Antisemitism, problema evreiască 01

A fi german nu este o chestiune de religie

In dupa-amiaza unei zile însorite de septembrie, m-am îndreptat spre locul unde domnul Paul Spiegel, ales in ianuarie preşedintele comunitatii evreilor din Germania, a acceptat sa-mi acorde un interviu. Pe o strada linistita a oraşului Düsseldorf, o singura casa este pazita de politisti…

Aici trebuie sa fie... In aceasta zi, ca de altfel in multe altele in ultima vreme, pe pietrele funerare ale unui cimitir evreiesc au fost desenate zvastici, iar pereţii unei sinagogi au fost mazgaliti cu lozinci antisemite. In locul unde ma aflu e liniste... Unul dintre poliţişti mă conduce pana la biroul dlui Spiegel.

Ce rol indeplineste Consiliul central al evreilor din Germania? Este o instituţie sociala, politica sau religioasa?

PAUL SPIEGEL, presedintele Consiliului central al evreilor din Germania

Rolul primordial consta in reprezentarea laica a comunitatilor evreiesti din Germania vizavi de clasa politica, in apararea drepturilor acestora, deci un rol politic. Desigur ca exista si alte activitati, cum ar fi integrarea sociala a imigrantilor de religie mozaica. Reprezentarea confesionala revine Consiliului rabinic.

Apararea unor drepturi?

Drepturi in sensul reprezentativ, tocmai pentru ca recunoasterea evreilor ca parte a societatii sa ramana o realitate.

Prezenta dvs. poate fi observata la aproape toate manifestarile politice de anvergura.

Da, insa impreuna cu reprezentantii altor culte.

Totusi, se poate observa ca evreii sunt altfel mediatizati comparativ cu reprezentantii religiilor majoritare, catolica si protestanta.

Datorita celor intamplate pana in 1945...

Sunteti reprezentantul a 80 000 de persoane, mai putin decat un primar dintr-un mic orasel. Dar in timp ce primarul respectiv ramane un anonim, gradul dvs. de popularitate este foarte ridicat. Inseamna aceasta putere?

Eu nu privesc acest lucru ca pe un act de putere. Atat istoria, cat si prezentul acestei tari pot defini, explica si motiva prezenta mea acolo unde este nevoie. In nici un caz nu am candidat pentru aceasta functie pentru a obtine puterea.

Cum ii definiti pe evrei? O religie, o natiune, o grupare?

O religie, iar evreii nereligiosi sunt o comunitate - in sensul larg al cuvantului - prin soarta lor.

In presa am citit: „Paul Spiegel, un evreu cu mult devotament". De ce nu s-a scris: un om cu mult devotament?

Aveti dreptate. Si mie mi-a displacut. Desigur ca eu ma angajez pentru evrei, dar in primul rand ca om.

Ne confruntam cu o imigratie a evreilor din fosta URSS

Sunt evreii considerati straini in Germania sau sunt cetateni germani ca si cei ce au alta religie? Aceeasi intrebare i-am adresat-o acum 14 ani presedintelui comunitatii evreilor din RDG si s-a considerat jignit.

Eu nu ma consider jignit. A fi german nu este o chestiune de religie; germanii evrei sunt pur si simplu germani. Din 1990 ne confruntam cu o imigratie a evreilor din fosta Uniune Sovietica. Acestia sunt evrei in Germania pentru ca nu poseda cetatenia acestei tari.

Deci dvs. sunteti un german, si nu un strain in propria tara…

Fara discutie. Si as protesta vehement daca ar fi altfel.

Intr-un interviu televizat ati declarat: „Cand m-am intors in 1945 in satul meu (Warendorf in Westfalia), nu se mai putea vorbi de ura contra evreilor".

Paul Spiegel si (de la stanga la dreapta): Johannes Rau, Gerhard Schröder, Bill Clinton, Papa Ioan Paul al II-lea, Tony Blair

Eu nu am simtit aceasta ura. Din nenorocire, cei care pana la 8 mai 1945 fusesera antisemiti inveterati nu si-au schimbat sentimentele peste noapte. Antisemitismul nu a dispărut din Germania, exista si azi. Mulţi insa nu si-au mai exprimat ideile făţiş.

Este Germania o tara antisemita?

Germania nu este nici antisemita, nici radicalizata spre dreapta; nu se poate afirma despre un întreg popor ca este antisemit. Exista insa o anumita parte a populaţiei care este antisemita. Antisemitismul nu este proporţional cu numărul evreilor dintr-un anumit loc; exista antisemiţi in regiuni unde nu trăieşte nici un evreu.

Înseamnă a nu-i simpatiza pe evrei? Cred ca nimeni nu poate fi obligat sa-i iubească pe evrei...

Daca cineva afirma ca, in principiu, nu-i suporta pe evrei, atunci este vorba de ura de rasa pentru ca este o generalizare.

Ce îl poate determina pe un individ sa mâzgălească pietrele de pe morminte sau sa dea foc unei sinagogi?

Nu pot da un răspuns precis. Încercaţi sa-i întrebaţi pe făptaşi. Eu nu pot crede ca respectivii sunt in acele momente sub influenta alcoolului sau sunt pur si simplu tineri care vor sa demonstreze un anumit curaj…

Exista in spatele acestor fapte, aproape zilnice in ultima vreme, un sistem?

Mulţi dintre cei prinşi au recunoscut ca fac parte din organizaţii radicale de dreapta, partide extremiste, grupări ale tineretului neofascist, deşi nu au fost numai tineri. Daca in general exista un sistem? Nu doresc sa merg atât de departe.

Au aceste fapte o alta valenţă in Germania decât in alte tari?

Da, pentru ca aici istoria a fost alta. De aceea se spune in Germania: „inabusiti asemenea inceputuri". S-a crezut mult timp ca in aceasta tara cu o experienta trista (nu numai pentru evrei, ci si pentru germanii crestini) asemenea fapte nu se vor mai repeta. Iata insa ca ele sunt din nou prezente.

Putini participa la demonstratiile impotriva extremei drepte

Va puteti inchipui ca Germania ar putea trai un al doilea 1933?

Nu cred ca antisemitismul va putea ajunge la paroxismul acelor vremuri. Exista un alt context politic. Aproape dupa fiecare act de vandalism, primesc foarte multe scrisori in care persoane din toate paturile sociale regreta si se scuza pentru faptele altora. Pe de alta parte, la demonstratiile contra extremei drepte participa din ce in ce mai putini oameni.

La 82 de milioane de germani, exista, conform statisticilor, circa 17 mii de neonazisti. Putem vorbi de antisemitism de masa in Germania?

Nu, dar putem vorbi de un antisemitism periculos.

Ce pot face evreii contra unei asemenea situatii? Doar intrucat cred in alt semn decat cel al crucii, trebuie sa se roage in sinagogi pazite de politie?

Evreii sunt prea putini pentru a face ceva. Din contra, se inchid in sine, iar noii veniti nici macar nu cunosc limba germana ca lumea. In primul rand, politica, organizatiile sociale relevante, dar mai ales sistemul educational trebuie sa reactioneze, sa ia masuri de prevenire.

Se discuta prea putin in scoli despre aceasta tema?

Nu se discuta putin, ci fals. Nu s-a gasit inca forma adecvata de tratare a acestei teme explozive.

Si politica, guvernul, opozitia?

De la ultimele atacuri se pare ca varfurile politice au inteles ca trebuie luate masuri de prevenire, nu numai de pedepsire, si aceasta cu o dozare adecvata in mass-media. Oamenii nu trebuie indopati cu informatii supradimensionate, caci ar aparea pericolul unui efect contrar.

Cum apreciati frazele spuse de curand de rabinul Ovadia din Israel: „Victimele Holocaustului reprezinta reincarnarile sufletelor evreilor pacatosi"?

Tot ce pot sa spun este ca pana la urma s-a scuzat, mai mult nu.

De foarte mult timp se discuta despre despagubirea evreilor trimisi de hitleristi la munca fortata. Se procedeaza dupa principiul: cu cat mai tarziu, cu atat mai putini supravietuitori?

Este un scandal faptul ca majoritatea marilor firme din industria germana taraganeaza recunoasterea morala a vechii lor vinovatii, si aceasta in ciuda legilor existente.

In cazul unor despagubiri, vor ajunge acestea si la supravietuitorii din afara Germaniei?

Da! Legea prevede aceasta daca persoanele respective pot dovedi ca au prestat munca fortata pentru concerne germane.

O imigratie masiva creeaza probleme deosebite comunitatilor evreiesti din Germania. Se spune ca multi dintre cei veniti din Rusia nu ar fi evrei adevarati, ci facuti pe bani.

In primii ani dupa 1990 au fost unii care au reusit sa se strecoare. In prezent s-a creat un sistem de control riguros atat aici, cat si in Rusia, pentru a se evita asemenea situatii. Refuz sa discut despre procedura in sine. Noi nu dorim sa constatam ca, intr-o zi, majoritatea membrilor comunitatilor noastre sunt de alte religii, in antiteza cu imigratia spre Israel unde numai 40% din cei nou veniti sunt de alte religii.

Romanii originari din Bucovina vorbesc o germana minunata

Cum se face ca, nefiind de origine germana, un numar atat de mare de evrei rusi ajung aici, nu in Israel?

Unii vin si declara ca au fugit de antisemitism, altii pentru reintregirea familiilor, altii din cauza saraciei. Respectivii trebuie mai intai sa treaca niste probe in tara lor. Un alt motiv este ca Germania, din punct de vedere moral, trebuie sa-i accepte.

Ca evreu ar trebui sa pledati pentru emigrarea coreligionarilor dvs. catre Israel, dupa principiul „si la anul, la Ierusalim". Considerati ca va aflati in Germania acasa sau in diaspora?

Principiul nostru este ca fiecare are dreptul sa traiasca acolo unde crede de cuviinta. Eu sunt aici acasa, iar rolul nostru este sa-i reprezentam pe evreii din Germania.

Spre deosebire de Israel, unde se duce cunoscuta politica sionista.

Daca toti evreii din lume ar veni brusc in Israel, ar exista acolo probleme deosebite.

Referitor la situatia din Israel, de ce „poporul pacii" ajunge mereu la conflicte armate?

Din motive politice, istorice. Depinde si de guverne; unele sunt ceva mai interesate in accelerarea procesului de pace. Intr-un conflict exista doua parti beligerante. Actualul guvern israelian a facut tot ce i-a stat in putinta, respectiv compromisuri imense pentru a evita varsarea de sange.

In lume traiesc 14 milioane de evrei. Se pare ca in multe domenii de activitate - cultura, arta, stiinta, finante - acestia sunt reprezentati supraproportional.

Nu cred, este o prejudecata. Poate in America, unde traieste majoritatea evreilor, sa existe o asemenea disproportie, dar in Europa in nici un caz.

Au evreii o asa-numita putere secreta, un fel de conjuratie care ar dirija lumea?

Repet, poate in America, unde numarul lor este mare, dar in rest este o afirmatie denigranta.

Ce stiti despre Romania?

Foarte putin. Cunosc romani aici, in Düsseldorf, crestini si evrei. Cei mai multi au un nivel cultural foarte ridicat, iar cei originari din Bucovina vorbesc o limba germana minunata.

Ce ati dori sa ne spuneti in incheiere?

As dori ca noi, evreii, sa nu mai avem „o situatie speciala". As dori ca eu personal sa pot iesi la plimbare fara bodyguarzi, fara frica de a fi atacat. Nu am cerut sa fiu pazit, mi s-a impus aceasta, dar incet-incet a trebuit sa ma obisnuiesc.

Dinu Braunstein

Paul Spiegel, reprezentantul cel mai inalt al evreilor germani, s-a nascut la 31 decembrie 1937 intr-o familie de crescatori de vite din satul Warendorf, Westfalia. In 1938 familia sa se refugiaza in Belgia din cauza terorii naziste. In 1940, dupa expansiunea armatelor hitleriste si in aceasta tara, sora lui este arestata si internata in lagarul de concentrare de la Bergen-Belsen, de unde nu s-a mai intors niciodata. Tatal sau a supravietuit lagarelor de exterminare de la Auschwitz si Buchenwald. Micul Paul impreuna cu mama sa au fost ascunsi de o familie catolica. Dupa infrangerea Germaniei, s-au reintors in satul natal.

Paul Spiegel s-a stabilit in Düsseldorf. Dupa multi ani de jurnalistica, a devenit proprietarul unei agentii de impresariat artistic. De peste 30 de ani activeaza in sprijinul comunitatii evreiesti din Germania. Pana la moartea predecesorului sau, Ignatz Bubis (13 august 1999), a fost vicepresedintele Consiliului central al evreilor din Germania, iar de la data de 9 ianuarie 2000 ocupa fotoliul prezidential. Paul Spiegel este probabil ultimul presedinte care a trait pe viu teroarea nazista; in acelasi timp este primul presedinte provenit din vestul Germaniei, dintr-o familie de tarani.

Consiliul central al evreilor din Germania a fost infiintat in 1950. Are in subordine 16 organizatii de land si 40 de comunitati. Numarul evreilor care traiesc astazi in Germania este de 80 000.

Antisemiţii vechi şi noi

Pentru prima data dupa înfrangerea nazismului, evreii din Europa se tem din nou pentru linistea si vietile lor. „Antisemitismul a revenit“, afirma, la 17 noiembrie, ministrul israelian de externe, Silvan Shalom, dupa reuniunea Consiliului de asociere dintre Uniunea Europeana si Israel. „Cand evreii nu se mai pot ruga în sinagogi, suntem cu totii în pericol.“ Cu doar cateva zile înainte, doua sinagogi din Istanbul fusesera distruse de atentate sinucigase, soldate cu 23 de morti si cateva sute de raniti. Ministrul israelian avea însa în vedere si incidentele antisemite de mai mica amploare - agresiuni, incendieri, profanari -, tot mai numeroase în ultimii ani în Europa: „simptome ale unui antisemitism profund si în crestere, ale ostilitatii fata de evrei si drepturile lor fundamentale“.

Statisticile arata ca atacurile împotriva evreilor s-au înmultit considerabil dupa anul 2000, o data cu „a doua Intifada“ din Orientul Mijlociu, care a consacrat atentatele sinucigase drept arma predilecta a celor mai disperati si mai fanatici dintre palestinieni; la randul sau, armata israeliana a ripostat prin operatiuni militare masive, fara prea multa consideratie pentru „pagubele colaterale“. Guvernanţii de la Ierusalim, ca si cei de la Bruxelles de altfel, sunt alarmati si de recentul sondaj de opinie, realizat sub egida Comisiei Europene, care situeaza Israelul în fruntea listei tarilor „care ameninta cel mai mult pacea lumii“. Acest rezultat exprima, oare, o rabufnire antisemita sau doar îngrijorarea legitima fata de politica unui guvern care nu pare sa aiba prea mult entuziasm fata de procesul de pace? Între critica întemeiata pe argumente si ostilitatea irationala, dusa pana la violenta, limitele devin tot mai greu de distins. Un nou antisemitism se adauga astfel celui vechi, cu adanci si tenace radacini, care nu a renuntat nici azi sa tulbure spiritele.

Răul care nu piere

La 3 octombrie, la o festivitate consacrata celei de-a 13-a aniversari a reunificarii Germaniei, un deputat crestin-democrat din Bundestag, pe nume Martin Hohmann, rostea un discurs care avea sa-i aduca, în scurt timp, o trista si nedorita celebritate. Într-o încercare de a justifica, oarecum, Holocaustul, politicianul i-a catalogat pe evrei drept „popor vinovat“ - dat fiind rolul unora dintre ei în revolutia bolsevica din Rusia - si a revendicat „dreptul la indulgenta“ pentru poporul german. Cuvantarea a suscitat de îndata reactii de indignare, mai întai în restransa comunitate evreiasca din Germania, apoi si în clasa politica. A trecut însa mai bine de o luna pana ce Hohmann a fost exclus din grupul parlamentar al Uniunii Crestin-Democrate, pastrandu-si totusi fotoliul în Bundestag. Între timp, el primise chiar si felicitari - pentru „curajul“ sau - din partea generalului Reinhard Günzel, comandantul fortelor speciale ale armatei germane. Generalul a fost, si el, trecut rapid în retragere. Dar reflexul sau de solidaritate, cat si întarzierea de a-l sanctiona pe Hohmann aratau ca raul este mai întins decat s-ar fi crezut. „Germania este înca departe de a se fi vindecat“, scria Heribert Prantl în Süddeutsche Zeitung. „Discursul slui Hohmannt este o reflectare concentrata a tuturor confuziilor si marsaviilor pe care unii le tot reiau de cincizeci de ani. Un rationament de genul: da, Hitler a fost incarnarea raului, iar nazistii - niste criminali, dar nu toti, nici pe departe. Si, într-adevar, evreii au suferit mari nedreptati, dar germanii au platit pentru toate astea... Este prima faza a unei tentative de minimalizare... Apoi vine cea de-a doua faza: evreii au si ei partea lor de crime în istoria mondiala; bolsevismul, la originea atator nenorociri, era dominat de evrei; Hitler a fost traumatizat de atrocitatile razboiului civil din Rusia; deci, pana la urma, evreii sunt chiar ei de vina pentru ca au fost persecutati“. Verdictul ziaristului german este fara echivoc: viziunea lui Martin Hohmann asupra istoriei este „la fel de dementiala ca a lui bin Laden“, deoarece, pe urmele propagandei naziste, tinde sa-i învinuiasca pe evrei pentru toate relele lumii, „de la revolutia comunista pana la excesele scapitalismuluit de pe Wall Street“.

Produsele unei asemenea gandiri bolnave - care urmareste sa schimbe raportul dintre calai si victimele genocidului - nu lipsesc nici la noi, unde, din pacate, sunt tratate, în cel mai bun caz, cu indiferenta, daca nu cu o îngaduinta vinovata. Pentru Süddeutsche Zeitung, care acorda fenomenului importanta cuvenita, „cel mai rau este ca asemenea declaratii intra în rezonanta cu noul val de antisemitism global“.

Într-adevar, reînvierea antisemitismului vest-european, violent nu doar în vorbe, nu poate fi explicata doar prin dorinta unora de a rescrie istoria în acord cu propriile frustrari si convingeri ascunse sau prin ratacirile „capetelor rase“ - tinerii neonazisti nostalgici dupa o epoca pe care n-au trait-o. Cauzele sunt mai complexe, dupa cum arata un raport alcatuit de doi reputati cercetatori din Berlin la cererea Observatorului European asupra Rasismului si Xenofobiei - organism al Uniunii Europene.

Raportul, intitulat sobru „Manifestari de antisemitism în Uniunea Europeana“, are si el o poveste, ce ilustreaza problemele pe care le au chiar si instantele europene cand doresc sa trateze un subiect atat de delicat. Predat de autori în martie 2003, documentul de 112 pagini nu fusese dat publicitatii nici dupa noua luni. Motivul: realitatea descrisa în paginile sale se dovedea incomoda din punct de vedere politic pentru cei care-l comandasera... „S-au simtit, probabil, jenati ca lucrarea noastra desemneaza ca autori ai actelor antisemite oameni care sunt, adesea, ei însisi victimele rasismului si pe care Observatorul are misiunea sa-i protejeze“, comenta Jelane Wetzel, coautoare a documentului. Secretarul general al Congresului Evreiesc European, Serge Cwajgenbaum, spunea lucrurilor pe nume: „Observatorul a publicat, unul dupa altul, trei studii asupra discriminarii împotriva arabilor. Ar fi trebuit sa publice la fel de prompt si acest raport. De ce sa mai astepti, cand este un caz de urgenta?“. Concret, raportul, citat de cotidianul Le Monde - care, asemenea altor ziare, si-a procurat un exemplar pe cai ocolite -, arata ca, „în timpul perioadei analizate, agresiunile fizice împotriva evreilor, profanarea si distrugerea sinagogilor au fost adesea savarsite de tineri musulmani“; spre deosebire de trecut, gruparile de extrema dreapta „nu au mai jucat rolul decisiv“ în violentele antisemite, chiar daca nu au ramas, nici ele, inactive. În opinia autorilor raportului, statisticile dovedesc incontestabil ca noul val de antisemitism a fost „declansat de evenimentele din Orientul Mijlociu“, si anume de escalada violentei din Israel si teritoriile palestiniene, începand din anul 2000.

Daca pana acum antisemitismul era specific extremei drepte (iar propaganda sa continua, dupa cum am vazut, sa-i învinuiasca pe evrei pentru toate excesele stangii), raportul releva ca în noul context nici extrema stanga nu este imuna la riscul derapajelor antisemite, pornind de la manifestatiile de solidaritate cu palestinienii, organizate alaturi de asociatii arabe sau musulmane: „Aceste manifestatii nu erau, în sine, antisemite, dar la unele dintre ele s-au strigat lozinci si s-au arborat banderole antisemite; unele din aceste manifestatii au dus chiar la agresiuni asupra evreilor sau institutiilor evreiesti... În contextul mitingurilor propalestiniene sau împotriva globalizarii, critica Israelului este articulata pe stereotipuri care produc adesea o combinatie de idei antisioniste si antiamericane, factori importanti în constituirea unei ambiante antisemite în Europa. Israelul este înfatisat ca o putere capitalista si imperialista, «lobby-ul sionist» si Statele Unite sunt descrise ca actori diabolici în conflictul din Orientul Mijlociu, exersand o influenta negativa asupra mersului lumii“, sustin autorii, întarindu-si afirmatiile prin exemple concrete.

O viziune selectiva

Pentru François Zimeray, deputat socialist francez în Parlamentul European - care s-a luptat din greu pentru a aduce textul la cunostinta publicului -, raportul nu contine nici o surpriza. „Documentul arata ca diferitele curente antisemite se reunesc, de la dreapta la stanga, pentru a reînvia vechile clisee“, considera deputatul citat de Le Monde. Adversar consecvent al politicii Israelului de colonizare a teritoriilor palestiniene, Zimeray denunta, la fel de hotarat, atitudinea instantelor europene fata de conflictul din Orientul Mijlociu, pe care o considera partinitoare: în opinia sa, criticarea Israelului merge uneori pana la „contestarea dreptului sau de a exista“, în timp ce „practicile antidemocratice“ din tarile arabe se bucura de o mult mai mare îngaduinta. Influenta vechilor prejudecati antisemite sa se faca oare simtita, inconstient, chiar si la acest nivel? Ulrich Beck, profesor de sociologie la Universitatea din München, constata si el - tot în Le Monde - „o viziune selectiva“ la politicienii, mass-media si opinia publica din Europa. „Se protesteaza fata de duritatea israelienilor, ignorandu-se în acelasi timp cu dezinvoltura teroarea atentatelor sinucigase prin care palestinienii înspaimanta societatea civila israeliana... Cum oare se poate face distinctia între «bune» si «rele» încalcari ale drepturilor omului? Cum se poate distinge între, de o parte, «bunii» palestinieni care comit atentate sinucigase si masacre în randul civililor israelieni nevinovati, si, de cealalta parte, «reaua» teroare israeliana de stat care îsi executa adversarii din Hamas fara sa-i pese de victimele civile?“

Într-adevar, este greu de pastrat echilibrul în fata escaladei irationale a violentei din Israel si teritoriile ocupate, mai ales ca fiecare din cele doua parti se considera, în primul rand, victima conflictului si se straduieste sa minimalizeze sau sa justifice atrocitatile savarsite de propria tabara. Într-un dialog despre antisemitism cu cititorii ziarului Le Monde, Nonna Mayer, directoare de studii la CNRS, pune si ea în cauza reflectarea conflictului din Orientul Mijlociu în mass-media: „In timpul razboiului de 6 zile (din 1967), Israelul avea o imagine pozitiva, cea a lui David în lupta cu Goliat. Astazi, este clar ca imaginea s-a inversat si ca simpatiile par sa încline mai degraba de partea palestinienilor“. „Viziunea selectiva“ se confirma, dar mijloacele de informare nu pot fi totusi acuzate ca ar ignora sau ar privi cu complezenta terorismul palestinian; faptul ca Israelul a avut în trecut o imagine mult mai favorabila dovedeste ca nu este vorba de influenta unor întunecate prejudecati antisemite; pur si simplu, politica actualului guvern este perceputa drept prea putin favorabila procesului de pace. Cel putin în Franta, sprijinul acordat cabinetului Sharon de actuala administratie americana nu a putut decat sa înrautateasca situatia, în contextul în care, practic, întreaga tara, în frunte cu presedintele Chirac, s-a opus cu vehementa razboiului declansat de Statele Unite în Irak... Asa s-a ajuns la sondajul paneuropean care a desemnat Israelul drept principala amenintare pentru pacea lumii! Stanjenite de acest rezultat neasteptat, oficialitatile de la Bruxelles s-au grabit sa precizeze ca întrebarea respectiva fusese inclusa în sondaj fara aprobarea lor - fara sa conteste ca raspunsurile exprima totusi o tendinta reala a opiniei publice europene... Dar, asa cum releva cu luciditate Nonna Mayer, „politica lui Sharon poate fi condamnata fara sa se puna în cauza existenta Israelului si fara sa fie atacati evreii în ansamblu“.

Pacifiştii în dilema

Si totusi, constata Ulrich Beck, „numerosi israelieni accepta din ce în ce mai putin distinctia între criticarea Israelului si antisemitism“. S-ar putea adauga ca aceasta atitudine este foarte comoda pentru guvernul lui Ariel Sharon, care poate respinge orice critica aplicandu-i stigmatul antisemitismului; în acelasi timp însa, distinctia însasi tinde oricum sa devina tot mai vaga. Asa cum constata raportul mentionat mai sus, exista un pericol cat se poate de real ca pozitia critica la adresa Israelului sa degenereze în resentimente si chiar actiuni împotriva evreilor în general. Acest risc îi pune într-o pozitie delicata pe aparatorii consecventi ai drepturilor omului, care resping atat antisemitismul - si orice alta forma de rasism -, cat si ocupatia teritoriilor palestiniene si abuzurile care o însotesc; în schimb, cei care i-au urat întotdeauna, în sinea lor, pe evrei sunt bucurosi ca-si pot exprima sentimentele pe fata... „Tocmai cei care lupta împotriva antisemitismului, prin fapte si vorbe, se trezesc într-o capcana: ei nu doresc si nici nu pot sa critice societatea israeliana pentru a nu-si trada convingerile. Dar din acelasi motiv, trebuie sa critice politica lui Sharon, pentru a nu renunta la temeiul moral al acelorasi convingeri... Acest impas elibereaza însa antisemitismul traditional care, luandu-si drept tinta Israelul, capata legitimitate si poate prospera“, arata profesorul Beck.

Dilema morala este practic inexistenta pentru tot mai numerosii tineri musulmani stabiliti, sau chiar nascuti, în Europa occidentala. Ei se simt, în mod firesc, solidari cu suferintele palestinienilor, aduse zilnic în casele lor prin televiziune. Aceasta le permite, totodata, sa-si afirme identitatea, care-i face adesea sa fie si ei tinta prejudecatilor si persecutiilor xenofobe. Cei mai înflacarati - ei se simt, în general, umiliti de propriul statut - încearca sa transfere Intifada în cartierele periferice ale metropolelor europene, agresandu-si vecinii evrei. Tensiunea este deosebit de puternica în Franta, care adaposteste cea mai numeroasa comunitate musulmana din Europa - între 4 si 5 milioane de oameni - si, totodata, cea mai numeroasa comunitate evreiasca - 600 000 de persoane. „Pana în 2000, majoritatea actelor de violenta rasista erau îndreptate împotriva francezilor originari din Maghreb sau a imigrantilor“, aminteste Nonna Mayer. Situatia s-a schimbat radical dupa septembrie 2000: „In 2001, 80% din atacurile rasiste înregistrate de politie au avut caracter antisemit, iar în 2002, 62%“. Factorul hotarator a fost, evident, agravarea conflictului dintre Israel si palestinieni. Dar cercetatoarea franceza aduce în discutie si vechile clisee antisemite - de genul „evreii controleaza totul prin banii lor“ - ce se dovedesc înca persistente în mentalitati, la mai bine de un secol dupa afacerea Dreyfus: „Între 1999 si 2000, am asistat la o eliberare a discursului antisemit, la o crestere a opiniilor care aproba aceste stereotipuri; dar privind cifrele mai îndeaproape, se vede ca proportia celor care le resping a crescut

mai mult decat a celor care le aproba“. O concluzie optimista, cel putin pe termen lung: dialogul deschis poate lamuri temele delicate si este oricum mai benefic decat aparenta lor ignorare...

Răspunderea Europei

Prin urmare, noul val de antisemitism nu poate fi pus în exclusivitate pe seama „transplantarii“ conflictului arabo-israelian pe continentul nostru. Europenii ar eluda prea usor raspunderea ce le revine - si ar practica, în fond, o forma mai subtila de rasism - daca ar trata fenomenul doar ca pe o disputa „între straini“, ce nu-i implica decat marginal. Chiar si în formele sale noi, antisemitismul îsi afla radacinile tot în Europa. În rubrica sa din saptamanalul L’Espresso, eruditul scriitor italian Umberto Eco tine sa puna lucrurile la punct. „În lumea araba nu exista antisemitism teologic, deoarece Coranul recunoaste traditia marilor patriarhi ai Bibliei, de la Avraam la Iisus... Antisemitismul islamic de astazi este exclusiv de natura etnico-politica; motivatiile religioase sunt doar un sprijin, nu un temei. Daca sionistii din secolul al XIX-lea si-ar fi propus sa întemeieze Israelul în Utah, arabii nu ar fi astazi antisemiti... Mai grava este însa raspunderea europeana“.

Europa este locul unde s-a dezvoltat, în vremuri mai intolerante decat ale noastre, antisemitismul religios, iar intelectualitatea laica europeana a produs mai tarziu antisemitismul „stiintific“ - care „sustine, cu asa-zise argumente istorico-antropologice, superioritatea rasei ariene asupra celei ebraice, ca si doctrina politica a complotului evreiesc pentru cucerirea lumii crestine“. Sub masca lor „stiintifica“, scrierile antisemite care au inspirat Holocaustul mai au si acum drept de cetate în unele cercuri culturale si chiar politice, afirma Eco: „Chiar si pe Internet, majoritatea siturilor antisemite arabe se întemeiaza pe antisemitismul «stiintific» european“. Pentru scriitorul italian, flagelul poate fi eradicat doar printr-o perseverenta munca educativa care sa deschida ochii publicului asupra „nebuniei antisemitismului stiintific“. „Apararea de terorismul arab este o datorie si o necesitate. Dar trebuie combatuti, printr-o educatie continua, si dusmanii pe care-i avem în casa si care sunt inspiratorii antisemitismului arab“, este concluzia lui Umberto Eco.

Am cautat si un punct de vedere arab si musulman asupra antisemitismului - fireste, din partea unui moderat, si nu a islamistilor fanatici pentru care atacurile verbale sunt doar primul pas spre masacru. Cetatean israelian, doctor în filosofie al Universitatii din Berlin, Azmi Bishara se numara, din 1996, printre deputatii de origine palestiniana din Knesseth, fiind reales si la ultimul scrutin, desi autoritatile au facut eforturi serioase pentru a-i invalida candidatura. În cotidianul egiptean Al-Ahram, Bishara schiteaza, mai pe larg decat Umberto Eco, istoria manifestarilor de ura fata de evreii europeni, începand înca din vremea cruciadelor. Deputatul arab respinge orice legatura teologica între islam si antisemitism, fara ca prin aceasta sa-i idealizeze pe musulmani: „Civilizatia islamica, la fel ca alte civilizatii orientale, nu a generat niciodata vreo ostilitate fata de evrei care sa se apropie macar de nivelul antisemitismului. Fara a scuza în vreun fel numeroasele masacre comise de civilizatiile orientale, trebuie amintit ca antisemitismul nu este creatia lor... Pe de alta parte, miscarile politice arabe moderne, influentate substantial de aspecte ale gandirii politice europene - inclusiv national-socialismul, fascismul italian timpuriu si conceptiile reactionare importate din Rusia secolului XIX -, s-au contaminat si ele de idei antisemite“. Înfrangerile umilitoare suferite, dupa 1948, în fata israelienilor i-au incitat tot mai mult pe arabi sa-si demonizeze adversarul si astfel s-a ajuns, si în aceasta parte a lumii, la minimalizarea sau chiar negarea Holocaustului sau la raspandirea unor texte clasice antisemite - concepute, si ele, în Europa... Ca si Eco, Bishara respinge ideea ca nesfarsitul conflict dintre arabi si israelieni ar fi de natura religioasa: „Poate ca autorii unor asemenea atacuri scum au fost atentatele de la sinagogile din Istanbult cred într-adevar acest lucru. Dar majoritatea arabilor si musulmanilor nu gandesc astfel. Ei nu considera ca sunt în conflict cu religia evreiasca sau cu vreo alta religie“. Pentru deputatul arab, solutionarea conflictului trece prin respingerea ferma a antisemitismului - dar si a „încercarii Israelului de a folosi antisemitismul pentru a reduce la tacere orice voce opusa politicii si practicilor israeliene“.

Vechi sau nou, nascut din fanatism si intoleranta sau din oroarea unui razboi ce se cufunda tot mai adanc în barbarie, antisemitismul ramane ceea ce a fost întotdeauna: o doctrina a urii si violentei si o falsa solutie pentru nedreptatile lumii de ieri sau de azi. Într-o societate globalizata, în care deschiderea spre alte culturi ar face uitata teama atavica fata de straini, antisemitismul ar ramane doar un capitol

din istoria maladiilor eradicate ale cugetului omenesc. Suntem înca departe de o asemenea societate, iar ideile rele sunt, dupa cum se vede, foarte rezistente, putand renaste în alte forme, chiar atunci cand pareau sa fi disparut aproape cu desavarsire. Si chiar daca doar „ceilalti“ par sa fie amenintati, nimeni nu este, de fapt, la adapost. La mai putin de doua saptamani dupa atacarea sinagogilor din Istanbul, orasul a fost cutremurat de alte doua atentate, si mai devastatoare. De aceasta data, tinta nu au mai fost evreii, ci crestinii si chiar musulmanii. Pentru mintile coplesite de ura, antisemitismul poate fi doar primul pas în dezlantuirea nebuniei ucigase.

Alexandru Antonescu

(The Coordination Forum for Countering Antisemitism)

Un antisemitism congenital

Elvetia in al doilea razboi mondial

La sfarsitul anului 1999, o comisie independenta de experti elvetieni a dat publicitatii un raport asupra politicii Bernei fata de refugiatii evrei in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Redactat in limbile franceza, germana, italiana si engleza, documentul intitulat „Elvetia si refugiatii din epoca national-socialismului“ isi propune sa raspunda la intrebarea: pentru ce motiv autoritatile elvetiene, stiind ce se intampla in Germania acelor ani si fara a fi obligate, au refuzat intrarea in tara a mii de refugiati evrei, implicandu-se astfel in crimele naziste? Concluzia raportului este categorica: explicatia comportamentului guvernului de la Berna se afla in antisemitismul elvetienilor, iar acesta isi are radacinile in vechile resentimente crestine fata de evrei. „O politica mai atenta la exigentele umanitare ar fi salvat mii de oameni de la genocidul savarsit de national-socialisti si complicii lor“ - a declarat presei presedintele comisiei, Jean-François Bergier, precizand ca specialistii nu si-au asumat sarcina de a judeca, ci de a prezenta faptele si a le explica: „Trebuie sa aflam ce s-a intamplat, caci a refuza istoria asa cum este inseamna a abdica de la responsabilitatea noastra si, de asemenea, a repeta erorile trecutului“.

