Despre evrei, antisemitism şi Holocaust

SECŢIUNEA a I-a

Hary Kuller

A fost Corneliu Zelea Codreanu antisemit? Azi, sunt unii care afirmă că nici „Căpitanul” şi nici Mişcarea Legionară nu propovăduiau antisemitismul.

Cum au rezolvat adepţii lui Codreanu „problema evreiască” în Statul Naţional-Legionar ?

Ce a avut generalul (mareşalul) Ion Antonescu împotriva evreilor?

Ce acuze s-au adus evreilor basarabeni?

Cum instiga propaganda antievreiască din anii războiului la făptuirea unor acte samavolnice împotriva evreilor?

Ce loc a deţinut Pogromul de la Iaşi în cadrul Holocaustului din România ?

Aţi cunoscut vreun martor ocular al represaliilor antievreieşti de la Odessa (Octombrie 1941)

Ce reprezenta Transnistria pentru evrei şi rromi?

Care era soarta evreilor predaţi unităţilor SS de dincolo de Bug?

A existat un plan de deportare a evreilor din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei (1942-1943) ?

Care categorii de evrei au supravieţuit în Transnistria şi în restul ţării?

Synopsis: Evreii din România în anii 1940 – 1944

Ce se înţelege prin negaţionism?

Sunt unii care afirmă că dr. W. Filderman - liderul evreilor locali- a susţinut că în România nu a fost Holocaust. Pe ce se bazează ei?

Ce relaţie poate fi stabilită între antisemitism şi naţionalism?

Ce stereotipuri erau folosite în trecut - şi nu numai - de către antisemiţi?

Ce se înţelege prin „iudeo – masonerie”?

Există un antisemitism religios?

Ce se urmărea prin sloganul „iudeo-comunism” în anii războiului şi după?

Ce rol a jucat Holocaustul în emigrarea de după 1944 a evreilor din România ?

Prin ce este Holocaustul unic ? Prin număr de victime ?

Antisemitismul, cum s-a menţinut de-a lungul veacurilor?

Cine sunt evreii ? Se deosebeau ei prin ceva negativ de restul popoarelor?

Hary Kuller

A fost Corneliu Zelea Codreanu antisemit? Azi, sunt unii care afirmă că

nici „Căpitanul” şi nici Mişcarea Legionară nu propovăduiau antisemitismul.

Nici un cercetător de bună credinţă nu pune astăzi la îndoială natura profund antisemită a gândirii politice a lui C. Z. Codreanu. Cu toate acestea, nu s-ar putea afirma că istoriografia contemporană a acordat o atenţie corespunzătoare analizei particularităţilor antisemitismului codrenist. Or, esenţa codrenismului nu poate fi înţeleasă, în întreaga sa complexitate, în afara componentei sale antisemite. Până şi Horia Sima, în a sa Istorie a

mişcării legionare recunoaşte că trei piloni programatici stau la baza concepţiei politice a lui Codreanu: anticomunismul, antisemitismul şi antipoliticianismul. Numai că, dacă în optica lui Horia Sima antisemitismul lui Codreanu derivă în mod firesc din anticomunismul său, în viziunea noastră, o lectură atentă a scrierilor codreniste pune în evidenţă o relaţie oarecum inversă, în sensul că anticomunismul codrenist poartă în primul rând amprenta concepţiilor sale antisemite. Codreanu nu poate fi considerat un teoretician al anticomunismului: el nu a elaborat principii programatice de natură doctrinară sau social – politică pe care să le opună comunismului sau prin care să combată comunismul. Principalul său argument anticomunist a fost de natură antisemită. Codreanu aborda comunismul printr-o optică naţionalistă, dar mai presus de orice, antisemită. Pentru el comunismul echivala cu trădarea românismului, „cu instalarea celei mai murdare tiranii, a tiraniei talmudice jidăneşti”. Realitatea participării unor evrei în mişcarea revoluţionară din anii 1919 – 1920, el o percepea ca o dovadă a faptului că lupta pentru comunism nu era altceva decât lupta iudeilor pentru dominaţia mondială. Identificând comunismul cu iudaismul, Codreanu vedea în „fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher capitalist în raza sa de acţiune un agent al acestor idei revoluţionare, antiromâneşti” .

Dar trebuie să recunoaştem că tezele codreniste despre aşa – zisul „iudeo – comunism” (se pare că sintagma a fost folosită în literatura antisemită din România pentru prima oară de Codreanu) nu erau originale. La data respectivă, ele aveau o largă circulaţie în Europa. Analişti ai perioadei insistă asupra rolului refugiaţilor ruşi, foşti membri ai grupărilor antisemite din vechea Rusie ţaristă (ca, de exemplu, Sutele Negre, Cămăşile Galbene ş.a.) în diseminarea ideilor privind legătura între evrei şi bolşevici; idei care se vor regăsi apoi în ideologia hitleristă .

De altfel, natura antisemită a codrenismului se dezvăluie în fiecare articulaţie a tezelor sale, nu doar despre evrei sau despre evreo – comunism, ci şi despre democraţia românească, despre corupţia clasei politice româneşti, despre profilul moral al „omului nou”: era ostil democraţiei şi respingea această formă de guvernământ printre altele şi pentru că dă drepturi cetăţeneşti evreilor, facilitând astfel ascensiunea la putere a iudeocraţiei; acuză clasa politică din România că devine din ce în ce mai mult „ o jucărie în mâna puterii iudaice”. Poporul român – conchide Codreanu – „ nu va putea rezolva problema politicianismului său” deoarece clasa politică românească a fost profund marcată de „ influenţa iudaică”.

„Cel mai mare rău pe care ni l-au făcut jidanii şi politicianismul”, scria Codreanu, “cea mai mare primejdie naţională stă în aceea de a ne fi diformat, de a ne fi desfigurat structura noastră rasială, daco – romană, dând naştere acestui tip de om, creând această căzătură, această stârpitură morală: politicianul, care nu mai are nimic cu nobleţea rasei noastre; care ne dezonorează şi ne omoară. [...] Dintre toate relele pe care ni le-a adus invazia jidănească, acesta este cel mai îngrozitor”. Pentru Codreanu, politicianismul românesc, cu toată corupţia şi imoralitatea sa, era un rezultat al infiltrării spiritului iudaic în conştiinţa românească. În opinia sa, mentalitatea iudaică s-a „infiltrat pe nesimţite în felul de a cugeta şi a simţi al unei însemnate părţi dintre români”: iudaismul a fost introdus prin cărţi de şcoală, literatură, prin profesori, prin conferinţe, prin teatru, prin cinematograf. Prezenţa acestei mentalităţi, spune Codreanu, se resimte în activitatea partidelor politice care, deşi sunt conduse de români, totuşi, vorbesc în limbajul iudaismului ; în presa românească, în „creaţia autorilor români”, care gândesc, scriu şi vorbesc „jidăneşte în limba română” .

Aşadar, nu doar cuzismul (cum susţine C. Noica) considera că politicianismul din cadrul societăţii româneşti este un fenomen venit din afara fiinţei românului, dar şi legionarismul căuta cauza „răului încuibărit în sufletul românesc” în afara fiinţei sale, în „microbul străinului”, de astă dată în „evreul demonic”. În atari condiţii, Codreanu considera a fi necesară „dezintoxicarea de iudaism” a unei însemnate părţi dintre români, „căci dacă evreii erau duşmanii neamului, românii « jidăniţi » erau trădătorii care trebuiau mai rău pedepsiţi decât înşişi duşmanii”.

Desigur, acuzaţiile de mai sus nu sunt doar o insultă la adresa evreilor, ci se constituie şi într-o depreciere totală la adresa demnităţii, culturii şi spiritualităţii româneşti.

Spaima antisemită cu privire la iudaizarea autohtonilor nu a fost o invenţie codrenistă. În anii '70 ai secolului al XIX – lea, Wilhelm Marr, spre pildă, elabora în Germania teza evreizării germanilor. La sfârşitul secolului al XIX – lea, H. St. Chamberlain fundamenta aşa – zisul „rasism spiritual”. În fobiile şi obsesiile antisemite ale lui Codreanu şi ale legionarismului în general se resimt deci influenţele acestor noi curente în antisemitismul modern.

Ulterior, ideea pericolului de corcire a neamului românesc a fost reiterată, printre alţii, de Traian Herseni, care, în noiembrie 1940, scria: „În

condiţiile decăderii poporului român, datorită infiltrării unor elemente de rasă inferioară şi corcirii sângelui străvechi geto – roman cu sânge fanariot, ţigănesc şi jidovesc, purificarea rasială a poporului românesc este o problemă de viaţă şi de moarte, o sarcină a statului naţional legionar ”. Obsesia corcirii atinge cote paroxistice şi poate chiar paranoice în zilele rebeliunii legionare, când până şi regimul antonescian era acuzat de „infiltraţie jidănească”. Ofiţerii legionari lansau, la 23 ianuarie 1941, un apel cu următorul conţinut: „Puterile întunecate ale franc – masoneriei şi banului iudaic lucrează mai departe pentru nimicrea neamului românesc. Au reuşit să introducă în guvernul naţional legionar oameni de-ai lor”. În aceeaşi perioadă, legionarii din Iaşi, convocau o mare adunare „ pentru a protesta contra uneltirilor iudeo – masonice strecurate în guvern”.

Aşadar, „războiul” se ducea în primul rând împotriva iudaismului. În textele doctrinarilor legionari nu vom găsi o critică a doctrinei sau a sistemului comunist. În ceea ce priveşte însă antisemitismul, Codreanu a elaborat un întreg sistem de gândire, invocând argumente economice, politice, culturale şi psihologice pentru a susţine ideea nocivităţii evreului şi a justifica necesitatea antisemitismului. Desigur, nu trebuie să demonstrăm că este vorba de o falsă construcţie, structurată pe o gravă distorsionare a esenţei iudaismului, a funcţiei sociale a populaţiei evreieşti şi chiar a realităţii româneşti considerate a fi îmbibate de „ dominaţia halucinantă a spiritului iudaic”.

Ideologia codrenistă a fost alimentată, în mod cert, de o aversiune, anti – iudaică, care friza patologia.

Grăitoare în acest sens, sunt chiar şi primele texte semnate de Codreanu, care au văzut lumina tiparului în anul 1925, sub titlul: Scrisorile studenţeşti din închisoare. Sunt documente ale urii şi instigării antiiudaice sfidând orice realitate istorică creată odată cu înfăptuirea Marii Uniri din 1918, orice evidenţă cu privire la contribuţia evreilor la propăşirea României moderne. Pentru român nu mai este loc în această ţară, se lamentează Codreanu. „Triumfătorii sunt vipere cu un cap de jidov, cu feţele însângerate şi pocite, rânjind ca lupii hămesiţi, [...] în ochii râzători purtând o diavolească perfidie”. Suntem, desigur, în prezenţa unei variante locale a mitului antisemit cu privire la aşa zisul pericol de dominaţie mondială a iudeilor.

Dr. W. Filderman, pe atunci preşedinte al Uniunii Evreilor Români şi autorul unor lucrări de referinţă în care demasca grava recrudescenţă antisemită, în special în mediul studenţesc – consemna în lucrarea sa Adevărul despre Problema Evreiască că a citit cu stupoare această broşură a lui Codreanu, chemată să pervertească mintea şi sufletul tineretului studios.

Şi, totuşi, broşura, în primă ediţie, a apărut în câteva mii de exemplare şi, după cum rezultă din unele consemnări, s-a epuizat într-un timp record. Cu banii încasaţi, autorul a putut porni către studiile de doctorat în Franţa, întovărăşit de soţie şi de “camaradul” Ion Moţa.

Dar dacă în Scrisorile din închisoare asistăm la o expunere mai degrabă „impresionistă” şi de-a dreptul patetică despre aşa zisul pericol de moarte pe care –l prezintă evreii pentru viitorul neamului românesc, în Pentru legionari (apărută în 1936), concepţia antisemită şi „problematica evreiască” se vor a fi formulate în termeni „savanţi” şi ca o componentă inseparabilă a doctrinei legionare. În această carte, fundamentală pentru legionarism, concepţiile despre antisemitism au căpătat aceeaşi importanţă doctrinară ca şi tezele codreniste despre neam, naţiune, democraţie „omul nou de tip legionar” ş.a. Este însă de reţinut că nu se teoretizează doar dimensiunea doctrinară a antisemitismului, dar şi necesitatea violenţei şi a acţiunilor teroriste. Însăşi punerea „problemei evreieşti” sub forma pericolului pe care evreii l-ar prezenta pentru poporul român şi pentru întreaga civilizaţie omenească include în sine instigarea la pogrom şi la luptă împotriva acestui „neam periculos”.

Pe temeiul acuzaţiilor proferate la adresa evreilor, Codreanu justifică necesitatea antisemitismului. Din punct de vedere doctrinar se declară adeptul „ştiinţei antisemitismului” fundamentată de A. C. Cuza. Această „nouă ştiinţă” are chipurile ca obiect „studierea” iudaismului sub aspectul nocivităţii sale globale.

Inocentarea mişcării legionare - atât din faza ei “codrenistă” ( de până în 1939 ) cât şi din cea ulterioară, simistă după asasinarea “Căpitanului” când poziţia de şef al mişcării este preluată de Horia Sima, devenit vice – premier în guvernul legionaro – antonescian (sept. 1940 – ian. 1941) - se face azi cu scopul reînvierii şi continuării tradiţiilor ei într-o vreme când, din cameleonism nu pot fi înfruntate unele principii de viaţă în statul şi democraţia noastră actuală. Tradiţiile antisemite din doctrina şi practica Gărzii de Fier - din care descinde „noua mişcare legionară” – sunt astăzi

negate, în răspărul unor evidenţe care, cu scurgerea vremii, nu mai sunt ştiute de tinerii de azi. De aceea le reamintim că : Mişcarea legionară din România Mare şi „Căpitanul” ei∗ nu numai că nu făceau nici un secret din antisemitismul lor dar îl considerau chiar o virtute, şi al lor „punct de onoare”. Şi iată ce a însemnat antisemitismul în fapt, în timpul guvernării legionaro-antonesciene.

∗ În diferite lucrări, apărute după 1989, îi sunt atribuite lui Codreanu / C. Z / manifestări punctuale

de omenie şi consideraţie faţă de unii evrei aflaţi întâmplător în preajma sa: sunt citate, astfel, de emuli ai săi, salvarea de la înec a unui copil evreu; grija pentru asigurarea unei hrane rituale pentru nişte evrei aflaţi, împreună cu el, într-un tren înzăpăzit în plin câmp; convorbirea amiabilă purtată cu rabinul David Şafran în iarna lui 1937.

După acest „model” fiecare legionar putea oricând invoca vreun gest de simpatie sau bună cuviinţă faţă de un evreu, simpatia faţă de o evreică ş.a.m.d.

În zilele noastre un negaţionist ca Ion Coja, profesionist al inocentării sub raport antisemit a mişcării legionare va furniza câte exemple vrei în acest sens, inclusiv de ordin personal / vezi rubrica sa „Evreii noştri” din gazeta „Tricolorul”.

Cum au rezolvat adepţii lui Codreanu „problema evreiască” în Statul Naţional-Legionar ?

La 14 septembrie 1940, România a fost proclamată, prin Decret Regal, Stat Naţional Legionar, iar mişcarea legionară a devenit singura organizaţie politică recunoscută. Generalul Antonescu a fost numit conducătorul statului şi şeful regimului legionar, iar Horia Sima, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi conducătorul mişcării legionare.

Prevederile programatice ale legionarilor se pretindeau a fî generoase, căci după cum precizau în documentele lor ei urmăreau „ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare". Numai că toate aceste prevederi erau în întregime demagogice. Odată ajunşi la putere, legionarii au dus, după cum aprecia însuşi Antonescu, la dezbinarea neamului, la ruina şi la anarhizarea statului, pe care l-au împins până la marginea prăpastiei.

„Oricât de nobil ar fi fost mileniul pe care ni-1 înfăţişa imaginea Legiunii, scria istoricul Nagy-Talavera, eforturile sale se îndreptau spre putere, răzbunare şi îmbogăţirea membrilor săi". Poliţia legionară teroriza, jefuia şi maltrata într-un aşa hal populaţia încât „întreaga ţară a fost în stare de anarhie şi violenţă". Până şi diplomaţii germani au stigmatizat incompetenţa legionarilor. H. Neubacher, însărcinatul special cu problemele economice în cadrul Legaţiei germane, cerea să se pună capăt uneltirilor anarhiste ale Gărzii de Fier.

Dar ce a însemnat acest regim pentru populaţia evreiască? Am arătat că fruntaşii mişcării legionare, şi în primul rând C.Z. Codreanu, din momentul afirmării pe scena vieţii politice, au considerat mişcarea legionarăsingura forţă politică capabilă să rezolve aşa-zisa problemă evreiască în România.

Evreii urmau să fie izgoniţi din toate sferele vieţii economico- sociale româneşti şi, în ultimă instanţă, chiar din România. Odată ajunşi la putere, legionarii din guvern şi Statul Naţional-Legionar în general - au acordat într-adevăr o atenţie deosebită „rezolvării problemei evreieşti". „Numai revoluţia naţională legionară poate dezlega această chestiune ca o problemă de stat", scria P.P. Panaitescu, în ziarul „Cuvântul" din 16 octombrie 1940.

Aşadar, cum a acţionat statul legionar pentru „soluţionarea revoluţionară a problemei evreieşti"? A luat sub control activitatea economică, în special a întreprinderilor industriale şi comerciale evreieşti, numind comisari de românizare în întreprinderi recrutaţi din rândul membrilor mişcării legionare. Misiunea lor a fost „organizarea unui regim economic stăpânit de interesul naţional şi de primatul etnic". Numai că legionarii (numiţi comisari şi-au văzut de propriile interese): nu s-au dovedit la „înălţimea” misiunii încredinţate. Şedinţa Consiliului de Miniştri din 13 decembrie 1940, printre altele, conchidea: „Ne curăţăm dacă mergem înainte cu comisarii. S-au făcut o mulţime de hoţii şi pătăm regimul". Instituţia comisarilor a fost desfiinţată printr-un Decret-lege la 18 ianuarie 1941.

Concomitent cu impunerea unei suite de legi antievreieşti s-a dezlănţuit un val de teroare şi violenţă contra evreilor ca persoane fizice: sute de oameni au fost jefuiţi de bunurile lor, izgoniţi din casele şi magazinele lor, maltrataţi, bătuţi şi câteva zeci asasinaţi încă înainte de pogromul din ianuarie 1941. La Bucureşti au fost ucise 3 persoane, devastate 6 temple, sechestrate 11 localuri de şcoli şi alte instituţii comunitare, au fost arestate, maltratate şi schingiuite 20 de persoane; la Ploieşti au fost ucise 11 persoane, arestate şi maltratate 24, au fost devastate 3 temple, au fost confiscate numeroase bunuri comunitare, a fost desfiinţat cimitirul nou; la Călăraşi au fost arestate şi maltratate 45 de persoane; s-au exercitat presiuni asupra tuturor comercianţilor, silindu-i să-şi lichideze avutul, să predea magazinele legionarilor şi să părăsească localitatea; la Urziceni s-au confiscat averile la 6 negustori, toţi evreii au fost scoşi la tăiatul lemnelor în păduri şi la transportul diferitelor materiale; la Piatra Neamţ, preşedintele Comunităţii Evreieşti a fost arestat, bătut şi torturat împreună cu fiica lui timp de 3 zile, ca să semneze un act de vânzare al imobilului său către şeful legionarilor din judeţ; prin ameninţări şi violenţe exercitate de echipe de legionari au fost confiscate sume importante de bani de la negustorii din oraş; pe vitrinele magazinelor evreieşti s-au lipit afişe cu inscripţia: „cine cumpără de la jidani este trădător; va fi fotografiat şi publicat. Intrarea, oprită la jidani". Peste o zi afişele au fost dezlipite, iar magazinele respective au fost declarate proprietate legionară. De pe urma acestor fapte au avut de suferit 36 de comercianţi. La Târgu Neamţ au fost arestaţi şi maltrataţi 7 negustori, averea lor fiind confiscată. La Târgovişte s-au preluat cu forţa magazinele de la 11 negustori. La Găeşti au fost ridicate prin violenţă şi ameninţări mărfurile din toate prăvăliile evreieşti, evreii fiind izgoniţi din localitate. Fapte asemănătoare s-au petrecut la Turnu Măgurele, Caracal, Corabia, Buzău, Râmnicu Sărat, Focşani-Odobeşti, Bârlad, Vaslui, Tecuci, Botoşani,

Dorohoi. La Braşov s-au confiscat imobilele comunităţii: pe vitrinele tuturor magazinelor evreieşti au fost lipite afişe cu inscripţia „magazin jidovesc"; la Făgăraş şi la Orăştie au fost confiscate magazinele de la proprietarii evrei.

De-a lungul celor aproape 5 luni, cât legionarii s-au aflat la guvernare, s-a desfăşurat o vastă acţiune de jaf şi a averilor industriale evreieşti, totul fiind sprijinit şi condus de întregul aparat de stat, în frunte cu Horia Sima, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Prin maltratări sălbatice, unele mergând până la asasinat, prin ameninţări cu moartea - în faţa ciomegelor, revolverelor şi pistoalelor întinse - evreii s-au văzut siliţi să cedeze întreprinderile industriale cu toate instalaţiile şi toate mărfurile, fără a primi nimic în schimb. Au fost jefuite aproape toate întreprinderile din Ardealul de Sud - afară de Timişoara - toate întreprinderile din Craiova, toate întreprinderile din oraşele importante (Constanţa, Călăraşi, Târgovişte, Giurgiu etc.) şi foarte multe întreprinderi din Bucureşti, Ploieşti şi alte oraşe. Valoarea acestora nu a putut fi estimată.

Metodele legionarilor aflaţi la putere în „era libertăţii", ca să cităm sintagma folosită de Horia Sima pentru caracterizarea respectivei etape istorice, sunt certificate de multe categorii de documente, printre care înscrise şi memoriile unor victime ale violenţei legionare, adresate în epocă autorităţilor de stat. Spre edificare iată doar un exemplu:

Un memoriu al negustorilor evrei din Haţeg:

„In ziua de 8 decembrie 1940, membrii mişcării legionare din localitate ne-au luat, sub ameninţarea pistoalelor, prăvăliile şi casele. În unităţile noastre comerciale, ce valorează de la 200.000 - 4.000.000 lei, au fost introduşi oameni nepricepuţi care, în unele cazuri, după ce au epuizat toate mărfurile din prăvălii, le-au închis, fără a da cuiva socoteală de banii încasaţi. Prin faptul neaprovizionării prăvăliilor cu mărfurile necesare au ruinat pe foştii proprietari, au nimicit comerţul oraşului nostru şi au adus pe consumatori în imposibilitatea de a se aproviziona cu mărfuri care nu-i permis să lipsească de pe piaţa unui oraş."

Din păcate, în literatura istorică de astăzi, se afirmă tendinţe care încearcă să distorsioneze adevărul în legătură cu esenţa teroristă şi

antisemită a mişcării legionare: sunt nostalgici care idealizează mişcarea. Un atare demers nu serveşte cauza democraţiei şi a formării unei mentalităţi europene moderne. Numai înţelegerea ravagiilor provocate de mişcările extremiste poate preîntâmpina repetarea unor fenomene de negativitate istorică de acest fel.

Între 21 si 23 ianuarie 1941, în contexul rebeliunii, legionarii au săvârşit la Bucureşti şi un Pogrom antievreiesc al cărui bilanţ tragic a constat în uciderea a 128 evrei, maltratarea a sute de evrei, profanarea pricipalelor lăcaşuri de cult- printre care şi Templul Coral, Sinagoga Mare, Unirea Sfântă, Marele Templu al evreilor sefarzi, (incendiat şi distrus până la temelii). Au fost distruse zeci de locuinţe şi magazine evreieşti.

Ce a avut generalul (mareşalul) Ion Antonescu împotriva evreilor?

„Guvernul mareşalului Antonescu a pus în aplicare sistematic o politică antisemită", conchide prof. Dinu C. Giurescu în cartea sa România în al doilea război mondial. Întrebarea este: în ce măsură concepţiile mareşalului privind problema evreiască şi-au pus amprenta asupra acestei politici? Există o literatură bogată în care sunt enunţate diferite puncte de vedere asupra concepţiilor şi poziţiei mareşalului în problema care ne interesează. După unii autori, mareşalul a imprimat regimului său un antisemitism cu o „incontestabilă faţă umană"; în viziunea altora, Antonescu a protejat „de facto” evreii români împotriva exterminării sistematice - prin soluţia finală - împărtăşind standardele occidentale privind drepturile umane şi civile fundamentale" .

În realitate Antonescu „a promovat în primele 18 luni ale guvernării sale o politică de o brutalitate antievreiască care i-a impresionat şi pe nazişti. Ulterior, acelaşi Antonescu a respins soluţia finală, salvând o bună parte a populaţiei evreieşti din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei".În acest fel unii pretind că „evreii din România îi datorează mareşalului Antonescu nu numai moartea dar şi viaţa.” Dar nu a procedat astfel pentru că şi-ar fi schimbat concepţia privind necesitatea „purificării” ţării de evrei cât pentru intuirea cu teamă a eventualităţii că războiul dus alături de germani să nu fie pierdut şi drept consecinţă România să aibă de dat socoteală inclusiv pentru politica dusă faţă de evrei. În 1944, când lucrurile deveniseră şi mai evidente în acest sens, mareşalul Antonescu emitea un Ordin de zi de un cinism fără seamăn.∗

∗ Nr. 219

Extras din Ordinul de zi nr. 219 al lui Ion Antonescu către Armată, cu prilejul anului nou 1944.

Iubiţi ostaşi,

Staţi cu fruntea sus în faţa faptelor voastre, a acelora care vă ameninţă şi a Aceluia care de sus vă judecă, ne pedepseşte drept şi la timp pe toţi.

În fapt, după guvernul Goga-Cuza şi al celui prezidat de inginerul Gigurtu, Ion Antonescu a fost al treilea şef de guvern, de data aceasta şi şef de stat, care a afişat ca punct important în cadrul programului său de guvernare „rezolvarea problemei evreieşti". A intervenit astfel o nouă etapă în dinamica antisemitismului în contextul românesc. Dacă în epoca interbelică, până la sfârşitul deceniului patru, antisemitismul s-a afirmat în principal în publicistică, în programele unor partide sau organizaţii politice, şi pe alocuri în acţiuni huliganice provocate de regulă de extrema dreaptă, acum a început să se impună ca politică de stat. Desigur, contextul politic în care s-a aflat România la data respectivă a favorizat, din plin, impunerea la guvernare a acestei orientări politice.

Dar în ce a constat, în viziunea conducătorului român, esenţa problemei evreieşti şi ce a însemnat, în concepţia sa, rezolvarea ei?

În ceea ce îl priveşte pe mareşal, pentru el esenţa problemei evreieşti era generată de însuşi faptul prezenţei evreilor pe solul românesc, era o problemă gravă, economică, demografică, socială, politică, culturală, care se cerea a fi soluţionată radical şi definitiv prin eliminarea treptată şi metodică a evreilor, mai întâi din structurile economico-sociale, mai apoi din interiorul ţării însăşi.

Lupta voastră este dreaptă.

Fapta voastră în ţinuturile ocupate şi prin locurile călcate a fost blândă şi omenească.

Nimeni pe unde aţi trecut nu a fost jefuit şi nu a fost lovit. Omul pentru noi este om, ori din ce naţie ar fi el şi oricât de rău ne-ar face el.

Toţi acei cari au fost găsiţi în calea noastră au fost ajutaţi şi au fost ocrotiţi ca oameni.

Noi nu am deportat pe nimeni şi voi nu aţi înfipt pumnalul în pieptul nimănui. În temniţele noastre nu au fost aruncaţi şi nu zac oameni nevinovaţi. Credinţa tuturor şi crezul politic al fiecăruia au fost respectate. Nu am dezrădăcinat nici oameni, nici familii din aşezările lor, pentru interesul nostru politic sau naţional.

MAREŞAL ANTONESCU

Ca şi A.C. Cuza, mareşalul a considerat că eliminarea evreilor din societatea românească se impunea ca o acţiune de civilizare a românilor, de eliberare a lor de „vâscul" şi „neghina" străină. Mijloacele de înfăptuire a acestui proces erau considerate a fi, prin definiţie, „legale”; ele se înscriau în spiritul noului naţionalism ce străbătea atunci Europa. Într-un discurs adresat tineretului la 1 februarie 1941, conducătorul statului dădea toate asigurările „că nu se va abate de la drumul naţionalismului, de la încadrarea neamului în spiritul nou al vremii; statul se va întemeia pe primatul românesc înlăturându-se vâscul şi influenţa străină.”

În etapa statului naţional legionar, Ion Antonescu a iniţiat şi promulgat un întreg corpus de legi antievreieşti care poartă amprenta concepţiilor sale „legaliste" privind trecerea metodică şi progresivă la aplicarea politicii de românizare. Conform promisiunilor făcute lui Horia Sima în şedinţa Consiliului de Miniştri din 27 septembrie 1940 în lunile octombrie-decembrie, conducătorul statului a semnat un număr de peste 20 de legi de românizare a unor categorii de proprietăţi şi a forţei de muncă.

