1 | P a g e

Fundaţia Europeană Titulescu – Centrul de Studii Strategice

Dezbaterea

Kosovo – principii contra pragmatism

Expuneri introductive:

George CIAMBA, secretar de stat pentru afaceri europene, MAE

Gheorghe MICU, ambasador

Nicolae NIŢU, ambasador

prof.univ.dr. Mihai E. IONESCU, SNSPA

Oana POPESCU, director al Asociaţiei Global Focus Center

Ştefan POPESCU, cercetător asociat, Universitatea Paris I

Casa Titulescu, 19 iunie 2013, orele 16:00

2 | P a g e

Transcript:

Adrian Năstase: Doamnelor şi domnilor, stimaţi prieteni, ma bucur foarte mult să ne revedem într-o formă inedită de masă rotundă şi să încercăm să privim cu atenţie un subiect care, în momentul de faţă, presupune unghiuri diferite, implică interese divergente şi cred că avem astăzi o bună ocazie, prin intermediul invitaţilor noştri, să ascultăm felul în care, la nivel guvernamental, la nivel diplomatic, putem privi chestiunea statutului provinciei Kosovo. Şi sigur, să comparăm elementele care ţin de anumite principii de drept internaţional, tradiţionale, şi felul în care realitatea a impus anumite modificări de atitudine. Eu aş putea să vă vorbesc foarte mult despre subiectul acesta, dar mi-am asumat mai curând rolul de moderator şi de aceea nu voi vorbi foarte mult.

Si aş putea, spre exemplu, să invoc o conferinţă pe care am ţinut-o la Cambridge în legătură cu aspectele de drept internaţional privitoare la statutul provinciei Kosovo, o linie, ar spune unii poate, conservatoare prin prisma principiilor de drept şi a felului în care chestiunile legate de principiul autodeterminării pot sau nu pot să fie invocate în acest dosar.

Aveţi un text pregătit de noi, o mică sinteză despre evoluţiile legate de poziţiile referitoare la Kosovo, interesele din zonă, argumente pro sau contra în ceea ce priveşte acceptarea independenţei unei provincii într-un context ceva mai complicat.

Eu îmi adusesem şi diverse texte din diverse manuale de drept internaţional, inclusiv am adus, dacă va fi nevoie să revedem Declaraţia Comunităţii Europene privind liniile directoare asupra recunoaşterii noilor state din Europa de Est şi din Uniunea Sovietică, un text din decembrie 1991 care stabilea, într-un moment în care se discuta mai mult despre Croaţia, Slovenia şi existau anumite tipuri de interese, şi felul în care trebuia abordată problematica noilor state care se desprindeau sau se desfăceau din vechea Federaţie Iugoslavă. Şi nu numai. Era vorba şi de fostele state din Uniunea Sovietică. Un text care ar trebui recitit pentru a vedea dacă, în momentul de faţă, aceste principii mai pot fi invocate, dacă pot să fie dezbătute sau pot fi aplicate din nou.

Aş vrea să salut în mod deosebit invitaţii noştri pentru această dezbatere, pe domnul secretar de stat George Ciamba, de la Ministerul de externe, îi mulţumesc foarte mult că a venit, domnul ambasador Gheorghe Micu, cu o experienţă deosebită pe spaţiul albanez şi zona Balcanilor, domnul ambasador Nicolae Niţu, fost ambasador în Serbia şi în spaţiul iugoslav, care vor prezenta din două unghiuri diferite felul în care poate fi înţeleasă percepţia publică şi abordarea politică în legătură cu acest subiect. Îi sunt extrem de îndatorat domnului profesor Mihai Ionescu care a acceptat să participe la această discuţie pentru a adăuga elemente specifice din zona strategică, pentru a pune într-un context mai larg problema pe care o discutăm. De asemeni, le mulţumesc doamnei Oana Popescu, director al Asociaţiei Global Focus Center, care ne va expune un punct de vedere venind din zona neguvernamentală, şi, de asemenea, domnului Ştefan Popescu, cercetător asociat la Universitatea Paris I, şi care a studiat în Albania, care are o bună cunoaştere asupra spaţiului public din zonă. Din păcate, domnul consilier prezidenţial Iulian Chifu nu a putut veni. Regret acest lucru, poate că ar fi fost interesant să vedem felul în care, la nivelul instituţiei prezidenţiale – sigur, fără a cere un punct de vedere oficial dar pentru a înţelege mai bine dezbaterea în care ne aflăm –, ar fi putut, cred, să adauge un punct de vedere interesant. Vreau să le mulţumesc invitaţilor noştri prezenţi astăzi aici, din ambasadele ţărilor din fosta Iugoslavie şi din Albania. Domnul ambasador al Albaniei ne onorează cu prezenţa sa, dar şi reprezentanţi din celelalte capitale ale fostei Iugoslavii. Pentru noi este extrem de important să avem acest dialog.

3 | P a g e

Nu vreau să ocup foarte mult din timpul care, oricum, sper să nu apese asupra dumneavoastră, e destul de cald, sunt destul de mulţi vorbitori, aşa încât să acceptaţi ca eu să dau cuvântul de îndată domnului ministru George Ciamba care sunt sigur că ne va prezenta elementele importante într-o dezbatere care are nevoie de o orientare, de o ghidare, într-un spaţiu în care aspectele, să spunem guvernamentale, neguvernamentale, politice, economice, toate acestea pot să prezinte, după cum spuneam, elemente de interes maxim. Domnule ministru, aveţi cuvântul.

George Ciamba: Vă mulţumesc mult domnule preşedinte, vă mulţumesc mult, în primul rând, pentru invitaţia adresată, totodată vă mulţumesc pentru ideea de a lansa o astfel de dezbatere. Cred că este un lucru foarte important şi cred că este un moment foarte bine ales.

Aş dori să încep prin câteva idei care încearcă să constituie elemente de ,,cadraj” ale momentului unde suntem acum. În primul rând, să nu uităm că România a fost şi este dintotdeauna unul din partizanii şi din sprijinitorii extinderii, din considerente care ţin nu numai din dorinţa de a avea în jurul nostru o zonă de stabilitate, dar şi de a beneficia cât mai mult de piaţa unică, de a încerca, astfel, să depăşim orice fel de handicap care rezultă din periferia geografică şi care să ducă la transformarea noastră cât mai aproape de centrul Europei. După cum ştiţi, procesul de extindere începe formal în Balcanii de Vest, cu ultimul Consiliu European care a avut loc în ţara care a avut preşedinţia în 2003, la Salonic, de atunci au trecut 10 ani. Din păcate lucrurile, la un anumit moment, nu au evoluat aşa cum ne-am fi dorit, a venit şi criza, am avut momente în care lumea se preocupa mai mult de supravieţuirea Europei aşa cum este ea, decât de extindere. Pe de altă parte, avem pentru prima dată o acţiune politică externă comună a Uniunii Europene, deci este pentru prima dată – cu doamna Ashton – când, în afară de acţiunea naţională, avem acţiunea politică comună a Uniunii Europene şi acesta este un lucru foarte important în perspectiva subiectului pe care îl discutăm, pentru că dacă ne uităm atent, dialogul Priştina-Belgrad reprezintă, de fapt, singurul rezultat, sau singurul lucru concret care a rezultat din acţiunea politică comună a Uniunii Europene. Cred că nimeni nu spera, acum un an de zile, să avem astăzi un acord formalizat între Priştina şi Belgrad. Cred că toată lumea, când a început doamna Ashton acest exerciţiu de travaliu care înseamnă, de fapt, o navetă diplomatică foarte accelerată, nu credea nimeni că vom putea ajunge aici. Este un lucru de care noi, evident, în realizarea poziţiei noastre naţionale, trebuie să ţinem cont. Nu putem spune că facem ceva şi apoi să avem poziţii care să vină în condradicţie cu rezultatele obţinute în comun. Cred că, din punctul nostru de vedere, este important ca procesul de extindere în zonă să continue, cred că nu am putea spune că poziţia României s-a flexibilizat sau s-a durizat sau orice fel de alte exprimări vis-à-vis de Kosovo, eu cred că poziţia României s-a actualizat. Întodeauna poziţiile naţionale trebuie actualizate cu ceea ce se întâmplă în mediul internaţional, cred că lucrurile pe care le-am făcut (şi unele dintre ele au fost foarte comunicate public) nu au stârnit niciun fel de întrebări. Erau lucruri care erau la îndemâna noastră. Să nu uităm că, în grupul statelor care nu au recunoscut Kosovo, întotdeauna am avut diferenţe foarte notabile. De fapt, nimic din ce am făcut până acum nu este un lucru care a fost făcut doar de România.

În continuare trebuie să urmărim foarte atenţi procesul. Bineînţeles că, pentru noi, este foarte important ca rezultatul final să fie un rezultat care să fie obţinut prin dialogul direct şi prin acceptul Belgradului dar, în acelaşi timp, noi trebuie să fim foarte atenţi ca şi deciziile noastre să fie bazate pe interesele noastre şi să fie interese strategice şi, în acelaşi timp, să nu reprezinte monede de schimb tactice în discuţiile altora în planul Uniunii Europene. Pentru

4 | P a g e

noi este importantă şi începerea negocierilor de aderare pentru Serbia şi este important pentru că, după cum ştim din experienţa noastră, mecanismele pe care le ai la îndemână cu o ţară candidată - fie că e vorba că negociază un acord de stabilizare şi asociere, fie că este vorba de negocieri efective de aderare - sunt mult mai puternice pentru ţările membre. De fapt, ştim din experienţa noastră că o parte din lucrurile pe care le-am realizat în perioada negocierilor de aderare au fost tocmai prin interacţiunea cu restul ţărilor membre. Şi cred că avem expertiza să putem ca, în acest proces, să avem un rol important şi, în încheiere, aş dori doar să spun că, după cum ştiţi, vom avea un Consiliu European. La Consiliul European se va lua decizia (adică e foarte probabil să se ia decizia) de deschidere a negocierilor cu Serbia, noi sperăm asta. Sperăm foarte mult. Dorim să avem şi o dată pentru asta. Şi, în acelaşi timp, o altă decizie care se va duce în Consiliul European este cea legată de deschiderea negocierilor pentru acordul de stabilizare şi asociere cu Kosovo. O altă mică paranteză înainte de a încheia, dialogul Priştina-Belgrad ne duce către rezultatele lui concrete. Înseamnă că, începând cu semnarea lui şi punerea lui în practică, implementarea care a început de curând, Kosovo poate fi invitat la reuniuni internaţionale, bineînţeles cu asterisc, adică fără stemă şi fără steag. Deci, una din chestiunile esenţiale pe care le aveam noi - ce înseamnă dacă stăm alături de reprezentanţi ai unui stat pe care nu îl recunoşteam - sunt depăşite. Ăsta e un lucru care este acceptat de Serbia. Să nu uităm că, în ultimele reuniuni, Primul ministru al Serbiei şi Tacic au stat la aceeaşi masă. Deci, cred că lucrurile astea trebuie să fie şi pentru noi un proces de reflecţie, trebuie să depăşim etapa în care orice fel de gest era crispat şi aveam tot timpul senzaţia că încălcăm linii roşii, şi cred că discuţia de azi este o bună ocazie să vedem cum vede fiecare, dintr-o perspectivă diferită, mult mai multifaţetată, subiectul legat de Kosovo, legat de Kosovo azi, legat de Kosovo mâine, legat de Serbia, legat de viitorul european atât al Belgradului, cât şi al Priştinei. Mulţumesc mult.