Raportul comisiei - 350 de pagini si patru anexe - reia rezultatele cercetarilor anterioare si, pe baza unor informatii inedite, se concentreaza asupra aspectelor controversate sau ramase in umbra, cum ar fi problemele financiare ale acordarii de azil. „Actorii“ principali ai dramei sunt, bineinteles, refugiatii: destinele lor sunt urmarite prin intermediul unor exemple bine documentate si semnificative din punct de vedere al diversitatii experientelor traite. Nu este neglijat nici rolul celorlalti factori implicati: autoritatile de decizie si de executie in teren, la frontiere sau in lagare, si persoanele sau organizatiile care i-au ajutat pe refugiati.

Contextul international este omniprezent in raport. Capitolele introductive trec in revista atitudinea agresiva a Germaniei fata de evrei, dupa venirea lui Hitler la putere, si escalada acestei politici. Este evocat esecul comunitatii internationale in fata celui de-al Treilea Reich si a afluxului de refugiati, devenit evident din 1938. Sunt urmarite etapele razboiului si se arata ce au insemnat ele pentru Elvetia si refugiati. Autorii insista asupra rolului central al neutralitatii elvetiene si obligatiilor diplomatice si umanitare ce decurgeau din aceasta neutralitate. Este subliniata influenta traditiei dreptului de azil si este urmarit rolul pietei financiare elvetiene in problema refugiatilor, ca si izolarea crescanda a Confederatiei, incepand mai ales din 1942. Comisia a renuntat sa compare politica de azil a Elvetiei acelor ani cu aceea a altor state cum ar fi Suedia, Spania sau SUA, din cauza disparitatilor geopolitice, economice, demografice, sociale si culturale si a nivelului inegal al informatiilor obtinute.

Care sunt clarificarile majore pe care le aduce raportul? In politica elvetiana a azilului pot fi distinse doua momente esentiale: anul 1938, cand a fost introdus marcajul „J“ in pasaportul evreilor de nationalitate germana, si vara anului 1942, cand Elvetia a decis sa-si inchida portile in fata refugiatilor persecutati, singura motivatie fiind „rasa“.

Dupa Anschluss-ul din 1938, autoritatile de la Berna voiau sa stavileasca afluxul de refugiati evrei din Austria. Era examinata introducerea unei vize generalizate, dar aceasta masura intampina reticente generate de ratiuni politice si economice. Autoritatile germane se temeau ca celelalte state vor urma

exemplul elvetian, ceea ce ar fi antrenat o deteriorare a relatiilor Germaniei cu vecinii. In urma negocierilor bilaterale, Berlinul accepta propunerea elvetiana de a inscrie un semn distinctiv pe pasapoartele „nearienilor“ germani: litera „J“. In ciuda obiectiilor juridice si morale ale sefului Diviziei politiei, Heinrich Rothmund, Consiliul federal adopta masura, recunoscand in acest fel, implicit, legile rasiale germane si deschizand posibilitatea aplicarii unui asemenea semn discriminatoriu si pe pasapoartele evreilor elvetieni. Mai mult, prezenta marcajului „J“ face mai dificila, daca nu imposibila, emigrarea evreilor germani in alte tari.

In vara anului 1942, situatia era cu totul alta. Aflata in mijlocul unei Europe in razboi, Elvetia era aproape incercuita de fortele Axei, iar Wermachtul mergea din succes in succes. Aprovizionarea tarii se facea cu mare greutate. Prin diverse canale patrundeau informatii privind masacrele comise de germani. In contextul existent era insa dificil sa faci distinctie intre stiri credibile si zvonuri si sa dai crezare unor informatii ce depaseau orice imaginatie. Este evident totusi ca guvernul de la Berna, inaltii functionari si comandamentul armatei stiau ce soarta ii asteapta pe refugiatii carora li se refuza azilul: deportarea catre Europa de est si exterminarea. In ciuda tuturor obstacolelor, informatiile circula si apar proteste din partea Federatiei comunitatilor israelite din Elvetia, a organizatiilor de intrajutorare si a diverselor medii ale opiniei publice.

In luna septembrie, presa locala indrazneste sa critice vehement politica autoritatilor fata de refugiati. Rabufnirea este insa de scurta durata. O anexa a raportului analizeaza in mod sistematic opt ziare reprezentative si conchide ca problema refugiatilor a ramas marginala in perceperea evenimentelor de catre presa, care, adesea, a trecut sub tacere identitatea evreiasca a unei mari parti din persoanele carora li s-a refuzat intrarea in tara.

Discursul oficial a legitimat inchiderea frontierelor mai ales prin dificultatile de aprovizionare. Analizand sursele avute la dispozitie, raportul releva ca in luarea deciziei n-a fost determinant nici acest argument si nici cel al unei presiuni politice si militare din partea Germaniei. Cum poate fi explicata atunci atitudinea autoritatilor elvetiene care, incepand din vara anului 1942, au respins mii de refugiati, implicandu-se astfel, in deplina cunostinta de cauza si fara a fi constranse, in crimele naziste, in masura in care refugiatii au fost astfel returnati celor care ii persecutau? Raspunsul raportului este fara echivoc: antisemitismul generat de neincrederea si ostilitatea fata de evrei. Manifestat intr-o maniera difuza, antisemitismul elvetian nu avea insa un caracter ideologic, precum cel din Germania. Nu avea un fundament rasist, ci mai mult cultural, social si politic, decurgand din vechea traditie crestina a respingerii evreilor. Se integra, de altfel, intr-o miscare politica de lupta impotriva „suprapopularii“ straine, care se manifestase dupa razboiul din 1914-1918 si includea temerea fata de o „evreizare“ a tarii. Autoritatile de la Berna afirmau ca vor sa-i protejeze pe cetatenii evrei ai Elvetiei. In mod declarat, voiau sa-i tina departe pe evreii din Europa orientala, considerati ca „neasimilabili“. De fapt, toti evreii straini, din orice tara ar fi venit, devenisera indezirabili. Pe scurt, deciziile luate in 1938 si 1942 n-au fost inspirate doar de circumstantele exceptionale ale momentului, ci s-au inscris in lunga istorie a unei mentalitati si a politicii pe care aceasta a inspirat-o.

Raportul acorda o atentie speciala fugii evreilor din mai multe tari unde erau persecutati, pericolelor care ii amenintau la frontiere, problemelor aparute, refuzului de a fi primiti in Elvetia si conditiilor de trai ale celor acceptati. Itinerariile urmate de refugiati si situatiile intalnite la frontiera au avut o importanta decisiva, motiv pentru care raportul le consacra un capitol special. Adesea, fuga se incheia chiar la consulat, unde solicitantilor li se refuza viza de intrare. Situatia nu era totusi generala: cativa agenti diplomatici si consulari s-au aratat generosi fata de refugiati si le-au acordat intrarea in Elvetia, contravenind astfel instructiunilor si suferind sanctiuni.

Esential este faptul ca, dupa 1938, Elvetia a refuzat intrarea tuturor refugiatilor evrei - cu exceptia „cazurilor pentru care respingerea ar fi fost o masura prea dura“. In ce-i priveste pe cei care reusisera sa treaca frontiera ilegal si sa inainteze cativa kilometri in interiorul tarii, acestia n-au mai fost, in principiu, expulzati.

Soarta refugiatilor se decidea mai ales la granita, unde adesea aveau loc scene dramatice. Raportul pune in lumina rolul calauzelor care, mai mult sau mai putin benevol, ajutau la trecerea ilegala a frontierei, al organizatiilor care asigurau patrunderea si al persoanelor riverane care-i ascundeau pe fugari si ii dirijau apoi spre interiorul tarii. Cat despre graniceri si alti agenti ai autoritatii, acestia

dispuneau de o anumita marja de interpretare a directivelor oficiale. Unii le aplicau cu bunavointa, altii intr-un mod excesiv de restrictiv. Rotunjind cifrele, se poate spune ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial au fost primiti in Elvetia 51 000 de refugiati, dintre care 20 000 de evrei. Refugiatii erau expulzati in mod violent si uneori remisi direct functionarilor germani. Astfel de incidente s-au produs in toamna anului 1942 in cantonul Geneva, un sector al frontierei important in supravietuirea persoanelor fugind de persecutii. Comisia Bergier nu le priveste ca pe niste „derapaje“ izolate, ci le prezinta in contextul lor. Autoritatile federale n-au intervenit decat tardiv pentru sanctionarea celor responsabili, apreciind ca duritatea masurilor luate i-ar descuraja pe fugari sa-si incerce sansa.

Un alt aspect pe care raportul il analizeaza in detaliu este cel legat de chestiunile financiare ale azilului, totul pe fundalul crizei anilor 30, al economiei de razboi si, mai ales, al politicii naziste de spoliere. Intre 1937 si 1940, transferurile germano-elvetiene au exclus plati in favoarea emigrantilor, apoi a tuturor strainilor, cu exceptia germanilor. Dorinta germanilor de a pune stapanire pe bunurile refugiatilor s-a combinat cu interesul elvetian ca mijloacele disponibile de cliring, limitate, sa fie rezervate creditorilor elvetieni. Pana in 1942, organizatiile de intrajutorare au finantat cea mai mare parte a ajutoarelor pentru refugiati. Intre 1933 si 1947, acestea au cheltuit circa 70 de milioane de franci, din care 46 de milioane din partea organizatiilor evreiesti. Mai mult de jumatate din suma a fost platita de American Jewish Joint Distribution Committee. Nu fara mari dificultati: caci, dupa iunie 1941, transferurile Americii catre Elvetia au fost afectate de blocarea averilor europene in Statele Unite. La acest capitol, una dintre anexele raportului abordeaza problema rascumpararii evreilor olandezi, negociata cu nazistii prin intermediari, de cele mai multe ori elvetieni. Tratativele asupra conversiei dolarului scot in evidenta modul in care autoritatile elvetiene au amplificat dificultatile materiale ale refugiatilor. Din mai 1942 pana la sfarsitul anului 1943, Banca Nationala a refuzat sa primeasca dolarii oferiti de American Jewish Joint Distribution Committee. Refugiatii intrati ilegal in Elvetia dupa 1 ianuarie 1942 n-au mai fost autorizati sa primeasca ajutoare provenind din Statele Unite.

Comisia Bergier a acordat, de asemenea, o atentie speciala legislatiei elvetiene referitoare la refugiati. In general, masurile legislative si de reglementare au fost conforme dreptului international public, ca si dreptului constitutional elvetian. Situatia de atunci era insa diferita de cea actuala, caci, dupa al doilea razboi mondial, drepturile indivizilor au fost protejate sau intarite, in special prin instaurarea principiului nerespingerii. Trebuie totusi sa se constate ca legile ar fi putut fi modificate si ca exista posibilitatea unor marje de apreciere. Faptul ca aceste oportunitati n-au fost folosite in favoarea refugiatilor reprezinta o decizie politica.

Raportul arata ca autoritatile elvetiene nu s-au tinut intotdeauna la distanta de tendintele autoritare si ca uneori n-au avut scrupule juridice. Este, in special, cazul inscrierii literei „J“ pe pasaportul evreilor. In fapt, aceasta masura era fondata pe o discriminare creata de legislatia rasista germana, care contravenea ordinii publice elvetiene, si, din acest motiv, n-ar fi trebuit sa fie recunoscuta de Confederatie. Masura se extindea, de asemenea, prin atribuirea statutului de „apatrid“, pe baza acestei legislatii, refugiatilor care pierdusera dreptul la protectie diplomatica. Preocupate sa evite aparitia unor dificultati in relatiile externe, autoritatile elvetiene au recunoscut aceste retrageri de nationalitate. In domeniul juridic, problema principala este aceea a efectelor legislatiei rasiste germane asupra practicii administrative elvetiene. In octombrie 1938, introducand in criteriile de intrare in Elvetia distinctia intre „arieni“ si „nearieni“, apoi, in 1941, recunoscand retragerile de nationalitate, atingerile aduse ordinii publice elvetiene, adica regulilor juridice, au fost acceptate.

In sfarsit, a patra anexa a raportului abordeaza problema, adesea vehiculata in deceniile de dupa razboi, a eventualei deportari a evreilor din Franta sau Italia prin Elvetia. Pe baza informatiilor gasite, Comisia Bergier exclude tranzitul prin Elvetia al trenurilor avand ca destinatie lagarele de exterminare. (D.M.)

Vigilenţă si toleranţă

Corneliu Vlad

Din cumplita cutie a Pandorei pe care au deschis-o atentatele teroriste din „martea neagra“ a iesit si Noul antisemitism, dupa cum ne informeaza numarul special al revistei americane Whistleblower. Un cunoscut editorialist si moderator tv, Dennis Prager, enunta cu acest prilej o judecata grava: „Acestea sunt cele mai nefaste vremuri pentru evrei dupa cele ale Holocaustului“.

Revista observa ca „imediat dupa atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 - pentru care multi din lumea araba i-au blamat pe evrei, cu toate ca toti cei 19 teroristi au fost arabi musulmani - un curent virulent de antisemitism s-a raspandit amplu, nu numai in Orientul Mijlociu arabo-musulman, ci si in Europa, si chiar in America“. In sprijinul acestei afirmatii sunt enumerate o serie de exemple. Astfel, publicatii importante din Orientul Mijlociu relateaza despre torturarea si uciderea copiilor de catre evrei, „care le recolteaza sangele pentru mancarurile de sarbatoare“. Politia germana a arestat un grup de neonazisti care pregateau un atentat cu bomba la un lacas de cult evreiesc pentru „aniversarea“ sangeroasei „nopti de cristal“ hitleriste din 1938. Iar „asa-zisii crestini“ si „dreapta radicala“ condamna evreii pentru uciderea lui Hristos si pentru ca „incearca sa domine lumea“. Antisemitismul fatis se raspandeste in colegiile universitare din SUA.

Redactarea numarului special s-a incheiat inainte ca premierul Malaysiei sa-si pronunte discursul antisemit si deci inainte de replica prompta a Casei Albe. Acest fenomen este, asadar, din pacate, in plina desfasurare.

Primul-ministru malaysian, Mahathir Mohamad, declarase, cu lugubra seninatate, ca Adolf Hitler nu si-a facut treaba bine, adica pana la capat, adica - inca o data - pana la exterminarea ultimului evreu de pe scoarta planetei. „Ma asteptam la o alarma internationala“, declara Joseph Farah, editorul ziarului electronic WorldNet Daily. In realitate, constata el, putini lideri nationali au condamnat cu putere tirada antisemita a lui Mohamad. „Europenii au ucis sase milioane de evrei din douasprezece milioane - declarase Mohamad. Dar astazi evreii conduc aceasta lume prin mandatari.“ Politicianul malaysian mai afirma, belicos, ca 1,3 miliarde de musulmani nu ar putea fi infranti de cateva milioane de evrei, chiar daca alaturi de acestia se mai afla si altii.

Ca liderii islamici produc asemenea discursuri scandaloase nu e un lucru nou sau surprinzator, comenteaza Farah. Dar - continua el -, dezamagitor este ca multi dintre liderii lumii au sovait sa condamne fatis acest gen de ura viscerala. Se dau si exemple. Presedintele francez Jacques Chirac a formulat un repros cu intarziere, pe care l-a inmuiat in retorica sa. Iar premierul canadian Jean Chretien nu a reactionat la invitatiile repetate ale presei din tara sa de a condamna declaratiile lui Mohamad. „Ceea ce arata in mod clar nu numai ca antisemitismul este in viata bine mersi in 2003, dar si ca exista o rezistenta si o ezitare in condamnarea sa“ - constata Farah. De ce? - se intreaba el. Si tot el raspunde: din doua principale motive - teama si interese economice.

Teama ar fi de atacuri teroriste similare celor de la 11 septembrie 2001. „ Ei (adica «liderii lumii civilizate» - n.n.) cred, in mod gresit, ca, daca sunt draguti cu elementele radicale, barbare, islamiste, vor avea cale libera. Sunt nu numai lasi, ci si in greseala“ - continua necrutator Farah. Caci - se dezlantuie el - „lumea islamica radicala respecta doar puterea si forta. Nu respecta slabiciunea“.

Al doilea motiv, interesele economice. „Alti lideri din Vest realizeaza puterea imensa a intereselor petroliere arabe si musulmane si nu indraznesc sa infrunte ura care emana din aceasta parte a lumii din cauza amenintarii potentiale asupra propriilor lor economii.“

O asemenea perceptie gresita si periculoasa a existat in lume si in anii 30, iar deznodamantul ei dezastruos este astazi una dintre lectiile cele mai dureroase ale istoriei. Iar pentru ca o asemenea tragedie sa nu se mai repete, Joseph Farah avanseaza o serie de idei: „Adevarata amenintare din partea antisemitismului nu provine atat din ceea ce pot face protagonistii acestei forme virulente de ura. Adevarata amenintare este ceea ce altii le permit prin propria lor complicitate tacuta“. „De fapt - sustine el - Hitler nu a murit.“ Caci spiritul sau dainuie intr-o serie de lideri din lumea araba si in grupari ca Hezbollah, Hamas, Jihadul islamic si Brigaziile Martirilor Al-Aqsa.

In veacul abia incheiat, André Malraux enunta faimosul aforism potrivit caruia secolul XXI va fi religios sau nu va mai fi, pur si simplu. Dupa momentul 11 septembrie 2001, aceste spuse, perfect valabile, necesita o completare. Secolul in care am pasit va trebui sa fie, deopotriva, si vigilent, dar si tolerant, pentru ca altfel, intr-adevar, s-ar putea sa nu mai fie deloc.

Românii, „holocaustul“ şi „genocidul“ (1)

Dr. Mircea Dogaru

Pe fondul unor dispute mai mult sau mai putin stiintifice despre „holocaust“ si notiunea - revolutionata de „justitia“ noastra cu ocazia arestarilor si proceselor din anii 1989-1990 - de „genocid“ s-au intrevazut si se intrevad interese care nu au nici o legatura cu ideea de dreptate ori reparatie istorica, ci cu aceea de profit. Profit pe seama vlaguitului popor roman, incapabil a se apara, fie si in cadrul „razboiului imagologic“, acceptand fatalist, ca vita dusa la taiere, sa pozeze in calau, in speranta iluzorie ca va fi integrat, spre binele generatiilor viitoare, in Niciunde si in Nicaieri. Un calau, de la caz la caz, mai fascist decat Horthy si Mussolini la un loc, mai bolsevic decat Stalin, potrivit propagandei interesatilor, pentru ca miza este imensa!

Victima uitată

Jefuit secole de-a randul de tatari, unguri, bulgaro-bizantini, otomani, romano-germani, rusi, adus pe marginea prapastiei de ambitiile lui Hitler si ocupatia sovietica, tradat de Occident in 1920, 1940, 1944 si 1947, mintit in 1989, readus in sapa de lemn, sistematic de atunci incoace, pentru ca, spre nefericirea lui, mai poseda resurse ale solului si subsolului, ca si „colturi de rai“, poporul roman mai poate fi, in viziunea unora, inca stors! 23 de milioane de dolari, ca baza de pornire, ar mai putea plati pentru ceea ce altii au comis candva pe teritoriul sau! Pentru crime carora el insusi le-a cazut, in primul rand, victima! Si aceasta pentru ca mentalul sau de supravietuitor, si nu de cuceritor tradus la nivelul elitei politice prin atitudinea de sluga, l-a impiedicat sa-si reclame calitatea de victima si, implicit, dreptul la profit!

Prea putine au fost vocile care au indraznit sa puna in discutie „holocaustul romanilor“ si genocidul practicat sistematic in ultimele trei secole impotriva lor in spatiul etnogenetic romanesc (Nipru si litoralul nord-pontic - Dunarea Mijlocie - Carpatii Padurosi si linia Skok-Jireèek-Philippide, adica sudul Albaniei, nordul Greciei actuale - Rumelia) si, cu deosebire, in ultimii 60 de ani ai veacului trecut, cand au lovit si teritoriul de stat, pe care cu „marinimie“ li l-au lasat marile puteri la 4 iunie 1920 si 10 februarie 1947, calcand in picioare vointa nationala, liber si democratic exprimata la 27 martie/19 aprilie 1918 la Chisinau, la 15/28 noiembrie 1918 la Cernauti si la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia!

„Holocaust“ si „genocid“! Doua cuvinte cu incarcatura cumplita, exprimand realitati cutremuratoare in istoria multor popoare, inclusiv a poporului roman, care a pierdut in vara anului 1940, ca urmare a rapturilor in folosul vecinilor, 101 404 kmp cu 6 710 000 de locuitori (50 500 kmp cu 3 700 000 cetateni majoritar romani rapiti de Rusia sovietica, 43 492 kmp cu 2,6 milioane locuitori rapiti de Ungaria fascista sub presiunea Germaniei naziste si 7 412 kmp cu 410 000 locuitori daruiti de Germania si URSS Bulgariei), a caror soarta nu a fost deplansa de nimeni decat in cazul celor, putini la numar, care nu erau etnic romani! „Holocaust“ si „genocid“! Doua cuvinte care ar trebui sa intre prioritar in atentia istoricilor romani, a elitei politice, a romanilor de pretutindeni, pentru ca sufletele milioanelor de romani cazuti prada focului si glontului, torturilor de neimaginat, batailor, lagarelor de concentrare, inchisorilor si deportarilor in regiunile cotropite, dar si in teritoriul ramas dupa instaurarea, la 23 august 1944, a ocupatiei bolsevice, sa-si afle, in sfarsit, odihna si o dreptate istorica sa se implineasca!

„Holocaust“

In viziunea Academiei Romane, exprimata in DEX, editia 1998, termenul ar fi un cuvant preluat din limba franceza care ar insemna: 1) jertfa adusa zeilor, in care animalul sacrificat era ars in intregime; ofranda, sacrificiu; 2) uciderea (prin ardere) a unui numar de oameni.

Mai complet, „Webster“-ul precizeaza ca, de origine greceasca, notiunea ar defini urmatoarele: 1) o mare sau completa distrugere prin foc; 2) un sacrificiu consumat complet, prin foc, sau o ofranda prin

ardere; 3) macelul sistematic, in masa, al evreilor, in lagarele de concentrare naziste, in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Potrivit definitiilor, lucrurile sunt, asadar, clare! Oricat ar dori unii, spre a-si ascunde propriile crime sau inclinatia spre hotie, sa il vopseasca in calau, poporul roman nu are, din aceasta perspectiva, nici o legatura cu „holocaustul“, intrucat nu au functionat „lagare de concentrare naziste“ pe teritoriul romanesc, ci doar pe cele germano-slave, si romanii nu au jertfit pe nimeni prin ardere, cu exceptia unui caz care, potrivit zvonurilor, ar fi avut loc la Constanta. Singurele cazuri de holocaust cunoscute sunt cel descris de Marin Preda in „Delirul“, al unui soldat antonescian, deci „fascist“ in vechea viziune bolsevica reactualizata de diversi eliewieseli, caruia i s-a dat foc in timpul rebeliunii din 1941, si cel al sublocotenentului post-mortem de jandarmi Nicolae I. Lazar, ars de viu in cladirea guvernului, la 25 septembrie 1991, de hoardele manipulate de „intelighentia“ de cafenea, disperata ca nu ajunge mai repede la „ciolanul puterii“. Ca victima a „holocaustului“ lucrurile stau insa altfel pentru poporul-artefact, pentru ultimii „romani“ ramasi in picioare in fata furtunilor Istoriei, dar decazuti astazi din drepturi - ROMANII!

Peste 280 000 de cetateni romani de alta etnie sau credinta decat ungurii, sasii si secuii au fost trimisi in lagarele germane ale mortii, dar nu de catre Romania, guvernul, regele sau Conducatorul sau atat de hulit de urmasii celor care i-au datorat viata, ci, din teritoriile cotropite de Ungaria in 1940, din ordinul azi „democratului“ Miklos Horthy si al lui Szálassi. Mai mult de 173 000 dintre acestia erau cetateni romani de religie mozaica, potrivit concluziilor recentei lucrari Chestiunea maghiara (Ed. Valahia, Bucuresti, 2001), a marelui patriot si salvator al evreimii romane Raoul Sorban. Alti 35 000 au fost lichidati de „amiralul“ de Bálaton la Kamenec-Podolsk. Se adauga peste 1 000 de romani lichidati cu bestialitate in primele zile ale ocupatiei, trimiterea la moarte a 100 000 de tineri romani inrolati fortat in armata ungara si abandonati pe front, neinstruiti si fara arme, de catre ofiterii si subofiterii unguri spre a fi casapiti de rusi, lichidarea a 80 000 de sarbi, multi fosti cetateni romani, trimiterea ca sclave in Germania a 60 000 de femei, din care vor supravietui doar 8 000 etc., fapte ce probeaza declansarea de catre unguri a unui holocaust al romanilor uniti, ortodocsi sau mozaici, al slavilor, tiganilor etc. Cu cei disparuti fara urma cu ocazia deportarilor si expulzarilor, numarul victimelor holocaustului de care s-a facut vinovata Ungaria in teritoriile romanesti cotropite depaseste, dupa Raoul Sorban, 540 000. Victime care nu aveau alta vina decat aceea ca erau etnic romani, evrei, sarbi, tigani etc. Or, in aceasta situatie, cand peste o jumatate de milion de cetateni romani au cazut victima holocaustului promovat de Ungaria horthysta in teritoriul cotropit, inclinam sa fim de acord cu pozitia din august 2002 a domnului Marko Bela, presedintele UDMR, ca un „Muzeu al Holocaustului“ nu si-ar avea rostul la Targu-Mures, de pilda. Si nici altundeva in Romania, ci, spre neuitare, in capitala in care a fost planuit, strajuit fiind de statuia „democratului“ Horthy, cel care a pretins totusi, la vremea respectiva, si nu fara temei, ca a fost primul conducator fascist din Europa. Un muzeu care sa beneficieze de serviciile expertilor Istvan Csurka si Laszlo Tökes si ale recentilor discipoli ai domniilor lor. Si, ca un suprem argument, aducem ultima precizare a „Webster“-ului ca „holocaust“ mai inseamna si „orice macel in masa sau distrugere iresponsabila a vietii“, sinonime fiindu-i cuvintele „infern“, „conflagratie“, „distrugeri“ etc. Ceea ce ar putea crea unele confuzii in prezent, deoarece infernul trait de popoarele-victima ale Europei anilor 1939-1945 a fost retrait recent de populatia civila din Cecenia, Somalia, Rwanda, ex-Iugoslavia, Palestina, Afganistan etc.

Romanii, „holocaustul“ si „genocidul“ (2)

Dr. Mircea Dogaru

Cuvantul „genocid“, atat de drag justitiei noastre postrevolutionare, inca nestructurata si nedemocratizata, ar fi, dupa vajnicul DEX, o preluare in limba romana tot din franceza, insemnand „crima comisa cu intentia de a distruge un grup uman, national, etnic etc.“ Mult mai nuantat, dar si mai precis, „Webster“-ul defineste „genocidul“, cuvant de origine tot greceasca, drept „exterminarea deliberata si sistematica a unui grup national, rasial, politic sau cultural“. Este ceea ce li s-a intamplat romanilor in propriul spatiu etnogenetic, in care i-a primit, in casa si la masa lor, pe barbarii descalecatori, devenind substrat si contribuind astfel, de-a lungul istoriei, prin sange, cultura si

civilizatie la formarea popoarelor astazi vecine. Si, ca o culme a „recunostintei“ sau a refuzului de a vedea adevarul, fie ca se numesc rumani, arumani, ramani, rumeri, fie ca sunt inca numiti vlahi, valahi, voloki, olahi etc., putinilor romani supravietuitori ai masei initiale deznationalizate, nu li se recunoaste sau le este ingradit in statele popoarelor nou create dreptul la etnie, limba, cultura proprie, in ciuda recomandarilor Consiliului Europei, pretinzandu-se ca ar fi greci ori slavi latinizati candva, nu se stie cand si de catre cine. Cazul Spiros Bletsas, condamnat la Atena in 2001 la 1,5 ani inchisoare si echivalentul a 1 400 USD amenda, pentru vina de a fi adus o brosura a EBLUL care atesta existenta limbii romanilor in Grecia, este edificator. Ca si acela, foarte recent, al preotului din Vidin cercetat pentru „vina“ de a fi tinut enoriasilor slujba in limba romana. Iar in Ungaria, unde ramasesera din vointa marilor puteri cca 800 000 in 1920, mai subzista 10-15 000 de „romani“ ca moneda de schimb pentru pretentiile tot mai aberante pe care „milenarii“ le au de la statul roman. Mai mult, deznationalizarea continua, sub ochii unei Europe inculte si indolente, ori direct interesate, chiar pe teritoriul de stat ramas, la inceput de mileniu III, romanii catolici fiind aproape obligati, sub numele de „ceangai“, sa se declare etnic altceva! Si pretutindeni, pe pamantul candva sau inca romanesc, hotii striga... „Hotul!“, fiind aproape acceptata ideea fragmentarii poporului roman in trei: romani, „vlahi“ si „moldoveni“. Asupra romanilor, asadar, principiul germanului Leopold Kohr - „Tot ce este mic este minunat“ -, care, in numele unitatii... Europei, i-a divizat pe cehi, deocamdata in doua, si pe sarbi in sase, functioneaza din plin, asociat principiilor descentralizarii si drepturilor comunitatilor, astfel incat nu este exclus sa ne trezim in curand si cu alte „popoare“ gen „dac“, „cuman“, „transilvano-banatean“, „oltean“, „fagarasean“, „giulestean“ ori „calea-grivitean“, pe teritoriul Romaniei, cu largul concurs al unor Sabin Gherman, Vasile Barba ori... Napoleon Savescu. Drumul spre Iad este intotdeauna pavat cu intentii (declarat) bune!

In aceste conditii, departe de a fi calau, chiar in deceniile de dictatura 1938-1989, cand minoritatilor li s-au asigurat procentual locuri privilegiate in viata sociala, politica si culturala, dovada ca unii nu stapanesc nici astazi limba tarii in care traiesc, poporul roman se inscrie ca victima si la capitolul „Genocid“! Este sugestiv pentru definirea termenului ceea ce s-a intamplat in anii celui de-al doilea razboi mondial in teritoriul cotropit de Ungaria, unde, in locul sutelor de mii de cetateni de alta etnie decat ungureasca, saseasca si secuiasca, ucisi, trimisi in lagarele mortii sau deportati, au fost „implementati“, cu rol de colonizare, in scopul schimbarii realitatii etnice, peste 400 000 de fascisti unguri „puri“ care, in ciuda obiectiilor postbelice ale lui Lucretiu Patrascanu si Petru Groza, au ramas, sub presiunea sovietica, pana astazi, nesuparati si neasupriti in Romania, imbracandu-si vechile idei in lozinci comuniste, ieri „democratice“ si „europene“ astazi. Aceasta a fost conditia impusa de Stalin pentru retrocedarea de catre administratia sovietica de ocupatie a Ardealului cotropit si eliberat de romani prin jertfa a 58 330 de eroi la 25 octombrie 1944. Ba mai mult, la 5 ani dupa semnarea tratatului de pace, in dispretul oricarui drept si al oricarei realitati, Stalin le-a creat colonistilor fascisti, in centrul Romaniei, un bantustan - Regiunea Mures Autonoma Maghiara -, dandu-le posibilitatea sa-i asupreasca in continuare pe romani in numele... idealurilor comuniste. Abia la 10 ani dupa eliberare, prin hotararea de la 14 februarie 1968 privind noua impartire administrativa pe judete, Romania a reusit sa stearga aceasta pata de pe obrazul ei, pentru a se vedea astazi, din nou, supusa presiunilor regionalizatoare, in acelasi scop distructiv, botezat... „european“!

Cat despre tiganii pe care opusul „democratului“ Horthy, „criminalul de razboi“ (cf. Ordonanta de guvern 31/2002) Ion Antonescu, i-a deplasat spre a-i feri, ca si pe evreii ajutati sa fuga in Palestina, de furia exterminatoare a ocupantului german, acestia nu au fost scosi in afara fruntariilor romanesti, ci sedentarizati, in scopul de a pune in valoare culturile si gospodariile parasite de ocupantul rus, in teritoriile romanesti eliberate de la est de Nistru. Ei au fost masacrati de sovietici, nu de armata romana, asa cum ne relatau in 1982, pe santierul arheologic de la Ostrovul Corbului, doi fii de bulibasi de judet, militari in termen. Avand rude care au pierit in Transnistria si fiind buni cunoscatori ai folclorului autentic tiganesc, ei relatau ca exista numeroase cantece batranesti pe aceasta tema, gen „Buna ziua, domnule rus/ Antonescu ne-a adus/Ne-a adus ca florile/ Si-am ajuns ca ciorile...“ etc. Dar „domnul rus“ fiind cam tovaras de felul lui n-a stat la discutii ci a pus mitralierele pe ei, bietii oameni fiind nevoiti, abandonandu-si tot ce aveau si dobandisera, sa se retraga in graba in 1944, pe urmele armatelor romane spre Romania. Si nimeni nu se gandeste la absurdul acuzelor: ce smintiti ar fi preferat sa fuga alaturi de „calaii“ lor din fata „eliberatorilor“? „Eliberatori“ care se fac vinovati de

deportarea si disparitia, in timpul ocupatiei lor in Romania (august 1944-ianuarie1958), a unui numar inca necunoscut, de ordinul sutelor de mii, de cetateni romani, in primul rand sasi, dar si romani, ucraineni, rusi etc., si de purificare etnica in asa-zisele „Bucovina“ de Nord, „Basarabia“ si Herta, ramase inca sub ocupatie si insemnand atunci 3 700 000 de locuitori.

Statisticile sunt relevante: potrivit recensamintelor rusesti erau 86% romani in 1817, la 5 ani dupa primul rapt, in asa-zisa „Basarabie“ si doar 47,58% in 1897. Iar in 1940, imediat dupa rapire, rusii declarau 52,8% romani in asa-zisele „Basarabia“ si „Bucovina“ la un loc, in situatia in care, spre exemplu, de la un milion de locuitori, doar in „Bucovina“ rapita, populatia romaneasca a scazut, dupa cinci decenii de genocid etnocultural, la circa 150 000. Se poate vorbi, asadar, de „genocid“, dar si de „holocaust“, conform „Webster“-ului, si in teritoriile rapite Romaniei de rusi, pe seama romanilor in primul rand, masacrele de la Fantana Alba si Lunca, similare celor de la Katyn, ilustrand politica de purificare etnica, dar si pe seama altor etnii, rusii fiind mai „generosi“ cand era vorba de executat inclusiv conationali de-ai lor, in numele unui alt tip de „purificare“, cea ideologica.