Dar mareşalul Antonescu, atunci când în abordarea neajunsurilor social-economice ale ţării culpabiliza etnia evreiască - creându-i o imagine demonică şi folosind la adresa evreilor expresii preluate din vocabularul parazitologiei, al zoologiei şi al altor discipline de acest fel - miza pe cultivarea spiritului mistic şi a unei xenofobii fanatice în cadrul guvernului şi al opiniei publice în general.

Problema aruncării evreilor peste graniţă sau a expatrierii, în general, a constituit obiectul unor discuţii în mai multe şedinţe ale Consiliului de Miniştri. În şedinţa din 15 februarie 1941, conducătorul statului a stabilit criteriile pe baza cărora va opera expatrierea treptată a evreilor din România. El a împărţit evreii în mai multe categorii.

În Consiliul de Miniştri din 25 iunie 1941, prof. Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa participanţilor că „Domnul general Antonescu a luat hotărârea - în Moldova fiind - ca să scoată, încă de pe acum, din toate comunele rurale, şi din Moldova, şi din Basarabia şi din Bucovina pe evrei. Măsura aceasta a început deja să se aplice în Moldova"

In ceea ce priveşte situaţia din Basarabia şi Bucovina, acolo procesul de purificare se afla sub controlul personal al conducătorului statului. „Ţin să vă înştiinţez - spunea Mihai Antonescu, în şedinţa Consiliului din 2 iulie

'41 - că domnul general Antonescu consideră că purificarea naţională care trebuie îndeplinită în Basarabia ne impune o perioadă de totală izolare a Basarabiei şi Bucovinei de restul Regatului [...]. Domnia sa luându-şi răspunderea conducerii şi reorganizării acestor provincii.”

Analiza documentelor de epocă, a ordinelor mareşalului şi a expunerilor sale în şedinţele guvernului, pune în evidenţă existenţa unei concepţii antonesciene de purificare etnică a teritoriilor româneşti cu scopul de omogenizare etnică a poporului român şi de curăţire a României de evrei şi de minoritari în general.

„Dacă nu profităm de situaţia care se prezintă pe plan internaţional şi european, pentru a purifica neamul românesc - declara mareşalul Antonescu în şedinţa de guvern din 6 octombrie 1941 - scăpăm ultima ocazie pe care istoria ne-o pune la dispoziţie. Şi eu nu vreau s-o scap, pentru că dacă aş scăpa-o desigur că generaţiile viitoare mă vor blama. Pot aduce şi Basarabia înapoi şi Transilvania, dacă nu purific neamul românesc n-am făcut nimic, căci nu frontierele fac tăria unui neam, ci omogenitatea şi puritatea lui. Şi aceasta urmăresc în primul rând.”

Datele recensământului de „sânge evreiesc" efectuat în vara anului 1942 indică rezultatele acestei politicii Câteva exemple: dacă în 1930, în Basarabia trăiau 170.827 evrei, în 1942 au rămas 101; în Bucovina din 144.107 - 19.475; din care în judeţul Câmpulung din 7.747 - 76; în judeţul Cernăuţi din 51.681 - 16.794; în Suceava din 6.697 - 31; în judeţul Dorohoi din 14.874 -2.316. Iar în privinţa populaţiei evreieşti din mediul rural, din 157.936 locuitori câţi s-au aflat în 1930, în 1942 au rămas 2.539. În Transnistria au pierit în mai puţin de trei ani peste 70% din cei aproximativ 185.000 de deportaţi.

O analiză a textelor antonesciene, a retoricii sale, pune în evidenţă convingerile rasist-antisemite ce nutrea cât şi numeroasele sale oscilaţii şi contradicţii în „problema evreiască". Mareşalului îi plăcea să se considere „om de concepţie europeană", să exprime idei şi enunţuri de înaltă ţinută morală spunând că „vestejeşte orice ură”, condamnă „orice răzbunare şi necinstire a vieţii, onoarei şi averii altuia" ! Pe de altă parte însă, cerea ca românilor să li se inspire „ura împotriva duşmanilor naţiei aşa cum a crescut el cu ură împotriva turcilor, jidanilor şi ungurilor”.

Concluzia o puteţi trage de la sine.

Ce acuze s-au adus evreilor basarabeni?

Despre evreii basarabeni şi bucovineni, aflaţi în aria teritoriului revendicat de sovietici prin ultimatum-ul din iunie 1940 şi apoi ocupat după numai câteva zile, zvonistica şi informaţia falsă găzduită de ziare etc... a creat o imagine terifiantă. Evreii toţi, fără deosebire - scriau gazetele - s-au dedat în acele zile la cele mai odioase crime faţă de românii din fosta administraţie şi la cele mai servile atitudini faţă de cuceritorii, pe care-i aşteptaseră cu „braţele deschise”. Era înfierată “atitudinea cea mai josnică faţă de armata română în retragere care primise consemnul de a nu reacţiona armat la nici o provocare din partea agresorului sau civililor”. Un contencios bogat şi tragic, deci, pentru evrei, invocat peste un an [ la recucerirea Basarabiei şi Bucovinei ] pentru justificarea unor răzbunări şi represalii motivate emoţional de cele „pătimite” mai ales de armata română la retragere. Fireşte, nu erau reacţii ale unora şi aceleaşi persoane care să fi “pătimit” ci acţiuni provocate de o psihoză a vinovăţiei evreieşti – în bună parte scornită - pentru evenimentele acelui iunie – iulie 1940. Sunt unii care pretind că toate acuzele aduse evreilor pot fi oricând documentate – prin Jurnalele de operaţiuni ale unor unităţi militare, prin mărturiile martorilor oculari plecaţi în refugiu ş.a.m.d. În fapt, însă, în crearea acestei psihoze, un rol major l-au avut zvonistica şi informaţiile false ridicate de o propagandă diversionistă la rang de adevăruri pure.

Odată creat acest mod de instigaţii prevestitor de rele pentru evrei, el va condiţiona un mental colectiv în rândul armatei dar şi al civililor care va avea ca efect o prigoană anti-evreiască fără precedent în România.

Vor fi necesari, încă, ani de cercetare pentru a scoate la iveală formele Holocaustului din Basarabia şi Bucovina – asasinatele, deportarea, Transnistria – şi miturile ce le-au determinat. Că toate acele acuze aduse la adresa tuturor evreilor basarabeni şi bucovineni erau pure minciuni provocatoare de agresivitate au arătat diverşi cercetători care s-au străduit ca din compararea a sute de Jurnale şi Ordine militare, a mii de informaţii vehiculate de presa vremii, să tragă o linie de demarcaţie netă între Legendă / miturile vinovăţiei evreilor / şi Adevăr /. „Legendă şi adevăr” este chiar titlul unei lucrări de M.Pelin, Buc. 1994. În această carte se arată că documentele militare care învinovăţesc evreii de atitudinea lor faţă de armata română sunt evidente falsuri menite să abată atenţia de la

degringolada militară lăuntrică produsă de ordinele contradictorii şi retragerea necoordonată rezultată.

Documentele militare care-i acuză pe evrei cuprind fapte care se contrazic, afirmaţii contradictorii, neclarităţi.

Mărturii şi documente examinate cu calm infirmă atât existenţa victimelor / ofiţeri indicaţi ca ucişi şi în realitate în viaţă, ş.a. / cât şi vinovaţii evrei indicaţi.

Un studiu de caz făcut pe cele întâmplate la Soroca , de pildă, în zilele de iunie – iulie '40 scoate în evidenţă punct cu punct falsitatea mai tuturor celor consemnate în documente ( militare ) şi mărturii despre: asasinatele comise de evrei ; comportamentul lor faţă de români ; funcţia de instigatori jucată pe lângă militarii armatei ocupante. Studii obiective relevă că:

• evreii - cu mici excepţii - nu-i aşteptau pe ruşi ci fugeau din calea lor ;

• minoritatea evreiască se temea cel mai mult de pierderea independenţei româneşti ;

• planurile de evacuare “Tudor” şi “Mircea” i-au împiedicat pe evreii basarabeni şi bucovineni să se refugieze în ţară ;

M.Pelin afirmă: „...cercetând prin arhivele vechilor judeţe bucovinene, dar şi prin arhivele celor mai înalte eşaloane ale armatei: „am izbutit să găsim vreo 6 – 7 evrei implicaţi în activităţi cu adevărat anti-româneşti sau numai a fi presupuse ca atare”; or, „acolo trăiau cca. 300.000 evrei.” Deşi guvernările antisemite din România făcuseră totul ca să îndepărteze aceată etnie de ataşamentul ei faţă de ţară, atât evreii cât şi liderii lor şi-au exprimat în unele ocazii regretul pentru pierderea acestor teritorii.

Dar avalanşa minciunilor debitate pe seama lor, a avut funcţia de paratrăsnet politic pentru scurgerea mâniei cauzate de cedarea Basarabiei şi Bucovinei fără a se schiţa până şi cel mai mic gest de rezistenţă.

După numai un an aceiaşi diversiune va opera ca factor de stimulare şi justificare a acţiunii de golire a acestor provincii de evrei şi va justifica toate agresiunile posibile faţă de ei.

Cum instiga propaganda antievreiască din anii războiului la făptuirea unor acte samavolnice împotriva evreilor?

Presa oficială şi oficioasă din anii războiului, întregul sistem de propagandă al regimului ca şi o seamă de evenimente petrecute în epocă, concurau pentru instalarea în mentalul colectiv românesc a unor convingeri despre pericolul pe care-l constituie evreii pentru naţiune. Sloganurile preferate erau „iudeo – bolşevismul”, „iudeo –comunismul”, „iudeo – masoneria”, cu înalta putere de sugestie în condiţiile în care atât declanşarea şi tragedia războiului cât şi mizeria vieţii cotidiene puteau fi puse în dependenţă de „acţiunea perfidă şi nefastă a evreilor” în asemenea „direcţii”. Respectivele sloganuri nu erau „invenţii” de ultimă oră, dar forţa lor de impact în condiţiile date sporise considerabil. Ca şi în orice act propagandistic, nu dovada autenticităţii celor propagate trebuia făcută ci repetarea insinuării lor până la formarea „reflexelor” scontate. Uriaşa întindere a unui indiferentism de masă faţă de cele ce li se întâmplase evreilor autohtoni în acei ani, în care regimul îi transformase pe evreii ţării din cetăţeni în paria, demonstrează forţa unor prejudecăţi şi sloganuri atunci când pe o conştiinţă cât de cât şocată şi traumatizată de mutaţii intempestive în ordinea firească a lucrurilor este aplicată o propagandă duşmănoasă evreilor. Sloganurile acesteia sunt acceptate ca plauzibile fără a se mai cere dovezi de verosimilitate.

Era relativ comod să se creadă că evreii (în totalitatea lor) sunt prin definiţie comunişti, simpatizanţi ai U.R.S.S.-ului bolşevizat şi „agenţi” ai masoneriei universale care „decide într-un secret absolut confruntarea puterilor, graniţele ţărilor, regimurile lor” ş.a.m.d.

Or, „Conspiraţia evreiască în vederea distrugerii lumii creştine” nu este un mit nou. A fost folosit încă de abatele Barruel [ vezi Mémoires pour servir de l'histoire du jacobinisme ] ca explicaţie a revoluţiei franceze. În 1866, unul din stâlpii antisemitismului modern, dezvoltă în cartea sa “La France Juive”, răspândită şi pe meleaguri româneşti, o întreagă teorie a relaţiilor dintre franc – masonerie şi evrei.

În puzderie de alte cărţi şi reviste „masoneria evreiască” e făcută rând pe rând răspunzătoare de primul război mondial, de criza economică generală, de revoluţia bolşevică, de al doilea război mondial, într-un cuvânt

de marile evenimente pernicioase ale întregii istorii universale. Ca argument pentru toate aceste năstruşnice – dacă n-ar fi duşmănoase – susţineri este dată o scriere, de fapt un fals grosolan, publicat pentru prima oară în 1903 de un serviciu secret al Rusiei ţariste şi intitulat Protocoalele înţelepţilor Sionului, tradus în numeroase rânduri şi în limba română.

Cu extrase din această scriere, dovedită ca fiind concepută în scopuri diversioniste, decenii în şir s-a perorat despre „Conspiraţia evreiască mondială”. Din păcate şi azi se mai pot găsi pe standurile de cărţi ale comerţului stradal fie câte o nouă ediţie din respectivele “Protocoale…”, fie prelucrări asezonate ale acestora. Un exemplu cu totul ieşit din comunul unor prelucrări prin broşuri sau foi volante ale “Protocoalelor” îl reprezintă o recentă lucrare de sute de pagini datorată negaţionistului Ieronim Hristea [De la steaua lui David la steaua lui Rothschild] şi apărută recent.

Ce loc a deţinut Pogromul de la Iaşi în cadrul Holocaustului din România ?

Pogromul de la Iaşi este apreciat de specialişti ca fiind prima fază de anvergură a distrugerii fizice a evreilor din România. La Iaşi, în ajunul pogromului (iunie 1941) trăiau 45.000 de evrei. Din înalt ordin oraşul trebuia „curăţat” în întregime de evrei: prin evacuare, expulzare, „executare a oricărui evreu care va ataca armata”, ş.a.m.d. O campanie de presă declanşată la 26.06.1941 urma să pregătească populaţia pentru asemenea măsuri în forţă. Jafuri, violuri şi crime au început la periferiile Iaşului în noaptea de 28 / 29 iunie. După răspândirea unor zvonuri că evreii au tras asupra armatei soldaţi germani, în înţelegere şi colaborare cu armata română au arestat evrei, i-au dus la Chestura de poliţie unde au fost ucişi cu sutele. Carnagiul s-a repetat pe străzi în case şi pe drumul spre gară unde coloane de câteva mii de evrei erau duse pentru a fi îmbarcate în „Trenurile morţii” numite astfel deoarece în ele, datorită condiţiilor - lipsă de aer, apă şi spaţiu, zăpuşeala, durata de deplasare / zile în loc de ore / au pierit până la destinaţie alte câteva mii de evrei ieşeni. Totul s-a petrecut sub ochii şi cu participarea autorităţilor locale. Guvernul şi generalul Antonescu poartă răspunderea pentru circa 13.000 de victime evreieşti ale acelui pogrom din zilele de 29.06. – 6.07. 1941.

Responsabilitatea autorităţilor statului român pentru înscenarea pregătirea şi executarea Pogromului este amplu documentată .

Cei care neagă acest Pogrom îl reduc la un derizoriu de „ucidere a 500 iudeo – comunişti” / vezi Comunicatul oficial / Sau cum se scria într-un Buletin de Informaţii al Procuraturii tribunalelor militare din România / vezi Arhiva Min. de Interne, dosar 40010, vol. 114, pp. 227 – 228, 231 /.

„În seara de 28 / 29 iunie 1941 s-a produs o rebeliune de către iudeo – comunişti, trăgând asupra armatei şi asupra autorităţilor / civile / focuri de armă şi mitralieră. Mişcarea a fost reprimată de armata română în colaborare cu armata germană. Vinovaţii au fost executaţi pe loc. Ordinea a fost restabilită în ziua de 30.06.1941”.

Acest “Buletin” se înscrie, deci, printre documentele, contrafăcute de serviciile de informaţii (interesate atât în camuflarea implicării lor în acţiuni genocidare de acest tip cât şi în inventarea unor justificări „ad hoc” pentru

crimele comise, dar nerecunoscute la adevărata lor amploare). Adevăratele documente şi mărturii, chiar din partea unor autorităţi prezente la Iaşi în acel timp, atestă că evreii ieşeni nu au comis nici un act de violenţă împotriva armatei germane sau / şi române care să reclame în revanşă „sancţiuni” de tipul celor petrecute la Iaşi.

Pogromul de la Iaşi este reflectat chiar şi într-o serie de documente găsite în arhivele germane, din care prezentăm în continuare două atari exemple.

Consulatul German Iaşi, 9 iulie 1941

G. J. Nr. 42

Referitor: Evenimentele din Iaşi în perioada 28.VI.-3.VII. a. c. 5 Copii S e c r e t ! 2 Anexe

În timp ce oraşul Iaşi *a fost doar într-o măsură redusă afectat de suferinţele cauzate de ostilităţi - cu excepţia unui atac aerian, ce-i drept violent - în noaptea de 28. spre 29. s-au petrecut evenimente în urma cărora 3-4000 de evrei şi-au pierdut viaţa. încă în seara zile de 28. s-au auzit focuri de armă răzleţe în diferite locuri ale oraşului; după lăsarea întunericului focurile de armă s-au înteţit; inclusiv mitralierele au intrat în scurt timp în acţiune. în cursul nopţii întregul oraş a răsunat de un veritabil vuiet de luptă, au fost aruncate inclusiv multe grenade de mână. Spre dimineaţă situaţia a devenit ceva mai calmă; dar totuşi până în după-masa zilei de 29., şi în noaptea spre 30. iunie s-au tras mii de focuri de armă. Între timp evreii au fost atacaţi şi împuşcaţi în masă; corpurile lor, printre care multe femei şi mulţi copii, zăceau în grămezi în numeroase locuri din oraş. împuşcăturile au continuat - numărul lor reducându-se treptat - până în data de 2 iulie; numărul total al celor care şi-au pierdut viaţa momentan nu pot fi obţinute date exacte în această privinţă. Concomitent cu împuşcarea evreilor au început şi jafurile, ce au luat o proporţie neobişnuită şi au durat zile în şir. în primele zile nu a fost vorba defel de o acţiune planificată; grupuri de dimensiuni reduse, majoritatea formate la întâmplare şi conduse adesea de civili, acţionau independent, spărgeau casele, asasinau evreii şi jefuiau locuinţele. Nopţile întunecate au favorizat aceste metode. Generalul Stavrescu a emis în cursul zilei de 29 iunie ; ordinul funest de evacuare a populaţiei evreieşti a oraşului. La o reflecţie

mai pătrunzătoare, el ar fi trebuit să-şi dea seama că, într-un moment în care puternice unităţi germane şi române se aflau în plină desfăşurare împotriva inamicului, îndepărtarea într-o direcţie opusă a 50000 de oameni era absolut imposibilă. Astfel că ordinul a fost revocat chiar a doua zi, după ce au fost expediate - aşa cum mi s-a comunicat - 2 trenuri cu 4423 evrei. La îmbarcarea şi expedierea evreilor s-au petrecut scene înfiorătoare; de la prezentarea detaliată a acestora eu doresc să mă abţin. Din primul tren, în care 2066 evrei au fost înghesuiţi în 20 de vagoane, au fost descărcate încă în staţia de cale ferată Podul Iloaiei - aflată la 18 km distanţă de laşi - peste 1000 de morţi, ce au zăcut iniţial în grămezi în faţa vagoanelor şi au fost înmormântaţi în cursul zilei următoare. Până la data de 5. iulie, numărul morţilor a crescut la 1290; 776 erau încă în viaţă şi au fost cazaţi la familiile evreieşti din localitate. După toate probabilităţile, doar prin prezenţa unei brutării de campanie germană a fost prevenită acolo o baie de sânge. Al doilea tren, având destinaţia Târgul-Frumos, cu 37 vagoane şi 2357 evrei a înregistrat după ajungerea sa la destinaţie 656 de morţi. Potrivit comunicării primarului din Târgul-Frumos, în cursul continuării călătoriei spre Roman au mai murit de asemenea câteva sute; ei au fost descărcaţi pe parcurs şi înmormântaţi în localităţi mai mici. Supravieţuitorii au ajuns la Roman după o călătorie ce a durat 4 zile, unde, în conformitate cu mărturiile ofiţerilor germani martori oculari, aceştia în mare parte dezbrăcaţi - hainele le fuseseră deja furate - au fost mânaţi în curtea unei fabrici de zahăr pentru a aştepta transportarea lor mai departe spre Călăraşi. După câte se afirmă, în tot acest timp ei nu ar fi primit apă şi hrană. Ofiţerii germani sunt convinşi că probabil nici unul dintre aceşti oameni nu va scăpa cu viaţă, fie şi numai pentru a înlătura martorii acestor orori. Din partea medicilor sunt indicate drept cauze ale morţii; pentru o mică parte asfixierea, iar pentru majoritatea victimelor leziunile interne şi externe grave. Ofiţerii germani, cu care am discutat despre cele petrecute, şi-au exprimat la unison oroarea privind evenimentele la care au fost nevoiţi să asiste.

Momentan nu este şi probabil că nici pe viitor nu va fi vreodată posibilă obţinerea unei imagini exacte privind cauzele reale ale evenimentelor. Din partea oficialităţilor române mi s-a declarat în mod repetat - ultima dată ieri 8. iulie de către prefectul poliţiei, colonelul Pop - că nu au fost găsite arme la nici o percheziţie efectuată în case. Potrivit comunicărilor făcute mie de ofiţeri germani, este totuşi o certitudine faptul că au putut fi înfăţişaţi şi executaţi comunişti, ce trăseseră din case şi pe stradă cu pistoale şi mitraliere asupra militarilor germani. Cu toate acestea, nu poate fi vorba despre o revoltă comunistă veritabilă; nicăieri în oraş nu s-a ajuns la lupte de stradă propriu-

zise. Eu am convingerea, ce este întărită de numeroase comunicări primite de mine, că a fost vorba în esenţă de instigări ale unor elemente dubioase, elemente ce au provocat pogromul şi care totodată doreau să jefuiască. Anumite cercuri fac o comparaţie cu evenimentele din ianuarie, dar legionarii cinstiţi nu au avut cu siguranţă nici un rol în aceste provocări şi nici nu s-au înregistrat arestări printre ei. Mult mai plauzibile sunt instigările unor complici, în special a cuziştilor sau a unor elemente care se prezentau ca atare. Este foarte ciudat faptul că, în zilele premergătoare evenimentelor au fost văzuţi indivizi suspecţi cu însemne ce semănau foarte mult cu însemnele partidului naţional-socialist şi care chestionaţi în această privinţă au declarat că acela era însemnul partidului cuzist. Profesorul Cuza, care de câteva zile a revenit în Iaşi, a contestat însă categoric acest fapt.

Trebuie respinsă cu toată asprimea încercarea de a se atribui Wehrmachtului responsabilitatea pentru evenimentele petrecute, aşa cum s-a încercat acest fapt chiar din partea oficialităţilor române. Pe baza unei informări desigur false, prefectul, colonelul Dumitru Captaru, i-a făcut responsabili faţă de mine - în jurul orei 23.50 a zilei de 30 iunie - pe militarii germani pentru expedierea trenului plecat spre Podul Iloaiei şi m-a rugat în legătură cu aceasta să acţionez astfel încât autoritatea executivă să revină din nou în totalitate în mâinile românilor. Eu aud tot mereu, chiar şi de la militarii germani, că din partea ofiţerilor şi trupei române se susţine faptul că acţiunea împotriva evreilor a fost cerută de militarii germani. Îmi permit să fac referire în acest sens la raportul meu J. nr. 271 cu privire la stenodactilografa maltratată. Este de la sine înţeles faptul că în noaptea de 28. spre 29. iunie soldaţii germani s-au apărat; împărţirea în ziua următoare a oraşului într-un sector german şi unul românesc a atras după sine inclusiv participarea militarilor germani la ridicarea şi transportarea evreilor la secţiile de poliţie, odată ce ordinul de evacuare a evreilor fusese emis. Totuşi, potrivit comunicării şefului comenduirii germane a staţiei de cale ferată, căpitanul Fischer, expedierea trenurilor a fost organizată exclusiv de români. Din nefericire, în aceste zile critice s-a ajuns însă şi la excese împotriva evreilor din partea militarilor germani. Cu toate acestea este vorba de cazuri individuale, ceea ce nu îndreptăţeşte - în orice caz şi sub nici o formă -încercarea de a culpabiliza Wehrmachtul german pentru incidente.

Ceea ce s-a petrecut în aceste zile aruncă o imagine întunecată asupra naturii poporului român. La comiterea jafurilor şi a exceselor sângeroase au participat mai cu seamă militari, dar şi jandarmerie, poliţişti şi numeroşi civili. Mita se ridică la multe milioane; asupra unor simpli militari au fost

găsite sume de mii de lei, bijuterii şi alte asemenea valori. In cursul primelor violenţe au fost asasinaţi doar câţiva dintre evreii intelectuali şi cei înstăriţi, în rândurile cărora trebuie căutaţi adevăraţii agenţi ai comunismului; cei mai mulţi au reuşit să-şi răscumpere libertatea. Chiar şi cărţile lor de identitate conţineau de obicei un anumit număr de bancnote; unii au fost adesea arestaţi şi eliberaţi abia după plata unor sume corespunzătoare. Astfel că evreii evacuaţi aparţin aproape în exclusivitate păturilor sociale sărace, care cel mai probabil că nu au fost implicaţi în schimbul de focuri. Chiar şi prefectul Captaru a menţionat în scrisoarea adresată primarului din Târgul-Frumos în chestiunea trenului expediat acolo, că este vorba de evacuaţi împotriva cărora nu ar exista nimic compromiţător.

Aşa cum am raportat deja telegrafic, în cursul zilelor critice eu nu am putut constata prezenţa jurnaliştilor străini în Iaşi. întrucât evenimentele derulate la Podul Iloaiei au fost între timp fotografiate şi de cealaltă parte, iar copiile au fost răspândite aici, trebuie să ne aşteptăm ca mai devreme sau mai târziu acestea să ajungă în posesia propagandei inamice. Ambele trenuri aveau în compunere inclusiv multe vagoane aparţinând căilor ferate ale Reichului; comandantul german al gării a declarat în legătură cu aceasta că, în caz de necesitate, administraţia românească a căilor ferate poate apela la utilizarea vagoanelor germane.

Anexez, spre luare la cunoştinţă confidenţială, copii ale unor rapoarte provenite de la autorităţile militare cu care eu am colaborat strâns, respectiv câteva fotografii din Podul Iloaiei ale aceloraşi autorităţi.

ss. Schellhorn (Schellhorn)

Către

Legaţia Germană

B u c u r e ş t i

P.A.A.A.B., Deutsches Konsulat Czernowitz, Paket 4, Po 1, Bd. 2, Politische Lage 1931-1943, nenumerotat.

Un document referior la Târgu Frumos din apropierea Iaşilor

Iaşi, 7 iulie 1941

Notă

In urma convorbirilor avute cu primarul din Târgul-Frumos cu privire la evenimentele petrecute acolo au reieşit următoarele:

In jurul orei 11 a dimineţii zilei de luni, 30 iunie, în Târgul-Frumos a sosit un tren cu 37 de vagoane, în care se aflau evreii evacuaţi din oraşul Iaşi. Dispoziţia pe care primarul o primise de la prefectul Captaru prevedea cazarea în Târgul-Frumos a persoanelor împotriva cărora nu exista nimic compromiţător şi care au trebuit să fie evacuaţi din Iaşi doar din motive de siguranţă. Totodată, a fost dispusă hrănirea celor evacuaţi. Intre timp trenul a plecat mai departe către Roman şi s-a reîntors în cursul serii, fiind escortat de militari români. Sosiţi în Târgul Frumos, persoanele aflate în tren au cerut, implorând, apă. Intre timp evreii aflaţi în primele vagoane au fost debarcaţi. In primul vagon se afla un mort, iar în următoarele oamenii erau într-adevăr extrem de epuizaţi, dar încă în viaţă. In acest moment căpitanul de cavalerie Kozak din cadrul O.K.W. a dat ordinul ca, din motive de siguranţă, debarcarea în continuare a evreilor să fie oprită. Această dispoziţie a fost necesară deoarece lângă tren se adunase deja o mulţime ameninţătoare, îndeosebi 2 companii de militari români, şi exista temerea că se va ajunge la incidente. Militarii români staţionaţi acolo au boicotat aprovizionarea cu apă a evreilor închişi în vagoane. Potrivit mărturiei primarului, inclusiv elemente ale unei unităţi de cale ferată germană au solicitat ca evreilor să nu li se dea apă. In cele din urmă primarul a obţinut retragerea militarilor români, după care vagoanele au fost dechise pentru ca - potrivit dispoziţiilor primite -evreii să fie aprovizionaţi cu alimente şi apă. Cu acest prilej s-a constatat că muriseră deja 656 evrei. Ceilalţi evrei se aflau într-o asemenea stare de epuizare fizică, încât erau de aşteptat noi cazuri de deces. După aceea evreii au fost transportaţi mai departe în direcţia Paşcani, întrucât ei nu aveau dreptul de a rămâne în Târgul Frumos; ca destinaţie finală a fost indicată localitatea Călăraşi. Potrivit mărturiei primarului, până la Paşcani au mai sucombat încă aproximativ 500 de oameni, aceştia fiind înmormântaţi în satele aflate de-a lungul drumului. Cetăţeanul german Kollmann, pe care l-am vizitat, mi-a relatat că aproximativ 200 de evrei au fost îngropaţi într-un sat învecinat.