Adrian Năstase: Vă mulţumesc foarte mult. Eu am reţinut o formulă deosebit de importantă pentru comunicarea publică, şi anume aceea că ,,poziţia României s-a actualizat”. O formulă diplomatică extrem de interesantă, pe care îmi propun să o folosesc şi eu pentru că mi se pare extrem de adecvată, diplomatică şi, în acelaşi timp, evidenţiază o anumită evoluţie în ceea ce priveşte punctele de vedere exprimate în această materie. Îl rog, în continuare, pe domnul ambasador Micu să ne spună punctul său de vedere şi ceea ce crede că există ca percepţie în Albania, ce e important la acest moment vizând situaţia din Kosovo, statutul Kosovo şi aşa mai departe. Vă rog, domnule ambasador.

Gheorghe Micu: Mulţumesc. Eu trebuie să mulţumesc, în primul rând, pentru invitaţia de a participa la această dezbatere şi am să încerc să prezint un punct de vedere strict personal, ca om care a urmărit evoluţia acestei probleme Kosovo, de-a lungul multor ani, fiind ambasador la Tirana din 1990 până în 1996, şi a doua oară, fiind, în momentul proclamării independenţei Kosovo, şeful misiunii diplomatice la Tirana, ca ministru consilier şi însărcinat cu afacerei al României. Desigur că trebuie să spun, în primul rând, că România şi Albania, românii şi albanezii, indiferent unde sunt, au avut relaţiii deosebite, tradiţionale în toate domeniile de activitate. Şi România a fost un sprijin permanent pentru Albania şi albanezi şi a contribuit din plin la pregătirea condiţiilor pentru ca Albania să devină independentă la 28 noiembrie 1912. Mai înainte, la 5 noiembrie 1912, la Bucureşti a avut loc o reuniune a reprezentanţilor albanezilor aflaţi în România, şi în Turcia, Bulgaria şi în alte ţări, unde s-a hotărât proclamarea independenţei Albaniei, ceea ce s-a petrecut la 28 noiembrie la Flora, de către Ismail Qemali, însoţit atunci şi de o echipă întreagă de patrioţi albanezi care erau în România. Desigur că aici putem vorbi şi de albanezii din alte teritorii decât cei din Albania, cum este Kosovo, unde totdeauna ei au luptat pentru independenţă. Dar, datorită faptului că

5 | P a g e

au fost înglobaţi în Imperiul Otoman, nu au putut să obţină această independenţă decât în Albania, în 1912, iar în Kosovo în 2008, pe 17 februarie.

Aş vrea să spun că evenimentele care au precedat proclamarea independenţei Kosovo, au fost urmărite cu multă atenţie nu numai în Albania, dar şi în celelalte ţări din Balcani şi din Europa. Războiul care a fost între Armata albaneză de Eliberare din Kosovo şi armata sârbă, a dus, în cele din urmă, la proclamarea independenţei Kosovo, la 17 februarie 2008, Kosovo devenind cel mai tânăr stat din Europa, şi poate chiar din lume. Între români şi albanezi, inclusiv cei din teritoriile care formează Kosovo astăzi, au fost relaţii din cele mai bune. România a fost considerată de către albanezi, de către toţi albanezii din toate teritoriile, ca fiind a doua lor patrie, iar Bucureştiul ca fiind capitala albanezilor. Şi pe bună dreptate, pentru că au fost mii, sau poate chiar mai mulţi albanezi din România care s-au alăturat cauzei albaneze, independenţa Albaniei. După proclamarea independenţei Kosovo, sigur că au fost foarte multe probleme privind recunoaşterea acesteia de către diferite state dar, în primul rând Kosovo a fost recunoscută de ţările occidentale şi, în primul rând de către Statele Unite ale Americii, care, desigur, aveau interesele lor în această zonă. De altfel, vreau să vă spun că în Kosovo există cea mai mare bază militară americană din Europa. Şi poate nu numai din Europa. Acesta este un lucru care dovedeşte interesul Statelor Unite, interesul altor ţări faţă de Kosovo.

În ceea priveşte poziţia albanezilor faţă de România, aş vrea să vă spun că atât albanezii din Albania, cât şi albanezii din Kosovo întotdeauna au nutrit sentimente de prietenie şi afecţiune faţă de România. În România au învăţat sute şi sute de albanezi, ca să nu zic mii chiar, din Albania şi Kosovo, până chiar şi în zilele noastre. Aş vrea să spun că, pentru prima dată, în 1991, au fost acordate o serie de burse tinerilor albanezi, ceea continuă şi în momentul de faţă, acordându-se circa 100 de burse anual pentru studii universitare, liceale şi pentru specializare. Este un lucru deosebit de important pentru că aceşti tineri albanezi, fie din Albania, fie din Kosovo, şi chiar din alte zone ale fostei Iugoslavii, sunt recunoscători faptului că au învăţat şi acum sprijină dezvoltarea socială, culturală şi economică a ţărilor lor.

În privinţa recunoaşterii Kosovo, aş vrea să spun că noi ne-am ghidat întotdeauna după principiile dreptului internaţional, având în vedere faptul că exista o problemă deosebită între Belgrad şi Kosovo. În momentul de faţă, mi se pare că lucrurile s-au limpezit foarte mult. De altfel, după Summitul de la Bratislava, preşedintele Băsescu a avut o conferinţă de presă în care a subliniat că s-a ajuns la o înţelegere înţeleaptă privind Kosovo şi că Belgradul şi Priştina au deschis drumul pe care ar trebui mers fără grabă. Ceea ce înseamnă că, în perspectivă, și noi putem ajunge la recunoaşterea Kosovo, lucru dorit atât de mult de foştii studenţi kosovari care au învăţat în România şi care, în momentul de faţă, aşteaptă cu nerăbdare acest lucru. De alftel, vreau să vă spun că eu am făcut o vizită particulară în Kosovo, în 2011, cu câţiva oameni de afaceri care au fost primiţi extraordinar de bine şi au exprimat dorinţa, inclusiv oficialităţi kosovare, de a avea relaţii cu noi, de a colabora cu noi în toate domeniile pentru că ei îţi aminteau că, în timpul Iugoslaviei, foarte mulţi dintre ei au avut posibilitatea să viziteze România și să colaboreze în diferite domenii de activitate. În momentul de faţă, există perspective ca, în Kosovo, să ne implicăm în dezvoltarea economică, în construcţii de drumuri, de şosele, de şcoli, de spitale şi altele. Aşa spuneau ei, cel puţin, pentru că nu este prea târziu. Este momentul să acţionăm. Şi, de aceea, eu mi-aş permite să propun ca, în perspectivă, şi în perspectiva recunoaşterii Kosovo – pentru că va veni ziua aceasta – să ne pregătim destul de bine în această privinţă, prin intensificarea contactelor cu reprezentanţi din Kosovo, ei să vină la noi, noi sa mergem la ei, în diferite domenii de activitate, ceea ce ar contribui la o mai bună

6 | P a g e

înţelegere între cele două ţări. Aş vrea să vă spun, în încheiere, că interesul manifestat de Kosovo faţă de România se manifestă şi prin aceea că mâine, 20 iunie, la Priştina va avea loc inaugurarea Asociaţiei de prietenie cu România. La noi, după cum ştiţi, există o Asociaţie de prietenie româno-albaneză, ceea ce înseamnă albanezi din toate zonele unde ei trăiesc.

În încheiere, aş vrea să spun că ar fi bine ca noi să le pregătim şederea, în vederea personalului pe care îl avem în vedere să îl trimitem la Kosovo, la ambasadă, când se va încheia activitatea Biroului actual de legătură, unde a fost şef al acestui birou şi domnul Gheoghe Budura care se află în momentul de faţă la noi aici, la această dezbatere. Vă mulţumesc foarte mult.

Adrian Năstase: Vă mulţumesc foarte mult, domnule ambasador. Până la urmă, sigur, discuţia este veche de când lumea. În ce măsură realitatea este mai importantă decât dreptul, relaţiile politice avansează, determinând o presiune asupra regulilor de drept. Şi problema noastră, la momentul în care s-a pus la început această chestiune, era legată, efectiv, de aplicarea principiului autodeterminării.

Problema pe care, într-un fel, o auzim comentată şi în perioada actuală este aceea dacă dreptul la autodeterminare - care este acceptat în dreptul internaţional - se referă numai la popoare, dacă se poate face o anumită translaţie şi către zona minorităţilor. În ceea ce priveşte Kosovo, lucrurile au evoluat într-un fel foarte interesant: minoritatea albaneză, deci la început populația albaneză era minoritară, după aceea a devenit majoritară în zona respectivă, sau cel puţin aşa au fost prezentate lucrurile. Ulterior, ca să nu se pună problema unei minorităţi albaneze la nivelul Iugoslaviei, s-a restrâns aria de aplicare pentru zona Kosovo, unde deja populaţia era majoritară. Dar ca să nu se considere că este vorba de o minoritate, s-a vorbit despre populaţia kosovară, ca o populaţie distinctă care ar avea dreptul la autodeterminare, astfel încât poporul, deci ca să se facă într-un fel o relaţie, o legătură cu principiile de drept internaţional şi pentru a nu se spune că este vorba de o formulă forţată, s-a trecut la aplicarea sau explicarea obţinerii statalităţii ca urmare a exercitării dreptului la autodeterminare de către populaţia kosovară în condiţiile de care vorbeam. Nu intru în foarte multe detalii. Chestiunile acestea, în planul dreptului internaţional, pot să prezinte, pot să ducă la o mulţime de analize, lucruri, unele dintre ele absolut corecte. Eu am vorbit mult despre aceste lucruri, inclusiv în conferinţa pe care am ţinut-o la Cambridge pe această temă. Dar sigur, dintr-un punct de vedere riguros în dreptul internaţional, lucrurile pot fi discutate. Problema este că realitatea adeseori te forţează să îţi ,,actualizezi poziţiile” – ca să preiau formula domnului secretar de stat. Şi sigur, nu poate fi dezinventată o anumită realitate politică. În momentul în care, cred că nu ştiu câte ţări, cred că 98 de state membre ONU şi 22 de state membre ale Uniunii Europene au recunoscut deja această provincie sub forma unei entităţi statale, în mod evident că aceste chestiuni trebuie să impună o anumită decizie de raţionalitate.

Sigur că, pentru România, situaţia a fost mai delicată şi prin prisma unei relaţii mai speciale, nu doar cu Albania, dar şi cu Serbia. Şi în momentul în care, pentru raţiuni care au fost într-un fel prezentate şi care ţin de interesele Serbiei de reglementare, de normalizare, de extindere a relaţiilor sale cu Uniunea Europeană, apar anumite elemente ale unui acord care să ducă gradual la o recunoaştere, chiar dacă acum acest acord încă nu are toate elementele specifice recunoaşterii independenţei Kosovo, deci prin acordul dintre Belgrad şi Priștina s-a deschis un orizont nou care impune o reevaluare şi o actualizare, o nouă actualizare a poziţiei româneşti. Şi cred că aceste elemente sunt importante să fie examinate cu înţelepciune. Noi am pus ca titlu Kosovo - principii contra pragmatism tocmai pentru a arăta că abordările pot fi diferite în legătură cu acelaşi subiect, dar până la urmă în zona diplomaţiei este nevoie să cauţi

7 | P a g e

formule care să ţină seama şi de interesele tale, să nu accepţi formula unui precedent în ceea ce priveşte zona principiilor, să rezervi această chesiune, să o pui deoparte, dar, în acelaşi timp, să recunoşti o realitate care s-a impus şi altora şi care se impune şi în relaţia bilaterală, mai ales într-un spaţiu comun cum este cel al Balcanilor. Am făcut această paranteză şi pentru a separa intervenţia domnului ambasador Micu de intervenţia domnului ambasador Niţu.