Din pacate insa, noi, romanii, adica victimele, nu numai ca nu am incercat sa ne vindem pe bani buni osemintele si memoria martirilor si nu am pretins vecinilor compensatii si scuze pentru cumplitele suferinte indurate, dar nici macar nu am inceput, de dragul reconstituirii adevarului, culegerea de date exacte despre cei asasinati, torturati ori deportati atunci pentru simplul fapt ca se nascusera romani. Poate insa ca pretentiile actuale crescande, pretentii individuale, de grup sau de stat, bazate pe „dreptul“ pradatorului de a hacui prada lipsita de aparare, inclusiv bizarele pretentii ale unor asa-zisi „concentrationari“ din Ucraina de a primi compensatii de la statul roman pentru ca, o data cu armata regala retrasa in 1944 si Conducatorul statului fiind declarat, in vechea traditie bolsevica si comunista, „criminal de razboi“, fiindca in loc sa-i execute pe teroristii ocupantului s-a multumit sa-i aresteze, ne vor trezi la realitate! Si vom incepe cel putin sa ne reconstituim istoria adevarata, cu toata lipsa de acces la documente, daca nu vom avea curajul ca, renuntand la pagubosul nostru bun-simt ancestral, sa pretindem ca toata lumea, de la toata lumea, ca poate... tine!

Romanii, „holocaustul“ si „genocidul“ (3)

Dr. Mircea Dogaru

Cum de a fost posibil?

Cum de a fost posibil ca zeci de milioane de civili de pe toate meridianele sa fie torturati, arsi, masacrati cu sange rece sau alungati din casele si de pe pamanturile lor in anii celui de-al doilea razboi mondial? Cum de s-a putut ajunge la holocaust si genocid si cum de astfel de crime inca se mai petrec? Daca la ultima intrebare doar politicienii lumii ar putea raspunde, in masura in care omenirea ar dispune de mijloacele necesare tragerii la raspundere, indiferent de pe care parte a Atlanticului, Pacificului sau Oceanului Indian ar actiona, la prima intrebare, Istoria, ignoratul „magister vitae“, a oferit deja raspunsul. A fost posibil pentru ca, dupa uriasul efort de razboi din anii 1914-1918, cand nebunia statelor si caselor domnitoare de pretentie universala, asupritoare de popoare, a incendiat planeta, Societatea Natiunilor democratice si civilizate a considerat ca, in urma victoriei, poate instaura, in spiritul dreptatii, o pace durabila. Si, preocupata de fenomenul sovietic, nu a mai acordat atentia cuvenita celorlalte state revizioniste, in primul rand europene, de genul Germaniei si Ungariei invinse. Dupa cum nu a sesizat, preocupata de reconstructie, nici dezvoltarea, pe solul fertil al spiritului revansard, a doctrinelor totalitariste, imbracate in mantii national-socialiste sub semnul crucilor alterate. Asa a fost posibil ca Germania sa incalce sistematic conditiile pacii, sa-si instruiasca noi trupe de elita pe teritoriul si cu complicitatea Rusiei staliniste, sa elaboreze, la concurenta cu Ungaria horthysta, legi antisemite, sa proclame o „Noua Ordine“ mondiala in 1936, sa inghita Austria in 1938 si Cehoslovacia, cu largul concurs al sovieticilor, in 1939! I s-a permis totul in numele pacii pentru ca epigonii marilor barbati ai inceputului de veac XX, politicieni de salon postbelici care priveau micile state si milioanele lor de locuitori ca pe niste entitati abstracte, sacrificabile, considerau ca „pacea“, in realitate linistea lor, merita orice sacrificiu! Si au asistat, orbi si surzi, la sacrificarea pe altarul Noii Ordini hitleriste a popoarelor din Europa central-rasariteana, pana cand ocuparea si

impartirea Poloniei, in septembrie 1939, le-a demonstrat ca adevarata Axa, axa Berlin-Moscova, pecetluita prin actul aditional secret al pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), actiona potrivit unui plan prestabilit de reimpartire si dominatie a Europei si a lumii. Pentru ca, daca la germani visul de dominatie continentala se transmite genetic, de cand au iesit din paduri si au daramat Roma cu barda, conducand, periodic, omenirea, spre dezastru, la rusi, eliminata de forma, o data cu tarul, in 1917, proaspata vocatie imperiala renascuse, drapata in mantaua internationalismului proletar exportat prin revolutie. In aceste conditii, soarta continentului si in primul rand a popoarelor geostrategic plasate intre cele doua superputeri era pecetluita.

In ceea ce priveste Romania, interesat doar de petrolul sau, de soarta comunitatii germane si de potentialul militar-strategic, in situatia in care „Planul Barbarossa“ era deja pus la punct (parca pentru a demonstra ca orice tentativa de unificare a Europei sfarseste prost atunci cand decizia se reduce la doar doua centre de putere), Hitler i-a dat, cu marinimie, mana libera asociatului sau Stalin sa dispuna de teritoriile care nu-l interesau. Drept urmare, Rusia sovietica a ocupat, in iunie 1940, Romania de N-E si de Rasarit, insumand 50 500 kmp si 3 700 000 de locuitori, supusi rapid unui proces de purificare etnica prin metodele specifice genocidului, si a impus cedarea catre eternul sau satelit, Bulgaria, a judetelor Durostor si Caliacra, insumand 7 412 kmp si 410 000 de locuitori.

In ceea ce priveste Transilvania, cel mai nefast personaj al istoriei planetare, Adolf Hitler - despre care, culmea, inca avem voie sa vorbim si sa-i analizam faptele, spre deosebire de Maresalul cazut sub incidenta Ordonantei 31/2002 -, nu a agreat nici ideea cedarii, nici ideea impartirii ei. Nu din dragoste fata de romani, pentru ca, pe de-o parte, voia sa foloseasca potentialul lor militar, vitejia si ura lor impotriva ocupantului bolsevic, promitandu-le recuperarea teritoriilor rapite, dupa batalia finala cu rusii pentru stapanirea Europei, iar pe de alta parte, era sincer preocupat de soarta comunitatii germane din Romania. Isi baza decizia pe raportul-sinteza al lui Wilhelm Fabricius, transmis de la Bucuresti, la 1 august 1940, prin telegrama secreta nr. 1326, din care aflam urmatoarele:

„1. Istoric. Transilvania a fost de la colonizarea germana, cu 800 de ani in urma, independenta din punct de vedere statal, sub suprematie schimbatoare... Abia in 1868 (anul intrarii in vigoare, institutional, a pactului dualist - n.n.), sub presiunea constrangerii, Transilvania a fost incorporata monarhiei statului maghiar si maghiarizata sistematic. Deci, Ungaria a stapanit Transilvania numai in mod trecator, timp de 50 de ani.

2. Etnic. Revendicarea maximala maghiara cunoscuta pana acum se intinde asupra Satului Mare si a celei mai mari parti din Transilvania cu 54 600 kmp... Banatul propriu-zis, in masura in care a revenit Romaniei in 1919, nu este revendicat de unguri, fiindca are un procent mic de tot de unguri...

3. Economic. Transilvania formeaza din timpuri stravechi un spatiu ... care, in cazul satisfacerii pretentiilor maximale maghiare, ar fi taiat. In special ar fi separate una de alta regiunea industriala de cea agrara si acestea ar pierde teritoriile de desfacere.

4. Biologic. Poporul roman este tanar (din punct de vedere biologic) si in crestere. Taranimea este sanatoasa si bogata in copii. Poporul maghiar stagneaza de secole. Statul maghiar se mentine biologic numai prin absorbirea permanenta si maghiarizarea a tot felul de natiuni straine.

5. Din punct de vedere al germanilor etnici. Indeplinirea revendicarilor maximale maghiare ar rupe grupul etnic german din Transilvania si i-ar taia pe germanii de la nord de valea Tarnavei, in numar de 61 000, de ceilalti 192 000. Prin aceasta, ambele parti ar fi sensibil slabite fata de poporul statului respectiv. In nord ar fi prada maghiarizarii, iar in sud ar fi sugrumati din punct de vedere economic... Germanii din Satu Mare ar trebui colonizati in alta parte, in masura in care, de la dominatia romana incoace, au putut fi demaghiarizati circa 3 000 de capete...“.

Din perspectiva intereselor germane, Hitler era, asadar, impotriva pretentiilor unguresti, argumentand consecvent, pana la 28 august 1940, in fata lui Mussolini si Ciano, cei mai aprigi sustinatori ai lui Horthy, initiatorul lor de la Budapesta, ca: „Solutionarea problemei este deosebit de complicata, datorita faptului ca, unei revendicari teritoriale care se bucura de extrem de multa popularitate in sanul natiunii ungare, i se opune o realitate etnografica cu siguranta incontestabila“.

Cum de s-a ajuns, in aceste conditii, ca, in numai doua zile, Hitler sa-si schimbe decizia, politica germana sa se intoarca la 180 de grade, teritoriile din N-V sa fie smulse Romaniei si soarta a 2,6 milioane de cetateni romani sa fie pecetluita? Neintoxicati cu lozincile de tip bolsevic privind „odiosul dictat fascist de la Viena“, nici cu cele de tip fascist privind „dreptatea istorica“ infaptuita prin „arbitrajul de la Viena“, vom incerca sa raspundem, in premiera, la aceasta intrebare prin prisma adevarului istoric.

Fetele lui Ianus

Indopati cu lozinci despre istorica „misiune“ civilizatoare a urmasilor lui „Szent Istvan“ (997-1038), care, de altfel, era roman ortodox prin nastere si intaiul botez, sau despre „nedreptatea“ la fel de „istorica“ ce s-ar fi facut Ungariei la Trianon (4 iunie 1920), specialistii celui de-al doilea razboi mondial nu s-au aplecat cu suficienta atentie asupra revizionismului unguresc, mult mai radical decat cel german si de o perfidie fara egal, permitand unui intreg popor sa-si schimbe intr-o fractiune de secunda, de dragul castigurilor teritoriale, optiunea politica interna si externa. Astfel, vazand dincotro bate vantul, daca pana la abdicarea lui Carol de Habsburg (1916-1918) Ungaria era monarhista, dupa 1 noiembrie 1918, din ordinul abilului conte Mihaly Karoly, care, ulterior, se va proclama presedinte, intreaga societate ungureasca a devenit peste noapte „republicana“ si „antantofila“, mai democratica si mai europeana decat toate democratiile occidentale la un loc.

Spirit vizionar, Karoly a autorizat insa in acelasi timp (24 noiembrie 1918) infiintarea Partidului Comunist Ungar si, constatand, la tratativele de pace, ca ii este imposibil sa convinga Occidentul ca „Ungaria autocrata de ieri - Ungaria grofilor si a nemesilor, siluitoare de constiinte, asupritoare de natii -, Ungaria impotriva careia s-au ridicat de decenii protestele intregii lumi civilizate, a devenit peste noapte paradisul nationalitatilor si marea nedreptatita a razboiului mondial“ (Milton Lehrer), l-a adus de la Moscova pe Bela Kun, predand puterea comunistilor, asa cum o recunostea insusi Lenin: „Guvernul burghezo-conciliatorist si-a dat el insusi demisia, a inceput el insusi tratative cu comunistii, cu tovarasii unguri care se aflau in inchisori si a recunoscut el insusi ca nu exista alta solutie decat trecerea puterii in mana poporului muncitor“.

Devenita instantaneu sovietica, de dragul teritoriilor pe care le pretindea pe seama vecinilor si pe care Occidentul nu era dispus sa i le recunoasca, Ungaria Sfaturilor a incheiat un tratat de alianta cu Rusia sovietica, prevazand granita pe Carpatii Orientali si, mobilizand, la 25 martie 1919, Armata Rosie, a atacat Slovacia, apoi, in noaptea de 15/16 aprilie 1919, Romania. Rezultatul se cunoaste - ocuparea Budapestei, in urma contraofensivei, de catre „opinca romaneasca“ (ilustrativ arborata pe cladirea Parlamentului ungar) la 3 august 1919 si salvarea Europei centrale de la bolsevizare, lucru pentru care insa nu ne-a multumit inca nimeni.

Dupa esecul experimentului comunist, Ungaria s-a transformat din nou peste noapte in ceea ce inegalabilul jurnalist Fenyes Samu numea „o fortareata a transeelor fasciste“ din Europa, in speranta ca ceea ce i-au refuzat democratiile occidentale si nu i-a putut asigura Lenin ii vor pune pe tava noile forte nazisto-fasciste - provinciile romanesti si slave revendicate.

Devenit sef de stat, Miklos Horthy a restructurat monarhia, proclamandu-se „regent“, a instaurat „teroarea alba“, masacrand peste 5 000 de opozanti, aruncand in lagare si inchisori alti 70 000 si obligand la emigrare 100 000, pentru a putea avea motive sa se planga de... „atrocitatile comise de valahi“. A dat apoi „Legea privind privarea evreilor din Ungaria de drepturi cetatenesti“, prima de acest gen din Europa, plangandu-se in acelasi timp Conferintei de pace de la Paris de atitudinea antidemocratica a guvernului roman, prin „Memoriul cu privire la violarile dreptului comise de regimul romanesc in Transilvania impotriva minoritatilor nationale, religioase si rasiale“. Totul in scopul de a apara Europa si „civilizatia“ post-factum de bolsevism pe... crestele Carpatilor Padurosi. Evident si Orientali, de vreme ce a tratat in secret cu guvernul francez, prin dr. Holmos si Maurice Paléologue, incheierea unei aliante politico-militare, promitand, intre altele, cedarea exploatarii bazinului carbonifer al Vaii Jiului pe 99 de ani in schimbul recuperarii Transilvaniei. Toate acestea constituiau insa perdeaua de fum la adapostul careia Horthy s-a inteles cu cercurile revizioniste si

naziste germane, prin colonelul Bauer, omul lui Luddendorf, si ofiterii Kunz si Gustav Kahr, emisarii Garzii de Aparare bavareze.

Eforturile micului Mussolini de Balaton au fost sustinute cu entuziasm de Parlament, care, intrunit in august 1920 pentru ratificarea Tratatului de pace de la Trianon, a scandat „Ném, ném, sóha!“, a proclamat 4 iunie „zi de doliu national“ si Romania, „actualmente si in viitorul apropiat, principalul nostru dusman“, organizand ad-hoc „brigazile de lupta pentru invierea Ungariei milenare“ carora arhiducele Iosif de Habsburg le-a inmanat drapelele de lupta cu urarea: „Doresc ca acest drapel sa-l implantati cat mai curand pe crestele Carpatilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpatilor nordici si sa-l duceti cat mai glorios pana la Adriatica!“.

Nu stim cu cate dintre aceste „brigazi“ teroriste ne-am confruntat in veacul trecut, dar planul de agresare a Romaniei la pace, in primul rand in domeniul imagologic, pe principiul „Romania stat izolat“, elaborat de Horthy in 1921, a fost continuu imbunatatit, pana la capodopera inaintata de Henric Werth, ministrul de razboi ungar, Amiralului, la 8 mai 1939, care prevedea agresarea Romaniei in trei etape: 1) la pace, prin sabotarea economica, a vietii politice, culturale si a stabilitatii sociale in interior, concomitent cu deteriorarea imaginii ei in afara; 2) etapa incordarii in relatiile internationale, cand asupra Romaniei trebuia sa se abata acuze nefondate si 3) etapa mobilizarii si a razboiului declansat prin rebeliunea interna a organizatiilor paramilitare secrete unguresti, camuflate in „ligi“ si „asociatii“ culturale si sportive.

Adolf Hitler a fost, desigur, la curent cu toate acestea, dar ceea ce nu putea banui era ca ungurii autodeclarati primii si cei mai ferventi sustinatori ai fascismului si nazismului in Europa jucau in taina, de dragul teritoriilor ravnite, si cartea sovietica. Aflata la Moscova, la inceputul lunii august 1940, misiunea secreta a contelui Istvan Bethlen, perfecta un pact ungaro-sovietic ce prevedea alianta, inclusiv militara, a celor doua state si granita comuna pe... Carpatii Orientali. Alertat de agentii din teren, Ciano a luat imediat avionul spre Berlin, pentru a-l avertiza pe Führer ca cel mai recent semnatar al Pactului anticomintern, Ungaria, tradeaza si se va trezi, prin stergerea de pe harta a Romaniei Mari, cu rusii la propriile frontiere.

In aceste imprejurari, obligat sa actioneze rapid, Adolf Hitler si-a schimbat, la sfarsitul lunii august 1940, optiunea si, chemand la „arbitraj“ reprezentantii Ungariei si Romaniei, si-a „dictat“ la 30 august, la Viena, vointa: impartirea Transilvaniei in doua, pentru a pastra in siaj, in razboiul deja pregatit impotriva Uniunii Sovietice, ambele state, urmand ca, dupa victorie, sa ia decizia finala. Acesta este adevarul in privinta pierderii N-V Romaniei, asupra locuitorilor caruia ungurii, redeveniti fascisti zelosi dupa scurtul „intermezzo“ cu rusii, au dezlantuit genocidul caruia i-au cazut prada peste 540 000 de cetateni romani de alta etnie si credinta decat ungurii, germanii si secuii. Si pentru ca metodele „Kozlodui“ si „Rosia Montana“ nu fusesera inca inventate, marea lor majoritate a fost trimisa in lagarele mortii de la Auschwitz si Birkenau. Locul lor a fost luat, pentru „imbunatatirea“ componentei etnice unguresti, de cei peste 400 000 horthysti, elemente sigure, a caror existenta pe pamant romanesc istoriografia noastra continua sa o ignore cu pudicitate.

Ulterior, cand Armata Rosie a ocupat, prin sacrificiul... armatei romane, Budapesta in 1945, ungurii fascisti au redevenit peste noapte... comunisti zelosi, zelul fiindu-le rasplatit de Stalin prin acordarea cetateniei romane celor 400 000 de colonisti si crearea „Regiunii“ Mures A.M.

În loc de concluzie

Din fericire, ca si Romania si celelalte state scapate din gulagul rosu, si Ungaria, deja membra NATO, este astazi un stat democratic european, chiar excesiv de european, cel putin declarativ, fascistii revizionisti fiind redusi la tacere de bunul-simt si legislatia democratica europeana. Mai scot insa capul, in special in campaniile electorale, pentru ca mostenirea trecutului se sterge greu. De pilda, in campaniile lui Laszlo Tökes sau in campania domnului Viktor Orban, cel care, recurgand la vechea perfidie revizionista, a tot incercat, de pilda, sa ne bage pe gat, pe post de simbol al „libertatii“ si „reconcilierii“, un monument al compromisului ungaro-germano-austriac, pe seama slavilor si romanilor, gandit la 1867, inaltat la Arad in deceniul serbarii „Millenium“-ului unguresc, si care, de la 1 decembrie 1918 si pana la desfiintarea sa de catre Ionel Bratianu si Regele Ferdinand I Intregitorul

(1914-1927), in 1925, a functionat ca simbol al revizionismului si iredentismului - monumentul „Hungariei Milenare“.

Iata de ce nu trebuie uitate Istoria si lectiile ei! Pentru ca vechii fascisti, astazi deghizati in supereuropeni, sa fie demascati si nimeni sa nu poata strecura in Europa Unita si profund democratica, a tuturor europenilor, bocceaua urii si ambitiilor demente care i-ar putea periclita, prin explozie, existenta.

Nostalgicii nazismului si ai comunismului, uniţi in fascinaţia faţă de jihad

Victoria prin K.O. a democratiei liberale impotriva „socialismului real“ - consemnata acum 15 ani, o data cu prabusirea sistemului comunist din Europa - nu i-a descurajat pe fanaticii din cele doua extreme ale spectrului ideologic, incremeniti in vechi fantasme mai importante pentru ei decat realitatea insasi. La dreapta, ultimii adepti ai nazismului si „puritatii ariene“ nu au aplaudat succesul democratiei de tip occidental, pe care o considerau aproape la fel de corupta ca si dusmanul iudeo-bolsevic. La stanga, militantii revolutiei permanente, in traditia lui Trotki si Mao, au vazut in esecul socialismului european dovada, in spirit dialectic, ca, totusi, comunismul era o idee buna, sabotata printr-o aplicare catastrofala...

Departe de a depune armele, intr-un peisaj ideologic sfasiat de noi contradictii, mostenitorii celor doua totalitarisme opuse au prosperat gratie Internetului care i-a ajutat sa-si propage mesajele in intreaga lume. Inclusiv in Europa rasariteana, eliberata de tirania „gandirii unice“ si vulnerabila fata de orice excese doctrinare. Desi extremele de dreapta si de stanga au obtinut, pe alocuri, mici succese electorale, adevaratii radicali au ramas totusi marginali. Mai ales ca, pentru a atrage voturi, mesajele lor ar fi trebuit sa se apropie de realitate, pierzandu-si, prin aceasta, „puritatea“; astfel ca nu se vedeau invingatori prin alegeri, ci printr-o iluzorie revolutie, pentru care le lipseau insa atat forta, cat si curajul.

O data cu atacul de la 11 septembrie 2001, Occidentul a fost pus in fata unei noi amenintari, puternica tocmai prin dispretul fata de vietile omenesti - fanatismul islamic dus pana la dementa ucigasa. De fapt, amenintarea nu era chiar noua.

Talibanii stapaneau Afganistanul de cativa ani si nu putini, in cancelariile de pe cele doua maluri ale Atlanticului, apreciau „ordinea“ islamista impusa intr-o tara ravasita de ultimele flacari ale razboiului rece. Mult mai aproape de noi, Algeria traia tot de ani buni sub teroarea integristilor care-i casapeau la intamplare pe toti cei care, desi buni musulmani, nu le impartaseau viziunea rigida despre legea islamica. In teritoriile palestiniene, teroristii castigau treptat sufletele oamenilor dezamagiti de lipsa de rezultate concrete a nesfarsitelor tratative cu Israelul. Si, pretutindeni in lumea musulmana, contrastele sociale tot mai accentuate, coruptia si lipsa reformelor alimentau sperantele, nascute de falsi profeti, intr-un islam revenit la puritatea originara, care ar fi adus tuturor fericirea - fie si pe lumea cealalta. Ideile ucigase se strecurau peste tot, ca si fanaticii insufletiti de ele, dar nimeni, la nivelurile inalte, n-a prevazut o lovitura atat de brutala.

Doborarea Turnurilor Gemene a cutremurat opinia publica din Occident, dar cativa, e drept foarte putini, au jubilat in secret. Extremistii de dreapta si de stanga, pentru care ideologia luase de mult locul ratiunii, au fost de-a dreptul fascinati. In vreme ce ei se multumeau doar sa arunce pe Internet invective la adresa societatii occidentale, iata ca aparuse cineva care nu pregetase sa trimita la moarte mii de oameni pentru a lansa o sfidare nemaiintalnita in fata aceleiasi societati. Si astfel seicul terorist Osama bin Laden si jihadul sau impotriva Occidentului au devenit modele nu doar pentru „nebunii lui Allah“, ci si pentru autoproclamatii doctrinari ai dreptei neonaziste sau stangii revolutionare; purtati de admiratie, unii dintre ei aveau sa mearga pana la convertirea la islam!

O veche formula ajunsa cliseu spune ca extremele se atrag; si totusi cum s-a ajuns la convergenta ideologiilor de culori diferite - „rosie“, „bruna“ si „verde“ - care, la prima vedere, nu au in comun decat tendintele totalitare? Este intrebarea la care a dorit sa raspunda cercetatorul francez Alexandre del Valle, intr-un foarte documentat articol publicat in numarul 102 (iarna 2003-2004) al revistei Politique Internationale. Originar dintr-o familie de pieds-noirs - colonisti europeni in Algeria si

Tunisia, obligati sa se repatrieze in Franta dupa independenta acestor tari - del Valle s-a concentrat asupra islamismului radical, pe care nu a incetat sa-l denunte in scrierile sale. Desi are numerosi prieteni musulmani, tanarul cercetator nu poate evita intotdeauna ispita de a vedea un pericol in tot ceea ce apartine islamului, chiar de orientare moderata, ceea ce nu afecteaza totusi, in ansamblu, pertinenta analizelor sale. Avertismentele lui del Valle nu au fost luate in serios decat dupa 11 septembrie, cand a devenit tot mai prezent in mass-media, ceea ce i-a adus nu numai notorietate, dar si critici violente si chiar amenintari cu moartea...

De la zvastica la semiluna

Relatia stransa intre extrema dreapta national-socialista si islamul radical este de data mai veche si s-a intemeiat pe ura fata de dusmanii comuni: in cel de-al doilea razboi mondial, Marea Britanie si aliatii sai, dar, in primul rand, evreii. Alexandre del Valle reaminteste fapte istorice cunoscute, insa trecute uneori sub tacere in numele „corectitudinii politice“: in anii 40, marele muftiu al Ierusalimului, Hadj Amin al-Husayini, incheiase o alianta secreta cu trimisii lui Hitler; o „legiune araba“ ar fi urmat sa declanseze revolta in spatele frontului din Orientul Mijlociu, pentru a izgoni trupele britanice, dar mai ales pe evreii carora lordul Balfour le promisese, inca din 1917, ca vor avea un „camin national“ - viitorul Israel - in Palestina. Desi marele muftiu se lauda ca a adunat 60 000 de luptatori musulmani, planul a esuat, dar nazistii si urmasii lor nu au uitat vechea alianta: in numele ei, mai tarziu, bancherul elvetian François Genoud („legatar testamentar al lui Hitler si Göbbels“, potrivit lui del Valle) finanta miscarile nationaliste arabe, cum ar fi Frontul de Eliberare Nationala din Algeria, dar si gruparile teroriste palestiniene. Cazul cel mai elocvent este cel al lui Johann von Leers, membru de frunte al partidului nazist si al SS, antisemit notoriu care pleda pentru exterminarea evreilor inca din 1933; dupa doar 18 luni de detentie intr-un lagar al Aliatilor si cinci ani de exil in Argentina, von Leers si-a gasit un adapost mult mai confortabil in Egipt, unde a fost intampinat cu bratele deschise chiar de marele muftiu al-Husayini - refugiat si el la Cairo - si a primit functii de conducere in presa si propaganda de stat; inconjurat de alti fosti nazisti, a continuat ani de zile sa raspandeasca aceeasi violenta propaganda antisemita de pe vremea lui Göbbels!

Exemplul lui von Leers si al camarazilor sai a fost urmat de militantii neonazisti din generatiile mai noi, pana in zilele noastre; acestia au lasat de o parte criteriile puritatii rasiale (teoretic, arabii sunt la fel de putin „arieni“ ca si evreii) pentru a-si exprima zgomotos solidaritatea cu palestinienii asupriti de Israel (si mai ales cu cei care ripostau la ocupatie prin terorism). De fapt, totul este doar un pretext pentru reluarea vechilor formule antisemite: „In Palestina, cruzimea sionismului este evidenta si nu putem decat sa simpatizam cu poporul palestinian care, ca si noi insine, si-a vazut tara pangarita si jefuita de acel marsav parazit care este evreimea internationala. Salutam miscarea Hamas si sustinem total lupta sa armata impotriva celor care au pus mana, in mod vicios, pe mostenirea stramoseasca a unei intregi natiuni“, scria Troy Southgate, liderul asa-numitei Miscari Nationaliste Engleze (unul dintre grupuletele de extrema-dreapta care profita de legendara libertate de exprimare de pe malurile Tamisei), in publicatia WOTAN, astfel numita nu doar dupa zeul nordic al razboiului, ci si dupa initialele formulei Will of the Aryan Nations - Vointa Natiunilor Ariene. Pentru o minte lucida, asemenea imprecatii pot parea ridicole, dar sensul lor este cat se poate de grav, deoarece spiritele infierbantate nu au nevoie de mai mult pentru a trece de la vorbe la fapte; iar ideologii extremei drepte neofasciste si-au extins sfera inamicilor de la evrei si statul lor la America si, practic, la intreaga societate occidentala actuala, pe care o considera prabusita in decadenta sub dominatia asa-numitului ZOG, Zionist Occupation Government - „Guvernul de ocupatie sionista“. „Europa si lumea islamica au in comun un dusman principal: finanta camatarocratica. Daca doreste sa-si regaseasca autonomia, Europa trebuie sa-si caute inspiratia si indrumarea in Legea divina, asa cum a fost pastrata in Cartea lui Allah“, scria doctrinarul neofascist italian Claudio Mutti, convertit la islam (si semnatar, printre altele, al unui necrolog al lui Horia Sima).

Cel mai important exponent al acestei tendinte este ideologul charismatic al neonazismului englez, David Myatt, a carui apropiere treptata dar constanta de islamul radical poate fi urmarita in textele publicate pe Internet. La inceput, Myatt se multumea doar cu laude pentru „luptatorii din Palestina ocupata, care (...) fac ceea ce visam noi: raspandesc groaza si teroarea in sufletele sionistilor“; el

constata, in acelasi timp, si deosebirile intre „cultura ariana“ si islam, nu in ultimul rand conceptia diferita despre rasa: „pentru islam, rasa este fundamental irelevanta; pentru national-socialism, rasa este expresia sensului insusi al vietilor noastre“. Iata insa ca, pana la urma, diferentele au devenit chiar ele irelevante: la 3 aprilie 2003, Omar Bakri Mohamed, imamul moscheii din Finsbury Park, Londra, il primea oficial pe Myatt in sanul credintei musulmane. „Trecutul sau nu are importanta, din moment ce scopurile noastre sunt aceleasi“, le explica ziaristilor clericul integrist, cunoscut, intre altele, pentru ca-i declarase „martiri“ pe teroristii sinucigasi de la 11 septembrie. Iar noul convertit la islam adopta limbajul predicilor musulmane pentru a semna, cu numele de Abdul Aziz ibn Myatt, un elogiu lui Osama bin Laden, considerat „adevaratul invingator“ al razboiului din Afganistan: „Victoria a fost de partea adevaratilor credinciosi, dintre care multi, cu voia lui Allah, au primit, ca martiri, victoria suprema care este intrarea in Paradis. Calea cea dreapta este acum clara: datoria - obligatia - musulmanilor de a face ceea ce este drept, islamic, este acum clara“.

De la calea national-socialismului condamnat de istorie la cea a mortii (altora) in numele islamului, deschisa de Osama bin Laden - o schimbare la fata care a lasat neatins spiritul bolnav de fanatism si dispret pentru viata umana.

Revoluţie si jihad

Daca alianta verde-bruna a fost intemeiata pe antisemitism, asocierea extremei stangi cu islamismul radical a pornit de la credinta comuna in virtutile purificatoare ale revolutiei si in dreptul „lumii a treia“ de a-si lua revansa asupra Occidentului colonialist - reprezentat, in Orientul Mijlociu, de Israel. Factiunile palestiniene radicale - pe atunci, in majoritate, laice si progresiste, nu islamiste - si-au gasit protectorul natural in puterea de la Kremlin, care avea si ea nevoie de aliati, pe masura ce simtea ca pierde teren in razboiul rece. In subteran, alianta mergea si mai departe: teroristii arabi ai anilor 70-80 actionau, pretutindeni in lume, cot la cot cu cei proveniti din extrema stanga europeana sau latino-americana, modelul fiind celebrul Carlos. In acest climat in care atentatele si conflictele armate erau la ordinea zilei, revolutia islamica din Iran a venit, in 1979, ca o lovitura de trasnet. Pentru Alexandre del Valle, „epoca de aur a aliantei islamo-stangiste a fost reprezentata, in acelasi timp, de taberele palestiniene de antrenament din Liban (unde voluntarii extremei stangi ii instruiau pe viitorii «luptatori» islamisti ai miscarii Amal si pe revolutionarii iranieni) si de revolutia islamica iraniana, salutata, in primele momente, de toata extrema stanga occidentala“.

Intr-adevar, stanga europeana, nu numai cea extrema, a privit la inceput cu simpatie revolutia condusa de ayatollahul Khomeiny, care-si petrecuse ultimele luni de exil la Paris. Prea putin se stia atunci despre integrismul inversunat al mollahilor siiti: la prima vedere, poporul iranian doborase un regim - cel al dinastiei Pahlavi - autoritar, corupt, aliat cu guvernele dreptei occidentale si care incerca, in plus, sa impuna traditii straine de cultura islamica a majoritatii. In scurta vreme insa, ayatollahii s-au debarasat de aliatii lor de stanga - siliti sa-si gaseasca adapost in Irakul lui Saddam Hussein sau chiar la Paris, asemenea lui Khomeiny - iar atrocitatile revolutiei i-au ingrozit pe multi dintre cei care o aclamasera; in acelasi timp, invazia sovietica in Afganistan a pus comunismul „oficial“ in conflict direct cu islamul militant, care a inceput sa ia avant in taberele rezistentei din Pakistan, cu sprijinul „ucenicilor vrajitori“ americani. Dar ceea ce del Valle numeste „pasarelele“ islamo-comuniste, acestea au ramas in functiune pana astazi, cand ultimii mohicani ai revolutiei permanente nu inceteaza sa-si proclame solidaritatea cu „masele islamiste din Algeria si Egipt“ - in traducere, cu rebelii fundamentalisti aflati in razboi nu doar cu guvernele acestor tari, ci si cu propriii compatrioti. Purtatorul de cuvant al acestei orientari este insusi fostul superterorist Carlos, revenit la numele sau din acte - Ilici Ramirez Sanchez, marturie a admiratiei familiale fata de Lenin. Retras fortat la pensie dupa ce a fost incarcerat pe viata la inchisoarea franceza Santé, fostul sef terorist isi aroga acum calitatea de analist politic: „Atentatele retelei Al-Qaeda se situeaza in continuitatea istorica a celor pe care le-am savarsit noi impotriva sionistilor acum un sfert de veac. Tinand piept imperialistilor yankei, Osama bin Laden a devenit eroul tuturor celor asupriti, musulmani sau nu“. Alti nostalgici ai terorismului de stanga nu au ezitat sa treaca la fapte: in Italia, sinistrele Brigazi Rosii, dupa ce si-au anuntat renasterea prin cateva asasinate care au ingrozit opinia publica, au chemat „masele arabe si islamice spoliate si umilite, aliate naturale ale proletariatului, sa puna mana pe arme in sanul unei axe unice si

internationale, impotriva noii ofensive a guvernelor burgheze“. In acelasi timp, fara a recurge la violenta, miscari trotkiste cum sunt cele din Franta (cu un succes peste orice asteptari la alegerile din 2002) preiau si ele teze islamiste, nu doar din afinitate ideologica, ci si din motive tactice, pentru a-si extinde audienta printre imigrantii musulmani si descendentii lor, care au ajuns sa detina o pondere importanta in paturile defavorizate.

Lozinci antisemite de sprijin pentru miscarile teroriste palestiniene sau chiar pentru bin Laden au putut fi vazute si in timpul marilor manifestatii impotriva razboiului din Irak sau al celor antiglobalizare care insotesc, in ultimii ani, intalnirile dintre sefii marilor puteri economice ale Occidentului. Cred insa ca Alexandre del Valle merge prea departe cand se grabeste sa incadreze miscarea antiglobalizare - cu evidenta sa tendinta de extrema stanga - in axa „rosu-verde-bruna“, recunoscand totusi ca „principalele partide si marile organizatii altermondialiste au denuntat adesea fundamentalismul islamic“. Nu orice critica la adresa actualelor guverne din Israel si Statele Unite poate fi etichetata ca „manifestare de ura antiamericana si antiisraeliana“ sau ca solidarizare cu islamul radical si crimele comise in numele sau; daca ar fi asa, majoritatea alegatorilor care au votat impotriva lui George W. Bush sau Ariel Sharon ar trebui, probabil, si ei condamnati...