Examinările medicale efectuate asupra morţilor descărcaţi în Târgul-Frumos, au arătat faptul că majoritatea acestora sucombase nu de pe urma asfixierii ci ca urmare a unor răni suferite anterior. Primarul a declarat că priveliştea fusese atât de oribilă, incât ea depăşeşte orice închipuire umană. Se cuvine a fi relevat faptul că trenul a fost, într-adevăr, păzit de militari germani, dar care s-au opus doar debarcării evreilor şi nu aprovizionării acestora.

În total, în tren se aflau 2357 evrei, majoritatea bărbaţi, printre ei figura şi un număr redus de femei şi copii. Inclusiv morţii descărcaţi în Târgul Frumos erau aproape în totalitate bărbaţi.

Pe drumul de întorcere, în Podul-Iloaiei s-a constatat faptul că acolo fuseseră descărcaţi 1290 de morţi; 776 evrei erau încă în viaţă, fiind cazaţi la familiile evreieşti din localitate. Acolo nu s-au semnalat alte incidente.

P.A.A.A.B., Deutsches Konsulat Czernowitz, Paket 6, Po 13, Bd. 8, Russenbesetzung, nenumerotat

Aţi cunoscut vreun martor ocular al represaliilor antievreieşti de la Odessa (Octombrie 1941)

În ziua de 22 octombrie 1941, ora 17,45, clădirea în care a fost instalatla Odessa Comandamentul Militar a sărit în aer. Până a doua zi seara,potrivit unui Raport al Comandantului Armatei a IV-a, s-au scos de subdărâmături 41 morţi şi 39 răniţi. O seamă de telegrame şi rapoarte, produseîntre 22-24 octombrie curent, informau Cabinetul Militar al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri despre toate cele petrecute în acest răstimp. Încă dela prima informare, generală şi fără precizări de detaliu cu privire la explozie, mareşalul Ion Antonescu a ordonat represalii de o amploare fără precedent. Sunt cunoscute şi comentate în literatura de specialitate. Câteva documente esenţiale în acest sens: Ordinul nr. 562 din 23.X, ora 12,30; Ordinul 3161 din 24.X.

Un interviu pe care l-am luat colonelului în rezervă Ovidiu Anca, ( înregistrat pe casetă audio-video în septembrie 2003), face trimitere la o telegramă primită de la Cabinetul Militar al Conducătorului în noaptea de 22/23 octombrie, imediat după miezul nopţii, prin care mareşalul ordonă „reprimarea a 22.500 evrei pentru explozia care a avut loc la Odessa.”

Ovidiu Anca a fost cel care a recepţionat şi transmis superiorului său, generalul Trestioreanu ordinul Conducătorului de ucidere, ca represalii la atentatul produs asupra Comandamentului de la Odessa, a 22.500 de evrei aflaţi in ghetoul din localitate. Mărturiile provin, asadar, de la cel care a predat personal ordinul de represalii primit in noaptea de 22-23 octombrie, orele 1. Din spusele intervievatului rezultă că cei destinaţi represaliilor erau in principal evrei proveniţi din Basarabia, deci evrei români, refugiaţi aici la retragerea trupelor sovietice în vara lui 1941.

Aruncarea în aer a Comandamentului român din Odessa era cât se poate de clar că nu a fost cauzată de evrei,- şi cu atât mai puţin, de către cei proveniţi din Basarabia. O explozie asemănătoare mai avusese loc, cu puţin timp înainte, la Kiev, pusă la cale de KGB

Cât despre pregătirea exploziei de la Comandament, generalul Glogojan – comandant şef- fusese avertizat în repetate rânduri: o dată, de însăşi mama celui care minase clădirea. Colonelul Anca (pe atunci maior)

este cel care introdusese această femeie la general, cum tot el este cel care în noaptea de 22/23 octombrie, ora 1, adusese ordinul de represalii venit prin HIUG-ul de la poştă, în condiţiile în care instalaţiile de transmisiune proprii fuseseră distruse.

Intervievatul scoate în relief maniera bestială în care au fost ucişi -prin ardere, mitraliere, spânzurare şi spulberare - cei 22.500 evrei, act care constituie o pată gravă pe chipul mareşalului şi a ostaşilor care au dus la îndeplinire acest ordin. Oroarea o resimte şi astăzi. Dar tot el a declarat la procesul generalului Trestioreanu din 1946, că pentru timp de război represaliile au fost prevăzute de Tribunalul de la Haga încă din 1907, dar nu sub forma nejustă, nemăsurată şi bestială ca cea petrecută la Odessa şi de care s-a simţit şi se simte oripilat. Cum se simte şi, în ultima vreme, stupefiat de afirmaţiile mincinoase ale negaţioniştilor pe care-i vede la televizor şi care susţin că la Odessa, ca şi în Transnistria sau în Basarabia, nu li s-a întâmplat nimic rău evreilor.

Personal, aflat cândva pe un pat de spital, mi-a fost dat să aud din partea unor cosuferinzi - veterani de război, foşti pe frontul de Răsărit -povestiri de-a dreptul spăimoase, despre felul în care ei personal au maltratat pe evreii basarabeni şi transnistrieni în toamna şi iarna lui '41. Povesteau degajat şi fără inhibiţii: dar cu o mare tristeţe că toate acestea s-au putut întâmpla, că anumite vremuri îi pot neomeni pe oameni. Şi că îşi doreau ca asemenea vremuri să nu se mai repete. Ţineau însă ca ele să fie amintite spre a fi cunoscute. Asemenea mărturii au desigur valenţe educative pentru tânăra generaţie, căreia sperăm să nu-i fie hărăzite împrejurări care să-i dezumanizeze pe unii şi să-i desfiinţeze pe alţii.

Textul abreviat al interviului

Sunt Ovidiu Anca, colonel în retragere în vârstă de 95 ani. În anii 1941-1944 am fost activ pe frontul de răsărit cu grad de maior. Când am intrat în Odessa, la 17 octombrie 1941, eram maior, şef de birou la Comandamentul armatei, care după ruperea frontului şi părăsirea poziţiilor de sud de către armata roşie s-a instalat la periferia oraşului, într-un fost colhoz.

- Domnule colonel Anca vă rog să ne povestiţi cu precădere episodul cu aruncarea în aer a clădirii Comandamentului armatei române, la 22 octombrie 1941, şi represaliile care au urmat.

- După instalarea în acea clădire a colhozului, generalul Glogojan, prim comandant al diviziei, nemulţumit cu locaţia modestă aleasă, a început să caute în oraş o clădire mai corespunzătoare şi s-a fixat pe impozantul sediu care a găzduit până atunci KGB-ul. Era o clădire imensă, prezentabilă, cu multe camere şi cu toate facilităţile unor birouri rămase intacte – până şi călimările de cerneală şi condeiele erau la locul lor.

Generalul a fost sedus de clădire, iar la obiecţia multora că ar putea fi minată n-a reacţionat decât prin ordonarea unui control, care efectuat de o echipă germană cu experienţă a dat convingerea că totul este în regulă.

Transferul Comandamentului în noul sediu a avut loc în 20 octombrie curent.

Eu, maior Anca, în calitate de şef de birou şi prim subaltern al generalului Trestioreanu, adjunctul Comandantului, am ocupat birourile cele mai spaţioase, pe care apoi le-am cedat unor gradaţi superiori şi m-am retras într-un birou lateral, dar tot atât de confortabil. Această mutare a fost norocul meu, deoarece s-a dovedit a fi printre puţinele rămase intacte după explozie.

- Chestiunea cu minarea clădirii n-a mai preocupat pe nimeni?

- Ba da. Chiar în ziua d 22 octombrie, cam pe la prânz, o femeie, rusoaică, s-a prezentat la mine rugându-mă s-o introduc la general pentru a-l informa că chiar fiul ei, KGB-ist, a minat clădirea şi că a rămâne acolo e un pericol de moarte. Şi că face aceste mărturisiri pentru ca să nu se întâmple o nenorocire care s-ar sparge în capul localnicilor. Am introdus-o pe femeie la generalul Glogojan. A ascultat-o, a ordonat apoi ca să ieşim cu toţii din clădire şi să stăm într-un parc din apropiere pentru a vedea ce se va întâmpla. Ne-am dus cu toţii în acel parc (numit Sevcenko, la oarecare distanţă de clădire), unde după 3-4 ore de aşteptare am fost îndemnaţi de general să ne întoarcem în sediu, deoarece informaţiile date de rusoaică erau fie provocatoare, fie femeia era nebună. Şi ne-am întors fiecare la biroul său de lucru.

Nu au trecut decât două ore şi a avut loc acea explozie, care fie şi numai prin suflul ei ne-a pus pe toţi la pământ. Gazele emanate erau sufocante. Clădirea era mai mult de jumătate distrusă. Când mi-am revenit şi m-am dus spre scară (căci biroul meu era la etaj), se căsca un hău de nepătruns din pricina întunericului. Era ora 17,30, când la Odessa se lăsa de acum întunericul, dar aici nu se vedea din cauza fumului.

Ajuns în stradă am putut abia realiza ce se întâmplase. Dar nu ştiam încă cine se afla sub dărâmături. Generalul Glogojan nu apărea. Generalul Trestioreanu, adjunctul său, care nu se afla în clădire (fusese în oraş), revenit la locul dezastrului a dat primele ordine: mobilizarea unităţilor din divizie pentru a începe demolarea şi căutarea cadavrelor. Eu eram adjunctul lui Trestioreanu în tot ce întreprindea şi ordona în calitate de nou comandant.

Imediat după miezul nopţii, mi-a ordonat să mă duc la poştă să văd dacă n-a venit vreun ordin de la Bucureşti. M-am executat imediat, deoarece la sediul Comandamentului toate instalaţiile de comunicaţie şi emisie-recepţie fuseseră avariate.

La poştă se afla un HIUK, prin care armata comunica cu exteriorul. Funcţionarul de serviciu a raportat că are un ordin de la Bucureşti pentru Comandament. Ordinul era cifrat. L-am adus la Comandament, unde cifratorul nostru, care supravieţuise, l-a decodat în faţa mea şi a generalului Trestioreanu.

Ordinul era: „Treceţi imediat la represalii:

200 pentru fiecare ofiţer; 100 pentru fiecare subofiţer; 50 pentru fiecare soldat”

Ceea ce m-a surprins în mod deosebit – şi asta n-am să uit niciodată – era că la sfârşit ordinul stabilea şi o cifră de 22.500, specificând ca aceştia să fie evrei din Odessa.

- Se ştia de acum câţi morţi a produs explozia?!

- Nu. Or, tocmai asta m-a cutremurat. Cifra de mai sus era total disproporţionată chiar şi în raport cu cota stabilită de acelaşi ordin şi care, în cel mai rău caz, nu putea dimensiona represaliile la mai mult de câteva mii de evrei. Această cifră de 22.500, stabilită cu anticipare, mi s-a părut de

neînţeles, mai ales că se ştia cine purta vina exploziei. O explozie similară mai avusese loc şi la Kiev, cu puţin înainte, şi dovedită că a fost pusă la cale de combatanţi sovietici din serviciile secrete.

- Cum a reacţionat generalul Trestioreanu la ordin?

- Practic, până în zori n-a ordonat altceva decât acţiuni de demolare şi de identificare a cadavrelor celor de sub dărâmături.

La ora 5 a sosit generalul Macici însoţit de generalul Gheneraru, ambii din stafful Comandamentului general al armatei, aflat la Tiraspol.

Cel dintâi l-a întrebat (eram şi eu de faţă):

„Trestioreanu, ce măsuri de represalii ai dat?” La care acesta a răspuns că n-a avut timp decât pentru demolări, acţiuni de prim ajutor ş.a.

Generalul Macici a replicat: „Cum, n-ai executat ordinul de represalii dat de Antonescu?!”, după care a ordonat înlocuirea sa la comanda Comandamentului din Odessa cu generalul Gheneraru.

- Şi ce a urmat?

- Cam pe la ora 6 au început represaliile: zeci de evrei spânzuraţi de felinarele de pe străzi şi câteva sute de evrei mitraliaţi în diferite piaţete din preajma locului unde a avut loc explozia.

- Dumneavoastră aţi văzut toate acestea?

- Da, deoarece tocmai începusem să încărcăm în camioane ce mai rămăsese ca echipament etc. în clădire şi să revenim în clădirea din acel colhoz unde ne instalaserăm prima oară.

Şi trecând prin diverse străzi i-am văzut fie pe cei spânzuraţi (nu erau prea mulţi) cât şi pe cei mitraliaţi (foarte mulţi). M-a impresionat!

- Cine a făcut toate acestea?

- Batalionul de mitraliere divizionar care până atunci fusese aproape nefolosit. Era comandat de un locotenent colonel de al cărui nume nu-mi amintesc, dar îl cunoşteam.

Mi-era greu să concep că semeni de-ai mei sunt capabili de asemenea orori. Mi-a făcut rău acest spectacol

- Dar cum erau scoase toate aceste victime din case?!

- Nu erau scoşi din casă, ci aduşi dintr-un fel de ghetou, unde se aflau adunaţi încă din 19 octombrie, mai cu seamă evrei din Basarabia, retraşi odată cu trupele sovietice. Nu erau evrei localnici care să fi avut până atunci locuinţele lor. Ci retraşi cu frontul, care abia se „rupsese”.

Din acest loc erau aduşi pentru execuţie în locurile mai centrale ale oraşului.

Am văzut însă şi o seamă de clădiri care aveau pe ele cruce; erau, probabil, ale ruşilor – pentru a fi distinse de cele ale evreilor în timpul represiunii.

- Şi represiunile au continuat?

- Desigur. Cele de mai sus s-au întâmplat în dimineaţa zilei de 23 octombrie, a fost prima fază a operaţiunii; a doua a fost şi mai cruntă. Ea a constat în comasarea a 10.000 evrei într-un „complex” de barăci de lemn şi a încă pe atât în câteva „blocuri” dinamitate: cei dintâi au fost arşi de vii, iar cei din urmă spulberaţi de explozie.

Gheneraru a dat ordin în ziua înhumării celor dispăruţi în explozia de la Comandament ca evreii din barăci să fie mitraliaţi, după care cisterne cu benzină să incendieze locaţia.

Spectacolul a fost de nedescris. Infernul pe pământ! La fel şi în blocurile cu evrei dinamitate.

- Aţi văzut cu ochii dv. toate aceste scene apocaliptice?

- Nu, nu aş fi rezistat să le văd. Eu am fost educat în spiritul credinţei creştine şi al omeniei. Numai faptul că le-am auzit şi mi-au dat coşmaruri.

- Cine vi le-a relatat?

- Colegii din Comandament şi chiar oamenii cu care m-am întâlnit mai apoi.

- Germanii au participat şi ei la acest carnagiu?

- În parte, la dinamitarea acelor blocuri cu evrei a participat şi o companie de nemţi.

- Înainte să se fi trecut la asemenea operaţiuni de holocaust, evreii au putut bănui ce-i aşteaptă?

- Mulţi credeau că totul va lua sfârşit cu cele petrecute în prima zi după explozie şi că vor „scăpa” doar cu acţiunea de totală spoliere a valorilor pe care le mai posedau şi de care au fost jecmăniţi în acele zile.

- Unde au ajuns toate aceste bunuri?

- Nu cunosc amănunte. Pot spune doar că intrând în cabinetul generalului Trestioreanu – care fusese numit între timp comandantul capturilor din Odessa – am fost uimit să văd adunat acolo un maldăr de bijuterii. Fireşte, nu am întrebat nimic, deşi mă aflam în relaţii foarte bune cu domnul general.

- Aşadar, despuierea de bunuri şi uciderea în masă a evreilor din Odessa nu era un simplu zvon care să exagereze dimensiunile genocidului?

- Nu era zvon. Ordinul lui Antonescu spunea precis: 22.500 de evrei. Şi acest ordin l-am adus eu cu mâna mea de la poştă, în noaptea de 22/23 octombrie 1941.

Şi, din câte v-am arătat, s-a executat întocmai, chiar dacă numărul victimelor exploziei nu era decât (până la 23.X.seara) de 41 de morţi şi 39 de răniţi, ofiţeri 8, subofiţeri 1, funcţionari civili 1, grade inferioare 22, sub dărâmături încă 10 ofiţeri şi un ofiţer german. Deci, chiar şi după baremul stabilit însuşi de Antonescu în ordinul recepţionat în noaptea de 22/23 octombrie, represiunea n-ar fi trebuit să depăşească câteva mii de oameni.

- La Tribunalul Poporului, în anul 1946, dv. Domnule Ovidiu Anca, fost ofiţer de stat major la Odessa, înainte şi după explozie, în calitate de martor al apărării, aţi declarat că Trestioreanu ar fi dat următorul

ordin: „Du-te şi raportează situaţia şi că se vor lua măsuri şi represalii” .Apoi aţi adăugat:

- Ajunşi la poştă, colonelul Moldoveanu a raportat, adăugând de la d-sa următoarele cuvinte „prin spânzurătoare”, la care am replicat: „când se vor face spânzurători, când generalul Trestioreanu nu mi-a comunicat acest lucru, iar în timp de două ore nu s-au putut ridica aceste spânzurători”, la care colonelul Moldoveanu (m-a întrebat): „De unde ştii dumneata?”

Până a doua zi dimineaţă şi până la sosirea d-lui general Macici, nu s-a făcut altceva decât s-au scos cadavrele de sub dărâmături.

După sosirea generalului Macici, l-am văzut cu generalul Trestioreanu, şi din gesturi am văzut că era o discuţie agitată. Aceasta se întâmpla la locul exploziei.

Grupul s-a deplasat spre colţul străzii, unde am auzit următoarele cuvinte spuse de dl. general Macici: „Sunteţi nişte laşi, nişte fricoşi, până la această oră Odessa trebuia să fie întoarsă pe dos”. După aceasta, a venit un ofiţer de la Poşta Centrală şi a adus un ordin, probabil secret. Generalul Macici l-a chemat pe dl. căpitan Marian Ionescu de la descifrat. Aceasta s-a petrecut cam la jumătate de oră de la venirea generalului Macici în dimineaţa zilei de 23.X.1941.

După aceasta, a ieşit gen. Trestioreanu, roşu la faţă, spunând că i s-a luat comanda.

Accentuez că în noaptea de 22/23.X.1941 nu s-a luat nici o măsură de represalii. Am auzit însă că au venit ordine încă din seara zilei de 22 octombrie, după explozie s-au făcut execuţii de către trupe germane.”

[Am reprodus, mai sus, întocmai fila 161-162 din documentul ASRI, FP, ds. 40010, vol.45, reprodusă şi în lucrarea Procesul mareşalului Antonescu, documente, ediţie prefaţată şi îngrijită de Marcel Dumitru Ciucă, Editura Saeculum, L.O., Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 106-107.]

- Între cele pe care mi le-aţi spus astăzi, după 57 de ani de la acest proces şi 62 de ani de la evenimente, există oarecari deosebiri, în sensul că atât despre ordinul recepţionat de dv. în noaptea de 22/23.X, cât şi

despre represalii nu se face zicere, iar unele lucruri spuse la acel proces n-au mai fost reiterate astăzi. Să fi fost declaraţia dv. făcută atunci, ca martor, răstălmăcită?

- În parte, da. Sunt unele lucruri pe care eu nu le-am spus atunci, iar despre prezenţa la poştă în 22/23 a colonelului Moldoveanu nu-mi amintesc. Eu am fost însoţit atunci la poştă doar de un soldat care m-a condus acolo cu motocicleta. E drept, însă, că la proces n-am adus vorba despre represalii, ci doar că ele nu au fost ordonate de generalul Trestioreanu.

Am mai spus la proces că represaliile au fost, în general, legiferate la Haga încă de la începutul secolului. Dar că acele represalii de la odessa, ordonate de Conducător, erau nemăsurate şi inumane. Dar nimeni n-a mai ascultat aceste cuvinte ultime ale mele şi absolut toţi cei din sala de şedinţe au început să strige „Arestaţi-l, arestaţi-l!”.

- Şi v-au arestat?

- Nu, m-am întors acasă şi apoi la comandament, unde am mai funcţionat un timp. Abia peste doi ani am fost arestat, de formă pentru o chestiune oarecare, în fond pentru că am fost martor al apărării în cazul Trestioreanu. Acest lucru nu mi s-a iertat!

Dar nu numai că nu port pică nimănui, ci cu trecerea anilor am regretat că la acel proces din 1946 nu am spus tot ce v-am relatat dv. aici despre represiunea neomenoasă împotriva evreilor, nemeritată, deoarece ei nu aveau nici o vină în explozia care a avut loc. De aceea, mi-am zis că ori de câte ori voi avea posibilitatea îmi voi exprima acest regret.

- Dar nu e prea târziu, acum după atâtea decenii?

- Nu, căci abia acum, în ultimii ani, aud cum unii la televizor susţin că mareşalul Antonescu n-a făcut nici un rău evreilor din România.

Nu-i adevărat! Evreii ucişi la Odessa erau în totalitatea lor proveniţi din Basarabia, deci originari români, şi s-au retras cu armata roşie pentru că, după cum am văzut cu ochii mei în multe sate şi târguşoare locuite de evrei, casele lor au fost incendiate, iar străzi întregi „evreieşti”, prospere altă dată, rase până la temelie.

Cine neagă aceste fapte, minte cu neruşinare. Îmi vine să-i scuip în ochi, deoarece spusele mele din interviul ce v-am acordat pot fi confirmate de mulţi care au luat parte la campania din răsărit.

- Sper ca mărturia dv. să găsească ecoul necesar, contribuind la înţelegerea unui trecut în care omenia multora a fost pusă la grea încercare, iar neomenia unora a căpătat curs liber de manifestare. Vă mulţumesc din suflet ca şi amicilor dv. care vă cunoşteau aceste gânduri şi m-au îndemnat să le surprind nu doar în rostirea lor, ci şi în imaginea celui care le-a spus.

Caseta audio-video realizată, din care am transcris şi cele de mai sus, va putea fi studiată şi ca „document” de către cercetătorii avizaţi şi interesaţi s-o compare cu multitudinea de documente existente cu privire la represiunea din Odessa din 23-26 octombrie 1941.

Ce reprezenta Transnistria pentru evrei şi rromi?

Pe teritoriul Transnistriei, evreii au fost răspândiţi în peste 100 de localităţi. Au fost concentraţi în ghetouri şi lagăre unde au stat în condiţii inumane.

În ghetou au stat în locuinţele părăsite de evreii localnici care fie că au reuşit să fugă înainte de intrarea trupelor germane şi române în Transnistria, fie că au fost prinşi de ei şi executaţi. Multe din locuinţele respective erau avariate de bombardamente. Deportaţii au fost înghesuiţi în camere mici şi insalubre. Câte 20-30 de persoane dormeau pe podea, fără saltele, înveliţi cu cârpe. Nu exista posibilitate de încălzire; nu erau instalaţii sanitare. În iarna grea a anului 1941-1942, în condiţiile lipsei totale de igienă şi de alimente, bolile au început să secere sute şi mii de vieţi. În special a făcut ravagii tifosul exantematic. În încăperi umede de subsol zăceau nenumăraţi bolnavi laolaltă cu muribunzi şi cu cadavre. Nu exista nici o posibilitate pentru o elementară îngrijire medicală, nu existau medicamente. Lipseau alimentele necesare celor care cât de cât şi-au revenit din boală.

În ghetou s-a aplicat un regim sever cu numeroase restricţii. Evreii nu aveau voie să părăsească ghetoul fără autorizaţie: încălcarea acestei prevederi atrăgea după sine împuşcarea pe loc. Locuitorii ghetoului erau obligaţi să poarte pe haină semnul distinctiv, steaua lui David, şi să aibă asupra lor actul de identitate eliberat de autoritatea locală. Cu supravegherea lor erau însărcinate unităţile de jandarmi aflate în fiecare localitate.

Paralel cu ghetourile a funcţionat şi un sistem de lagăre: de muncă, de exterminare (pentru internaţii pe motive politice). Lagărele, de regulă, erau împrejmuite cu sârmă ghimpată, paza era înarmată. Internaţii, în cele mai multe cazuri au fost cazaţi în grajduri sau cocine de porci aflate pe fermele fostelor colhozuri. Hrana nu se asigura în lagăr. Fiind aşezate în preajma unor sate, santinelele (de regulă mituite) îngăduiau internaţilor să dea sătenilor, peste sârma ghimpată, diferite obiecte ce mai aveau asupra lor, ţăranii dând în schimb ceva alimente. Când nu mai aveau ce da se furişau sub gard şi cerşeau. Printre lagărele de exterminare cele mai cumplite erau lagărele de la Peciora şi Acmecetka. Aici evreii erau lăsaţi să moară prin inaniţie. Situaţia celor internaţi aici a fost cea mai tragică. Un regim „special" au cunoscut cei din lagărul de la Vapniarca unde erau internaţi evreii suspecţi din punct de vedere politic. Internaţii de la Vapniarca se hrăneau cu mazăre furajeră. Din cauza acestui aliment mulţi s-au îmbolnavit grav şi au rămas cu picioarele paralizate pentru toată viaţa.

La Trihatii, Varvarovca, Tulcin, Nicolaev funcţionau lagăre de muncă. Munca era de exterminare fizică, cine nu a rezistat era împuşcat

Despre felul cum trăiau şi cum mureau evreii în Transnistria a scris în termenii următori un funcţionar de la Ministerul de Externe trimis la faţa locului în calitate de observator: „În ghetouri am găsit mari mutilaţi de război, invalizi, văduve şi orfani fără nici un sprijin. Le este cu desăvârşire interzisă corespondenţa. O parte din familie se găseşte

internată într-un lagăr, iar tatăl şi un copil în alt lagăr. Foarte mulţi mi-au comunicat că au fost ridicaţi de autorităţile din ţară fără cercetări şi trimişi direct în lagăre, fără ca aceştia să fi avut vreo activitate subversivă. Mă întreb, cum se poate gândi cineva că aceşti oameni trebuie să se alimenteze singuri când nu câştiga nici măcar o pâine. În lagăre sunt o mulţime de copii orfani ai căror părinţi au murit de tifos exantematic. Ei circulă ca să cerşească. Au nevoie urgentă de hrană, medicamente, îmbrăcăminte, paie, aşternuturi şi locuinţe mai bune.”

Aşadar, autorităţile antonesciene au condamnat la moarte deportaţii în Transnistria prin înfometare, istovire fizică şi psihică, expunându-i la vicisitudinile gerului din stepa ucraineană, la boli incurabile. În iarna anului 1941-1942 cei mai mulţi au murit de tifos exantematic, dezinterie şi T.B.C. Dar pe lângă aceste „metode” de exterminare pe cale „naturală” în nenumărate locuri au fost organizate exterminări fizice în masă.

Odessa. Cum arătam, prima exterminare în masă pe solul Transnistriei, executată din ordinul mareşalului Antonescu, a avut loc la Odessa în zilele de 23-25 octombrie 1941 (vezi relatarea anterioară).

Tot din ordinul conducătorului statului, în decembrie 1941 şi ianuarie 1942 zeci de mii de evrei din Odessa au fost deportaţi în lagărele morţii din Transnistria unde şi-au găsit sfârşitul cel puţin jumătate din ei. Minimum 50.000 de evrei din Odessa au fost omorâţi (22.000 în oraş de trupele române, iar 28.000 de deportaţi predaţi de autorităţile române S.S.-ului). Alte mii de evrei din zona Odessa au fost omorâţi în ghetourile din judeţul Golta.

Districtul Golta. O altă crimă abominabilă petrecută pe teritoriul Transnistriei în perioada guvernământului regimului Antonescu a avut loc în judetul Golta lângă Bug de la sfârşitul lui decembrie 1941 până în aprilie l942. „Sub comanda prefectului Isopescu, locotenent-colonel al Jandarmeriei, Golta a devenit „Regatul Morţii". Aici s-au aflat cele trei lagăre - Bogdanovca, Domanovca şi Acmecetka. Cam 100.000 de evrei localnici, 30.000 din Basarabia şi 65-70 000 din Odessa şi sudul Transnistriei au fost închişi în aceste lagăre. Condiţiile de viaţă erau insuportabile. Oamenii erau înghesuiţi în grajduri, cocini şi barăci. Un mare număr trăia sub cerul liber. Prezenţa acestei mase evreieşti a provocat multe greutăţi autorităţilor locale. De aceea mareşalul Antonescu a dat mână liberă pentru lichidarea evreilor. Astfel, în jur de 48.000 de evrei au fost împuşcaţi la Bogdanovca, 18.000 la Domanovca şi câteva mii la Acmecetka.” se relatează într-o informare.

Berezovca. Dacă în judeţul Golta execuţiile a mii de evrei au fost operate din ordinul autorităţilor antonesciene, în judeţul Berezovca acţionau germanii. Conform unui raport al Marelui Stat Major adresat conducătorului statului în mai 1942, în cursul lunilor martie-aprilie, poliţia germană din Berezovca a executat 4047 evrei. Cadavrele lor au fost arse. Mareşalul Antonescu a pus următoarea rezoluţie: „Nu este în atribuţia Statului Major ca să se îngrijoreze de această problemă.”

