(diacon prof. emilian vasilescu) religie, superstiție, ocultism, spiritism Și teosofie

7/23/2019 (Diacon Prof. Emilian Vasilescu) Religie, Superstiție, Ocultism, Spiritism Și Teosofie

http://slidepdf.com/reader/full/diacon-prof-emilian-vasilescu-religie-superstiie-ocultism-spiritism 1/22

Studii Teologice, Seria II, Anul I, Nr. 5-6, Iulie-August, 1949

P r o l Diacon, EM1LIAN VASILESCU:

RELIGIE, SUPERSTI IE, OCULTISM, SPIRITISM

ŞI TEOSOFIE.

Tratarea la aceste cursuri de îndrumare misionară a su

biectelor despre superstiţie, ocultism, spiritism şi teosofie, cred-

a nu putea lipsi din programul nostru de lucru, dată fiind ne

voia imperioasă de lămurire şi îndrumare a poporului, hărţuit

de rătăcirile superstiţioase, ocultiste, spiritiste, teosofice, etc.

Este adevărat că se vorbeşte adesea despre superstiţii ca.

despre nişte rătăciri «nevinovate», şi despre ocultism ca despre

o «ştiinţă», dar e sigur că religia are un adversar primejdios însuperstiţii şi ştiinţa întâlneşte o piedică importantă în răspân

direa ei în popor din partea nenumăratelor practici ocultiste.

De asemenea, molima spiritistă şi teosofică a pătruns, de sus

în jos, în straturi sociale foarte largi, propagând confuzia şi

exaltarea bolnăvicioasă în sufletele credincioşilor, mai ales în

perioada adâncilor schimbări sociale pe care le trăim.

De aceea, a face operă de curăţire pe tărâmul blestemat,

al superstiţiilor, ocultismului, spiritismului şi teosofiei, înseamnă

a servi atât religia cât şi ştiinţa; înseamnă a face operă de însă

nătoşire intelectuală, morală şi socială.

I. Superstiţia.

Prin cuvântul superstiţ ie — cuvânt de origine latină, a.

cărui derivare este încă destul de nelămurită -— se înţelege o

deviere a sentimentului religios, o excrescenţ ă (super-stare),ceva care se adaugă la religie pentru a o deforma i).

Intr’adevăr, în vreme ce religia este o legătură între om

1). Pentru a arăta care <;ste raportul dintre religie şi superstiţie, cineva,

e ’a folosit de o comparaţie, spunând că euperstiţia este pentru religie ceea ce-



S T U D I I T E O L O G I C E 305

şi Dumnezeu, care dă lui Dumnezeu prestanţa şi cultul ce i se

datoresc, superstiţia trece asupra creaturilor lui Dumnezeu cul

tul care nu este datorat decât lui Dumnezeu însuşi. Ea cerecreaturilor revelarea sau prezicerea unor secrete pe care Dum

nezeu şi le-a rezervat Sieşi şi pe care El nu. le desvălue decât

când vrea El şi cui vrea El. De aceea, superstiţia este contrară

virtuţii credinţei, care cere să adorăm pe Dumnezeu în toată

maiestatea Sa, nu creaturile şi operele Sale.

In fiinţa lor, superstiţiile sunt un amestec foarte variat şi

curios din resturi de păgânism, fetişism, animism, naturism,

etc., care se referă la întreaga existenţă a lumii şi a omului şipe care le găsim, uneori cu izbitoare asemănări, pe întreaga

faţă a pământului, chiar şi la popoarele cele mai civilizate 2 ).

Aproape nu există obiect în lumea aceasta sau act în vieaţ a

omenească sau a celorlalte vieţuitoare,, pe care superstiţia să

nu le fi atins cu explicaţiile sale fanteziste. Cerul şi aştrii ce

reşti, pământul, plantele, animalele, insectele, vieaţa omenească,

în toate manifestările ei: naştere, căsătorie, înmormântare,

totul este împânzit de o reţea deasă de superstiţii populare, care

terorizează sufletele cu opreliştele lor sufocante.

Să ne gândim de pildă la înrâurirea vătămătoare pe care

o au în vieaţa poporului credinţele în zile norocoase şi zile ne

norocoase, credinţe a căror vechime se urcă departe în trecutul

omenirii. Atât de înrădăcinate erau aceste credinţe, de pildă la

Romani, încât femeea care năştea într’una din cele două zile

rele ale lunii, trebuia chiar să moară. Şi câte autosugestionărinefericite există în vieaţa poporului din pricina zilelor nenoro

coase, mai ales Marţea şi Vinerea.

De asemenea, ce poate fi mai firesc decât o întâlnire întâm

plătoare cu cineva, fie el şi preot. Superstiţioşii cred însă că,

dacă întâlnesc dimineaţa un copil sau o fată tânără, înseamnă

noroc; dacă întâlnesc o bătrână, e semn de nenoroc; iar dacă

întâlnesc un preot, atunci e rău de tot şi trebue să dea trei paşi

înapoi, să pună mâna pe fier, să scuipe sau chiar să arunce cu

este astrologia pentru astronomie: fiica zănatecfi a unei mame foarte înţe

lepte. (Emile Castan, Déviations et maladies du sentiment religieux, Paris,Moud, ]913 p. 15).

2). Gh. P. Ceauşanu, Supersti iile poporului român tn asemănare cu ale

altor popoare vechi şi nouimBucureşti, Academia Română, 1914.



306S T U D I I T E O L O G I C E

murdarii sau pietre, pentru a risipi vraja răufăcătoare a întâl

nirii cu nişte oameni, a căror singură vină ar fi aceea că nu

au luptat cu destul succes împotriva superstiţiilor... 3). Şi, amdori să ştim, în care casă de oameni instruiţi şi chiar buni cre

dincioşi nu se evită numărul de 13 al comesenilor, nu se bate în

lemn, nu se dă cu metal preţios pe frunte la lună nouă sau nu

se socoteşte ca semn rău întâlnirea cu un cortegiu mortuar?

Mai grave sunt superstiţ iile în legătură cu strigoii, rusaliile,

demonii care cer vieaţă de om, etc. Se ştie că strigoii sunt de

gen masculin şi se recunosc încă de când sunt în vieaţă, fiindcă

sunt roşii la faţ ă şi cu sprâncenele împreunate. Aceştia n’au

linişte în morminte şi le părăsesc înainte de miezul nopţii, la

primul cântat al cocoşilor, până la cântatul dintâiu după miezul

nopţii, făcând printre cei vii tot felul de năzdrăvănii şi răutăţi.

Ca să fie pus în imposibilitate de a mai ieşi din morminte şi

de a-şi face mendrele printre oameni, strigoiul trebue aşezat cu

faţ a în jos în mormânt şi străpuns în inimă cu un par...

Rusaliile sunt spirite primejdioase, înfăţişându-se cel maiadesea goale, alte ori îmbrăcate cu cămăşi fără cingătoare, ca

nimfele. Ele sunt duşmănoase faţ ă de fetele tinere şi faţ ă de

flăcăi. Ies din adâncul apelor între Sâmbăta Rusaliilor şi Sân-

zenii sau ziua lui «Ioan Kupalo», cum spun Ruşii, când se retrag

dimpreună cu regina lor, în palatul de cristal ce se află ascuns

în fundul apelor.

Astfel de năzbâtii terorizează sufletele simple ale săte

nilor, ca şi acelea după care demonii, pentru a ieşi de undeva,

cer jertfe mari, uneori chiar jertfe omeneşti. E cazul cu de

monii care dărâmau mănăstirea Meşterului Manole şi care ce

reau zidirea unei vieţi omeneşti; credinţă ce se întâlneşte la

foarte multe popoare *).

