despre poveȘti de viaȚĂ ghidul mystory pentru

Acest proiect a fost finanţat cu sprijinul Comisiei Europene.Această publicaţie (comunicare) reflectă numai punctul de vedere al autorului

şi Comisia nu este responsabilă pentru eventuala utilizare a

informaţiilor pe care le conţine.

DESPRE POVEȘTI DE VIAȚĂ

GHIDUL MyStory pentru

COLECTARE DE POVEȘTI DE VIAȚĂ

www.mystories.eu

http://www.mystories.eu/

My Story - creating an ICT-based inter-generational learning

environment Project no. 511641-LLP-1-2010-1-RO-KA3-KA3MP

1

Istoria prin intermediul poveștilor de viață.

Istoria nu poate fi cuprinsă în cărți.

Istoria reprezintă viața în complexitatea ei: oameni,

acțiuni, sentimente, vise, opinii, interpretări și

experiență - toate acestea împreună îl implică pe

receptor (fie el ascultător sau cititor) într-o relație

dinamică cu trecutul care poate fi experimentat doar

prin intermediul poveștilor celor care au trăit în

trecut.

Iată modul în care echipa MyStory privește istoria: o

relație continuă, activă dintre trecut, ce s-a

întâmplat odinioară, și prezent—generația tânără

care caută să își dezvolte o identitate proprie.

Dacă nu îți cunoști rădăcinile e dificil să-ți

construiești un viitor.

Descoperă trecutul oamenilor de lângă tine și vei

afla mai mult decât detalii legate de evenimente



2

istorice.

Ascultă poveștile lor, analizează experiența lor de

viață și propria ta viață poate lua o nouă turnură, iar

lucrurile pot căpăta un alt înțeles.

2 perspective

Proiectul MyStory abordează istoria din două

perspective:

1. Povestitorul – povestitorii MyStory sunt

persoane care doresc să-și împărtășească poveștile

de viață pentru a ilustra evenimente istorice. De

multe ori, acești oameni se simt marginalizați atunci

când viața lor pare să nu mai prezinte nici un interes

pentru tinerele generații. Poveștile lor oferă

informații și răspunsuri pe care nu le putem găsi în

nicio carte de istorie. Experiența directă și

personalizată, amintirile și sentimentele transformă

poveștile acestor oameni în resurse extrem de



3

valoroase pe care le putem folosi nu numai pentru

studiul formal al istoriei, dar și pentru dezvoltarea

noastră personală.

2. Colectorul de povești – colectorii de povești

MyStory sunt tineri competenți în utilizarea

calculatorul și a internetului.

Reprezentanții acestei categorii au de cele mai

multe ori tendința să acorde prea multă atenție

aspectelor IT, socializând din ce în ce mai puțin.

Astfel, ei nu își mai dezvoltă abilitățile de

comunicare și relațiile sociale, în special cu alte

generații. În cazul lor, poveștile din trecut și

relaționarea cu persoane care doresc să își

împărtășească poveștile pot ajuta la stabilirea unei

legături între generații și, mai mult decât atât, oferă

tinerilor șansa de a-și folosi abilitățile și cunoștințele

IT pentru a-i iniția pe cei mai în vârstă în utilizarea

calculatorului și a internetului.



4

Proiectul MyStory își propune să faciliteze legătura

dintre cele două categorii pentru a valoriza input-ul

fiecăreia: povești de viață din partea povestitorilor și

cunoștințe și abilitați IT din partea colectorilor.



5

Despre povești de viață

Deși povestirea unor episoade din propria

viață sau viața altora, relatarea unor întâmplări

semnificative pentru sine, pentru familie ori

comunitate reprezintă practici vechi, definirea lor ca

“documente” de către științele socio-umane este de

dată recentă, adică începutul secolului al XX-lea.

Practic din momentul în care cercetătorii au realizat

că detaliile biografice, culese din documente

personale (scrisori, jurnale, memorii, (auto)biografii

sau simple relatări orale despre propriul trecut),

constituie o sursă validă de date deopotrivă pentru

viața interioară a oamenilor și pentru înțelegerea

societății. Pentru cercetători, s-a dovedit interesantă

atât informația ca atare, trimițând la stări sufletești

sau evenimente istorice în cadrul cărora care cel ce

povestește a participat în mod direct, dar și date

dificil de interpretat, cum ar fi ordinea



6

episoadelor/intâmplărilor, contextul în care are loc

relatarea, scopul, publicul și multe altele. De

asemenea, psihologii au remarcat că actul povestirii

are efecte nu doar asupra celui care citește/ascultă,

ci chiar asupra celui care prezintă faptele, iar

pedagogii au scos în evidență valoarea și

capacitatea formativă a unor asemenea povești de

viață. Așadar, iată că banala povestire a unei

întâmplări din viața unei persoane nu este chiar atât

de simplă cum pare la prima vedere. Iar fiindcă

documentele personale scrise nu sunt întotdeauna

lesne de găsit, mai ales dacă e vorba de o populație

analfabetă sau care nu e familiarizată cu practica

scrisului, cercetătorii au început să recurgă tot mai

des la provocarea unor asemenea documente,

salvând multe categorii de populație de la

invizibilitate socială sau anonimat istoric.



7

Povestirile vieţii – focalizate pe un eveniment, un

segment de viaţă sau urmărind întreaga traiectorie

a indivizilor – nu sînt utilizate doar în manieră

euristică, în cercetarea din ştiinţele umane, ci există

şi multe alte practici sociale care presupun relatarea

parţială sau cît mai completă a cursului vieţii.

Foarte aproape de utilizarea în manieră ştiinţifică,

dar nu de cercetare, este folosirea lor terapeutică

ori în scop pedagogic (lucru pe care îl făcea la

vremea ei şi Şcoala de la Chicago), în educaţia

adulţilor şi (auto)formare, practică dezvoltată

actualmente în spaţiul francofon, dar şi mai mult în

cel german. O altă zonă la care cercetătorii fac

adesea referire în discuţiile lor este recursul jur-

naliştilor la relatări ale vieţii, specific mai degrabă

american, sau practica editorilor de a publica

povestirile vieţii unor oameni simpli, obscuri şi prin

aceasta exotici, fenomen contemporan amplu în



8

Franţa, care demarează odată cu revenirea în forţă

a metodelor calitative în ştiinţele socio-umanului.