Care era soarta evreilor predaţi unităţilor SS de dincolo de Bug?

Lotul evreilor deportaţi din Bucovina în Transnistria în vara anului 1942 a fost aproape în întregime predat autorităţilor naziste aflate dincolo de Bug. Aici se construia o şosea de importanţă strategică pentru nazişti, care lega Polonia de Ucraina de Sud. Şi aici, ca peste tot în lagărele de munca naziste, condiţiile erau de exterminare fizică. Oamenii erau puşi la munci peste puterile lor iar când nu mai rezistau erau împuşcaţi pe loc şi aruncaţi în gropi comune. Chiar dacă asasinii au fost SS-işti autoritatea antonesciană nu poate fi absolvită de complicitate.

Conform unor calcule în toată Transnistria cel puţin 150.000 de evrei localnici şi aproximativ 100 000 de evrei români au fost omorâţi sau au pierit din cauza deportărilor şi a condiţiilor de viaţă impuse în lagăre şi ghetouri.

Deportările în masă au fost suspendate la sfârşitul anului 1942. În cursul anului 1943 au mai fost cazuri de deportări individuale. Aşa, spre exemplu, în mai 1943 a fost deportat pentru scurtă vreme şi dr. W. Filderman. La sfârşitul anului 1943, începutul anului 1944 au fost aprobate unele repatrieri. Cu această ocazie au revenit şi 1.800 de copii orfani care şi-au pierdut părinţii în Transnistria.

A existat un plan de deportare a evreilor din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei (1942-1943) ?

Hauptsturmfuhrer dr. Gustav Richter, consilierul pe problema evreiască al Ambasadei germane din Bucureşti, a obţinut, în vara anului 1942, un agrement, în scris, din partea vice-prim ministrului Mihai Antonescu, pentru deportarea evreilor din România. S-a aflat despre acest plan dintr-un articol publicat de Gusatav Richter în „Bukarester Tageblatt" (oficiosul Ambasadei germane din Bucureşti). Articolul se intitula Rumanien wird Judenrein şi prevedea că până în toamna anului 1943 România va fi curăţată de evrei pentru a li se aplica „soluţia finală”.

Deportarea trebuia să înceapă cu evreii din vestul Transilvaniei, din Banat, din oraşele Turda, Arad si Timişoara. Pregătirile pentru deportare au fost intense.

Dar, in acelaşi timp, personalităţi importante din România şi din străinătate au intervenit pe lângă conducătorul statului cerându-i să amâne aplicarea planului.

Asemenea măsură, arăta Iuliu Maniu, ar putea afecta grav interesele viitoare ale României. În acest spirit s-au pronunţat şi alti lideri politici democraţi din ţară şi străinătate precum şi feţe bisericeşti, regina-mamă şi mulţi alţii. Personalităţi evreieşti de seamă au convins diverse foruri asupra necesităţii combaterii acestui „Plan odios”.

Dacă regimul Antonescu a renunţat la deportarea evreilor la Belzec, a făcut-o nu pentru a salva evreii, ci pentru a se autosalva. Sunt relevante în acest sens următoarele declaraţii făcute de conducătorul statului la 20 aprilie 1943: „Soluţia cea mai radicală ar fi să iau toţi evreii şi să-i trec peste graniţă [...] Eu lupt să câştig războiul dar se poate întâmpla să-l câştige democraţiile. Şi noi ştim ce înseamnă democraţia: înseamnă iudeocraţie. Şi atunci să expun eu ca generaţiile viitoare ale neamului să fie pedepsite fiindcă printr-o asemenea măsură a mea au fost scoşi evreii din ţară.

Renunţarea la ideea deportării a asigurat supravieţuirea unei importante părţi a evreilor din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei, dar acest fapt nu poate scuza, crimele cărora le-au căzut victimă evreii în timpul

pogromurilor de la Iaşi; în Basarabia şi Bucovina, şi nu în ultimul rând în Transnistria.

Care categorii de evrei au supravieţuit în Transnistria şi în restul ţării?

În principiu, sabia lui Damocles atârna asupra tuturor capetelor de evrei „Soluţia finală“, preconizată de nazişti viza orice evreu din orice ţară aflată în orbita Germaniei hitleriste. Cu toate acestea speranţa de supravieţuire într-o ţară ca România / mai cu seamă Vechiul Regat şi Sudul Transilvaniei / era in anii ‘43 – ‘ 44 mult mai mare decât în ţările vecine, iar supravieţuirea s-a dovedit pe masură / circa 90 % în Vechiul Regat, etc. / în comparaţie cu Basarabia şi Bucovina / circa 30 % / şi Ardealul de Nord / sub stăpânire maghiară, 10 % /. Speranţa de supravieţuire era, însă până în 1944, mai mare în Ardealul de Nord decât în România, speranţa curmată brusc în primavara lui ‘44 şi începutul deportării în lagărele morţii. Au pierit, în principal, toate categoriile neselectate pentru muncă / copii, bătrâni, femei, bolnavi / sau mai puţin rezistente la efort, boli, condiţii aspre de viaţă. Categoriile care au dat un număr mai mare de supravieţuitori în Transnistria sunt tinerii, copiii, adulţii în putere. Moralul şi Credinţa au constituit deasemeni factori întăritori.

Rezervele băneşti şi ajutoarele din afară ca şi capacitatea de adaptare la “ condiţii “ s-au vădit factori importanţi.

Amintirile supravieţuitorilor descriu în detaliu o seamă de cauze şi condiţii ale supravieţuirii: unele strict individualizate. În Transnistria nu existau – ca la Auschwitz – categorii anume destinate nimicirii.

De aceea, dintre cei care nu erau asasinaţi, ucişi de boli [epidemii], frig, foame, depresie ş.a. totul depindea de înzestrare fizică, de adaptare la condiţiile vitrege, de imunitatea faţă de boli, altfel spus de rezistenţa fizică şi psihică. În Transnistria întrajutorarea, în familii sau cercuri de cunoscuţi ca şi situaţia materială [rezervă de bani şi bunuri] au jucat un rol capital: ca şi practicarea unor munci şi activităţi care puteau să redreseze cât de cât material şi moral. Fiecare „caz“ de supravieţuire îşi are istoria sa personală. Mărturiile sunt numeroase în acest sens.

Synopsis: Evreii din România în anii 1940 – 1944

1 Iulie 1940 Pogrom antievreiesc la Dorohoi organizat şi executat de unităţi militare în retragere din teritoriile intrate în componenţa Uniunii Sovietice s-a soldat cu 50 de morţi.

9 Aug. 1940 Publicarea de către guvernul Gigurtu (iulie-septembrie 1940) a Decretului-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România.

30 Aug. 1940 Este semnat Dictatul de la Viena, prin care Transilvania de Nord intră sub stăpânire maghiară, cuprinzând şi o populaţie evreiască de peste 160.000 de persoane.

5 Sept 1940 Publicarea Decretului regal privind instalarea generalului Ion Antonescu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri.

6 Sept 1940 Publicarea Decretului regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu depline puteri pentru conducerea Statului Român.

14 Sept 1940 Decret regal: Statul Român devine Stat naţional legionar. Generalul Ion Antonescu este conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar. Horia Sima este conducătorul mişcării legionare.

21-23 Ian 1941

Pogromul din Bucureşti în zilele rebeliunii legionare. Au fost ucişi peste 120 de evrei. S-au profanat principalele lăcaşuri de cult: Templul Coral, Sinagoga Mare, Unirea Sfântă, Marele Templu al evreilor sefarzi. Au fost devastate sute de locuinţe şi magazine evreieşti.

21 Iun. 1941 Ministerul Afacerilor Interne emite ordinul privind evacuarea evreilor din sate şi târguri. S-a comunicat Marelui Stat Major, Inspectoratului General al Jandarmeriei, Direcţiei Generale a Poliţiei, tuturor prefecturilor.

22 Iun. 1941 Generalul Ion Antonescu ordonă armatei române trecerea Prutului. România intră în războiul antisovietic alături de Germania nazistă.

29 Iun. - 6 Iul. 1941

Desfăşurarea pogromului din Iaşi prin împuşcarea evreilor în incinta chesturii poliţiei şi asfixierea în masă în „trenurile morţii”.

5 Iul. 1941 Unităţi de avangardă ale armatei române intră în Cernăuţi. Începe asasinarea în masă a evreilor.

17 Iul. 1941 Trupele germane şi române intră în Chişinău. Au fost ucişi circa 10.000 de evrei.

24 Iul. 1941. Înfiinţarea Ghetoului Chişinău 25 Iul. 1941 Peste 25.000 de evrei din Basarabia au fost aruncaţi peste Nistru în

Ucraina.

Iulie 1941 Trupele române şi germane, pe măsură ce cuceresc teritoriile din Basarabia şi Bucovina, asasinează în masă populaţia evreiască.

5 Aug. 1941 Începe returnarea de către nemţi a miilor de evrei basarabeni aruncaţi de către autorităţile antonesciene dincolo de Nistru. Mii de evrei au fost ucişi.

5 Aug. 1941 Se emite ordinul guvernamental privind obligativitatea de a purta semnul distinctiv (steaua galbenă) de către evrei.

19 Aug. 1941 Se hotărăşte intrarea sub administraţie română a teritoriului dintre Nistru şi Bug (Transnistria), cu excepţia regiunii Odessa. Prof. Gh. Alexianu este numit guvernatorul Transnistriei.

August 1941 Înfiinţarea lagărelor la Secuieni, Edineţ şi în alte localităţi din Basarabia pentru evreii returnaţi de nemţi de pe teritoriul Transnistriei.

3 Sept. 1941

Ordinul circular emis de Cabinetul Ministrului de Interne prin care se face cunoscut prefecţilor de judeţe că evreii sunt obligaţi a purta ca semn distinctiv, o stea cu şase colţuri, cusută pe haină, în partea stângă a pieptului.

10 Sept. 1941.

S-a anulat ordinul privind obligativitatea purtării semnului distinctiv de către evrei. Totuşi, în Moldova, Cernăuţi şi Transnistria evreii au continuat să-l poarte.

16 Sept. 1941 Reîncep deportările în Transnistria. Porneşte la drum primul lot al evreilor basarabeni din lagărul Vertujeni.

9 Oct. 1941 Încep deportările în Transnistria din toate localităţile din Bucovina de sud.

9 Oct. 1941 Primul apel adresat lui Ion Antonescu de către preşedintele Federaţiei Uniunilor de comunităţi Evreieşti, dr. W. Filderman , prin care cere oprirea deportării evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria

10 Oct. 1941 Se ordonă înfiinţarea ghetoului din Cernăuţi şi deportarea tuturor evreilor care se mai află pe teritoriul Bucovinei de nord.

11 Oct. 1941 Al doilea apel adresat lui Ion Antonescu de dr. W. Filderman, în care arată că deportarea înseamnă moartea, moartea fără altă vină decât aceea de a fi evreu.

13 Oct. 1941 Începe deportarea evreilor din ghetoul din Cernăuţi 16 Oct. 1941 Intrarea trupelor române în oraşul Odessa.

22 Oct. 1941 Este aruncată în aer clădirea Comandamentului militar din Odessa (fostul sediu al NKVD). Au murit 61 de persoane din Comandamentul militar românesc.

23-26 Oct 1941

Represalii sângeroase împotriva evreilor din Odessa. Conform ordinului conducătorului statului, au fost asasinaţi în primul rând evreii refugiaţi din Basarabia. Numărul victimelor se estimează între 25.000-40.000.

7 Nov. 1941. Primul convoi de deportaţi din oraşul şi judeţul Dorohoi este îmbarcat în vagoane pentru animale şi trimis spre Transnistria.

17 Dec. 1941 Ultimele convoaie de evrei sosite din Bucovina şi judeţul Dorohoi trec Nistrul prin Atachi. Se încheie prima etapă a deportării evreilor din România.

17 Dec. 1941. Apare Decretul-lege semnat de conducătorul statului cu privire la dizolvarea Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România.

21 Dec. 1941 Sub conducerea prefectului judeţului Golta, lt. Col. Isopescu Modest, începe masacrarea evreilor din ghetoul Bogdanovca (Transnistria). Au fost ucise în jur de 48.000 de persoane, evrei basarabeni şi localnici.

30 Ian. 1942 Apare regulamentul de funcţionare al Centralei Evreilor din România.

27 Feb. 1942 Scufundarea vasului „Struma” în apele Mării Negre. Au pierit peste 700 de evrei.

Februarie 1942

Asasinarea evreilor din lagărele de la Domanovca şi Acmecetca - Transnistria

7 Iun. 1942 Din ordinul conducătorului statului reîncepe deportarea evreilor din Cernăuţi

14 Iun. 1942 Sunt deportaţi 450 de evrei din Dorohoi.

11 Iul. 1942 Marele Stat Major ordonă măsurile referitoare la organizarea deportărilor de evrei în Transnistria ca sancţiune pentru abaterile de la regimul muncii obligatorii.

24 Iul. 1942 Preşedinţia Consiliului de Miniştri ordonă Ministerului Afacerilor Interne să treacă la deportarea în Transnistria a tuturor evreilor suspectaţi ca luptători sau simpatizanţi comunişti.

31 Iul.1942 Ordinul Ministerului Afacerilor Interne pentru evacuarea şi internarea în lagărul Vapniarca a tuturor evreilor suspectaţi de comunism.

8 Aug. 1942 Apariţia în „Bukarester Tageblatt”, organul de presă al Ambasadei germane din Bucureşti, a articolului „Rumanian wird Judenrein” (România va fi curăţată de evrei). Populaţia evreiască a aflat, astfel, că deportarea ei în

lagărele naziste de exterminare este în plină pregătire.

8 Sept. 1942 Deportarea unui lot de peste 1.500 de evrei din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei în Transnistria.

13 Sept. 1942 Cordell Hull, ministrul Afacerilor Externe al Statelor Unite, transmite prin radio, cu prilejul Anului Nou evreiesc, un mesaj de simpatie către evreii de pretutindeni. Evenimentul are un puternic ecou atât la oficialităţi, cât şi în presa din România.

16 Sept. 1942 Din ordinul Marelui Stat Major, sunt ridicaţi şi închişi într-o şcoală evreiască din Bucureşti 148 de evrei, împreună cu familiile lor, pentru a fi deportaţi în Transnistria.

22 Sept. 1942 Dr. W. Filderman adresează guvernului un Memoriu în care cere să nu se dea curs insistenţelor Germaniei naziste de a deporta evreii din România în lagărele naziste de exterminare.

16 Oct. 1942 Apare în presă comunicatul Consiliului de Miniştri referitor la hotărârea de sistare a deportărilor în Transnistria. Se respinge şi planul german de deportare a evreilor în lagărele naziste de exterminare.

22 Nov. 1942.

Are loc o şedinţă a conducătorilor Centralei Evreilor din România la care participă dr. W. Filderman. Se comunică propunerea guvernului privind posibilitatea emigrării celor aproximativ 75.000 de evrei supravieţuitori în Transnistria în schimbul unei taxe de câteva zeci de miliarde lei. Dr. Filderman cere, înainte de orice, discutarea repatrierii deportaţilor.

1 Ian. 1943 Deplasarea primei delegaţii evreieşti în Transnistria pentru organizarea operei de asistenţă a deportaţilor.

2 Ian. 1943 Dr. Filderman adresează o notă guvernului, prin care cere repatrierea din Transnistria a orfanilor, a celor trimişi din Vechiul Regat din cauza aşa ziselor abateri de la disciplina muncii obligatorii, precum şi a evreilor care au cerut repatrierea în U.R.S.S. pentru întregirea familiei.

11 Mai 1943 Mareşalul Antonescu ordonă ca evreii să fie supuşi unei contribuţii excepţionale de 4 miliarde lei. Termenul de plată este de o lună de zile.

Cei ce nu vor plăti vor fi sancţionaţi.

12 Mai 1943

Dr. W. Filderman adresează un memoriu lui N. Gingold, preşedintele Centralei Evreilor din România, în care demonstrează cu date, imposibilitatea colectării sumei solicitate. Memoriul lui Filderman este înaintat conducătorului statului.

26 Mai 1943 Conducătorul statului ordonă deportarea în Transnistria a dr. Filderman, considerând tonul memoriului o dovadă de impertinenţă.

August 1943 Dr. W. Filderman se reîntoarce din Transnistria. Înaintează guvernului numeroase note documentate cu privire la situaţia dramatică a evreilor din Transnistria. Cere repatrierea lor imediată.

7 Sept. 1943 Centrala Evreilor din România formulează o cerere de repatriere din Transnistria a diferitelor categorii de evrei.

2 Oct. 1943 Se ordonă repatrierea din Transnistria a deportaţilor, aşa zişi „infractori ai disciplinei la muncă obligatorie”.

8 Dec. 1943. Se ordonă repatrierea din Transnistria a deportaţilor originari din Dorohoi.

20 Dec. 1943. Sosesc în Dorohoi în jur de 1.500 evrei repatriaţi din Transnistria.

15 Feb. 1944 S-a ordonat repatrierea din Transnistria a orfanilor de ambii părinţi, până la vârsta de 15 ani.

6 Mart. 1944 Sosesc la Iaşi 1.846 orfani repatriaţi din Transnistria.

Ce se înţelege prin negaţionism?

Există, o categorie restrânsă de agitatori sociali – extremişti naţionalişti, xenofobi şi antisemiţi – putând fi grupaţi sub genericul de negaţionişti şi revizionişti prin aceea că neagă nu doar termenul de Holocaust / în România / ci tot ce desemnează el: pogromul din Bucureşti – susţin ei – este atribuit legionarilor, prin false înscenări; cel din Iaşi, este atribuit românilor în mod provocator; asasinatele din Basarabia şi Bucovina au fost, în principal, împotriva armatei române şi nu a evreilor ele au fost comise de evrei. Iar molimele/ tifosul ş.a. / care au decimat rândurile evreilor şi neevreilor au fost consecinţa folosirii unor arme bacteriologice de către partizani şi sabotori evrei. „În toate aceste cazuri, dacă au fost şi victime din rândul evreilor, vinovaţi s-au dovedit a fi duşmanii regimului Antonescu şi nu acest regim.” Alegaţii care ar fi comice de n-ar fi atât de instigatoare!

Negaţioniştii îşi concretizează afirmaţiile lor anti – holocaustiste prin inventarea celor mai abracadabrante scenarii: printre care şi scenariul despre rolul covârşitor al sionismului în declanşarea şi susţinerea prigoanei împotriva evreilor – cu scopul de a-i forţa pe aceştia să părăsească ţările lor de baştină şi să plece în Palestina pentreu a întemeia acolo o ţară a lor. Negaţioniştii pun, în acest sens, o cinică şi retorică întrebare: „fără producerea Holocaustului ar mai fi putut să apară statul Israel?” Şi, drept consecinţă, tot ei răspund: “Holocaustul a făcut, deci, parte din strategia sionistă de înfiinţare a Israelului.” Un fruntaş al negaţionismului românesc, ridică ridicolul unor asemenea afirmaţii la cota cea mai înaltă atunci când scrie: „Aşadar, aplicând principiul lui “cui prodest” celor trei mari evenimente istorice în care au fost implicaţi evreii în secolul al XX-lea – Holocaustul, comunismul / constituirea lagărului comunist / şi înfiinţarea statului Israel, e greu să nu vedem legătura logică şi faptică dintre ele: primele două în mod evident au contribuit la producerea celui de-al treilea, au făcut posibilă împlinirea visului, a proiectului sionist”.

Pentru a evidenţia enormitatea acestei susţineri nu facem trimitere decât la nenumăratele documente existente cu privire la contribuţia mişcării sioniste din Europa pentru salvarea evreimii aflate la cheremul Germaniei hitleriste şi sateliţilor ei. Gravele acte de reprimare a sionismului întreprinse de totalitarismele “brun” şi “roşu” reduc la absurd teze negaţioniste de tipul celor de mai sus. În Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru

studierea Holocaustului în România / vezi Polirom 2005 / la capitolul „Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului din România” se precizează că: distorsionarea a constat în modificarea datelor realităţilor istorice, făcută cu scopuri politice şi propagandistice; negarea consistă în tăgăduirea existenţei Holocaustului în România. În cazul acceptării unor forme minore de Holocaust în România el este atribuit Germaniei naziste sau unor categorii alogene din „interior”, y compris … evreii.

Sunt unii care afirmă că dr. W. Filderman - liderul evreilor locali- a susţinut că în România nu a fost Holocaust. Pe ce se bazează ei?

Negaţionismul actual afirmat în câmpul istoriografiei cu intenţia de a şterge cu buretele dimensiunile persecuţiilor antievreieşti în anii regimului antonescian, invocă tot mai des ca martor în favoarea afirmaţiilor sale pe dr. W. Filderman, conducătorul obştii evreieşti din România înainte şi în anii celui de-al doilea război mondial. Argumentul fiind un text al acestuia din 1955 despre care cei care l-au pus în circulaţie nu ştiu, însă, dacă este un „testament" sau o declaraţie la un proces . Ceea ce persoanele respective „ştiu precis” este doar că dr. W. Filderman a adus un veritabil elogiu memoriei mareşalului Antonescu, considerându-1 „salvatorul” evreimii române.

Nu avem elementele necesare spre a contesta autenticitatea textului în discuţie. Nu cunoaştem varianta originală şi nici împrejurările care l-ar fi determinat pe dr. W. Filderman să facă afirmaţii apologetice la adresa mareşalului. Este, însă, cert că textul invocat contrazice realitatea istorică şi îl plasează pe dr. W. Filderman în postura unui personaj bizar, ca să nu spunem inconsecvent, ce-şi reneagă, prin aceste declaraţii, întreaga luptă pe care a dus-o împotriva regimului antonescian în interesul supravieţuirii populaţiei evreieşti din România. Analiza sutelor de petiţii adresate de dr. W. Filderman mareşalului Antonescu şi altor membri ai guvernului pune în evidenţă o imagine a regimului antonescian cu totul contrară celei care rezultă din presupusul său testament din anul 1955, publicat de Kurt. W. Treptow la Iaşi în 1994 şi de presupusa declaraţie publicată de I. Coja în revista „Mareşalul Antonescu". Conform textelor respective, dr. Filderman ar fi apreciat că vexaţiunile la care au fost supuşi evreii s-ar fi datorat exclusiv „naziştilor germani şi Gărzii de Fier", întrucât „Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste care impunea măsuri dure împotriva evreilor”, „intervenind energic la nazişti, obţinând chiar oprirea deportării a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina”.

Lectura acestor declaraţii târzii atribuite doctorului W. Filderman nu poate provoca, pentru cei ce cunosc realitatea istorică şi textele elaborate de el în anii prigoanei, decât consternare şi nedumerire. Cum ar fi putut afirma dr. Filderman, în anii 1955, că deportarea evreilor din Bucovina s-a efectuat sub presiune nazistă şi că ea ar fi fost oprită „graţie intervenţiei energice a

mareşalului”, când nimeni altul nu ştia mai bine decât el că deportările evreilor din Basarabia şi Bucovina au avut loc din ordinul personal al Conducătorului statului? Se ştie doar că lui i s-a adresat Filderman „implorându-1” să oprească această acţiune nefericită care ducea la moartea a mii de suflete nevinovate. Astfel, la 9 octombrie 1941, Filderman scria mareşalului: „Ni se spune că unii evrei din Bucovina vor fi trimişi în Ucraina şi că această trimitere ar echivala cu moartea lor date fiind împrejurările”. La 11 octombrie, dr. Filderman a revenit cu o nouă scrisoare, dând detalii concrete despre condiţiile de desfăşurare a deportării: „în dimineaţa zilei de 8 octombrie au plecat 1500 de oameni în mare parte pe jos, scria el, toţi expuşi să se prăpădească, afară fiind frig, iar ei goi, fără alimente.... Nici bolnavii n-au fost cruţaţi şi femeile au plecat pe jos. Este moartea, moartea fără vină - conchidea Filderman - fără altă vină decât aceea de a fi evrei”. Iar la 19 octombrie într-o nouă scrisoare, califica deportarea drept o măsură „lipsită de bază legală (...) incompatibilă cu principiul fundamental că omul este om, oricărei credinţe îi aparţine”. În acelaşi timp, el considera deportarea evreilor din sudul Bucovinei şi din judeţul Dorohoi şi mai gravă şi mai ilegală, întrucât nu se aplica numai evreilor din „provinciile dezrobite” de sub ocupaţie sovietică, dar şi teritoriilor care nu s-au aflat sub dominaţia sistemului sovietic. Din petiţiile dr. Filderman rezultă deci clar că liderul obştii evreimii române făcea răspunzător guvernul antonescian pentru deportările în Transnistria. Nu întâmplător în răspunsul dat lui Filderman la petiţiile din 11 şi 19 octombrie Ion Antonescu îl califica „drept acuzator”.

În acest răspuns, foarte dur, şeful statului îşi asuma din plin ordinul deportării; ce-i drept, îl justifica, prezentând-ul ca o măsură „necesară” de represalii împotriva evreilor pentru comportarea lor, chipurile incalificabilă, în timpul retragerii autorităţilor româneşti din Basarabia şi Bucovina. Acceptând posibilitatea existenţei unor evrei neloiali, cu un comportament reprobabil, dr. Filderman a invocat, totuşi, suficiente argumente pentru a dovedi natura abuzivă a deportărilor. În petiţiile adresate autorităţilor, el a subliniat nu o dată că „deportarea s-a făcut global, fără cercetarea individuală a culpei”. că au fost deportaţi foarte mulţi „care nu s-au putut face vinovaţi de învinuirile aduse evreilor de mareşalul Antonescu. „Au fost deportaţi şi luptători din războaiele României, decoraţi, invalizi de război, descendenţi ai acestora şi ai veteranilor din Războiul de Independenţă; evrei originari din Vechiul Regat, Transilvania sau Banat, care se aflau întâmplător în călătorii de afaceri sau în vizită de familie în Basarabia şi Bucovina; funcţionarii şi pensionarii de stat din Bucovina de nord şi Basarabia; evreii care, originari din teritoriile ocupate, erau mobilizaţi în

armata română la data cedării teritoriilor şi care, retrăgându-se împreună cu armata au putut suferi atacurile ce se impută evreilor, dar nu le-au putut săvârşi.”

Aşadar, deportarea în Transnistria sub toate aspectele ei punitive a fost iniţiată de regimul antonescian, de însuşi conducătorul statului.

De altfel, această responsabilitate a şi fost asumată de mareşal în câteva şedinţe ale Consiliului de Miniştri. În şedinţa din 6 septembrie 1941, el a declarat: „Scopul nostru trebuie să fie ca să se întemeieze Statul Galiţiei care să fie curăţat de jidani şi de slavi, aşa cum lupt eu acum ca să curăţ de jidani şi slavi Basarabia şi Bucovina”; în Consiliul din 6 octombrie 1941, Ion Antonescu a recunoscut chiar că a hotărât să-i scoată pe evrei „definitiv şi total din Basarabia şi Bucovina. Măsura este în curs - conchidea el. Mai am în Basarabia aproximativ 40.000 de evrei care, în câteva zile, vor fi trecuţi peste Nistru, iar dacă circumstanţele o vor permite, vor fi trecuţi dincolo de Urali. Aceasta este soluţia ca să scăpăm neamul românesc din situaţia în care zăcea”. Aceste planuri de purificare etnică au fost elaborate şi aplicate fără nici o presiune nazistă!

În ce priveşte regimul creat deportaţilor în Transnistria, dr. Filderman arăta, în toamna anului 1943: „61% din cei deportaţi au murit în decurs de doi ani; sunt familii în care din 10 membrii supravieţuiesc numai unul sau doi; sunt copii ai căror părinţi au murit; mii de deportaţi sunt desculţi şi flămânzi, hrana zilnică fiind o apă fierbinte în care plutesc 30-40 grame de mălai şi deci şi treimea care a rămas este ameninţată să moară”. Evocând acest regim de exterminare fizică, Filderman a solicitat autorităţilor antonesciene (pentru că a ştiut că de ele depinde şi nu de nazişti) amnistierea presupuşilor vinovaţi. „în adevăr, presupunându-i pe toţi evreii vinovaţi - îi scria Filderman lui Mihai Antonescu şi C.Z. Vasiliu - până la urmă orice pedeapsă are un termen şi chiar cei condamnaţi la muncă silnică pe viaţă se amnistiază sau se graţiază pentru motive generale sau speciale”.

Dar textele dr. Filderman nu se refereau doar la tragedia deportării; ele cuprind date relevante şi despre politica de deposedare a populaţiei evreieşti de drepturile civile, de dreptul la proprietate, la muncă şi, în ultimă instanţă la viaţă. Presupusele afirmaţii ce i se atribuie de către negationişti cum că „bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun”, sunt contrazise de documentele elaborate de dr.

Filderman în epoca prigoanei şi imediat după răsturnarea regimului antonescian. Textele respective conţin nenumărate date cu privire la situaţia reală a evreimii creată de politica de spoliere promovată de regimul antonescian.