Sunt şi superstiţii care ne interesează mai de aproape, ca

de pildă cele în legătură cu Bibliile, întrebuinţate pentru a spune

de noroc şi pentru farmece. De asemenea, cine nu cunoaşte fai-

3). Luptă grea, de sigur, dacă ne gândim că Voltaixe însuşi era stăpânit

de superstiţ ii în aşa măsură, încât, cu o teamă copilărească, se lăsa reţ inut,

prin diverse semne rele, dela executarea multor planuri ale sale.

4). Emilian Voiutschi, Drxpre supersti iune, Discurs de inaugurare, Cer

năuţi, 1893. Vezi şi: I. V. Sergheev, Ştiin a yj supersti iile, Bucureşti, Ed.

Cartea Rusă, Colecţia "«Ştiinţ a pentru toţ i».




moşul lanţ al Sf. Anton, superstiţie răspândită în lumea roma-

no-catolică ? E vorba de acele scurte rugăciuni care circulă şi se

răspândesc cu o iuţeală -extraordinară, fiind transcrise şi trimise la nouă adrese diferite, timp de nouă zile, în fiecare zi câte

una, urmând ca în ziua a noua, cel care s’o supune acestei su

perstiţii grosolane să aibă o mare bucurie; iar dacă nu scrie şi

rupe lanţul, să aibă o mare nenorocire.

Sunt apoi superstiţii în legătură cu apa sfinţită dela botez,

care este socotită că are efect vindecător în boalele copiilor. Şi

de Sf. Euharistie se abuzează, folosindu-se Ia farmece rău

tăcioase.

De prisos să mai insistăm. Superstiţia este o plagă pe su

fletul şi pe vieaţa omenirii, ca şi ocultismul, care nu este altceva

decât o altă faţ ă a superstiţiilor: o sistematizare şi practică

artificială a credinţelor superstiţioase.

De "aceea trecem îndată la ocultism, pe care-1 vom trata

mai pe larg, având în vedere varietatea manifestărilor ocultiste

şi mulţimea problemelor pe care le ridică pentru misiunea noastră pastorală.

II. Ocultismul.

O definiţie a ocultismului este imposibil de dat. Se poate

spune totuşi că ocultismul sau esoterismul este ceva secret, as

cuns, rezervat numai celor iniţiaţi, ceva care se învaţă şi se

transmite în umbră.

El nu este o ştiinţă, pentru că nici mijloacele de cercetare,nici scopul, nici obiectul lui nu au nimic comun cu ştiinţa. Ocul

tismul crede că poate cunoaşte cele mai misterioase taine ale lui

Dumnezeu, ale naturii, ale omului şi ale viitorului, prin mijloace

de-a-dreptul neserioase.

Ocultismul nu este nici religie, pentru că nu îndeplineşte nici

una din condiţiile esenţiale ale religiei. El este un fel de mala

die, un fel de alienaţie psihică.

Adepţ ii ocultismului cred că doctrina lor este tot atât de

veche cât căderea omului în păcat. Dela Sumerieni, vechii locu

itori ai Mesopotamiei, această doctrină esoterieă ar fi trecut

la Babilonieni şi Indieni apoi la Pitagora şi Platon şi, în cele din

urmă, la neoplatonicieni. Din antichitatea greco-romană, ocul

tismul s’a transmis mai departe în Evul Mediu şi Renaştere, pro




vocând în epoca mai nouă, prin spiritism şi teosofie, o adevă

rată epidemie.

Din nenorocire însă, ocultismul n’a rămas niciodată apanajul unor iniţiaţi, al unor aleşi; ci s’a popularizat, practicele

oculte răspândindu-se la toţ i oamenii.

«DOCTRINA». Ocultismul are o «doctrină», dacă putem

spune aşa, un sistem, pe care-1 consideră superior Evangheliei.

«Teodiceea» ocultismului variază între panteism, politeism şi

ateism. Uneori se vorbeşte în ocultism şi despre o «treime», dar

aceasta nu este treimea creştină, ci acea pseudo-treime taoistă

a filosofului chinez Lao-ce.

Despre Iisus Hristos nu se vorbeşte decât foarte puţin în

ocultism sau deloc. Uneori este socotit ca un magician ves

tit, alteori ca una dintre banalele emanaţii ale absolutului,

un «logos» oarecare dintre atâţia alţii. In alte secte ocultiste

Iisus este considerat ca un demiurg imperfect. Nu lipsesc nici

blasfemiile la adresa Sf. Evanghelii, pe care unii ocultişti o socotesc luciferiană.

Omul în doctrina ocultista este identic cu lumea şi cu Dum

nezeu şi este rezultatul unei ciudate evoluţii dela celulă până la

univers. In acest lanţ al evoluţiei omul nu ocupă un loc aparte,

excepţional. Omenirea trece ea însăşi printr’o evoluţie, aflându-se

acum în vârsta a cincea, după care va urma al şaselea ev al isto

riei, corespunzător celui de al şaselea simţ al omului.

Nedeosebindu-se prin nimic de lume, idealul moral al omului este să fie ceea ce nu este, adică să iasă din umanitate depa-

şind-o, pentru a-şi uni sufletul cu spiritul universal care umple

spaţiul. Forţ a acestei ascensiuni morale se află în fiecare om,

în fiecare fiinţă şi în fiecare obiect. Fiecare om îşi este propria

sa divinitate, dar, pentru a ajunge la stadiul acesta superior,

trebue să evolueze. Această evoluţie are loc în câteva existenţe

succesive, de-a-lungul cărora omul se creiază pe sine însuşi, des

coperind în cele din urma esenţa absolutului.

De altfel Dumnezeu, lume, om, toate acestea sunt combi

naţii în diferite forme şi proporţii a trei principii fundamentale:

universul, teluricul şi umanul, identice în om şi în lume, în Dum

nezeu şi astre, în plante sau animale, în mineral sau înger.

După cum se vede, doctrina ocultismului este un eclectism




neserios, combinaţie absurdă a celor mai nepotrivite şi mai con

tradictorii idei filosofice şi religioase.

PRACTICELE OCULTISTE. Practicele ocultiste sunt atât

de mult răspândite, încât, fără exagerare, putem spune că ele

sunt aproape generale. Să vedem câteva dintre ele, insistând

mai ales asupra acelora care dau.de lucru Bisericii noastre.

Ghicitul. Vechiu cât omenirea, ghicitul răspunde acelei fi

reşti curiozităţ i omeneşti de a cunoaşte viitorul. Intr’ adevăr vi

itorul poate fi cunoscut, uneori exact, alteori bănuit. Fenomenele meteorologice, mersul unei comete, evoluţia unei boale, toate

acestea se pot cunoaşte cu anticipaţie, prin mijloace ştiinţifice,

raţionale şi verificabile. De asemenea se pot prognostica, în oare

care măsură, evenimentele istorice. Această preştiinţă omeneas

că nu are însă nimic ocult în ea, ci este ceva ştiinţific, logic,

raţional.

Ce este atunci preştiinţă ocultă? Este pretinsa posibilitate

de a se cunoaşte viitorul prin anumite tehnice speciale.

Cel mai obişnuit mijloc este ghicitul prin corpul omenesc.