Nicolae Niţu: Vă mulţumesc. Eu îmi pregătisem aici un punctaj de vreo trei coli, dar domnul preşedinte Năstase ne-a limitat la 15 minute, aşa că curajul meu s-a diminuat. Ce pot să vă spun eu? Serbia a fost şi este într-o situaţie deosebit de grea. Din marea Iugoslavie, unde Serbia, fără nicio rezervă, putem să spunem că domina, a ajuns la nivelul a ceva mai mult decât fostul Paşalâc de Belgrad. Nu mai are ieşire la mare, resursele sunt limitate faţă de situaţia de dinainte şi una din problemele poate, aşa spun ei, sfinte ale Serbiei, Kosovo, a plecat. De aici pornesc atât dificultăţile, dar şi unele dileme ale Serbiei în acţiunea ei pe plan internaţional şi pe plan european. Se pare că politicienii din Serbia au găsit de cuviinţă să preia fosta politică a lui Tito de nealiniere. Să joace la două capete într-un fel, şi sperând, cred eu, că prin asta ar obţine nişte compromisuri, nişte avantaje în procesul de aderare la Uniunea Europeană. La ce mă refer: o mare perioadă populaţia Serbiei nu a fost atrasă, nu a optat pentru Uniunea Europeană în majoritate. Acum lucrurile s-au schimbat, însă problemele de rezolvat pentru intrarea în Uniunea Europeană au fost şi sunt încă foarte dificile. Am să vă exemplific această dualitate, aş zice eu, prin declaraţiile preşedintelui actual, domnul Nikolici, de loialitate, frăţie, solidaritate, unitate de origine şi de limbă, şi de cultură şi de credinţă cu Rusia, în vizita recentă avută la Moscova şi tot într-o declaraţie la Uniunea Europeană a spus că Serbia nu are altă familie decât Europa. Serbia, acţionând pentru intrarea în Uniunea Europeană sau exprimându-şi intenţia să adere la Uniunea Europeană, şi-a îndreptat atenţia pentru relaţii economice şi privatizarea multor întreprinderi vitale din Serbia, cu ruşii. Recent, domnul Nikolici a fost la Moscova şi a fost semnat un acord de parteneriat strategic cu Rusia. Patruşev a fost acum, după vizita la noi, la Belgrad, să discute implementarea acestui acord (ieri a fost) în special în domeniul militar şi al securităţii, al apărării şi al securităţii. Acum sigur, cu Rusia colaborează şi state europene, însă eu am interpretat-o, totuşi, ca încă o continuare a acestui dualism şi o speranţă că va avea, va primi unele facilităţi pentru accesul în Uniunea Europeană. Ei nu au înţeles că timpul nealinierii e depăşit şi că nici timpul, nici partenerii nu mai sunt aceiaşi. Uniunea Europeană este – şi noi ştim asta, că am trecut prin perioada asta – o maşinărie cu instrumente care, treptat-treptat te duc pe calea pe care ei o doresc. Şi nu zic, nu pot să spun că ţelurile şi obiectivele sunt ale Uniunii Europene. Sunt şi ale statului care este candidat.

Cu Kosovo, decizia de semnare a acordului cu Priştina este următoarea. În primul rând, ştim că, în timpul lui Tadici, lucrurile mergeau destul de greu, s-a introdus în constituţie o prevedere că Kosovo aparţine Serbiei şi că Serbia nu va recunoaşte niciodată Kosovo, independenţa Kosovo. Şi poziţia partidelor politice a fost aproape unanimă. Nikolici, care era considerat unul din marii conservatori, se pare că a făcut nişte mişcări înainte în privinţa asta. Acordul este un succes. Problema este acum implementarea. Şi astăzi se lucrează la implementare la Bruxelles, pentru că mâine şi Primii miniştri kosovar şi sârb au fost convocaţi de doamna Ashton pentru a da datele necesare pentru a redacta raportul către Uniunea Europeană în vederea deciziei privind data. Problemele sunt încă grele. Miliţia sârbă din Kosovo încă există. Acum două zile s-a luat hotărârea principial. Problemele judecătoreşti încă sunt nerezolvate, problema amnistiei (cerută de partea sârbă) nu este agreată de partea kosovară, şi multe alte probleme care trebuie rezolvate.

8 | P a g e

Acum, câteva cuvinte despre poziţia României. Noi am fost prieteni si cu sârbii şi cu albanezii. Domnul Micu a vorbit despre fostul stat kosovar. Eu personal am înţeles şi cred a fi justificată poziţia noastră de nerecunoaştere a Kosovo o perioadă lungă de timp. Aici nu e vorba numai de prietenie şi de bunăvoinţă. E vorba şi de interesele naţionale ale fiecărei ţări. În momentul de faţă s-au făcut şi paşi importanţi, pe linie diplomatică însă. Au fost numiţi ofiţeri de legătură la Priştina şi Belgrad, care, potrivit părţii kosovare, au funcţii de ambasadori. De fapt, cel numit la Belgrad are într-adevăr gradul de ambasador, cel kosovar nu ştiu. E ambasador şi celălalt. Zilele trecute - spunea aici domnul secretar de stat - cei doi premieri discută cot la cot rezolvarea problemelor. Dar și preşedinţii celor două țări - recent, la Bratislava - au stat de asemenea la aceeaşi masă, și cel kosovar, și cel din Belgrad. Practic, relaţiile diplomatice sunt stabilite. Ele nu sunt declarate sau recunoaşterea nu e făcută, însă relaţiile diplomatice, practic, sunt stabilite. În momentul de faţă eu ştiu că numai Slovacia a declarat clar că nu va recunoaşte niciodată Kosovo. Eu am preluat comentariul sârbesc. S-ar putea să fie preluat ... Sigur, trebuie văzut care sunt şi celelalte ţări care nu au recunoscut până acum. Părerea mea este că independenţa Kosovo este ireversibilă şi că, mai devreme sau mai târziu, el va fi recunoscut, va intra în Uniunea Europeană ca şi celelalte state din zonă, şi cele două state, şi credem în asta, vor trăi ca buni vecini. Mulţumesc mult.

Adrian Năstase: Vă mulţumesc foarte mult, domnule ambasador. Înainte de a merge mai departe, aş vrea să clarific un alt punct de drept internaţional care este important în evaluările româneşti. Primul punct este cel legat de dreptul la autodeterminare. Nu insist asupra acestui aspect. Al doilea este legat de distincţia care se face între drepturile individuale şi drepturile colective. O altă modalitate pentru a promova statalitatea în general, nu numai pe teritoriul fostei Iugoslavii, a fost trecerea, în etape, prin anumite forme de autonomie, spre statalitate, spre suveranitate. În ce mod? Elementele de configurare ale statului sunt: teritoriul, populaţia şi organizarea politică – guvernul cu instituţiile şi aşa mai departe. În ceea ce priveşte teritoriul, nimeni nu poate pune în discuţie, după 1975, status-quo-ul teritorial, şi atunci elementele de noutate au apărut după încheierea Războiului Rece, atacând sau focalizând nu pe aspectele de teritoriu, ci pe aspectele legate de populaţie. Drepturile pentru minorităţi, în formula clasică, sunt drepturi individuale şi formula exactă este aceea a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Şi de ce acest lucru? Pentru că cineva care face parte dintr-o minoritate, alături de drepturile cetăţeneşti pe care le au toate celelalte persoane, are nevoie de nişte drepturi suplimentare care ţin de identitatea sa culturală, etnică, şi aşa mai departe. Şi atunci, cu aceste drepturi se poate plimba oriunde pe teritoriul unui stat. În momentul în care vorbim despre drepturi ale minorităţilor, şi deci despre comunităţi, minoritatea respectivă înseamnă că este aşezată pe un anumit teritoriu, pe o anumită zonă. Şi în momentul în care vorbeşti despre drepturile colective ale unei minorităţi, te referi şi la teritoriul pe care se află. Şi de aici apare gradualitatea aceasta a autonomiei în diferite variante care să ducă după aceea, pe această teorie, spre elemente de statalitate. Nu intru în amănunte dar am vrut să explic rezervele de natură principială ale poziţiei noastre, care nu aveau legătură cu populaţia din Kosovo, cu interesele lor, cu dorinţa lor de emancipare. Era o chestiune pe care, sigur, puteam și putem să o înţelegem oricând. Dar, din punctul de vedere al unor evoluţii pe care noi le vedeam, nu neapărat periculoase, dar creând premise pentru eventuale precedente, punctul nostru de vedere a fost marcat mai ales de aceste aspecte ţinând de dimensiunea, să spunem, de drept internaţional. Mă opresc aici cu aceste comentarii, dar am vrut să explic unele dintre motivele pentru care România, într-un moment iniţial a avut aceste rezerve. Şi pe bună dreptate. Sigur că au apărut aspecte noi – Avizul de la Curtea Internaţională de Justiţie – dar şi acolo lucrurile au fost destul de amalgamate, pentru că decizia, până la urmă, nu pune, sau nu se referă la dobândirea

9 | P a g e

independenţei. Este vorba de o chestiune mai sofisticată, judecătorii de la Curte au evitat cu multă inteligenţă problemele cele mai fierbinţi. Dar oricum, evoluţiile despre care s-a vorbit şi care sunt nu numai în zona noastră, nu numai în Albania, nu numai în Serbia, în spaţiul iugoslav, în spaţiul balcanic, dar este până la urmă o chestiune pe care ţi-o pui atunci când un copil s-a născut. Nu mai poţi după aceea să nu recunoşti o anumită realitate. Dincolo de chestiunile dacă s-a născut într-o familie legitimă, dacă s-a născut cumva în urma unui mare amor din partea marilor puteri faţă de o anumită zonă. Dar profit de acest intermezzo ca să îi mulţumesc preşedintelui Comisiei de politică externă din Parlament, care se află aici, cu atât mai mult cu cât au avut o dezbatere în legătură cu acordul Belgrad-Priştina, la nivelul Parlamentului. În continuare, îl rog pe domnul profesor Mihai Ionescu să ne prezinte punctul său de vedere în legătură cu subiectul în discuţie.

Mihai Ionescu: Vă mulţumesc foarte mult, domnule preşedinte. Eu o să îmi cer scuze asistenţei pentru o mică privire istorică. Din secolul XVII, lumea trăieşte într-o organizare sistemică, ca să nu spun chiar mai dinainte, de la Pacea de la Westphalia. Deci, în care organizarea statală este făcută într-un anume fel care se cheamă ordine internaţională. Ordinea internaţională generează, la un moment dat, un hegemon - un puternic stat în ansamblu - care îndeobşte stabileşte regulile de funcţionare ale sistemului respectiv, în urma unui război hegemonic şi în funcţie de propriile interese.

