“In fiecare religie s-a mentionat despre existenta unor creaturi intunecate, crude si infioratoare ce sunt capabile sa “fure” sufletul unui om aflat in pragul mortii. Iar cel care ramanea fara suflet devenea un mort-viu bantuind pentru eternitate lumea oamenilor. Aceste creaturi au purtat diferite nume in istoria religiilor, dar cel mai adesea li se spuneau… “Devoratorii de Suflete.”

“Numele meu este Nathaniel, si colind Pamantul de mii de ani. Am fost candva un Heruvin in Imparatia Tatalui Meu, apoi ca printr-o ironie a unei sorti nefaste am devenit un Inger al Mortii, am vazut Raiul dar si Iadul, si am condus sute de suflete, unele osandite la chinurile vesnice iar pe cei drepti, i-am dus in Imparatia infinita a lui Dumnezeu. Am fost mai apoi muritor, m-am indragostit si am simtit tot ceea ce simte un om: am iubit, am fost fericit si am plans de bucurie atunci cand mi s-a nascut intaiul urmas. L-am tinut in brate pentru prima oara, l-am vazut crescand si devenind barbat iar la randul lui, cum lucrurile sunt firesti, a avut si el urmasii lui. Dar asemenea tuturor lucrurilor, totul este trecator: existenta mea ca inalt Inger in Imparatia Lui, mai apoi ca Inger al Mortii sau ca simplu muritor. Totul e trecator… Dar nu despre asta vreau sa-ti vorbesc, caci sunt sigur ca nu despre asta vrei sa-ti povestesc, ci despre aventurile mele de la ultima noastra conversatie avuta. Am trait in Londra secolului XIX-lea, printr-un siretlic de care nu-s mandru, am reusit sa-mi insusesc un trup de om, a unui barbat ce se numea Frantz Fitzgerald, un nobil indragostit, culmea, de reincarnarea mult iubitei mele Lithia, dar de data aceasta, purta numele de Noreen. Ei, spune-mi daca asta nu e o coincidenta absurda? Dar nu conteaza. Asa cum spuneam, m-am casatorit cu Noreen si mi-a daruit un fiu, pe nume Lucian (numele asta m-a dus cu gandul la tine, prietenul meu scump) si am trait multi ani fericiti impreuna, privind cum fiul si rodul dragostei noastre, creste vazand cu ochii. Ajungand intr-un final un tanar remarcabil de o frumusete rara, putere si intelepciune. Ca sa iti faci o idee despre el, inchipuieti astfel: ochii mei si pielea delicata a mamei lui, puterea mea angelica combinata cu blandetea si gingasia mostenita de la mama lui. Oricum, sper ca intr-o buna zi sa-ti pot face cunostinta cu fiul meu, dar pana atunci iti voi povesti cum ma pricep mai bine. Asa cum spuneam, ani au trecut totul imbatranea in jurul meu inclusiv sotia mea dar nu si eu, ceea ce la inceput nu s-a observat, dar in timp oamenii au inceput sa puna intrebari. Am optat ca sa ne retragem la tara, la conacul tatalui ei unde am ramas pana in ultima ei clipa de viata. Am simtit ca o pierd pe Lithia pentru a doua oara, ca totul se prabuseste in jurul meu iar amintiri vechi ale unei existente uitate n-au intarziat sa-si faca aparitia. Am plans, am blestemat, am facut tot posibilul sa o aduc inapoi dar totul a fost in zadar. Am vazut pentru a doua oara cum sufletul ei se duce in Rai, singurul loc unde eu nu voi putea ajunge vreodata, desi candva eram vazut ca stapanitor acolo. Dupa asta, am colindat peste tot, in toate tarile posibile si pe taramuri necunoscute ce putini aventurieri se incumeta sa calatoareasca. Dar am colindat prin aceste taramuri si locuri… poate din dorinta de a muri, sau poate din dorinta de