Există într’adevăr o serie de ştiinţe antropologice ca psihologia,

fiziologia, frenología, fiziognomia şi chiar grafologia, care, stu

diind pe om, pot face oarecari deducţiuni asupra mentalităţii

sale trecute, prezente şi viitoare, asupra aptitudinilor sau carac

terului. Aceste deducţiuni sunt mai mult sau mai puţin raţionale

şi ştiinţifice. Mersul, gesturile, ochii, sunetul glasului, scrisulunui individ, sunt tot atâtea oglinzi ale sentimentelor şi ideilor

sale, oglinzi în care orice om cu bun simţ poate să citească ceva.

Nu este nevoie de ocultism pentru a deosebi uneori, după scris de

exemplu, sexul, profesiunea sau chiar ceva din caracterul unui

individ. Intre toate acestea există legătura firească dintre cauză

şi efect. De aceea nu este greu să se afle cauza când se cunoaşte

efectul.

Dar când rezultatele acestor ştiinţe sau ale acestor deducţii

dau ca sigur ceeace nu este decât probabil, sau când îşi depă

şesc domeniul şi metodele ştiinţifice, încercând să prevadă actele

libere ale omului sau actele Providenţei, atunci se alunecă în su

perstiţie şi în absurd.

O altă metodă divinatorie este aceea care se foloseşte de




animale şi obiecte. Ghicitul prin şerpi, ţapi sau păsări este

destul de frecvent şi astăzi, dar a făcut mare carieră istorică

în antichitate. Cântecul cocoşului sau al cucuvelei, apariţia păian jenilor în diferite momente ale zilei, simt tot atâtea prevestiri

de nenorociri sau bucurii. A arăta absurditatea acestor practici

este inutil.

In afară de animale, obiectele neînsufleţite pot şi ele servi

acestei nenorocite arte divinatorii. Cărţile, bobii, ghiocul, zaru

rile, drojdia cafelei, obiecte obişnuite, sunt dotate de ocultism

cu un curios dar divinatoriu, datorită căruia oameni în toate

minţile îşi pierd pur şi simlu capul, căutând uneori nenorocirea

cu lumânarea, de dragul prezicerii împlinite.

Visele sunt strâns legate de realitatea trăită. In general ele

reproduc gândurile şi preocupările din timpul zilei, continuân-

du-le şi în timpul nopţii. In somn, atenţia şi voinţa se odihnesc,

lăsând imaginaţia şi memoria să rătăcească în voie, combinând

imagini şi amintiri. Oricine a experimentat că o preocupare in

tensă din timpul zilei se continuă obsedant şi în somn, uneoriverosimil, alteori deformat. Câteodată noaptea, în vis, găsim

o soluţie neaşteptata la problemele care ne-au chinuit.

Alteori visul are cauze organice. O lipsă sau o suferinţă în

organism provoacă anumite vise. Setea puternica, de pildă, în

timpul unui somn profund, va provoca vise în care nu va lipsi

apa, iar proverbul românesc, după care «flămândul codrii vi

sează», este absolut exact din punct de vedere ştiinţific.

Aceleaşi explicaţ ii organice au şi coşmarurile, acele visepenibile, chinuitoare, pe care nu le au decât oamenii bolnavi fi

ziceşte şi sufleteşte. Se ştie de exemplu că maladiile pulmonare

şi stările febrile dau cele mai chinuitoare coşmaruri, care ajung

uneori până la delir. O teamă mare, o grije, o preocupare in

tensă, pot de asemenea să provoace astfel de coşmaruri chiar

la oamenii sănătoşi. Gastroenteritele sau digestiile proaste pro

voacă şi ele somn agitat şi vise înspăimântătoare.

O altă explicaţie, care poate fi experimentată de oricine,

este şi aceea după care unele vise sunt provocate de excitaţii

externe momentane. Se ştie că în timpul somnului omul nu se

află în stare de inconştienţă totală, ci în stare de semi-conşti-

enţă, de minimă conştienţă. Conştiinţa, adică, este numai ador

mită, nu suprimată. In această stare, eventualele excitaţii ex




terioare sunt totuşi recepţionate de conştiinţă, dar într’un mod

eronat, deformat. De exemplu, dacă în timpul somnului cineva

îţi proiectează o lumină puternică pe pleoape, vei avea splendidevise însorite. Amorţ irea unui picior sau a unei mâini devine în

vis o infirmitate, un accident, o amputare. Verificarea unui ast

fel de vis se poate face imediat, când durerea sau amorţirea

trezindu-te din somn, îţ i dai seama îndată că în vis ţ i se tăia

piciorul sau mâna exact în locul care te-a durut.

Se poate spune deci că, din interpretarea viselor, se ghi

ceşte viitorul ? Categoric, nu. A crede în acest sens în vise, în

seamnă a crede în himere. De aceea Biserica t'rebue să lupte şi

ea împotriva acestor false şi înapoiate credinţe.

Astrologia. Mai puţin răspândită astăzi decât credinţa în

vise, astrologia este o pretinsă ştiinţă a mecanicei cereşti şi a

influenţei astrelor asupra destinului omului. Ea a fost mult cul

tivată în Antichitate la Asiro-Babiloneni şi Indieni, la Egipteni,

Greci şi Romani, iar în Evul Mediu la Arabi şi Italieni. Astro

nomia actuală s’a născut din vechea astrologie, care a rămasastăzi doar o ştiinţă ocultă.

O anumită influenţă a mediului material în care trăim şi

poate şi a astrelor asupra vieţii oamenilor este admisibilă. Massa,

temperatura sa, energiile încă necunoscute ale astrelor vor fi

exercitând o influenţă asupra omului, asupra caracterului şi

vieţii sale, dar aceasta nu poate fi cu nimic mai mult decât in

fluenţa tuturor condiţiilor fizice în care trăim. După astrologi,

fiecare zi a săptămânii stă sub dominaţia unei. planete care in

fluenţează într’un anumit fel asupra celor ce se nasc în ziua

aceea. In acelaşi timp fiecare lună a anului stă şi ea sub influ

enţa unei constelaţii sau zodii. Cele două feluri de influenţe com

binate dau horoscopul, prin care se fixează destinul omului, după

poziţia astrelor la naşterea sa. In felul acesta «savanţii» astro

logi pretind că pot citi destinul unui om în astre ca într’o carte.

Câtă seriozitate ştiinţifică are această astrologie se poatevedea uşor şi fără o cunoaştere prea vastă a încâlcitelor ei teorii.

Astrologia nu poate explica de exemplu de ce cei care au aceeaşi

soartă nu sunt născuţi în acelaşi timp. Filosoful antic Sextus

Empiricus se întreba de ce toţi oamenii care mor în aceeaşi ca

tastrofă nu s’au născut sub acelaşi semn şi de ce dintre cei năs

cuţ i sub semnul Fecioarei numai Etiopienii sunt negri? De altfel,.



S T U D I I T E O L O G I C E

•cu toate pretenţiile ei de ştiinţă, astrologia nu este cu nimic mai

serioasă sau mai savantă decât ghicitul în bobi al babelor

noastre.Prin urmare, ghicitul viitorului, indiferent de mijloacele prin

care se face, prin corpul omenesc, prin animale şi obiecte, prin

interpretarea viselor sau prin citirea în stele, este sau o naivi

tate, sau o şarlatanie, sau un infernal cult satanic, adică ceva

vătămător şi individului şi societăţii.