Ce s-a întâmplat după ultimul război hegemonic? Deci în 1939-1945. Iertaţi-mă, pentru foarte multă lume spun nişte lucruri arhicunoscute dar vreau să îmi exprim poziția. Spun nişte lucruri arhi-cunoscute. După ultimul răzoi hegemonic, a fost organizată o nouă ordine internaţională. S-au întâlnit ceea ce se cheamă cei trei mari, în ceea ce se cheamă o tripletă a întâlnirilor Teheran, Yalta, Postdam, în care s-au stabilit care sunt instituţiile care trebuie să gereze, cum să îi spun eu, să facă managementul sistemului, şi care sunt principiile care să guverneze şi să fie fiabilitate acestui sistem. Între altele, s-a făcut Organizaţia Naţiunilor Unite, FMI-ul, Banca Mondială, şi aş putea să mai citez câteva astfel de instituţii, inclusiv cele care au proliferat ulterior din acestea. Datorită unor împrejurări specifice, am traversat o perioadă care s-a numit a Războiului Rece, a fost un ,,condomiunium”, să îi spunem aşa, hegemonic. A venit sfârşitul Războiului Rece şi am asistat, şi aici ne apropiem foarte mult de ceea ce vreau eu să vă spun în legătură cu Kosovo, ne-am apropiat de ceea ce se cheamă destructurarea unor state. Îndeobşte până atunci, destructurarea unor state federale putea să aibă loc în urma unui război hegemonic, cum s-a întâmplat de pildă după Primul Răzoi Mondial când, la Versailles, a fost legiferată şi desfiinţarea (...inaudibil) Imperiul Habsburgic, de pildă, a fost destructurat, Imperiul Otoman s-a destructurat şi vedem şi astăzi că încă nu s-a terminat destructurarea Imperiului Otoman şi de tot – era să zic hazul, dar e neacademic – este foarte interesant de văzut cum cei care au fost custozii, de pildă, acolo unde este acum fierberea, adică Anglia şi Franţa, cheamă la intervenţie, dar neavând forţa să o facă pentru a retrasa graniţele, cheamă hegemonul să facă chestiunea aceasta. Adică cheamă Statele Unite să intervină în Siria, pentru ca nu cumva să se întâmple cine ştie ce retrasări de graniţe care să nu le convină şi să le lipsească de o anume sferă de influenţă pe care au moştenit-o. Asta pentru a vorbi niţel de fiabilitate sistemică şi de faptul că, într-o ordine internaţională, te întâlneşti cu nişte lucruri cu care te-ai izbit în precedenta ordine. Dar un lucru de care trebuie ţinut seama este faptul că această destructurare, şi închipuiţi-vă când s-a prăbuşit URSS-ul, adică nu închipuiţi-vă, aţi fost martori. S-a desfiinţat prin divorţ, nu-i aşa?, Cehoslovacia şi apoi violent – nu discutăm amănuntele, zic, şi vinovăţiile – Iugoslavia. Dar s-a întâmplat un lucru care, dacă vreţi, a stat înaintea acestora şi care are o importanţă cu totul extraordinară în istoria europeană. Şi o să mă refer într-un cuvânt mai târziu de ce. S-au reunificat cele două state germane. Ori, aceasta a

10 | P a g e

însemnat retrasări de graniţe. Dacă observaţi, aceste retrasări de graniţe, nu dacă observaţi, ştiţi foarte bine cei mai mulţi dintre dumneavoastră, dacă nu toţi, că aceste schimbări colosale sistemic, care nu mai corespundeau acelora stabilite în tripleta Teheran-Yalta-Postdam, au fost făcute aşa cum s-a stabilit în 1975, de care vorbeaţi şi dumneavoastră. Adică prin înţelegere între părţile implicate, în aşa fel încât – şi acest lucru trebuie să îl recunoaşteţi – nu s-a schimbat un centimetru din graniţele pre-trasate în Europa şi în spaţiul euro-asiatic. Uniunea Sovietică s-a destructurat şi s-a împărţit în statele componente pe graniţele respective – lăsăm la o parte conflictele îngheţate, pentru că alea deja sunt o problemă care urmează să fie soluţionată. Germania s-a reunificat în conformitate cu ceea ce se stabilise în 1975 prin Acord iar, în ceea ce priveşte destructurarea Cehoslovaciei, nu mai este nevoie să vă amintesc că, la fel, a fost prin acord. Iar în ceea ce priveşte Iugoslavia, lipsa de voinţă, de înţelegere a unuia din componentele federaţiei iugoslave, pe de-o parte, şi pe de altă parte – cei care sunt la curent o cu o celebră întâlnire a Consiliului European din '91 ştiu cum s-a recunoscut Croaţia şi Slovenia, adică a fost presiunea enormă a Germaniei asupra Angliei şi Franţei, care a însemnat, şi care până la urmă a dus la recunoaşterea independenţei celor două şi neînţelegerea unei părţi, că ăsta este trendul european, plus presiunea din partea celor pe care i-am numit a determinat tot ceea ce s-a întâmplat ulterior în fosta Iugoslavie. Dar totuşi, şi recunoaşterea Bosniei a avut loc prin înţelegere - după un război, într-adevăr, că a trebuit intervenţie şi aici, din partea Statelor Unite, pentru că Europa nu a putut face pace la înlâlnirea de la Dayton. Apoi, în condiţiile tulburărilor intervenite în Kosovo, ştim foarte bine, inclusiv în hand-out-ul care a fost pus la dispoziţia dumneavoastră, se arată că a fost o autonomie a acestei provincii, care a fost apoi lichidată treptat la începutul anilor '90, a fost chemată Serbia la discuţii, la Paris în martie, pentru a discuta situaţia acestei provincii, a refuzat în '99, după care a urmat intervenţia NATO în Kosovo. Nu discutăm legalitatea, legitimitatea pentru aceste intervenţii, discutăm absolut rezultatul, este cel pe care îl ştim, al Comisiei, pus pe hârtie de lutheranul Ahtisaari – cred cred că el e luteran din punctul ăsta de vedere şi ştiu de mic copil că pe luterani trebuie să îi crezi întotdeauna, pentru că luteranii sunt cei mai cinstiţi oameni din lume – a propus acest lucru, iar apoi în momentul în care a avut atributele de statalitate, deci după opt ani de zile, Kosovo şi-a declarat independenţa. Aceasta este istoria, ca să zic aşa, a destructurărilor şi a noilor apariţii de state în condiţiile Helsinkiului din 1975 şi a ordinii internaţionale după războiul hegemonic, în condiţiile hegemoniei. Ştim foarte bine – eu vorbesc din punct de vedere al political sciences, deci al unei pax americana, ca să spun așa, sistemice.

Ce observăm în ultima vreme? În ultima vreme observăm că începe să fie – şi de aceea cred că domnul Ciamba vorbea de actualizarea poziţiei României – încep să se apropie poziţiile celor două părţi, conform Helsinkiului. Adică discuţii, negicieri şi probabil, mai devreme sau mai târziu – domnul ambasador spunea adineaori – ireversibilitatea înţelegerii şi recunoaşterii. Nu discutăm mijloacele pe care le utilizează Uniunea Europeană pentru a obţine acest lucru. Eu ştiu documentele, şi este extrem de atentă pentru a nu înclina balanţa într-o parte sau alta, fiind presiunui concomitente, atât asupra autorităţilor de la Kosovo, cât şi asupra Belgradului. Ca să spun aşa, fiecăreia dintre cele două părţi fiindu-le arătate un anume lucru pe care îl pot obţine în momentul înţelegerii. Deci, dacă cele două părţi, din punctul acesta de vedere, se înţeleg, atunci este absolut vorba de îndeplinirea Helsinkiului 1975. Acum, o vorbă despre Helsinki 1975. Precendentul Kosovo a fost folosit şi în altă parte, în Caucaz, dar după cum ştiţi - şi asta a fost o recunoaştere implicită - a fost o chemare a Moscovei la imediata rescriere, rediscutare a Helsinkiului. Adică ceea ce s-a întâmplat acolo nu e utilizarea precedentului kosovar, ci este pur şi simplu călcarea – dacă vreţi – sau neglijarea – ca să folosesc un termen, nu am vreme să îl găsesc pe cel mai important, pe cel mai bun acum –

11 | P a g e

neglijarea unei exigenţe a ceea ce spune Helsinki 1975. Numai prin înţelegere. Acolo a fost urmare a unui răzoi, nefiind înţelegere. De aceea sunt negocierile de la Geneva şi aşa mai departe, pentru că trebuie să fie îndeplinită şi această chestiune.

Şi acum, spuneam că am să spun un cuvânt despre importanţa factorului german care a fost extrem de vizibil în 1991, la recunoaşterea Croaţiei şi Sloveniei. Adică, practic, a impus, după câte ştim, recunoaşterea acestor două state. Atunci erau 12 state în Uniunea Europeană, nu 27 ca astăzi. După care a urmat, în siaj, şi recunoaşterea de către noi, şi apoi tot ceea ce s-a întâmplat în fosta Iugoslavie. Şi acum, Germania joacă un rol foarte important din punctul acesta de vedere, iar aici am o reclasificare a statelor membre în ceea ce priveşte politica externă comună a Uniunii Europene. Celelalte lucruri se ştiu, pentru că Parlamentul European şi Comisia de politică externă a Parlamentului European au solicitat celorlalte state recentissim, care nu recunosc Kosovo, să grăbească pentru a se atinge un punct de vedere comun din această perspectivă. Şi vedem, de pildă, prima problemă care este tratată, sunt 5 – de fapt, sunt mai multe dar eu le-am ales pe acestea – pentru a atinge un grad de coerenţă de comunitate în desfăşurarea politicii externe a Uniunii Europene. Prima este încurajarea Serbiei pentru a normaliza relaţiile cu Kosovo. Lideri în această problemă: Austria, Finlanda, Germania, Marea Britanie. Codași: Cipru, România, Spania. Observăm aici că este vorba de Germania care solicită foarte serios, pentru că ce se întâmplă? Şi aici vin la ultima parte a ceea ce am vrut să vă spun astăzi. Este vorba despre viitorul Uniunii Europene, în ultimă instanţă. Citeam recent, probabil cu siguranţă ştiţi de un mare istoric acum, Niels Ferguson, care se ocupă şi de domeniul financiar, e profesor la Yale, recent a trebuit să îşi ceară scuze pe blog pentru că într-o conferinţă publică a spus: ,,Domnule, sigur că Keynes a putut să spună că nu mă interesează viitorul pe termen mediu sau lung, pentru că o să fim toţi morţi atunci”. El nu putea să aibă copii şi asta a fost socotită o chestiune de discriminare, şi a trebuit să îşi ceară scuze. Dar noi vorbim aici, ca să spun aşa, de viitorul pe termen lung, 10 – 15 ani, pe care recentissime studii arată că se prezintă în felul următor: patru lumi alternative de ...... Şi vă dau un singur exemplu – pentru că vă pot da mai multe – studiul american al Consiliului Naţional de Securitate, publicat în decembrie 2012, în care o las pe cea mai pesimistă, aceea a fost cea a statelor-naţiune, adică statele-naţiune vor pierde, şi vor fi NGO-urile şi vor fi marile oraşe cele care vor gestiona destinele omenirii, şi mă refer la scenariul optimist, cel în care trei factori decisivi globali vor acţiona în consonanţă – nu intru în amănunte – şi aceştia sunt Statele Unite ale Americii (care vor continua să fie still number one, cum zic neoconservatorii, e adevărat), Uniunea Europeană (care va utiliza criza pentru a se structura şi a deveni actor global) şi China. Iar pesimistă, Statele Unite rămânând încă numărul unu, cu o mică retragere către interior, adică fără să mai cheltuiască enorm pentru a-şi exercita hegemonia, o Uniune Europeană care totuşi va continua să existe în 2030, dar care se va afla în proces de structurare, o structurare pozitivă, dar din această perspectivă este pesimist că nu există o înţelegere adecvată între cei trei actori pe care i-am spus în scenariul optimist, generând stabilitate şi prosperitate globală. Acesta este viitorul pe termen lung, chiar dacă cea mai mare parte dintre noi atunci nu vom mai fi. Şi eu cred că, din această perspectivă, uitându-ne şi în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat dar şi în viitorul aşa cum este prognozat, putem să gândim această actualizare a poziţiei României pe care ne-a spus-o domnul Ciamba că ne preocupă. Mulţumesc foarte mult.