a spune cuiva intreaga mea viata, din ravna mea de a nu mai fi atat atat de singur. Caci nimic nu-i mai ingrozitor si inspaimantator decat sa traiesti o eternitate singur… Am vazut cum lumea oamenilor a evoluat, cum orasele luminate candva de torte sau felinare pe gaz, acum straluceau datorita luminii artificiale pe care oamenii a creat-o. Am vazut ridicandu-se constructii impresionante, turnuri din fier, poduri uriase peste mari si oceane, trasurile au fost inlocuite de automobile zgomotoase si rapide, oamenii calatoreau acum pe ocean, uscat si aer. Avione mici la inceput, si apoi mai mari, tot mai mari purtau oameni prin vazduh ducandu-i de la o tara la alta sau continent la alt continent… Revolutia industriala era punctul de inceput al evolutiei umanitatii intr-un ritm alert, salbatic si imposibil de stavilit. Dar am vazut si reversul monedei, razboaiele purtate de ei, luptele pentru suprematie, crime si fapte atrocice ce m-au ingrozit, facandu-mi inima sa planga. Dar si aceste lucruri au trecut, s-au sfarsit, oameni reusind sa cada la pace si sa coexiste impreuna in pace si armonie. Dar dincolo de aceste lucruri, am vazut lumea pe care o stiam de pe vremea cand eram Heruvin sau Inger al Mortii: creaturi ce se feresc de ochii muritorilor si imposibil de observat pentru acestia dar vizibile pentru ochii unui fost inger. Am vazut creaturi, care traiau candva pe Pamantul Intunecat, cum se furiseaza pe aceasta lume posedand corpurile oamenilor, vlaguindu-i sau

omorandu-i, am vazut vampiri, demoni si alte astfel de creaturi si m-am intrebat cum de este posibil, caci de sus din Imparatia Tatalui n-am vazut niciodata asa ceva si chiar daca se intampla, ingerii interveneau intotdeauna. Dupa ani in care am colindat lumea in lungul si de-a latul ei, am decis sa ma intorc inapoi in locul unde il consideram “casa mea”. In locul unde am trait alaturi de sotia mea timp de 4 deceni, revazandu-mi fiul care acum avea o varsta destul de inaintata incat sa aiba nepoti si nepoate de la cei doi fii ai lui. Nu cred ca m-a recunoscut, nu avea cum caci am plecat cand el era un tanar indragostit si gata sa se aseze la casa lui, cu tot cu sotia lui. Asadar, cum iti spuneam, dupa ani intregi de colindat lumea am ajuns in sfarsit acasa. Paseam in casa in care am construit-o cu mana mea plin de emotie, si temator ca cineva sa nu ma recunoasca si sa puna intrebari referitor la infatisarea mea atat de „tanara” pentru varsta mea de... om batran. M-am prezentat tuturor ca fiind un fost angajat a familiei, de pe vremea cand traia domnita Noreen, si ca stapanul cel batran ma stie, desi nu cred ca ma va recunoaste din cauza batranetii si a faptului ca memoria nu mai este atat de buna ca pe vremuri. Toti din casa au fost incantati sa vada un vechi locuitor al nobilei case, incuviintand ca pot sa stau aici cat doresc. Am urcat treptele din stejar pana la ultimul etaj, cotind apoi la dreapta spre un coridor frumos amenajat cu tablouri ale membrilor care au murit. M-am oprit in fata unui tablou frumos pictat a unei femei imbracata intr-o rochie de catifea de culoarea rubinului, cu frumoase decoratiuni din dantela neagra lucrata manual iar la maneci nasturi din argint incheiau cu gingasie incheieturile albe si delicate ale femei. -Ah, Lithia... –am soptit intinzand degetele spre tablou, dar le-am