Literatura, ca practică estetică şi socială, nu rareori

vine în proximitatea sociologiei şi chiar a metodelor

pe care aceasta le foloseşte: un naturalist ca Zola,

care descrie mediile sociale făcînd observaţie pe

teren, este recomandat călduros de către Park

studenţilor de la Chicago, la începutul secolului

trecut. Scriitorii realişti americani de la turnanta

secolului XX, la rîndul lor, procedează la

reconstituirea unei fresce sociale, utilizînd cu brio

observaţia sistematică a mediilor pe care le frecven-

tează, iar maniera în care pun în scenă această

realitate, urmărind vieţi întregi, uneori generaţii, ne

aminteşte evident de povestirea vieţii; cît priveşte

noul realism american, pentru care romanul Cu sîn-

ge rece al lui Truman Capote este emblematic, ne

trimite în mod direct la înţelegerea din interior a unei

vieţi şi chiar la conceptul de carieră în sensul



9

interacţionismului simbolic. Şi generaţia beatnicilor

din anii ’60, rebeli şi în căutare de „autenticitate”,

care coboară din turnul de fildeş în stradă, e adepta

unei literaturi a cotidianului, cu un puternic caracter

autobiografic. Între mişcarea ideilor şi curentelor din

literatură şi cea din sociologie, mai ales în cazul

american, există o corespondenţă foarte strînsă,

care ar merita un studiu special.

Un alt domeniu non-ştiinţific în care povestirile

vieţii apar frecvent sub diferite forme este cel

religios. Şi nu ne referim numai la faptul că povestiri

care urmăresc destine personale (pe un segment

de viaţă sau chiar pe întregul parcurs al perso-

najului) apar adesea ca parabole în „Vechiul

Testament” (ca şi în Coran, de altfel) sau că

Evangheliile „Noului Testament” pot fi văzute ca po-

vestiri încrucişate ale vieţii lui Isus, ci şi la utilizarea

vieţilor exemplare în procesul de educaţie



10

religioasă, la „confesiune” sau „spovedanie” ca

forme de autobiografie orală focalizată, la tendinţa

noilor convertiţi la o religie sau o confesiune de a

povesti, în cadru formal sau informal, viaţa de

dinainte şi de după convertire (comparativ şi în

termeni valorizatori), drept mărturie. Christine

Delory-Momberger [2000] pune în legătură

utilizarea povestirilor vieţii în cercetările Şcolii de la

Chicago cu puternica influenţă a protestantismului

asupra acestei şcoli, ceea ce ar însemna, dacă dăm

credit ipotezei, că pătrunderea lor în cîmpul ştiinţific

se face dinspre religie.

Aşadar, logica ştiinţifică nu are monopol asupra

culegerii şi folosirii povestirilor vieţii. Ele nu servesc

doar cercetării, în scopul cunoaşterii ştiinţifice; multe

alte practici sociale, cărora li se asociază diferite

intenţii (literare, estetice, politice, comprehensive, for-

mative, ideologice, simbolice etc.) sînt posibile. Nu



11

de puţine ori logicile interferează. Cînd Oscar Lewis

publică la New York, în 1961, Copiii lui Sanchez, o

carte cu caracter revoluţionar în etnologie, el

urmăreşte în mod deliberat şi un scop literar (textul

are cu adevărat „expresivitate artistică”) şi unul

militant (dezvăluind sărăcia cruntă, care generează

o adevărată cultură). Pariul său va fi în bună parte

cîştigat: Copiii lui Sanchez nu numai că a rămas ca

o carte clasică în antropologie, dar va fi tradusă

imediat în mai multe limbi (uneori ca literatură) şi va

primi un prestigios premiu literar la Salonul de Carte

de la Paris. Soarta cărţii sale în România este des-

tul de ciudată: apare în traducere la Editura Univers,

ca un roman; de aceea în mediul ştiinţelor socio-

umane, cu excepţia cercetătorilor care au un interes

special pentru metodele calitative, ea a rămas

cvasinecunoscută. Din ediţia românească este

extirpată şi prefaţa (ca urmare a cenzurii regimului

comunist), în care Lewis teoretizează conceptul de



12

„cultură a sărăciei”. Într-un fel, destinul românesc al

cărţii ne arată şi dezavantajele, nu numai virtuţile,

logicilor interferente.

Adoptînd un punct de vedere „antropologic şi

generic”, Gaston Pineau şi Jean-Louis le Grand

[2002] definesc istoria vieţii drept „cercetare şi

construcţie de sens pornind de la fapte temporale

personale”, şi în această perspectivă – care

deschide un cîmp nelimitat de practici, cu frontiere

şi structuri incerte – caută să pună în relativă ordine

practicile multiforme ale povestirii vieţii. Pornind de

la un grad zero, ei identifică cinci regimuri de func-

ţionare a acestora:

0. Gradul zero al istoriei vieţii corespunde unei

vieţi fără memorie şi cu o expresie personală care



13

nu depăşeşte cadrul imediat. Este cazul patologic al

amnezicilor sau al oricărei încercări de deper-

sonalizare, care urmăreşte să elimine construcţia

unei temporalităţi personale. O altă formă a gradului

zero este cuvîntul care capătă istoricitate, dar care

nu este legat în nici un fel de faptele trăite personal;

adică marele tărîm al „Istoriei” care înăbuşă emer-

genţa „micilor” istorii individuale. Pentru a ieşi dintr-

o astfel de situaţie, sînt de părere autorii, este

nevoie de o criză. Numai astfel se poate începe nu

numai a vorbi cu „eu”, ci şi a reflecta, a folosi per-

soana întîi singular în selectarea şi gîndirea

cuvintelor şi momentelor socialmente moştenite.

I. Primul nivel se referă la „micile” istorii ale vieţii

cotidiene, adică la practicile vieţii curente. Nivelul

acestor istorii, cel mai adesea orale, este aproape

neexplorat. În interiorul lui, putem găsi diferite



14

forme. Prima ar fi practicile intergeneraţionale,

strîns legate de memoria familială. Schimburile

verbale dintre părinţi şi copii, dar mai ales dintre

bunici şi nepoţi, privesc adesea originea familiei,

legăturile de rudenie, viaţa de altădată. Curiozitatea

copiilor şi disponibilitatea la depănarea amintirilor a

celor în vîrstă e o întîlnire cît se poate de propice

rememorării evenimentelor de odinioară, condiţiilor

de viaţă de demult etc. – pe scurt, a istoriilor vieţii.