Adrian Năstase: Mulţumesc foarte mult domnului profesor Mihai Ionescu. Sunt sigur că aţi apreciat această componentă de analiză şi, dacă îmi permiteţi, pentru că am menţionat la început documentul de bază care ne arată viziunea Uniunii Europene, a comunităţilor europene la momentul 1991. Citesc de aici doar un paragraf: ,,Comunitatea şi statele membre

12 | P a g e

confirmă ataşamentul lor la principiile Actului final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris, adoptată în '90, în special la principiul autodeterminării”. Vedeţi, e foarte interesant, nu se spune autodeterminarea cui. Principiul autodeterminării care a rămas într-o formulă, să spunem, ambiguă pentru că nu se precizează subiectul exercitării acestui drept. ,,Îşi afirmă voinţa de a recunoaşte – conform normelor acceptate în practica internaţională şi ţinând cont de realităţile politice din fiecare caz concret – acele state care, după implicările istorice survenite în regiune, s-ar constitui pe bază democratică, acceptând obligaţiile internaţionale pertinente şi angajându-se cu bună credinţă într-un proces paşnic şi supus negocierilor”. Şi, între criterii se cere – deci ceea ce ar implica, de fapt, adoptarea unei poziţii comune a statelor membre şi a comunităţii – ,,respectarea inviolabilităţii limitelor teritoriale, care nu pot fi modificate decât prin mijloace paşnice şi în de comun acord”. Deci, reluarea filosofiei Acrodului de la Helsinki. E adevărat însă, dacă ne reamintim elementele de bază de la Helsinki ale acordului esenţial între Uniunea Sovietică de atunci şi Occident, Uniunea Sovietică avea interesul unei confirmări a frontierelor de răsărit, de fapt zona poloneză să spunem aşa, şi sferele de influenţă în Europa Centrală, iar statele occidentale interesate în coşul trei, cooperarea în materia drepturilor omului şi aşa mai departe. Este foarte interesant să înţelegem în perspectivă felul în care s-a organizat destructurarea unor entităţi politice construite după Primul Război Mondial. Pentru că, practic, cele trei entităţi federative, confederative construite după Primul Război Mondial, au fost destructurate după încheierea Războiului Rece. Şi Uniunea Sovietică, şi Cehoslovacia, şi sigur, Iugoslavia în această formulă. Iar Kosovo, pentru raţiuni care ţineau şi de organizarea constituţională a fostei Iugoslavii - şi menţiunile care s-au făcut atunci, faptul că ea nu a fost prinsă ca o regiune între celelalte, şi pentru raţiuni până la urmă de istorie din Iugoslavia - în aceste condiţii, sigur că procesul de statalitate, de dobândire a statalităţii, în mod gradual, a creat probleme interesante şi, sigur, nu ştiu în ce măsură domnul Ahtisaari cunoştea elementele de fapt din zonă. Probabil cu timpul le-a aflat, dar sigur, din punctul de vedere al dreptului internaţional, soluţia pe care a preconizat-o nu era perfectă, ca să nu spun mai mult. Mi se pare extrem de interesant să privim problema Kosovo, a provinciei, a statutului său, nu doar în relaţia strictă cu Belgradul, cu Serbia, pentru că este vorba, până la urmă, de o chestiune mai largă, care intră într-un mecanism care, sigur, este legat de o anumită perspectivă internaţională, a ordinii internaţionale. Îmi permit să vă spun că, din informaţiile mele, recent la Paris a avut loc o expunere pe care ministrul de externe Titus Corlăţean a avut-o la Institutul Francez de Relaţii Internaţionale, la invitaţia lui Thierry de Montbrial. Prima întrebare care i-a fost adresată a fost aceea ,,Care este rolul planificat al României în Balcani?”. Nu am informaţii în legătură cu răspunsul pe care l-a dat domnul ministru dar mi se pare foarte interesantă întrebarea şi asta ne duce, până la urmă, și la o anumită concluzie necesară în ceea ce priveşte evaluările pe care le facem şi, în condiţiile în care Iugoslavia a dispărut ca entitate majoră a Balcanilor, problema este dacă reluăm până la urmă o anumită abordare după Primul Război Mondial, nu numai Înțelegerea Balcanică, dar toată filosofia Balcanilor, în momentul în care ţările din grupul de la Vişegrad au fugit spre Occident, spunând: ,,haina balcanică ne deranjează”, dacă România îşi menţine o anumită oscilare pe care a făcut-o din punctul de vedere al profilului geostrategic, şi felul în care această chestiune poate fi regândită din punctul de vedere al unei abordări mai active pe această zonă. Poate ne răspune la această întrebare doamna Oana Popescu, sigur şi alte chestiuni pe care doreşte să le prezinte. Mă bucur foarte mult că sunteţi alături de noi şi vă invit să luaţi cuvântul.

Oana Popescu: Vă mulţumesc frumos pentru ,,ridicarea mingii la fileu”, ca să zic aşa şi, culmea că nu ne-am vorbit, pentru că am întârziat, lucru pentru care îmi cer, din nou, scuze, însă, da, noi am plecat la Global Focus exact de la ideea că, sigur, poziţionarea României ca jucător important la Marea Neagră, este în perfectă concordanţă cu obiectivele noastre

13 | P a g e

naţionale de securitate. În acelaşi timp însă, cred că ea s-a făcut puţin cu uitarea faptului că rolul, poate mai natural, al României, este în mai mare măsură în Balcani. A fost o lungă perioadă de timp în Balcani, şi dacă avem un rol de jucat la Marea Neagră, cred că el nu poate fi decât ca punte de legătură a Balcanilor cu Marea Neagră, trecând prin România, motiv pentru care, dacă sunt astăzi aici, vă vorbesc şi ca prim organizator al unui eveniment cu parlamentari kosovari, reprezentanţi ai elitelor, jurnalişti kosovari în România, în decembrie, şi de asemenea, organizatori împreună cu un think-tank din Slovacia, fondat sub Slovac Atlantic Comission, Central European Policy Institute, al primei dezbateri la care sârbi şi kosovari, la nivel de vice-miniştri de externe, au stat împreună la masă în aprilie, exact în ziua semnării acordului care cred că este, într-adevăr, unul istoric.

Şi dacă am făcut toate astea a fost pentru că am considerat că, în România, s-a ignorat o bună perioadă de timp un potenţial de proiectare a influenței de politică externă, care poate fi făcut prin intermediul societăţii civile, pentru că instituţiile, mai ales pe aceste subiecte sensibile, au o capacitate limitată de manevră, şi este firesc să fie aşa. În schimb, în societatea civilă, putem să completăm cu lucruri care sporesc influenţa externă a României, sporesc capacitatea de a lucra cu parteneri, iată, cum este cazul Slovaciei, într-un mod care poate fi în continuare util şi pentru instituţiile statului. Şi o să vă spun puţin din discuţiile de la Bratislava, întâlnirea pe care am organizat-o a fost cu participarea vice-ministrului de externe sârb şi a vice-ministrului de externe kosovar, în cadrul conferinţei GLOBSEC, conferinţă anuală de securitate, cred că este în al optulea an, a devenit deja un eveniment de tradiţie şi prestigios la nivel global, şi iată că slovacii, spre lauda lor, à-propos şi de ce spunea domnul ambasador mai devreme, deşi nu recunosc în continuare Kosovo, au avut acest curaj, pe care l-au redemonstrat la Summitul recent, de a pune împreună la masă sârbi şi kosovari, iar noi am considerat că trebuie să ne conectăm la acest tip de iniţiative tocmai pentru că, şi ca să mă uit puţin şi la titlul discuţiei care este,,principii şi pragmatism”, am considerat că până la urmă problema Kosovo nu este neapărat o discuţie de principii versus pragmatism, ci mai degrabă de principii plus pragmatism. Pentru că unul din principiile constante ale politicii externe a României în ultimele decade, multe, a fost angajamentul faţă de Balcanii de Vest şi faţă de un viitor european pentru aceştia, în totalitatea lor. Şi am considerat că, în acest context, chiar dacă România nu recunoaşte Kosovo, nu putem să ne permitem să decupăm o bucată de pe harta Balcanilor de Vest şi să o ignorăm o perioadă, pentru că de înţeles la nivel instituţional a fost oarecum dificil pentru ministerul de externe, pentru toate instituţiile să facă lucrurile concrete împreună cu Kosovo, în sensul acesta, din cauza problemelor juridice care apăreau. Iar dacă ne uităm la ce se întâmplă în Turcia şi dacă ne uităm, în general, la dinamismul schimbărilor din lume, cred că nu ne putem permite ca, lângă graniţa noastră, să nu avem un spaţiu de stabilitate, să nu avem un spaţiu total integrat în paradigma europeană şi să nu oferim cetăţenilor de lângă noi, indiferent dacă îi considerăm ca aparţinând unui stat sau altuia, şansa europeană pe care şi România a avut-o şi care ştim cu toţii că a dus, până la urmă, la transformarea societăţii în măsura în care ea a înregistrat un progres. La Bratislava am plecat de la ideea, şi rămânem în continuare cu ea, că tot ce facem în România şi Slovacia către Kosovo, nu este contra Serbiei, ci din contră, este ca prieteni ai Serbiei. Pentru că de Serbia va depinde în continuare, în primul rând, viitorul european al Balcanilor de Vest şi viitorul stabilităţii în zonă. Iar Serbia, prin acordul istoric, nu numai pentru că rezolvă o problemă, ci pentru că vine pe fondul unei suferinţe colective, dacă vreţi, de toate părțile implicate, care este absolut remarcabil că a putut fi depăşită într-un timp atât de scurt, până la urmă. Serbia a înţeles că singura cale pentru ea este cea europeană iar prin rezolvarea paşnică, pe calea dialogului, a unor elemente extrem de importante în relaţia cu Kosovo, a demonstrat, şi de asemenea Priştina a demonstrat, că are o atitudine europeană şi că înţelege şi se

14 | P a g e

racordează la principiile Uniunii Europene, motiv pentru care cred că România are datoria să sprijine în continuare ambele state, atât Kosovo, cât şi Serbia, pe acest parcurs. Am considerat de asemenea, că acordul mediat de UE este şi o infuzie de energie în procesul de extindere care, de mult timp şi odată cu intrarea României şi Bulgariei, încetinise atât ca dinamism, cât şi ca entuziasm – să zicem – este de asemenea o infuzie de încredere în Uniunea Europeană, în capacitatea Uniunii Europene de a exercita o influenţă pozitivă în politica externă după ce – trebuie să spunem – câţiva ani, blocajul politic în ce priveşte Kosovo la nivelul Uniunii Europene a dus, totuşi, la dificultăţi majore, şi le-am văzut la faţa locului, de găsire a unor soluţii practice, funcţionale, mai ales în nordul Kosovo. Am fost acolo şi am văzut problemele enorme cu care se confrunta EULEX-ul, pentru că, la nivel de state membre, existau atât de multe sensibilităţi, bineînţeles că nimeni nu era foarte fericit să ia decizii, toată lumea se temea şi amâna luarea deciziilor dificile, ca să nu supere pe nimeni. În momentul de faţă, cred că, deşi implementarea acordului între Serbia şi Kosovo va fi extrem de dificilă, primii paşi foarte importanţi au fost făcuţi în primul rând prin acest tip de mesaj politic privind deblocarea acţiunilor în teren în sine.