retras repede de teama sa nu murdaresc suprafata acestuia. Mi-am continuat drumul, cu pasi marunti si tacuti pana in dreptul dormitorului unde se odihnea fiul meu. Am deschis usa incet si am privit spre patul unde statea trupul imbatranit a lui Lucian, vedeam cum pieptul se ridica din cand in cand, in semn ca dormea adanc. Dupa stralucirea pe care o avea in jurul lui, stiam ca se pregateste sa moara, puteam sa simt cum Ingerii Mortii ii dau tarcoale si mai stiam ca acestea erau ultimile clipe pe care le voi petrece cu el, urmand in clipa urmatoare sa imi iau ramas bun pentru intotdeauna. M-am apropiat de patul lui si m-am asezat pe scaunul care era pus langa el semn ca cineva ii veghea somnul. Langa capul lui pe o noptiera din alun se afla o candela si o icoana cu arhanghelul Mihail, candela ce ardea neincetat, zi si noapte. -Fiule! Am venit acasa, ca sa te conduc pana la mama ta, te asteapta! –am soptit sarutandu-i mana ridata si patata pe alocuri de pete maronii ale batraneti. Pentru scurt timp am avut senzatia ca ma auzit, miscandu-si ochii intr-un ritm alert si pentru putin timp mana lui mi-a strans degetele cu ultimile puteri pe care le mai avea. Intreaga camera a fost invaluita de un aer rece, patrunzator pana in maduva oaselor iar prin colturile camerei vedeam umbre miscandu-se, astept clipa mortii lui Lucian. Stiam ca va muri, si mai stiam ca un Inger al Mortii va veni sa ii duca sufletul fie in Rai... fie in Iad. Asteptam calm sa-si faca aparitia vreun Inger, si speram din tot sufletul sa fie vreun cunoscut ca sa ii vorbesc fie si pentru cateva clipe, dar ceva mi-a distras atentia indreptandu-mi privirea spre unul din colturile camerei. Acele umbre care fugeau dintr-o parte in cealalta parte a camerei mi-au trezit suspiciuni, deoarece un Inger al Mortii si-ar fi facut aparitia si ar fi asteptat langa capul mortului ca sufletul sa iasa din trup si sa il ia cu el. Clipa mortii lui Lucian a sosit, l-am vazut cum pieptul i s-a ridicat pentru ultima oara, iar cand a expirat aerul din plamani, odata cu aerul a iesit si sufletul lui. O umbra neagra ce parea a fi un om cu o pelerina neagra zdrentuita si urat mirositoare s-a aruncat dintr-un colt al camerei asupra sufletului lui Lucian, apucandu-l cu ambele gheare si pana sa apuc sa fac vreo miscare, acea umbra a inghitit spiritul fiului meu. Am incremenit de spaima, confuz si nestiind ce sa fac decat sa urmaresc umbra cum se indeparteaza de mine disparand prin usa de stejar alb al camerei unde se afla trupului lui Lucian. M-am repezit ca un nebun dupa umbra incercand sa o prind dar tot ce am putut prinde a fost o bucata din pelerina lui, care odata rupta, s-a materializat intr-o bucata de carpa zdrentuita si urat mirositoare. M-am intors in camera, cu acea carpa in mana, privind spre trupului inert a lui Lucian si abia atunci am observat o silueta inalta cu aripi asteptand langa capul fiului meu. -Degeaba astepti, prietene! N-ai ce „cara” in seara asta in Rai! –i-am spus eu sarcastic. A tresarit uimit de faptul ca un om de rand poate sa-l zareasca si totusi, desi eu il vad si el ma vede, nu-mi inspira teama. -Ma poti vedea? –a intreabat acesta privindu-ma uimit. -Ba bine ca pot! Si inca stiu si ce esti! Esti un Inger al Mortii... dar ma tem ca ai venit prea tarziu, nu ai ce spirit sa iei. A fost... furat! -Furat? E imposibil! –a strigat acesta- Si