Iată cum caracteriza dr. Filderman, în mai 1943, situaţia social-economică a populaţiei evreieşti: „Numărul firmelor a fost redus de la 28.235 la 6.505; mii de evrei au fost ruinaţi în iunie 1941 prin evacuarea în oraşe, din sate şi târguri, unde au abandonat toată averea care le-a fost furată; mii de evrei şi-au pierdut averea în iulie 1941 prin evacuarea din Iaşi, Galaţi, Piatra Neamţ, Focşani, Huşi, Vaslui, Buzău, Ploieşti, Câmpina, Reşiţa, Lipova, Diciosânmartin; alte mii au fost ruinaţi în 1942 prin deportări nelegale, muncă de folos obştesc; circa 100.000 de evrei din Vechiul Regat şi Transilvania au fost ruinaţi din aceste cauze, restul de 200.000 de evrei au suferit o considerabilă diminuare de avere prin măsuri legale sau administrative”. In acelaşi timp, petiţiile sale conţin descrieri detaliate despre modul în care au fost expropriate şi prădate bunurile confiscate evreilor. Astfel, afirmaţia atribuită lui Filderman de aceiaşi negaţionişti cum că bunurile evreieşti ar fi fost conservate pentru a le fi restituite la momentul oportun este contrazisă chiar de memoriile sale, adresate regimului de după 23 august 1944: „Aproape toate bunurile mobile, cereale, animale, lemne, vinuri, maşini, unelte etc. au fost sustrase şi înstrăinate de legionari sau de arendaşi, scria Filderman în septembrie 1944, încât unele din ele restituindu-se nu mai pot fi puse în funcţiune. Pădurile au fost tăiate fără respectarea obligaţiilor de replantare. Prin mijloace sălbatice atât proprietarii, cât şi chiriaşii - pe ploaie, pe frig şi zăpadă - au fost alungaţi din case bolnavi grav şi chiar paralitici, fără preocuparea dacă au sau nu o altă locuinţă şi chiar fără preaviz, de cele mai multe ori într-o oră sau două; evacuări care au ruinat o mare parte şi au pauperizat aproape pe toţi, date fiind chiriile exorbitante ce au fost siliţi să le plătească”.

În optica dr. Filderman din anii prigoanei, măsurile antievreieşti promovate de regimul antonescian erau de multe ori mai dure decât cele aplicate de celelalte state satelite ale Germaniei naziste. In petiţiile înaintate autorităţilor, dr. Filderman a subliniat nu o dată că situaţia evreilor din România putea fi asemănată mai degrabă cu situaţia celor din ţările aflate sub dominaţie nazistă decât cu aceea a evreilor din statele satelite. Este relevantă în acest sens următoarea mărturisire făcută, în 1949, într-o scrisoare adresată Centrului de documentare iudaică din Paris: referindu-se la petiţiile adresate guvernului antonescian, în 1942, pentru evitarea

deportărilor în lagărele naziste de exterminare, dr. Filderman arăta că de un real folos a fost faptul că a putut administra dovezi că n-au fost deportaţi nici evreii din Finlanda, nici cei din Ungaria sau Italia, ci doar din Olanda şi Belgia, adică din ţările învinse. Astfel, el atenţiona că dacă se acceptă deportarea din România, atunci şi această ţară are statutul statelor ocupate şi nu al celor aliate.

Analizând prevederile unor măsuri şi legi draconice, dr. W. Filderman a evidenţiat consecinţele lor negative nu doar pentru viaţa evreiască, ci şi pentru societatea românească în ansamblu. Făcând radiografia Deciziei nr. 97484, emisă de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale la 8 martie 1941, cu privire la anularea contractelor de ucenicie şi a cărţilor de lucrător al meseriaşilor evrei, dr. Filderman constata că „ea depăşeşte în gravitate şi în nedreptate tot ce s-a adus în ultimele 7 luni ca măsuri împotriva evreilor...”; el a comparat această decizie cu un pogrom rece căruia urmau să-i cadă victimă mii de tineri şi adulţi. Căci unui „copil căruia i se interzice de a învăţa o meserie devine o vită... El este condamnat să moară de foame şi de inactivitate... Nu există ţară în lume unde să se fi introdus o asemenea legislaţie, conchidea dr. Filderman. Statutul evreilor din Franţa, Italia şi Ungaria permite copiilor să înveţe meserie". In ce priveşte statutul lucrătorilor, Filderman demonstra natura aberantă a deciziei atât din punct de vedere juridic cât şi economic. „Scoţând din exerciţiul economic lucrătorii evrei, demonstra el, se va scumpi considerabil mâna de lucru deci tot costul vieţii”.

În câteva petiţii, dr. Filderman a protestat împotriva măsurilor poliţieneşti adoptate de regim contra evreilor după intrarea României în război alături de Germania nazistă. El a arătat gravele consecinţe ale evacuării populaţiei evreieşti din sate şi târguri şi concentrarea ei în capitalele de judeţe; ale internării bărbaţilor în lagăre şi ale mobilizării lor la munca forţată ş.a.

Reacţia dr. Filderman la masacrul din Iaşi (29 iunie - 6 iulie 1941) este consemnată în relatarea unei discuţii purtată pe această temă la 8 iulie 1941 cu colonelul Pătruţoiu, secretar general al Ministerului Afacerilor Interne, care i-a comunicat că „cele petrecute la Iaşi au fost cauzate de faptul că s-a tras în armată şi după termenul dat pentru a denunţa pe vinovaţi, (iar) aceştia n-au fost predaţi" . Respingând practica guvernului de culpabilizare a etniei evreieşti, Filderman a replicat că „este potrivnic dreptului şi omeniei ca nevinovaţi să răspundă pentru vinovaţi”.

În cele de mai sus am evocat doar câteva exemple relevante pentru punctul de vedere al dr. Filderman despre regimul creat evreilor din România în anii celui de al doilea război mondial.

Desigur, textele dr. Filderman conţin aprecieri şi despre schimbările intervenite în politica lui Antonescu faţă de evrei. Avem în vedere scrisoarea adresată prinţului Barbu Ştirbei la 10 mai 1944, cu ocazia plecării acestuia la Cairo pentru a tatona terenul în vederea unui eventual armistiţiu. Nefiind sigur că va supravieţui vicisitudinilor războiului, dr. Filderman a dorit să facă cunoscute câteva păreri ale sale despre România şi poporul român. A considerat necesar să arate că în opinia sa România a intrat în război alături de Germania nazistă prin forţa împrejurărilor. Declararea unui război Axei ar fi dus la ocuparea României de către Germania nazistă, la decapitarea elitei politice româneşti şi la asasinarea evreilor. În fond, arăta el, România a fost totdeauna devotată Aliaţilor. În legătură cu situaţia evreilor, dr. Filderman a subliniat faptul că guvernul a refuzat deportarea evreilor în lagărele naziste de exterminare şi a acceptat repatrierea deportaţilor care au supravieţuit regimului din Transnistria. Subliniind aceste aspecte pozitive, dr. Filderman n-a omis nici de data aceasta să evoce asasinarea a zeci de nii de evrei în Transnistria. In legătură cu problema evreiască, el a formulat două doleanţe: abolirea legislaţiei restrictive şi restituţio in integrum, iar pe plan internaţional rezolvarea problemei Palestinei. Se poate vedea deci că nici în această scrisoare pe care dr. Filderman a vrut-o cu caracter oarecum „testamentar", şi prin care dorea să servească interesele româneşti, nu a omis să pomenească, fie şi printre rânduri, de aspectele prigoanei antievreieşti. Printre altele, el a ţinut să-1 informeze pe Barbu Ştirbei şi că evreilor le era interzis să se refugieze din Bucureşti în condiţiile când bombardamentele se ţineau lanţ şi când numeroşi alţi locuitori, inclusiv guvernul, au părăsit Capitala.

Documentul reflectă starea de spirit a dr. Filderman la data respectivă, când era totuşi cuprins de speranţa supravieţuirii, fără să uite însă de persecuţiile îndurate.

În lumina celor prezentate, putem conchide că numai ignoranţa, lipsa unei metodologii în cercetarea corectă a trecutului pot sta la baza concluziilor negaţioniste care, în aprecierea poziţiei dr. Filderman faţă de politica regimului antonescian în problema evreiască, pornesc numai de la textul din 1955, care chiar dacă există, poate fi de sorginte cu totul conjuncturală. Neluarea în consideraţie a tot ce a scris dr. Filderman în anii

războiului şi imediat după este o raportare unilaterală la documentul istoric, ce nu poate genera decât falsificare şi mistificare a realităţilor istorice precum şi a concepţiilor despre aceste realităţi.

Ce relaţie poate fi stabilită între antisemitism şi naţionalism?

Se ştie că în epoca modernă problema naţională a comportat în diversele doctrine sociale, politice şi culturale soluţii diferite în funcţie de trecutul istoric (propriu fiecărei naţiuni), de etapa de dezvoltare a societăţii globale, de raportul dintre grupurile sociale, inclusiv cele etnice.

În cadrul fiecăreia dintre „poziţii”, orientările au putut varia – de la cele „bine temperate”, până la cele extremiste. Căci, vorba unui literat: este posibil chiar şi un extremism „de centru”.

Curentul doctrinar naţionalist (termenul nu implică în sine conotaţii peiorative), de pildă, a oferit în timp o scală întinsă de atitudini extremiste, mai ales din prima jumătate a sec. XX (cuzismul, legionarismul, antonescianismul – dovedindu-se furibund antisemitic). O formă de naţionalism oarecum inedită şi paradoxală, l-a constituit şi naţional-comunismul care prin totalitarismul său tindea şi spre omogenizarea întregului popor român, altfel spus românizarea întregului spaţiu social şi cultural (şi de ce nu chiar şi a celui geografic), al ţării. Este tocmai ce şi-ar fi dorit extremiştii „buni” ai naţionalismului, care visau şi ei: la un Sibiu şi Cluj „pur româneşti”; la o Transilvanie românizată şi un Banat oltenizat. Dar naţionalismul „comunist” înscria printre particularităţile sale evidente, în raport cu toate celelalte forme de naţionalism extremist, şi pe aceea că nu practica un şovinism programatic, criteriile „luptei de clasă şi anticapitaliste” prevalând asupra oricăror altora (etnie, etc.).

Dar, ce e naţionalismul? Sentimentul naţional este firesc omului iar naţionalismul său impregnează epoca. Nederapat în extremism ţine, bineînţeles, de spiritul vremii. Garanţia împotriva oricărei devieri spre xenofobism, şovinism ş.a. o constituie, desigur, mândria individuală – de a fi şi drept cu alţii de orice neam. Altminteri, cum spunea Schopenhauer, mândria naţională nu reprezintă decât un paravan pentru mascarea absenţei oricărei demnităţi personale.

Este ştiut, că în politica faţă de evrei – în Europa modernă şi contemporană – paradigmele naţionaliste, respectiv modelele de concepere a „naţionalismului” au jucat un rol de seamă: locul şi rolul evreilor într-o ţară sau alta, integrarea evreilor sau limitarea acesteia atârnând de relaţia politică între majoritari şi minoritari, iar relaţia respectivă devenind pentru un timp,

paradigmatică ideologic. Cele de mai sus au puterea unui fapt istoric: aşa s-au întâmplat lucrurile aievea, de aceea ele trebuie analizate cu obiectivitate. Problema epistemologică este însă aceea dacă istoricul, chemat să interpreteze respectiva stare de lucruri filtrează evenimentele prin acelaşi „model naţionalist”, ori acţiunea respectivului „model” este judecată în lumina unui anumit „trend istoric” prin care realităţile prefigurate de ideologic puteau deveni în dinamica lor factor de disoluţie, de barare a evoluţiei, în loc s-o dinamizeze.

Se pot stabili paradigme ale naţionalismului românesc?

Disociind, aşadar, paradigmele naţionalismului în epoca modernă şi contemporană – naţional-liberalismul; naţional-conservatorismul; naţional-etnocratismul; naţional-socialismul şi, de ce nu, naţional-comunismul – care au precedat în timp viziunea actuală euroatlantică în România, socotim necesar să discutăm dependenţa conceperii antisemitismului în funcţie de aceste paradigme.

Cu privire la evreii din România istoricii se împart şi ei în tabăra celor care privesc stările de lucruri dintr-un punct de vedere „naţional” (dependent de paradigmele amintite) şi alţii (evrei sau neevrei) care văd relaţia dintre minoritari şi majoritari de pe poziţia unor idei actuale care pornesc de la punerea minorităţii – sub toate privinţele – pe picior de egalitate cu majoritatea. Ceea ce implică:

- asumarea – chiar şi à rebour – a oricăror discriminări operate cândva la adresa minorităţii;

- considerarea diversităţii, sub orice formă – culturală, lingvistică, mentală, caracterologică ş.a. - ca una din valorile esenţiale ale unei naţiuni, „puritate etnică” fiind un nonsens. De unde necesitatea combaterii manifestărilor de xenofobism, şovinism, rasism, antisemitism ca fiind oricând şi oricum retrograde.

Sub reflectorul unor atari criterii nu puţini sunt istoricii încărcaţi de păcate pentru maniera în care au privit locul şi rolul aievea al minorităţii evreieşti în epoca modernă şi contemporană a ţării. Căci acolo unde ar fi

trebuit interpretate fapte ca venirea evreilor pe meleagurile româneşti cu secole în urmă, locul şi rolul lor în societatea românească modernă şi contemporană – drept fenomene sociale fireşti – de ordinul impopulării, inserţiei şi alertării liberalismului economic, al comerţului şi finanţelor etc., de ordinul revendicării justificate a cetăţeniei şi participării cu patriotism la războaiele de independenţă şi întregire, al aculturaţiei, etc. – unii istorici concluzionează asupra năvălirii, invaziei, suprapopulării, concurenţei, exploatării, atitudinii antinaţionale, disoluţiei cultural-spirituale, dizolvării dogmelor, trădării ş.a.m.d.

Se ştie că, în virtutea ideii naţionale, regimurile politice din România s-au putut dezvălui, fie în ipostaze democratice, pluraliste, tolerante sub raport multietnic, sau, dimpotrivă, regimuri în care criteriul majorităţii etnice este prevalent asupra celorlalte.

Antisemitismul ca politică de partid, iar în momente paroxistice chiar „de stat”, a promovat în grade şi momente diferite, tocmai o atare desconsiderare a intereselor unei importante părţi din populaţia minoritară a ţării sub pretextul unui aşa-zis interes naţional majoritar, care în fapt era lezat chiar eo ipso.

Asemenea situaţii sunt însă gestate de mecanisme sociale complexe şi pe durate lungi de timp. De pildă, în societăţi moderne, în procesul apariţiei burgheziilor naţionale şi a repoziţionărilor lor faţă de moşierime (cazul moşierimii române), evreii devin un spin în ochii populaţiei atunci când capitalismul ce urmează a se înfiripa se manifestă distructiv la adresa multor obidiţi. Tocmai în atari situaţii burgheziile naţionale caută să suprime „concurenţa evreiască” ca ferment al unei pieţe libere, concurenţiale arătând-o maselor ca fiind tocmai o clasă parazitară răspunzătoare de involuţia socială dată. Răscoala din 1907, anticiocoiasco-moşierească în esenţa ei, a căpătat un ascuţiş antisemit tocmai în urma unor manipulări de acest fel.

În alte epoci, vinovatul principal al crizelor sociale din vremea respectivă era arătat a fi: cămătarul evreu şi fiscalitatea regală practicată prin evrei (în evul mediu); concurenţa profesională agravată de crizele economice (sec. XIX); diversiunile politice prin care evreii sunt prezentaţi ca pricină a sărăciei mulţimilor (Germania de după primul război mondial ş.a.); conflicte externe, extinse în actualitate la scară mondială şi primejdia unei conflagraţii

la scara mapamondului pentru care, de astădată, o ţară ca Israelul, sau „Mafia evreiască mondială”, sunt arătate drept causa causarum.

În concepţia modernă actuală despre state, naţiuni, minorităţi şi /,grupuri/ asemenea discriminări de interese, sub cuvertura interesului naţional, trebuie să devină de neconceput.

Ce stereotipuri erau folosite în trecut - şi nu numai - de către antisemiţi?

În textele antonesciene se vorbeşte, nu o dată, despre pericolul „invaziei evreieşti” şi a evreului „invadator”. Această himeră nu a fost o invenţie a antisemitismului românesc, dar este prezentă şi în literatura antisemită din România încă din secolul al XIX-lea. Expresia de „invaziune necontrolată a populaţiei israelite” îi aparţine lui B.P. Haşdeu. Eminescu vorbeşte despre „invazia evreiască […] în Transilvania, căci şi în această ţară au început a se îmbulzi în oraşe şi sate cetele internaţionale iudaice, poporul menit de Biblie de a domni pe pământul întreg”. În ce-l priveşte pe Ion Antonescu, el tratează presupusa invazie de parcă ar fi fost o acţiune militară gândită strategic. Evreul este perceput în chip de invadator care a pornit cu premeditare la cucerirea teritoriilor româneşti. După propria-i mărturisire, Antonescu a „studiat această problemă a invaziei”, ajungând la concluzia că „la 1700, linia pe care avansaseră jidanii în Moldova era Iaşi. De la 1700 – 1850 au ajuns pe linia Focşani şi de atunci au trecut Oltul”. În optica sa „invazia aceasta nu este decât o cedare a rezistenţei neamului românesc”. Teza invaziei şi chipul invadatorului evreu sunt readuse de Conducătorul statului în mai multe discuţii în cadrul şedinţelor Consiliului de Miniştri. De fapt, necesitatea „românizării” a fost pusă în strânsă legătură cu consecinţele grave provocate, chipurile, economiei româneşti de invadatorii evrei. Astfel, la o consfătuire organizată la Consiliul de Miniştri cu reprezentanţii marilor industrii, conducătorul statului a reluat problema invaziei evreieşti, demonstrând de data aceasta cum „de la anul 1800 […] plecând de la regiunea Bucovinei, valul ovreiesc s-a întins spre restul ţării. Pe la 1800 linia pe care înaintaseră jidanii aceştia din Galiţia era pe linia Iaşi; pe la 1850-1870 era pe la Focşani şi după războiul mondial a ajuns în Oltenia”. „Vedeţi, conchidea mareşalul, cum valul acesta de invazie care cotropeşte neamul românesc cucereşte teren şi ne dislocă”. Dar trebuie să recunoaştem că mareşalul şi-a propus alungarea “cotropitorilor” nu prin asasinarea lor ci prin „întărirea capacităţii de rezistenţă a poporului român şi organizarea pe baze solide a vieţii economice româneşti”.

Clişeul invaziei evreieşti contrazice susţinerile istoriografice cum că Antonescu ar fi culpabilizat doar evreimea din Basarabia şi Bucovina, „veneticii de ultimă oră” sau evreii comunişti. Conform acestui clişeu, existenţa poporului român era ameninţată de evrei începând din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, deci de aşa-zişi evrei băştinaşi stabiliţi în Vechiul

Regat înainte de 1913. În consecinţă, nici această categorie evreiască nu a fost scutită de prigoană şi persecuţii. Care este, însă, adevărul în legătură cu venirea şi aşezarea evreilor pe meleaguri româneşti?

Ce afirmă istoricii despre vechimea evreilor în ţările româneşti ?

Noi nu vom tăgădui existenţa israeliţilor pe ţărmurile Dunării, înainte de cucerirea lui Traian (Haşdeu – Istoria toleranţei religioase în România). Cohortele aduse de Traian cuprindeau între alţii, locuitori (eritrei) din Palestina (C. Giurescu, Istoria Românilor, vol.I, pag. 111 şi 116, Philippide, Originea Românilor, vol. I, pag. 856).

Prezenţa evreilor se semnalează în Moldova pe la anul 1500, ca păstori (Octavian Gâdei, Ocrotirea minorităţilor, publicată de Institutul de Drept Internaţional public al Universităţii Mihăilene, 1888). N. Iorga vorbeşte de anul 1600 (N. Iorga, Istoria comerţului românesc, I, pag. 212).

Numeroase târguri au fost fundate de evreii chemaţi în ţară de către Domnii români (toţi istoricii).

În Moldova erau 60.000 de evrei care plăteau taxa de carne. Ei aveau cea mai mare parte a comerţului intern. În Moldova importul se făcea în primul rând de către evrei (Felix Colson, De L’Etat present et de l’avenir des Principautes de Moldavie et de Valachie, Paris, 1839, pag. 13; 211; 352).

Indiferent dacă evreii pământeni sunt veniţi înainte sau cu Legiunile lui Traian, sau dacă sunt chasari trecuţi la mozaism (susţinerea lui N. Iorga şi A.C. Cuza), este incontestabil că se găsesc de secole în Europa şi în România.

Cercetările arheologice atestă prezenţe iudaice în Dacia Romană începând din secolul al Il-lea e.n. Armata romană venită să cucerească Dacia includea o multitudine de etnii provenite din provinciile imperiului din rândul cărora nu lipseau nici iudeii. O dovedesc unele inscripţii de la Sarmizegetusa, textele funerare legate de divinităţi iudaice la Orşova, monezile iudaice din anii 133-134, semnalate încă de B.P. Haşdeu.

În Transilvania evreii sunt prezenţi încă din secolele XI-XII din timpul regelui Ladislau l. La 1251 Bela al IV-lea, care este menţionat în documente ebraice pentru

atitudinea sa favorabilă faţă de evrei, stimula aşezarea lor în Ungaria, deci şi în Transilvania.

În sec XVII apar informaţii privind şi existenţa unei comunităţi evreieşti la Bucureşti, constituită în principal din evrei sefarzi (denumirea evreilor izgoniţi din Spania în 1492) veniţi din Constantinopol, Salonic şi alte localităţi din Peninsula Balcanică. Dar afluenţa evreilor spre Ţările Române nu era doar dinspre sud dar şi dinspre nordul şi vestul continentului european de unde au venit aşa zişii evrei aschenazi (denumire dată evreilor din ţările germane, Polonia şi Rusia). Ei s-au aşezat în special în Moldova, având un rol important în tranzitul comercial pe drumul moldovenesc, între Imperiul Otoman şi Polonia.

Documentele vremii consemnează pentru secolul al XVII-lea în Moldova şi în special la laşi, o viaţă comunitară evreiască aşezată, unde funcţiona o sinagogă şi exista deja un vechi cimitir evreiesc.

Precizările referitoare la evrei în Pravila de la Govora (1640) din timpul domnitorului Matei Basarab şi prevederile juridice cuprinse în Cartea Românească de învăţătură, alcătuită în vremea domnitorului Vasile Lupu (1646), dovedesc începutul implicării evreilor în relaţiile sociale autohtone.

În acelaşi timp, în Transilvania - evreii ardeleni contând pe o dinamizare a afacerilor lor au fost în curând decepţionaţi de unele restricţii de aşezare, de unele restrângeri ale dreptului de a-şi extinde activităţile de imporl-export în ţări străine ş.a.m.d.

La finele veacului XVIII, împăratul Iosif al II-lea acordă evreilor dreptul de a se aşeza în toate oraşele libere regeşti, de a-şi exercita liber activităţile comerciale ş.a. Se menţin însă încă destule restricţii privind modul de viaţă pe care evreii doreau să-l ducă pe firul tradiţiei lor străvechi.

Secolul al XVlII-lea înregistrează o creştere a ritmului de imigrare a evreilor în ţările române. Fenomenul se află în strânsă legătură cu direcţiile noi spre care se angajase societatea românească.

În acest context evreii au contribuit şi ei la formarea pieţii interne; meşterii şi negustorii evrei au avut un rol important în continuitatea şi regularitatea schimbului, în fluxul permanent al mărfurilor, în integrarea noului organism economic în cuprinsul pieţii europene. Evreii se adaptau lesne civilizaţiei, negoţului, meseriilor şi capitalismului incipient, necesare societăţii româneşti.

Rolul şi importanţa populaţiei evreieşti în societatea românească sunt recunoscute de domnitori mai ales în epoca fanarioţilor, prin asigurarea unui statut juridic în virtutea căruia comunitatea evreiască beneficia de libertatea cultului şi de autoadministrare. Conducătorii comunităţii, numiţi hahambaşa sau starosti, erau confirmaţi de domnitori şi se bucurau de privilegii fiind scutiţi de dări, taxe fiscale şi vamale, având prerogative de demnitar.

Numeroase acte domneşti din secolul al XVIII-lea dovedesc că evreii au fost chemaţi să populeze sate şi oraşe şi să întemeieze târguri. Imigranţii căpătau terenuri pentru construirea de locuinţe, sinagogi, băi rituale, şcoli ş.a. Fenomenul a fost caracteristic în special pentru Moldova unde, pe această cale s-au dezvoltat localităţi cu o populaţie preponderent evreiască denumite în limba idiş ştetl adică târguşoare.

În ciuda unor măsuri restrictive adoptate împotriva evreilor, numărul lcr creşte pe tot parcursul secolului al XlX-lea, în special după pacea de la Adrianopol (1829) când în Ţările Române pătrunde capitalul apusean. Domnitorul Mihai Sturdza duce o politică de atragere a evreilor în Moldova. La recensământul din 1859 erau în jur de 130.000, reprezentând 3% în ansamblul populaţiei. În Muntenia între 1838 şi 1859 numărul evreilor creşte de la 1960 la peste 17.000. În aceeaşi perioadă evreii cunosc un proces de integrare social-economică şi de aculturaţie specifică devenirii moderne a evreimii din diaspora.

Dacă unii exponenţi ai doctrinelor antisemite considerau ca fiind o veritabilă tragedie pentru naţiunea română integrarea evreimii în societatea românească, exegeţii importanţei capitalului străin pentru modernizarea României subliniază aportul constructiv al evreimii în acest context istoric. Conducătorii Revoluţiei din 1848, tocmai pe temeiul recunoaşterii rolului evreimii cer în Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova, emanciparea treptată a israeliţilor, iar în Proclamaţia de la Islaz, la punctul 21, Emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru toţi compatrioţii de altă credinţă”.

În anii războiului pentru cucerirea independenţei de stat a României, populaţia evreiască a contribuit la eforturile tuturor locuitorilor ţării pentru cauza dobândirii independenţei de stat. Numeroşi evrei au fost mobilizaţi, luând parte activă la operaţiunile militare pe câmpul de luptă, unii distingându-se prin acte de bravură. Pentru sprijinirea materială a războiului s-au constituit în toată ţara comitete evreieşti de ajutorare care au strâns importante fonduri băneşti şi daruri în natură.

Deşi în majoritatea lor nu erau cetăţeni români, totuşi au participat şi la primul război mondial. Un număr aproximativ de 23.000 de evrei au fost înrolaţi în armata română, aproape 10% din totalul populaţiei evreieşti. Conform unor date publicate în Monitorul Oficial au fost înregistraţi 882 de morţi căzuţi pe câmpul de luptă, 740 de răniţi, 449 prizonieri şi 3.043 dispăruţi. Pentru fapte de arme pe front, au fost decoraţi 825 de soldaţi şi ofiţeri evrei.

Evreii şi-au dat adeziunea la Marea Unire din 1918, susţinând şi în plan internaţional dreptul poporului român asupra provinciilor integrate României în 1918.

Unirea din 1918 a dus la creşterea populaţiei României în general, triplându-se şi numărul locuitorilor evrei. Conform cifrelor oficiale, la începutul secolului XX în Basarabia trăiau 267.000 de evrei, în Bucovina 89.000 iar în Transilvania 181.340. Aşadar, la cei circa 750.000 de evrei, câţi au fost înregistraţi la recensământul din anul 1930, s-a ajuns prin înfăptuirea Unirii din 1918.

Creşterea ponderii populaţiei evreieşti în ansamblul populaţiei din România interbelică şi încetăţenirea colectivă a evreilor născuţi în România şi fără supuşenie străină, printr-o legislaţie special adoptată în anul 1919 şi consfinţită prin noua constituţie din 1923, au favorizat şi amplificat contribuţia evreilor la procesul de modernizare a societăţii româneşti.

Potrivit datelor publicate în Enciclopedia României, în România interbelică evreii erau implicaţi în 31,14% din totalul întreprinderilor industriale şi comerciale. În acelaşi timp mulţi evrei continuau să fie meseriaşi şi muncitori; în unele zone ca în Maramureş şi Basarabia au fost şi agricultori şi crescători de animale, în primul rând oieri. Se remarcă o orientare tot mai accentuată spre profesiuni intelectuale. În ajunul celui de al doilea război mondial din cei peste 8.000 de medici existenţi în România, 2.000 erau evrei, peste 2.000 de ingineri au fost înregistraţi în Asociaţia Inginerilor Români ş.a.m.d.

Numeroşi oameni de ştiinţă, scriitori, actori, pictori, compozitori şi muzicieni evrei au îmbogăţit cu opere esenţiale viaţa ştiinţifică, literară, cultural-spirituală şi artistică românească.

Activitatea creatoare în contextul societăţii româneşti a fost întreruptă brusc de evenimentele dramatice din ajunul şi din timpul celui de al doilea război mondial.