Dincolo de încărcătura afectivă a unor asemenea

clipe, trebuie să vedem aici, de fapt, momentul

transmiterii intergeneraţionale, mai ales în

componenta ei genealogică. O a doua formă

priveşte discuţiile intrageneraţionale între egali. Nu

rareori, între prieteni care nu s-au văzut de-un

anumit timp, luni sau ani, în momentul întîlnirii au

loc schimburi verbale cu caracter biografic sau

autobiografic, fiecare încercînd să povestească „ce

a mai făcut între timp”. În adolescenţă, discuţiile cu



15

caracter (auto)biografic între egali sînt şi mai dese,

reprezentînd, de fapt, o bună ocazie de a-şi povesti

viaţa în afara cadrului familial; prietenii şi îndră-

gostiţii îşi fac adesea confesiuni, „comentează” viaţa

celor din jur sau se ţin la curent cu evoluţiile

biografice ale prietenilor comuni. A treia formă ia în

considerare momentele aniversare; acestea

reprezintă întotdeauna un bun prilej de a rememora

întîmplări şi de a face un bilanţ al vieţii de pînă

atunci. Practica de a strînge „urmele” materiale ale

vieţii de pînă atunci constituie cea de a patra formă.

Acestea pot fi documente (diplome, certificate,

carnete de membru al unei asociaţii etc.), obiecte

(bibelouri, cadouri, medalii, lucruri cu valoare

afectivă), fotografii, imagini filmate cu camera

personală etc. În fine, cea de a cincea formă şi ulti-

ma la acest nivel se referă la practicile tranziţionale

şi elaborarea CV-urilor. Există nenumărate ocazii în

viaţa curentă cînd trebuie să faci un bilanţ al



16

activităţii de pînă atunci şi eventual al nivelelor de

competenţă dobîndite, mai ales cînd e vorba de

orientarea şcolară şi profesională. Nu de puţine ori

ni se cere să „anexăm un CV şi o scrisoare de

motivaţie”. Or, elaborarea unui curriculum vitae

presupune rememorarea într-o anumită manieră a

trecutului, găsirea reperelor temporale şi fixarea

acestuia în scris cu scopul de a fi citit de către alţii.

II. Al doilea nivel este numit de autori „al

practicilor vieţii culturale”. Ieşim din cadrul familiei şi

al grupurilor de prieteni şi ne îndreptăm spre

comunitate, iar ceea ce era eminamente oral şi

informal înclină către forma scrisă şi eventual filmică.

Găsim şi aici, ca şi la nivelul precedent, multiple

forme de manifestare.



17

Comemorarea şi alocuţiunea se află la limita

dintre viaţa curentă şi viaţa culturală (ambiguitate pe

care o regăsim şi în faptul că pot avea atît formă

orală, cît şi scrisă) şi reprezintă ritualuri in-

termediare, care se referă la o persoană, dar nu

una oarecare, ci a cărei viaţă este strîns legată de

cea a comunităţii, a colectivităţii.

Istoriile vieţii colective pot fi elaborate de un

individ, în calitate de martor privilegiat al unui grup

social, sau de membrii unei colectivităţi ori asociaţii

care-şi propun să reconstruiască memoria colectivă

a unei regiuni sau a unui grup apropriind un trecut,

dîndu-i formă scrisă şi vizibilitate socială. Uneori,

realizarea istoriei vieţii este avută în vedere atît în

calitate de producţie culturală, cît şi ca metodă de

educaţie populară. Este considerată o formă

privilegiată a democraţiei culturale: se dă cuvîntul şi



18

actorilor sociali care pînă acum au vorbit prin alţii,

iar ceea ce povestesc ei este o formă de cultură.

Literatura personală, în sensul dat de Gaston

Pineau şi Jean-Louis le Grand, se plasează undeva

între practica răspîndită a jurnalului intim (la peste

trei milioane de francezi în 1992) şi (auto)biografiile

publicate de marele edituri, uneori în tiraje incre-

dibile. Este publicată în tiraje mici, adesea prin

mijloace artizanale şi pe cheltuiala autorului, pri-

veşte viaţa unei comunităţi de-a lungul timpului sau

e o mărturie despre o etapă importantă din viaţa

autorului (război, prizonierat etc.) şi este destinată

unui număr restrîns de cititori (locuitorii unei

comunităţi, descendenţii familiei, prieteni,

cunoscuţi). Nu trebuie judecată după calităţile sale

artistice, ci mai curînd ca producţie culturală a unei

epoci, a unei situaţii.



19

(Auto)biografiile vedetelor (redactate cu sau fără

ajutorul „negrilor”), ale oamenilor politici sau de stat,

biografiile istorice consacrate unor personaje ilustre

din trecut, mărturiile (auto)biografice ale oamenilor

„simpli” (copii, casnice, muncitori, ţărani etc.); redac-

tate adesea de altcineva, pornind de la materialul

cules prin interviuri repetate şi apărute la edituri de

prestigiu constituie o altă formă a practicii vieţii

culturale. Aici este de remarcat tendinţa de de-

mocratizare a genului. Nu mai avem de-a face

numai cu personaje importante şi evenimente

istorice, cruciale, ci şi cu oameni obişnuiţi evocînd

momente cotidiene.

Uneori, aceste (auto)biografii se înscriu într-un

proiect militant, dînd posibilitate de exprimare şi

celor care nu au o cultură savantă. Reportajele

radiofonice, alături de magazinele televizate sau

filmele documentare, fac adesea apel la istorii ale



20

vieţii, urmărind un interes didactic, educativ sau

chiar de divertisment, fără ca uneori să fie lipsite de

o dimensiune estetică.

III. Al treilea nivel se constituie din utilizarea

istoriilor vieţii în practici profesionale specifice, care,

potrivit autorilor suspomeniţi, este tot mai frecventă

în ultima vreme. În acest context, dacă ne îndepăr-

tăm de stricta folosire metodologică a lor, nu putem

să nu constatăm că istoriile vieţii sînt şi au fost

dintotdeauna un instrument al puterii şi de

gestionare a populaţiei, ceea ce lasă loc unei lecturi

critice a practicilor şi instituţiilor.