Cum se pot explica atunci pretinsele realizări ale prezice

rilor făcute de ghicitori şi ghicitoare? In general aceste realizărisimt simple coincidenţe, care au loc fireşte destul de rar. Alteori

prezicerile acestea sunt atât de vagi încât nu este greu să le

găseşti curând împlinirea. O supărare, o bucurie, o veste, vorbe

rele, musafiri, uneori chiar un dar, sunt amănunte care fac

viaţa noastră de fiecare clipă, încât nu este nevoie de nicio şti

inţă ocultă ca să ştim că le vom întâmpina. In sfârşit, alteori ghi*

citul îşi găseşte un preţios şi eficace concurs în credulitatea oa

menilor. Când eşti convins că ceea ce au spus cărţile se va întâmpla, vei izbuti să faci să se întâmple întocmai.

Acţ iunea la distanţă. Până aici am examinat ocultismul ca

sursă a unor pretinse revelaţii. Să vedem acum care sunt pre

tinsele sale acţiuni asupra materiei, asupra spiritului şi asupra

omului, acţiuni prin care ocultismul crede că se joacă cu spaţiul,

aşa cum se joacă cu timpul în divinaţiuni.

Acţ iunea asupra materiei anorganice s’a încercat în ve

chime prin alchimie, care urmarea scopul himeric de a obţine

aur prin combinaţii chimice, iar mai târziu a început să caute

faimoasa piatră filosofală, care va aduce omenirii harul mân

tuirii, iar naturii restaurarea. Inutil să mai spunem că după mii

de ani de încercări alchimia n’a izbutit decât să ruineze pe mulţi

naivi căutători de aur şi să rătcească minţile celor ce şi-au cău

tat prin ea înţelepciunea. Iar chimia, pe care ocultiştii o consi

deră fiica bună a alchimiei, s’a născut de fapt în lumina laboratoarelor prin progresul firesc şi normal al omenirii.

Dar cea mai veche, cea mai răspândită şi cea mai nocivă

dintre nenumăratele forme ale ocultismului este aceea cunos

cută sub numirea generică de magie; numire ce ţinea odinioară

locul cuvântului ocultism şi sub care se înţelege pretinsa acţiune



S T U D I I T li O L O G I C E 313

.ascunsă asupra omului şi a naturii, prin anumite procedee vră

jitoreşti. Ar fi existând o magie albă şi una neagră. Cea dintâi

se făleşte că poate face bine: vindecări, împăcări între soţii certaţi, abundenţa laptelui la vite, noroc în afaceri, etc. Cea de a

doua însă, magia neagră, e cea mai frecventă şi-şi dă ca obiect

toate răutăţile din lume, toate răzbunările între oameni care-şi

vor răul între ei. Oricât de ineficace ar fi de fapt aceste vrăji

torii caraghioase, care se folosesc adesea de oase de mort, de

murdării omeneşti sau animale, de amulete, talismane, figurine,

•oglinzi, ele sunt vătămătoare cel puţin prin puterea de sugestio

nare şi autosugestionare a celor ce cred în ele şi deci cu totulcondamnabile sub raport moral şi social. Şi oricât de vechi, oricât

•de adânc înrădăcinate în credinţa şi practica poporului, proce

deele magice sunt resturi de primitivism, împotriva cărora, atât

religia cât şi ştiinţa trebue să lupte astăzi, fiindcă sunt la fel de

•vătămătoare.

III. Spiritismul.

Spiritismul, după definiţia dată de cineva, este pretinsa

•ştiinţă despre mijloacele de comunicare cu sufletele celor de

cedaţi 5). Spiritismul vrea să fie însă şi o religie. Ba mai mult

decât atât, vrea să fie o filosofie şi o ştiinţă în acelaşi timp.

Temeiul său este credinţa universală în nemurirea sufletului,

precum şi credinţa că sufletele morţilor pot face unele comuni

cări, pe calea visului, a oracolelor şi a vrăjitoriilor.

Istoria spiritismului. Cu pretenţii de ştiinţă, spiritismul e

nou. Ca practică însă, e foarte vechiu. H întâlnim la popoarele

necivilizate din Austalia, din Africa şi din Asia de Nord. De

•asemenea la Egipteni, Chinezi, Babilonieni, Indieni, Greci, Ro

mani, Celţi. etc. La Evrei, era de asemenea cunoscută invocarea

spiritelor. Regele Saul, încolţit de vrăjmaşi, merge la o vrăji

toare şi îi cere să invoace spiritul judecătorului Samuel, (I Regi

28, 7-20), iar Regele Manase a adus oameni care se îndeletniceaucu chemarea morţilor (IV Regi 21, 6). Totuşi la Evrei era inter-

•zisă practica spiritistă, ca nefiind compatibilă cu ideea de Dum

nezeu pe care o aveau Evreii.

5). Irineu, Mitropolitul Moldovei şi Sucovei, Teologia luptătoare, Bucu

reşti, 1941, p. 148.




In primele secole creştine, întâlnim spiritismul în practicile

vrăjitoreşti ale lui Simon Magul (Fapte 8, 9) şi ale lui Elima

(Fapte, 13,8), iar Tertullian istoriseşte în Apologeticum-ulsău cum vrăjitorii păgâni din vremea sa practicau spiritismul,

prin mese care dădeau răspunsuri la întrebări, sau făceau să

apară spirite materializate.

In Evul Mediu şi în epoca mai nouă, până în secolul trecut,

spiritismul a fost practicat, pe sub ascuns, ici şi colo. La jumă

tatea secolului trecut a izbucnit însă o adevărată molimă spiri

tistă şi iată în ce împrejurări :In orăşelul Hydesville (provincia Arcadia) din Statul New-

York (America), trăia pe la 1846 un locuitor cu numele Weck-

man. După spusele spiritiştilor la un moment dat, Weekman în

cepu să audă în pereţii casei sale, în mobile, pe tavan, tot felul

de pocnituri. Speriat;, Weekman s’ar fi mutat în altă parte. In

anul următor se instală în aceeaşi* casă familia Fox, care auzi

aceleaşi ciocănituri, dar, obişnuindu-se cu ele, fiicele sale ajun

seră cu vremea să stabilească un sistem de întrebări şi răspunsuri prin ciocănituri, convingându-se că e vorba de o fiinţă, de

un spirit care produce ciocăniturile. Aşa cel puţin relatează fap

tele spiritiştii. Cu ajutorul unui alfabet scris pe hârtie şi plim

bând degetul peste litere, pentru ca spiritul să ciocănească la

anumite litere,, fetele Fox ar fi obţinut informaţ ia că vorbeşte

spiritul unui fost locatar al casei aceleia, asasinat şi îngropat

cu cinci ani înainte în pivniţa casei. Se pare că într’adevăr, la

săpăturile făcute în pivniţă, s’au găsit nişte fire de păr şi câteva

oase, fără să se poată preciza dacă sunt ale unui om sau ale unui

animal. Evenimentul a făcut atâta senzaţie şi îngrămădirea de

curioşi a fost atât de mare, încât familia Fox a trebuit să se

mute la New-York şi să exploateze în stil mare însuşirea de

medii sau poate şarlatania fetelor Fox, care dădeau răspunsuri

dela spirite la tot felul de întrebări ce li se puneau.

Atât de repede s’a răspândit molima spiritistă, încât după20 de ani erau în lumea întreagă circa 10 milioane de medii şi

aderenţi ai spiritismului. In America mai ales s’a practicat şi se

practică spiritismul pe o scară foarte întinsă, posedând societăţi

spiritiste cu fonduri grase şi cu publicaţii de tot felul! După spu

sele spiritiştilor, ar fi existând astăzi şase mii de reviste spiri-




tiste. Se pare că la unele Universităţi din America s’au creat

chiar catedre speciale de spiritism.