cine esti tu si cum de poti sa ma vezi? Esti doar un biet om. -Cuvantul Nathaniel iti spune ceva, prietene? –am spus eu asezandu-ma inapoi in scaun, privindu-mi „musafirul” cu mare bucurie. -Da... toata suflarea ingereasca iti stiu ispravile facute. Auzi tu la el, sa fure un trup de om ca sa poata trai alaturi de o muritoare. Apoi tot nu te-ai invatat minte? Chiar esti tu, Nathaniel? -Da. Dar cine esti tu? Nu te-am mai vazut pana acum... -Sunt Hostian, Purtator de Spirite, vin din al VII-lea cerc al Purgatorului. -Purgatoriul are mai multe nivele?-am intrebat eu uimit, marindu-mi ochii ca a unui broscoi urat. -Da, are noua cercuri. Prietene, tu ai avut norocul sa te afli in Primul Cerc, unde doar Ingerii Mortii de nivel I au dreptul sa stea acolo. Eu sunt „Purtator” deci sunt de nivel II si mai sunt „Carausi” care aceia stau dupa spirite pana cand acestea isi rezolva probleme pe Pamant. Treaba destul de urata, ca uneori pot sta si secole pe pamant dupa o fantoma. Eu m-as plictisi de moarte, zau de nu-i asa. -Si zi-mi, ai idee cum putem recupera spiritul fiului meu? Asta e de la „hot”! –am spus eu, aruncandu-i bucata de carpa in piept. A prins-o cu o miscare rapida si a inceput-o sa o studieze atent, sa o miroasa si sa o intoarca cand pe o parte cand pe alta, intr-un final dand un verdict serios. -Stiu cine a luat spiritul fiului tau si crede-ma, nu stiu daca il vom putea recupera in trei zile. –a spus Hostian dintr-o data serios si ingandurat. -Pai daca stii cine a fost, spune-mi nu ma mai tine ca pe jar! –am spus eu rastindu-ma. -Nu a fost furat ci a fost mancat! -Mancat? Adica cineva s-a hranit cu spiritul lui Lucian? Cine? -Se numesc „Devoratori de Suflete” si sunt de pe vremea „Pamantului Intunecat”, sunt la fel de batrani ca si tine sau ca Dumnezeu, poate chiar si mai batrani. Asa traiesc, prin umbre, prin mizeria si puroiul pacatelor umanitatii. In fiecare religie s-a mentionat despre existenta unor creaturi intunecate, crude si infioratoare ce sunt capabile sa “fure” sufletul unui om aflat in pragul mortii. Iar cel care ramanea fara suflet devenea un mort-viu bantuind pentru eternitate lumea oamenilor. Aceste creaturi au purtat diferite nume in istoria religiilor, dar cel mai adesea li se spuneau… “Devoratorii de Suflete. In Egipt, aceste creaturi purtau numele de Amut, in unele texte sancrite sunt numiti Adharma, Yama, Sokar, si asa mai departe. Asteapta ascunsi in umbre ca cineva sa moara si cand spiritul iese se asmutesc asupra lui si il devoreaza. Trebuie sa ne grabim, in trei zile sufletul este intact, dupa asta este asimilat si pierdut pentru eternitate. Ca sa nu mai zic, ca trupul acesta va deveni un mort-viu daca nu ne grabim. -Sigur, ce putem face? –am intrebat eu nerabdator. -Pentru inceput, se pare ca acest hot are ceva personal cu mine, caci asta e al patrulea spirit care mi-l ia de sub nas. Vino, m-ai am doi clienti pe lista mea. Sa ne incercam norocul cu astia doi nefericiti. Apuca-ma de brat! -Pentru ce? –am intrebat eu suspicios. -Scurtam timp folosindu-mi puterile pentru a ne deplasa mai repede, si cum putem face asta daca nu prin zbor? –mi-a raspuns repezit in timp ce m-a prins de mana tarandu-ma prin zidurile si camerele casei mele. Am parasit impreuna camera unde trupul fiului meu zacea inert, trecand