Un însemnat număr de profesii – mai ales cele

care se ocupă într-un fel sau altul de orientarea

şcolară şi profesională, de formare, de asistenţă

socială sau de recrutarea şi gestionarea resurselor



21

umane – folosesc în mod direct în activitatea lor

anumite forme ale istoriilor vieţii. Redactarea unui

CV sau a portofoliului de competenţe atunci cînd e

vorba de căutarea unui loc de muncă ori a unei

finanţări este în legătură directă cu istoria

profesională a vieţii. Anumite instituţii îţi alcătuiesc

un adevărat dosar, cum se întîmplă în cazul

asistenţei sociale, a celei medicale sau juridice. Po-

liţia face o fişă de evidenţă sau cazier. Nu de puţine

ori aceste informaţii sînt gestionate strict de

instituţia care le produce şi constituie o formă de

prezenţă a puterii. Nu putem să nu aducem aici în

discuţie diferitele tipuri de „dosare” întocmite în

România totalitară, care nu reprezentau numai o

metodologie de gestionare civilă a populaţiei, ci

aveau şi conotaţii politice, ca instrumente de control

şi disciplinare.



22

IV. Al patrulea nivel are în vedere practicile de

cercetare în ştiinţele antroposociale. Acesta este

nivelul cel mai des avut în vedere astăzi, cînd se

vorbeşte despre istoria vieţii, la care recurg, cel

puţin în ultimii douăzeci de ani, toate ştiinţele:

antropologia, etnologia, sociologia, psihologia

socială, istoria etc.

Anii ’80 se remarcă printr-o proliferare fără

precedent a curentelor, dar care, în mod

paradoxal, dincolo de diferenţele, adesea mar-

ginale, care divizează practicile de cercetare

calitative, creează şi o unitate prin folosirea lor tot

mai frecventă şi în situaţii tot mai noi. În această

dinamică, se impun legăturile tot mai dese dintre

cercetare şi practică, precum şi conexiunile dintre

discipline. În prima categorie intră concepte şi

metode noi, cum ar fi cercetarea-acţiune,



23

cercetarea-formare, cercetarea-acţiune-formare,

cercetarea-creaţie etc.

Din clasificarea acestor cinci niveluri de utilizare

socială a istoriilor vieţii vedem şi mai limpede că

folosirea lor în scop ştiinţific este doar o modalitate

printre altele. Mai mult, chiar în uzajul său ştiinţific

constatăm o tendinţă de a le conecta cu acţiunea,

(auto)formarea, terapia, creaţia. Este greu de spus

dacă, sub influenţa postmodernismului, avem de-a

face cu apropierea ştiinţei de realitatea

ultradinamică, de complexitatea socială, de viaţă

sau pur şi simplu ne aflăm în faţa unei crize (ori

măcar a unei devalorizări) a ştiinţei.

La modul general, avem de-a face cu o povestire

a vieţii ori de cîte ori „un subiect povesteşte [s.n.]



24

unei alte persoane, cercetător sau nu, un episod

oarecare din experienţa sa trăită” [Bertaux,

1997:32]. Aici practic nu se face distincţie între uzul

social al povestirii vieţii şi cel ştiinţific. Important

este verbul „a povesti”, „el semnifică faptul că

producţia discursivă a subiectului ia forma narativă”

[Bertaux, 1997:32]. Prin natura sa, povestirea vieţii

este o formă narativă1.

În schimb, potrivit autorului, în ştiinţele sociale

povestirea vieţii rezultă dintr-o formă particulară de

1 Prin naraţiune autorul înţelege relatarea unei serii diacronice de

evenimente, legate între ele. Asta nu înseamnă că în discurs nu pot

apărea şi alte forme, care nu sînt narative, cum ar fi descrierea,

explicaţia sau evaluarea – numai că acestea din urmă nu funcţionează

independent, ci servesc povestirii, contribuie la construcţia

semnificaţiilor. Căci pentru a povesti o întîmplare (sau o serie) ai

nevoie de personaje, trebuie să descrii relaţiile reciproce dintre ele,

să explici motivaţiile acţiunilor; să descrii contextele de acţiune şi

interacţiune şi să evaluezi acţiunile lor precum şi personajele înseşi.

Un discurs nu este narativ atunci cînd este exclusiv descriptiv sau

cînd, referindu-se la diferite evenimente, doar le juxtapune (luînd

forma de „cronică”), fără a descrie sau stabili raporturi între ele

(adică forma „diacronică”).



25

interviu, anume interviul narativ, în care cercetătorul

solicită unui „subiect” să povestească întreaga sa

experienţă trăită sau doar o parte a acesteia. Iată că

ne găsim în faţa a doua forme de povestire a vieţii:

una integrală şi alta parţială sau focalizată, cum a

fost denumită ulterior de unii autori; sau a două

concepţii asupra acesteia: una „maximalistă” şi alta

„minimalistă”, Bertaux fiind adeptul celei din urmă.

Concepţia maximalistă, după modelul

autobiografiei, vede povestirea vieţii ca fiind

„completă”, acoperind toată istoria vieţii subiectului,

de la naştere pînă în momentul povestirii, de la des-

crierea vieţii sale interioare şi pînă la cea a

acţiunilor, contextelor interpersonale sau sociale.

Această reprezentare „totală” (acoperirea vieţii în

totalitate şi ca totalitate) propune un ideal care

poate fi atins doar cu o muncă enormă focalizată pe

o singură persoană; or, precizează autorul,



26

sociologia e o ştiinţă a fenomenelor colective, aşa

că o asemenea viziune asupra povestirii vieţii –

dacă ne propunem să facem cercetare – este

inoperantă în practică. De aceea sîntem nevoiţi să

recurgem la o concepţie minimalistă.

În viziunea minimalistă, ori de cîte ori „într-un

interviu apare o formă narativă pe care subiectul o

foloseşte pentru a exprima conţinuturile unei părţi a

experienţei sale trăite” [Bertaux, 1997:32], avem de-

a face cu povestire a vieţii.

Istoria unei vieţi nu este, fireşte, o istorie imediat

obiectivă în raport cu trecutul. Ea este o construcţie

interactivă a trecutului, ce are loc adesea în cadrul

unei interacţiuni reale şi are mai multe paliere:



27

a) o privire a unui prezent asupra unui trecut

(după consumarea faptelor), o memorie care

produce sens;

b) aceasta într-o interacţiune socială dată dintre

o persoană care povesteşte, naratorul povestirii,

care pune în scenă o memorie, şi un interlocutor,

naratarul, care reprezintă o instituţie socială

specifică şi se află în poziţia unui „ascultător atent”;

totul se desfăşoară, cel puţin în mod ideal, sub

semnul confidenţei;

c) apoi urmează o muncă de adaptare, de

redactare, de trecere de la o producţie orală la una

scrisă sau în imagini (un du-te-vino între oral şi

scris);

d) aceasta în funcţie de o destinaţie prestabilită

şi instituţionalizată (am văzut că scopul ştiinţific este

doar unul posibil dintre multe altele).