Cred că acordul la care s-a ajuns obligă statele membre, inclusiv cele care nu au recunoscut Kosovo, să demonstreze cel puţin acelaşi tip de angajament pe care l-au demonstrat Serbia şi Kosovo pentru că, dacă două state care au fost în război până nu demult, până la urmă, pentru că să ne uităm ce înseamnă pentru România procesul de tranziţie din '89 până încoace, şi cred că puţini dintre noi considerăm că timpul care a trecut a fost extrem de lung. Cred că încă simţim multe dintre elementele acestei tranziţii. Darămite pentru Serbia şi Kosovo, care acum 10 – 15 ani aveau în continuare război, respectiv relaţii extrem de tensionate, şi chiar până acum câţiva ani lucruri reaprinse pe acest parcurs. Deci, dacă Serbia şi Kosovo au putut să facă acest pas, cred că este datoria statelor membre ale Uniunii Europene să demonstreze că pot cel puţin tot atât. Şi atunci, România cred că trebuie să treacă din poziţia de opoziţie constructivă – să spunem – de până acum, pentru că cred că poziţia noastră a fost bine înţeleasă de toată lumea, nu cred că am fost consideraţi obstrucţionişti. Însă cred că putem să trecem la a fi jucători, în general în politica externă, la a fi creativi, la a nu interpreta dreptul internaţional într-un mod extrem de rigid, ci a proiecta influenţa de care într-adevăr suntem capabili. Şi, de asemenea, aş insista asupra faptului că o schimbare de poziţie trebuie făcută neapărat în coordonare cu Serbia, neapărat în coordonare cu partenerii europeni, motiv pentu care noi continuăm acest proiect pe care îl avem împreună cu colegii din Slovacia. Vor fi întâlniri la Bucureşti, vor fi întâlniri la Priştina, la Bruxelles, la Bratislava, va fi un policy paper, cu recomandări pentru ambele guverne despre cum pot să aibă o poziţie constructivă față de problema Kosovo, tocmai pentru că considerăm că, pornind de la status-quo, este important şi cum ne schimbăm poziţia, nu doar în ce direcţie anume ne-o vom schimba. Şi foarte rapid, ca să nu depăşesc foarte mult timpul acordat, o să vă mai citez câteva dintre concluziile noastre cu privire la ce ar trebui, ce ar fi bine să facă ambele guverne în acest sens şi cred că prin termenul ,,actualizarea poziţiei”, domnul secretar de stat a făcut-o deja, să ia act de faptul că agenda europeană este în evoluţie, că lucrurile se schimbă, că dreptul internaţional în sine este, iată, nu matematică neapărat, dar asta nu înseamnă că trebuie să avem o interpretare foarte laxă. Trebuie însă să înţelegem că legile sunt făcute pentru rezolvarea unui context concret. Iar dacă contextul acela concret se schimbă, cred că avem datoria să ne schimbăm şi noi citirea şi percepţia. Că primul pas către rezolvarea oricărui conflict este dialogul, motiv pentru care încurajez autorităţile române să discute cu toate părţile implicate, Serbia, Kosovo, celelalte state care nu au recunoscut, statele care recunosc independenţa. Cred că este necesar să acordăm un sprijin ambelor părţi pentru procesul de implementare a acordului care urmează, el este foarte dificil, acordul, dacă pentru

15 | P a g e

cine a văzut vreodată cum arată nordul Kosovo şi în ce măsură el este acum o gaură neagră din punct de vedere al crimei organizate, al traficului de toate felurile, lucruri pentru care Uniunea Europeană ar trebui să îşi asume o bună parte din vină pentru nerezolvarea situaţiei la timp, cine vede asta îşi dă seama cât de dificil va fi pentru ambele state. Şi dacă nu vrem ca procesul politic să derapeze în mod major, cred că România, care a avut trupe exact acolo, şi care au fost extrem de eficiente şi bine primite de ambele părţi, are datoria să continue să acorde acest sprijin. De asemenea, cred că, sigur, e dificil să decizi când faci pasul, dacă cumva se vorbeşte despre recunoaştere sau orice în zona respectivă, cred că prea devreme ar însemna mult prea devreme pentru Serbia, şi mult prea devreme pentru că ar modifica balanţa de putere destul de fragilă la care s-a ajuns acum. Prea târziu însă, înseamnă că România nu va mai putea să obţină niciun beneficiu, măcar de imagine, din acest act, pentru că dacă ne referim la pragmatism, cred că este cazul să ne gândim şi că este, totuşi, un gest pe care aliaţii euro-atlantici îl vor aprecia, au toate motivele să îl aprecieze, dacă îl vom face când va fi ceasul al unsprezecelea şi mişcarea va fi aproape inevitabilă, nu vom mai putea să îl vindem ca pe un act respinsabil de politică externă neapărat. Cred că, pentru a reveni la ce spuneam mai devreme, trebuie să avem o poziţie politică proactivă, creativă, în contrast poate cu preocuparea mai degrabă juridico-birocratică de până acum de cum să ne strecurăm ca să putem rezolva impasul în care, într-un fel ne-a pus poziţia noastră, cred că este cazul să continuăm şi să intensificăm susţinerea Serbiei, iar aici aş fi foarte fericită dacă aş vedea că, la un moment dat, reuşim ca în relaţia cu Serbia să depăşim problema strictă a minorităţilor. Cred că România tinde să abordeze mult prea mult relaţia cu vecinii, fie că e Serbia, fie că e Ucraina, de pildă, strict prin prisma minorităţilor, sunt state cu care avem relaţii tensionate sau aproape inexistente. Nu mă refer aici la Serbia, mai degrabă la Ucraina. A aborda relaţia în primul rând prin prisma subiectului celui mai sensibil şi care te desparte de celălalt, nu e o cale constructivă de a o ridica la un nivel politic superior, lucru care cred că, cel puţin cu Serbia, se poate face pe deplin. Deci, cred că ar fi cazul să fim previzibili în contact cu partenerii europeni şi, de asemenea cu Serbia, în problema minorităţilor, una în care, într-adevăr, am dat cecuri în alb Serbiei foarte mulţi ani de zile, nemeritat – îmi asum să spun asta – dar şi modificarea poziţiei într-un mod oarecum peste noapte şi agresiv nu cred că poate fi înţeles de partea cealaltă. Şi, în final, cu privire la, să zicem, problemele interne pe care le-am putea dezgropa printr-o recunoaştere a Kosovo, o schimbare de poziţie, cred că adevăratul motiv pentru care România nu a recunoscut Kosovo ţine de dreptul internaţional iar mitul iredentismului maghiar care a fost adus, ulterior, în conversaţie şi întreţinut foarte mult a creat mai degrabă un deserviciu, pentru că a creat impresia că se poate face vreun fel de asemănare între problema minorităţilor din România şi cea din Balcani, lucru care nu este doar absolut fals, dar este total neconstructiv, pentru că inclusiv statele vestice ne spun că ar fi încântaţi dacă noi am transfera vecinilor noştri experienţa noastră şi modul pozitiv în care am rezolvat această problemă, în niciun caz că ar fi vreo similitudine între cele două. Iar noi vom iniţia în curând şi un proiect care ţine exact de asta, un program de mentorat între experţi români care au fost implicaţi în implementarea şi desemnarea cadrului legislativ privind minorităţile şi experţi din Serbia, Kosovo şi Bosnia. În consecinţă, sper că şi ministerul de externe şi nivelul politic va continua pe această zonă de atitudine constructivă şi că, de asemenea, implicarea societăţii civile în dialogul cu instituţiile va continua, poate, mai mult decât până acum. Mulţumesc frumos.

Adrian Năstase: Mulţumesc foarte mult doamnei Oana Popescu şi îi mulţumesc în mod deosebit pentru abordarea sa extrem de optimistă. Ştiu că domnul ministru, domnul secretar de stat Ciamba, trebuie să meargă la o altă întâlnire, îi mulţumesc foarte mult pentru prezenţă, dar, trebuia să spun, poate, de la început, se află aici un alt reprezentant important al

16 | P a g e

ministerului de externe, Radu Podgoreanu, secretar de stat în minister, şi sunt absolut convins că, în felul acesta, relatările pe care le va face ultimul invitat pentru prezentarea unei poziţii, domnul Ştefan Popescu, vor fi relatate la nivelul conducerii prin intermediul său. Îi mulţumesc foarte mult domnului secretar de stat Ciamba şi mă bucur că nu va fi prezent când voi spune, voi relata o experienţă personală, legată de organizaţiile neguvernamentale, şi anume dezbaterea din zona Internaţionalei Socialiste, din urmă cu mulţi ani în legătură cu acest subiect. (Dl. Ciamba se retrage de la dezbatere) Şi acum pot să vă spun. Deci, în cadrul Internaţionalei Socialiste, exista un Comitet pentru Europa de Sud-Est şi, la un moment dat, am condus acest Comitet împreună cu fostul premier al Greciei, George Papandreou. Eram co-preşedinţi în acest Comitet al Internaţionalei Socialiste şi acolo l-am întâlnit pentru prima dată pe premierul kosovar, Taçi, şi acolo au avut loc întâlniri extrem de interesante, stabilirea unor contacte care, mai târziu s-au materializat în nişte întâlniri, inclusiv în zona României, despre care evident că noi voi discuta. Vreau să confirm faptul că, în cadrul unor organizaţii neguvernamentale, sigur, unele mai speciale, dar în general, în zona aceasta, la întâlniri la care participă parlamentari din diferite zone, profesori, cercetători, analişti, lucrurile pot să fie duse spre o zonă a dialogului care este extrem de importantă. Îi mulţumesc încă o dată doamnei Oana Popescu şi îl rog pe domnul Ştefan Popescu să nu abuzeze de răbdarea noastră, după o suită de intervenţii extrem de interesante, nu mă îndoiesc că şi a sa va fi foarte interesantă, dar eu cred că ar fi foarte util ca, la sfârşit, dacă vor dori, preşedintele Comisiei de politcă externă, secretarul de stat de la externe, dacă vor dori să adauge poate vreun comentariu, lucrul acesta ar fi foarte util. Vă spun, de pe acum, că voi sugera să nu extindem prin întrebări şi comentarii discuţia de astăzi, ci doar să le dăm ocazia invitaţilor noştri, în special, să poată să adauge câteva cuvinte, urmând ca noi să ne revedem şi cu alte ocazii pentru a continua această discuţie. Deci ăsta se numeşte atacul preventiv, sau disuasiv. Îi dau microfonul lui Ştefan Popescu.

