spre deosebitre de noi care suntem puternic extrovertiți.- Dacă aș putea, aș oferi un Premiu Oscar pentru finanțe… acelei instituții care re ușește să recupereze 10% din cât s-a furat în România în ultimii 10 ani.. și unul pe e conomie …instituției care in-vestește aceste fon duri în proiecte utile dezvoltării României.

- Mesajul meu pentru tineri este…că nimeni nu le poate face mai rău decât își pot face ei înșiși. Cunoștințele lor sunt singurele lucruri pe care nu le pot pierde, deci cu cât vor mai multe, cu atât trebuie să continue să le acumuleze.- Sunt cea mai fericită când……văd lumea zâmbind în jurul meu.- Cel mai mult îmi doresc acum…să fim să nătoși, să ne bucurăm de tot ce avem. Îmi doresc de asemenea să văd că oamenii sunt mai responsabili, mai serioși și mai corecți.

─ Doamna Vișa, v­am mai spus că ori de câte ori vă văd și vă ascult, parcă sunt mândră că sunt și eu femeie. Sun teți uimitoare, dați speranță și în credere tuturor specialiștilor noș­tri, oamenilor cu care interacționați, dar și tinerei generații de pro fe si­oniști. Aș vrea să aveți cât mai cu­rând po si bilitatea de a vedea că oa­me nii au de venit responsabili, mai se rioși și mai corecți, așa cum vă do riți. Vă mul țu mesc mult pentru acest interviu, vă do resc la rândul meu să aveți puterea și posibilitatea de a transmite în con tinuare energia dum neavoastră po zi tivă tuturor ce­lor cu care intrați în con tact, iar pen­tru că peste trei zile ser băm naș­terea Domnului să aveți par te de Crã ciun senin, armonios, cu bu curii de la mici și mari, cu pace și li niș te în suflet, în casă și în lume. n

22 decembrie 2015