La noi existau până nu de mult două publicaţii periodice spiritiste: Astralis la Craiova şi Revista spiritistă la Bucureşti. îm

brăţ işat mai întâi de unii orăşeni, spiritismul a început să se în

tindă şi la sate.Norocul spiritismului a constat şi în faptul că o serie de în

văţaţi şi literaţi, cei mai mulţi dintre ei datorită unei stări su

fleteşti deosebite, au fost câştigaţ i pentru doctrina spiritistă sau

cel puţin au acreditat veracitatea unora dintre fenomenele cu

rioase spiritiste. Astfel, în Anglia, spiritismul a fost îmbrăţişat

de matematicianul August Morgan, de naturalistul Alfred Rüs

sel Wallace şi de chimiştii Oliver Lodge şi Crookes. In Germania

a fost câştigat pentru spiritism I. F. Zöllner, profesor universi

tar de astrofizică. In Franţa au devenit spiritişti juristul şi me

dicul Hipolyte Denisard Rivail, cunoscut sub pseudonimul de

Allan Kardec, astronomul Camille Flammaripn, care apoi s’a

lăsat de spiritism, marele scriitor Victor Hugo şi alţii. In Italiaa împărtăşit spiritismul marele antropolog şi psihiastru Cesare

Lombroso, iar în Rusia de pe vremuri învăţatul şi omul de

stat Aksakow. La noi au fost spiritişti B. P. Haşdeu şi d-rul

Istrati.

Formele de practicare ale spiritismului sunt foarte nume

roase. De asemenea sunt foarte numeroase şi variate fenomenele

curioase legate de practicarea spiritismului. Nu putem să ne

oprim pe larg la ele. Se pare că este vorba de mese care se învârtesc, ciocănesc sau scriu cu piciorul, pentru a aduce mesa-

giile spiritelor sau pentru a răspunde la întrebările celor care

vor să pătrundă cu sila în transcendent. Paharele aleargă dela

o literă la alta pentru a forma fraze mai mult sau mai puţin

coherente. Ace sau suveici se învârtesc şi se opresc la literele

alfabetului, scrise în cerc jurîmprejur, ca gradaţia unei busole.

Toate aceste procedee au fost însă părăsite cu vremea, pentru ase folosi medii, adică persoane sensibile, prin care, spun spiri

tistă, spiritele comunică, la comandă, fie găsindu-se în stare de

«transă» (somn hipnotic), fie în stare de veghe.

Cu ajutorul mediilor, spiritiştii pretind că izbutesc să rea

lizeze tot felul de fenomene care mai de care mai surprinzătoare.

De pildă: 1) Vederea şi auzirea la distanţă, cum ar fi citirea




unei scrisori închisă sau a unei pagini dintr’o carte închisă. Un

mediu ar fi spus de pildă unui medic câţi bani are în buzunar.

2) Vorbirea în limbi necunoscute. 3) Cetirea sau viziunea în

cristal. 4) Psihometria, când, de pildă, mediul ţinând în mână

un obiect istoric, descrie toată epoca istorică din care face parte

acel obiect. 5) Moniţiunile: cunoaşterea faptelor din trecut. 6}

Premoniţiunile: cunoaşterea faptelor din viitor. 7) Cunoaşterea

vieţilor succesive. 8) Dedublarea persoanei, etc.

Aceste fenomene spiritiste au caracter mai degrabă su

biectiv. Altele au caracter obiectiv. De pildă: 1) Pocnituri, sgo-mote şi alte sunete produse cu ajutorul mediilor, 2) Teleldneziei

mişcarea obiectelor dela distanţă, fără atingere. 3) Levitaţâuni:

ridicarea în aer a trupului omenesc sau a unor obiecte. 4) Scrie

rea automată. 5) Vedenii, materializări, fantome. 6) Mulaje t

urme lăsate, zice-se, de spirite în ghips moale, parafină, etc.

Pe temeiul câtorva fapte reale, în care ştiinţa şi-a spus cu

vântul, cum e cazul cu sugestia, cu hipnotismul, somnambulis-

mul, etc., şi pe temeiul altor fenomene dubioase, s’a întemeiat oîntreagă doctrină spiritistă cu pretenţia de a fi o religie — reli

gia prin excelenţă — şi o ştiinţă exactă în acelaşi timp, când

în fond spiritismul nu este nici o religie, nici o ştiinţă, ci o

pseudo-religie şi o pseudo-ştiinţă, un amalgam bizar de elemente

din animismul popoarelor necivilizate, din credinţele şi filosofiile

religioase elementare, din ocultism şi din luxuriantele fantezii,

ale câtorva exaltaţi.

«Doctrina» spiritistă a fost fixată în Franţa de către Allan

Kardec, care se considera inspirat de spiritele luminate ale anti

chităţii. De altfel toţ i spiritiştii şi toate scrierile lor sunt consi

derate inspirate.

Este interesant faptul că spiritismul se consideră identic

cu creştinismul, ba chiar un creştinism «purificat» şi îmbogăţit

ca fond prin noui revelaţii. In realitate spiritismul nu este decât

un naiv eclectism religios, care n’a făcut altceva decât să combine toate bizareriile oculte ale religiilor orientale cu câteva ideicreştine.

Teodiceea spiritistă, dacă putem folosi acest termen, este

un exemplu al acestui ciudat eclectism. Dumnezeu este conceput

ca un spirit mărginit în timp şi spaţiu. El are limită şi formă

(un Dumnezeu sferic, căruia «ştiinţa» spiritistă va ajunge poate-



S T U D I I T E O L O G I C E

să-i calculeze diametrul, suprafaţa şi volumul). A fost un timp-

când Dumnezeu nu era. Deci existenţa lui are un început. Dum

nezeul spiritist nu este absolut, ci este dependent de haos, delacare şi-a primit existenţa. Dumnezeu, deşi mărginit, temporar

şi dependent de haos, este totuşi izolat de lume, comunicând cu

ea prin intermediul spiritelor, care nu sunt măcar simple instru

mente ale divinităţii şi îşi păstrează toate gusturile capriciile şî

originalităţile din vieaţa terestră.

Limitând pe Dumnezeu, spiritismul înalţă lumea, până la o

identitate substanţială cu divinitatea. Ca substanţă, lumea este-

veşnică, deoarece a fost modelată de Dumnezeu dintr’o materie

preexistentă. Substanţa lumii, identică cu substanţa lui Dum

nezeu, este spiritul. Singura deosebire între Dumnezeu şi lumea

făcută, nu creeată de El, este de grad, nu de esenţă. Pentrucă

spiritul, unica substanţă a lumii, are diferite grade de evoluţie,

dela mineral până Ia înger şi până la Dumnezeu însuşi.

Partea în care spiritiştii vin mai mult în contact, mai exact

în conflict, cu creştinismul este învăţătura lor despre Iisus Hris-tos. Iisus este pentru ei reîncarnarea unui spirit superior, a unui

spirit evoluat, purificat prin repetatele reîncarnări. El nu a fost

nici măcar la ultima reîncarnare, ci va reveni pe pământ până

va atinge ultimul grad de evoluţie spirituală. El nu este Dum

nezeu, ci numai un mare iniţiat de talia lui Mahomed, a lui Bud-

dha, a lui Socrate sau Platon. învierea lui Iisus este pentru spi-

ritişti numai o naivă explicaţ ie a apariţiilor sale fantomatice.