Această definiţie multisecvenţială a istoriei vieţii

are avantajul surprinderii dimensiunii constructiviste



28

şi a generalităţii, al atenţionării asupra non

transparenţei trecutului şi al spargerii monopolului

ştiinţificităţii asupra utilizării istoriilor vieţii.

În ce priveşte proiectul nostru, vom încerca să

folosim povestirile vieţii şi într-o perspectivă

sociologică, dar mai ales pentru funcţia lor

terapeutică şi cea a comunicării intergeneraţionale.

Aşadar vom urmări să punem în valoare efectele pe

care relatarea propriei vieţi o are asupra celui ce

povesteşte şi asupra celui ce ascultă, mai ales

atunci când diferenţa de vârstă este mare, precum

şi capacitatea acestor povestiri de a reconstitui

contexte socio-istorice, evenimente importante,

mentalităţi, stiluri de viaţă, etc.

Pentru a împăca funcţia terapeutic-pedagogică o

povestirii cu cea socio-antropologică, vom recurge



29

la o povestire a vieţii în două părţi, care este de

preferat să corespundă la două întâlniri diferite. Într-

o primă parte, subiectul este invitat cu o formulă

standard (numită „consemn”) să-şi povestească

viaţa şi este lăsat să vorbească liber, fără a i se

pune întrebări suplimentare, în timp ce într-o a doua

parte intervievatorul se foloseşte de o listă de

întrebări (numită „ghid de interviu”), structurate pe

teme mari de interes pentru cercetător. Prima parte

lasă posibilitatea ca subiectul să se exprime în

întregime pe sine (predomină funcţia terapeutică),

iar în a doua parte i se dă ocazia subiectului să

descrierie lumea în care a evoluat, evenimentele la

care a participat, etc (predomină funcţia socio-

antropologică). Atât persepectiva asupra

interiorităţii, subiectivă, cât şi cea asupra lumii

înconjurătoare, obiectivă au darul de a transmite

informaţii, raţionamente, atitudini, valori mai



30

tânărului ascultător, adică pun în valoare funcţia

pedagogică, formativă.



31

II. Modul terapeutic

Proiectul nostru, care pune faţă în faţă într-o

situaţie specială de comunicare, centrată pe

împărtăşirea experienţei de viaţă, persoane în

vârstă (pensionari) şi adolescenţi (liceeni),

urmăreşte în principal efectele terapeutice şi

pedagogice ale unei astfel de întlniri repetate.

„Bătrâneţea” ca şi „Adolescenţa” sunt două stări

complexe, cu o dimensiune pisho-socială

importantă şi cu o serie de disfuncţii care pot fi

ameliorate prin comunicare. Înainte de a vedea care

sunt efectele terapeutice şi pedagogice pe care le

putem antrena, vom recurge la o descriere succintă

a celor două stări.

Îmbătrânirea este un proces care antrenează

schimbări multiple, dintre care cele mai importante



32

sunt la nivel biologic, la nivel pishologic si la nivel

cultural şi social. Schimbările biologice asociate

îmbătrînirii se referă la schimbări fizice (scăderea în

înălţime, încărunţirea părului, zbârcirea pielii etc)

sau la degradarea corpului în urma unor boli cu

incidenţă crescută la vârsta a treia, cum ar fi

Alzheimerul sau crizele cardiace ori de paralizie.

Schimbările psihologice cel mai adesea au în

vedere deteriorile mentale şi intelectuale progresive,

asociate stării precare de sănătate. În ce priveşte

schimbările sociale şi culturale, asupra acestora ne

vom opri ceva mai mult, din perspectiva

gerontologiei sociale, fiindcă proiectul nostru în

această zonă are cele mai multe efecte. Odată cu

înaintarea în vârstă, au loc o serie de transformări

legate de muncă şi pensionare, limitarea resurselor

economice, izolare socială, cazuri de maltratre,

deteriorarea presigiului social şi a stimei de sine.



33

Pentru multe dintre persoanele în vârstă,

pensionarea înseamnă o retragere cu efecte

dramatice din activitate. Pentru unii dintre ei, cel mai

complicat de gestionat este pierderea unui sens în

viaţă, pentru alţii, scăderea prestigiului social, mai

ales dacă e vorba de o funcţie de conducere, iar

pentru alţii diminuarea drastică a veniturilor, care le

cere adaptarea la un nou stil de viaţă, considerat

inferior. Desigur, orice combinaţie între acestea este

posibilă. Adesea, bătrâneţea este văzută ca o

dezangajare din rolurile sociale active, abandonarea

vieţii profesionale şi acceptarea unor noi roluri,

pasive, eventual devalorizate social, de dependenţă

sau cu caracter compensator. Scăderii veniturilor

ca urmare a pensionării i se asociază şi un cost

sporit la cheltuielilor pentru îngrijirea sănătăţii ceea

ce face ca limitarea resurselor economice să frizeze

uneori pragul de sărăcie, accentuând astfel gradul

de dependenţă faţă de cei din jur. Cu toate că unii



34

vârstnici încearcă să ducă a viaţă socială activă, în

mod inevitabil cercurile sociale se restrâng, mai ales

din pricina deceselor în rândul vechilor prieteni şi al

familiei. Dispariţia partenerului e unul dintre

momentele peste care se trece cel mai greu.

Izolarea socială a vârstnicilor poate fi însoţită de

depresii puternice – acesta e un exemplu elocvent

despre cum schimbările sociale şi cele psihologice

se conjugă, fiind greu de separat. Chiar şi atunci

când sunt în mijlocul unei familii, problemele nu sunt

cu totul rezolvate. În ultima vreme, comportramentul

abuziv asupra bătrânilor a cunoscut o creştere

semnificativă. Acesta poate forma violenţei verbale

sau fizice, a exploatării financiare sau a neglijării

sistematice. Tratamentul abuziv este mai des

întâlnit în familiile în care bătrânii au probleme cu

sănătatea.



35

Dacă trecem de la nivelul individual la cel

colectiv, cercetările ne arată că există un tratament

inegal faţă de diferitele categorii de vârstă, mai

precis o discriminare a vârstei a treia. Ca şi în cazul

sexismului sau rasismului, această formă de

discriminare îşi are originea în caracteristicile fizice.