Cu totul altfel stau lucrurile in privinta unui personaj emblematic pentru convergenta dintre stanga si islamul radical si antisionist: Roger Garaudy, fostul ideolog stalinist convertit la religia musulmana si devenit un campion al negationismului - contestarea Holocaustului sau cel putin a dimensiunii fara precedent a acestui genocid. „Acest curent radical de gandire, care urmareste sa delegitimeze statul Israel, acuzandu-i pe «sionisti» ca au inventat camerele de gazare pentru a accelera crearea statului evreu, incarneaza, doar el, axa rosu-brun-verde“, subliniaza Alexandre del Valle. Istoricul aminteste ca negationismul a fost lansat de deja mentionatul Johann von Leers, preluat de alti nostalgici ai nazismului si apoi de elemente ale extremei stangi trotkiste si maoiste, care doreau „sa treaca antifascismul pe planul doi, pentru a-si concentra atacurile asupra «statului burghez capitalist» si a «imperialismului american»“. Condamnate de comunitatea stiintifica, dar reluate totusi de istorici ca Robert Faurisson - trecut si el prin extrema stanga -, tezele negationiste au capatat un nou rasunet o data cu ralierea lui Roger Garaudy; punct de plecare al unui urias scandal, cartea acestuia, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, i-a adus, in 1998, o condamnare de noua luni de inchisoare cu suspendare (filosoful avea pe atunci 85 de ani!) pentru „contestarea crimelor impotriva umanitatii si defaimare rasiala“, dar l-a transformat, totodata, intr-un adevarat erou pentru musulmanii inclinati sa aplaude orice atac la adresa eternului dusman, Israelul...

„Filosof comunist devenit musulman si adulat de extrema dreapta, Roger Garaudy incarneaza pivotul revizionist in jurul caruia converg cele trei totalitarisme, rosu, brun si verde, in numele unor detestari si uri obsesive identice“, conchide Alexandre del Valle.

Atentatele de la Madrid din 11 martie 2004 - venite, poate, dupa un sir de tentative nereusite - au avut darul sa le deschida ochii tuturor celor care mai sperau, poate, ca Europa va fi crutata de ofensiva terorismului de sorginte islamica. Orice opinie am avea despre tactica si strategia razboiului mondial antiterorist - condus, in mod natural, de Statele Unite -, nu mai incape indoiala ca democratiile de tip occidental din intreaga lume se confrunta cu o amenintare fara precedent in ultimele decenii. Cu atat mai grava este constatarea ca jihadul nebunesc al lui Osama bin Laden si al tovarasilor sai isi poate gasi aliati in sanul societatilor atacate - chiar daca este vorba de aliati minusculi, cum sunt ultimii adepti ai totalitarismelor secolului XX, trimise de mult la lada de gunoi a istoriei. Intr-o lume normala, retorica antisemita si negationista sau idealizarea imaginii lui bin Laden ar putea fi tratate ca niste simpli virusi, neutralizati prin izolare si carantina. Lumea in care traim nu este insa normala (si probabil nu va fi multa vreme), iar, asa cum se dovedeste in mod tragic zi de zi, cuvintele scapate de sub control pot ucide. Fara a abdica de la respectarea drepturilor cetatenesti, cei ce si-au asumat raspunderea de a carmui democratiile au datoria sa inchida toate portitele in calea revarsarii valurilor de ura care ar putea incendia din nou intreaga planeta.

Alexandru Antonescu

Cand Nasser nega Holocaustul...

„Ceea ce mi-a placut la Hitler este ca a luptat impotriva evreilor si a ucis atat de multi dintre ei“, scria, indata dupa razboi, Johann von Leers, fostul colaborator apropiat al lui Göbbels, insarcinat cu propaganda antisemita. Cativa ani mai tarziu, el avea sa-si reia vechea activitate, de aceasta data in Egiptul devenit republica sub conducerea lui Gamal Abdel Nasser. Cel care semna acum „Omar Amin von Leers“ era doar unul dintre fostii nazisti de rang inalt reciclati in Egipt sau in Siria, unde au trait pana la adanci batraneti. Unii lucrau in propaganda, altii intr-un domeniu mai delicat - lupta impotriva disidentilor... Numit sef al sectiei pentru strainatate in Directia Nationala pentru Informatii si al postului de radio Vocea Arabilor, von Leers a recrutat alti fosti nazisti si a reluat toate tezele antisemite ale celui de-al Treilea Reich. Intre altele el a reeditat, in limba araba, celebrele Protocoale ale Sionului, un text fabricat de serviciile secrete din Rusia tarista pentru a dovedi pretinsul complot evreiesc pentru stapanirea lumii; cartea, prezentata ca un document autentic, avea sa aiba mare succes in intreaga lume araba. Sub influenta lui von Leers, minimalizarea Holocaustului a devenit politica oficiala intr-un Egipt care purtase deja doua razboaie - pierdute - impotriva Israelului: chiar si Nasser declara la 1 mai 1964, intr-un interviu acordat unei publicatii germane de extrema dreapta: „Nimeni nu ia in serios minciuna celor sase milioane de evrei asasinati“... Astazi, Johann von Leers ramane un idol pentru neonazisti; in onoarea sa, fondatorul Noii Drepte italiene, Claudio Mutti, a adoptat acelasi nume de Omar Amin cand s-a convertit, la randul sau, la islam.

Rusia - antisemitism fără complexe

Peisajul politic din Rusia este, evident, diferit de cel vest-european, fie si numai pentru ca extrema dreapta ajunge uneori sa se confunde cu cea stanga. Alexandre del Valle a constatat insa si aici existenta aceleiasi aliante „rosu-verde-brun”, exprimata chiar mai deschis decat in Occident: „Partidul Renasterii Islamice al lui Gheidar Djemal s-a apropiat de mediile revizioniste, ultranationaliste, antiamericane si antisioniste care se califica ele insele drept «brun-rosii»; este vorba mai ales de adeptii lui Eduard Limonov, seful Partidului National-Bolsevic, si de Frontul Salvarii Ruse (Sobor), un «bloc national-comunist» care reuneste ultranationalisti de extrema dreapta si nostalgici ai comunismului sovietic. Elementul esential al mozaicului rosu-brun-verde rusesc: neocomunistii ultranationalisti si antioccidentali ai lui Ghennadi Ziuganov, seful Partidului Comunist, care se amesteca in geopolitica si nu ezita sa propuna o alianta cu islamismul radical, pentru a contracara dominatia civilizatiei occidentale si a Statelor Unite. La randul sau, Djemal sustine ca islamul este singura solutie care ar permite Rusiei «sa franeze procesul decadentei sale nationale, provocat de imperialismul occidental». Pentru el, «Holocaustul nu este decat o arma a ordinii mondiale, menita sa zdrobeasca singura opozitie reala fata de sionism, si anume islamul»”. Din enumerare lipseste totusi un nume: Vladimir Jirinovski, fostul traducator din araba care-si afisa relatiile amicale cu Saddam Hussein. Poate ca personajul i s-a parut lui del Valle prea ridicol pentru un context atat de grav. Oricum, pana la solutionarea dureroasei crize cecene, orice alianta a Rusiei cu „islamismul radical” este imposibila.

Tariq Ramadan - suspect sau victima?

Articolul lui Alexandre del Valle mentioneaza de cateva ori numele lui Tariq Ramadan, profesor de origine egipteana stabilit la Geneva. Calificat drept „figura charismatica a Fratilor Musulmani in Europa“, Ramadan este acuzat ca i-ar fi luat apararea lui Garaudy si ar fi justificat „optiunea terorista a palestinienilor“.

Administratia americana are, si ea, indoieli in privinta filosofului musulman, caruia i-a refuzat viza cand a fost invitat sa predea la universitatea Notre Dame din Indiana. Dar este, intr-adevar, Tariq Ramadan un pericol, sau cazul sau demonstreaza ca excesul de vigilenta nu poate decat sa sporeasca neincrederea intre culturi diferite? Profesorul a reactionat la retragerea vizei americane printr-un articol in International Herald Tribune (31 august 2004), din care publicam cateva fragmente.

Mi se spune mereu „adevărul“ despre cine sunt: „Eşti un personaj controversat“; „Foloseşti un limbaj dublu, cu mesaje blânde in franceza si engleza si radicale, chiar extremiste, in araba sau in reuniuni private cu musulmanii“; „Ai legături cu extremişti“; „Eşti antisemit“; „Dispreţuieşti femeile“ si aşa mai departe. (...)

Am scris 20 de carti si 700 de articole, iar 170 de inregistrari ale conferintelor mele sunt in circulatie. Ii intreb pe detractorii mei: ati citit sau ascultat ceva din toate astea? Puteti dovedi „legaturile“ cu teroristii? Repetarea unor acuzatii nu dovedeste nimic. Unde e dovada „limbajului dublu“? Ati citit articolele in care le cer musulmanilor sa condamne fara echivoc punctele de vedere radicale si actele de extremism?

Cum ramane cu declaratiile mele din 12 septembrie 2001, in care-i chemam pe musulmani sa condamne cu tarie atacurile teroriste si sa recunoasca faptul ca unii musulmani tradeaza mesajul islamului? Cum ramane cu articolele in care condamn antisemitismul si-i critic pe musulmanii care nu fac deosebirea intre dimensiunea politica a conflictului israelo-palestinian si tentatia inacceptabila de a-i respinge pe evrei doar fiindca sunt evrei?

Experienta mea de viata cu oameni de diferite religii si culturi m-a invatat ca nimeni nu se va impaca niciodata cu ceilalti daca este in razboi cu el insusi.

Acest adevar simplu este esenţa mesajului meu către musulmanii din toata lumea: aflati ce sunteti si ce vreti sa fiti si incepeti sa conlucrati cu ceea ce nu sunteti. Gasiti valori comune si claditi, impreuna cu ceilalti cetateni, o societate intemeiata pe diversitate si egalitate. Cand veti intelege ca a fi musulman si a fi european, sau american, nu sunt lucruri care se exclud reciproc, atunci veti imbogati societatea in care trăiţi.

Ierusalim - "Oraşul păcii"

Roxana IONICI

Oraş sfânt prin religie, istorie, tradiţie si, nu în ultimul rând, prin locurile sale sfinte, Ierusalimul este slăvit, deopotrivă, de evrei, creştini si musulmani. De-a lungul istoriei sale, Ierusalimul a cunoscut numeroase stăpâniri străine, însa, pentru omenire, a fost întotdeauna simbolul naţiunii care a trăit pe aceste meleaguri.

Oras sfânt prin religie, istorie, traditie si, nu în ultimul rând, prin locurile sale sfinte, Ierusalimul este slavit, deopotriva, de evrei, crestini si musulmani. De-a lungul istoriei sale, Ierusalimul a cunoscut numeroase stapâniri straine, însa, pentru omenire, a fost întotdeauna simbolul natiunii care a trait pe aceste meleaguri.

Evreii din Ierusalim au cunoscut cea mai îndelungata fuziune istorica, nestirbita, cu acest oras, fuziune care dureaza de aproape 3000 de ani, când regele David si-a stabilit aici capitala.

În anul 1948, odata cu proclamarea Statului Israel, Ierusalimul a redevenit capitala. În cele patru milenii ale existentei sale, orasul a dobândit nenumarate vestigii impunatoare. Cele patru cartiere ale vechii Cetati s-au cristalizat de-a lungul veacurilor, dar mai ales în perioada medievala. Nu exista o delimitare stricta între cartiere, circulatia este libera. Cel musulman se întinde din vestul Ierusalimului, de la platforma moscheilor spre Poarta Damascului si cuprinde o mare parte din Drumul Crucii, Via Dolorosa si continua pe latura de rasarit, pâna la Poarta Sionului, unde se întâlneste cu cartierul crestin, aflat în partea dreapta a Cetatii. Între Portile Jaffa si a Sionului este situat cartierul armenesc, unde se afla Patriarhia Ortodoxa Armeana. De la Poarta Jaffa, în partea stânga, se afla o aglomerare de artere, specifice întregii Cetati; în apropiere sunt construite cladirile Patriarhiei Ortodoxe Grecesti. Cartierele evreiesc, crestin si musulman se intersecteaza la Cardo, cea mai veche artera principala a Cetatii, ce dateaza din perioada romano-bizantina.

În perioada anilor 1948-1967, întreaga Cetate s-a aflat sub administratie iordaniano-palestiniana, iar apoi, dupa 1967, cartierul evreiesc a fost restaurat când Cetatea a trecut sub administratia israeliana.

De-a lungul istoriei sale, Ierusalimul a existat numai prin religie, venerat de evrei ca patria lor strabuna si spirituala, slavit de crestini ca leagan al credintei lor, respectat de musulmani ca unul din sanctuarele lor cele mai de seama, Ierusalimul a fost si va ramâne pentru totdeauna Orasul cel mai sfânt al lumii.

Pentru crestini, legatura cu Ierusalimul începe odata cu Isus din Nazaret si cu traditionalele asocieri între istoria vietii si a mortii lui Isus cu numeroase locuri din Cetate. Via Dolorosa simbolizeaza ultimul drum al lui Isus, de la judecarea pâna la rastignirea si îngroparea sa. Evenimentele care s-au petrecut pe acest traseu sunt marcate de cele 14 stationari ale Crucii- unele sunt evocate în Noul Testament, iar altele urmaresc traditii stravechi. Actualul drum a fost stabilit in secolul 13 si, de atunci, a fost strabatut de nenumarati pelerini crestini. Traseul început pe Via Dolorosa se încheie în Biserica Sfântului Mormânt, loc sacru al întregii crestinatati, unde Isus si-a îndeplinit sfânta misiune: aceea de a muri pentru pacatele oamenilor. Prima biserica ridicata în acest loc, mult mai mare decât cea actuala, a fost ridicata la începutul secolului 4 de catre împaratul bizantin Constantin cel Mare si mama sa, împarateasa Elena. Distrusa de persi în anul 614 d.Hr., biserica a fost reconstruita, apoi distrusa din nou de califul Hakim, în anul 1009. În 1149, dupa cucerirea Ierusalimului, cruciatii au ridicat biserica actuala, mormântul lui Isus si locul crucificarii aflându-se sub acelasi acoperis. Si tot în biserica din inima Cetatii se afla si ultimele cinci etape ale Calvarului: dezbracarea lui Isus de haine, tintuirea pe cruce, moartea, coborârea de pe cruce si depunerea în mormânt.

Ierusalimul este mentionat în aproape toate ritualurile poporului evreu si se afla în centrul vietii spirituale înca din vremea regelui David si a Primului Templu.

În Cetatea Ierusalimului, Zidul Plângerii, sau, în ebraica, Kotel Hamaaravi, este locul cel mai venerat al iudaismului. Cunoscut si sub numele de Zidul Vestic este singurul fragment care s-a pastrat din cel de al Doilea Templu, distrus de romani. Distrugerea a dus la exilul în care evreii se mai afla si astazi, cauza a suferintelor lor. De atunci, ei vin în fiecare zi sa plânga distrugerea Templului si se roaga pentru venirea lui Mesia. Pe esplanada din fata Zidului Plângerii au loc, pe lânga rugaciuni, evenimente diverse: în diminetile de luni si joi - ceremonii rituale, in timpul carora baietii de 13 ani primesc majoratul religios - Bar Mitva; vinerea, la apusul soarelui, este celebrata sosirea Sabatului, iar copiii din clasa I primesc la Zid prima lor biblie. Credinciosi sau atei plaseaza în spatiile dintre pietrele zidului bilete pe care îsi scriu dorintele, în timp ce se aud rugaciuni în multe limbi ale globului.

Pentru musulmani, Ierusalimul sau, în araba, Al-Quds, înseamna locul în care Profetul Mahomed s-a înaltat în cel de al Saptelea Cer. Platoul Moscheilor se gaseste în incinta Cetatii, în partea de est, unde a existat Marele Templu al israelitilor.

Dupa ce trupele romane au cucerit Cetatea si au distrus Templul, peste ruine, împaratul Hadrian a ridicat un alt templu, închinat zeului Jupiter. Marele Calif Omar a dispus, apoi, construirea unei moschei din lemn, iar în secolul 7, califul Abd el Malik, din dinastia Omeiazilor, a ridicat Moscheea Domul Stâncii, loc si astazi venerat de credinciosii musulmani. Moscheea poarta si numele Califului Omar. În acelasi perimetru, între anii 709-715 d.Hr., Califul Al Walid a construit nu mai putin renumita Moschee Al Aqsa, considerata una dintre cele mai frumoase asezaminte musulmane din Orient.

***

29 septembrie 2000 pe esplanada moscheilor. Vizita primului ministru israelian, Ariel Sharon, dupa rugaciunea musulmana, a declansat o serie de violente fara precedent- cea de a doua Intifada. De atunci, incidentele au continuat fara încetare. Au murit aproximativ 900 de israelieni, peste 2.000 de palestinieni si au fost ranite alte mii de persoane de ambele parti. Mai multe runde de negocieri în vederea solutionarii conflictului au esuat, iar actele de violenta au devenit din ce în ce mai frecvente. Israelul a pus în practica un proiect: începerea construirii unei bariere de securitate, care sa împiedice patrunderea teroristilor pe teritoriul sau. Planurile prevad ca barajul sa aiba o lungime de 728 de km.

La Haga, Curtea Internationala de Justitie a început audierile în privinta liniei de securitate construita de Israel. Pe 8 decembrie 2003, Adunarea Generala a Natiunilor Unite a cerut Curtii Internationale sa

examineze legalitatea barierei. Washingtonul considera ca aceasta constructie a tensionat si agraveaza tot mai mult climatul din Orientul Mijlociu. Autoritatea Palestiniana sustine ca traseul gardului de securitate nu urmeaza ?linia verde? de demarcatie din 1967, mai mult, include teritorii palestiniene, iar populatia din regiune va fi privata de terenuri agricole si de resursele de apa. Palestinienii sustin ca demersul încalca documente internationale si face imposibila orice negociere politica echilibrata între parti. Comunitatea Internationala si-a exprimat, în repetate rânduri, opozitia fata de planul cabinetului israelian. Surse din cadrul Curtii Internationale de Justitie sustin ca 44 de state au depus la Haga expuneri referitoare la controversatul proiect. În plus, în Israel exista o opozitie puternica fata de initiativa. Curtea Suprema a început, pe 9 februarie, sa examineze doua apeluri depuse de organizatii pentru apararea drepturilor omului din Israel. Exista si voci în interiorul guvernului, care sustin modificari ale proiectului. Ministrul Justitiei, Yosif Lapid, reprezentant al unei formatiuni de centru din cabinetul Sharon, si-a reafirmat apelul pentru modificarea traseului urmat de linia de securitate pe urmele frontierei anterioare Razboiului de Sase Zile. Anterior, guvernul israelian a decis sa boicoteze audierile de la Haga. Autoritatile au remis Curtii un document în care apreciaza ca aceasta instanta nu are competenta de a dezbate problema barierei menita sa previna terorismul, întrucât este vorba despre dreptul fundamental al Israelului de a se apăra. Deciziile Curtii Internationale de Justitie nu au caracter obligatoriu, însa Israelul se teme ca o concluzie împotriva barierei ar putea fi suficient de influenta pentru a determina o acţiune a Consiliului de Securitate.

Batalia pentru Ierusalim

Barry Chamish

Barry Chamish este un curajos ziarist evreu israelian. Lui i se datoreaza declansarea scandalului legat de asasinatul impotriva lui Yitzhak Rabin, dovedind ca acesta a fost organizat de personaje apartinand celor mai inalte structuri ale statului Israel. Este autorul mai multor volume de succes, lucrarea care l-a facut cunoscut pe plan mondial fiind Cine l-a ucis pe Yitzhak Rabin?, un best-seller publicat in mai multe editii.

Israelienii nu au fost poate niciodata interesati sa afle care era teologia Bisericii Romano-Catolice sau a Vaticanului cu privire la „sfarsitul zilelor“. Evreii insisi nu se preocupa prea mult de ce se va intampla cand va veni momentul „Gog si Magog“. Nu au absolut nimic de-a face cu „lumea viitoare“, ci sunt puternic ancorati in concret si in prezent. Si bine fac.

Totusi, important nu este ceea ce gandesc evreii. Important este ceea ce crede Vaticanul si de ce.

Iudaismul, ca si gandirea evreiasca moderna, nu cauta sa cunoasca fundamentele catolicismului si nici macar sa analizeze ratiunile profunde ce motiveaza „pretentiile teologice“ ale catolicilor. In loc sa luam in serios argumentele catolicilor, preferam sa ne amuzam intre noi atunci cand auzim vorbindu-se de ceremonii si rituri obscure ale catolicismului, convinsi fiind ca aceasta religie este doar o forma de paganism, cu practicile sale de „a manca sfanta azima“ sau de a stropi cu „apa botezului“ capul oamenilor. Poate fi o forma de paganism, dar nu asta conteaza cu adevarat. Conteaza ce cred catolicii si ce inteleg ei sa faca astfel incat ceea ce cred sa devina realitate.

Israelienii si evreii nu inteleg institutia Vaticanului. Conform locurilor comune reiterate de reprezentantii ministerelor israeliene sau de media conventionale, „cele doua parti sunt animate de dorinta sincera de a face bine“; si asta-i tot. Cat priveste problemele bilaterale ce pot exista intre Israel si Vatican, media israeliene nu se arata deloc interesate. S-ar putea deci ca un acord secret sa fi fost incheiat intre Vatican si statul Israel iar israelienii sa nu afle niciodata nimic!

Ceea ce, de fapt, s-a si intamplat!

Articolul isi propune sa arate cum s-a ajuns la acest acord si care sunt intentiile reale ale Vaticanului in ce priveste Israelul si Orasul Vechi al Ierusalimului. Totodata, va va dezvalui cine sunt oamenii politici

care si-au luat anumite angajamente fata de Vatican in legatura cu problema controlului asupra Orasului Vechi.

Toate negocierile si reuniunile s-au desfasurat in secret. Ceea ce a retinut atentia mass-media in perioada respectiva, adica intre anii 1992 si 1995, au fost Acordurile de la Oslo. De fapt, ele erau doar praf in ochii opiniei publice. Ce era cu adevarat important se petrecea la Vatican. Negocierile de la Oslo n-au fost decat o manevra de diversiune, o „capcana de prins ciocarlii“, daca vreti.

Care este obiectivul real al Vaticanului?

Nu se poate ca Vaticanul sa vrea doar „acces la locurile sfinte“ din Ierusalim pentru ca el are deja acest drept. Legea israeliana ii recunoaste chiar o jurisdictie legala asupra tuturor institutiilor sale, ca si asupra bunurilor pe care le detine la Ierusalim. In plus, cand aceste „locuri sfinte“ se aflau sub jurisdictia iordanienilor, intre anii 1948 si 1967, nici un papa n-a cerut vreodata „internationalizarea Ierusalimului“.

De fapt, despre altceva este vorba. Biserica Romano-Catolica are nevoie ca anumite evenimente de care este interesata sa se desfasoare in fata lumii; sa poata proclama ca „Mesia a revenit“! Bineinteles, pentru evrei, acest Mesia catolic va fi la fel de fals cum se preupune ca este si primul Mesia pentru noi. Lucru putin important. Ceea ce ar trebui sa-i preocupe pe israelieni este obiectivul real al Vaticanului.

Iata cum vad Biserica Catolica si Vaticanul evenimentele viitoare:

Nu se preocupa sa cunoasca planurile reale ale Dumnezeului Israelului, ceea ce inseamna ca sunt gata, daca trebuie, sa fabrice propria lor versiune a faptelor. Vaticanul nu va ezita sa recurga la frauda. Putin ii intereseaza. Pentru ei conteaza numai obiectivul lor, pe care evreii din Israel ar trebui sa-l cunoasca mai bine. Este capital pentru fiecare dintre noi sa stie ce urmareste Vaticanul prin jocul sau, caci asta priveste in mod direct existenta si soarta noastra viitoare, in calitate de natiune independenta.

Forte foarte puternice actioneaza pentru a obtine controlul asupra Orasului Vechi al Ierusalimului. Aveti deci tot interesul sa stiti de ce si cum intelege Vaticanul sa-si atinga scopul. Cand veti cunoaste faptele si desfasurarea lor istorica, veti fi mai bine informati asupra acestei probleme si veti sti care sunt influentele straine puternice care apasa asupra existentei politice si a destinului Israelului.

In primul rand, trebuie sa intelegeti ca, timp de secole, Vaticanul s-a straduit sa obtina controlul asupra Ierusalimului. Inceputul l-au facut cruciatii. Pentru a convinge lumea ca Mesia pe care ei il impuneau era cel adevarat, trebuia sa preia controlul asupra Orasului Vechi, cadru ideal pentru aplicarea planurilor lor. Conform acestora, „Mesia“ isi propune sa fuzioneze cele trei religii monoteiste, sa faca in asa fel incat lumea sa intre intr-o era de pace si armonie si sa solutioneze conflictul din Orientul Mijlociu. Locul unde trebuie sa se joace aceasta „superproductie“ nu este altul decat Orasul Vechi al Ierusalimului.

Pretinsul „Mesia“ pe care-si propune sa-l aclame Biserica Catolica va fi un fals Mesia. El se va stradui sa instaureze un „guvern mondial“ (sub egida Natiunilor Unite), care va duce lumea spre pace si armonie. Dar asta nu va fi decat o minciuna si o frauda. N-are nici o importanta. Adevarul nu intereseaza deloc lumea noastra. Ceea ce conteaza este felul in care opinia publica vede lucrurile. Obiectivul final este acela de a priva Israelul de suveranitate, in calitatea sa de natiune independenta, in profitul unui „grup regional“ de natiuni din Orientul Mijlociu. Toate institutiile internationale si superputerile fac presiuni asupra Israelului pentru a accepta aceste cereri, sub pretext ca este „singurul mijloc“ de solutionare a conflictului din Orientul Mijlociu. Pentru a-i castiga pe evrei de partea sa, Vaticanul ar dori sa-i convinga ca adevaratul lor Mesia este cel pe care Sfantul Scaun il impune si ca este timpul sa reconstruiasca Al Treilea Templu, succesorul templului lui Solomon.

Existenta acestui plan este lesne de constatat facand o simpla incursiune pe Internet. Caci exista numeroase grupuri crestine - majoritatea sunt partizani zelosi ai Israelului - care nu accepta acest plan si il combat. Nu vreau sa iau pozitie asupra fondului problemei, ci vreau, pur si simplu, sa informez opinia publica israeliana.

Nu va lasati inselati! Ceea ce doreste Vaticanul este sa obtina controlul asupra Orasului Vechi, adica asupra celei mai mari parti din jumatatea estica a Ierusalimului. De ce?

Deoarece controlul asupra intregului Oras Vechi, si nu numai asupra bunurilor ce apartin Bisericii, va permite Vaticanului si Bisericii Catolice sa faca ce vrea pe Muntele Sion. Este un punct vital in planul pe care isi propun sa-l realizeze in capitala noastra. Acesta a fost semnat intre Vatican, de o parte, si Shimon Peres si Yossi Beilin, de cealalta, in secret, fara aprobarea Knessetului. Conform planului, Biserica nu numai ca beneficiaza de un statut extrateritorial, pentru tot ce reprezinta posesiunile ei din Ierusalim (conform acordului bilateral semnat la 30 decembrie 1993 intre guvernul israelian si Vatican, ce are forta de lege), dar ea primeste si „custodia“ intregului Oras Vechi, sub auspiciile Natiunilor Unite. Conform acestui acord, evreii trebuie sa renunte la suveranitate asupra Orasului Vechi. Iar daca apar probleme cu israelienii, Vaticanul va putea sa se intoarca spre Natiunile Unite, spunand: „N-aveam de ales!“.

Tentativele Vaticanului de a-i lua Israelului Orasul Vechi

Aceasta cronologie, care demonstreaza cum s-a straduit Vaticanul sa cucereasca Orasul Vechi, poate fi usor verificata cu ajutorul tuturor surselor de informatie disponibile.

Octombrie 1991. La 12 octombrie, presedintele Congresului Evreiesc Mondial, Edgar Bronfman, este numit presedinte al Comitetului Evreiesc International insarcinat cu consultarile interreligioase pentru a stabili raporturi oficiale intre Vatican si statul Israel.

Martie 1992. La 17 martie, primarul Ierusalimului, Teddy Kollek, declara: „Guvernul israelian ar trebui sa fie de acord cu revendicarile Vaticanului, care solicita un statut special pentru Ierusalim“.

Aprilie 1992. La 1 aprilie, Vaticanul anunta ca este in favoarea unei „victorii“ a Partidului Muncii, cu ocazia alegerilor generale din iunie 1992 din Israel.

La 15 aprilie, cardinalul Ratzinger, unul dintre principalii diplomati ai Vaticanului, viziteaza pentru prima oara Israelul, dar se multumeste sa-l intalneasca pe Teddy Kollek, primarul Ierusalimului.

Iunie 1992. Tentativele Bisericii Catolice de a scoate Orasul Vechi de sub autoritatea evreilor incep in iulie 1992. Conform datelor publicate pe site-ul Internet al Ministerului israelian de Externe, in momentul in care noul guvern laburist condus de Yitzhak Rabin a preluat puterea din mainile lui Yitzhak Shamir - dupa ce a invins partidul Likud in alegeri -, intre Vatican si Israel au inceput negocieri secrete.

Cine a grabit aceste negocieri? Cine le-a organizat si de ce? Din ce motive aceste discutii au fost ascunse opiniei publice israeliene? Care au fost rezultatele? Ce fac astazi responsabilii cu aceste negocieri?

Tot dosarul relatiilor bilaterale dintre Israel si Vatican este tinut secret cu buna-stiinta. Nu este deci de mirare ca foarte putini cetateni israelieni cunosc astazi stadiul relatiilor dintre Israel si Vatican, despre care presa israeliana nu vorbeste practic niciodata!

Pentru a cunoaste istoria oficiala a contactelor secrete dintre Vatican si echipa de negociatori condusa de Yossi Beilin, la vremea respectiva ministru adjunct al afacerilor externe, trebuie stiut ca Shlomo Gur, consilier personal al lui Yossi Beilin, avea o cunostinta care l-a pus in contact cu parintele David Jaeger, presedintele Tribunalului Ecleziastic Catolic din Austin, Texas. Provenind dintr-o familie de evrei ortodocsi, acesta s-a convertit la catolicism, a devenit apoi preot, ceea ce nu se intampla prea des la evreii ortodocsi!

Exceptand putinele informatii de pe site-ul Ministerului de Externe, nu se stie nimic despre discutiile ce au urmat acestor prime contacte din iulie 1992 - stabilite o data cu instalarea guvernului Rabin - si care au dus la semnarea unui acord la 30 decembrie 1993. Nici in presa israeliana nu a aparut vreo stire. In ce priveste acordul, informatiile au fost extrem de limitate si generale.

Totusi, era vorba aici despre una dintre negocierile politice cele mai importante pe care statul Israel le-a purtat vreodata la nivel mondial. Iar presa nu a spus aproape nimic! Nu este de mirare ca israelienii nu stiu nimic despre asta. Dosarul ramane secret.

Noiembrie 1992. Fundamentul ideologic al acordului secret incheiat de Shimon Peres si Yossi Beilin cu Vaticanul consta intr-un document redactat personal de Yossi Beilin si intitulat „Caracterul nelegitim al suveranitatii Israelului asupra Ierusalimului“. Acest document stabileste directiile principale ale programului guvernului israelian privind viitorul Ierusalimului. El propune o impartire a Orasului Vechi in sectoare, posturile de intrare si control aflandu-se sub autoritatea Natiunilor Unite.

Acest plan, care trebuia sa duca la acordul din decembrie 1993, a inceput sa fie dezbatut in noiembrie 1992, exact in momentul in care aveau loc, la Londra, primele intalniri dintre israelieni si OEP, incheiate prin semnarea Acordurilor de la Oslo. Evenimentul cu adevarat important era tentativa Vaticanului de a obtine controlul asupra Orasului Vechi. „Acordurile de pace“ de la Oslo dintre Israel si palestinieni erau, de fapt, menite sa abata atentia opiniei publice de la ceea ce se petrecea la un alt nivel al politicii externe a statului Israel.

Septembrie 1993. La 10 septembrie, cu exact trei zile inainte de semnarea, la Washington, a acordurilor de la Oslo, ziarul italian La Stampa scrie ca ministrul israelian al afacerilor externe a incheiat un acord secret cu Vaticanul, pentru a-i ceda acestuia din urma suveranitatea asupra Orasului Vechi, si ca acest acord continea clauze secrete.

In aceeasi saptamana in care Shimon Peres si Yasser Arafat semnau, la Washington, „Declaratia de Principii“, comisia Israel-Vatican tine o reuniune speciala in Israel. Potrivit acordului incheiat cu Vaticanul, Israelul trebuie sa cedeze Vaticanului controlul asupra Orasului Vechi inainte de anul 2000. Planul prevede, totodata, ca Ierusalimul sa devina un fel de al doilea Vatican in lume, iar cele trei religii monoteiste sa fie reprezentate la Ierusalim, sub autoritatea Vaticanului. Ierusalimul trebuie sa ramana capitala statului Israel, dar Orasul Vechi sa fie administrat de Vatican.

Yasser Arafat a fost de acord cu acest plan chiar inainte de faimoasa strangere de mana cu Yitzhak Rabin de la Washington, din 1993. Dar cand a inteles ca Vaticanul intentiona sa lase Israelul sa-si duca la bun sfarsit proiectele privind Muntele Templului, si-a schimbat pozitia initiala si a respins planul. Pentru a-i „recupera“ pe Arafat si pe palestinieni, Vaticanul a semnat, la 14 februarie 2000, un acord cu OEP si liderul acesteia, in care Vaticanul recunostea ca fiind justificate revendicarile palestinienilor asupra Ierusalimului de Est.

Sapte luni mai tarziu izbucnea noua Intifada, urmare a vizitei lui Ariel Sharon la Muntele Templului. Este posibil ca, prin aceasta noua Intifada, Arafat sa fi vrut sa arate Vaticanului ce este gata sa faca el pentru acesta, in schimbul recunoasterii cererilor palestinienilor asupra Ierusalimului de Est, ca si a dreptului lor de a avea un stat. Pentru ca violentele din Orientul Mijlociu servesc direct intereselor Bisericii Catolice, mai ales daca statutul Ierusalimului devine obiectul unor negocieri. Faptul ca Arafat a primit garantii din partea Vaticanului, iar acesta din urma l-a asigurat ca, indiferent ce ar face, europenii nu-l vor abandona, poate explica de ce a acceptat el sa declanseze Intifada in septembrie 2000.