In sfârşit, opera de mântuire, pentru care s’a întrupat Mântui

torul, este complet negată de spiritişti. Mântuirea se face numai’

prin efortul personal al fiecărui om şi prin reîncarnare. Iisus-

n’a făcut altceva decât a învăţat pe oameni cum trebue să trăia

scă pentru a ajunge mai uşor şi mai repede la perfecţiune, micşo

rând numărul reîncarnărilor. Minunile lui nu sunt în realitate

minuni, pentrucă se pot explica ştiinţific, prin ştiinţa spiritistă.

Ele sunt în realitate fapte naturale, săvârşite prin forţ a lui flu i-dică şi cu ajutorul altor spirite superioare.

Să vedem acum acele câteva puncte de doctrină specifice-

spiritismului, deşi nu sunt nici acestea originale, pentrucă s’au

născut din combinarea unor idei religioase orientale.

Una dintre învăţăturile fundamentale ale spiritismului este

afirmarea existenţei fluidului vital. Acest fluid, spun spiritiştii^



318 S T U D I I T E O L O G I C E

este o forţ ă cu care este dotată materia vie. El nu este ceva cu

totul material, dar nici imaterial, ci ceva intermediar între ma

terie şi spirit, un fel de materie eterizată. Fluidul acesta ser

veşte de intermediar între spirit şi cei vii. El este cel care, con

dus de inteligenţa unui spirit, provoacă toate minunăţiile spiri

tiste.

Spiritiştii completează teoria fluidului vital cu aceea a pe-

rîspiritului. Perispiritul, spun ei, este trăsătura de unire între

trup şi suflet şi din el emană fluidul vital. Perispiritul supra-

vieţueşte trupului şi însoţeşte spiritul în lumea umbrelor. Spi

ritul mortului dirijează prin perispiritul său fluidul vital al celor vii, adunaţi cucernic la o şedinţă spiritistă. Fluidul vital al

operatorilor, condus de perispiritul desincarnatului, face să se

plimbe paharele şi mesele sau să alerge creioanele pe hârtie,

pentru a primi astfel mesagiile de dincolo.

O altă învăţătură, scumpă spiritiştilor, deşi nu este accep

tată de toţi, este aceea a reîncarnării. învăţătura aceasta, inspi

rată din metempsihoză buddhistă, afirmă că o singură vieaţă

pământească nefiind suficientă pentru a se atinge desăvârşirea,

spiritul trece printr’un întreg ciclu de vieţi omeneşti din ce în

ce mai pure, până când ajunge să epuizeze mijloacele de per

fecţ ionare oferite de vieaţa materială. După aceea începe evoluţia

spirituală propriu zisă, până la cea mai înaltă treaptă: identi

ficarea cu Dumnezeu sau, cum ar zice un buddhist, până la cu

fundarea în neexistenţă, în Nirvana.

Este inutil să discutăm existenţa reală a reîncarnării, aşacum nu o discutăm nici atunci când o întâlnim în alte religii,

preistorice sau istorice. De obiceiu o cercetăm ca pe o curiozi

tate a spiritului uman, pentrucă nu avem niciun argument care

să dovedească existenţa reală a acestor plimbări ale spiritelor

de-a-lungul veacurilor şi timpurilor.

Realitatea fenomenelor spiritismului. Dacă doctrina spiritis

tă trebue categoric respinsă şi combătută de creştinism, să ve

dem ce se poate spune despre fenomenele spiritiste şi despre realitatea lor.

Nu se poate nega existenţa unor fapte extraordinare în

lume, unele legate, altele independente de spiritism. Am putea

împărţi aceste fenomene în trei categorii:

1) Faptele într’adevăr extraordinare* minuniHa, prin care




Dumnezeu se descoperă creaturii raţionale. Arătarea lui Moisi

şi a lui Hie pe muntele Taborului, viziunile sfinţilor, transfigu

rările, previziunile, atât de riguros cântărite chiar de sfinţii

care le-au simţ it, trebuesc clasificate între minuni. "Ele sunt

fapte extraordinare, care nu se pot explica decât prin intervenţia

lui Dumnezeu în lume. Scopul lor înalt religios sau moral, sfin

ţenia oamenilor prin intermediul cărora s’au făcut, verificarea

lor de către Biserică şi acceptarea lor de către toată lumea creş

tină, dau acestor fapte garanţia adevărului.

2) A doua categorie de fenomene, care trebuesc dela în

ceput şi categoric respinse şi pe care le-au semnalat şi condamnat şi unii dintre spiritişti, sunt şarlataniile unor medii, sau ale

unor practicanţi, care şi-au făcut din spiritism o profesiune

foarte rentabilă.

3) In afară de acestea există o serie de fapte într’adevăi

extraordinare, adică rar întâlnite. Ele intră în domeniul psiha

nalizei, al psihopatologiei. Nu se poate contesta realitatea tran

selor hipnotice în care cad mediile spiritiste. Numai că aceste

transe sunt adevărate boale sufleteşti sau duc inevitabil la boale

sufleteşti. In stare de hipnoză, mediul debitează inconştient sau

ideile impuse de hipnotizator, sau idei scoase din propriul său

inconştient. Aceste delirări sunt apoi interpretate în fel şi chip

de spiritişti şi nu este greu de loc să se ajungă la dogmele la

care s’a ajuns. In această stare de transă, mediile, având con

ştiinţa adormită,- sunt foarte susceptibile sugestiei şi telepa

tiei, pot vorbi limbi pe care nu le cunosc dar pe care le comunică hipnotizatorul, pot spune ce gândeşte o altă persoană,

etc. Toate acestea se explică prin anumite forţ e psihologice şi

nu este nevoe să se apeleze la morţi şi la intervenţia lor.

4) In sfârşit, mai există o serie de fapte, încă inexplica

bile sau explicate numai prin ipoteze ştiinţifice. Ipoteza unor

mişcări musculare inconştiente, care mişcă paharul sau creio

nul, ipoteza telepatiei, a sugestiei, sunt tot atâtea ipoteze ra

ţionale şi destul de simple, capabile să explice multe din fapteleasa zise extraordinare. In orice caz, nu avem nici o dovadă sti-# ' *

inţifică, dar absolut nici una, că aceste fapte s’ar datora unor

spirite din lumea cealaltă.

Această lipsă a probelor este poate cel mai vulnerabil

punct al spiritismului. Intr’adevăr, s’au tipărit volume întregi

Studii Teologice




cu comunicările de dincolo de lume ale spiritelor. Dar ceea ce

ar fi important de ştiut şi ceea ce lipseşte cu desăvârşire, este

dovada că într’adevăr ele sunt comunicări de dincolo de lume.Mesagiile dictate, sgomotele percepute, chiar trâmbiţatele foto

grafieri ale spiritelor, toate aceste manifestări n’au nici un fel

de dovadă a provenienţei lor suprapământeşti. Nesiguranţa acea

sta a chinuit şi pe marii spiritişti. Se ştie că unii dintre ei au

lăsat înainte de moartea lor nişte mesagii ascunse, pe care ur

mau să le repete după moarte. Dar aceştia n’au mai dat nici

mi semn după moarte, iar pretinsele mesagii obţinute dela ei

au variat dela mediu la mediu şi n’au semănat nici pe departe

cu mesagiile închise, lăsate de ei pentru a-şi dovedi identitatea.