ca niste fantome prin pereti, camere, si holuri pana in gradina casei mele, parasind in cele din urma si gradina. Am ajuns pe strazile aglomerate ale orasului, pline de oameni grabiti si de automobile zgomotoase, am continuat sa plutim pana cand am ajuns in dreptul unei case modest amenajata, cu gard negru metalic frumos lucrat in fierariile de la marginea orasului. Am intrat in casa trecand prin usa de stejar, urcand la primul nivel al casei pana in interiorul unei camere cu ferestre mari, deschise iar printre ferestrele larg deschise patrundea lumina calda a soarelui si aerul curat parfumat de mirosul tufelor de trandafiri aflate sub fereastra. Intr-un pat cu baldachin se afla trupul unei tinere vlaguit de boala si gata oricand sa cedeze in fata mortii ce astepta calma in fata patului ei. -Vino, sa ne ascundem, dar nu inainte sa cream niste capcane! –mi-a spus tovarasul meu, in timp ce imi infigea un pumnal in palma lasand sangele sa curga pe podeaua de lemn maroniu. -Ce faci? –am strigat eu retragandu-ma inapoi cativa pasi apasand cu o batista pe rana. -Am nevoie sa creez niste „capcane” si ca sa fac asta am nevoie de sange de muritor! Si tu esti singurul de pe aici, ea nu se pune! De jur imprejurul patului semne si pecete enochiene incepusera sa se contureze, formand o adevarata capcana menita sa prinda pe oricine si orice intra in ea. Chiar si pe noi, daca paseam inauntrul aceste-i capcane nu mai izbuteam sa iesim niciodata. Un cerc de sare alba ce lucea sclipitor in razele soarelui incepuse sa se formeze de jur imprejurul patului unde se afla fata, pe tavan desenat cu sangele meu se afla „capcana diavolului” mascata de draperiile baldachinului iar sub pat se afla „capcana sufletului” mascata si ea de patul urias. -Folosesti „capcana diavolului” cu pecetea lui Rafael si „prisma sufletului”? Ce vrei sa faci? –am intrebat eu scarpinandu-ma in cap confuz. Capcana

diavolului, era logic pentru duhurile negre cu energii negative, pecetea lui Rafael purifica iar capcana sufletului nu ii dadea voie spiritului sa iasa din corp. -Ei bine, intentionez sa elimin aceasta creatura odata pentru intotdeauna! Aceasta peceta impreuna cu un descantec elimina orice creatura sau fiinta pentru intotdeauna indiferent de natura acesteia! Acum trebuie doar sa asteptam... Ne-am retras intr-un colt al camerei, aproape de locul capcanei, mascandu-ne prezenta cu o runa druida si o peceta enochiana, urmand apoi lungile ore de asteptare si panda. Iar oaspetele nostru s-a lasat prea mult timp asteptat, iar intr-un final cand si-a facut aparitia a inceput sa de-a tarcoale patului ca un lup unei caprioare ce habar n-avea de pericolul ce o pandeste. A pasit dincolo de cercul de sare ascuns sub covorul de lana, asezandu-se pe pat deasupra fetei ce-si traia ultimile clipe pe aceasta lume, asteptand ca sufletul sa iasa si sa-l inghita. Cand inima fetei a incetat sa mai bata, sufletul a iesit din corp doar pentru cateva clipe dar datorita „capcanei sufletului” acesta s-a intors inapoi in trup, iar creatura a ramas blocata in interior, fara scapare. Am sarit imediat din ascunzatoarea noastra direct langa capcana noastra privind la creatura furioasa ce lovea cu ghearele peretii invizibili ai propriei inchisori. Se invartea ca un lup inchis in cusca, aruncand priviri rautacioase iar din cand