De fapt, devalorizarea bătrânilor se bazează pe

stereotipuri, în sensul că termenul bătrân este

folosit pentru a descrie o categorie de oameni şi nu

indivizi. Practic, nu se face diferenţă între

persoanele sănătoase fizice şi mental şi cele cu

diferite afecţiuni, ci sunt închise în acelaşi stereotip.

Apoi diferenţelor fizice şi de sănătate le sunt

asociate alte trăsături, „bătrânii” devenind la modul

general egoişti, cu mentalităţi învechite, rezistenţi la

schimbare, inutili, o povară pentru societate etc.

Eroarea este că în timp ce unor persoane în vârstă

li se potrivesc aceste caracteristici, alţii sunt la polul



36

opus. Aşadar, o astfel de generalizare abuzivă stă

la baza comportamentului discriminatoriu.

Ceilalţi actori ai situaţiei de interacţiune sunt

liceenii. Aceştia, la rândul lor, se află la

adolescenţă, o vârstă cu particularităţile ei. Din

punct de vedere psihologic, se caracterizează

printr-o creştere a dezvoltării intelectuale,

hipersensibilitate, conflicte motivaţionale şi afective

în efortul de a-şi construi propria identitate. Din

punct de vedere socio-cultural, ne aflăm în faţa

constiturii unor grupuri cu preocupări şi gusturi

comune care dezvoltă o subcultură proprie, în

conflict cu cea a adulţilor, subcultura adolescentină.

Aceste grupuri sunt foarte unite, cu un puternic rol

socializator şi pot fi o sursă de delincvenţă juvenilă.

Liceenii din proiectul nostru nu sunt aleşi

după apartenenţa la un asemenea grup şi nici după

criteriul relaţiei conflictuale cu familia sau cu



37

autoritatea în general, ci dintre adolescenţii care

prezintă riscul izolării sociale din pricina consumului

excesiv de calculator / internet. Aceasta este una

dintre provocările despre care se discutp foarte mult

în ultimul timp, într-atât încât s-a dezvoltat conceptul

de socializare virtuala.

Internetul produce o revoluţie în domeniul

socializării, şi anume produce o nouă instanţă de

socializare, foarte puternică, pe care o putem numi

grupul virtual de egali. Dacă, până la acest moment,

grupul de egali (colegi, prieteni) se baza pe

interacţiune directă, acum mediul virtual le permite

să interacţioneze şi să se organizeze online. Acele

comunităţi de gust şi de interes care împărtăşeau o

subcultură a tinerilor sau adolescenţilor şi care

funcţionau ca publicuri acum se pot coagula în

grupuri virtuale, care nu presupun proximitate fizică,

dar care poate avea consecinţe la fel de puternice



38

ca un grup obişnuit de egali. În plus, posibilitatea

controlului de către adulţi este drastic diminuat.

Pericolul modelelor indezirabile nu dispare şi nici a

cultivării violenţei, mai ales prin intermediul jocurilor,

iar reţelele sociale, utilizând platforme ca hi5,

Facebook sau Twitter, se extind exploziv. Aceste

reţele virtuale de sociabilitate ne determină să

regândim problema izolării sociale, fenomen pe

care apariţia televiziunii l-a amplificat. Aşadar,

captat de televizor, individul şi-a redus numărul de

prieteni şi şi-a diminuat comunicarea cu cei din jur,

preferând să-şi petreacă timpul liber în faţa

ecranului. Internetul, la rândul său, absoarbe

individul, îl smulge din reţeaua de sociabilitate

proximă, însă îl livrează unei alte reţele de

sociabilitate, virtuală, iar comunicarea nu este

exclusă. Socializarea prin interacţiune directă este

dublată de o socializare digitală, într-un grup virtual

de egali. Aceasta era exclusă în cazul televiziunii,



39

fiindcă acolo nu există interacţiune. Interesant este

că această lume virtuală este la rândul ei socială, cu

valori şi reguli, astfel încât socializarea tradiţională

capătă o dimensiune suplimentară, necunoscută

până acum. Denumirea de grup virtual sau lume

virtuală nu trebuie să ne inducă în eroare, căci

consecinţele sale sunt cât se poate de reale, atât

asupra individului, cât şi asupra realităţii obişnuite.

Nu putem spune nicicum că internetul

desocializează individul, ci doar că schimbă natura

şi structura reţelei sale de sociabilitate. Pentru

generaţia în timpul căreia s-a produs răspândirea

internetului, utilizarea explozivă a acestuia

corespunde unei adevărate resocializări. Însă nici

măcar în cazul aceastei generaţii nu a însemnat o

izolare socială mai mare şi cu atât mai puţin o

asocializare.



40

O cercetare realizată în 2009 în SUA de

către Keith Hampton, Lauren Sessions, Eun Ja Her,

Lee Rainie privind „Izolarea sociala si noile

tehnologii”2 ajunge la concluzia că internetul şi

telefonia mobilă nu ucid relaţiile sociale, că gradul

de izolare socială nu s-a schimbat din 1985 şi până

în prezent. Problema care apare este tendinţa de a

comunica mai degrabă cu indivizi aflaţi la distanţă

dar cu care ai interese şi gusturi comune, în timp ce

vecinii îţi rămân necunoscuţi.

Putem spune că în societăţile complexe –

fragmentate, plurale şi dominate de comunicare –

socializarea se realizează în mod natural în cadre

foarte eterogene. Confruntat cu modele diferite,

individul este obligat să facă mereu alegeri şi se

bucură de un grad de libertate mai mare. În acest

2 http://www.pewinternet.org/Reports/2009/18--Social-

Isolation-and-New-Technology.aspx

http://www.pewinternet.org/Experts/Lee-Rainie.aspx



41

context, socializarea nu mai poate avea ca finalitate

transmiterea valorilor şi normelor, ci construcţia unei

identităţi.

Aşadar, în proiectul nostru vom pune într-o

situaţie de interacţiune focalizată pe povestirea vieţii

persoane in varsta, aflate la pensie, şi liceeni. Cei

dintâi se află într-o oarecare izolare socială, iar

ceilalţi sunt mai degrabă absorbiţi de reţelele de

socializare virtuală. În urma acestei intercaţiuni, noi

vrem să obşinem un grad mai ridicat de inserţie

socială a celor două categorii de subiecţi, un

transfer de cunoştinţe tehnice de la adolescenţi

către persoanele în vârstă şi un transfer de

exeperienţă de viaţă de la vârsta a treia către tineri.