În contextul ciuntirii teritoriale şi a unei izolări internaţionale, în România, împinsă în mod fatal în sfera de influenţă a Germaniei naziste, a avut loc ascensiunea la putere a cercurilor politice, de extremă dreaptă, antisemitismul şi

eliminarea sistematică a populaţiei evreieşti din corpul social al ţării devenind politică de stat.

În ianuarie 1938 guvernul Goga Cuza introduce legea de revizuire a cetăţeniei a tuturor locuitorilor evrei din ţară. În mod abuziv s-a retras cetăţenia română la peste 220.000 de evrei care intrând sub jurisdicţia legilor restrictive aplicate străinilor au pierdut dreptul la muncă şi la proprietate.

Alte sloganuri:

Clişeul care l-a obsedat cel mai mult pe Ion Antonescu în legătură cu evreii a fost cel al evreului duşman, care, în optica sa, în funcţie de contextul politic dat personifica fie iudeo-comunismul sau iudeo-bolşevismul, fie iudeocraţia aflată în slujba puterilor democratice, a lui Roosevelt şi Churchill. Ca şi în lumea mentală a lui Hitler şi în gândirea politică antonesciană existau în esenţă două imagini total diferite şi contradictorii despre evrei, opuse una alteia. Una era imaginea evreului „parazit” care, deşi periculos, putea fi strivit cu uşurinţă. Cealaltă era „imaginea evreului superadversar omnipotent” „împotriva căruia trebuia purtat un război de cea mai largă anvergură”.

Complexul de imagini privind evreul duşman din textele antonesciene a căpătat implicaţii politice cu consecinţe extrem de grave pentru destinul evreilor, odată cu intrarea României în războiul antisovietic alături de Germania hitleristă. S-a şters demarcaţia dintre duşmanii interni şi cei externi, duşmanul intern fiind evreul, asociat duşmanului extern, respectiv Uniunii Sovietice. În mod paradoxal, evreul este considerat chiar mai periculos decât duşmanul extern. Un document relevant în acest sens este o scrisoare a lui Ion Antonescu adresată de pe front lui Mihai Antonescu la 3 septembrie 1941: „Trebuie să se înţeleagă de toţi, scria Mareşalul, că nu este luptă cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ori învingem noi şi lumea se va purifica, ori înving ei şi devenim sclavii lor (….) Deci menajarea lor în interior ar fi o slăbiciune, care ne va putea compromite victoria (…) Şi războiul în general şi luptele de la Odessa în

special au făcut cu prisosinţă dovada că Satana este evreul. El şi numai el duce pe slavi ca pe o turmă de boi şi îi face să moară trăgând ultimul glonţ”.

Unul dintre actele cele mai acuzatoare la adresa etniei evreieşti, care reflectă imaginea devastatoare a lui Ion Antonescu asupra acestei etnii a fost scrisoarea lui către dr. W. Filderman din 19 octombrie 1941 şi publicată în mai toate ziarele de mare tiraj la 26 octombrie 1941. Era un răspuns la câteva proteste consecutive ale dr. Filderman împotriva deportării evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria. În răspunsul său, Ion Antonescu a discreditat, de această dată în public, etnia evreiască în totalitatea ei.

Publicarea scrisorii a fost un act politic. Scrisorile lui Filderman nu au fost publicate spre a nu diminua efectul celor scrise de Antonescu. Presa germană a acordat o atenţie deosebită textului antonescian, considerându-l extrem de important în campania propagandistică antisemită. În jurnalul lui, Goebbels nota că publicarea scrisorii către Filderman a prilejuit revigorarea campaniei antisemite şi în Germania. La antipod, J. Truelle, ministrul Franţei în România, evidenţia efectul nociv al scrisorii datorită conţinutului ei de un antisemitism exacerbat. Nici oamenii politici români nu au aplaudat gestul Mareşalului. Iuliu Maniu, de exemplu, a fost de-a dreptul alarmat de consecinţele politice pe care le-ar putea avea respectiva scrisoare.

Dar hotărârea mareşalului Ion Antonescu de a produce o ruptură în continuum de convieţuire evreo-română, durat de veacuri, fusese luată încă de la venirea sa la conducerea Statului, în septembrie 1940.

Politica sa antievreiască a fost implementată imediat după instaurarea statului naţional-legionar român (septembrie 1940), când s-a continuat elaborarea şi aplicarea unei legislaţii antievreieşti de eliminare a evreilor din viaţa economică-socială, politică şi culturală românească, de deposedarea lor de bunurile imobiliare şi de jefuire a bunurilor mobiliare.

Regimul de teroare legionară reprezenta un pericol permanent pentru existenţa fizică a evreilor. În timpul rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941) au fost ucişi în Bucureşti 128 de evrei. Dar politica antievreiască continuă şi după înlăturarea legionarilor de la guvernarea ţării (23 ianuarie 1941), mai ales după intrarea României în războiul alături de Germania nazistă (22 iunie 1941), când practic autorităţile antonesciene au declanşat procesul de distrugere, în primul rând, a evreilor din Basarabia, Bucovina şi parţial din Moldova, un moment culminant fiind

pogromul de la Iaşi şi trenurile morţii (29 iunie-6 iulie 1941) cărora i-au căzut victimă peste 10.000 de evrei.

Din cei aproximativ 600.000 de evrei rămaşi sub administraţia românească după cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei Horthyste (30 august 1940) aproximativ jumătate trăiau în Basarabia şi Bucovina de Nord care au fost ocupate de Uniunea Sovietică între iunie 1940 şi iunie 1941.

Rapoartele militare germane ale Oficiului de Studii strategice precum şi documentele româneşti din perioada războiului duc la concluzia că din cei 300.000 de evrei din Basarabia şi Bucovina de Nord în jur de 100.000 au fost deportaţi de autorităţile sovietice în Siberia, au fost încorporaţi în Armata Roşie ori s-au retras cu autorităţile sovietice. Deci trupele române şi germane intrate în Basarabia şi Bucovina de Nord au găsit acolo aproximativ 200.000 de evrei. În aplicarea politicii de purificare etnică a acestor teritorii, ordonată de mareşalul Ion Antonescu, conducătorul statului, zeci de mii de evrei au fost executaţi de jandarmi români sau de trupe române şi germane în primele luni ale războiului. Supravieţuitorii au fost internaţi în lagăre de tranzit şi ghetouri create pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord de unde în toamna anului 1941 au fost deportaţi în Transnistria (exceptând 20.000 de evrei din ghetoul de la Cernăuţi din care 4.000 au fost deportaţi în vara anului 1942). Conform rapoartelor Inspectoratului General al Jandarmeriei pe parcursul anilor 1941-1942 au fost deportaţi în jur de 126.000 de evrei din care potrivit aceloraşi rapoarte la 1 septembrie 1943 mai erau în viaţă 51.000 de evrei-români. În acelaşi timp sursele ambasadei germane la Bucureşti din perioada războiului menţionau cifre între 160.000 şi 185.000 de evrei deportaţi în Transnistria.

În Vechiul Regat evreii au fost trimişi în detaşamente de muncă, au fost privaţi de orice drepturi civice, au fost jefuiţi şi adeseori maltrataţi, evacuaţi cu zecile de mii dintr-o zonă în alta, dar nu sistematic exterminaţi: exceptând, desigur, pe cei 8-12.000 de victime ale pogromului de la Iaşi şi pe cei 7.000 de evrei dorohoieni care au pierit în deportare în Transnistria (din cei 12.000 deportaţi), pe cei 587 de evrei deportaţi tot în Transnistria pentru intenţia de a se repatria în 1940 în URSS şi care au fost executaţi în deportare de germani. În Transnistria au mai fost deportaţi toţi evreii din Bucovina de Sud şi peste 2.000 de evrei din Vechiul Regat şi Sudul Transilvaniei.

Autorităţile antonesciene şi-au dat consimţământul ca autorităţile germane naziste să deporteze în lagărele de exterminare din Polonia peste 4.500 de evrei cetăţeni români aflaţi în Belgia, Franţa, Germania, Austria ş.a.

Dintr-un complex de motive de natură internă şi externă, în toamna anului 1942, regimul antonescian a decis să amâne deportarea evreilor din sudul Transilvaniei şi din Vechiul Regat în Transnistria şi să nu dea curs presiunilor Germaniei naziste pentru deportarea evreilor în lagărul de exterminare de la Belzec. Aceste proiectate deportări n-au mai avut loc. De asemenea în 1943 şi 1944 anumite categorii de evrei dintre cei deportaţi în Transnistria au fost repatriaţi. Astfel, toate aceste măsuri au permis supravieţuirea a aproximativ jumătate din numărul evreilor aflaţi în România.

În ultimii doi ani ai războiului mareşalul Antonescu pierzându-şi încrederea în ictoria Germaniei naziste a încercat să „cureţe" ţara de evrei prin sprijinirea emigrării lor în Palestina. Dar această emigrare implica atunci mari riscuri căci Marea Britanie a interzis intrarea lor în Palestina, iar Germania nazistă a interzis emigrarea evreilor din România. Două vase cu emigranţi au fost scufundate în apele Mării Negre pierind astfel din totalul de 3.000 de emigranţi în anii războiului, o treime.

Se impun câteva precizări în legătură cu datele mai sus citate despre numărul evreilor ucişi în perioada Holocaustului din ordinul regimului condus de Ion Antonescu. Conform ultimelor investigaţii, Comisia Internaţională pentru cercetarea Holocaustului Evreilor din România a concluzionat că în teritoriile aflate sub controlul românesc, în perioada respectivă, au fost ucişi sau au murit datorită regimului de exterminare din Transnistria între 280.000-380.000 de evrei români şi ucraineni. Cercetarea statisticianului Marcu Rozen a stabilit că au fost exterminaţi 155.000 de evrei cetăţeni români şi circa 115.000 evrei localnici, cetăţeni ucraineni din Transnistria. Astfel numărul evreilor exterminaţi sub guvernarea Antonescu totalizează 270.000 de suflete. (Marcu Rozen. Date istorice şi statistice privind situaţia evreilor sub guvernarea antonesciană (1940-1944). (Bucureşti, 2003, p.88)

Evreii din Transilvania de Nord aflată atunci sub dominaţie horthystă, după ocuparea Ungariei de trupele Germaniei naziste (19 martie 1944), au fost deportaţi din ordinul şi sub supravegherea naziştilor germani în lagărele naziste de exterminare. Din 150.000 de evrei au pierit aproximativ 85%.

Capitolul privind istoria Holocaustului în contextul românesc nu poate fi încheiat fără evocarea faptelor de generozitate şi solidaritate umană de care au dat dovadă zeci de ne-evrei, care, cu riscul vieţii lor au reuşit să salveze de la pieire evrei aflaţi în trenurile morţii, deportaţi în Transnistria sau destinaţi să fie deportaţi la Auschwitz din Transilvania de Nord aflată sub ocupaţia maghiară. Pentru faptele lor de omenie Statul Israel le-a conferit titlul de „Drepţi ai popoarelor”.

SLOGANURI „NOI”

Ce se înţelege prin „iudeo – masonerie”?

Extremiştii de dreapta îşi legitimează campania antievreiască şi prin sloganul luptei împotriva „Iudeo – masoneriei”, considerată – cum se exprimă ei – drept o organizaţie ocultă, care tinde la dominaţia mondială. În literatura anilor ’40 – dar şi în cea de azi – aceasta însemnă că „evreii, prin bogăţia lor, prin puterea prezervată cu forţa şi în mod brutal – dar potrivit unor reguli de clan conspirative (exersate îndelung, secole, chiar milenii) au năzuit, în timp, să surpe creştinismul, apoi să guverneze lumea – mai întâi prin capitalism şi, ulterior, prin comunism. Şi azi din nou prin capitalism!”

Propaganda antisemită consideră că fenomenul fiind general îşi avea extensiune şi în România, inclusiv în anii ultimei conflagraţii mondiale. Ziarele vremii titrau cu litere de o şchioapă: „Iudeo – masoneria conduce lumea şi România”, fără să-şi dea seama în ce măsură se expuneau prin atari sloganuri ridicolului. Căci, dacă evreii conduceau lumea de când lumea – şi chiar în acel timp al Holocaustului – de ce n-au avut forţa să împiedice genocidul împotriva lor? Trecând peste o atare întrebare, firească, şi un răspuns care spulberă de la sine enunţul cu pricina, propagatorii săi şi nu numai ei susţin şi azi asemenea absurdităţi.

Există un antisemitism religios?

Oricât de perimate să se fi dovedit în timp ideile antisemitismului religios mai sunt resuscitate din când în când, chiar şi prin unele predici şi slujbe creştine care evocă deicidul, povestirile evanghelice şi apocrife ale judecării lui Isus, criticile la adresa mozaismului ale părinţilor bisericii ş.a.m.d.

Dacă în antichitate cele de mai sus se datorau şi unei rivalităţi funciare între creştinism şi mozaism, de tipul „urii între fraţi” şi a luptei lor pentru prozelitism, ulterior – după ce biserica creştină cucerise popoarele nu s-a

mai pus decât chestiunea înfierării „aroganţei mozaice” exprimate în refuzul contactului cu religia oficială a ţărilor în care au fost răspândiţi.

De ce ură şi nu iubire?

Dacă a fi bun creştin înseamnă a-i detesta şi prigoni pe evrei / cum pretindea Luther cel bătrân – care în perioada sa creativă gândea, exact pe invers – trebuie că te afli într-o mare eroare atât în privinţa creştinismului propovăduit de Isus cât şi a monoteismului evreilor. Deoarece:

- Isus, cel născut dim mamă evreică, crescut pe un pământ şi într-un mediu evreiesc – cu tot ce presupune tradiţia locului – şi implicat major în confruntările intra-evreieşti ale vremii s-a dovedit în cei 33 de ani ai vieţii sale, exceptând zilele drumului său către moarte, a fi fost prin toate trăsăturile sale un caracter evreu, evident original: o personalitate evreiască originală dar purtând pecetea culturii iudaice, imprimeul idealismului monoteist care atunci era un atribut exclusiv al iudaismului. A-l iubi pe Isus, înseamnă a-i iubi copilăria, adolescenţa şi tinereţea sa de evreu, a-i iubi, deci, pe evreii timpului său şi tot ce a rămas pur evreiesc în ori care evreu. Credinţa fierbinte a lui Isus în Iehova, pe care-l adora la fel ca şi alţi profeţi evrei, nu doar ca Tată al poporului lui Israel, ci părinte universal – iar în această ipostază ca tatăl său propriu - dovedeşte o mentalitate iudaică, ce-i drept nu lipsită de originalitate, dar iudaică, pe care numeroşi iudaişti contemporani o relevă azi ca factor decisiv în posibilitatea dialogului şi ecumenismului iudeo – creştin, cu virtuţi umaniste de ambele părţi. Credinţa lui Isus în Iehova deschide astăzi, mai mult decât oricând, un drum care-i poate apropia pe evrei de creştini, dovedindu-se pe deplin compatibil cu mentalul post modernist al secolului nostru. Secolul XXI va fi religios – în sensul revalorizării Dumnezeului Unic – sau nu va fi defel religios – iată o posibilă tălmăcire dată cunoscutei formule lansate de Malraux. În absenţa principiului – azi mai mult ca oricând – monoteist, păgânismul stă la pândă să-şi reia revanşa.

Cine este deci vinovat de răstignirea lui Isus?

Alte sloganuri:

Deşi mulţi iudei din popor – contemporani lor – nu împărtăşeau această opinie, făcând parte dintre adepţii lui Crist, argumentul unor mai mari ai iudeilor păreau rezonabile, după cum se exprima până şi un creştin de geniu ca românul Emil Cioran care, într-o originală şi năstruşnică scriere – Evreii un popor de singuratici – remarca, nu fără oarecare maliţie: „Argumentele acuzaţiei ni se păreau extrem de convingătoare. Ana şi Caiafa întruchipau pentru mine bunul simţ însuşi al unei credinţe în unicul şi unicitatea lui Dumnezeu”. Şi tot el adaugă cu dezolare, despre felul nedrept în care secole în şir evreii, ca neam, au fost învinuiţi de creştini şi „Masacraţi pentru că îl răstigniră pe cruce pe unul dintre ai lor”.

Atunci, se întreabă Cioran, de ce să nu fi fost învinuiţi şi romanii de acest deicid, executat din porunca guvernatorului roman Pilat din Pont, oricât s-ar fi spălat acesta pe mâini după porunca dată, escamotând chiar implicarea romană în uciderea lui Isus, extrapolând în revanşă, vina crucificării la scara întregului popor evreu din acea vreme şi din toate vremurile ce au urmat. Când, în fapt, despre o vină colectivă a poporului evreu de atunci (de ce nu şi a poporului roman) nu ar fi trebuit să se vorbească niciodată. Absurdă de-a dreptul, remarcă un exeget creştin contemporan, este cu atât mai mult acuza colectivă adusă poporului evreu de mai târziu. Reproşurile de vinovăţie aduse evreilor pe parcursul mileniilor creştine au fost şi sunt absurde şi au adus acestui popor extrem de multă suferinţă. Şi aceasta în răspărul însăşi al Credinţei lui Isus cu privire la iubirea de om, la iertare, la iubirea chiar şi a duşmanilor. Dar şi manifestările ostile faţă de evrei ale creştinismului instituţionalizat au continuat să aducă suferinţe evreieşti secole de-a rândul, să constituie chiar o bază de pornire pentru toate formele istorice ale antisemitismului.

Au trebuit să se scurgă aproape două milenii ca lumea creştină să-şi adapteze credinţa la adevăratele cerinţe cristologice de „iubire a aproapelui”. Or, evreii nu sunt decât „fraţii mai mari ai creştinilor” după cum exprima defunctul papă Ioan Paul al II-lea în vizita făcută la Ierusalim în primăvara anului 2000. Tot acolo el mai declara: „Mă aflu la Yad Vashem pentru a aduce un omagiu milioanelor de evrei care privaţi de orice drepturi şi mai ales de demnitate umană au fost ucişi în Holocaust. Ca episcop al Romei şi succesor al Sf. Apostol Petru asigur poporul evreu că Biserica

Catolică, inspirată de cuvântul Bibliei pentru adevăr şi dreptate este profund întristată de ura, actele de persecuţie şi manifestările de antisemitism îndreptate împotriva evreilor de către creştini de-a lungul timpului”.

Ce se urmărea prin sloganul „iudeo-comunism” în anii războiului şi după?

Legarea comunismului de iudaism şi a iudaismului de comunism a fost o cale uşoară, pe de o parte, pentru demonizarea comunismului, iar pe de altă parte pentru perpetuarea demonizării iudaismului şi aşa discreditat de o veche tradiţie creştină. Ce-i drept, identificarea evreului cu bolşevismul nu a fost o invenţie a lui Antonescu. Ea a fost colportată în Germania de emigraţia albă rusească şi insuflată lui Hitler încă din anii ’20 de Alfred Rosenberg. Iar Hitler, la rândul său, nu a văzut în bolşevismul rusesc decât o încercare a evreilor de a domina Rusia şi poate chiar lumea întreagă.

Imaginea evreului vândut bolşevismului şi aflat în slujba URSS a fost transpusă în epocă în nenumărate caricaturi dezgustătoare. Graficianul Anestin, de pildă, a reprezentat-o în chipul evreului îmbrăcat în caftan roşu, cu perciuni, tichie, barbă, într-o mână ţinând secera şi într-alta ciocanul, sub pulpana cu trei soldaţi sovietici. Titlul: „Cine sunt stăpânii bolşevismului”. Astfel de caricaturi au fost lipite pe zidurile Capitalei, chiar de sergenţi de poliţie, imediat după trecerea Prutului de către trupele române. Sub semnul fantasmei privind „pericolul iudeo-comunist” s-a declanşat în ziua de 29 iunie 1941 masacrul de la Iaşi.

La 30 iunie, un comunicat oficial al Consiliului de Miniştri înştiinţa opinia publică că la Iaşi au fost executaţi 500 de iudeo-comunişti care trăseseră focuri de armă din case asupra soldaţilor germani şi români. În comunicat se vorbeşte chiar despre contactele stabilite de spioni, agenţi sovietici cu „populaţia iudeo-comunistă, pentru a organiza împreună acte de agresiune”. Comunicatul a provocat nedumerire în cercurile diplomatice, spaimă şi derută în cadrul populaţiei evreieşti şi neevreieşti. În ţară s-a amplificat teroarea entievreiască. În mai toate localităţile, în special din Moldova, s-au operat sute de arestări fără nici o dovadă a vinovăţiei.

Din partea evreilor a fost dată în vileag natura abuzivă a acestor măsuri de teroare, adresând autorităţilor noi memorii de protest. „Este profund dureros, se arăta într-un astfel de memoriu, că de unde guvernul i-a considerat pe evrei iudeo-capitalişti, peste noapte ei să fie alungaţi de la extrema dreaptă la extrema stângă şi calificaţi iudeo-comunişti”. În realitate nu a dispărut nici obsesia imaginii evreului-capitalist sau evreului exponent al ţărilor democratice. Democraţia, în concepţia lui Ion Antonescu personifica iudeocraţia. În imaginaţia lui, evreii s-au aflat „în spatele tuturor conferinţelor şi congreselor de pace”, în consecinţă erau o forţă şi un factor de decizie mondială. Probabil că din aceste considerente şi-a schimbat el tactica în politica antievreiască. În momentul când nu mai era sigur de victoria Axei a stopat deportările în Transnistria şi nu a dat curs insistenţelor Germaniei de a-i deporta pe evreii români în lagărele naziste de exterminare. În fapt, nici unul din serviciile speciale ale mareşalului nu i-au putut confirma, atunci sau altădată asemenea suspiciuni.

Prin sintagma iudeo – comunism colportorii acestui slogan înţelegeau să atribuie evreilor un rol major în propagarea ideilor comuniste. În anii ’40 propaganda antisemită propagă această temă subliniind mai cu seamă „bolşevizarea de către evrei a Basarabiei şi Bucovinei”, şi organizarea de către aceştia a unei rezistenţe la revenirea trupelor româneşti (în 1941) ş.a.m.d. Mijloacele de informare, mai precis de dezinformare în masă, induceau stări de spirit şi psihoze antisemite.

A trecut de atunci mai bine de o jumătate de veac. România s-a aflat un răstimp de peste patru decenii sub regimul comunist instaurat cu sprijinul trupelor sovietice.

O literatură diversionistă încearcă azi să explice, însă, acest fenomen istoric deosebit de complex – atât în cauzalitatea originii şi devenirii sale cât şi a stingerii sale în anii ’90 – tot prin rolul nefast al evreilor.

Comunismul românesc, ca şi cel est – european au dispărut. Dar teza „iudeo – comunismului” – sub forma „evreii au adus comunismul” bizară în multe privinţe în condiţiile de după ’89 – datorită absenţei, de astă dată, a „triadei” ocupant, comunism, evrei – trimite de aceea la o motivaţie inedită, menită, printre altele, să acrediteze „imunitatea românească” la ideea şi practica totalitar-colectivistă.

O demolare a sloganurilor. Pentru cei care susţineau în epocă ori susţin şi astăzi că evreii au adus comunismul în ţară, setul de „argumente” (uneori şi de „documente”) ad hoc folosit se referă la: numărul mare de „străini”, în principal evreii, existenţi în ilegalitatea comunistă din România şi în mişcarea kominternistă ce o stimula; numărul relativ mare de evrei printre membrii ai Partidului Comunist din ţară existenţi în februarie 1945, printre cei 256.663 de la sfârşitul lui octombrie 1945 sau printre cei 800.000 de la finele lui 1947; alegaţia potrivit căreia vechii „ilegalişti” evrei – şi cercul lor de „coreligionari”, propagatori ai unei ideologii comunisto – bolşevice şi ai unei supuneri depline faţă de ocupantul sovietic - devin, în anii imediat postbelici, principalul segment al noii clase politice cu exponenţi de vârf ca Ana Pauker, I. Chişinevschi ş.a. Or, aceştia sunt prezentaţi, în mod diversionist, drept exponenţii politici ai „etniei” lor, ale cărei interese le ocrotesc; „evidenţa” intereselor şi simpatiilor evreilor pentru comunism şi pentru avantajele create lor de „democraţia populară” şi guvernul Groza (impus de sovietici în răspărul rezultatelor alegerilor din 1946 şi al voinţei politice a poporului român) şi care se explică prin implicarea etniei în totalitate, în întreaga devenire postbelică a ţării, culminată prin supremaţia, în 1948, a Partidului Muncitoresc Român ca unică forţă politică dinlăuntru. De unde concluzia că avatarurile social – politice ale României din anii 1945 – 1949 şi în consecinţă toate cele de mai încolo: gulag etc. – se datorează cu precădere rolului asumat de evrei (şi de alţi „străini”) în condiţionarea unui atare curs de involuţie a ţării.

„Argumentele” reproduse – la care s-ar mai putea adăuga şi altele (eiusdem farinae) – au fost confecţionate în epoca de adepţii extremismului naţionalist, dar folosite, pentru diversiune, şi de alţii interesaţi în producerea unei adevărate stări de spirit care să întărească, pe cât posibil, chiar şi o anume mentalitate în straturi cât mai largi din rural şi urban. Efectul imediat sau de „serie scurtă” a fost, desigur, revigorarea unui antisemitism latent, deşi ţinta scontată sau pretextată era anticomunismul, în general, şi antibolşevismul, mai ales în condiţiile în care ocupantul nu poate fi numit cu adevăratul său nume.

Notorietatea laitmotivului se datorează, poate, şi într-amestecării în acest slogan a unor cvasi – adevăruri şi „ sugestii cu anume virtuţi emoţionale” într-o masă de neadevăruri de formă vie a „lucrurilor nespuse”, fie a celor exagerate, exacerbate, mistificate.

O lucrare de „ultimă oră” ( vezi : Florin Matrescu: Holocaustul roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional , Buc. ; 1998 ) şi de dimensiuni deosebite ( circa 1 000 de pagini ) se doreşte a fi o enciclopedie, colportând, într-adevăr pe lângă „argumente” şi „date”, de felul celor amintite şi o seamă de elucubraţii, contextualizate la scară internaţională, despre rolul evreilor în : exprimarea ideilor comuniste; crearea „imperiului sovietic”; acţiunea „iudeo – masonică”; colaboraţionismul marxist comunist ş.a.

Evreii sunt indicaţi, astfel ca fiind cei care – atât în lume cât şi în România – au fost executanţii, colaboratorii şi profitorii comunismului, chiar şi în ipostaza „neo – comunistă” a acestuia de după revoluţia din 1989.

Cazurile de colaboraţionism ale evreilor în România postbelică sunt ilustrate în personalităţi ca: A. Bârlădeanu, V. Roman, A. Pauker, Gh. Apostol, L. Rădăceanu, E. Botnăraş, M. Constantinescu, M. Dalea, M. Levin, Al. Moghioroş, I. Rangheţ, L. Răutu, E. Rădăceanu, N. Radovanovici, W. Suder, D. Solomon, A. Şerban ş.a. – chiar dacă cei mai mulţi dintre ei...n-au fost evrei.

Criteriile sunt similare, ca valoare de adevăr, şi în inventarele adresate nomenclaturilor de rând 2 şi 3 – de la Externe, din economie, din presă şi cultură, de la Interne ş.a.m.d.

Dar ce contează un autor dornic să dea statistici cât mai persuasive pentru a marca „vinovăţia” evreilor pentru ...Holocaustul roşu ! Şi ce mai contează „Holocaustul brun” împotriva evreilor europeni în raport cu Holocaustul roşu comis tocmai de ... evreimea europeană!

S-ar putea spune că atare enormităţi n-ar trebui să ţină atenţia cercetării istorice. De vreme, însă, ce o asemenea carte – înjghebată, ce-i drept, de un medic oarecare, autoexilat în anii ' 80, în R.F.G. , după ce îşi făcuse studiile şi cariera în România lui Ceauşescu – este tradusă în limba română şi devine lucrare de referinţă pentru o puzderie de gazetari autohtoni dornici să demaşte „vinovăţiile şi vinovaţii comunismului”, ea nu poate rămâne nemenţionată în istoria sloganului „evreii şi comunismul” de care ne ocupăml.

Criteriile sunt similare, ca valoare de adevăr, şi în inventarele adresate nomenclaturilor de rând 2 şi 3 – de la Externe, din economie, din presă şi cultură, de la Interne ş.a.m.d.

Dar ce contează pentru un autor dornic să dea statistici cât mai persuasive pentru a marca „vinovăţia” evreilor pentru ...Holocaustul roşu !

S-ar putea spune că atare enormităţi n-ar trebui să ţină atenţia cercetării istorice. De vreme, însă, ce o asemenea carte – înjghebată, ce-i drept, de un medic oarecare, autoexilat în anii ' 80, în R.F.G. , după ce îşi făcuse studiile şi cariera în România lui Ceauşescu – este tradusă în limba română şi devine lucrare de referinţă pentru o puzderie de gazetari autohtoni dornici să demaşte „vinovăţiile şi vinovaţii comunismului”, ea nu poate rămâne nemenţionată în istoria sloganului „evreii şi comunismul” de care ne ocupăm.