In afară de aceasta, pretinsele mesagii ale spiritelor nu de

păşesc niciodată nivelul intelectual al celor care practică spiri

tismul, chiar atunci când invoacă spiritul lui Pitagora, al lui

Platón, al lui Napoleon sau al bietei Iulia Haşdeu.

Iată deci că spiritismul, care afirmă că spiritele morţilor

au facultatea de a comunica regulat cu cei vii, prin anumiteprocedee, nu poate aduce nici o dovadă că aceste comunicări

există într’adevăr. Atât este suficient pentru a pecetlui spiri

tismul în ochii oricărui om neprevenit6).

Cu acestea spuse, trecem la ultima parte a expunerii noas

tre, tratând despre teosofie, care este înrudită cu spiritismul

prin anumite dogme ale ei.

IV. Teosofía.

Teosofía ar vrea să fie, după cum arată însăşi denumirea ei

(Theos=Dumnezeu; sofia^=înţelepciunea), o înţelepciune dum

nezeiască sau înţelepciunea lui Dumnezeu. Dar, cu toate că şi

numele şi obiectul său o apropie de teologie, teosofía nu vrea

să se socotească drept o religie sau cel puţin nnii dintre condu

cătorii ei nu voiesc să o socotească o religie, ci o ştiinţă: ceamai înaltă ştiinţă despre lucrurile văzute şi nevăzute, esenţa

C). Iată cîtteva cărţi româneşti, bune do folosit: V. Suciu, Hipnotism-

şi spiritism, Blaj, 190G. I. F, Buricescu, Misterele sufletului omenesc, Spiritism

şi metapsihică, Bucureşti, 1934. Pr. G. D. Gologan, Spiritismul şi minunile Mân

tuitorului, Bucureşti, 1939. I. Petreuţă, Spiritismul, Timişoara, 1943.




tuturor religiilor, înţelepciunea cea mai înaltă; cu un cuvânt:

adevărul absolut.

Ca şi spiritismul, teosofía este un amalgam de credinţe detot soiul şi de doctrine filosofice şi religioase orientale, combi

nate bizar cu rezultatele cercetărilor ştiinţifice.

Istoria teosofiei. Curente de gândire asemănătoare cu teo

sofía au existat şi la popoarele din antichitate, la Indieni, Egip

teni şi Greci, precum şi în Evul Mediu şi modem la popoarele

din Apusul Europei. Dar abia în ultimul sfert al veacului trecut,

teosofía a luat un mare avânt, prima societate teosofică datând

din anul 1875. Şi trebue să menţionăm dela început că desvol-

tarea la care a ajuns teosofía contemporană se datoreşte în

primul rând la două femei :Elena Blavatsky şi Annie Besant7).

Elena Blavatsky era de origină rusă, căsătorită cu gene

ralul Blavatsky Nichifor. Rămâne văduvă de tânără. Călăto

reşte în Orient, unde se iniţiază în ştiinţele oculte. încearcă să

formeze în Egipt o societate de spiritism şi nu isbuteşte. Trece

apoi în America. Acolo reuşeşte, cu ajutorul jurnalistului american «colonelul» H. S. Oleot, să întemeieze o «societate teoso

fică» (New-York, 17 Noembrie 1875). înzestrată cu multă in

geniozitate, adună într’o doctrină teosofică tot felul de elemente

ocultiste, mituri din vechimea clasică, elemente din magie, din

religiile şi filosofiile Indiei. Elementul care predomină în învă

ţătura ei este' cel indian. De altfel tot în India, la Adyar (aproa

pe de Benares), fu stabilit sanctuarul şi centrul societăţii,

pretinzându-se că acolo s’au împlinit tot felul de «miracole», cu

care se împăuna Elena Blavatsky, până când Societatea de cer

cetări psihice din Londra dădu pe faţ ă şarlatania teosofică, în

urma unei anchete serioase la faţa locului. Societatea teosofică

primi şi încă o altă gravă lovitură când se descoperi că aşa nu

mitele mesagii ale mahatmilor tibetani erau fabricate în- între

gime de vice-preşedintele societăţii, americanul W... Judge. Elena

Blavatsky, bătrână, închise ochii asupra acestei păcăleli. Annie Besant, urmaşa Elenei Blavatsky la conducerea so

cietăţii teosofice, fu crescută într’un mediu familiar evanghelic

7). Vezi: Lôonce de lirandnuuson, S. J., art. TMosophie, în Dictionnaire

apologétique de la fo i catholique, t. IV-e, col. 1657— 16(57. René Guénon, Le

Thêosophisme, Paris. De Bronequer, 1929.




foarte pios. Se mărită cu un pastor anglican, Frank Wood, cu

care are doi copii. După câtva timp se plictiseşte, îşi părăseşte

biserica şi menajul şi intră bucătăreasă ca să-şi câştige existenţa. Apoi se împrieteneşte cu un ateu înverşunat, Bradllaugh,

predică maltusianismul şi publică un Manual al Liber-cugetăto-

rului în două volume. După zece ani de. frământare şi luptă îm

potriva religiei, se desgustă şi de ateism. Acum întâlneşte pe

Elena Blavatsky şi este câştigată pentru teosofie, devenind

animatoarea şi apoi preşedinta teosofiei. La congresul teosofie

din 1906, Annie Besant ajunge în culmea triumfului său teo-

sofic. Apoi vin tot felul de complicaţii. Căci un fruntaş teosofie,Rudolf Steiner, născut în Ungaria, întemeiază la München o

nouă societate teosofică, «rosieruciană» sau «antroposofie», care

câştigă foarte mulţi aderenţi în Bavaria, Prusia, Renania, El

veţia, Austria şi chiar în Franţa. Peste tot se formează loji an-

troposofice. Se mai întâmplă însă că unul dintre cei mai dibaci

ocultişti ai sectei, N. C. Leadbeater, după ce a primit botezul

buddhic la Ceylon, se ocupa cu iniţierea copiilor, folosind anumite procedee care au provocat un întreg scandal în sânul so

cietăţilor teosofice.

La Congresul teosofie din 1906, Leadbeater fu forţ at să de-

misionze cu asentimentul lui Annie Besant, care spunea că numai

un nebun poate da copiilor sfaturile pe care le dădea Leadbea

ter. Doi ani după aceea însă, Annie Besant cerea reintegrarea lui

Leadbeater în societatea teosofică, obţinând dela acesta asigu

rarea că nu va mai repeta greşelile din trecut.Mesia teosofie. Cu ajutorul lui Leadbeater, Annie Besant

porneşte acum o întinsă campanie mesianică. Iniţiază pe un

tânăr indian, în vârstă de 13 ani, cu numele de Krishnamurti.

Ii dă numele Alcyone şi-l prezintă ca Mesia teosofie. Leadbeater

compune cărţi care sunt atribuite lui Krishnamurti şi o bio

grafie, în care sunt povestite cele 32 încarnări ale lui Krishna

murti. Se înfiinţează în cinstea lui şi un ordin teosofie: Steaua

din Orient. Annie Besant merge însă mai departe şi descrie

preistoria lunară a tânărului Mesia, arătând cu precizie cum

trăiau pe acolo un fel de maimuţe foarte blânde, în care se

puteau uşor recunoaşte viitorii Leadbeater, Besant, Krishna

murti şi fratele său Mizar. Pe pământ, Krishnamurti s’a în

trupat odată ca fiu al lui Fabrizio Ruspoli, teosof italian, care




pe vremea aceea, adică acum şaptezeci şi două mii de am, trăia

în deşertul Gobi şi era... femeie.