S-a tot repetat afirmatia ca la Camp David Ehud Barak „i-a oferit totul“ lui Arafat. Dar asta este doar propaganda. Nimic nu putea fi oferit fara aprobarea Knessetului. Intifada n-ar fi fost declansata daca Arafat n-ar fi primit din partea principalelor puteri europene asigurarea ca va supravietui acestui razboi. Acordul din februarie 2000 intre Vatican si OEP ar fi avut o cu totul alta semnificatie daca ar fi intervenit cu trei-patru ani in urma. Faptul ca acesta a fost incheiat cu putin timp inainte de Intifada se dovedeste perfect logic, din punctul de vedere al lui Arafat.

Noiembrie 1993. Un articol al hebdomadarului israelian Kol Ha’Ir releva: „In cursul ultimelor sase luni, in problema viitorului Ierusalimului, guvernul israelian a obtinut avizul unei comisii de planificare conduse de Raanan Weitz, un apropiat al lui Teddy Kollek, primarul orasului. Weitz a fost unul dintre directorii Agentiei Evreiesti. La 9 septembrie 1993, in timpul unei reuniuni secrete, exact in ajunul zilei cand premierul Rabin trebuia sa semneze acordurile de la Oslo, aceasta comisie s-a intrunit in secret pentru a aproba conceptul unui plan elaborat cu grija de catre Weitz si intitulat Metropola Ierusalim“.

Decembrie 1993. Fara o reflectare mediatica serioasa, la 30 decembrie, guvernul israelian a recunoscut public ca a incheiat „un acord istoric“ cu Vaticanul - „Acordul fundamental intre Sfantul Scaun si statul Israel“. Iata ce se poate citi in preambul: „Cunoscand caracterul singular si semnificatia universala a Pamantului Sfant, constienti de natura unica a relatiilor dintre Biserica Catolica si poporul evreu si recunoscand procesul istoric de reconciliere, de dezvoltare a unei intelegeri si a unei prietenii intre catolici si evrei, cele doua parti au decis, la 29 iulie 1992, sa infiinteze o «Comisie de lucru bilaterala permanenta», pentru a studia si defini impreuna problemele de interes comun, pentru a oficializa relatiile lor...“

La nici o luna de la preluarea puterii de catre laburisti, aceasta Comisie era deja creata, cu scopul de a analiza evolutia relatiilor dintre Israel si Vatican. Cine anume din noul guvern a avut aceasta initiativa atat de rapida?

Aprilie 1994. Shmuel Mair, primarul adjunct al Ierusalimului, anunta in cadrul unei conferinte de presa ca a primit urmatoarea informatie: toate proprietatile din Ierusalim ce ar fi cedate Vaticanului vor beneficia de un statut de extrateritorialitate. La inceputul anului 1996, Meir moare intr-un accident de masina foarte suspect: automobilul sau a fost lovit de un vehicul al Natiunilor Unite, al carui sofer nu a facut obiectul vreunei urmariri penale.

Mai 1994. Marek Halter, un intelectual francez, filosof si evreu, dezvaluie hebdomadarului israelian HaShishi ca a inmanat personal Papei o scrisoare din partea lui Shimon Peres, in septembrie 1993. In aceasta scrisoare, Peres promitea Papei sa internationalizeze Ierusalimul, acordand Natiunilor Unite controlul politic asupra Orasului Vechi, Vaticanul urmand sa controleze toate locurile sfinte. De asemenea, Natiunile Unite trebuia sa acorde palestinienilor o capitala, in teritoriul pe care il controlau, iar Ierusalimul de Est sa devina un fel de zona de liber schimb pentru diplomatia mondiala.

Iunie 1994. La 5 iunie, guvernul israelian semneaza un acord cu Vaticanul, autorizand Biserica Catolica sa participe la negocieri destinate sa stabileasca viitorul Ierusalimului.

Iulie 1994. La 9 iulie, ministrul afacerilor externe al Vaticanului, Jean-Louis Tauran, face urmatoarea declaratie la Amman, in Iordania: „Inainte de a solutiona problemele teritoriale, trebuie sa gasim garantii internationale pentru a salvgarda caracterul unic al Ierusalimului si sa ne asiguram ca nici una dintre partile implicate nu va reusi vreodata sa proclame unilateral in favoarea sa stapanirea asupra Ierusalimului“.

Noiembrie 1994. Israelul semneaza un tratat de pace cu Iordania. Potrivit ziarelor Haaretz, Maariv si Yediot Achronot, acest tratat contine clauze secrete privind Ierusalimul si problema apei. Acordul fusese negociat la Londra cu opt luni inainte intre Rabin, regele Hussein si lordul Victor Mishcon. Potrivit acordului, Iordania ar fi primit controlul asupra locurilor sfinte musulmane, iar Vaticanul pe acela asupra Orasului Vechi.

Martie 1995. Urmare a unei „scurgeri“ de informatii, un mesaj al ambasadei israeliene la Roma, destinat Ministerului Afacerilor Externe din Ierusalim, ajunge la postul de radio Arutz Sheva. Mesajul confirma ca Ierusalimul a fost cedat Vaticanului. Doua zile mai tarziu, textul se afla pe prima pagina a ziarului Haaretz. Autorul era Shimon Peres iar mesajul suna astfel: „... Cum i-am promis anterior Sfantului Scaun“. (Relatarea pe marginea unei intalniri avute in 1997 cu presedintele Clinton, si care cita continutul mesajului lui Shimon Peres, a fost apoi larg mediatizata.)

Aprilie 1995. Avraham Shapira, membru in Knesset, anunta in forul legislativ: a aflat ca toate bunurile imobiliare din Ierusalim apartinand Vaticanului vor fi scutite de taxe si ca vaste proprietati de pe Muntele Sion au fost date Papei pentru totdeauna.

Februarie 1996. O delegatie a Vaticanului se intalneste la Ierusalim cu ministrul palestinian al afacerilor religioase, Hassan Tahbob. Parintele Sebastian, secretarul general al Vaticanului, anunta ca Sfantul Scaun a recunoscut suveranitatea palestiniana asupra Ierusalimului de Est. Dupa ce Shimon Peres l-a inlocuit pe Yitzhak Rabin ca premier al Israelului, ministrul securitatii interne, Moshe Shachal, nu-si da acordul ca o reuniune a Autoritatii Palestiniene sa se tina la Notre Dame Hospice, apartinand Vaticanului si situat in Ierusalim. El isi motiveaza refuzul prin faptul ca palestinienii planuisera sa foloseasca Vaticanul pentru a „dejuca“ acordurile de la Oslo.

Noiembrie 1997. La 10 noiembrie, statul Israel si Vaticanul semneaza „Acordul de Personalitate Legala“, conform caruia Israelul accepta sa dea „deplina forta de lege personalitatii legale a Bisericii Catolice“. Fiecare va trebui sa se straduiasca sa inteleaga ce semnifica aceasta formulare obscura!

Februarie 2000. Confirmand pronosticurile potrivit carora doreste sa incheie intelegeri bilaterale cu cei doi protagonisti ai conflictului israeliano-arab, la 14 februarie papa Ioan Paul al II-lea il intalneste la Roma pe Yasser Arafat pentru a semna un acord destinat sa normalizeze relatiile dintre Biserica Catolica de la Ierusalim si Autoritatea Palestiniana. Presedintele Consiliului Legislativ Palestinian, Ahmed Qurei, declara cotidianului Jerusalem Post ca acordul reprezinta „recunoasterea de catre Biserica Catolica a revendicarilor palestiniene asupra Ierusalimului de Est“. Conform purtatorului de cuvant al lui Arafat, Nabil Abu Rudaineh, „Arafat sustine de multa vreme ideea unui partaj al suveranitatilor asupra unui Ierusalim nedivizat, Vaticanul pastrand controlul asupra Orasului Vechi“. In felul acesta vor sa ne faca sa credem ca Arafat, si nu Vaticanul, s-ar afla la originea acestui plan! Acordul Vatican-OEP se pronunta in favoarea „internationalizarii Ierusalimului, bazata pe rezolutii si garantii internationale“. Acest acord a fost semnat in ciuda faptului ca Vaticanul incheiase un acord cu Israelul in decembrie 1993, care conferea Vaticanului jurisdictia legala asupra tuturor bunurilor detinute in Israel si a tuturor institutiilor sale din aceasta tara.

Martie 2000. Papa viziteaza Pamantul Sfant si repeta insistenta Sfantului Scaun de a vedea „salvgardate locurile sfinte din Ierusalim si interesele tuturor religiilor reprezentate aici, prin intermediul unui control international si al unui statut special garantat la nivel international“. El afirma, de asemenea, ca „Ierusalimul ramane obstacolul principal in calea pacii din aceasta regiune“.

La 27 martie, Autoritatea Palestiniana declara ca Vaticanul nu mai insista asupra statutului international al Orasului Vechi si accepta divizarea politica a Orasului Vechi intre Israel si palestinieni. In cazul in care Arafat a avut realmente asigurari din partea Vaticanului referitor la acest subiect, se pune intrebarea daca acest lucru nu a favorizat declansarea Intifada, sase luni mai tarziu.

Octombrie 2000. Intr-un discurs rostit in fata Natiunilor Unite la 30 octombrie, arhiepiscopul Renato Martino afirma: „Caracterul unic al Ierusalimului, oras sfant pentru trei mari religii, scoate in evidenta faptul ca liderii religiosi si nu cei politici trebuie sa controleze locurile sfinte“. Papa Ioan Paul al II-lea, intalnindu-l, la 26 octombrie, pe ambasadorul Libanului la Vatican, Fouad Aoun, declara ca „ar trebui acordat Ierusalimului un statut special, garantat international“.

Ianuarie 2001. Ziaristi ai televiziunii israeliene au putut filma in secret interiorul „Moscheii lui Omar“, acest sanctuar din secolul al VII-lea care, fara indoiala, a fost in mod deliberat construit pe amplasamentul Locului Foarte Sfant, piesa cea mai sacra a anticului Templu Evreiesc. Caseta video a dezvaluit existenta unui nou tunel, de mari dimensiuni, ce trece pe sub presupusul amplasament al Templului. In timpul cruciadelor din secolul al XII-lea, templierii au sapat sub ruinele Templului timp de noua ani, descoperind o intreaga retea de tuneluri in care sacrificatorii evrei isi ascunsesera comorile de romani, in anul 70 d.Hr. De asemenea, se crede ca si arhivele originale ale Bisericii primitive din Ierusalim ar fi fost ingropate acolo. Ele ar dovedi ca crestinismul practicat de Vatican nu corespunde adevaratului crestinism, asa cum a fost el instituit de fondatorii sai. In particular, in planul lui Dumnezeu n-ar exista nici un loc pentru un papa ce detine dreptul exclusiv de a interpreta Cuvantul Domnului. Daca aceste manuscrise crestine de prima mana ar fi date publicitatii, ele ar pune in mare pericol legitimitatea Bisericii de la Roma. Este deci esential pentru Vatican ca evreii sa fie indepartati de la Muntele Templului, pentru ca ei sa nu poata descoperi aceste importante manuscrise. Autoritatea Palestiniana nu face decat sa serveasca de „antreprenor de lucrari publice“ in contul Vaticanului, in speranta ca Sfantul Scaun ii va ajuta pe palestinieni in conflictul lor cu Israelul.

Iulie 2002. Delegatiile israeliana, americana si germana trebuie sa combata o propunere-surpriza a delegatiei italiene facuta Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) la Berlin. Aceasta propunere cerea internationalizarea Ierusalimului. Seful delegatiei italiene a declarat rabinului Abraham Cooper, director adjunct al Centrului Simon Wiesenthal, cu sediul in Statele Unite, ca principala grija a guvernului italian era „sa nu se dea palestinienilor controlul asupra locurilor sfinte crestine, cu ocazia viitoarelor negocieri de pace“.

Nimeni nu a inteles de ce guvernul laic al Italiei a dat o atat de mare importanta acestei probleme. (Vezi Jerusalem Post din 8 iulie 2002.)

Ce pregateste deci Vaticanul si ce pot face evreii din Israel?

De secole, Vaticanul sustine „doctrina schimbarii“, conform careia Biserica Catolica a inlocuit Israelul pentru a forma „Noul Israel“.

Biserica Romano-Catolica vrea ca Israelul sa piarda controlul suveran asupra Orasului Vechi pentru ca „promisiunile descendentilor directi ai lui Abraham (evreii) sa fie aplicate Noului Israel“. Daca Israelul continua sa controleze Ierusalimul, va deveni evident faptul ca pretentiile Bisericii de la Roma sunt nelegitime si ca interpretarea literala a Scripturilor este cea buna. Nu exista nici un loc pentru restaurarea natiunii lui Israel in teologia catolica. Daca evreii continua sa controleze Ierusalimul, cum va putea Vaticanul sa proclame ca este „Noul Israel, mostenitor legitim al Imparatiei lui Dumnezeu“? Cum va putea Biserica Catolica sa convinga lumea ca teologia sa este cea buna?

Vaticanul vrea sa convinga lumea intreaga sa accepte acest „misterios individ care va uni toate religiile“ si care va aparea intr-un Ierusalim controlat de o organizatie care va fi de fapt la ordinele Vaticanului. Ceea ce trebuie stiut este ca exista deja un acord care confera Vaticanului extrateritorialitate pentru toate posesiunile sale din Israel, cu promisiunea de a controla Orasul Vechi al Ierusalimului. Acordul a fost anuntat de toate media din lume, iar existenta sa este usor de dovedit.

Obiectivul ultim al Vaticanului este sa preia controlul asupra Orasului Vechi, smulgandu-l din mainile statului Israel. De aceea Vaticanul a semnat cu Israelul un acord secret, obligandu-l sa respecte caracterul extrateritorial al posesiunilor sale din Ierusalim. Pe scurt, am acceptat ca Vaticanul sa aiba dreptul de a instala un „mini Vatican“, cu ambasade suverane, chiar in inima capitalei noastre eterne Ierusalim. Mai mult, acelasi Vatican s-a angajat in mod formal, in public si printr-un acord scris, sa concesioneze palestinienilor o zona de suveranitate in Orasul Vechi.

In prezent, este de notorietate publica faptul ca acest acord secret a fost semnat fara stirea poporului israelian, promitand Vaticanului controlul asupra Orasului Vechi. Exista dovezi publice indiscutabile cum ca acest acord secret a fost semnat de doi reprezentanti ai guvernului israelian, Yossi Beilin si Shimon Peres. Cum acordul a fost negociat si semnat in secret, el nu poate fi in interesul poporului israelian. Dar serveste altor interese. Trebuie ca aceste acorduri sa fie denuntate si anulate.

Este putin important faptul ca evreii sau israelienii religiosi considera ca „teologia catolica“ este stranie ori „extrem de ritualista“. Ceea ce conteaza este ca toti israelienii sa inteleaga ca Vaticanul urmareste un plan secret si ca acesta prevede ca evreii sa fie deposedati de Orasul Vechi.

Din nefericire, acest plan este pus in aplicare in secret, in spatele nostru. Iata de ce suntem ignoranti in ce priveste adevaratele intentii ale Vaticanului. Acesta nu a respectat nici macar clauzele publice ale acordului sau cu statul Israel, adica schimbul de ambasadori si deschiderea, pentru cercetatorii israelieni, a arhivelor sale. Din punctul de vedere al Israelului, acest „Acord Fundamental intre Sfantul Scaun si Statul Israel“ este un esec total si ar trebui imediat denuntat.

Schimbarea la faţă a Israelului

Marian Oprea

Inainte de a obtine puterea in martie 2001, Ariel Sharon se declara pentru „concesii dureroase“ in problema palestiniana. In decursul anilor ce au urmat premierul israelian si-a precizat pozitia, evocand „un stat palestinian“, „decizii penibile“ si „momente istorice“ sau denuntand „ocupatia“ si considerand ca „Israelul nu doreste sa domine la nesfarsit un alt popor“.

La inceputul acestui an, Sharon a declarat la Tel Aviv, in fata Conventiei partidului Likud, ca este favorabil crearii unui stat palestinian, „pentru inceput in frontiere temporare, apoi in frontiere permanente, impunand pentru noi renuntarea la o parte din colonii“. Decizie apreciata de ultranationalisti ca actul de deces al Marelui Israel (in frontierele sale biblice, ce acopera si teritoriile

ocupate in prezent). „Planul Sharon este o prima pentru terorism“ - se putea citi pe o banderola desfasurata in timpul Conventiei partidului.

Declaratia premierului israelian - si palestinienii ar putea opta pentru solutia unui stat binational - a fost apreciata de un alt oficial israelian drept „o amenintare de a pune capat statului Israel ca stat evreu“.

Istoricul evreu Simon Dubnov, asasinat in 1941 in ghetoul de la Riga, a constatat existenta a trei stadii succesive in formarea natiunilor. Primul, rasial, caracterizeaza comunitatile etnice sudate prin legaturi biologice si unite prin convergente culturale (limba, credinta, Weltanschauung etc.). Al doilea stadiu - cel politico-teritorial -, in care statul ca putere organizata instaureaza disciplina sociala, iar poporul obtine o constiinta nationala. In ultima etapa a dezvoltarii nationale, cu pierderea independentei politice si a pamantului natal, poporul continua sa existe atingand stadiul suprem, al natiunii spirituale, cand unitatea nationala dainuie multumita cimentarii unei culturi comune. Poporul evreu este, conform lui Dubnov, singurul care a atins aceasta faza terminala de evolutie, celelalte popoare aflandu-se in stadiul tribal sau teritorial.

Daca teoria dubnoviana poate fi contestata stiintific, ea este in schimb relevanta pentru intelegerea lumii evreiesti de pana la al doilea razboi mondial, cand evreii sustineau caracterul transnational si neteritorial al poporului evreu. Ortodocsii considera ca dispersia evreilor, dorita de Dumnezeu, i-a transformat intr-o natiune religioasa, eliberata de jugul politic. Oriunde ar exista, diaspora evreiasca beneficiaza de autonomie culturala (dreptul la educatie si la cultura in propria limba).

Sionismul - care reclama reunirea si concentrarea geografica a evreilor pe un teritoriu determinat - a constituit o inovatie pe care nu putini evrei adepti ai teoriei dubnoviene o considera o revenire la un stadiu anterior de dezvoltare istorica. Evreii, purtatorii universalismului, se vor limita de acum incolo doar la apararea unui teritoriu? Incontestabil, originalitatea radicala a proiectului sionist rezida in aceasta dorinta de stabilire spatiala. Lucru ce nu s-a realizat usor.

Sionismul politic lansat in 1897 a fost marcat mai multi ani de localizarea teritoriala a proiectului. Evocand atractia puternica fata de Pamantul Sfant, Theodor Herzl nu a exclus ideea crearii unui stat evreu in Argentina. El sustinea in mod egal si propunerea britanica din 1903 vizand constructia unei autonomii politice a evreilor in Uganda. Partizanii proiectului ugandez vor ceda insa in fata hotararii evreilor din Rusia, care nu acceptau crearea unei patrii evreiesti decat in Palestina, teritoriu unde s-a zamislit destinul national al evreilor. Teritoriu ca loc istoric.

Baza sociala a sionismului, un nationalism sui generis, se gasea in totalitate in exteriorul teritoriului stabilit, locuit de o populatie majoritar araba. Insa reusita proiectului s-a bazat pe imigratia evreilor din diaspora si pe achizitionarea de pamant, ce apartinea fie puterilor publice - otomane si apoi britanice -, fie proprietarilor arabi. Constructia oraselor evreiesti, la inceput sub forma de kibbutz-uri, creeaza o baza teritoriala stabila proiectului sionist. Conflictele israeliano-arabe au avut ca finalitate accelerarea teritorialitatii politice.

Israelul a ramas, dupa 1948, un stat-natiune foarte particular. Nerecunoscut de toti vecinii, el are frontierele constituite mai curand din simple linii de armistitiu, obtinute in trei reprize de conflicte armate (1956, 1967 si 1973). Insasi natura statului Israel intretine contestarea acestuia de catre tarile arabe, fiind definit oficial, prin declaratia de independenta, „stat evreu in Tara lui Israel“. Altfel spus, el este stat pentru poporul evreu. Evreii din toata lumea au dreptul sa emigreze in Israel si pot obtine automat nationalitatea israeliana. Numai arabii rezidenti pe teritoriul suveran al statului Israel in 1949 - aproximativ 160 000 de persoane - au capatat cetatenia israeliana. Pe ceilalti „arabi ai sai“ statul nu ii considera cetateni israelieni care au drepturi ce trebuie respectate, ci arabi palestinieni, membri ai unui grup etnico-national ce trebuie transformat intr-o minoritate tinuta sub control.

O alta particularitate o constituie existenta „institutiilor nationale“ care secondeaza statul Israel in actiunea sa. Sunt trei organizatii care au jucat si joaca un rol esential in crearea statului: Organizatia sionista mondiala, ce ajuta concret imigrantii sa se instaleze in Palestina, Keren Hayessod, care colecteaza fonduri din diaspora evreiasca, si Fondul national evreu, insarcinat cu achizitionarea de terenuri. Atributele acestor institutii nu au fost transferate statului, care, din ratiuni pragmatice, prefera pastrarea unor relatii legale cu ele.

Existenta natiunii evreiesti ca societate politica trece prin teritorialitatea sa.

Si, precum alte nationalisme al secolului XIX, sionismul se legitimeaza ca actiune de restaurare a trecutului glorios pentru poporul evreu pe pamantul lui Israel. Ben Gurion sustinea conceptia mobila a frontierelor: in absenta unei paci cu statele arabe, granitele statului Israel sunt susceptibile de a evolua in functie de razboaie. Astfel, prima confruntare arabo-israeliana s-a soldat cu un castig teritorial de 5 000 km patrati, la care statul evreu nu va renunta niciodata, fiind considerat un pret al „inconsecventei arabe“. Dupa acest razboi s-a pus problema „separarii teritoriale - solutie sau miraj pentru o pace durabila?“.

Demarcarea teritoriala este vazuta cu ochi favorabili de cercurile conducatoare israeliene pentru ca ar permite prezervarea caracterului evreiesc si democratic al statului Israel. Continuarea ocupatiei militare asupra a doua milioane de palestinieni deposedati de drepturi cetatenesti ameninta sa faca din Israel un stat din ce in ce mai putin democratic si din ce in ce mai binational. Pentru a evita acest pericol, solutia vazuta si de premierul Sharon ar fi „debarasarea“ de teritorii. Disocierea politica de palestinieni va putea aduce cu siguranta liniste si pace, dar o noua problema se intrevede, si anume reexaminarea identitatii israeliene. Daca Israelul se repliaza pe liniile teritoriale din 1949, chiar usor revizuite, el se va gasi cu o puternica minoritate araba concentrata in Galileea, care militeaza de multi ani pentru drepturi egale cu concetatenii lor evrei. Din stat evreu, Israelul trebuie sa devina un stat pentru toti cetatenii, care sa-i trateze egal pe toti indivizii prezenti pe teritoriul sau, oricare ar fi apartenenta lor comunitara.

Arabii israelieni vor solicita normalizarea statutului lor intern, obtinerea egalitatii reale cu concetatenii evrei, si nu este exclus ca acestia sa reclame autonomie administrativa ca un prim pas spre secesiune, in vederea unirii cu statul palestinian. Chiar si cu o componenta evreiasca extrem de puternica din punct de vedere numeric si social, statul Israel va inceta de a mai fi un stat evreu, asociat de o maniera exclusiva poporului evreu.

Cu toate ca premierul Ariel Sharon îi asigura pe toti cei nelinistiti - „Eu sunt cel care ia decizii si eu sunt cel care le aplica“ -, pacea din Orientul Mijlociu se va realiza o data cu nasterea unei noi natiuni israeliene.

Iar pentru detalii teoria lui Dubnov poate ramane de actualitate.

Efectele Intifadei asupra Parisului

Cine ar fi prevazut ca tulburarile de la Ierusalim vor avea ecou in… Franta? Cetatenii de origine araba au mazgalit peretii cu lozinci antievreiesti si au dat foc sinagogilor de la Trappes, Bondy, Annemasse, Toulon si Strasbourg, simbolul Europei unite totusi, dar si al unei Europe biologic obosite - rata pozitiva a natalitatii este asigurata de imigrantii din lumea a treia.

Arabii si evreii au transferat conflictul dintre ei in tara lui Voltaire, asa cum Romania cunoaste deja primele confruntari dintre kurzi si turci. Existenta Israelului, a patra putere militara a lumii, nu pare sa-i ajute pe evreii din Franta, tara favorabila cauzei palestiniene. Asa se face ca evreii din Paris si-au amintit ca Jacques Chirac i-a vandut lui Saddam Hussein un reactor nuclear si ca, in urma cu doi ani, serviciile de ordine israeliene, l-au impiedicat pe presedintele francez sa faca o „baie de multime" palestiniana. „Jacques Chirac nu a inteles nimic despre Israel si despre israelieni", a conchis Henri Hajdenberg, presedintele Consiliului Reprezentativ al Institutiilor Evreiesti din Franta (CCRIEF).

In actele ostile fata de lacasurile lor de cult, evreii din Franta vad „un complot mediatic". Ziarul Tribuna evreiasca le atribuie francezilor un gen de „ignoranta abisala": „Conform unui sondaj, un francez din doi nu stie cine este Abraham! Aici e diferenta radicala fata de lumea anglo-saxona, unde Biblia este considerata o carte de referinta. In Statele Unite, un evreu care poarta kippa poate sa candideze la vicepresedintie. Va imaginati acest lucru in Franta?"

Moartea unui simbol: Ahmed Yassin

Victor MAIER

Uciderea sheicului Yassin, din ordinul si sub comanda directa a prim-ministrului israelian Ariel Sharon, a provocat un val de reactii de nemultumire. Si aceasta nu doar din partea statelor musulmane, ci si în rândul democratiilor occidentale. Daca Uniunea Europeana s-a multumit sa condamne cea ce considera a fi „o crima extra-judiciara“, ministrul britanic de Externe, Jack Straw, a apreciat ca lichidarea lui Yassin este „inacceptabila“ si „nejustificata“. El a adaugat ca Israelul nu era abilitat sa efectueze o astfel de operatiune, care are putine sanse sa îsi atinga obiectivul. Ministrul german de Externe, Joschka Fischer, a declarat ca „guvernul de la Berlin este foarte îngrijorat“ dupa operatiunea israeliana de asasinare a liderului spiritual al miscarii Hamas si a lansat un apel la calm. Acelasi apel, reiterat de mai multi oficiali, a fost si singura pozitie a administratiei americane, care, a cerut celor doua parti sa evite escaladarea violentelor. Koffi Anan, secretarul general al ONU a declarat ca atacurile încalca legislatia internationala.

De ce a fost nevoie de moartea şeicului?

Desigur, nu exista un raspuns sigur sau singular. Cele mai multe voci înclina însa sa dea crezare ipotezei conform careia atentatul s-a vrut a fi nu atât o razbunare pentru atentatele din Ashdod, ci mai degraba o ultima demonstratie de forta a Israelului înaintea mult anuntatei retrageri din Fâsia Gaza. Anuntarea etapelor planului de retragere a coloniilor evreiesti din Fâsia Gaza, o data cu retragerea contingentelor militare care le însotesc, a creat în Israel un curent potrivnic guvernului condus de Ariel Sharon, acuzat, atât de cetatenii de rând cât mai ales de extrema dreapta, de cedare în fata terorismului Hamas. Astfel, atentatul nu este altceva decât o demonstratie de forta, menita sa atraga atentia asupra faptului ca Israelul poate înca sa loveasca Hamasul, chiar la vârful sau, si ca nu se afla într-o retragere în fata terorismului.

Reacţii la uciderea liderului Hamas

Uciderea sheicului Yassin, din ordinul si sub comanda directa a prim-ministrului israelian Ariel Sharon, a provocat un val de reactii de nemultumire. Si aceasta nu doar din partea statelor musulmane, ci si în rândul democratiilor occidentale. Daca Uniunea Europeana s-a multumit sa condamne cea ce considera a fi „o crima extra-judiciara“, ministrul britanic de Externe, Jack Straw, a apreciat ca lichidarea lui Yassin este „inacceptabila“ si „nejustificata“. El a adaugat ca Israelul nu era abilitat sa efectueze o astfel de operatiune, care are putine sanse sa îsi atinga obiectivul. Ministrul german de Externe, Joschka Fischer, a declarat ca „guvernul de la Berlin este foarte îngrijorat“ dupa operatiunea israeliana de asasinare a liderului spiritual al miscarii Hamas si a lansat un apel la calm. Acelasi apel, reiterat de mai multi oficiali, a fost si singura pozitie a administratiei americane, care, a cerut celor doua parti sa evite escaladarea violentelor. Koffi Anan, secretarul general al ONU a declarat ca atacurile încalca legislatia internationala.

În ciuda reactiilor individuale, mai mult sau mai putin virulente la adresa uciderii sheicului Yassin, organismele internationale au avut o reactie destul de slaba. Singura care s-a sesizat a fost Comisia pentru Drepturile Omului din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite, care a condamnat Israelul pentru asasinarea liderului spiritual al Hamas.

31 de state au votat în favoarea rezolutiei propuse de Pakistan si sustinuta de alte state arabe, în vreme ce 18 tari, inclusiv cele din cadrul UE, au preferat sa se abtina de la vot. Statele Unite si Australia, aliatii traditionali ai Israelului, au fost singurele state care au votat împotriva rezolutiei care a condamnat în termeni duri „lichidarile“ si „crimele extra-judiciare....în special tragica asasinare a sheicului Ahmed Yassin“. Comisia nu s-a sfiit sa numeasca acest atentat drept o tragedie în ceea ce priveste drepturile omului, în ciuda avertismentelor venite din partea Statelor Unite, conform carora,

astfel de decizii „politizate“ ar discredita Comisia. Reprezentantii statelor arabe au denumit atentatul ca fiind „terorism de stat“.

Urmări si efecte

Asa cum au anuntat deja noii lideri ai Hamas (Khaled Meshaal si Abdel-Aziz Rantisi reprezentanti ai aripii dure) Hamas-ul va riposta, în ciuda anuntatei încetari a ostilitatilor din luna ianuarie a acestui an, prin atentate violente la adresa Israelului. O alta „reusita“ a atentatului împotriva liderului spiritual Hamas o va reprezenta cresterea ostilitatii la adresa Israelului în toate statele arabe si, implicit, o recrudescenta a terorismului în zona. Mai mult decât atât, refuzul SUA de a condamna atacul asupra sheicului risca sa mute o parte din ostilitatea lumii musulmane asupra Statelor Unite, crescând riscul atentatelor asupra acestora.

Uciderea lui Yassin reprezinta, în acelasi timp, o miza foarte mare pentru balanta de putere din teritoriile ocupate. Autoritatea Palestiniana a carei forta si legitimitate a scazut treptat în confruntarea/colaborarea cu Israelul, a pierdut, cu aceasta ocazie, foarte mult din sprijinul popular, în favoarea miscarii Hamas. Iar propunerea prim-ministrului Palestinian Ahmed Qurei, de încetare a focului, a devenit acum o perspectiva din ce în ce mai putin plauzibila, în conditiile în care martirizarea liderului Hamas a condus la întarirea pozitiilor organizatiei teroriste, în special a aripii dure.

Seful spiritual si fondatorul miscarii islamiste palestiniene Hamas, Ahmed Yassin a fost personalitatea cea mai respectata de integristii palestinieni, pentru care, cuvântul sau era, întotdeauna, litera de lege. Ca lider religios si-a disputat cu seful Autoritatii Palestiniene, Yasser Arafat, loialitatea a peste jumatate de milion de palestinieni. În 1987, Yassin a creat, în Fâsia Gaza, miscarea de rezistenta islamica Hamas, dupa modelul gruparii Fratii Musulmani din Egipt. Militantii sai erau din rândurile palestinienilor din teritoriile ocupate, care, în anii 80, s-au ridicat împotriva Israelului, revolta cunoscuta sub numele de Intifada. Reteaua sa de colaboratori provenea din institutiile sociale islamice si din rândul clericilor din moschei. În 1989, la Gaza, autoritatile israeliene l-au arestat pe seicul Yassin, acuzându-l de implicare în asasinarea a doi militari israelieni si a patru colaborationisti- termen dat palestinienilor banuiti ca actioneaza ca informatori pentru fortele israeliene. În 1991 seicul a fost condamnat la închisoare pe viata. Aflat în penitenciarul Ayalon, în 1995 Yassin a reusit sa convinga cotidianul de limba araba Al Hayat sa publice câteva din declaratiile sale, potrivit carora, pacea cu Israelul este împotriva legii islamice, însa el nu excludea un armistitiu temporar cu statul evreu, menit sa contribuie la unirea fortelor palestiniene si a celor arabe pentru a ataca aceasta tara. Yassin excludea, însa, orice posibilitate de a-si modera atitudinea fata de procesul de pace semnat de Yasser Arafat si guvernul israelian, în 1993. Dupa opt ani de închisoare, pe 1 octombrie 1997, a fost eliberat si internat într-un spital iordanian. Oficial, eliberarea sa a fost decretata de guvernul condus, atunci, de premierul Benjamin Netanyahu, dupa o solicitare prezentata de însusi regele Hussein al Iordaniei. Unul dintre principalele motive oficiale invocate de monarhul hasemit, pentru obtinerea eliberarii eliberarii lui Yassin, a fost starea precara a sanatatii seicului integrist si presupusul risc pe care si l-ar fi asumat autoritatile israeliene în cazul în care Yassin ar fi murit într-o închisoare israeliana, fapt care ar fi provocat, inevitabil, o explozie de furie în teritoriile palestiniene. Ahmed Yassin avea 67 de ani, aproape orbise si era paralizat în proportie de 90 la suta, în urma unui accident din copilarie. Însa în spatele acestor explicatii oficiale parea sa se ascunda o alta realitate, si anume: eliberarea lui Yassin a fost rezultatul unui schimb de prizonieri, mediat de regele Iordaniei, operatiune la care ar fi participat ministrii de externe din Israel si Iordania. La numai o zi dupa eliberare, seicul Yassin si-a manifestat sprijinul

pentru atacurile sinucigase care vizau obiective israeliene. Initial nu i s-a permis revenirea în Gaza, însa Netanyahu a autorizat, ulterior, întoarcerea seicului Yassin. Pe 6 octombrie 1997, mii de palestinieni l-au primit ca pe un adevarat erou. El a venit din Iordania cu un elicopter al fortelor armate, pus la dispozitia sa de regele Hussein. Dupa eliberare, desi era tintuit într-un scaun cu rotile, Yassin a plecat într-un turneu în mai multe tari arabe. Potrivit analistilor palestinieni, interesul majoritatii regimurilor arabe de a-i acorda onoruri liderului Hamas era unanim: în aproape toate aceste tari exista o opozitie, mai mult sau mai putin puternica din partea radicalilor islamici, si, o întâlnire a unui oficial guvernamental cu Yassin era considerata o reusita, care ducea, de obicei, la calmarea spiritelor în zona respectiva. Acest lucru se întâmpla în special în Arabia Saudita si în Emirate. Nici în Gaza nu a trecut neobservata contributia liderului islamist: colectarea a peste 50 de milioane de dolari destinati consolidarii infrastructurii sociale, educative si religioase a organizatiei, în preajma alegerilor legislative palestiniene. Cea mai mare suma de bani, obtinuta de Yassin, provenea din Arabia Saudita- 25 de milioane, din partea Iranului a primit 15 milioane, iar din Kuweit 10 milioane. Pe 24 iunie 1998, Yassin a fost întâmpinat de sute de tineri palestinieni la punctul de frontiera de la Rafah. La întoarcerea sa, liderul Autoritatii Palestiniene, Yasser Arafat, i-a propus sa intre într-un guvern de unitate nationala, oferta refuzata, însa, de Yassin. Pe 5 decembrie 2001, ca urmare a intensificarii violentelor declansate, cu un an în urma, de vizita premierului Ariel Sharon pe Esplanada Moscheilor, Autoritatea Palestiniana i-a impus seicului arestul la domiciliu, ca masura de prevenire a altor atacuri teroriste. În mai 2002, lideri ai Autoritatii Palestiniene i-au sugerat înca o data lui Yassin sa faca parte din noul executiv palestinian, însa si de aceasta data au fost refuzati. Pe 6 septembrie 2003, liderul spiritual al Hamas a fost ranit la brat, într-o prima încercare de asasinat selectiv, dupa ce avioane israeliene F-16 au lansat o bomba de mare putere asupra cladirii din orasul Gaza, în care se afla Yassin. Pe 22 martie, însa, seicul nu a mai scapat: a fost ucis în timp ce se îndrepta spre o moschee, de unui raid cu rachete, lansat de catre fortele israeliene, în apropierea locuintei sale. (Roxana IONICI)

Un nou asasinat politic în Orientul Mijlociu

Roxana IONICI

La mai puţin de o lună de la asasinarea liderului spiritual al organizaţiei Hamas, Ahmed Yassin, un nou cutremur a zguduit scena politică din Orientul Mijlociu: succesorul său, Abdel Aziz Al Rantissi a fost grav rănit într-un raid al armatei israeliene şi a murit la spital, după câteva ore. Atacul de la Sheikh Radwan, din Fâşia Gaza, a fost lansat la scurt timp după ce la punctul de trecere Erez a avut loc un atentat sinucigaş pus la cale de palestinieni, soldat cu moartea unui militar israelian şi rănirea altor trei.