Ştefan Popescu: Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Eu voi vorbi ca fost student în Republica Albania, la Tirana, şi salut prezenţa domnului ambasador Gheorghe Micu care mi-a fost mentor şi m-a făcut să iubesc Albania, dar într-un mod obiectiv, ca unul care şi-a continuat studiile despre Albania la Paris, teza mea de doctorat de la Sorbona se referă la Albania în politica externă franceză. După care am fost de mai multe ori în Kosovo, şi în calitate de jurnalist la Radio France Internationale, dar şi ca cercetător.

Dar înainte de a mă ocupa puţin de factual, căci asta nu s-a prezentat, aş vrea să încep cu o menţiune istorică. Problema Kosovo, sigur, ca istoric e foarte simplu să spui: ,,da, domnule, era o bombă cu ceas”. Dar aşa este, pentru că, după Primul Război Mondial, când s-a discutat foarte mult la Paris de principiul naţionalităţilor, s-a discutat şi problema Kosovo şi au fost constituite mai multe comitete cu geografi, chiar frontiera României, ne aducem aminte de Emmanuel de Martonne, care este unul din părinţii frontierelor româneşti, ei bine, şi în chestiunea Kosovo, Albania, a existat un geograf, Jean Brun, colaborator al lui de Martonne, care a scris o lucrare destinată în primul rând lui Clémenceau, Limitele posibile ale Albaniei. Ei bine, parcurgând această lucrare, vedem foarte bine că albanezii câştigaseră deja bătălia demografică în 1918, iar sârbii o pierduseră. Recomandarea şi raţionamentul propus lui Clémenceau, a fost că, din moment ce Albania a fost încredinţată sferei de influenţă italiene, prin tratatul care a convins Italia să intre alături de Antanta în Primul Război Mondial, ei bine ar fi foarte bine să lăsăm Kosovo Serbiei, pentru că, oricum, întreg edificiul Kosovo făcea parte din Serbia, dar întreg edificiul fusese zdruncinat în timpul Primului Război Mondial, pentru a limita deci, pentru că principala ţară care era un fel de gardian al ordinii de la Versailles şi, mai ales, al închipuirii Italiei, era Iugoslavia, şi ea fusese aliată, şi atunci Iugoslavia a fost, iată o

17 | P a g e

creaţie franceză, se ştia lucrul acesta. Ulterior, francezii au mai revenit prin 1938-'39, când şi-au dat seama că edificiul începe să se clatine, să propună nişte schimburi de populaţie şi să întreţină mitul acesta al identităţii musulman=turc, şi, profitând de anumite înţelegeri între ţările Antantei balcanice, au propus să transfere circa 400.000 de musulmani albanezi în Turcia, dar războiul a accelerat lucrurile.

Trebuie să mai spun încă un lucru, că atunci când am ajuns pentru prima dată în Kosovo, am ajuns mai întâi dinspre Albania, pe urmă am venit şi dinspre Serbia, ne dăm seama – şi asta e foarte important să nu se uite, pentru că există o anumită sensibilitate a opiniei publice româneşti cu privire la acest aspect – Kosovo este o altă Albanie, deşi oraşele, şi le vedeţi foarte bine la frontiera cu Albania, oraşe istorice albaneze care au jucat un rol fundamental în procesul de renaştere a Albaniei la 1878, vedem că există între Albania şi Kosovo o adevărată frontieră regională. De fapt, Kosovo este o altă Albanie. Proximitatea culturală, inclusiv a kosovarilor, nu înseamnă ataşament faţă de Albania, şi acest lucru s-a văzut chiar în cadrul UCK-ului, pentru că albanezii din Kosovo au luptat pentru Kosovo, nu au luptat pentru Albania, ei au fost persecutaţi, însă, în calitatea lor de albanezi, ceea ce a determinat adoptarea drapelului Albaniei, deci poziţia radicală de separare de Serbia, iar asta a intervenit la sfârşitul anilor '80, când nu a mai existat nicio dezbatere intelectuală, căci chiar în timpul lui Tito au existat foarte multe dezbateri intelectuale cu privire la statutul lui Kosovo, să ne gândim cum a evoluat acest statut, cum a fost creată Academia din Priştina, cum a fost creată Universitatea din Priştina, de către Tito, unde toată lumea putea intra, chiar și cu nota 5, adică şi toţi profesorii erau membri ai Academiei. Deci au existat o serie de avantaje, la sfârşitul anilor '80 au fost pierdute, s-a industrializat masiv Kosovo, căci Kosovo era o industrie puternică de autovehicule, de subansamble, create sub licenţă Peugeot, şi o altă idee pe care vreau să o spun este că, dacă mergem spre Mitrovica acum, vedem că ea este le petit village gaulois, micul village galic din Asterix şi Obelix, prin care Serbia încearcă să arate că sârbii sunt întotdeauna acolo, dar Mitrovica totuşi nu cred că trebuie să ne inducă în eroare că ar exista o unitate chiar în cadrul comunităţii sârbeşti din Kosovo, pentru că dacă ne gândim şi ne ducem la municipalităţile sârbeşti de la sud de Priştina, vedem că acestea participă la jocul politic din Kosovo, sunt realiste. Ele şi-au dat seama că viitorul lor se află în Kosovo şi nu alături de Serbia. O altă idee, pentru că trebuie să fiu scurt, sunt jucătorii importanţi care sunt în Kosovo. Îmi aduc aminte că asistam la o discuţie cu ambasadorul Jean François Fitou, al Franţei la Priştina, şi le spunea oamenilor de afaceri francezi următoarele: ,,Dacă vreţi să pierdeţi bani, investiţi în Kosovo”. E adevărat, Kosovo are minereuri, are cupru foarte mult, are zinc, dar sub aspect economic nu este mare lucru. Actorii importanţi, e adevărat că Franţa a participat cu BNP Paribas, este important France Télécom şi Société des Aéroports de Lyon participă la modernizarea aeroportului din Priştina. Statele Unite sunt importante sub aspectul investiţiilor, de aia e bine să vedem puţin şi această statistică, în primul rând centralele, termocentralele din Kosovo, care reprezintă o problemă de mediu foarte importantă care depăşeşte frontierele acestei ţări, sunt investiţii americane acolo, apoi autostrada care a dezenclavat Kosovo şi a făcut din Durres principalul port kosovar la Marea Adriatică şi traficul creşte cu 50% pe an, modificând un ciclu istoric, o lege fundamentală a istoriei, pentru că Kosovo – dacă vă uitaţi – este mult mai deschis şi Priştina comunică mult mai bine cu Macedonia, cu Bulgaria şi Serbia, decât cu Albania, de care este despărţită de înălţimi foarte mari. Chiar Mitrovica, din punct de vedere istoric, comunică mai bine cu Priştina, decât chiar cu Niş, de care este separată, iarăşi, de munţi foarte înalţi. Şi apoi Turcia, care este foarte prezentă în special în sistemul educativ, în sănătate, tot comerţul se face cu Turcia, chiar limba turcă este limba oficială în anumite părţi ale Kosovo, în oraşul Mamusha, au şi primar parcă, acolo. Şi, pe de altă parte, inclusiv cu americanii, cu Statele Unite, într-

18 | P a g e

adevăr că în fiecare birou, dacă mergem la un primar, la un ministru, găsim trei drapele: drapelul Statelor Unite, drapelul Albaniei şi drapelul Kosovo. Ei bine, e adevărat că este recunoştinţa unui popor care a fost salvat de loviturile aeriene, în principal americane, dar totuşi kosovarii sunt conştienţi că viitorul lor este în Uniunea Europeană. De altfel, îl citez iarăşi pe fostul ambasador francez, până acum câteva luni, Jean François Fitou, care le spunea: ,,Si vous voulez être un nouveau Porto Rico, tentez votre chance”. Deci, ,,dacă vreţi să fiţi un alt Porto Rico, încercaţi”. Asta nu exclude, desigur, interesele stragetice, bază militară şi aşa mai departe. Şi ce spunea şi Oana Popescu era foarte interesant, problemele Kosovo depăşesc – şi iată de ce în România trebuie această recunoaştere şi normalizarea relaţiilor amorsată pentru că suntem abia la început, abia de acum vor începe foarte multe probleme. Kosovo nu are cadastru, cadastrul a fost luat de Miloşevici şi se află la Belgrad. Sistemul de pensii kosovar, toţi banii depuşi de kosovari de-a lungul generaţiilor în Iugoslavia se află la Belgrad. Ei bine, toate aceste probleme probabil că vor fi puse pe tapet pe măsură ce vom avansa dar, într-adevăr, criminalitatea organizată este de fapt mare, mafia albaneză este de fapt kosovară, şi acest triunghi Sofia-Priştina-Tirana, reprezintă un pericol, pentru că ei aduc stupefiantele din Afganistan şi le transportă până în Polonia, ţările Baltice, trecând şi prin România, baza lor însă de acţiune este Ungaria. De acolo sunt cele mai multe depozite de unde este acheminé, ca să folosesc aşa un termen francofon, de unde sunt acheminate aceste droguri în toată Europa. Şi încă ceva, citeam acum o informaţie care totuşi nu trebuie neglijată, pentru că, de ce e importantă integrarea Kosovo în Uniunea Europeană, pentru că, vedeţi, statele Arabia Saudită şi Iranul plătesc populaţiile sărace în mediul rural cu bani şi, o informaţie foarte interesantă, „că 10 martiri din Kosovo au murit în conflictul din Siria, luptând pentru organizaţii afiliate Al-Qaeda”. Cu atât mai mult, acest acord din aprilie şi eventuala recunoaştere a României, cred că România va putea aduce un plus în dialogul direct cu autorităţile de la Priştina. Vă mulţumesc.

Adrian Năstase: Mulţumesc foarte mult, Ştefan Popescu. Cred că este important să aducem cât mai multe informaţii de pe teren, de la cei care merg acolo, au fost acolo, studiază temele acestea şi mă bucur că, alături de foştii ambasadori din zonă, participă la aceste dezbateri şi tineri doctoranzi, studenţi, cei care în mod evident au putut lua contactul cu noile evoluţii de pe teren. Le mulţumesc pentru participare şi aș vrea, în final, domnul preşedinte Petru Filip, dacă vrea să spună câteva cuvinte.

Petru Filip: Sărut mâna! Bună ziua! În primul rând aş vrea să îi mulţumesc domnului preşedinte Năstase pentru amabilitatea pe care a avut-o, de a invita Parlamentul la această dezbatere, şi sigur nu este ultima, cel puţin din punctul meu de vedere, cred că o dezbatere pe o problemă pe care eu nu o văd punctuală, ci o văd o problemă de strategie politică, pe care România va trebui să şi-o asume, şi pe care, din păcate, nu cred că poate spune că o are undeva.