42

Punând problema în termeni terapeutici,

creăm cadrul propice unei socioterapii de

reinserţie socială.

Prin acest proiect nu ne propunem să facem

psihoterapie nici cu persoanele în vârstă şi nici cu

adolescenţii, căci tehnicile de psihoterapie trebuie

să fie folosite cu grijă de către un profesinist, fie că

e vorba de psiholog, medic, psihiatru, asistent social

sau consilier psihologic. Noi creăm doar un context

de comunicare şi intercaţiune cu virtuţi

terapeutice, mai precis socioterapeutice,

procedăm la o modificare artificială a mediului social

în urma căreia să obţinem, printre altele, o inserţie

socială mai bună a actorilor sociali. Evident,

reducerea izolării sociale şi creşterea stimei de sine

contribuie în cele din urmă la îmbunătăţirea

echilibrului psihic.



43

Povestirea vieţii ca subiect al situaţiei de

comunicare ne plaseaza cumva in siajul terapiei

narative, insa nu e vorba de asa ceva, fiindca in

aceasta specialistul psihoterapeut porneşte de la

povestirea clientului şi procecxeazp la o

restructurare a identităţii narative pentru a obţine

ameliorarea suferinţelor psihice.

În urma interacţiunilor repetate dintre subiecţii în

vârstă şi cei tineri în contextul culegerii povestirilor

vieţii, al transcrierii, prelucrării şi publicării pe

platformă, ne aşteptăm la o serie de efecte

socioterapeutice asupra tuturor părţilor implicate.

Asupra persoanelor în vârstă:

- diminuarea sentimentului de izolarae socială,

atât prin simpla prezenţă tinerilor şi a

interacţiunilor repetate, cât şi prin



44

deschiderea pe care o oferă învăţarea

utilizării computerului şi a navigării pe

internet.

- corelativ, are loc extinderea reţelei de

socializare, mai ales dacă bătrânii participanţi

la proiect vor avea ocazia să se întâlnească

la câteva activităţi comune şi dacă platforma

oferă posibilitatea de a primi feed-backuri şi

de a socializa în mediul virtual

- creşterea stimei de sine. Autovalorizarea

pozitivă vine atât din faptul că trecutul său a

stârnit curiozitatea tinerei generaţii, că viaţa

sa conţine o experienţă care este demnă de

povestit, cât şi prin faptul că, prin publicare,

ea capătă vizibilitate socială.

- diminuarea gradului de dependenţă. Uneori

dependenţa este legată de accesul la

informaţii. Învăţarea utilizării calculatorului şi



45

a navigării pe internet rezolvă o parte a

acestei probleme.

-

Asupra tinerilor:

- diminuarea izolării sociale din lumea reală,

ţinând cont că tinerii selectaţi pentru proiect

au apetenţă pentru socializarea virtuală.

- deconstrucţia stereotipurilor privind bătrânii,

având ocazia să interacţioneze „pe viu” cu

persoane în vârstă care au o stare de

sănătate bună şi sunt deschise spre

comunicare, capabili să înveţe lucruri noi.

- cresterea stimei de sine, dat fiind faptul ca se

afla in situata invata ceva pe un adult.

- cresterea capacitatii de emaptie si exercitiul

relativizarii valorilor, ascultand povestiri din

alte vremuri, cu alte valori, preferinte, conditii

de viata etc.



46

-



47

III. Modul tehnic

În cele ce urmează vom încerca să perezentăm

sintetic etapele culegerii povestirilor vieţii, până la

faza prelucrării şi publicării lor.

1. În prima etapă are loc identificare subiecţilor. Ne

referim atât la persoanele în vârstă cât şi la

liceeni. Ei trebuie să corespundă criteriilor

proiectului nostru. În ce priveşte seniorii, e

recomandat să fie cât mai diferiţi regional, ca

mediu de provenineţă (rural/urban), nivelul

studiilor sau meserie practicată în perioada

activă. În general, persoanele aflate la pensie

sunt dornice de dialog şi de împărtăşire a

propriei experienţe, ceea ce nu se poate spune

despre adolescenţi. Pentru aceştia din urmă

contactul cu adulţii şi cu cei în vârstă e mai



48

dificil, însă pot fi motivaţi prin incitarea curiozităţii

istorice, prezentarea întregului proiect ca un joc

sau prin gratificaţii şcolare.

2. Punerea în contact a subiecţilor aleşi e al doilea

pas. Fie punem în relaţie un adolescent şi un

senior care nu se cunosc între ei, fie începem cu

selectarea adolescentului şi prin acesta

încercăm să ajungem la o cunştinţă sau o rudă a

sa aflată la vârsta pensionării, cu care să

realizeze interviul. Mai ales în cazul în care cei

doi nu se cunsoc, trebuie să fim foarte atenţi şi

să evaluăm gradul de compatibilitate dintre ei

(temperament, limbaj folosit, atitudine, etc)

pentru a evita posibilele situaţii conflictuale.

Prima întâlnire dintre cei doi este adesea

esenţială şi trebuie gândită astfel încât să

stimuleze încredrea reciprocă. În lipsa încrederii,



49

care trebuie câştigată şi cultivată de-a lungul

întregii colaborări, povestirile obţinute sunt cel

mai adesea foarte scurte, expeditive, reci, lipsite

de relevanţă. În cazul în care ajungem la senior

prin intermediul adolescentului, aşadar atunci

cţnd aceştia se cunosc deja, chestiunea

încrederii este de cele mai multe ori rezolvată,

însă vor fi subiecte pe care persoana în vârstă le

va evita, mai ales cele legate rudele comune sau

relatarea uno experienţe delicate.

3. Prima întâlnire este bine să fie precedată de un

un contact telefonic şi să se desfăşoare în

prezenţa unei cunoştinţe comune, prin care s-a

făcut selecţia subiectului. În acest cadru, este

prezentat scopul proiectului, i se precizează

subiectului că va fi înregistrat şi că rezultatele

vor fi făcute publice, însă nu înainte de a fi



50

consultat. De asemenea, se precizeză că poate

opta pentru anonimat sau folosirea unui

pseudonim dacă doreşte aceasta.