Este, desigur,un adevăr că în miscarea comunistă din România, în starea ei de ilegalitate, au activat nu puţini evrei∗ (în 1930, de pildă, la un procent al românilor, de 71,9 %, în mişcare, cel al evreilor era de 22,65 % iar după 23 august 1944, procentele simetrice erau de 85 %׃% 3 ׃ evrei17 ׃ % alte etnii. Procent infim în raport cu populaţia ţării sau cea de căteva sute de mii de evrei din ţară׃ în 1930, circa 800.000, iar după 23 august ' 44 circa 300.000)! Aşadar ׃ „mulţi” comunişti erau, în ilegalitate, evrei, dar nu mulţi evrei erau comunişti, chiar şi atunci. Constatarea se impune şi pentru anii '44 -'50, când numărul comuniştilor de origine evreiască era în relativa creştere (circa 5000, în anii '45 - '46 şi până la 20.000 de membri de partid, simpatizanţi şi funcţionari în aparat la data verificărilor din '49, când partidul număra circa 1 milion de membri∗). În anii '44 - '50, în vârful ierarhiei de partid şi în Consiliul de Miniştri se aflau, însă, doar câteva persoane de origine evreiască; în eşalonul doi, câteva zeci; în apartul de propagandă câteva sute; iar în apartul economic şi administrativ, pe funcţii nu întotdeauna de prim plan, câteva mii.

O atenţie deosebită, până la nominalizări individuale, pe regiuni, sex, vârstă etc. este acordată, în ultimii ani – în cadrul literaturii anticomuniste – evreilor din cadrul aparatului represiv al vremii. Dar, în ciuda căutărilor febrile sau chiar a substituirilor de nume, evreii depistaţi ca „lucrători” ai

∗ Vezi: Gh. Onişoru, România în anii 1944 – 1948, Transformări economice şi realităţii sociale, Buc., 1998, p. 157.

∗ Estimaţie operată prin extrapolarea unor date referitoare la unele localităţi şi judeţe. Vezi şi Arhivele Naţionale, Fond C.C. al P. C. R. Cancelaria, 1921 – 1953. Inventar 2348.

acestor organe nu depăşesc 5 – 6 % din cele câteva mii de angajaţi ai Ministerului de Interne, S.S.I. – ul apoi Securitate etc.∗∗

Desigur, în toate cazurile menţionate s-ar putea spune că nu atât numărul celor împricinaţi contează, cât funcţiile, rolul şi locul deţinut în eforturile de comunizare a ţării, mai ales după preluarea puterii de către dr. P. Groza şi „izbânda” repurtată în alegerile din 1946 şi, evident, din 1948.

Fapt este că nu puţini evrei au avut acces în noile condiţii la un anumit rol decizional care, fireşte, era bătător la ochi pentru cei obişnuiţi cu ei doar în poziţia de ostracizaţi şi oameni lipsiţi de orice drepturi civico – politice în regimul totalitar antonescian anterior. Ecoul de mentalitate era astfel dirijat de cei interesaţi, încât, dacă un evreu ajungea, să zicem, vice – primar sau sub – prefect, se pretinde că întreaga această etnie conducea respectiva localitate sau judeţul etc. şi ca atare era răspunzătoare de toate necazurile abătute asupra lor.

Astfel, într-un document antisemit de epocă, o chemare la luptă din 14 iunie 1945, intitulată „Fraţi români”, vina pentru dificultăţile din ţară era aruncată de la început pe „jidovi – comunişti şi streini” care doreau să „distrugă tot ce era românesc”, şi să „acapareze toate bogăţiile ţării”.

Într-o lucrare recent apărută ( Eliezer Palmor: Convergenţe diplomatice şi culturale, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002 ) sunt înscrise sub genericul „Observaţii privind participarea evreilor la instaurarea ∗∗ O recentă dezvăluire a organigramei Securităţii Statului din anii ' 50 dovedeşte că foarte puţini dintre ofiţeri erau evrei, majoritatea covârşitoare fiind etnici români.

Şi totuşi, persista în epocă opinia că în 1950 o mare parte a aparatului era în mâinile evreilor. Iar într-un document de Securitate intitulat „Evreii din România׃ o minoritate care dispare” (vezi „Observatorul Cultural” nr. 101 din 29.01-04.02.2002) putem găsi aprecierea că în 1950 se ajunsese la situaţia în care evreii deţineau peste 25% din posturile chie ale regimului, adica în partid , ca şi la Comitetul de Stat al Planificarii, în propagandă, ca şi la Securitate.

Dovada că până şi asemenea „documente” erau alcătuite cu scop de intoxicare. Cercetările recente relevă, mai ales pentru anii ' 50, o situaţie mult diferită de cea de mai sus. În primul rând că acel aşa-zis procent de 25 din posturile cheie ale regimului ar totaliza circa 1500 persoane în nomenclatura superioară de partid şi de stat este fals.După o sinteză recent întocmită, pentru întreaga perioadă 1945-1989, acest număr nu depăsea 150 de evrei, iar pentru anii ' 50 era cu mult sub o sută ( vezi׃ Gh.Crişan, Piramida puterii, oameni poilitici şi de stat din România 23 aug. 1944-22 dec. 1989 edit. Pro Historia, Buc. 2001).

regimului comunist în România” (pag. 99 – 113) o seamă de argumente statistice irefutabile cu privire la:

- existenţa în P.C.R. spre sfârşitul perioadei de ilegalitate a circa 70 % români şi doar 30% „ străini” ( fireşte, nu numai evrei ); spre mijlocul anilor ' 30 evreii erau nu mai mult de 18, 4 % din totalul membrilor de partid ( vezi şi Ioan Chiper: „Consideraţii privind evoluţia numerică şi compoziţia etnică a P.C.R., 1921 – 1952

- în „Arhivele totalitarismului”, an. VI nr. 4 ( 21 ) 1998, p. 25 – 44 );

- la Conferinţa Naţională a P.C. ( d ) R. din 1939, în C.C. au fost aleşi 9 membri, dintre care doar doi – Bela Brainer şi Strul Zigelboim – erau evrei. În secretariatele C.C. din anii patruzeci din 5 membri doar unul era evreu.

Nici un secretar general al P. C. R. între 1921 şi 1944 nu a fost evreu..

Asemenea date irecuzabile infirmă pe deplin sloganul atât de vehiculat potrivit căruia „majoritatea membrilor din conducerea P.C. (d) R., erau evrei până la 1944”.

Dar care era situaţia după 23 august 1944 ?

Este cunoscută înmulţirea vertiginoasă a membrilor P.C.R. în anii imediat postbelici׃ la 1.07.1947,P.C.R. numără deja 703.000 membri, circa 80% fiind români, 12,32% unguri şi doar 4,16% evrei.Acest procent va scădea simţitor după verificările începute în 1949, iar după 1950, la alegerile organizate în toate regiunile ţării cu ocazia conferinţelor locale de partid, din cei 3681 membri ai comitetelor de întreprindere, locale, raionale, orăşeneşti etc. doar 86 erau evrei. În Comitetul de partid al oraşului Bucureşti,ales în 1952, nu a mai figurat nici un evreu. Este drept că la C.C. P.M.R mai funcţionau ca sefi de secţii, sectoare, adjuncţi, instructori etc. câţiva zeci de evrei (pe lângă 350 români ) dar cu funcţii mai importante doar 14. Cum bine conclude autorul lucrării citate׃ Se poate spune... că datele furnizate de documentele de arhivă dezmint ca pe un neadevăr istoric afirmaţia antisemita, cum că majoritatea comuniştilor din România ar fi fost evrei şi că evreii au avut în mâinile lor frâiele conducerii Partidului Comunist din România” (pag. 111).

Nu vom continua exemplificările aduse în literatura de contracarare a sloganului că evreii au adus, instalat sau consolidat comunismul în diverse localităţi sau în întreaga ţară, considerând că un răspuns pertinent în materie trebuie să pornească nu de la multipicarea contraargumentelor, ci de la o întrebare sociologică de principiu׃ erau, oare, evreii- ca etnie şi ca grupuri socio-economice, cu precădere mic-burgheze (meseriaşi,comercianţi, liber-profesionisti ş.a.m.d.)- interesaţi în „aducerea” şi instalarea comunismului în România?! Şi dacă da, puteau ei s-o facă şi prin ce „forţe”?! În eventualitatea că aveau asemenea propensiuni şi puteri (?!) evoluţia regimului „democrat – popular” în anii '44 - '48 şi apoi a celui colectivist din anii ce au urmat a răspuns unor atari expectaţii?!

Tergiversarea în toţi aceşti ani a soluţionării revendicărilor evreilor în materie de proprietate, ca şi naţionalizările ulterioare (1948), constituie un răspuns peremptoriu la întrebările puse şi care ni se pare a fi concluziv.

Desigur, au existat evrei comunişti de bună credinţă şi idealişti, care credeau în valorile egalităţii, nediscriminării şi colectivismului, promise de ideologia marxistă şi considerate de ei realizate în realitatea bolşevică instaurată de Lenin – Stalin. Au existat şi comunişti de origine evreiască fanatizaţi, care depuneau un zel deosebit în elogierea realităţilor sovietice, ca şi în aplicarea „luptei de clasă”, asimilată adesea de ei în plan intern cu exigenţele ocupantului sovietic. Zelul neofitului este întotdeauna stânjenitor prin supralicitare! Dar au fost destule cazurile în care evrei, de diverse categorii, au simţit şi ei, pe pielea lor, arbitrariul dominaţiei sovieticilor în ţară. De n-ar fi să amintesc aici decât tragicul capitol al arestărilor, anchetărilor, detenţiei şi condamnărilor date sutelor de fruntaşi sionişti pentru activitatea lor legală din anii 1945 – 1949. Apoi, nenumăratele procese intentate unor largi categorii de comercianţi evrei pentru activitatea lor din aceeaşi perioadă. Un proces, cu răsunet pentru antisemitismul său, a fost cel al „evreilor” de la Comerţul Exterior [1960], de la „Canal” ş.a.m.d. Şicanele şi estorcările celor ce emigrau [făceau alya] au afectat zeci de mii de oameni. Şi, bilanţul suferinţelor evreieşti în România „democrat – populară” şi apoi „socialistă” nu se opreşte aici. Este încă în curs de cercetare.

Este drept, de asemeni, că au fost şi evrei care vedeau în comunism un antidot sigur împotriva fascismului şi discriminărilor rasiale. Dar şi oportunişti care, intuind anumite oportunităţi ivite la „venirea ruşilor”, ca şi a regimului „democrat popular”, au căutat să nu rateze diverse slujbe la stat,

la partid, sau în aparatul economiei etc., slujbe pe care nu le practicau, însă, nici mai bine nici mai rău decât colegii lor oportunişti români (care, oricum, constituiau...majoritatea). Deci, dacă toţi aceştia au ajutat comunismul să se „aşeze”, l-au ajutat împreună.

A spune, însă, despre toţi aceştia că au adus comunismul în România este a dovedi ignoranţă în ce priveşte cunoaşterea sociologică a mecanismelor funcţionării destructurărilor şi restructurărilor social – birocratice în orice tranziţii dintre regimuri. De asemenea, a susţine fie şi numai că...„marii comunişti evrei” (chiar şi de nivelul Anei Pauker etc.) au adus comunismul în ţară înseamnă a refuza orice abordare obiectivă a mecanismelor externe de creare a „zonei de influenţă sovietică” în toate ţările estului şi centrului european∗. Ceea ce nu duce, evident, la absolvirea de răspundere a unor personalităţi politice implicate nemijlocit în devenirea istorică. Şi nici la escamotarea originii lor etnice, fie şi numai din motivul că renegarea, practicată de ei înşişi faţă de etnie, prin desconsiderarea în fapt a originii lor, nu a diminuat ci a sporit anti – evreismul din jur... până în zilele noastre. Şi a folosit drept pretext pentru înseşi cadrele „naţionale” de partid de a se scutura de unele greşeli făptuite în trecutul apropiat, atribuindu-le aşa – zişilor „internaţionalişti străini de neam”.

Ce rol a jucat Holocaustul în emigrarea de după 1944 a evreilor din România ?

Etapizarea emigrării evreilor din România relevă şi posibilitatea evidenţierii unor condiţionări specifice pentru fiecare etapă în parte.

Astfel, dacă pentru plecările din anii 1940 – 1944, ameninţarea de moarte ce plana asupra fiecărui evreu în parte, şi a etniei ca totalitate, făcea din emigrare o cale majoră de salvare, după încheierea războiului şi înfrângerea nazismului – ca şi a regimurilor totalitare din ţările satelite ale

∗ Vezi, în acest sens, arhivele de documente, în materie, existente, ca şi uriaşa literatură despre bolşevizarea estului Europei, sau mărturiile unor factori de răspundere ai puterilor aliate. Memoriile diplomatului Burton Bery, de pildă, în acest sens, sunt dintre cele mai recente apărute în limba română.

Germaniei hitleriste, - această ameninţare dispăruse. Ceea ce n-a exclus însă, persistenţa unor sechele antisemite şi nici tensiunile provocate de cerinţa reaşezării evreilor în drepturile lor cetăţeneşti anterioare.

Mai ales etapa imediat postbelică, respectiv cea cuprinsă între anii 1945-1947, marcaţi de „emigrările ilegale” a fost condiţionată de׃ traumele produse evreilor de război şi Holocaust; dificultăţile reintegrării şi ale refacerii status-urilor şi rolurilor lor sociale din interbelic; neîncrederea evreilor în viitorul lor şi al copiilor lor pe aceste meleaguri; idealul sionist-puternic revigorat prin acţiunea a zeci de partide, organizaţii de tineret ş.a., apărute sau reapărute în anii1945-1947, şi militând pentru emigrarea în Palestina. Drept consecinţă, valul emigrărilor din această etapă a cuprins deopotrivă tineretul sionist- educat în spiritul idealului regenerării poporului evreu- cât şi adulţi decişi să înceapă o viaţă nouă, oameni reântorşi din lagăre ş.a.m.d.

Începând din anii '48, situaţia din România – în care Partidul Muncitoresc (comunist), devine factorul politic dominant iar Moscova se amestecă tot mai brutal în afacerile interne şi externe ale ţării - se schimbă radical: economic, politic, ş.,a.m.d. Dacă până atunci o parte a evreimii mai credea în reluarea firului social – economic, întrerupt în perioada antonesciană şi reînodat imediat după război, noile transformări curmau această speranţă.

Structura profesională a acestei populaţii, refăcută în intervalul 1945 – 1947, era după anumite evaluări, de circa: 40. 000 meseriaşi, 35.000 amploaiaţi; 35.000 comercianţi şi industriaşi; 10. 000 profesiuni libere. Populaţia activă, prepondenrent masculină şi de vârstă mijlocie, era deci de 120.000.

Transformările social – economice produse în România, după 1948 –naţionalizarea bastimentelor industriale mari şi mici,a băncilor, comerţului cu ridicata şi amănuntul, cooperativizarea silită a micilor meseriaşi, lichidarea sectorului privat în servicii (farmacii, cabinete medicale etc.), exproprieri abuzive de imobile, deposedarea comunităţilor de unele bunuri mobile şi imobile etc. – au lovit în interesele materiale ale unor largi categorii de evrei. Structura social – economică a evreimii române – câtă şi cum s-a refăcut în primii ani postbelici – releva o populaţie activă alcătuită preponderent din comercianţi, meseriaşi, industriaşi, liber – profesionişti ş.a. Straturile strict „muncitoreşti”, eventual interesate în ţelurile noului regim,

erau destul de subţiri în cazul evreimii locale. Exista, ce-i drept, o sărăcime, un lumpen – proletariat, dar într-un procent redus: până şi aceştia – beneficiari ai unor ajutoare comunitare sau ale „Joint” – ului (suspendat în 1949) – au avut de suferit în urma reducerii sau interzicerii instituţiilor de asistenţă socială. Într-un atare „nou context” motivaţia deciziei de a emigra – invocată de noi pentru a explica „valul 1944 – 1947 ” este nu doar amplificată ci radical reaşezată, după 1948, pe interesul stringent de a căuta un nou loc de viaţă şi muncă. Statul Israel, abia creat, polariza astfel ţeluri spirituale sioniste, conjugate cu puternice interese de ordin material – economic. Perspectiva unei munci „colective” şi comandate birocratic centralizat în România nu se arăta a fi defel pe „gustul” unei populaţii ce-şi exersase în timp spiritul intreprid, competivitatea, simţul proprietăţii ş.a.m.d. Idealul reconstruirii unui stat propriu nu se afla nici el pe ultimul loc, deşi glasul de sirenă al comunismului căuta, fără efect de masă, să convingă că doar într-o orânduire marxist – leninistă va fi pe deplin rezolvată şi problema evreiască. Evreimea română a răspuns la această propagandă printr-o voinţă neabătută de emigrare în masă, oricâte piedici să fi fost de învins în realizarea ei. Iar piedicile n-au lipsit, unele izvorâte chiar „ din cele mai bune intenţii”.

Etapele „războiului rece”, ale luptei ideologice („anti – imperialiste” etc.) presupuneau, nemijlocit, şi o acută campanie antisemită, începută la finele lui ' 48 ( şi concretizată în interzicerea activităţilor sioniste de orice fel ), acutizată la finele lui '49 şi '50 (arestări de sionişti etc.) şi menţinută apoi multă vreme. Organizaţii comuniste cu activitate nemijlocită în mediul evreiesc (Comitetul Democrat Evreiesc, înfiinţat încă din anii '45), încep din 1949 o campanie furibundă împotriva sionismului. Sub imperiul Moscovei, pe tot parcursul deceniului şase - se insinuează la nivelul politic al P. M. R. o crescândă depreciere faţă de elementul evreiesc [chiar dinlăuntrul partidului] tradusă administrativ prin şicane şi limitări de tot felul. În asemenea condiţii emigrarea evreilor a continuat până la golirea aproape completă a ţării de evreii săi.

Aşadar, la decizia emigrării au ajuns în primul rând victimele nemijlocite ale Holocaustului, supravieţuitorii din Transnistria – care în anii imediat post – belici întâmpinau dificultăţi deosebite de integrare – ulterior evreimea română, în cvasitotalitatea ei, traumatizată de Holocaust şi de reînvierea antisemitismului în răspărul tuturor celor petrecute în timpul războiului – a optat pentru soluţia continuării vieţii în nou creatul Stat Israel

(din 1948). Ei n-au uitat însă, ţara lor de origine, limba şi cultura ei nici o clipă.

Prin ce este Holocaustul unic ? Prin număr de victime ?

- Oare hecatombele primului şi următorului război mondial / peste 100 milioane de victime / nu au subminat realitatea conceptuală a numerelor mari ?

- Oare estimările care cifrează Gulag-ul la circa 75 de (milioane numărul total al celor masacraţi în cursul deportărilor, victime ale muncii forţate, foametei, luptelor, ş.a. nu îngăduie „un concurs” al cifrelor), nu bate recordul altor massacre?;

- Dar masacrarea armenilor, genocidul din Ruanda ş.a.

Evident, nu prin cantitatea victimelor este unic Soahul (termen ebraic sinonim celui de Holocaust). Cu atât mai mult cu cât absurditatea numerelor mari rezidă în potenţialul lor scăzut de a impresiona. Un om ucis în văzul lumii impresionează mai mult decât o mie mitraliaţi la marginea oraşului şi în afara văzului lumii.

Şi nici prin calitatea lor, având în vedere crezul democratic şi umanist care acordă o prezumţie de valoare egală fiecărei vieţi individuale, indiferent cât de umile ar fi provenienţa ei sau potenţialul ei probabil. Deşi numărul mare de copii ucişi, de tineri şi tinere din contingente fertile, ucise ar putea introduce un element diferenţial între cei pierduţi în gulag, în diferite genociduri, în războaie şi cei pieriţi în Holocaust.

Dar unicitatea Holocaustului rezidă, înainte de orice, în:

- uciderea mişelească a segmentului cel mai vulnerabil / copii, bătrâni, femei / şi incapabil de a opune rezistenţă;

- planului “Soluţiei Finale” de ucidere a tuturor evreilor din spaţiul European (circa 11 milioane), apoi şi a celorlalţi;

- degradarea insului evreu (prin propagandă, umilinţe, dezumanizare ş.a.) prin anihilarea demnităţii sale şi a capacităţii de a se institui în rezistent, în combatant pentru apărarea sa şi a grupului din care face parte. Lipsa de orice cavalerism din partea unui adversar care şi-a îngenunchiat laş victima, fără să-i acorde nici o şansă de apărare.

- -reunirea victimelor sub genericul lor „etnic”. Pentru unica vină de a fi evrei, concept care pentru a putea fi instrumentalizat, naziştii şi fasciştii au trebuit să recurgă la criteriul „sângelui”, a rasei, pe cât de absurd şi de nedefinit pe atât de sângeros.

Antisemitismul, cum s-a menţinut de-a lungul veacurilor?

Antisemitismul rămâne ceea ce a fost întotdeauna: o doctrină a urii şi o practică a violenţei – transformarea unor resentimente în acţiuni de grup sau individuale, informale sau organizate, uneori până la nivelul statului – împotriva evreilor. Cauzele acestui fenomen social diferă în timp, deşi pot fi totodată cumulative; efectele se dovedesc a fi negative nu numai pentru evrei (prin marginalizări, ostracizări, prigoniri, ş.a.) ci şi pentru cei care acceptă antisemitismul ca pe o soluţie la nedreptăţile lumii de ieri sau de azi. Europa este locul unde s-a dezvoltat, în vremuri timpurii ale erei creştine, antisemitismul religios, iar apoi, în epoca modernă celelalte forme de antisemitism: economic, politic, rasial şi chiar „ştiinţific” (pretins a se bizui pe argumente istorico-antropologice, psihologico-caracterologice, ş.a. despre singularitatea şi inferioritatea „rasei ebraice”; nocivitatea ei în lumea neevreiască). Prin atari „argumente” s-au legitimat teoretic acţiunile cele mai sângeroase împotriva evreilor, culminând cu Holocaustul.

O cuprindere a istoriei antisemitismului detaliată într-o literatură cu sute de titluri situează pe primul loc manifestările de prigoană împotriva evreilor: în antichitatea păgână; în cursul primelor secole creştine; în era cruciadelor, când în întreg occidentul medieval evreii erau acuzaţi de omorul ritual, de aducerea ciumei negre, de vrăjitorii ş.a. Sunt apoi de amintit: situaţia limită a evreilor în medievalitatea din Franţa, Anglia şi ţările germanice; epoca ghetourilor – începând cu Italia; vremea inchiziţiei; izgonirea evreilor din Spania şi Portugalia; „rezervaţiile” evreieşti din Rusia şi, în fine; reacţia europeană la emanciparea produsă de epoca luminilor – recte notoriile manifestări antievreieşti în Franţa şi Germania sfârşitului de sec. XIX.

În sec. XX nu s-a mai scurs decât o jumătate de veac până la „Soluţia finală” de nimicire a evreimii europene pusă la cale de nazismul german care încă din primăvara lui 1933 promulga legi care excludeau evreii din funcţii publice, iar din 1935 edicta faimoasele legi de la Nürenberg. La declanşarea războiului, intenţia conducătorilor celui de-al treilea Reich de a face Germania, apoi Europa, „Judenrein” (liberă, curăţată de evrei) nu a mai constituit nici un secret. S-a început vânătoarea de evrei luând amploare crescândă în Germania şi Polonia, în Franţa, în toate ţările ocupate şi aliate. Fazele genocidului s-au succedat cu repeziciune: expulzări şi deportări din

Germania, Franţa, Ţările de jos, Belgia, Italia, România, peninsula Balcanică, Ungaria. Germania, Polonia, o parte a U.R.S.S. ş.a. au fost împânzite cu lagăre ale morţii, crematorii şi uriaşe gropi comune în care şi-au găsit groaznicul sfârşit circa 6 milioane de evrei, emblematic devenind pentru întreg universul concentraţionar Birkenau – Auschwitz.

Aşadar aspectele antisemitismului sunt deosebit de grave, cutremurătoare, cele înfăţişate de faza ultimă, „Soluţia finală”, exterminarea atingând paroxismul.

Dar, tocmai pornind de la asemenea ipostaze ale antisemitismului unii se pot întreba: dacă simpla propagare a ideilor şi opiniilor antisemite trebuie să fie aduse la numitor comun cu asemenea fapte? Nu constituie, oare, un abuz?

În fapt, tocmai Holocaustul arată cum au putut relaţiona ideile antisemitismului cu crima! Or, asemenea idei mai circulă şi în zilele noastre. Unele îşi au şi antecedente locale în doctrine de felul cuzismului, legionarismului, antonescianismului.

Cine sunt evreii ? Se deosebeau ei prin ceva negativ de restul popoarelor?

Evreii, un popor de singuratici, răspunde Emil Cioran în eseul său cu acest titlu.

Să-l comentam, deci!

Opiniile lui Cioran despre iudaism, evrei şi evreitate - cele mai multe paradoxale - au stârnit în timp reacţii contradictorii. Unii văd în acest eseu expresia simulată a urii antisemite, reprimate cu vremea, alţii, văd o mărturie filosemită superbă, exprimată exaltat, vrăjit şi într-o ebrietate de sonorităţi fascinante. Frumuseţea cuvintelor te face într-adevăr să le uiţi conţinutul! Pentru analiştii preocupaţi, în general, de atitudinea lui Cioran în problema evreiască (abordată de el în două din scrierile sale de mare impact - Schimbarea la faţă, din 1936, şi Un popor de singurateci, din 1956) avem de a face în ambele cazuri cu „o singură opinie, ambivalenţă, în care, în 1936 predomină respingerea iudaităţii, iar în 1956... admiraţia şi compasiunea" (vezi: M. Petreu - Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României", Apostrof, 1999, Cluj, p. 242). Altfel spus: filosemitism matur- post Holocaust - versus antisemitism juvenil.Oricum, opiniile.lui Cioran despre evrei şi iudaism.-merită un comentariu în volumul nostru al cărui generic este tocmai centrat pe „dimensiunile tragice” ale destinului iudaic.

Dat fiind că însuşi Cioran şi-a renegat ideile (antisemite) din Schimbarea la faţă, nu vom avea aici în vedere decât ultimul său eseu în care admiraţia şi compasiunea fără limită faţă de poporul evreu îl determină să scrie, aşadar, în Caietele sale (Paris, 1997, 1. franceză) că... „je suis metaphisiquement juif”. Un îndemn, socotim, ca să nu mai amintim despre prima sa lucrare în problema evreiască în care, după cum singur recunoaşte, susţinerile sale sunt caduce: autoapreciere, cu care suntem, desigur, întrutotul de acord şi mulţumiţi de faptul că putem focusa consideraţiile ce urmează doar pe a doua scriere amintită, care însă şi ea se dovedeşte descumpănitoare. Titlul ei, pus la indicativ - Evreii - un popor de singuratici - frizează o judecată de existenţă întrutotul discutabilă căci Cioran, unul dintre marii sceptici ai secolului trecut, în acest caz special - al relevării

esenţei poporului evreu şi iudaismului - nu are dubii pentru care să fi pus măcar enunţul din titlu la interogativ.

Unii, ar putea considera o atare situaţie drept un elogiu superlativ adus evreilor. Se ştie, însă, că doar popoarele cu o mentalitate-egolatră, ori suficient de înapoiate pentru a râvni să fie scoase în vedetă, ca „exemplari”, „unici”, „de necomparat”, „aleşi” (nu în sens biblic), „cu un destin solitar” etc. s-ar putea lăsa flatate de un asemenea elogiu care, â fond, nu evidenţiază decât străinătatea şi stranietatea lor, în lume. Deci, chiar dacă, în cazul evreilor, asemenea „flaterii” ar izvorî din filosemitismul „ambivalent" cioranian şi încă nu ar avea o justificare! Cu atât mai mult cu cât în consideraţiile noastre nu problema filosemitismului său declarat în acest eseu ne interesează aici - şi nici antisemitismul din Schimbarea la faţă - ci doar (ne)adevărul enunţurilor din ultimul. Supuse fiind confruntării cu realitatea. Să urmărim deci „caracteristicile" atribuite de Cioran poporului evreu şi să sa le confruntăm cu evoluţia de 4000 de ani a acestui popor. Prime generalităţi formulate de Cioran:

„Excesiv în toate, emancipat de tirania peisajului, de neroziile înrădăcinării, fără legături, acosmic, el (evreul) este omul ce nu va fi niciodată de aici, omul venit de aiurea, străinul în sine, şi care nu poate vorbi fără echivoc în numele indigenilor, al tuturor”. Tot atâtea generalizări peremptorii, deci nesupuse... „testului de falsificabilitate” care ar evidenţia câte argumente istorice ar putea fi invocate pentru infirmarea lor. Dar să-l urmărim mai departe:

„Lipsiţi de morminte pe care să le arate, să le exploateze, fără putinţa de a fi purtătorul de cuvânt al vreunui cimitir, el nu reprezintă pe nimeni decât pe sine însuşi...”. Enunţul este dezminţit de cele mai evidente realităţi din cele 136 de ţări în care se află evrei în morminte şi în viaţă.