in cand mai incerca pereti solizi ai „inchisorii” in care se afla. -Cum te numesti? –am intrebat eu. -De ce imi furi sufletele? –a continuat cu intrebarile Hostian. -Vreau sufletul fiului meu inapoi si iti dau drumul. Te poti plimba pe oriunde vrei tu, poti manca cate suflete vrei... imi dai sufletul, iti dau drumul. Eu sunt un om iertator, nu pot spune acelasi lucru si despre el. –am spus eu aratand cu degetul spre Hostian care ma privea pe sub sprancene. I-am facut un semn sa ma urmeze pana la fereastra care dadea spre gradina cu trandafiri, privind in acelasi timp si la prizonierul nostru care ne urmarea cu niste ochi vicleni. -Poate ca nu ne intelege sau poate ca nu poate sa vorbeasca! –i-am soptit eu ingandurat. -Am sa-l fac eu sa vorbeasca! –a spus Hostian furios intorcandu-se cu fata spre prizonier spunand cu voce tare: „Exorcizamus te, omnis immundus spiritus, omnis satanica potestas....” Sa continui? Spune-mi numele tau! -Ai face bine sa-mi spui ceea ce vreau, pana nu te transform in cenusa! –i-am spus eu, apropiindu-ma de devorator. Urlete si tanguieli infioratoare veneau din partea celui inchis in capcana, caci fiecare cuvant rostit i se intiparea pe piele arzandu-i carnea pana in adancul fiintei lui. -Stii ce e minunat la acest ritual? Ca arde si spiritul nu numai trupul, iar tu ai sute de spirite, inchipuieti cata durere trebuie sa induri, asadar, sa continuam de unde am ramas mai devreme, din moment ce tu ai hotarat sa respecti juramantul tacerii: „-Omnis incursio infernalis adversarii, omnis legio, omnis congregatio et secta diabolica, in nomine et virtute Domini Nostri Jesus Christi, eradicare et effugare a Dei Ecclesia, ab animabus ad imaginem Dei conditis ac pretioso divini Agni sanguine redempti...” –a continuat Hostian. -Asteapta! Asteapta! Inceteaza! –a spus in cele din urma “prizonierul” fiindu-i imposibil sa mai poata indura toata durerea provocata de ritual si pecete. -Trebuie sa recunosc, sunteti amandoi inventivi! O astfel de capcana e greu de facut, mai ales ca trebuie sa stii perfect sa aliniezi cele trei pecete intr-una singura. Felicitarile mele pentru reusita! –a spus acesta badjocoritor, schimonosindu-se de durere. -Cine esti? –la intrebat Hostian. fixandu-l cu privirea. -Vreau sufletul fiului meu! –am urlat eu cat m-au tinut plamanii. -Sunt Samael! Elibereaza-ma si iti voi da sufletul fiului tau. -Samael?! -Intocmai… in care si oase, sau ma rog, undeva pe aproape! –a raspuns acesta sarcastic. -Samael… “Cel ce moare unu si renaste doi”! Acel… Samael?! -Intocmai… si voi cine sunteti? -Nathaniel si Hostian! -Ce dragut… o tarfa mica si una mai mare! Care dintre voi, iubaretilor, i-o trage celuilalt? -Ce? Nenoro… Hostian, prajeste-l pe tampit! -Si cu sufletul fiului tau cum ramane? –a raspuns Samael, privindu-ma cu ochii mijiti catre mine si cu gura tuguiata. -Nu-l mai praji pe idiot! –i-am soptit la ureche lui Hostian. -De ce ai nevoie de atatea suflete? Pentru ce le folosesti? –a continuat Hostian cu interogatoriul pe un ton agresiv. Aveam o presimtire ce nu-mi dadea pace, gandindu-ma la cata putere a strans Samael in el devorand atatea suflete. Care era scopul? -Stapanul meu nu va fi incantat ca ma tineti captiv aici… va pot spune doar atat: “Puntea Sufletelor” si in curand un razboi intre Iad si Rai va incepe. Am sa inapoiez toate sufletele, cu conditia sa ma eliberati de aici. -Daca esti atat de puternic, de ce nu o faci singur? -Esti prost sau doar te prefaci? Sau ce parte n-ai inteles din ce-am spus? Daca erau pentru mine credeti ca mai stateam la taclale cu doi idioti ca voi? Toate sufletele stranse sunt pentru stapanul meu si pentru planul sau. -Sufletul fiului meu si distrug primul cerc! –am spus eu pe un ton aspru. -Prinde! –a