4. Al patrulea pas este realizarea interviului

biografic. Prima parte. Aceasta se poate

întâmpla chiar de la prima întâlnire în cazul în

care relaţia este considerată destul de cordială

şi lipsită de suspiciuni sau blocaje, ori se poate

amâna pentru o întâlnire ulterioară. Cel mai bine

este să fie consultat şi subiectul când doreşte să

vorbească şi în ce cadru, astfel încât să se simtă

în largul său. Aşa cum s-a mai precizat, pentru a

împăca funcţia terapeutic-pedagogică o

povestirii cu cea socio-antropologică, vom

recurge la o povestire a vieţii în două părţi, care

este de preferat să corespundă la două şedinţe

diferite. Într-o primă parte, subiectul este invitat



51

cu o formulă standard (numită „consemn”) să-şi

povestească viaţa şi este lăsat să vorbească

liber, fără a i se pune întrebări suplimentare, în

timp ce într-o a doua parte intervievatorul se

foloseşte de o listă de întrebări (numită „ghid de

interviu”), structurate pe teme mari de interes

pentru cercetător. În cazul nostru consemnul

este : “ Va rugam sa ne povestiti pe indelete

viata dvs. de la primele amintiri pana in

prezent.”. În prima parte a interviului subiectul în

vârstă este lăsat să se desfăşoare, să-şi depene

minuţios viaţa aşa cum crede de cuviinţă, nu

trebuie să-l oprim, să-i punem întrebări ce ne vin

nouă spontan în minte (le putem nota pentru mai

târziu) şi în nici un caz să-l contrazicem. Cel ce

povesteşte este considerat cel mai bun expert în

propria lui viaţă şi noi nu trebuie decât să-l

ascultăm. Intervenţia noastră este justificată

doar în caz de blocaj, de întrerupere a



52

povestirii.. Atunci trebuie să recurgem la ceea ce

se numeşte relansarea discuţiei, iar aceasta se

face amintindu-i subiectului unde a rămas sau

sugerându-i o temă pe care deja a abordat-o dar

nu a dezvoltat-o suficient, însă este total

contraindicat de a propune noi o temă nouă. Nu

trebuie să ne arătăm nerăbdători sau să privim

des la ceas. Subiectul trebuie să se simtă

confortabil şi să aibă senzaţia că are tot timpul

din lume la dispoziţie pentru a vorbi despre viaţa

lui. Cu cât povestirea este mai bogată în detalii,

cu atât este mai preţioasă. Dacă este nevoie,

această primă parte a povestirii, informală, poate

fi întinsă pe mai multe şedinţte. Abia după aceea

să trecem la partea a doua ainterviului, cea

semistructurată. La sfâsrşitul primei întâlniri este

bine să semnăm şi contractul cu subiectul, prin

care acesta ne autorizează şi ne specifică



53

condiţiile în care este de acord ca materialul

înregistrat să fie făcut public.

5. Al cincilea pas este realizarea interviului

biografic, a doua parte. E bine să aibă loc într-o

altă întâlnire, pentru a avea timp să ascutăm

înregistrarea şi să ne notăm eventualele

inadvertenţe, goluri cronologice sau teme

interesante rămase neaprofundate. Pentru a

doua parte a interviului folosim un ghid de

interviu standard, la care adăugăm propriile

noastre întrebări, iscate din interacţiunea cu un

subiect particular. În general, de la un interviu la

altul ghidurile devin tot mai complexe, însă

păstrând direcţiile mari stabilite iniţial. Noi vom

folosi următorul ghid tematic(provizoriu):



54

a. Socializare primara, educatie familiala,

copilarie, jocuri si jucarii specifice epocii,

relatiile cu parintii/fratii/vecinii

b. Relatiile cu sexul opus. Alegerea

partenerului. Casatoria.

c. Constructia carierei profesionale.

Orientare scolara/profesionala, primul loc

de munca, avansarea, schimbarea locului

de munca, relatii cu colegii, sefii si/sau

subalternii. Sarcini sau functii politice.

d. Viata in spatial domestic. Locuinta –

achizitie, aranjare, impartirea spatiului.

Impartirea sarcinilor domestice.

e. A manca si a te imbraca in comunism.

f. Consum cultural (literatura, film, TV,

muzica, teatru, etc.) si practici culturale.

Cenacluri, Casa pionierului, Cenaclul

Flacara, Cantarea Romaniei, etc.



55

g. Petrecerea timpului liber. Sfarsit de

saptamana, vacante, concedii, tabere.

Prima calatorie in strainatate. Ceaiuri,

petreceri, sarbatori religioase sau nu.

Hobbyuri. Practicarea unui sport.

h. Serviciul militar.

i. Politetea. Codul bunelor maniere la

diferite categorii socio-profesionale, in

rural si urban.

j. Experienta feminina in comunism.

k. Constructia (sociala a) feminitatii.

Moda. Ingrijirea corpului, machiajul, etc.

l. Alegerea prenumelui copiilor. Cine, de

ce, in ce context.

m. Perceptia Celuilalt. Primul strain

intalnit. Minoritati etnice, religioase,

sexuale. Persoanele cu dizabilitati.



56

Desigur, temele pe care subiectul le-a

dezvoltat în întâlnirile anterioare nu le mai

aducem în discuţie, decţât dacă ne-au rămas

lucruri neclare sau insuficient detaliate.

Ordinea abordării temelor nu e obligatoriu

cea din ghid, ci profităm de mersul discuţiei

pentru a face trecerea cât mai naturală de la

o temă la alta.

6. Al şaselea pas constă în transcrierea integrală a

interviului şi completarea biografiei subiectului

cu alte tipuri de documente personale, cum ar fi

fotografii de familie, corespondenţă, jurnal,

memorii, etc. Acestea vor fi fotocopiate, iar

originalele restituite. Transcrierea interviurilor

biografice se face fără a omite nimic, nici măcar

greşelile de exprimare ale povestitorului. De

asemenea, în paranteze vor fi consemnate



57

gesturile considerate semnificative ale

vorbitorului. De aceea, în cazul în care interviul

nu este înregistrat video, cel mai bine este ca

transcrierea să fie făcută de aceeaşi persoană

care a efectuat înregistrarea şi la un timp relativ

scurt, pentru a-şi putea aminti detaliile

semnificative ale întâlnirii.



58

© Acest material a fost dezvoltat în cadrul

parteneriatului internațional MyStory cu sprijinul

Dlui. Dan Lungu, expert subcontractat în cadrul

proiectului.

Acest proiect a fost finanţat cu sprijinul Comisiei

Europene.Această publicaţie (comunicare) reflectă

numai punctul de vedere al autorului şi Comisia nu

este responsabilă pentru eventuala utilizare a

informaţiilor pe care le conţine.

despre poveȘti de viaȚĂ ghidul mystory pentru

Documents