Comunitatea internaţională a reacţionat vehement la asasinarea lui Rantissi. Mai multe state au afirmat că acest nou asasinat politic a fost un act nejustificat şi încă o piedică în calea soluţionării crizei din Orientul Mijlociu. Lumea arabă a condamnat atacul fără precedent, iar grupările islamiste au promis răzbunare. Prin vocea premierului palestinian, Ahmed Qorei, cabinetul de la Ramallah a transmis că această campanie teroristă a Israelului este rezultatul direct al recentelor încurajări primite din partea Statelor Unite. „Atâta timp cât Washingtonul este de partea Israelului în acest conflict, nu va exista pace în regiune“, a subliniat Ahmed Qorei. Comisarul european pentru politică externă, Javier Solana, a declarat că atacurile de acest gen sunt ilegale şi dăunătoare, iar Israelul are dreptul să îşi protejeze cetăţenii de grupările teroriste, dar astfel de practici nu sunt indicate. Ministrul italian de externe,

Franco Fratini, a spus că ţara sa, la fel ca întreaga Uniune Europeană, a condamnat asasinarea şefului Hamas. În opinia sa, astfel de asasinate alimentează ura şi violenţa. Pe de altă parte, primul ministru israelian, Ariel Sharon, a susţinut că uciderea lui Rantissi era necesară. Abdel Aziz Al Rantissi, în vârstă de 56 de ani, a fost unul dintre cei mai radicali lideri Hamas. Într-unul dintre primele sale discursuri după asasinarea lui Yassin, Rantissi l-a calificat pe George W. Bush drept „inamicul islamului şi al musulmanilor“. Pe 10 iunie 2003, Rantissi a supravieţuit unui raid israelian. În atacul de atunci au murit doi palestinieni, iar el a fost rănit la picior. De pe patul spitalului Rantissi a avertizat că nici un „israelian nu va rămâne în Palestina“. Abdel Aziz Al Rantissi era un bun cunoscător al limbii engleze şi studiase în Egipt, de aceea a devenit, în scurt timp, un interlocutor privilegiat de presa internaţională. În 1987, împreună cu Ahmed Yassin, Al Rantissi a pus bazele organizaţiei Hamas, o mişcare a rezistenţei islamice şi a devenit numărul doi în ierarhia grupării din teritoriile palestiniene. După prima tentativă de asasinat, Al Rantissi a început să evite apariţiile în public; el accepta să participe numai la manifestaţiile unde era protejat de mulţimea se simpatizanţi şi tot din motive de precauţie, folosea foarte rar telefonul mobil. Abdel Aziz Al Rantissi s-a născut pe 23 octombrie 1947, în localitatea Yebna, un sat arab situat în nordul Fâşiei Gaza, localitate care din 1948 este pe teritoriul israelian, în apropiere de Tel Aviv si se numeşte Yavne. După formarea Statului Israel, familia cu ce 12 copii s-a mutat în tabăra de refugiaţi de la Khan Younes, în sudul Fâşiei Gaza, viitorul lider Hamas fiind unul dintre cei 700.000 de refugiaţi palestinieni de la acea vreme. Educat la o şcoală a Agenţiei Naţiunilor Unite pentru ajutorarea refugiaţilor palestinieni, Rantissi a plecat în Egipt, unde a devenit medic pediatru, apoi a revenit acasă şi şi-a început activitatea la spitalul Nassir. La scurt timp a devenit membru important al organizaţiei Hamas, alături de care a rămas până la sfârşitul vieţii. În 1978, Rantissi a fost arestat de autorităţile israeliene, fiind acuzat de apartenenţă la o grupare teroristă. După doi ani a fost eliberat, iar în 1992 a fost deportat în sudul Libanului, din ordinul premierului izraelian de atunci, Yitzhak Rabin. Un an mai târziu s-a întors în Gaza, însă a fost din nou arestat de israelieni, pâna în 1997. De atunci Rantissi s-a implicat efectiv în operaţiunile mişcării Hamas. Mii de palestinieni l-au condus pe Abdel Aziz Al Rantissi pe ultimul său drum şi au promis răzbunare. La numai o zi, organizaţia Hamas s-a reunit în secret şi a ales un nou lider - Mahmoud Zahar, însă, din motive de securitate, identitatea lui nu a fost dezvăluită imediat.

Un porumbel ucis in prag de iarna

Olga Gheorghe

Unul dintre cele mai „matusalemice" fenomene ale vietii politice internationale este procesul de pace din Orientul Mijlociu. Fara sa-mi fortez prea tare memoria, am impresia ca era, într-un anumit fel, în curs înca de la nasterea mea, sau oricum dintr-o vreme cand, prea copil fiind, înca nu începusem a citi ziarele.

Pe nebagate de seama, ne-observatorii si ne-specialistii începusera sa traiasca aproape cu speranta ca, în ciuda unor incidente (totdeauna soldate cu victime), apropierea mileniului III a mai domolit fierbinteala patimilor.

Pe cand stateam cu ochii pe „butelia Balcanilor", ne-am trezit însa aruncati cu decenii înapoi. Ca din senin, Ierusalimul a revenit în actualitate, scris pe frontispiciile ziarelor din toata lumea, si nu oricum, ci cu litere de sange omenesc.

Daca luam Biblia drept cartea de început a istoriei, acolo se petrece o sangeroasa încaierare fratricida.

Daca luam de bune profetiile lui Nostradamus, mileniul III ne va aduce trezirea (si stapanirea) unui împarat arab.

Daca ascultam partile, în momentele lor de emotie, pe strada, în încaierare, în fata camerelor de luat vederi de pretutindeni, greu ne-am încumeta sa înclinam balanta catre una dintre ele: si tu ai dreptate… si tu ai dreptate… ca sa punem, fara urma de ras si ironie, concluzia împrumutata dintr-un banc aproape uitat.

În jurul acestui conflict renascut ca din senin se ridica si se pierd reputatii.

Administratia Clinton, campioana absoluta a eforturilor de pace, ajunsa la final de mandat, nu poate fi fericita cand îsi vede ani de negocieri asidue aruncati pe fereastra si, în plus, bilantul stirbit într-unul dintre cele mai consistente segmente ale sale.

„Lumea araba"- sintagma care, gratie comunicatiilor globale, tehnologiei informatiei, educatiei de tip international si intrarii în arena a unei noi generatii de lideri (înca nu multi, dar tineri si fii ai vremurilor lor), parea sa fi cazut în desuetudine ca orice solidaritate hranita mai mult din traditia istorica decat din realitatea contemporana - regaseste un liant si un semn identitar. Reuniuni ministeriale si summituri, declaratii prudente, declaratii inflamate - pe scurt, un pretext de a reînnoda legaturi destramate sub egida moderna a regionalitatii sau subregionalitatii institutionalizate.

În acelasi timp, sanatoasa neîncredere cu care fiecare dintre noi se apara de asaltul (si eventualul triumf) al idealului ne împinge, ba pe unii, ba pe altii, sa ne întrebam cine pe cine manipuleaza. Si, de fapt, cine profita?

Uniunea Europeana, aspiranta la statutul de bloc major, se simte vinovata ca nu s-a implicat mai mult. Si cine ar acuza-o, gandind la piata egal de vasta pe care ar reprezenta-o „lumea araba"?

Rusia, modesta azi, cand cauta sa se reinstaleze macar în fotoliul de „major power", caci „superpower" e doar una, predica cu zel avantajele unei lumi multipolare, în care negocierile de pace n-ar fi dat gres, spre deosebire de cele arbitrate doar de Washington. Sa speram ca nu cu nostalgia vastei piete pentru echipamente militare ce-a fost odata… „lumea araba".

Sa mai adaugam o Sirie ambitioasa sa-si recapete statutul de contrapondere la Egipt, în ecuatia regionala? Sa mai adaugam o Libie care teoretizeaza „modele comunitare panafricane " si interventii panarabe? Sa ne gandim ce mult îi foloseste Irakului sa nu mai fie sub lupa, acum, cand aproape a convins ca „e la moda si aproape firesc" sa încalci embargoul si sa dai mana cu Saddam?

Dincolo de toate acestea, mai sunt asteptarile exasperate ale palestinienilor care la 13 septembrie ar fi trebuit sa-si proclame propriul stat si temerile celor care nu l-au vrut pe vizionarul intelectual Shimon Peres un presedinte al pacii Israelului.

Poporul care si-a gasit statul si limanul precum porumbelul lui Noe, dupa o lunga ratacire pe deasupra apelor învolburate ale istoriei, sa se teama, oare, de erodarea unui vis multimilenar?

Nu gasesc decat o singura explicatie porumbelului ucis în prag de iarna: teama ca, fara o amenintare palpabila la adresa minusculului colt de harta pe care-l echivaleaza cu fiinta lor, milioane de oameni dintr-o stirpe ce si-a semanat si altoit geniul, verva si tenacitatea pe civilizatiile întregului mapamond nu ar vrea sa mai ramana pe solul arid unde, adesea, ploua la doi ani o data.

Un porumbel ucis, indiferent din care tabara, nu-i un razboi fierbinte.

Sunt de acord, cu conditia sa-mi demonstrati ca, din asta, macar una dintre tabere castiga.

ORIENTUL MIJLOCIU - Un război fără ieşire

Alexandru Antonescu

Ofensiva dezlănţuita de Israel în teritoriile autonome palestiniene din Cisiordania - ca riposta la un sangeros val de atentate sinucigase - a îndepartat, pana dincolo de orizont, speranta opririi violentelor si trecerii de la logica urii si distrugerii reciproce la cea a dialogului si convietuirii pasnice.

Dupa un lung turneu diplomatic în zona, secretarul de stat american Colin Powell a trebuit sa se recunoasca învins, revenind la Washington fara sa fi obtinut încetarea, macar formala, a ostilitatilor. Presedintele George Bush a fost aproape singurul care a deslusit unele "progrese" în urma misiunii secretarului sau de stat, în timp ce analistii arabi, israelieni si "neutri" au pus, într-un neobisnuit consens, acelasi diagnostic: esec total. Cateva zile mai tarziu, guvernul lui Ariel Sharon si-a retras totusi trupele din majoritatea oraselor palestiniene reocupate, dar a mentinut sub asediu cele doua

puncte nevralgice cu mare încarcatura simbolica: biserica Nasterii Mantuitorului din Bethleem si birourile din Ramallah ale presedintelui Yasser Arafat. Palestinienii au denuntat retragerea israeliana ca o minciuna: tancurile au ramas în teritoriile autonome, gata oricand sa reia ofensiva.

Guvernul lui Sharon prezinta incursiunile în teritoriile autonome drept actiuni de autoaparare, încadrate în campania mondiala împotriva terorismului, declansata de Statele Unite dupa atacul de la 11 septembrie. Administratia americana pare sa accepte aceasta interpretare prin încrederea pe care continua sa i-o acorde premierului israelian, chiar si dupa ce acesta i-a ignorat cererile de retragere neîntarziata din teritoriile autonome. Europenii sunt însa de alta parere: pe un ton neobisnuit de dur, comisarul european Chris Patten l-a acuzat pe Sharon ca, prin actiunile sale, "a luat ostatic campania antiterorista", facand mult mai dificila, daca nu imposibila, asocierea tarilor arabe la preconizata operatiune împotriva liderului irakian Saddam Hussein.

Fireste, teroarea permanenta în care au ajuns sa traiasca israelienii - sub amenintarea atentatelor sinucigase care-i pot lovi în orice moment si mai ales în clipele de sarbatoare si bucurie - este o realitate apasatoare la care nimeni nu poate ramane indiferent. S-a dovedit însa ca escaladarea actiunilor militare nu garanteaza siguranta Israelului si a poporului sau, ci, dimpotriva, sporeste chiar riscul unor atentate si mai sangeroase. Dupa cum spunea chiar un fost sef al Mossadului, adevarata "infrastructura a terorii" - pe care Sharon si generalii sai afirma ca doresc s-o elimine - se afla, de fapt, în mintile tinerilor palestinieni, cei care n-au avut mai nimic de castigat din procesul de pace, dar si-au pierdut si ultimele sperante o data cu naruirea acestui proces. Demolarea unor întregi cartiere, impunerea unor restrictii insuportabile pentru populatia civila sau arestarea si umilirea a sute de oameni - numai pentru a-i elibera dupa cateva zile din lipsa de probe - pot fi prezentate de militarii si guvernantii israelieni ca succese în lupta antiterorista, pentru a reconforta opinia publica din tara; în randul palestinienilor însa, asemenea fapte de arme nu duc decat la exacerbarea frustrarii si intensificarea dorintei de razbunare. În plus, pe plan international asemenea actiuni au un efect devastator asupra prestigiului Israelului, ai carui soldati se vad acum învinuiti de crime de razboi, mai ales în tabara de refugiati de la Jenin.

Asa cum releva acelasi Chris Patten, misiunea oficiala a armatei israeliene - "distrugerea infrastructurii teroriste" - ascunde de fapt un alt obiectiv, de ordin politic: disolutia Autoritatii Palestiniene si a tuturor institutiilor care pot servi ca nucleu al unui viitor stat pe deplin independent, pe care, în pofida declaratiilor oficiale, Sharon si cei din jurul sau nu par sa-l accepte cu nici un chip. Au fost, astfel, distruse chiar si servicii atat de "civile" cum sunt cele de cadastru sau statistica. În aceeasi logica s-au încadrat si represaliile repetate împotriva serviciilor de securitate palestiniene, carora li se cereau, în acelasi timp, actiuni mai ferme împotriva terorismului. La un moment dat, cand au încercat într-adevar sa aresteze cativa lideri extremisti, politistii din subordinea lui Arafat s-au trezit prinsi între doua focuri: militantii radicali le-au opus o rezistenta armata îndarjita, în timp ce, de cealalta parte, armata israeliana sanctiona prin bombardamente presupusa lor ineficienta împotriva terorismului. Adaugand la acestea riscul de a fi etichetati drept tradatori si colaborationisti, lipsa de zel în capturarea suspectilor desemnati de Israel era, daca nu justificata, cel putin explicabila. Guvernul lui Sharon a preferat, însa, sa conchida ca Autoritatea Palestiniana si Arafat sunt coordonatorii din umbra ai campaniei teroriste, concluzie sustinuta de prea putine si incerte dovezi.

Multi au interpretat escalada din ultimele luni a violentei prin grila conflictului personal între Sharon si Arafat, datand înca din vremea razboiului din Liban, din 1982, si probabil chiar mai de mult. În Beirutul asediat, Sharon, pe atunci ministru al apararii, putea ordona uciderea lui Arafat, dar a renuntat la presiunea comunitatii internationale, fapt pe care l-a regretat public. Premierul ar dori acum sa-si îndrepte greseala de acum doua decenii si sa-si "scoata din joc" vechiul adversar - fara a-l elimina totusi fizic - dar nu numai din pura antipatie sau spirit de revansa, ci ca urmare a unor calcule politice serioase. Sharon a subliniat de mai multe ori ca nu va mai negocia cu Arafat, fiind dispus totusi la dialog cu alti lideri mai concilianti, care i-ar lua locul; dar el stie prea bine ca, în realitate, asemenea lideri nu exista. În primul rand, orice conducator palestinian care ar parea ca-si datoreaza ascensiunea bunavointei israeliene si-ar pierde orice legitimitate în fata propriului popor. În al doilea rand, îndepartarea lui Arafat, ca si destramarea Autoritatii Palestiniene (deja pe cale sa devina fapt împlinit), ar da cale libera islamistilor din miscarea Hamas, cea care, alaturi de alta grupare de acelasi gen, Jihadul Islamic, a initiat monstruoasele atentate sinucigase. Cat despre liderii OEP din generatiile mai

tinere, si ei sunt, în general, mai radicali decat Arafat; cel mai proeminent dintre ei, Marwan Barghouthi, a fost arestat de armata israeliana sub aceeasi acuzatie de terorism, o premisa nu prea favorabila pentru un eventual dialog.

De fapt, Sharon spera, probabil, ca, prin scoaterea din scena a lui Arafat, sa nu mai aiba de înfruntat decat lideri palestinieni fara legitimitate recunoscuta pe plan international si cu care dialogul nu ar fi fost posibil decat în limbajul fortei. Daca aceasta strategie a existat într-adevar, ea a dat gres: departe de a-l marginaliza pe Arafat, asediul de la Ramallah n-a reusit decat sa-i redea statura de erou national. Cele doua intalniri cu Arafat ale lui Colin Powell - criticate vehement de Sharon - au confirmat ca venerabilul presedinte ramane, mai mult ca oricand, un participant de neocolit la cautarea iesirii din criza.

În cele din urma, armata israeliana se va retrage chiar si din Ramallah si Bethleem, dar ciclul infernal al atentatelor nu va întarzia sa se reia, însangerand din nou Israelul si dovedind ca nu mijloacele de forta si izolarea, ci convietuirea si reconcilierea constituie cheia securitatii statului evreu si, în acelasi timp, a vecinilor sai palestinieni. Exasperate de incapacitatea - sau lipsa de vointa - a ambelor parti în oprirea violentelor, tot mai multe voci sustin ca pacea dintre Israel si palestinieni trebuie nu doar sprijinita, ci de-a dreptul impusa de comunitatea internationala. Acest lucru este, evident, imposibil fara contributia Statelor Unite; dar cum actuala Administratie, sfasiata între tendinte si interese adesea opuse, pare sa-si fi epuizat mijloacele de presiune diplomatica, este, poate, momentul ca Europa unita sa-si afirme identitatea prin asumarea unui rol activ într-o regiune care-i este atat de apropiata geografic si spiritual. Nu va fi usor, dar succesul ar consacra în mod stralucit emergenta unei noi puteri pe scena internationala.

Premierul lui Arafat, oaspete la LUMEA

Se pare ca Arafat este dispus, in urma unor luni intregi de presiuni, sa cedeze puterea. Mahmoud Abbas (Abu Mazen), proaspatul premier al lui Yasser Arafat, a fost, in 1998, pe vremea cand detinea secretariatul general al Comitetului Executiv al OEP, intervievat de Lumea Magazin - primul contact al sau cu presa romana. Cunoscut ca unul dintre arhitectii Acordurilor de pace de la Oslo, fin si profund analist, doctorand in stiinte politice, el trece drept un politician moderat, fiind agreat acum, ca si atunci, de Israel si de comunitatea internationala. Fostul ministru de externe israelian Shimon Peres l-a caracterizat pe Abu Mazen intr-o prima declaratie de presa data dupa numirea sa in functia de prim-ministru astfel: „este un om extrem de responsabil, caracterizat in primul rand de seriozitate, si care manifesta pozitii si opinii extrem de clare“.

Reforma Autoritatii Palestiniene ceruta la nivel international este astfel indeplinita, au comentat agentiile de presa. Reluarea negocierilor de pace capata, prin persoana sa, sansa de a deveni realitate.

Abu Mazen este cunoscut deja cititorilor nostri drept omul misiunilor discrete, o personalitate care evita aparitiile publice, atitudinile si pozitiile teatrale. Din aceste ratiuni am selectat in articolul de fata cateva dintre raspunsurile pe care le-a oferit actualul premier palestinian redactorilor nostri, in 1998.

Pacea este un deziderat mondial

Negocierile arabo-israeliene au inceput la Conferinta de la Madrid (1991) sub egida americana si rusa si cu o prezenta internationala importanta, dar s-au sfarsit in zilele noastre sub totala egida americana, dupa ce celelalte parti au fost inlaturate. Din punctul nostru de vedere, prezenta celorlalte parti are o importanta deosebita pentru ca ajuta la apropierea punctelor de vedere si la gasirea unor solutii prin oferirea mai multor idei. Am cerut si cerem in continuare largirea cercului acestor state, asa cum a fost la inceput; cerem participarea europeana si a altor state care doresc sa se implice in procesul de pace, pentru ca pacea nu este numai un deziderat israelian sau palestinian, ci unul mondial. Dar, din pacate, cerintele noastre nu si-au gasit ecoul si nu au fost acceptate de americani si israelieni.

ONU nu trebuie neglijat

Problema palestiniana si conflictul arabo-israelian au inceput in cadrul ONU si au continuat o perioada lunga de timp. Dar acum, datorita insistentei americane si israeliene, s-a indepartat de ONU, in pofida faptului ca bazele tuturor solutiilor trebuie sa fie deciziile legitime ale forului international.

In legatura cu Romania, mentionez ca avem o experienta deosebita impreuna: Romania a jucat de multe ori rolul intermediarului linistit si secret in incercarea de a face cunoscute ideile ambelor parti. A facut acest lucru pentru ca Romania a inteles foarte devreme importanta pacii in Orientul Mijlociu. De aceea noi trecem aceste importante incercari in istoria poporului nostru si in istoria relatiilor bilaterale dintre poporul roman si cel palestinian.

Viitorul nu e uşor de ghici

Procesul de pace este supus de o lunga perioada de timp unei campanii salbatice duse de dusmanii pacii, care sunt prezenti la tot pasul. Iar acestia sunt exponentii interesului declansarii razboiului si ai mentinerii unei stari conflictuale, tragand foloase din acest lucru.

Vreau sa mentionez ca istoria nu o sa se intoarca. Am semnat Acordul de la Oslo si celelalte acorduri care au urmat pentru a putea fi puse in practica nu pentru a fi simple lozinci si pancarte. Sunt sigur ca secolul XX nu se poate sfarsi inainte ca lumea, in general, si Orientul Mijlociu, in special, sa fie martori ai unui climat de pace.

Un principiu rămas inactiv

Cand poporul nostru a fost sub ocupatie si supus la tot felul de chinuri, am cerut protectie internationala impotriva ocupatiei. Aceasta ocupatie nu s-a sfarsit. Ea exista inca in multe teritorii palestiniene, umbrele ei planand asupra poporului si libertatilor lui.

Prin protectie internationala noi intelegem rapiditatea aplicarii ad litteram a deciziilor legitime internationale, iar tarile lumii sa fie martore la ceea ce se intampla.

Cititorilor dumneavoastră

Vreau sa transmit poporului roman ca ne leaga cele mai stranse si sincere raporturi si ca nu vom uita niciodata sprijinul si ajutoarele oferite, in pofida conditiilor grele prin care treceti. Suntem siguri de sentimentele si nobletea acestui popor. Sunt sigur ca o sa vina timpul cand aceste relatii vor fi mai stranse.

A consemnat A. Marin

Marwan Barghouthi judecat la Tel Aviv

Roxana IONICI

Şeful mişcării Fatah din Cisiordania, Marwan Barghouthi, considerat succesorul potenţial al lui Yasser Arafat la conducerea Autoritatii Palestiniene, riscă să îşi petreacă restul zilelor în închisoare, după ce un tribunal de la Tel Aviv l-a declarat vinovat de comiterea mai multor crime anti-israeliene. Deşi sentinţa va fi anunţată pe 6 iunie, fiecare delict de care Barghouthi se face responsabil atrage pedeapsa cu închisoarea pe viaţă.

Palestinianul, în vârstă de 44 de ani, a fost arestat de armata israeliană, în aprilie 2000, la Ramallah şi inculpat pentru 26 de crime, complicitate la crimă, tentative de omor, afiliere la o organizaţie teroristă şi deţinere de armament şi explozivi. Autorităţile israeliene consideră ca Barghouthi are un rol foarte important în iniţierea şi perpetuarea celei de a doua Intifade, miscarea palestiniana declaşată la Ierusalim, în septembrie 2000, după vizita primului ministru Ariel Sharon pe Esplanada Moscheilor, într-o zi de rugăciune musulmană. Ulterior, el a declarat că Intifada va continua atâta timp cât va dura ocupaţia israeliană în teritoriile palestiniene. Parchetul a cerut ca Marwan Barghouthi să fie condamnat la cinci pedepse cu închisoarea pe viaţă, el fiind responsabil direct de uciderea a cinci persoane, în

patru atentate. De asemenea, el a fost condamnat la 40 de ani de închisoare suplimentară pentru tentativa de asasinare a unui cetăţean israelian.

Guvernul israelian a susţinut verdictul pronunţat de tribunalul de la Tel Aviv. În timpul procesului, Marwan Barghouthi a declarat că tribunalul este incompetent, iar acuzaţiile sunt foarte stranii. În context, ministrul israelian al Justiţiei, Yosef Lapid, afirma că autorităţile ar putea lua în considerare inculparea preşedintelui Autorităţii Palestiniene, Yasser Arafat, după ce Marwan Barghouthi, membru al mişcării sale, Fatah, a fost găsit vinovat de comiterea mai multor asasinate. „Este vorba de crime comise în Israel şi de victime israeliene.” …”Una dintre atrocităţi a fost comisă într-un restaurant, la câţiva paşi de aici”…declara, la rândul său, Daniel Taub, consilierul juridic al Ministerului de Externe, la ieşirea din tribunalul din Tel Aviv. „După pronunţarea verdictului, pe 6 iunie, am putea să luăm în considerare inculparea lui Arafat, a adăugat ministrul Lapid, care a subliniat că autorităţile nu l-au trimis încă pe liderul Autorităţii Palestiniene în judecată, deoarece nu vor să inculpe personalităţi publice. O sursă israeliană a informat, însă, că nu există planuri iminente de a-l inculpa pe Arafat, care este acuzat, de multă vreme, de către Israel de incitarea la violenţă pe tot timpul desfăşurării Intifadei. Yasser Arafat, însă, a negat întotdeauna acest lucru. Pe de altă parte, Autoritatea Palestiniană a contestat legitimitatea tribunalului din Tel Aviv şi a cerut eliberarea imediata a lui Barghouthi, afirmând că el este unul dintre membrii Parlamentului palestinian. „Nu cunoaştem nici măcar un singur Parlament din întreaga lume care ar ridica problema imunităţii aleşilor săi pentru a le acorda dreptul de a ucide” a spus, în replică, consilierul juridic al Ministerului de Externe israelian, Daniel Taub. Avocatul francez al lui Barghouthi a afirmat că întregul proces a fost unul „politic”, bazat pe „un dosar trucat”, şi a reclamat condiţiile dure de detenţie suportate de clientul său. Imediat după proces, radicalii palestinieni au ameninţat că vor răpi militari israelieni.

„Foaia de parcurs“ - ultima soluţie pentru Orientul Mijlociu

Roxana IONICI

Autoritatea palestiniană l-a acuzat pe premierul israelian, Ariel Sharon, că a „îngropat Foaia de parcurs“, ultimul plan internaţional de pace în Orientul Mijlociu, după ce a dat „undă verde“ construirii de noi locuinţe în coloniile din Cisiordania. Ministrul palestinian însărcinat cu negocierile, Saeb Erakat, susţine, în context, că toate angajamentele luate de Sharon pe lângă preşedintele american George W. Bush, şi anume desfiinţarea coloniilor ilegale şi îngheţarea colonizării, nu au fost respectate. Responsabilul palestinian a făcut apel Administraţiei americane să verifice ea însăşi că toate promisiunile lui Sharon în problema colonizării nu au fost respectate. „Israelul se înşală crezând că retrăgându-se din Gaza va putea păstra Cisiordania“- a afirmat Saeb Erakat, referindu-se la planul lui Sharon, care prevede evacuarea din Fâşia Gaza şi menţinerea principalelor aşezări evreieşti din Cisiordania.

Nemulţumirea Autorităţii Palestiniene survine deciziei premierului israelian de a autoriza publicarea ofertelor de licitaţie pentru construirea a aproximativ 1300 de locuinţe în coloniile din Cisiordania. Anterior, Ariel Sharon a îngheţat acest proiect, care se referă strict la efectuarea construcţiilor în implantările Maale Adumim, Ariel, Kiryat Arba şi Beitar Ilit. Măsura s-a dovedit a fi, însă, una temporară, necesară verificării în teren a amplasării celor 1300 de locuinţe, pentru a nu se depăşi suprafaţa coloniilor, ceea ce ar fi reprezentat o încălcare a angajamentelor asumate de Ariel Sharon faţă de Statele Unite.

Practic, Ariel Sharon intenţionează să consolideze principalele implantări din Cisiordania, unde trăieşte majoritatea celor 240 de colonişti evrei, concomitent cu procesul de evacuare a celor 21 de colonii din Fâşia Gaza şi a încă patru, însă minore, din nordul Cisiordaniei. Pe de altă parte, Washingtonul manifestă o preocupare crescândă în legătură cu lipsa de voinţă a Israelului de a

desfiinţa aşezările respective din Cisiordania, dintre care unele constau din rulote, în timp ce altele au deja clădiri, drumuri pietruite şi au fost conectate la reţeaua electrică.

Mai mult, la începutul lunii august, radioul militar israelian a anunţat că Ministerul israelian al habitatului pregăteşte planul de construcţie a unei noi colonii, cu mai multe mii de locuinţe, care va lega Ierusalimul de Est de Maale Adumim, cea mai mare implantare evreiască din Cisiordania. Pregătirile pentru începerea lucrărilor vor fi încheiate peste şase luni. Premierul Ariel Sharon şi ministrul apărării, Shaul Mofaz, şi-au dat acordul pentru punerea în practică a proiectului, care se desfăşoară cu cea mai mare discreţie. Terenurile pe care vor fi ridicate clădirile şi care aparţineau palestinienilor au fost declarate „pământuri de domeniu“. Oficiali israelieni, care au dorit sa-şi păstreze anonimatul, au declarat că în curând vor începe tratativele cu Statele Unite privind principiile care vor reglementa ridicarea construcţiilor suplimentare din coloniile evreieşti, urmărindu-se întărirea blocurilor principale de colonii, pe care Israelul vrea să le păstreze după încheierea acordului final de pace. Aceşti oficiali au declarat că Statele Unite aprobă construcţiile în interiorul coloniilor evreieşti din Cisiordania, iar Israelul le va cere sprijinul pentru extinderea blocurilor de colonii. Oficiali ai Departamentului de Stat, tot sub rezerva anonimatului, au declarat că politica americană faţă de coloniile evreieşti nu s-a schimbat. Statele Unite se opun oricărei construcţii noi în colonii, în mod oficial, şi în nici un caz nu trec cu vederea acest fapt. În ultima perioadă, Departamentul de Stat a obiectat de două ori faţă de planul israelian de a construi 600 de locuinţe la Maale Adumim. Statele Unite cer Israelului să respecte termenii „Foii de parcurs“, care prevede în prima fază ca Israelul să îngheţe orice activitate în colonii. Totuşi, pe 14 aprilie, la întâlnirea cu premierul Ariel Sharon, preşedintele Bush a enunţat o schimbare a politicii Statelor Unite în această problemă. În loc să califice coloniile un obstacol în calea păcii, George W. Bush a spus că, dat fiind existenţa marilor blocuri de colonizare din Cisiordania, „este nerealist să ne aşteptăm ca rezultatul negocierilor asupra statutului final să fie o întoarcere completă“ la graniţele din 1967.

Palestinienii cer Israelului să se retragă la aceste graniţe şi să desfiinţeze toate coloniile pentru a-şi crea un stat propriu. Oficiali israelieni au declarat că, în urma recunoaşterii de preşedintele Bush a blocurilor mari de colonizare, Israelul şi Statele Unite pun la punct în comun o hartă a Cisiordaniei, în care sunt delimitate sectoarele unde va fi permisă ridicarea construcţiilor. Una din posibilităţi este ca graniţa să fie trasată în jurul blocurilor de colonizare, iar construcţiile să fie autorizate între colonii, în loc ca ele să fie mărginite la limitele enclavelor individuale. O altă opţiune, discutată în negocierile cu americanii, este aplicarea planurilor de urbanism ale coloniilor, care prevăd ca micile enclave să devină într-o zi oraşe de sine stătătoare, care vor include mari porţiuni din teritoriul Cisiordaniei. S-ar putea ajunge la un acord, prin care americanii să protesteze „de formă“ faţă de continuarea construirii în colonii, cu înţelegerea tacită că plângerile lor nu vor fi luate în considerare de Israel. Oficialii israelieni au enumerat câteva dintre blocurile de colonizare, care vor fi incluse în acord - Maale Adumim, cu 31 de mii de locuitori, Ariel -18 mii, care se află chiar în centrul Cisiordaniei, Emanuel, în imediata apropiere, Gush Etzion, lângă Ierusalim, Beitar Ilit, aflat în apropiere şi locuit de ultrareligioşi, şi blocul Modiin.

Pe 15 septembrie, evreii din Israel şi cei din diaspora au trecut în anul 5765, potrivit calendarului ebraic. Rosh Hashana este ziua când se aniversează crearea Omului, a lui Adam, sau Geneza. Sărbătoarea ţine două zile. De Rosh Hashana, liderul Autorităţii Palestiniene, Yasser Arafat, a urat „La mulţi ani!” Israelului. Într-un mesaj adresat preşedintelui israelian, Moshe Katsav, liderul palestinian a adresat felicitarea în numele său şi al poporului palestinian. „Oamenii curajoşi trebuie să-şi unească eforturile pentru a instaura pacea între cele două popoare”, a spus Arafat. El a adăugat că „ura, omorurile, blocadele, ocupaţia (teritoriilor palestiniene, n.a.), colonizarea şi bariera (gardul de securitate construit de Israel în Cisiordania, n.a.) nu pot contribui la o pace justă”.