Departe de gândul lui Cioran,europeanul, de a privi însă ca negativitate cele de mai sus. Dimpotrivă. Anunţă profetic popoarele înrădăcinate că în curând „vor păşi pe urmele evreilor; căci acesta este viitorul în lume”.

Evreilor, Cioran le atribuie deci cele amintite mai sus ca merite pe care şi alţii au a le imita. Din punctul nostru de vedere, elogiile şi superlativele folosite de Cioran în evidenţierea „desfăşurării evreieşti" nu pot fi, aşadar taxate în vreun fel ca anti sau filosemitism ci doar pentru inconsisteţa lor ca

realităţi evidente. De n-ar fi să amintim fie şi numai existenţa de secole a evreilor pe meleaguri româneşti. Sau, integrarea evreo-românimii în toate domeniile societăţii locale — economie, viaţă socială, cultură, spiritualitate. Dar lui Cioran nu-i plac istoria, cercetarea social-empirică care i-ar dezminţi afirmaţiile: preferă zonele „aeriene" ale unei istoriosofii, mai puţin sistema-tică şi îngăduitoare faţă de paradoxuri, ca de pildă cele la care ne vom referi în continuare.

Obsesia singurătăţii şi singularităţii evreieşti mai puţin de susţinut în

planurile existenţei istorice îşi găseşte o arenă largă de desfăşurare la Cioran atunci când abordează chestiunea mozaismului. Reducând abuziv teologia iudaică iniţială doar la ipostaza ei yehovistă cu un Dumnezeu „certăreţ, grosolan, lunatic, vorbăreţ, apt să corespundă cel mult necesităţilor unui trib", Cioran exaltă, însă, pe dată capacitatea evreilor de a se „deschide" faţă de orice alte experienţe religioase monoteiste.

Este vorba de presupoziţia sa că evreii ar fi capabili să preia până şi creştinismul de îndată ce „bisericile vor fi pentru totdeauna goale". Dar până atunci, crede Cioran, oricât de grave au fost consecinţele respingerii creştinismului „ramâne cea mai de seamă şi frumoasă faptă a evreilor, un nu care îi onorează”. Pentru care, creştinii deşi ofensaţi istoriceşte şi teologiceşte, firesc „ar fi trebuit de multă vreme să uite şi să nu-i persecute". Dar n-au uitat până în zilele noastre! Remarcă pertinentă dacă ţinem seamă că evreii, în lunga lor diasporă, au avut de înfruntat nu doar antisemitismul religios ci, cum arată Cioran, „cvasitotalitatea omenirii”. Căci „antisemitismul nu reprezintă un fenomen de epocă, ci o constantă, iar torţionarii lor de ieri folosesc azi aceeaşi retorică ca şi Tacit...”.

Observaţia judicioasă a Iui Cioran cu privire la aria fenomenului antisemit nu-1 fereşte însă nici de data asta de exagerarea şi extrapolarea „universului de singularitate iudaică". „Locuitorii de pe glob se împart în două categorii: evrei şi neevrei. Evreii sunt îndemnaţi de Cioran „să accepte această evidenţă" şi o dată cu ea... permanenţa antisemitismului - drept condiţie sine qua non pentru identitatea şi singularitatea lor.

La o confruntare cu istoria şi datele ei obiective nici declinul creştinismului (răspândit azi pe 1/5 de pe glob), nici unicitatea evreilor, întrevăzute de Cioran, nu sunt decât, în cel mai bun caz, plăsmuirile imaginaţiei unui poet prea obosit de realităţile vieţii. Căci tot el observă

„încăpăţânarea mozaică a evreilor şi suferinţa pe care a atras-o dar şi ethosul general pe care 1-a condiţionat.”

„Nici un popor nu a plătit atât de scump un gest nesăbuit, dar explicabil şi la urma urmei firesc”. Este vorba de crucificarea lui Iisus, justificabilă prin aceea că cristianismul contravenea unei profunde credinţe mozaice în Dumnezeul Unic.

Prin ce caracterictici se deosebesc evreii de alte popoare?

Revenind la „mărcile” psiho-caracteriale depistate de Cioran la poporul evreu şi în iudaism amintim într-o enumerare succintă: 1) F e b r i l i t a t e a evreiască „care te pune în mişcare, te biciuieşte, îţi fură odihna" - ceea ce produce în jur „animozitatea pe care o simte probabil făina împotriva drojdiei de bere”. De unde şi permanenţa antisemitismului social şi spiritual. 2) „Neurastenia evreiască” producătoare de iritare în mediul înconjurător. 3) „Abstractismul iudeu”, ca pariu împotriva unei suculenţe vegetale sau organice pe care evreul nu o are - din oroare pentru descompunere. Trăsătura contravine profund -aşa se vede, spiritualităţii popoarelor înrădăcinate cu... seve. 4) „Vioiciunea de minte care dă bice stărilor pe loc” - alt motiv de contrapunere la psihologia popoarelor statice. 5) Evreii, stimulaţi de patima mişcării şi a ubicuităţii, într-o vreme a statorniciei se contrapun popoarelor prin revoluţionarismul lor. Ei sunt „proscrişi care pot scoate noi puteri din condiţia lor vitregă” - „lacomi şi generoşi, insinuanţi în toate ramurile civilizaţiei şi culturii, fervenţi ai riscului pentru a câştiga” -tot atâtea trăsături care forţează modernitatea prin avangardism. În filosofie, crede Cioran, „geniul iudaic se acomodează cu orice formă de teorie”, orice curent de idei -de la pozitivism la misticism - fiind prototipal, am zice, în acest sens şi pentru „eonul" post-modernist (printr-o îmbinare, sui generis, doar a particularului lor cu universalul tuturor). La fel şi pluri-identismul lor atât de asezonat globalismului actual şi viitor: „un evreu născut rus, devine german, apoi francez, apoi american sau orice altceva" - vorbind toate aceste limbi şi juisând de valorile culturilor din ţările respective. Într-un cuvânt-şi pentru a conchide asupra

elogiului neţărmurit adus evreului şi identităţii sale plurale, - amintim că Cioran nu poate vedea lumea decât ierarhizată în evrei şi... neevrei.

„În istoria contemporană, de neconceput fără ei, au introdus o cadenţă accelerată, un gâfâit de bună calitate, un suflu superb dar şi o otravă profetică a cărei virulenţă... descumpăneşte”.

Şirul „markerilor” psiho-caracterologici se lungeşte continuu printr-un apel la noi termeni incendiari pentru a sugera elanuri barbare şi extazieri uluitoare: totul rostit într-o stare de cutremur. Cioran nu poate vorbi despre evrei decât ca despre nişte singuratici, unici pe pământ. Doar evreul ratat seamănă cu ceilalţi oameni care nu pot aspira decât la condiţia de... „evrei nedesăvârşiţi".

Pentru că „evreii exultaţi în faţa vieţii elimină moartea prin preocupările lor. Pentru ei progresul este o fugă calculată", „mitologia lor voită pentru combaterea efectelor dizolvante ale lucidităţii şi realităţii".

Prea pasionaţi pentru a fi epicurieni, ei „se dovedesc a fi nişte agitaţi în toate sensurile cuvântului". Excepţionali, prin destin sunt „damnaţi pe vecie la o stare de desţărare", însuşi Israelul dovedindu-se „o patrie provizorie”. Destin excelent „s-ar putea deduce din cele de mai sus” pentru noul „ev” al globalizării.

Ajunşi aici cu citările, poate prea numeroase (dar necesare, pentru a ilustra obsesia autorului de a configura caracterul solitar al poporului evreu), revenim la întrebarea privind adevărul conţinut în enunţurile prin care este fundamentată teza singularităţii şi singurătăţii unui popor care fracturează omenirea în... „evrei şi neevrei". Teza cioraniană contravine, prin unilateralitatea ei, întregii deveniri şi istorii universale ca şi istoriilor locale, unitare şi paralele, ale evreilor din diferitele colţuri ale lumii ca şi din statul lor antic sau actual, refăcut, Ereţ Israel. Periodizarea principalelor secvenţe, acţiuni, actanţi şi interacţiuni cu „rezultantele" istorice care şi-au pus pecetea, în dinamica lor, pe identitatea iudaică „en- marche", contravine acestei specioase interacţiuni cu „exteriorul" lumii schiţate de Cioran. Reamintim doar câteva rezultante ale acestor interacţiuni în şi cu lumea înconjurătoare, dar nu înainte să ne punem întrebarea: „cui prodest" o asemenea înlănţuire de elogii exagerate la adresa evreilor, unei asemenea separări a evreilor de restul popoarelor?! In Caietele sale, Cioran remarcă: „Evreii de pretutindeni sunt fiinţe atât de suscceptibile că ţi-ar trebui geniul diplomatic al unui Talleyrand ca să ştii cum să-i abordezi fără să-i răneşti".

Oare eseul la care ne-am referit s-a pătruns de o asemenea diplomaţie?!

Înghesuind în patul lui Procust o devenire atât de pletorică, esenţializând abuziv trăsături etnice rezultate dintr-o complexă dialectică a

existenţei şi conştiinţei evreieşti, demersul cioranian dresează un nomenclator de atribute abstracte ale unei spiritualităţi colective complet desprinse de geneza lor reală şi profund distorsionate în fenomenologia lor concretă. Şi, de aceea, indicele lor de adecvare la realităţi este aproape nul. Teza formulată a priori că evreii sunt un popor de singuratici nu putea conduce decât la enunţuri nefundamentate lovite de peremptorism. Eseul lui Cioran nu se dovedeşte astfel nici antisemit nici filosemit, ci pur şi simplu un mănunchi sclipitor de enunţuri nevalidate şi nevalabile empiric. Asemenea enunţuri, prin formă şi conţinut nu pot fi supuse testului de „falsificabilitate” cerut de epistemologia contemporană drept condiţie sine qua non pentru validarea lor. De aceea, oricât de uluit ai fi de originalitatea stilului şi de frumuseţea scrierii, eseul cioranian Evreii - un popor de singuratici este la fel de inadecvat realităţilor, ca şi mai vechea sa scriere Schimbarea la faţă a României. Cele două scrieri în „problema evreiască" se aseamănă nu doar prin „ambivalenţa" lor ci şi prin neadevărul rostit ca generalizare excesivă despre evrei şi iudaitate; ca metafizică, substitutivă a unei realităţi pletorice şi în permanentă devenire sub acţiunea unor factori „intrinseci” şi „extrinseci”.

Cum de s-au menţinut evreii, ca popor, atâtea mii de ani?! Pentru că era un popor între popoare şi nu o simplă .....populaţie!

La conturarea profilului spiritual al poporului evreu au contribuit atâţia „factori”, sincronici şi diacronici, încât a da sentinţe arbitrare despre o trăsătură sau alta, considerată a fi rămas imuabilă sau definitorie răstimp de milenii, constituie un pur exerciţiu literar care s-ar dovedi frumos de n-ar fi pernicios atunci când conţinutul său este luat la propriu de către cei care în trecut ori azi fac din asemenea „constatări” o politică antievreiască; mai ales prin idiosincrazia ce stârneşte ideea de „popor ales” etc, etc. Ceea ce nu înseamnă că despre evrei, despre psihologia, religia şi cultura lor prin care s-au menţinut milenii, nu s-ar putea vorbi şi la modul general. Cu o condiţie însă: în subsidiarul celor afirmate să transpară o vastă cunoaştere a împrejurărilor oglindite în manifestările culte şi populare din diverse etape ale devenirii milenare a poporului evreu. Căci identitatea evreului concret şi substanţa iudaismului său se cuvin raportate la nenumăraţi factori.

O meditaţie asupra trăsăturilor cele mai generale ale fiinţei istorice şi spirituale a poporului evreu - pentru a nu pluti în abstracţiuni „invalidabile” - s-ar cuveni să se dovedească relevantă, pregnantă, concluzivă şi chiar decisivă pentru fiecare din aceste trăsături în parte şi toate laolaltă, relaţionate cu secvenţele majore ale unei deveniri de câteva milenii. începând cu locul de obârşie al poporului evreu - şi orizontul său „hamitic” ori „midbaric” - care i-au imprimat primele viziuni, preluate apoi de strămoşii săi şi oglindite în credinţe şi obiceiuri fruste. Apoi, dând dovada de noi trăsături de caracter, adâncite prin încercările de a pătrunde în Canaan şi aşezarea lor primă în această ţară. Fuga lor în Egipt şi aşezarea aici pentru mai multe veacuri a lăsat grave sechele ale sclaviei; a trebuit o întreagă epocă pentru a se debarasa de ele. A urmat opera lui Moise; încheierea alianţei cu Iahve, cele 10 Porunci, Tabernacolul, meditaţia din pustiu, noua luptă pentru recucerirea Canaanului. Cucerirea Canaanului: aşezarea lor în această ţară dar şi influenţele canaanite asupra noilor veniţi nu au rămas fără reflexe în conştiinţa celor deveniţi în pustiu mozaic-moisidici. Mentalitatea lor a fost apoi profund înrâurită de epoca Judecătorilor, de organizarea politică şi socială, de imperativele unirii.

Primejdiile din afară dezvoltă conştiinţa necesităţii instituirii regalităţii. Un ţăran din tribul Beniamin este proclamat rege. Domnia lui Saul este necruţătoare în prima sa fază. Atitudinea este amendată, prin apariţia profeţilor. Domnia lui David şi unirea principatelor Iudeea şi Israel prefigurează o conştiinţă naţională. Ierusalimul devine capitala noului regat şi reşedinţa lui lahve. David dezvoltă însă gustul luxului. Spre sfârşitul domniei liniştea ţării este tulburată de rebeliuni şi drame. Se dezvoltă simţul diplomatic sub impactul acţiunilor personalităţilor şi a devenirii vieţii statale. Solomon cel înţelept ridică ştacheta până la punctul ei maxim. Un model de monarh oriental, dar luminat, împărăţia se destramă după moartea lui Solomon, dar Ierusalimul persistă prin palate şi tempul său. Apar tulburările lăuntrice, dezmembrarea regatului, două veacuri de vrajbă, de lupte, iar prin trezirea colosului asirian, Israelul este cucerit şi 10 din cele 12 triburi dispar-conturând în timp, în diaspora lor, tot atâtea ramuri ale iudaităţii. Şi regatul Iudeu intră sub stăpânirea Asiriei, ceea ce nu-1 împiedică pe regele Iosia să introducă reforme chiar şi atunci când trece sub jugul egiptean pentru a cădea apoi sub cel babilonian. O aventură istorică şi spirituală care se încheie cu asediul Ierusalimului, distrugerea templului, sfârşitul regatului iudeu (586 î.e.n.).

O apariţie singulară şi răsunătoare în istoria civilizaţiei iudaice, cu impact asupra conştiinţelor (de la omul de rând până la rege) 1-a constituit profetismul. Activitatea proorocului Ilie (Eliahu) este inauguratoare. însăşi ideea de Dumnezeu şi morală se adânceşte sub influenţa acestor ciudaţi revoluţionari. Ultimul profet al regatului israelit, Hoşea, lansează ideea unui Dumnezeu al dragostei şi al îndurării. Primul profet al regatului iudeu, Isaia, scapă ţara de pierire. Contemporanul său, Micheia, provoacă o mare reformă religioasă. Sub domnia păgână a lui Manase, profeţii lucrează în ascuns şi făuresc legile viitorului. Ce înrâurire a avut în epocă asupra conştiinţelor şi spiritului iudeu reforma din timpul regelui Iosia şi apoi reacţia profetului Ieremia- face parte din eternul subînţeles. Asistăm la sfârşitul statului iudeu, la exilul babilonian: poporul iudeu este dezrădăcinat şi împrăştiat dar se menţine ca naţie spre deosebire de poporul geamăn israelit, care aproape că pierise la puţină vreme după distrugerea regatului de nord. Misterul acestei supravieţuiri rezidă în renaşterea iahvismului sub forma iudaismului: o eroică minoritate făureşte o nouă istorie şi deschide majorităţii perspectivele unui nou destin. Atunci se pun bazele speranţei evreieşti - speranţa într-o apropiată restaurare a statului iudeu determină pe fruntaşii lor să pregătească încă din Babilon bazele de organizare viitoare a obştei evreieşti. Ezechiel este campionul noii religii, a iudaismului. Un nou profet prevesteşte iminenta împlinire a dreptăţii divine. Se întoarce în Iudeea un mic grup de exilaţi, în frunte cu doi profeţi: Agheu şi Zaharia. Sub impulsul lor se purcede la reclădirea templului. După cinci ani templul e gata, dar „era mesianică", ce trebuia să urmeze nu vine şi în locul ei începe o perioadă de mare deprimare şi desfrâu. Evreii sunt aduşi în situaţia de a-şi dezvălui şi acest aspect al „caracterului lor". Un paharnic iudeu al marelui rege Artarxerxes I devine cârmuitorul Iudeii. Se împlineşte reforma lui Nehemia şi a scribului Ezra. Religia iudeilor e îngrădită de pravile rigide, după care profeţii dispar. Urmaşii lor protestează timid prin mici poeme scrise cu tâlc împotriva noilor tendinţe - poemul Rut şi Cartea lui Iona sunt simptomatice.

Se încheie era Neviimilor (profeţilor) şi începe epoca de dominaţie a preoţilor: înrâurirea lor asupra poporului evreu şi Iudeea devenită republică teocratică, în frunte cu Marele preot matriţează o nouă psihologie în analele iudaismului. „Noduri" ale devenirii iudaismului şi mentalităţii iudaice - până la apariţia erei creştine - mai pot fi considerate: Macabeii şi recrudescenţa mozaismului frust; vrajba dintre Saducei şi Farisei care atrage intervenţia legiunilor romane şi aducerea la cârma ţării a Idumeilor.

La începutul erei creştine Iudeea nu mai e decât un crâmpei de provincie romană. Cucerirea romană aprinde însă în sufletul iudeu nădejdea în venirea unui Mesia. Pe acest fond apare şi Iisus de care evreii în cvasimajoritatea lor se vor delimita deoarece era greu de conceput un fiu al Dumnezeului lor atât de abstract şi lipsit de corporalitate. Mesia aşteptat de evrei dă conţinut unui iudaism eschatologic, sui-generis, care va îmbrăca diferite forme de-a lungul istoriei diasporei. O mică parte a evreilor, iudeii din Galilea, legaţi de amintirea pe care le-o lăsase Ioşua Nazariteanul, întăresc secta nazaritenilor care propovăduiesc apoi prin apostolul Pavel noua religie a creştinismului. Din momentul acestei fracturi religoase între evrei şi creştini se adânceşte acea neînţelegere istorică a comandamentului convieţuirii în condiţiile unor credinţe diverse.

Evreii sunt împrăştiaţi pe tot cuprinsul împărăţiei romane, începe pentru ei lungul drum al diasporei europene. Existenţa lor ca neam este totuşi salvată prin acţiunea renovatoare a rabinilor care între timp luaseră locul preoţilor. Epoca rabinică, noua aristocraţie a erudiţiei este prefigurată de Şcoala de Ia Yavne care inaugurează o eră nouă în istoria iudaismului, fixând tradiţia orală, într-o lucrare monumentală: Mişna. Momentul istoric în care apare Mişna îi sileşte pe evrei să încerce să facă din legea lor un dig care să-i oprească de a se contopi în lumea păgână sau creştină. Din pricina persecuţiilor la care erau supuşi, evreii se refugiază în Babilon, unde se aflau mulţi coreligionari de-ai lor şi realizează Talmudul. Acesta salvează existenţa poporului evreu, ca iudaism, dar va pune în primejdie viaţa evreilor ca indivizi confruntaţi cu creştinismul în ascensiune (după 313). Politica faţă de ei a primilor împăraţi creştini adânceşte diaspora. Evreii se refugiază în Arabia, propagă acolo ideea Dumnezeului unic. În jurul acestei idei, Mohamed crează o nouă religie: islamismul. Adepţii săi pornesc însă şi ei la început un război sfânt, îi extermină pe evrei şi întreprind, din secolul al VIII-lea, cucerirea lumii de atunci. Nu după multă vreme însă evreii prosperă în lumea arabă. Se deschide epoca gaonilor. Revolta împotriva apăsării morale exercitată de Talmud produce un curent de revenire la spiritul clasic al Bibliei. Aici se înscrie mişcarea reformatoare caraită, voit renovatoare, dar anchilozată în precepte extra-intelectuale, dovedindu-se un tradiţionalism imobil.

Centrul spiritual evreiesc se strămută din Babilon în Spania arabă. începe „era de aur" a ştiinţei şi literaturii ebraice: Iehuda Halevy, Gabirol, Maimonide etc, etc. În paralel, viaţa evreilor din timpul cruciadelor, amurgul libertăţii lor în ţări ca Germania, Franţa şi Spania constituie un primum

movens pentru iniţiatorii Cabalei şi a tot ce poate fi tălmăcit în rama unei devoţiuni extraraţionale. În Spania mulţi evrei sunt siliţi să treacă la creştinism dar ei îşi vor mai aminti de evreitatea lor chiar şi după multe generaţii.

Conştiinţa evreilor europeni, plămădită în zone atât de diferite ale lumii medievale şi suportând atâtea influenţe în mişcarea lor spaţială şi socială din est în vest şi din nou din vest spre un est-european, prin aşezarea aşkenazimilor în Polonia Iagelonilor, iar a sefarzilor în imperiul otoman va produce o diferenţiere sensibilă. În vestul Europei apar ghetourile, în constituirea cărora creştinismul şi-a avut rolul său. Şi totuşi, viaţa evreilor în timpul Reformei (începând cu Martin Luther şi până în sec. XIX) exercita deschideri iudaice de factură „protestantă" contribuind la apariţia Iluminismului în lumea evreiască. Viaţa culturală a evreilor în timpul Renaşterii devine tot mai perceptibilă. Contribuţia lor la progresul ştiinţelor şi mentalităţilor devine vizibilă în paralel cu baricadarea în Talmud şi Cabala. Pe linie tradiţională, un rabin din sec. al XVI-lea, Iosef Caro, pune la îndemână un cod de legi rigide (Şulhan Aruh) care se va dovedi util tendinţelor conservatoare şi ortodoxe - temperatoare ale unor lunecări prea iluministe. Migraţia evreilor pe noul continent după descoperirea Americii deschide o linie „originală" în dinamica poporului evreu, destul de alertă şi pe celelate continente. Până la finele sec. al XlX-lea, pe acest nou continent iudaismul va înregistra aproape o duzină de curente. În pandant, viaţa evreilor galiţieni va oscila între noul hasidism, iniţiat de Baal Şem Tov şi raţionalismul talmudic al unui Elia din Vilna. Iar ca intermezzo, trista experienţă mesianică cu Iacob Frank şi vindecarea evreilor de acest tip de iluzionism.

Nu voi mai zăbovi asupra impactului Revoluţiei Franceze sau acţiunea unor gânditori ca Spinoza şi Mendelssohn asupra mentalului iudaic deoarece, mai apropiate fiind de zilele noastre, sunt mai bine cunoscute. Prăbuşirea imperiului ' napoleonian dezlănţuie un puternic val de reacţiune în toată Europa, ale cărui victime sunt în primul rând evreii care, spre a nu se mai întoarce în ghetou, se convertesc în număr mare la creştinism. Acelaşi reflux îi va împinge în sec. XX pe unii evrei asimilişti în mişcările revoluţionare.

Despre principalele curente evreieşti din contemporaneitate sunt de amintit: sionismul, socialismul, conservatorismul şi toate celelalte. Fiecare a dobândit un conţinut concret în funcţie de experienţa americană, sovietică, vest şi est-europeană şi, de ce nu, în ultima vreme, israeliană, magrebiană,

etc. A vorbi despre identitatea iudaică şi iudaismul lumii evreieşti actuale înseamnă a face o retrospectivă şi o prospectivă în toate aceste privinţe.

Oare fascinantele dar atât de descărnatele trăsături ale fiinţei istorice şi spirituale schiţate de Emil Cioran în eseul de care ne-am ocupat răspund unor atari exigenţe epistemologice fireşti? Lăsăm cititorul să răspundă singur după ce vă fi depăşit încântarea produsă de armonioasa muzică a cuvintelor, noţiunilor şi conceptelor folosite de acest vrăjitor al expresiei. Din păcate, însă, înfăţişarea evreilor drept „ un popor de singuratici” dă suficientă „ apă vie” la moara celor care macină neîntrerupt ideea antisemită că datorită unicităţii sale, evreul este damnat la suferinţă eternă: „Iuda va agoniza până la sfârşitul veacurilor”. [N. Ionescu] expresie prin care antisemiţii justifică până şi Holocaustul!

__________________________

∗ În diferite lucrări, apărute după 1989, îi sunt atribuite lui Codreanu / C. Z / manifestări punctuale de omenie şi consideraţie faţă de unii evrei aflaţi întâmplător în preajma sa: sunt citate, astfel, de emuli ai săi, salvarea de la înec a unui copil evreu; grija pentru asigurarea unei hrane rituale pentru nişte evrei aflaţi, împreună cu el, într-un tren înzăpăzit în plin câmp; convorbirea amiabilă purtată cu rabinul David Şafran în iarna lui 1937.

După acest „model” fiecare legionar putea oricând invoca vreun gest de simpatie sau bună cuviinţă faţă de un evreu, simpatia faţă de o evreică ş.a.m.d.

În zilele noastre un negaţionist ca Ion Coja, profesionist al inocentării sub raport antisemit a mişcării legionare va furniza câte exemple vrei în acest sens, inclusiv de ordin personal / vezi rubrica sa „Evreii noştri” din gazeta „Tricolorul”.

∗ Nr. 219

Extras din Ordinul de zi nr. 219 al lui Ion Antonescu către Armată, cu prilejul anului nou 1944.

Iubiţi ostaşi,

Staţi cu fruntea sus în faţa faptelor voastre, a acelora care vă ameninţă şi a Aceluia care de sus vă judecă, ne pedepseşte drept şi la timp pe toţi.

Lupta voastră este dreaptă.

Fapta voastră în ţinuturile ocupate şi prin locurile călcate a fost blândă şi omenească.

Nimeni pe unde aţi trecut nu a fost jefuit şi nu a fost lovit. Omul pentru noi este om, ori din ce naţie ar fi el şi oricât de rău ne-ar face el.

Toţi acei cari au fost găsiţi în calea noastră au fost ajutaţi şi au fost ocrotiţi ca oameni.

Noi nu am deportat pe nimeni şi voi nu aţi înfipt pumnalul în pieptul nimănui. În temniţele noastre nu au fost aruncaţi şi nu zac oameni nevinovaţi. Credinţa tuturor şi crezul politic al fiecăruia au fost respectate. Nu am dezrădăcinat nici oameni, nici familii din aşezările lor, pentru interesul nostru politic sau naţional.

MAREŞAL ANTONESCU

∗ Vezi: Gh. Onişoru, România în anii 1944 – 1948, Transformări economice şi realităţii sociale, Buc., 1998, p. 157.

∗ Estimaţie operată prin extrapolarea unor date referitoare la unele localităţi şi judeţe. Vezi şi Arhivele Naţionale, Fond C.C. al P. C. R. Cancelaria, 1921 – 1953. Inventar 2348.

∗∗ O recentă dezvăluire a organigramei Securităţii Statului din anii ' 50 dovedeşte că foarte puţini dintre ofiţeri erau evrei, majoritatea covârşitoare fiind etnici români.

Şi totuşi, persista în epocă opinia că în 1950 o mare parte a aparatului era în mâinile evreilor. Iar într-un document de Securitate intitulat „Evreii din România׃ o minoritate care dispare” (vezi „Observatorul Cultural” nr. 101 din 29.01-04.02.2002) putem găsi aprecierea că în 1950 se ajunsese la situaţia în care evreii deţineau peste 25% din posturile chie ale regimului, adica în partid , ca şi la Comitetul de Stat al Planificarii, în propagandă, ca şi la Securitate.

Dovada că până şi asemenea „documente” erau alcătuite cu scop de intoxicare. Cercetările recente relevă, mai ales pentru anii ' 50, o situaţie mult diferită de cea de mai sus. În primul rând că acel aşa-zis procent de 25 din posturile cheie ale regimului ar totaliza circa 1500 persoane în nomenclatura superioară de partid şi de stat este fals.După o sinteză recent întocmită, pentru întreaga perioadă 1945-1989, acest număr nu depăsea 150 de evrei, iar pentru anii ' 50 era cu mult sub o sută ( vezi׃ Gh.Crişan, Piramida puterii, oameni poilitici şi de stat din România 23 aug. 1944-22 dec. 1989 edit. Pro Historia, Buc. 2001).

∗ Vezi, în acest sens, arhivele de documente, în materie, existente, ca şi uriaşa literatură despre bolşevizarea estului Europei, sau mărturiile unor factori de răspundere ai puterilor aliate. Memoriile diplomatului Burton Bery, de pildă, în acest sens, sunt dintre cele mai recente apărute în limba română.