Eu nu stiu sa mint. Desi, sincer, chiar mi-as dori sa pot sa mai spun cate o minciuna ici-colo. Sa ne intelegem, imi vin in cap minciuni. Stiu ce as putea sa spun ‘ca sa dea bine’, numai ca atunci cand trebuie sa rostesc, incep reactiile fizice. Imi transpira mainile, simt cum obrajii se fac rosii, iar cuvintele ies fara rost si fara inteles, ma balbai and so on…

Insa, ceea ce este cu adevarat paradoxal, un fel de sine-paradox, il reprezinta faptul ca ‘miros’ orice minciuna, orice exagerare, orice denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva. Dintotdeauna am fost in felul asta. Simt si stiu cand minte cineva, indiferent de situatie sau circumstanta. Au fost ‘n’ situatii cand am intrat in (semi)conflicte, pentru ca stiam cum si cat a mintit cineva si incercam sa fac persoana respectiva sa recunoasca. Uneori mi-a iesit, alteori nu. Insa de fiecare data am ars podurile cu persoanele in cauza. Si cat m-am mai ofticat. ‘Baaai cum poate sa minta in halul asta?’. De vreo 2 ani incoace, am transformat calitatea-defectul asta din aducator de frustrare si nervi, in aducator de amuzament necontenit.

Acum stau, ascult, vad minciuna cum se contureaza si… ce fac? O ajut sa infloreasca si sa se dezvolte. Zambesc, pun intrebari ajutatoare: Daa? Chiar asa a fost?! Wow, cat de tare!!. Cam asta este reactia la categoria ‘minciuni nevinovate’. Ce imi place mie cel mai si cel mai mult sunt minciunile care nu se spun, se fac. Secretele si ascunzisurile. E ca si cum ai cheltuii toti bani si, deodata, descoperi intr-un buzunar, cateva mii de lei si nu stii ce sa faci cu ei.

Ooo si cum le mai descopar. Astea imi plac mie cel mai mult. E ca un deliciu. Sa stiu si ei sa nu stie ca stiu. Stau, astept, stau la panda oricat e nevoie pana prind cel mai bun moment. Si atunci…