Cu ocazia Anului Nou, pe de altă parte, armata israeliană a accentuat blocarea teritoriilor palestiniene, ca urmare a informaţiilor obţinute de serviciile de securitate internă, potrivit cărora mişcările extremiste palestiniene ar planifica noi atacuri antiisraeliene. În ceea ce priveşte gardul de securitate, anterior, autorităţile israeliene au decis continuarea construcţiei într-o zonă din Cisiordania, care nu fusese avută în vedere până acum. Atacurile sângeroase de la sfârşitul lunii august din oraşul Beersheva, când două autobuze au explodat ucigând 16 oameni, au determinat Ierusalimul să recurgă

la această măsură. Lucrările la noua secţiune a gardului au început din sudul Hebronului, unul din cele mai importante oraşe ale Cisiordaniei, din cauza valului de violenţe declanşat recent.

Decizia privind noua secţiune a gardului de securitate a fost luată cu puţin timp înaintea vizitei oficiale în teritoriile palestiniene a ministrului de externe egiptean, Ahmed Aboul Gheit, şi a şefului serviciilor secrete de la Cairo, Omar Suleiman, care s-au întâlnit cu oficiali palestinieni pentru a discuta despre măsurile de securitate care trebuie luate după retragerea Israelului din Fâşia Gaza. Autorităţile israeliene refuză însă să negocieze cu palestinienii, iar Egiptul doreşte să joace rolul de mediator, oferindu-şi sprijinul în probleme de securitate. În ciuda protestelor internaţionale, Israelul a terminat de construit o treime din partea de nord a aşa-numitului „gard de securitate”, motivând că acesta va bloca eventualele atacuri teroriste ale militanţilor palestinieni. De cealaltă parte, Autoritatea Palestiniană acuză Israelul că a anexat mii de hectare de pământ prin construirea acestui gard, sfidând orice lege sau verdict internaţional.

Deşi pe 9 iulie Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a calificat construirea gardului drept un act ilegal, printr-o sentinţă fără caracter coercitiv, autorităţile israeliene au decis continuarea construirii gardului de securitate, operând unele modificări ale traseului acestuia, pentru a-l aduce mai aproape de Linia Verde - frontiera simbolică trasată de comunitatea internaţională între Israel şi teritoriile palestiniene.

Însă evenimentele tragice din oraşul Beersheva „au dat un imbold” autorităţilor israeliene de a continua construirea gardului, asigurând comunitatea internaţională că traseul acestuia va respecta Linia Verde, preconizând că în câteva luni noua secţiune va fi finalizată. Pe de altă parte, Saeb Erekat, membru important al cabinetului palestinian, a condamnat ultima decizie de construire a gardului, motivând că această acţiune distruge în totalitate Foaia de Parcurs, planul de pace elaborat de Cvartetul pentru Orientul Mijlociu, din care fac parte ONU, UE, Rusia şi Statele Unite, şi care prevede, printre altele, înfiinţarea unui stat palestinian independent până în 2005.

În timp ce Statele Unite susţin Foaia de Parcurs, Israelul consideră că are aprobarea tacită a Washingtonului de a continua şi construirea de locuinţe în Cisiordania. Surse ale diplomaţiei americane au declarat că Statele Unite sunt fidele planului de pace, însă anunţul Israelului lansat în luna august cu privire la construirea a 1000 de locuinţe în coloniile de lângă Ierusalim nu a provocat nici o reacţie la Washington. „Putem continua construirea complexului de locuinţe în Cisiordania şi, atâta timp cât acest lucru se va desfăşura «în linişte», Statele Unite nu vor avea nimic de obiectat”, a declarat recent premierul Ariel Sharon cotidianului „Jerusalem Post”, ca răspuns la întrebarea privind o eventuală înţelegere tacită Israel-SUA, în legătură cu această problemă. Construirea de noi colonii evreieşti sau extinderea celor existente rămâne un subiect delicat între Israel, SUA şi Autoritatea Palestiniană atâta timp cât planul de pace al Cvartetului urmăreşte crearea unui stat independent palestinian. Deocamdată, Foaia de Parcurs, lansată în vara anului trecut de preşedintele George W. Bush, a rămas literă moartă, deoarece nici Israelul şi nici palestinienii nu au respectat înţelegerile iniţiale, în primul rând oprirea construirii de noi colonii şi demontarea implantărilor neautorizate de către Israel, iar Autoritatea Palestiniană nu a reuşit să pună capăt violenţelor antiisraeliene.

Orientul Mijlociu a apucat-o in direcţia opusa “foii de parcurs”

Iom Kippur, Ziua căinţei pentru evrei, este o perioada de reflecţii profunde si simboluri legate de provocările pe care le prezintă viata. In mijlocul unui alt ciclu de violente din Israel, poate niciodată acest simbolism nu a părut atât de împovărător. Un atentat sinucigaş care a avut loc in oraşul Haifa s-a soldat cu cel puţin 19 morţi in ziua de Sabat dinaintea sărbătorii de Iom Kippur si a împins guvernul israelian cu inga un pas mai aproape de eliminarea preşedintelui palestinian Yasser Arafat.

Pe plan oficial, administraţia Bush a pronunţat condamnările obişnuite si a prezentat condoleanţele cunoscute. Dar, printre rândurile declaraţiilor si in cadrul unor conversaţii particulare cu liderii regionali, SUA dau de înţeles ca au ajuns la capătul răbdării. Casa Alba este obligata sa aibă de-a face cu un lider israelian, căruia nu i se opune, si cu un lider palestinian pe care nu-l poate suporta. Casa

Alba obişnuia sa vorbească despre pacea din Orientul Mijlociu. Acum discursul se concentrează asupra modului in care ar putea opri prăbuşirea regiunii in abis.

Într-o declaraţie scrisă, preşedintele Bush nu l-a menţionat niciodată cu numele pe Arafat, referindu-se in schimb asupra "responsabilităţii Autorităţii Palestiniene de a lupta împotriva terorismului". Dar, in particular, era vorba tot timpul de Arafat. Oficiali de la Casa Alba i-au sunat pe apropiaţii premierului Ariel Sharon, cerându-le sa renunţe la politica guvernamentala oficiala de a-l expulza sau de a-l ucide pe Arafat. Ei s-au adresat si liderilor arabi, exercitând din nou presiuni asupra lor pentru ca aceştia sa-l convingă pe Arafat sa ia masuri ferme împotriva terorismului. Este un refren care nu-i mai impresionează pe mulţi in regiune. Liderii arabi insista ca se pot sprijini pe Arafat in măsura in care administraţia Bush se sprijină pe Sharon.

În consecinţă, ce vor face Statele Unite in ce-l priveşte pe Sharon? SUA au ameninţat ca vor reduce o mica parte din creditul de opt miliarde de dolari pentru a sublinia opoziţia lor fata de zidul ce se construieşte intre teritoriile israelian si palestinian. Dar, când este vorba de securitate, SUA adopta o linie mult mai blânda, rugându-l pe Sharon sa se gândească la "consecinţele" acţiunii lui. (In traducere: eliminarea lui Arafat va incendia regiunea). Casa Alba crede ca nu are prea multe atuuri împotriva lui Sharon. "Nu este vorba numai de faptul ca Israelul este un stat suveran, dar este si o democraţie", afirma un oficial din administraţie. "Israelienii nu l-au ales pe Sharon sa aducă pacea. Ei l-au ales pentru a le garanta securitatea", a afirmat oficialul.

In pofida ţipetelor, israelienii recunosc ca, înainte de a lovi, privesc spre Casa Alba.

Si ceea ce vad acolo este o unda verde pentru a reacţiona, cat timp Arafat nu este afectat. "Nu cred ca vor exista obiecţii din partea SUA sau chiar din partea Europei daca Israelul îşi va intensifica acţiunile si va ocupa anumite zone, in schimb expulzarea lui Arafat ne-ar crea o mare, mare problema", afirma un important oficial israelian. Intr-o tara cu simboluri contorsionate, amânarea de către Israel a expulzării lui Arafat pare dovada reţinerii. Dar mai este un drum lung de străbătut pana la pace.

Richard Wolffe si Dan Ephron "Newsweek"

Israelul, neliniştit de „Intifada“ antiamericana din Irak

Tel Aviv si-a exprimat ingrijorarea fata de extinderea revoltei antiamericane din Irak si consecintele acestei „Intifada“ pentru intreaga regiune. Intr-un interviu aparut in cotidianul Yediot Aharonot, ministrul israelian al apararii, Shaul Mofaz, a declarat ca tara sa doreste victoria americanilor in Irak - „Tinem degetele incrucisate pentru americanii din Irak; succesul lor este vital pentru pacea lumii“ - si a adaugat: „Daca americanii reusesc sa stabilizeze situatia din Irak, lucru de care Israelul este convins, aceasta va avea o influenta pozitiva pentru ansamblul Orientului Mijlociu, pentru piata petrolului si pentru autoritatea comunitatii internationale“. Mofaz si-a exprimat convingerea ca „America va face sa esueze toate tentativele de a transforma Irakul intr-un stat terorist“; in schimb, „daca americanii sunt constransi sa plece din Irak sub presiunea terorismului, se va instaura un nou si periculos model de regim arab. «Axa raului» va fi in masura sa puna in pericol pacea lumii“. Reuniti intr-o sedinta dedicata repercusiunilor agravarii revoltei din Irak, responsabilii serviciilor de informatii si securitate israeliene au apreciat, potrivit cotidianului Ha’aretz, ca escaladarea violentelor risca „sa reduca capacitatea de descurajare a americanilor“ si favorizeaza „elementele radicale din Orientul Mijlociu, precum Iranul, Siria, Hezbollahul (libanez), Hamasul si Jihadul islamic (palestiniene)“.

De cealalta parte, termenul de terorism are o alta acceptiune. Participant la o manifestatie de sustinere a poporului irakian care a reunit in Gaza o mie de persoane, seful Hamas din teritoriile ocupate, Abdelaziz al-Rantissi, asasinat la 17 aprilie, a declarat: „Vrem sa aratam ca suntem alaturi de voi. Noi luptam impotriva terorismului Israelului, iar voi impotriva terorismului american“. La randul ei, gruparea Brigazile martirilor Al-Aqsa, legata de miscarea Fatah, a denuntat, in cadrul unui comunicat, „masacrele teroriste“ comise de fortele americane in Irak, subliniind ca „rezistenta este singura alternativa pentru a-l alunga pe ocupantul uzurpator“.

Premierul palestinian respinge declaraţiile lui Bush

Seful guvernului palestinian, Ahmad Qorei, a apreciat ca „inacceptabile“ declaratiile presedintelui american de sustinere a primului-ministru israelian, Ariel Sharon. Cel mai mult l-a infuriat afirmatia lui George Bush ca o revenire la frontierele armistitiului din 1949 - care nu includeau in componenta statului evreu teritoriile Gaza, Sinai, Cisiordania, Ierusalimul de Est si Podisul Golan - ar fi „nerealista“. „Aceste chestiuni trebuie sa fie stabilite in timpul negocierilor“ dintre Israel si palestinieni, a replicat Qorei in timpul unei conferinte de presa desfasurate la Abu Dis, Cisiordania, subliniind: „Nu este de competenta presedintelui Statelor Unite sa decida ce este realist si ce nu“. Premierul palestinian i-a mai reprosat liderului de la Casa Alba ca nu a denuntat construirea de catre Israel a „zidului de separare“ din Cisiordania.

Declaratiile presedintelui Bush au fost facute in timpul unei conferinte de presa comune cu premierul israelian, aflat in vizita in Statele Unite. Liderul de la Casa Alba a calificat initiativele lui Sharon de a evacua Gaza si unele zone din Cisiordania drept „istorice si curajoase“, acceptand implicit mentinerea pe termen lung a coloniilor evreiesti din Cisiordania. De asemenea, a dat castig de cauza israelienilor si intr-o alta problema spinoasa: a apreciat ca refugiatii palestinieni trebuie sa se instaleze in teritoriile ce le vor fi acordate in cadrul planului de pace si sa renunte la dreptul de a reveni in Israel.

Ce spunea Kissinger despre Israel in 1975

In ziua de 17 decembrie 1975, secretarul de stat american Henry Kissinger s-a intalnit la Paris cu ministrul irakian al afacerilor externe, in vederea normalizarii relatiilor dintre Washington si Bagdad. Detaliile discutiilor dintre cei doi inalti oficiali - era prima intalnire la acest nivel dupa ce partidul Baas preluase puterea in Irak, in 1965 - au fost publicate, la Londra, de cotidianul A Sharq al Awast pe baza unui fost document „top secret“ al CIA.

Conform dezvaluirilor cotidianului arab, Kissinger i-a spus omologului sau, Saadon Hamadi, ca Israelul nu va fi intotdeauna un dusman al lumii arabe. In urmatorii 10-15 ani, acesta va deveni o mica tara gen Liban, care nu va mai exercita nici o influenta asupra acelei lumii. Ajutorul american acordat Israelului, a spus Kissinger, va fi considerabil diminuat. El a mai precizat ca israelienii seamana discordie printre vecinii sai deoarece sunt „gelosi pe rezultatele lumii arabe“ si spera sa ramana singurii aliati ai Statelor Unite in regiune. Dar, a afirmat Kissinger, „Washingtonul doreste noi aliati“. El a apreciat ca trebuie recunoscuta identitatea palestiniana si a precizat ca Statele Unite nu se opun ideii unui stat palestinian.

Unul dintre consilierii irakieni prezenti la intalnire a pus intrebarea: „Cum poate Organizatia pentru Eliberarea Palestinei sa recunoasca statul Israel daca acesta nu recunoaste OEP?“. Raspunsul lui Kissinger a fost foarte transant: „Cu tot respectul, ceea ce Israelul poate face sau poate gandi este mai putin important decat ceea ce decid Statele Unite“.

Pro si contra unei intervenţii americane

Declasificarea recenta a unor documente ale guvernului britanic a dezvaluit existenta, cu 30 de ani in urma, a unui plan american de invadare a Arabiei Saudite si a Kuwaitului, ca replica la embargoul arab asupra petrolului. Intr-un articol aparut in cotidianul The International Herald Tribune, Mai Yamani, cercetator la Royal Institute of International Affairs din Londra, releva ca dezvaluirile au suscitat dezbateri aprinse asupra fragilitatii conducerii exercitate de Casa regala saudita si inrautatirii relatiilor acesteia cu Washingtonul. Numerosi sauditi care cred ca America a invadat Irakul pentru a pune mana pe petrolul acestei tari nu exclud posibilitatea ca tara lor sa fie urmatoarea pe lista SUA. Reactiile declansate de aceasta perspectiva pun în lumina divizarile profunde existente in randul populatiei saudite la nivel de secte, triburi si regiuni.

Siitii sauditi, care domina partea de est a tarii, bogata în petrol, sunt favorabili unei eventuale interventii americane, dupa deceniile de discriminare la care au fost supusi de conducerea religioasa wahhabita, care îi considera eretici. În ciuda continuarii violentelor si a instabilitatii din Irak, ei sunt

încurajati de miscarile siitilor din sudul acestei tari, nu departe de frontiera cu Arabia Saudita. În opinia lor, orice schimbare de sistem le-ar restabili controlul ce le revine de drept asupra principalelor campuri petrolifere. Asemenea celor din Irak, siitii sauditi dau dovada de un înalt grad de unitate si organizare politica, iar aspiratiile lor separatiste suscita temeri în sanul Casei regale de la Riyad. În schimb, sauditii din vestul tarii nu sunt dispusi sa colaboreze cu americanii, desi wahhabitii i-au supus aceluiasi tratament discriminatoriu si le-au daramat lacasurile de cult. La 75 de ani de la expulzarea hasemitilor de catre Casa Al Saud, multi dintre locuitorii regiunii Hedjaz, care include orasele sfinte Mecca si Medina, ii considera pe acestia drept conducatorii lor legitimi. Cand au vizitat mormantul Profetului din Medina, printii iordanieni au fost intampinati cu ovatii de multimile emotionate. Alte triburi, mai ales cele de la frontiera cu Yemenul, nu acorda importanta Casei regale saudite, dar sunt antiamericani convinsi. Totusi, subliniaza analistul britanic, atitudinea lor se poate schimba în functie de oferta eventualilor invadatori.

Nu se stie daca in planurile de lupta de acum 30 de ani Washingtonul a evaluat aceasta complexitate de factori. Ceea ce s-a aflat insa din recentele dezvaluiri este faptul ca americanii priveau cu toata seriozitatea interventia militara. Cu prilejul unei reuniuni care a avut loc în acel an la Copenhaga, fostul secretar de stat american Henry Kissinger i-a avertizat pe sauditi în termeni foarte clari ca America intentioneaza sa foloseasca forta împotriva lor.

Un astfel de demers, riscant in acea vreme, este si mai periculos acum. Raspandirea campurilor petrolifere pe o zona intinsa ridica imense dificultati logistice oricarei armate invadatoare, facand-o, totodata, vulnerabila în fata unor atacuri conjuncturale din partea fortelor Al-Qaeda. In Arabia Saudita, fortele americane ar putea fi intampinate chiar cu mai mare ostilitate decat in Irak. De ce ar preconiza Washingtonul un astfel de atac? În 1973, SUA au vrut sa-si asigure securitatea intereselor strategice petroliere. Acum, probabil ca doresc înlaturarea unei conduceri religioase radicale si a unui regim descris, în cadrul unor audieri in Congres, drept epicentrul terorismului. In ideea unei schimbari la Riyad, Casa Alba si-a îndreptat deja „antenele“ în directia unor printi sauditi mai liberali, care i-ar putea inlocui pe actualii lideri.

Grupaj realizat de Anca Voican si Dinu Moraru

Preşedintele palestinian respinge oferta de pace israeliană

Politică|13.08.2008

Premierul israelian, Ehud Olmert

Pentru prima dată, Israelul a făcut o propunere concretă potrivit căreia israelienii sunt dispuşi să se retragă în proporţie de 93 la sută din Cisiordania.

Preşedintele Palestinian, Mahmud Abbas, a respins oferta de pace a premierului israelian, Ehud Olmert, pentru că a precizatcăea nu garantează crearea unui stat palestinian cu capitala la Ierusalim. Potrivit propunerii lui Olmert, israelineii se vor retrage din 92,7 la sută din teritoriul Cisiordaniei. Olmert a propus să cedeze 5,3 la sută din deşertul Negev, ceea ce palestinienii resping, fiind vorba doar de o bucată de deşert.

Premierul israelian a prevăzut retragerea din Cisiordania în două etape. Mai întâi guvernul israelian trebuie să adopte o lege de despăgubire a coloniştilor şi în a doua etapă Israelul va strămuta toţi coloniştii din Cisiordania aflaţi la est de noua graniţă. Anterior însă palestinienii trebuie să aplice o serie de reforme interne. Tema Ierusalimului, Olmert doreşte mai întâi să o scoată din context. Statul

palestinian, afirmă el nu trebuie să aibă armată, iar refugiaţii palestinieni nu vor primi dreptul de a reveni în teritoriile lor. Numai în cazuri excepţionale va exista posibilitatea reîntregirii unor familii.

Un coridor urmează a fi creat între Cisiordania şi Fâşia Gaza unde să nu va exista nici un control israelian de securitate. Porţiunea de pământ pe care se va construi acest coridor va rămâne însă teritoriu israelian. Purtătorul de cuvânt al preşedintelui palestinian Mahmud Abbas a atras atenţia că oferta israeliană suferă de „lipsuri serioase” şi este doar o„pierdere de timp”, fiind inacceptabilă. Partea palestiniană nu va fi de acord decât cu un stat ca va dispune de o continuitate teritorială cu oraşul sfânt Ierusalim drept capitală, fără colonii şi în frontierele din 4 iunie 1967. Este vorba de frontierele de dinaintea Războiului de şase zile în cursul căruia statul evreu a ocupat sectorul arab din Ierusalimul de est, Fâşia Gaza şi Cisiordania.

Şansele de a se ajunge în acest an la un acord-cadru pentru negocierile de pace israeliano-palestiniene relansate anul trecut de către SUA par a fi minime. Discuţiile au progresat puţin iar Olmert a anunţat în iulie că va demisiona în momentul în care partidul său Kadima va desemna un nou prim-ministru în septembrie.

Catrinel Preda

Planurile de viitor ale lui Ehud Olmert

Politică|13.08.2008

Mahmoud Abbas şi Ehud Olmert

La numai o lună după ce şi-a anunţat demisia, premierul israelian, Ehud Olmert, a prezentat palestinienilor un plan de pace. Momentul ales de Olmert pare a fi foarte potrivit.

În Orientul Apropiat nimeni nu mai crede că ţelurile fixate anul trecut la Conferinţa de Pace de la Annapolis mai pot fi atinse.

Menirea planului de pace gândit de premierul israelian, Ehud Olmert, nu era de a fi acceptat de palestinieni, ci de a revigora speranţa că ideile exprimate la Conferinţa de Pace de la Annapolis pot deveni realitate. Într-un moment în care mai toată lumea se îndoieşte de plauzibilitatea acestor deziderate, partea palestiniană şochează la rându-i, declarându-se pentru soluţia statului binaţional. Un stat în care evreii şi palestinienii să trăiască laolaltă şi să aibă aceleaşi drepturi. Scenariul, oricât de curajos ar părea, a fost nu o dată respins de Israel din motive demografice. Altfel spus, riscul de a deveni minoritate în propriul stat este pur şi simplu prea mare.

La prima vedere, oferta făcută de Ehud Olmert preşedintelui palestinian Abbas este generoasă. Palestinienii ar urma să primească 90% din Cisiordania şi întreaga Fâşie Gaza. Şi totuşi, propunerea premierului israelian este inacceptabilă. Iată, pe scurt, şi coordonatele ofertei lui Olmert: Ierusalimul nu este nici măcar menţionat. Israelul nu va renunţa la aşezările evreieşti din Cisiordania, oferind în schimb palestinienilor o bucată de deşert. Monstruoasa blocadă din Cisiordania, condamnată de comunitatea internaţională, va continua să existe.

Premierul israelian trebuie că a luat în calcul probabilitatea respingerii planului său de către palestinieni. Scopurile aparent generoasei oferte sunt altele.

LA 17 septembrie, partidul lui Ehud Olmert, Kadima, urmează să aleagă un nou preşedinte. Actualul premier israelian, suspectat de acte de corupţie, urmează să renunţe inclusiv la funcţia de premier. Or, prezentându-se în faţa propriului popor ca erou al păcii, Olmert speră să poată fi perceput ca unicul

garant al unui viitor lipsit de conflicte. Un viitor în care palestinienii, forţaţi de împrejurări, să spună mereu „NU”. Într-o altă situaţie, tactica lui Olmert poate că ar fi fost una inspirată. În momentul de faţă însă, ea nu-i foloseşte acestuia la nimic.

Peter Philipp/Vlad Drăghicescu

Războiul din Liban – o lecţie de viitor

Politică|15.08.2008

Harta Libanului

În urmă cu doi ani lua sfîrşit un război de 33 de zile între Israel şi Liban. Deşi „scurt”, conflictul soldat cu pierderi de vieţi omeneşti, pagube materiale şi daune morale, are consecinţe de durată.

Nimeni nu se aştepta ca războiul din Liban din vara anului 2006 să fie atît de dur şi să dureze 33 de zile, ştiindu-se că Israelul reuşise în 1967 în doar şase zile să modifice fundamental relaţiile de forţă din Orientul Apropiat şi să-şi adjudece statutul de superputere în regiune.

Iniţial, acţiunea militară a Israelului în Liban s-a vrut o ripostă rapidă dată atacului comis de miliţiile libaneze Hisbollah asupra unei patrule militare israeliene şi răpirii a doi militari.

Ofensiva a durat însă dincolo de limitele scontate iar efectele ei fizice şi psihice au fost în parte neprevăzute.

Sentimentul absolutei supremaţii militare a Israelului a primit unele fisuri, guvernul lui Ehud Olmert a fost criticat pentru riposta militară ”excesivă” dată atacului comis de Hisbollah iar dacă în septembrie curent, conform probabilităţilor, Olmert va demisiona, actul este şi consecinţa tîrzie a modului în care a înţeles să administreze criza, pedepsind întreg Libanul pentru acţiunea miliţiilor şiite.

Israelul părea însă cel mai îndreptăţit să ştie că atacurile comise de Hisbollah nu pot fi curmate prin mijloace militare convenţionale pornind de la faptul că atacurile aeriene, tancurile şi artileria fac victime înainte de orice în rîndul populaţiei civile, aruncînd-o tocmai în braţele miliţiilor Hisbollah.

În cei doi ani care au trecut, aceasta şi-a consoldiat poziţiile în societatea şi politica Libanului, devenind un factor deloc neglijabil.

Nedorita „evoluţie” a fost favorizată şi de considerarea de către Statele Unite a ofensivei militare israeliene în Liban drept componentă a campaniei antiteroriste internaţionale, din care motiv şi tentativele ONU de a institui armistiţiul s-au izbit de impresia acreditată de Washington că Israelul este la doar un pas de victoria împotriva miliţiilor Hisbollah.

Abia cînd această impresie a fost risipită de realităţile de pe teren, armele au tăcut. Era 14 august 2006.

Între timp, Israelul este pe cale de a trage învăţăminte de pe urma acestui război. Lui George W. Bush, care va părăsi curînd Casa Albă, această lecţie nu-i va mai fi de nici un folos iar Europei, toate cele petrecute în urmă cu doi ani , trebuie să-i dea pe mai departe de gîndit.

Peter Philipp / Rodica Binder

Hamas: Alegerea lui Livni reprezintă continuarea "politicii de agresiune" împotriva palestinienilor

(2008-09-18)

Mişcarea palestiniană Hamas a declarat astăzi, că sosirea la putere în Israel a lui Tzipi Livni după victoria sa la primarele din partidul Kadima reprezintă "continuarea politicii de agresiune" faţă de poporul palestinian, relatează AFP, citată de NewsIn.

"Sosirea lui Livni la putere va însemna continuarea politicii de agresiune faţă de poporul palestinian, exercitată de liderii sionişti care au precedat-o", a declarat purtătorul de cuvânt Fawzi Barhoum.

"Din acest motiv, trebuie să rămânem ataşaţi de rezistenţă, ca strategie pentru a ne apăra drepturile", a subliniat el.

Hamas, considerat organizaţie teroristă de către Israel, controlează Fâşia Gaza din iunie 2007.

Autoritatea Palestiniană a spus miercuri că speră în deschiderea unor negocieri de pace "serioase" după victoria lui Livni.

Livni conduce echipa israeliană care negociază un acord de pace cu palestinenii. Discuţiile nu au înregistrat însă niciun progres de la lansarea lor, în noiembrie 2007, sub auspiciile Washingtonului.

Israel: „Doamna de fier”, aproape premier

de Luminita Bogdan (2008-09-17)

Tzipi Livni, considerată „Doamna de fier” a ...

După luni de scandaluri şi acuzaţii de corupţie la adresa premierului Ehud Olmert, partidul de centru Kadima, aflat la putere în Israel, îşi va alege azi un nou lider, care va prelua şi funcţia de şef al Guvernului.

Ultimele sondaje arată că ministrul de Externe, Tzipi Livni, conduce detaşat în cursa pentru succesiunea lui Olmert, fiind creditată cu 47% din voturi, în faţa celor 28% pe care le-ar obţine principalul său contracandidat, Shaul Mofaz, ministru al Transporturilor.

Şefa diplomaţiei israeliene are astfel şanse mari să devină prima femeie-premier după Golda Meir. Fost agent al Mossad, Livni a reuşit să câştige încrederea israelienilor, mizând pe integritate într-o ţară unde dosarele de corupţie care implică lideri politici au devenit din ce în ce mai numeroase în ultimii ani.

Viitorul premier israelian se va confrunta cu trei probleme principale: obţinerea aprobării majorităţii parlamentare pentru noul Guvern, continuarea negocierilor cu Autoritatea Palestiniană şi cu Siria şi gestionarea ameninţării nucleare iraniene.

Partidul Kadima, la putere, îşi alege noul lider care va prelua şi funcţia de premier. Pentru prima dată de la Golda Meir încoace, guvernul israelian ar putea fi condus de o femeie

Un adept al politicii dure sau un moderat? La această întrebare vor răspunde azi membrii partidului de centru Kadima, care îl vor desemna pe viitorul premier al Israelului.

Succesorul lui Ehud Olmert va avea o triplă provocare: să obţină aprobarea unei majorităţi parlamentare pentru un nou guvern, să continue negocierile cu Autoritatea Palestiniană şi cu Siria şi să gestioneze ameninţarea nucleară iraniană.

În plus, cel sau cea care îi va urma lui Olmert va trebui să facă uitate afacerile dubioase ale actualului premier, a cărui inculpare este cerută de poliţie şi care nu şi-a revenit de pe urma unui raport extrem de critic despre eşecurile războiului din Liban din 2006.

Favorită în cursa pentru conducerea partidului aflat la putere este ministrul de Externe, Tzipi Livni, care îşi dispută şefia guvernului cu fostul ministru al Apărării Shaul Mofaz. Ultimele sondaje o creditează pe Livni cu 48% din voturi, faţă de 28% cât ar obţine Mofaz. Şefa diplomaţiei israeliene are astfel şanse mari de a deveni a doua femeie-premier, după Golda Meir.

Tzipi Livni, „doamna de fier” a Orientului Mijlociu

„Doamna de fier”, un politician integru

Mulţi se întreabă însă dacă Tzipi Livni va avea energia celebrei „doamne de fier” care a condus Guvernul israelian din 1969 până în 1974, după ce fusese, asemenea lui Livni, ministru de Externe.

Criticiisăi, numeroşi în cadrul partidului Kadima, consideră că nu are destulă experienţă politicăşi că aptitudinilesale în domeniul securităţii sunt insuficiente. Tzipi Livni s-a impus însă datorită reputaţiei sale depolitician integru, aflată la polul opus de Olmert.

Cultivând această imagine de integritate într-o ţară în care actele de corupţie în care liderii politici deţin „rolul principal” s-au înmulţit în ultimii ani, Livni dă asigurări că doreşte să reclădească „încrederea” israelienilor.

De la Mossad la politică

Actualul şef al diplomaţiei israeliene a lucrat pentru Mossad între anii 1980 şi 1984. „Am servit patru ani în cadrul Mossad. Am urmat stagii de formare şi am fost în străinătate în această funcţie”, a recunoscut ea, recent, într-un interviu acordat la postul de radio militar. Întrebată despre eventualele misiuni efectuate în cadrul Mossad, Livni a refuzat să dea detalii.

„Am plecat din Mossad când m-am căsătorit, pentru că nu mai puteam suporta acest gen de viaţă”, a spus Livni. Presa israeliană susţine însă că actualul ministru de Externe nu a fost un simplu angajat al Mossadului, ci a primit misiuni grele în Europa, unde îi supraveghea în special pe teroriştii arabi.

De profesie avocat, Tzipi Livni a avut o carieră politică fulminantă de la intrarea în Knesset în 1999. A fost numită ministru al Cooperării regionale în martie 2001, apoi al Agriculturii, Imigraţiei şi Justiţiei, înainte de a deveni şefa diplomaţiei, în 2006.

„Moştenitorul” lui Sharon, pe tuşă

Premierul israelian Ehud Olmert, care va ceda azi conducerea partidului Kadima, încheie un mandat marcat de anchete de corupţie şi eşecuri în domeniul securităţii, într-un moment în care ţara se bucură totuşi de o perioadă de calm excepţional şi de o economie solidă. Succesorul lui Ariel Sharon, aflat în comă din ianuarie 2006, Olmert a fost cel mai tânăr deputat ales în Parlament, în 1973, pe lista Likud (dreapta naţionalistă).

Pacea din Orientul Mijlociu se lasă aşteptată

Un acord israelo-palestinian este aproape imposibil de realizat până la încheierea mandatului preşedintelui George W. Bush, susţin unii analişti de peste Ocean. Alţii afirmă însă că actualul lider de la Casa Albă ar putea să lase viitoarei administraţii un proces de negociere viabil.

De la relansarea negocierilor la Annapolis, secretarul de stat american, Condoleezza Rice, face presiuni asupra ambelor părţi de a defini graniţele unui viitor stat palestinian până la încheierea mandatului preşedintelui Bush.

Demisia premierului Olmert şi alegerile primare din Kadima reprezintă obstacole în calea negocierilor pentru pace, consideră David Makovsky, expert laInstitutul pentru politici în Orientul Mijlociu din Washington. Întrebarea este, în momentul de faţă, dacă ambele părţi vor reuşi să găsească, sub o formă sau alta, un teren comun şi să formuleze idei pentru rezolvarea problemelor nesoluţionate până acum, menţionează Tamara Cofman.

La Annapolis, Olmert (stânga) şi Abbas (dreapta) au dat ...

Olmert, la ultima misiune

La final de mandat, premierul Ehud Olmert s-a întâlnit, ieri-seară, la Ierusalim, cu preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas, într-o ultimă încercare de a obţine promisiuni pentru încheierea unui acord de pace până la sfârşitul acestui an.

Deşi palestinienii nu văd posibilă soluţionarea problemelor între celor două părţi într-un termen atât de scur, Olmert este decis să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. „Fiecare zi care trece fără să ajungem la un acord cu palestinienii este un moment pe care l-am putea regreta în viitor”, a insistat premierul israelian.

Securitatea, avantajul lui Mofaz

Ministrul Transporturilor, Shaul Mofaz şi-a construit o reputaţie de susţinător al unei poziţii dure, dar adversarii săi îl consideră mai degrabă un oportunist. Fost şef al Statului Major şi ministru al Apărării, Mofaz şi-a concentrat campania pe teme de securitate, având ca slogan „Pentru securitatea noastră, votaţi Mofaz”.

Susţinătorii săi îi laudă experienţa militară bogată şi îl creditează cu înăbuşirea celei de adoua Intifade. Din punctul lor de vedere, acestom de acţiune, care vorbeşte puţin, este pragmatic, răbdător şi conştient de limitele recurgerii laforţă.

Violenţele din teritoriile palestiniene s-au diminuat ...

Dosare grele, abordări diferite

În interiorul Kadima, Livni, în vârstă de 50 de ani, este percepută drept o pragmatică. Ea conduce negocierile cu Ahmed Qorei, reprezentantul Autorităţii Palestiniene, în cadrul reluării dialogului iniţiat în administraţia Bush, la Annapolis, la sfârşitul anului trecut.

Tzipi Livni s-a declarat în repetate rânduri în favoarea creării unui stat palestinian, aîmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale palestinienilor din Cisiordania ocupată. În acelaşi timp, Livni s-a pronunţat pentrucontinuarea războiului împotriva terorismului şi izolarea islamiştilor din Hamas, care deţin controlul în Fâşia Gaza. Livni a afirmat recent că, dacă va deveni premier, va negocia cu Hamas, cu condiţia să recunoască Israelul, să renunţe la terorism şi să respecte acordurile din trecut.