O întinsă literatură teosofică se răspândeşte în lumea întreagă şi în toate limbile. La noi, editura R. A. M. a aruncat

cu câţ iva ani în urmă în vitrina librăriilor o sumedeneie de

cărţi teosofice. Exista şi o revistă teosofică. Cercuri teosofice

au existat şi credem că mai există peste tot în oraşele mari 8) .

«Doctrina» teosofică. Teosofii nu simt prea mult de acord

asupra naturii doctrinei lor. Unii (Annie Besant), cred că e o

religie. Alţii, dimpotrivă (Elena Blavatsky). In orice caz, şi

unii şi alţii cred că doctrina lor e menită să înlocuiască oricereligie, dând o învăţătură completă asupra lui Dumnezeu, a

omului şi a destinului omenesc.

Dumnezeu. Elena Blavatsky respinge ideea de un Dumne

zeu personal, în sensul în care este înţeles Dumnezeu în Creş

tinism, socotindu-1 ca un produs al antropomorfizării. Dum

nezeul teosofic ar fi un principiu divin universal, din care to

tul purcede şi în care totul se va resorbi la sfârşitul marelui

ciclu al existenţei. Dumnezeul teosofic, spune Elena Blavatsky,

este puterea de evoluţie şi involuţie, omniprezenţa, omniştienţa,

potenţialitate creatoare. In fond, teosofia este panteistă, pante

ismul teosofic fiind emanatist, ca cel indian.

Omul. Cu privire la om, teosofii au o doctrină foarte com

plicată: între principiul inefabil a tot ce există (SAT) şi ma

terie, ei intercalează un mare număr de emanaţii: logos, zei,

arhangheli, eoni, elemente superioare şi inferioare, etc., a căror*spiritualitate este din ce în ce mai amestecată' cu necurăţenia.

Omul este punctul de unire dintre divin (spiritual) şi materie.

Omul are în fiinţa sa şapte planuri de existenţă: patru pentru

omul fizic şi trei pentru omul spiritual. Nodul acestui compus

omenesc îl formează al cincilea principiu, care poartă numele

de Manas. Deşi este unic în esenţa sa, acest principiu se dedu

blează pentru un timp, unindu-se cu materia şi animând corpul

omenesc.

La moarte Manas se eliberează şi intră într’o stare numită

Devachan, unde o lege absolută, oarbă, inconştientă, numită

8). Amănuntele la Econom C. Cronţ, Teosofia, Studiu apologetic, Ga

laţ i 1937, pp. 17-18.



324 s t u d i i t e o l o g i c e

Karma, distribue pedepse sau răsplăţi, după faptele din această

vieaţă. Consecinţele faptelor, care lucrează automat asupra

omului, provoacă reîncarnarea într’o stare mai bună sau mairea decât vieaţa precedentă. Uneori consecinţele acestea ale

faptelor, care constitue Karma, pot fi atât de grave, încât omul

se poate reîncarna în animale. De asemenea, prin progrese

treptate, Karma se poate uşura până la a dispare cu totul, lă

sând loc creşterii germenului spiritual şi divin pe care omul îl

poartă în el. In cele din urmă acest germen spiritual, Boddhi,

ajungând la deplina lui evoluţie, se absoarbe, se pierde în esenţa

universală. Aceasta înseamnă Nirvana.

Morala teosofică, se întemeiază pe cea buddhistă, moder

nizând-o. Aşa se explică unele frumoase învăţături şi asceza

uneori bizară pe care o propovădueşte. De asemenea teosofii se

inspiră din filosofiile vechi, din stoicism, şi din cele noui, ca de

pildă din filosofía kantiană, culegând ceea ce se armonizează

cu aspiraţiile lor. In multe privinţe morala teosofică seamănă

cu cea creştină, mai ales în ce priveşte înfrânarea simţurilorşi iubirea aproapelui. Se deosebeşte însă de morala creştină

prin aceea că respinge rugăciunea, graţ ia divină, răscumpărarea

şi iertarea păcatelor (greşalelor). Teosoful îşi găseşte mântui

rea în sine, fără' concursul unui Dumnezeu personal.

Teosofie şi Creştinism. Din cele de mai sus se vede limpede

deosebirea fundamentală dintre teosofie şi Creştinism. De altfel,

am văzut că Leadbeater a primit botezul buddhic. Annie Be-

sant nu credea nici în existenţa lui Iisus. Ea a declarat lămurit

că nu mai este creştină. Creştnismul are ca dogmă fundamen

tală credinţa într’un Dumnezeu personal. Teosofii resping acea

stă credinţă. Ei admit un fel de trinitate, dar nici vorbă de

ceva asemănător cu Trinitatea creştină, ci de o anumită forţ ă

sau energii impersonale, grupate în triade şi simbolizate prin

unele nume. Apoi, teosofii resping ideea că religia creştină e re

velată prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, mediator şi răscumpărător.

Dacă, pentru unii teosofi, Iisus este un mare iniţiat, Steiner

propune ca Iisus să fie socotit ca o reîncarnare şi o sinteza a

lui Mithra şi a lui Dionisos (Bachus). Dogma răscumpărării

e socotită de teosofi drept «crudă şi idioată».



S T U D I I T E O L O G I C - E

CONCLUZII.

325

Din cele spuse se poate vedea, credem, că superstiţiile, ocultismul, teosofia şi spiritismul sunt credinţe, doctrine şi practici

vătămătoare şi opuse Creştinismului, terorizând sufletele cu

tot felul de rătăciri.

Ocultismul, spiritismul şi teosofia, răspândite mai ales la

oraşe, ţin sufletele într’o bolnăvicioasă încordare, care le duce

uneori până la exasperare. De altfel, clientela societăţilor spi

ritiste şi a lojilor teosofice este recrutată de predilecţie dintre

fiinţele cu o sensibilitate morbidă sau ajung în această staredin pricina tensiunilor sufleteşti la care sunt supuse. De aceea

se recomandă foarte mult tact, foarte multă prudenţă şi răb

dare când un adept al spiritismului sau al teosofiei vine la alta

rul Bisericii creştine pentru a cere preotului lămuriri sau ajutor

sufletesc.

Intr'o astfel de împrejurare, cea mai bună atitudine este

aceea a medicului, care are în faţ a sa un bolnav vrednic de

toată atenţia, fiindcă, rătăcirea în care se află el se datoreşte

poate nevoii sale spirituale de adevăr şi de vieaţă aleasă; nevoie

care, din nefericire, a fost canalizată pe un făgaş greşit. Datoria

preotului este aceea de a vindeca rănile sufleteşti ale unui astfel

de bolnav, readucându-1 în comunitatea de iubire a Bisericii, sub

harul Sf. Taine şi în cinstirea adevărului creştin, revelat de

Mântuitorul Hristos.

In felul acesta, preotul ortodox împlineşte o funcţie duhovnicească şi socială, redând vieţii active un suflet terorizat de

apariţii spiritiste sau de reîncarnări teosofice.

ara noastră are nevoie astăzi, mai mult ca oricând, de

vigoare sufletească şi de efort comun, spre binele general. Su

perstiţiile, ocultismul, spiritismul şi teosofia, slăbesc puterea de

rezistenţă şi efortul de muncă al poporului. De aceea, a lupta

împotriva lor înseamnă a face o operă misionară creştină şi

operă socială în acelaşi timp. înseamnă a ne împlini datoria

faţ ă de Biserica şi poporul nostru.

■O

(diacon prof. emilian vasilescu) religie, superstiție, ocultism, spiritism Și teosofie

Documents