Mă bucură discuţiile la care am asistat şi cred că au fost extraordinar de interesante, nu numai din punct de vedere istoric, ci din punct de vedere al abordării strategice-politice a Românei, ca actor major în zonă. Fie că este vorba de zona balcanică din care am făcut parte, vara aceasta se împlinesc 100 de ani de la Pacea de la Bucureşti, dar de multe ori nu ne-a plăcut să spunem că facem parte din Balcani, şi facem parte din Europa Centrală dar, mă rog, este o altă discuţie, dar din punct de vedere strategic, este evident că România va trebui să-şi stabilească direcţiile strategice, iar discuţia legată de Kosovo, mă refer mai mult la partea de pragmatism, pentru că până la urmă politica are o componentă de pragmatism formidabilă, dar care trebuie să aibe la bază, într-adevăr, nişte elemente care vin din istorie şi din trecut. Chestiunea cu hegemonul mi s-a părut, într-adevăr, nu numai actuală, citeam pe site, pentru că

19 | P a g e

trăim, ma rog, în perioada informaţiei rapide, prezenţa preşedintelui Obama la Berlin astăzi, întâmpinat de 200.000 de germani, la 50 de ani după ce Kennedy a spus ,,Ich bin ein Berliner”, şi la 26 de ani după ce Reagan a spus că Gorbaciov a dărâmat Zidul. Deci, dacă urmărim aceste mişcări în plan european, în plan mondial, de reaşezare a puterilor, problema este: suntem în stare să jucăm un rol activ bun, interesant pentru România, sau nu? Asta este până la urmă chestiunea. Iar decidenţii politici, fie guvern, fie parlament, fie preşedintele României, indiferent de cum s-ar chema el, trebuie să devină într-adevăr oameni orientaţi spre pragmatism. Sigur, eu sunt manager de formaţie, nu sunt diplomat, dar întotdeauna mi-a plăcut să ascult, dar pe urmă cineva trebuie să decidă pentru că altfel e o chestiune frumoasă, importantă, dar cineva trebuie să îşi asume să semneze şi pe urmă s-ar putea să i se ia capul dar asta e o altă discuţie. Din punct de vedere al Parlamentului, sigur că am avut o întâlnire cu primul-ministru şi cu ministrul de externe. Cele două Comisii de politică externă au fost consultate în sensul explorativ. Până la urmă au fost păreri fără să se ia o decizie. Sigur, cele două Comisii de politică externă, şi de la Cameră şi de la Senat, au şi foşti prim-miniştri şi miniştri de externe, deci oameni care au expertiză în domeniu. S-a desprins o idee de a se avansa, evident, în direcţia propusă, până la urmă, de Uniunea Europeană, pentru că, până la urmă, e un orizont pe care ni l-am dorit şi, evident suntem în această zonă cu orientare şi asupra a ceea ce se întâmplă şi cu cele cinci ţări care, deocamdată, nu au o poziţie oficială foarte clară. Mă refer la Cipru, Grecia, Spania şi Slovacia. Probabil, cel puţin deocamdată poziţia Spaniei este închisă din acest punct de vedere, sunt şi situaţiile din Catalonia din acest moment, dar cred că, din punct de vedere al Parlamentului, înspre toamnă, sau poate guvernul va veni cu o dezbatere şi cu o aprobare, pentru că până la urmă, ştiţi că, pe procedură, într-adevăr Parlamentul trebuie să decidă din punct de vedere legal privind recunoaşterea Kosovo.

Vă mulţumesc încă o dată, o să îmi cer scuze că trebuie să ajung la aeroport, dar ceea ce eu, cel puţin, şi sper că şi ceilalţi colegi, din toamnă, să fie nişte participanţi activi la dezbaterile Fundaţiei Titulescu, să ne gândim împreună, şi sunt convins că aveţi toată determinarea şi portofoliul de oameni de calitate cu experienţă, şi ar fi un ajutor şi pentru Parlament, pentru că eu văd Parlamentul ca un actor activ şi nu unul pasiv. Că în ultimii 20 de ani s-a întâmplat cu totul altceva, asta este o chestiune cu responsabilitate în toate zonele. Dar cred că, ne place, nu ne place, totuşi Parlamentul e instituţia care defineşte statul democratic. Dacă nu ne-a plăcut comunismul, măcar să ne placă Parlamentul, aşa cum e el. E imaginea bravului popor român, nu e invenţia altcuiva. Dar cred că Parlamentul, într-adevăr, trebuie să fie un actor major, şi cu ajutorul domnului preşedinte Năstase şi a celorlalţi colegi diplomaţi, ambasadori, actuali şi foşti cu foarte mare experienţă, pe unii dintre dânşii îi cunosc foarte bine de mulți ani, să putem să venim în ajutorul executivului şi al Parlamentului, în speţă. Vă mulţumesc foarte mult.

Adrian Năstase: Vă mulţumesc foarte mult pentru participare şi pentru că spuneaţi că cineva trebuie să decidă, o să decidă Ministerul de externe. Îl rog pe prietenul Radu Podgoreanu să spună câteva cuvinte mai ales că, la un moment dat, a condus un mini-minister de externe la Parlament.

Radu Podgoreanu: În primul rând vreau să vă mulţumesc pentru invitaţie şi, de asemenea, să mulţumesc pentru iniţiativă. Cred că într-adevăr, dincolo de formulele instituţionale de reflecţie cu privire la această problematică, un rol important revine exact unor asemenea grupuri de expertiză şi, din punctul ăsta de vedere, poate că ar fi fost minunat dacă un asemenea eveniment ar fi precedat chiar dezbaterea din Comisii. Dar, mă rog, e bine şi acum. Aş vrea să pomenesc de două concepte destul de frecvent utilizate în limbajul politic

20 | P a g e

contemporan din România, care, deşi par sinonime, nu sunt sinonime. Unul se referă la re-evaluare şi altul la actualizare. Suntem, în acest moment, pe problematica recunoaşterii Kosovo, într-adevăr între acest echilibru între re-evaluări şi actualizări. Fiind prezent aici, cred că am avut şi şansa să fac parte dintre cei care gândesc la reactualizare şi aş mai vrea să spun un lucru, că exact cum este la tehnologia modernă a plasmelor, viteza de reactualizare dă calitatea imaginii. Şi cred că acest lucru trebuie să îl avem în minte, cel puţin noi, la minister, avem nevoie de o bună calitate a reactualizărilor, altfel imaginea poate să iasă mult mai puţin clară. Evident, s-a discutat aici despre principii şi despre pragmatism. Cred sincer că problema nu este de a re-evalua nici principiile, şi nici de a le reactualiza, ci de a avea posibiltiatea să le facem să funcţioneze într-o realitate actualizată. Şi aici cred că este dificultatea şi a demersului naţional, şi a demersului de la Bruxelles. Dacă ne uităm bine la discuţia de acolo, acest efort de a menţine valabilitatea principiilor este extrem de important şi, un singur lucru aş mai adăuga, este foarte interesant şi foarte important să ne gândim că această problematică poate avea implicaţii şi are, inevitabil, implicaţii extrem de importante pentru modul în care se va dezvolta structurarea Uniunii Europene. O anumită evoluţie, pe care nu ştiu dacă ar trebui să o salutăm, ar putea să fie determinată dacă nu am putea actualiza cum trebuie poziţiile naţionale. Şi încă o singură remarcă. Într-adevăr, sunt 100 de ani de la Pacea de la Bucureşti, o reflecţie asupra acelui moment ar fi utilă şi pentru un răspuns la întrebarea pusă domnului ministru de externe la Paris. Vă mulţumesc frumos!

Adrian Năstase: Vă mulţumesc foarte mult pentru aceste comentarii. Sigur că cei care analizează retrospectiv poziţiile exprimate în legătură cu statutul Kosovo, vor descoperi în arhive declaraţii foarte clare, neechivoce, definitive. Doar vă citez câteva dintre ele, fără să spun cine sunt autorii: ,,România nu va recunoaşte independenţa Kosovo”; „We will never recognize independent Kosovo. No plans to recognize Kosovo”; ,,România nu recunoaşte independenţa Kosovo. Atitudinea SUA faţă de situaţia din Kosovo se compară cu ceea ce a făcut URSS în 1968 în Cehoslovacia”; „Şeful statului boicotează Summitul de la Varşovia, deoarece Polonia a decis invitarea unei entităţi care nu este recunoscută ca stat”, şi asa mai departe. Deci, sigur că, în momentul în care ne propunem o dezbatere pe această temă şi vorbim despre principii, despre pragmatism, despre re-evaluări, despre actualizarea poziţiei noastre, în dosarul nostru şi nu numai al nostru, în mod evident că există toate aceste elemente. Există şi analiza de drept internaţional, există şi poziţiile celor care sunt partenerii noştri în Uniunea Europeană, sunt partenerii noştri la Naţiunile Unite. România va fi unul dintre vice-preşedinţii Adunării Generale, începând din toamnă. Aceste elemente sunt importante pentru o analiză adusă la zi, cu nevoia unor concluzii care să fie în interesul societăţii româneşti, care să ţină seama, pe de-o parte, de istoria relaţiilor pe care aşa de bine le-au prezentat domnii ambasadori Micu şi Niţu. Până la urmă toate aceste elemente sunt, în definitiv, de luat în considerare şi sunt absolut convins că ele vor fi avute în vedere inclusiv la nivelul CSAT-ului, inclusiv în analiza de la Ministerul de externe sau la Oficiul diplomatic al primului-ministru.

Sunt convins că aţi vrea să puneţi întrebări sau să faceţi comentarii. Voi fi extrem de antipatic şi vă voi sugera să continuăm discuţiile noastre pe această temă sau pe alte teme în perioada care va urma. Vă sugerez, spre exemplu, pentru sfîrşitul lunii, o discuţie despre situaţia şi evoluţiile din Iran. O să întrebaţi, probabil şi dumneavoastră, sau unii vor întreba cum poate să fie cineva persan sau cum poate să fie cineva moderat, sau cum poţi să ajungi preşedinte, fiind cumva ales să faci o echipă de opt candidaţi, desemnaţi într-un fel între 680 de doritori de a participa la alegeri, unul dintre liderii politici din România s-ar fi bucurat, în mod evident, de faptul că unul dintre candidaţi era o casnică de 46 de ani care iniţial se înscrisese la alegerile respective, nu a trecut însă de filtrul Gărzilor Revoluţionare. Dar

21 | P a g e

lucrurile se întâmplă pe o direcţie foarte interesantă, inclusiv în Iran. E, poate, un spaţiu pe care l-am analizat mai puţin. Ar trebui să vedem atent ce se întâmplă în Turcia. Noi am studiat, am discutat despre ce s-a întâmplat în Franţa în ultimul an şi am avut o dezbatere foarte interesantă. Dar cred că şi zonele acestea mai apropiate, mă refer la Turcia, sau zone importante din punct de vedere strategic, mă refer la Iran şi, sigur, evoluţiile din Siria, ar trebui să ne preocupe pentru perioada următoare. De aceea, vă invit să vă următiţi mailul, sigur, numai în măsura în care ne-aţi dat adresa de mail şi vom putea să vă trecem pe mailing-list-ul nostru pentru a vă putea anunţa când au loc dezbateri. Găsiţi afară o foaie de hârtie pe care puteţi să notaţi adresa de mail şi veţi fi invitaţi la toate acţiunile noastre. Vreau să vă mulţumesc foarte mult pentru participare, dar în mod deosebit vreau să le mulţumesc invitaţilor noştri, cei care au asigurat substanţa acestei dezbateri, substanţa pentru o analiză, o reflecţie absolut necesară în vederea unui update, a unei actualizări. Domnul ministru Ciamba, căruia i-am mulţumit penntru participare, dar, în mod egal, şi domnilor ambasadori Micu şi Niţu, domnului profesor Mihai Ionescu şi doamnei Oana Popescu, domnului Ştefan Popescu, pentru participarea la această interesantă seară de dezbateri. Vă mulţumesc tuturor pentru participare şi aştept să ne revedem. Vă mulţumesc!