spus Samael aruncandu-mi o sticluta stralucitoare plina cu un fel de gaz alb. Am prins sticluta cu ambele maini si am privit-o pret de cateva clipe gandindu-ma la ceea ce Samael a zis, osciland intre “daca a spus adevarul” si “e o minciuna”. Am scos dopul sticlutei lasand spiritul lui Lucian sa pluteasca prin aer, ca o naluca dezorientata, si fara minte. M-am tinut de cuvant si am distrus primul cerc, slabind astfel peretii custi in care se afla Samael. -Daca imi eliberezi si restul sufletelor esti liber sa pleci viu si nevatamat. – a spus Hostian, privindu-l cu ura si dusmanie. -Daca stiam ca esti asa de posesiv in legatura cu aceste suflete nu ma atingeam de ele… oricum, am de unde sa alimentez planul stapanului, sunt milioane de suflete pe Pamant. -Sufletele mele, te rog! –a continuat Hostian sa insiste, intinzand mana dupa sticlutele de la brau. -Poftim, ia-ti afurisitele de suflete! Acum imi dai drumul? Am sters si celelalte cercuri, si facand asta e echivalentul cu deschiderea usii de la celula iar prizonierul e liber sa plece. -Ne vom mai intalni! –a spus Samael inainte sa plece, evaporandu-se din fata noastra. -Cu siguranta, asa va fi! Si data viitoare te fac scrum! –a soptit Hostian furios. Am privit amandoi pret de cateva clipe cum sufletele eliberate se plimbau prin intreaga camera, zburand in cerc si oprindu-se uneori in fata noastra. -Trebuie sa le conduc in Rai! Nu-ti face griji, iti vei revedea familia Nathaniel, caci ai sacrificat atatea pentru iubire, onoare si loialitate si nu in ultimul rand, ti-ai pastrat credinta in ciuda faptului ca ai suferit atata. Si sa stii, prietene, Dumnezeu stie toate aceste lucruri, iar el are un plan cu toti si toate! –a spus Hostian in timp ce deschidea un portal stralucitor ce urca in sus la Ceruri iar odata cu el se inaltau si sufletele din incapere. Am simtit din nou caldura placuta a Raiului, lumina stralucitoare si atat de linistita a Imparatiei Divine care m-a invaluit pret de cateva clipe, si cand m-am trezit din aceasta stare de euforie eram iarasi singur in camera fetitei moarte si m-a cuprins o tristete adanca, gandindu-ma la tot ce a fost, este si va fi. Am parasit camera acelei fete sarind geamul si aterizand in gradina plina de flori, unde am zbughit-o la fuga spre zidurile inalte de piatra ce inconjurau proprietatea. Le-am sarit si pe acelea fara nici un efort, ajungand pe strada aglomerata de oameni grabiti. Am ratacit asa ore bune pana cand am ajuns intr-un han unde am cerut hartie si un condei ca sa astern toate aceste intamplari prin care am trecut cu speranta ca vei citi si ma vei ajuta, ajutandu-ma sa rezolv un puzzel ce are cateva lucruri: „Puntea Spiritelor” si „Razboiul Divin”. L-am invocat pe un vechi prieten comun si prin el iti trimit aceasta scrisoare in speranta ca vei veni la mine ca sa vorbim... Cu prietenie eterna, Nathaniel! Scris in anul Domnului 1910, ziua 3, luna August."