În schimb, Shaul Mofaz promite că va relua lichidările punctuale ale membrilor Hamas, va ataca infrastructurile din Gaza, va limita livrările de combustibil şi va tăia sursele de finanţare a terorismului. Aceeaşi diferenţă de ton şi în dosarul nuclear iranian.

Dacă Mofaz susţine opţiunea militară împotriva Iranului, în cazul în care această ţară îşi continuă programul nuclear controversat, Livni pledează pentru înăsprirea sancţiunilor economice, afirmând totuşi că „toate opţiunile sunt pe masă”.

Am plecat din Mossad când m-am căsătorit, pentru că nu mai puteam suporta acest gen de viaţă

Tzipi Livni, ministrul de Externe al Israelului

Băsescu dă asigurări că România va continua promovarea studierii şi comemorării Holocaustului

(2008-09-18)

Preşedintele Traian Băsescu i-a primit astăzi, la Cotroceni, pe directorul American Jewish Committee, Andrew Baker, şi vicepreşedintele B’nai B’rith International, Daniel Mariaschin, pe care i-a asigurat că România va continua promovarea studierii şi comemorării Holocaustului, informează Preşedinţia.

Întrevederea a avut loc cu prilejul prezenţei acestora la Conferinţa regională privind combaterea antisemitismului de la Bucureşti, precizează Administraţia prezidenţială într-un comunicat.

“Şeful statului a mulţumit pentru sprijinul acordat de organizaţiile evreieşti pentru organizarea Conferinţei de la Bucureşti şi a dat asigurări interlocutorilor că România va continua demersurile importante întreprinse în ultimii ani vizând promovarea studierii şi comemorării Holocaustului”, informează Preşedinţia.

Cei doi interlocutori “au mulţumit pentru audienţa acordată” şi “au apreciat eforturile autorităţilor române menite atât să combată orice manifestări xenofobe şi antisemite, cât şi pe cele menite să contribuie la menţinerea atenţiei asupra problematicii Holocaustului”.

Europa – antisemită şi antimusulmană

de Carmen Gavrila (2008-09-19)

Manifestările antisemite care se înteţesc în ...

Evreii şi musulmanii sunt tot mai urâţi în ţările europene, arată un studiu realizat în SUA

46% din spanioli, 36% din polonezi, 34% din ruşi, 25% din germani şi 20% din francezi au opinii nefavorabile despre evrei.

Studiul, preluat de Reuters, arată că, dacă multe dintre ţări aveau deja antecedente antisemite, unele chiar implicate în Holocaust, lipsa de toleranţă creşte chiar şi în Spania, ţară rămasă cu puţini evrei, după expulzarea în masă din 1492.

În schimb, doar puţini americani şi britanici nu văd cu ochi buni evreii, dar unul din patru are o imagine negativă asupra musulmanilor. Peste jumătate din spanioli, 50% din germani, 46% din

polonezi şi 38% din francezi au sentimente negative la adresa musulmanilor. Analiştii spun că de vină sunt extremismul islamic şi imigraţia.

Bucureştiul reacţionează

Ministerul de Externe, OSCE, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” şi Colegiul Naţional de Apărare au organizat, la Bucureşti, o conferinţă regională privind combaterea antisemitismului, deşi se pare că au fost voci care s-au opus, după cum a declarat reprezentantul OSCE, Gert Weisskirchen: „Deşi a existat opoziţie la iniţiativa de a organiza conferinţa aici, la Bucureşti, faptul că totuşi a avut loc demonstrează că România conştientizează problemele”.

România are legi de pedepsire a intoleranţei de orice fel, dar efectele întârzie. Ambasadorul Israelului la Bucureşti, Oren David, consideră că „aici, dar şi în alte ţări, e aceeaşi problemă, există legislaţie, dar nu e aplicată”.

Legi ignorate şi politicieni-model

Paul Shapiro, directorul Centrului de Studiere a Holocaustului din SUA, spune că, astfel, oamenii cred că pot face orice fără să fie pedepsiţi. Dar, după părerea ministrului de Externe, Lazăr Comănescu, România a acumulat o experienţă recunoscută, inclusiv prin procesul dificil de asumare a istoriei şi prin elaborarea de strategii educaţionale. Consilierul Mihnea Constantinescu a explicat că oamenii politici dau tonul: „Nu putem ignora nevoia de un comportament politic adecvat, politicienii sunt formatori de opinie”.

Evreii proveniţi din fosta URSS dau bătăi de cap Israelului

de Viorica Marin, Luminita Bogdan (2007-09-17)

În anii ’90, când au venit în Israel din ...

Imigranţii rusofoni au probleme de adaptare, unii sunt bănuiţi de activităţi neonaziste, iar alţii sunt acuzaţi că vor să domine viaţa politică israeliană.

Evreii proveniţi din fosta URSS au început să ridice statului Israel probleme cu care nu s-a mai confruntat până acum. Recent, opt israelieni bănuiţi de activităţi neonaziste au fost arestaţi la Petah Tikva, lângă Tel Aviv.

Tinerii, cu vârste cuprinse între 16 şi 21 de ani, proveneau din familii de emigranţi din fostele state ale Uniunii Sovietice. Autorităţile israeliene au constatat că nu au o lege prin care să condamne activităţile neonaziste pe teritoriul statului.

Mai mulţi deputaţi au cerut în parlament să fie modificată Legea întoarcerii, pentru a împiedica astfel de persoane să beneficieze de ea. Pe de altă parte, prezenţa în coaliţia de guvernare şi în Executiv a unui lider provenit din imigraţia rusă a stârnit valuri în Israel.

Actualmente, legea permite oricărei persoane considerate evreu să imigreze în Israel cu familia, inclusiv cu strănepoţii. Legislaţia israeliană stipulează că orice individ se poate prevala de rădăcinile evreieşti pentru a solicita cetăţenie până la a doua generaţie.

Deputatul din partea Partidului Religios Naţional, Zevulun Orlev, a cerut de mai mult timp un act normativ prin care să se revoce cetăţenia israeliană militanţilor neonazişti şi aceştia să fie expulzaţi. El mai doreşte scoaterea din Legea întoarcerii a clauzei care autorizează strănepoţii evreilor să emigreze în Israel şi să obţină cetăţenia chiar dacă Halakha (legea religioasă) nu-i consideră pe aceştia evrei.

“Acceptarea strănepoţilor face ca o a doua generaţie de nonevrei să vină în Israel. Aceste persoane nu sunt apropiate de spiritul iudaismului şi slăbesc caracteristicile evreieşti ale statului nostru” - susţine Orlev. Colette Avital, deputat din partea Partidului Muncii, se declară şi ea în favoarea revocării cetăţeniei în caz de activităţi neonaziste, dar nu doreşte modificarea criteriilor de naturalizare.

Opt israelieni proveniţi din familii de emigranţi din ...

Colegul său din Knesset, Yossi Beilin, parlamentar al partidului de stânga Meretz-Yahad, se opune schimbării legii: “Israelul trebuie să-şi deschidă porţile tuturor acelora care sunt recunoscuţi ca evrei de Halakha. Nu există niciun motiv să împiedicăm copiii, nepoţii şi chiar strănepoţii să emigreze în Israel.”

Propunerile de amendare a Legii întoarcerii au suscitat un val de contestaţii în rândul întregului spectru politic. Deputatul partidului centrist Kadima, Zeev Elkin, susţine că este suficient să se modifice politicile de incitare la imigraţie a Agenţiei Evreieşti, pentru a ţine departe imigranţii “indezirabili”, nonevrei sau puţin ataşaţi de iudaism.

În cazul locuitorilor din ţările fostului spaţiu sovietic, această lege a fost extinsă şi pentru soţii care nu sunt evrei şi pentru cei care au bunici evrei. Din punctul de vedere al credincioşilor, numai persoanele născute din mamă evreică sau convertiţi de ultraortodocşi sunt consideraţi evrei.

Din aproape 1,2 milioane de imigranţi din fosta URSS de la începutul anilor 1990, peste 300.000 nu au fost evrei, potrivit datelor Ministerului israelian al Integrării.

Doi emigranţi din fosta URSS joacă table şi ...

Căsătoria civilă, o victorie pentru imigranţi

Căsătoriile civile sunt recunoscute pentru prima dată în Israel. Aceasta poate fi considerată o minirevoluţie într-o ţară în care numai uniunile religioase pot fi celebrate. Această victorie, care nu priveşte decât cuplurile care nu sunt recunoscute ca iudaice de Marele Rabinat, entitate competentă în materie religioasă, a fost posibilă în urma unui acord încheiat recent între ministrul justiţiei, Daniel Friedman, şi Marele Rabin sefard al Israelului, Shlomo Amar.

Potrivit acestui acord fără precedent de la crearea ţării în 1948, aceste persoane vor putea să se căsătorească în faţa unei jurisdicţii civile, de asemenea competentă în materie de divorţ. „Sper că această formulă restrânsă va putea extinsă cu timpul. În străinătate, existenţa unei căsătorii civile nu îi afectează pe evrei”, a declarat Friedman. În schimbul aranjamentului, Marele Rabinat a obţinut dreptul de a înfiinţa tribunale rabinice cu putere de decizie în privinţa convertirilor la iudaism, ceea ce este împotriva ambiţiilor curentului reformat al iudaismului, considerat mai tolerant şi mai modernist. Acest curent este puternic în sânul comunităţii de circa 5,5 milioane de evrei americani.

O decizie a Curţii Supreme din Israel obligă autorităţile israeliene să recunoască convertirile realizate în străinătate de rabini reformaţi care, pe baza acestui precedent, ar vrea să impună, de asemenea, convertirile realizate în Israel. “Formula propusă de Friedman şi Amar rezolvă o problemă pentru câteva cupluri şi a lăsat alte câteva sute de mii fără soluţie”, a estimat rabinul Gilad Kriv, preşedintele Centrului reformat pentru un pluralism evreiesc la Ierusalim.

“Un soi de castă va fi creată astfel, cea de 300.000 de persoane emigrate din fosta URSS, care trăiesc cu toate acestea alături de noi şi servesc în rândurile armatei”, a afirmat Zamira Seghev, preşedintele Forumului pentru o căsătorie liberă. “Israelul este un stat democratic şi trebuie să permită oamenilor să se căsătorească liber, pentru că este un drept fundamental”, a adăugat ea. În cursul ultimilor 15 ani, peste un milion de emigranţi au sosit în Israel din fosta URSS, dintre care 270.000 care nu sunt evrei în ochii marelui rabinat şi nu se reclamă de altă religie. Circa 150.000 dintre ei sunt celibatari.

Evreii ruşi nu s-au adaptat

Marginalizaţi din punct de vedere economic şi adesea obligaţi să-şi dovedească originile, evrei ruşi duc o viaţă aparte în Israel.

Anastasia, o tânără în vârstă de 18, ani, este unul dintre locuitorii cartierului “Mica Ucraina” din oraşul Netanya.

“Nu-mi doresc altceva decât să plec din Israel şi să mă stabilesc în altă parte”, mărturiseşte cu tristeţe tânăra, care subliniază că nu se simte cetăţean israelian. La fel ca alte zeci de mii de tineri imigranţi ruşi, Anastasia nu este decât pe jumătate cetăţean israelian. Are o carte de identitate, dar acest document îi aduce mai multe îndatoriri decât drepturi.

Este obligată să-şi satisfacă serviciul militar, dar nu este recunoscută ca evreică. Şi aceasta din cauza legislaţiei improvizate a autorităţile israeliene. Potrivit legii, un imigrant nu este considerat evreu decât dacă provine din mama evreică. În aceste condiţii, numeroşi imigranţi din Rusia recunosc că aşteaptă momentul potrivit pentru a părăsi Israelul pentru totdeauna. Aici se simt dispreţuiţi şi ignoraţi de sabras (evreii născuţi în Israel) care îi înconjoară.

Nu se simt aparţinând unei ţări care i-a aruncat într-o situaţie imposibilă în numele visului sionist. Fără sprijin financiar, confruntaţi cu dificultăţi de limbă şi cu xenofobia localnicilor, imigranţii din Rusia se arată din ce în ce mai puţin dornici să se declare evrei. Mai ales că dorinţele lor sunt foarte puţin auzite în Israel.

Cel puţin în ebraică.

Izolaţi în “cartiere ruseşti” sărace din marile oraşe, rusofonii nu se mai arată interesaţi de ce se întâmplă pe scena politică. Şi nici liderii politici din Israel nu s-au grăbit să-şi asigure voturile ruşilor. La ultimele alegeri, numai câteva partide mici ameninţate cu dispariţia au ţintit electoratul rusofon cu o promisiune reluată la nesfârşit: recunoaşterea căsătoriilor civile.

Premierul Ehud Olmer, încadrat de doi dintre partenerii de ...

Extrema dreaptă rusofonă, la guvernare

După alegerile din toamna trecută, s-a format o coaliţie de centru-stânga din care face parte şi un partid de extremă dreaptă, Israel Beitenou, condus de Avigdor Lieberman.

Partidul lui Lieberman are un discurs virulent la adresa arabilor israelieni, dar este popular în sânul comunităţii rusofone de imigranţi din fosta URSS. Publicaţia “Jerusalem Post” susţine că ambiţia lui Lieberman este să facă din partidul său prima formaţiune de dreapta de pe scena politică israeliană şi să ia faţa Likudului.

“Majoritatea electorilor acestuia sunt imigranţi rusofoni. Cotidianul «Yediot Aharanot» scrie despre Avigdor Lieberman că este un politician imatur care se crede salvatorul Israelului”. Mai multe personalităţi arabe israeliene au luat poziţie faţă de propunerile politice cu caracter rasist ale liderului partidului Israel Beitenou.

După numirea lui Avigdor Lieberman în guvern, cotidianul “Haretzz” scria că evreii rusofoni nu doresc să se integreze în societatea israeliană - ei vor doar puterea. Intrarea partidului Israel Beitenou în coaliţia aflată la guvernare a avut un impact puternic în societatea israeliană.

Această mişcare a fost văzută ca o legitimare a programului rasist al partidului lui Lieberman. În campania electorală din toamna anului trecut, sloganul acestei formaţiuni politice a fost “Naş Kontrol” (Puterea noastră). În luna octombire 2006, la 10 ani de la crearea primului partid israelian rus, Israel B’Aliya, fondatorul acestuia, Nathan Sharansky, a părăsit scena politică. În schimb, Lieberman a primit postul de ministru însărcinat cu afacerile strategice în Guvernul Olmert.

Arcadi Gaydamak, noua speranţă a rusofonilor

Pe fondul nemulţumirilor imigranţilor din Rusia, miliardarul israeliano-rus Arcadi Gaydamak (foto) a înfiinţat un nou partid politic, numit „Justiţie”. Presa de la Ierusalim susţine că noua formaţiune se va adresa în special comunităţii rusofone din Israel, dar şi altor grupări în cadrul căror Gaydamak se bucură de popularitate, precum arabii, beduinii, druzii şi evreii ultraortodocşi.

Gaydamak, care are naţionalităţile rusă, franceză şi israeliană, precum şi paşapoarte diplomatice din partea altor două state, Canada şi Angola, le-a explicat ziariştilor că „vrea să joace un rol central în viaţa politică israeliană prin crearea unei opinii publice, decât prin adaptarea la aceasta”.

Proprietar al unui club de fotbal foarte popular în Israel, Arcadi Gaydamak face, din decembrie 2000, obiectul unui mandat internaţional de arestare pentru implicarea sa într-o afacere cu trafic de arme către Angola.

Israelul a cerut SUA 75 de avioane militare

Data: 1 oct 2008

Israelul a comandat 75 de avioane F35 Joint Strike Fighters americane în valoare de până la 15.2 de miliarde de dolari, a anunţat marţi Pentagonul, relatează AFP.

Agenţia de cooperare în domeniul securităţii şi apărării (DSCA) din cadrul Departamentului Apărării a precizat că tranzacţia se va referi în prima fază la 25 de aparate militare concepute pentru decolări şi aterizări convenţionale.

Însă Israelul ar putea cumpăra alte 50 de aparate, inclusiv unele care permit aterizări pe piste scurte şi decolări pe verticală.

"Valoarea totală, dacă sunt solicitate toate opţiunile, ar putea ajunge la 15,2 miliarde de dolari", a anunţat agenţia într-un comunicat.

F35 este un avion construit de Lockheed Martin pentru a înlocui pe termen lung F16 şi care nu este detectat de radare.

Israelul şi-a anunţat intenţia de a cumpăra 100 de avioane de vânătoare în următorii 10 ani.

DSCA a anunţat comanda israeliană notificând Congresul american în legătură cu aceasta. Congresul are la dispoziţie un termen de 30 de zile pentru a ridica eventuale obiecţii faţă de această tranzacţie, înaintea încheierii acordului cu Ierusalimul.

Şcolile din estul Ierusalimului, renovate cu bani europeni

Societate|22.10.2008

Renovarea şcolilor, bucuria copiilor

Unul din angajamentele Uniunii Europene în Orientul Apropiat este şi susţinerea financiară a renovării şcolilor din estul Ierusalimului. Elevii palestinieni sunt încântaţi.

La şcoala Sf. Dimitri din partea creştină a oraşului Ierusalim, elevii clasei a 5-a ocupă liniştiţi locurile în bănci, aşteptând cu înfrigurare o vizită. Şi nu orice fel de vizită. Însuşi patriarhul greco-ortodox Teofilos al III-lea, un diplomat al Uniunii Europene, vine să-i vadă.

Nu doar pe ei, ci şi şcoala în sine, a cărei renovare a fost finanţată de biserica în fruntea căreia se află patriarhul Teofilos al III-lea.

Sărbătoarea începe oficial la etajul unu al clădirii proaspăt renovate. Pe podium tronează drapelul grecesc şi palestinian, precum şi simbolurile bisericii greco-ortodoxe din Ierusalim.

Asemenea copiilor, directorul şcolii, Samir Zananri, este la fel de încântat de eveniment şi nu conteneşte să laude activitatea şi implicarea activă în acest proiect a oaspetelui.

Clasele au fost vopsite în culori vii, în roz, violet sau mov. Copiii au fost cei care au ales culoarea, iar conducerea şcolii a acceptat decizia fără rezerve.

„Şcoala avea nevoie stringentă de acest proiect. Clasele se aflau într-o situaţie jalnică, nefiind deloc adecvate pentru desfăşurarea activităţii şcolare. Din fericire, renovarea a venit la timp, astfel încât, împreună cu copiii să ne putem bucura şi noi de acest nou început. Am comandat şi mobila, aşa că în

mai puţin de o lună vom avea scaune noi şi mese noi.”, spune directorul şcolii Sf. Dimitri din Ierusalim.

Cine se află însă în spatele deciziei de finanţare a acestui proiect? O organizaţie aparţinând unei familii arabe foarte bogate, care a cerut ajutorul Uniunii Europene, solicitând acesteia să participe la consolidarea şcolilor din partea de est a oraşului. Nu mai puţin de opt de opt şcoli se bucură momentan de programe asemănătoare.

Pentru copii prea puţin importă cine a dat banii şi a făcut posibil stropul de culoare din şcolile lor. Nedisimulata lor bucurie este exprimată în cuvinte simple.

„Înainte de renovare nu era atât de frumos la şcoala noastră. Însă ne bucurăm că aţi dorit să ne ajutaţi.”, spune o elevă arabă.

O întrebare bântuie însă pe coridorul şcolii. De ce au ales copiii ca pereţii clasei să fie vopsiţi tocmai în roz? De ce nu galben. Sau mov?

Răspunsul a sosit cu promptitudine. Una din eleve a pus mâna pe microfon explicând că: „Rozul este o culoare minunată. O culoare pentru fete.”

Clemens Verenkotte / Vlad Drăghicescu

Puterea de decizie

25 septembrie 2008

Magdalena BOIANGIU | de jur împrejur

Atentatul de luni de la Ierusalim a fost un semnal puternic pentru Tzipi Livni, fost ministru de Externe, însărcinată de preşedintele ţării cu formarea unui nou Guvern. Executivul acesta, ca şi cele precedente, nu va avea de rezolvat doar problemele curente ale economiei şi conflictele sociale, nu va trebui să încerce să despartă corupţia de politică, să navigheze între cele zece partide cu reprezentare parlamentară, ci să şi încerce o soluţie viabilă pentru ceea ce se numeşte problema Orientului Mijlociu. E vorba despre continuarea unui proces de pace care a dus la cîteva războaie, la creşterea nivelului de violenţă a atentatelor teroriste Hamas şi la răspunsurile tot mai dure ale armatei israeliene, la pauperizarea populaţiei arabe din fîşia Gaza, ceea ce are drept rezultat radicalizarea lor politică.

Tzipi Livni a reuşit să obţină o subţire majoritate pentru a ocupa şefia partidului Kadima (29 de parlamentari, cele mai multe locuri dintr-un total de 120), avînd de înfruntat candidatura lui Shaul Mofaz, general, apărătorul liniei dure faţă de palestinieni. Partidul Kadima este rezultatul sciziunii partidului de dreapta Likud, condus acum de Benjamin Netanyahu, şi el un dur. Sciziunea a fost iniţiată şi condusă de Ariel Sharon, răpus de boală într-un moment cînd trebuia să culeagă roadele iniţiativei sale politice. Ehud Olmert, prim-ministrul acum demisionar, a fost soluţia de schimb, neinspirată, cum s-a dovedit: tot ce ar fi putut face sau chiar a făcut a fost compromis de acuzaţiile de corupţie pe care nu le-a putut dezminţi.

Sharon avea platforma politică necesară, succesele lui militare îi permiteau o abordare mai flexibilă a procesului de pace cu lumea arabă. Ieşirea lui din scenă a blocat iniţiativele, rivalităţile politicianiste nu au permis elaborarea unei poziţii acceptabile pentru toţi factorii implicaţi. Aceleaşi rivalităţi se vor exprima în cele 42 de zile rezervate formării Guvernului (construirii unei coaliţii) şi chiar dacă acest scop va fi atins, ele vor funcţiona ca un factor de distorsiune şi pe parcursul guvernării, scurtă, lungă, cum va fi ea.

Surprinzător, prima discuţie a lui Ehud Barak, acum liderul Partidului Muncii (19 deputaţi) nu a fost cu Tzipi Livni, ci cu adversarul lor, Benjamin Netanyahu – liderul partidului de dreapta, Likud, din care s-a desprins Kadima. Barak, cel mai medaliat militar al Israelului, fost prim-ministru cu un bilanţ destul de necăjit, mai are încă ambiţii proprii, aşa că nu e dispus să servească drept treaptă pentru scara

urcată de doamna Livni. Favorizat în sondaje, Netanyahu preferă alegerile anticipate; cîştigarea lor i-ar permite să-şi ducă propria politică fără constrîngerile impuse de o coaliţie cu foştii colegi de partid. Livni a cîştigat tocmai pentru că o discreţie provenită poate din anii cînd a lucrat în serviciile secrete, inerentă, poate, propriei personalităţi, a făcut să fie mai puţin expusă „analizelor“ produse de contracandidaţi şi de presă. Dar, după alegerile interne din Kadima, industria zvonurilor lucrează în trei schimburi, reproşîndu-i mediocritatea, pe de o parte, aroganţa, incapacitatea de a lucra în echipă, pe de altă parte. Ea nu e comparată cu predecesorul ei Olmert, comparaţie din care ar avea de cîştigat, pentru că, spre deosebire de el, cinstea şi corectitudinea ei nu au fost puse nici o clipă la îndoială. E comparată mereu cu Golda Meir, fost prim-ministru (1969-1974), intrată în legendă prin puterea ei de a gîndi, prin capacitatea de a acţiona, prin talentul de a se exprima. În această ordine de idei, i se reproşează lui Tzipi Livni că nu are experienţă militară, că e influenţabilă, că nu e capabilă să ia decizii rapide, că nu are încredere în ea însăşi. Ehud Olmert a spus că e o „mincinoasă“ şi o „trădătoare“. Olmert are toate motivele din lume s-o deteste: în calitatea ei de membru al Guvernului, a cerut demisia lui Olmert de îndată ce acuzaţiile de corupţie au devenit substanţiale. Deci nu e chiar incapabilă de o atitudine fermă, împotriva curentului. E tot evocată problema deciziei „de la ora 3“: va şti Tzipi Livni ce să facă dacă în plină noapte, la ora cînd şi patrulele aţipesc, va surveni un incident grav (cum s-a întîmplat în istoria Israelului de cîteva ori) la care trebuie răspuns pe loc? Atîţia prim-miniştri cu garanţii certe au luat hotărîri greşite în toate orele zilei şi ale nopţii, încît încercarea de a încredinţa puterea unei persoane care gîndeşte înainte de a vorbi poate reprezenta o soluţie.

Războiul de Yom Kippur şi pacea din Orientul Apropiat

09.10.2008

Steagul Israelului înălţat lângă Canalul Suez

Trupele egipteano-siriene au ales serbarea de Yom Kipur pentru atacul-supriză asupra Israelului. Războiul din octombrie 1973 a fost un succes de prestigiu pentru lumea arabă, plătit cu viaţa a mii de soldaţi.

În Israel este cea mai importantă sărbătoare: Yom Kippur - ziua ispăşirii şi a postului negru. Circulaţia rutieră amorţeşte, radioul şi televiziunea amuţesc iar cei care sunt cât de cât reliogioşi nu mănâncă şi nu beau nimic. În sinagogi se adună mai mulţi credincioşi, care se roagă pentru iertarea marilor şi micilor păcate din ultimii ani.

La fel se întâmpla şi în 1973. În după amiaza zilei de 5 octombrie, ţara se scufunda în izolare. Punctele de trecere spre teritoriile palestiniene erau închise. În ziua de Yom Kippur, pe 6 octombrie, aveau să se întâmple lucruri ciudate. Într-o mică localitate arabă, oamenii încep să strige "Kharb, Kharb - Război, Război" şi doar câteva minute mai târziu un jurnalist francez sună din vestul Ierusalimului mirat de apariţia bruscă a mai multor automobile pe străzile pustii ale oraşului. Ceva nu era în regulă. Imediat îşi relua emisia şi postul public de radio. Acum era clar că ceva se întâmpla. Începe cel de-al patrulea Război din Orientul Apropiat, numit Războiul de Yom Kippur, de Ramadan sau Războiul din Octombrie.

Atacuri paralele

Sirieni au atacat cu tancuri

Israelul era luat cu asalt de trupele egiptene şi siriene, care atacau în paralel, exact la ora 14. Unii foloseau Înălţimile Golan, alţii îşi asigurau accesul prin Canalul Suez. Cinci divizii egiptene cu 70.000 de soldaţi traversau Canalul prin mai multe puncte şi îi învingeau fără probleme pe cei 500 de militari israelieni aflaţi pe aşa numita Bar-Lev linie, la est de canal. Până la sosirea întăririlor, egiptenii îşi extindeau prezenţa şi recâştigau o parte din peninsula Sinai, pierdută în Războiul de şase zile cu Israelul din 1967.

Pe Înălţimile Golan, câştigate tot în 1967 de Israel, Siria începea atacul aerian şi de artilerie. La puţin timp accesul era forţat de 1400 de tancuri, urmate de alte divizii de blindate. Şi aici israelienii erau luaţi prin surpindere, înregistrau pierderi masive şi erau nevoiţi să evecueze coloniile ridicate după 1967.

Luptă de eliberare

Vice-ministrul de externe sirian, Abdul Ghani Rafii anunţa: "Luptăm pentru a ne elibera teritoriile arabe ocupate. Luptăm pentru o soluţie dreaptă pentru poporul palestinian, care trebuie să decidă singur".

Israelul era pe punctul de a pierde complet controlul asupra Înălţimilor Golan. De abia în a treia zi a războiului apărarea a funcţionat. Teritoriul era recâştigat în două zile, luptele se mutau dincolo de graniţe, în Siria. Israelienii reuşesc să ajungă la Sasa, circa 40 de kilometri distanţă de Damasc. Pe frontul egiptean, militarii israeliani treceau ei înşişi Canalul şi cucereau teritorii până în linia de legătură între Suez şi Cairo.

Premierul israelian Golda Meir a demisionat în urma Războiului din 1973

Războiul a durat mai mult decât toate coflictele armate anterioare din zonă. Marile Puteri au livrat arme părţilor beligerante şi de abia la 21-22 octombrie Naţiunile Unite au reuşit să lanseze un apel de încetare a focului.

La 24 octombrie luptele au începtat. Egiptul pierduse 15.000 de oameni, Siria 3000, iar Israelul 2656.

În timp ce israelienii caută responsabili pentru dezastrul tactic, mari politicieni, precum Golda Meir şi Moshe Dayan demisionau.

În mod ciudat, conflictul izbucnit în ziua de Yom Kypur a anului 1973 a deschis poarta negocierilor de pace. Dar liniştea nu domneşte nici acum în Orientul Apropiat.

Peter Philipp / Alina Kühnel

Vizită strategică a lui Ehud Olmert la Kremlin

06.10.2008

Israelul se teme de livrările ruseşti de rachete către Siria

Premierul demisionar israelian, Ehud Olmert întreprinde o nouă vizită la Moscova. Miza este mare pentru cabinetul de la Ierusalim: stoparea livrării către Siria şi Iran a unor rachete moderne.

“Curtea lui Serghei” este percepută a fi una din cele mai frumoase edificii din Ierusalim. Numit după ctitorul său, Marele Duce Serghei Romanov, aşezământul, menit la origine să găzduiască pelerinii ruşi bogaţi, a fost inaugurat în 1890. În decursul schimbătoarei istorii, clădirea a adăpostit funcţionari ai Mandatului britanic devenind apoi un sediu israelian de birouri. La mai bine de un secol de la inaugurare, clădirea este aleasă acum să contribuie la ameliorarea relaţiilor ruso-israeliene. Premierul Ehud Olmert, care se află în exerciţiul funcţiunii în ciuda demisiei pe care şi-a dat-o, intenţionează să ofere cadou părţii ruse Curtea lui Serghei.

Israelienilor nu le-a scăpat faptul că Vladimir Putin a fost impresionat de clădire, în cursul ultimei sale vizite la Ierusalim şi se aşteaptă ca atât el cât şi succesorul său, Dimitri Medvedev, să accepte cu încântare acest cadou.

Dacă ei vor fi dispuşi să ofere şi contraserviciul aşteptat - aceasta este o altă chestiune. În primul rând, Olmert încearcă să obţină din partea Kremlinului o diminuare a sprijinului oferit Iranului - o ţară în continuare acuzată de Israel că intenţionează să se doteze cu arma atomică, sub paravanul derulării unui program nuclear civil. Statul evreu se opune mai ales livrării, către Republica Islamică, a unui sistem anti-rachetă modern. Este vorba de baterii de tip S-300, cel mai performant sistem antiaerian din lume. Acesta ar fi un obstacol redutabil în calea unor eventuale raiduri israeliene de bombardament asupra capacităţilor atomice ale Teheranului.

Chiar dacă un astfel de plan de atac a fost respins la începutul verii de însăşi administraţia americană, în Israel este privit pe mai departe ca o posibilă opţiune.  Şi ministrul francez de externe, Bernard Kouchner, aprecia la sfârşitul săptămânii trecute, în cursul unei vizite la Ierusalim, că Israelul va ataca Iranul înainte ca acesta să se doteze cu arma atomică. Dacă însă Teheranul obţine sistemul S300, atunci îşi poate asigura spaţiul aerian pe o rază de 150 de kilometri şi până la înălţimea de 30.000 de metri.

Cât de importantă este pentru Israel această chestiune se poate vedea şi din faptul că Olmert se deplasează la Moscova deşi nu mai funcţionează după demisie decât ca premier interimar şi, ca atare, potrivit Opoziţiei, nu mai are dreptul decât să gestioneze afacerile curente. Totuşi, şi opoziţia priveşte cu suspiciune cooperarea dintre Rusia şi Iran, iar partenerul  de coalţie al lui Olmert, preşedintele Partidului Muncii, Ehud Barak, a acuzat zilele trecute Moscova că destabilizează prin politica sa Orientul Apropiat.

Sprijinul rusesc pentru Teheran în chestiunea atomică, sau cel puţin respingerea, de către ruşi, a unor noi sancţiuni ONU împotriva Iranului, este un ghimpe în ochii israelienilor. Concomitent însă, statul evreu nu vrea să-şi compromită relaţiile cu Rusia. De la începutul anilor 90, în Israel s-au strămutat aproximativ un milion de evrei din fostul spaţiul sovietic şi chiar dacă între timp 10 la sută din ei s-au întors de unde au plecat, între aceştia şi rudele din Israel  există în continuare strânse legături.

A doua ţară care dă dureri de cap israelienilor din cauza strânselor relaţii pe care le întreţine cu Rusia este Siria. În context, Olmert intenţionează să se pronunţe la Moscova împotriva reluării vechiului parteneriat militar ruso-sirian şi să avertizeze asupra posibilelor urmări ale livrării unor baterii S300. Deşi Israelul şi Siria poartă indirect negocieri de pace, preşedintele de la Damasc, Bashir el Assad, este preocupat să-şi aprofundeze relaţiile cu Kremlinul. Israelienii apreciază că bateriile S300 ar putea acoperi jumătate din spaţiul aerian israelian, o importantă stânjenire a strategiei israeliene de securitate. Rămâne de văzut dacă aşezământul “Curtea lui Serghei” va fi un preţ suficient de mare pentru toate aceasta.

Peter Philipp / Ioachim Alexandru

Schimbul Hizballah-Israel: israelienii sfâşiaţi între bocete şi cântece războinice

de Gilad Aţmon

July 24th, 2008

Făcând o revistă a presei în ebraică asupra pornograficului lamento colectiv israelian, am găsit, spre marea mea surpriză, un editorial critic, scris de către Dr. Mordechai Keidar, un universitar israelian de dreapta: “Inamicii noştri”, scrie Keidar, “văd, în faţa lor, o naţiune frenetică, emoţională, înlăcrimată, coruptă, hedonistă, posesivă şi liberală. Oameni care şterpelesc şi crapă în ei, oameni fără rădăcini istorice, oameni lipsiţi de ideologie, fără valori, fără cel mai mic simţ al solidarităţii. Oameni preocupaţi de “aici şi acum”, oameni care sunt gata să plătească orice preţ, fără cea mai mică atenţie faţă de gravele consecinţe ale inconştienţei lor.” (Dr. Mordechai Keidar)

Este oarecum reconfortant să descoperi că cineva, în Israel, poate fi conştient de severitatea cu care realitatea israeliană este percepută în altă parte. Keidar percepe amplitudinea cu care festivalul doliului actual pare jalnic celor din exterior, îndeosebi vecinilor Israelului. Chiar dacă cineva ar putea resimţi simpatie faţă de durerea încercată de rudele soldaţilor, ceea ce nu poate fi schimbat este faptul că Regev şi Goldwasser erau oameni în uniformă care servind într-o armată deosebit de ostilă. În timpul răpirii lor, patrulau de-a lungul frontierei în dispută dintre Israel şi Liban. Pentru cei care încă n-au înţeles bine topografia: era vorba despre nişte soldaţi, şi nu de simpli “civili inocenţi”. Teoretic, erau în măsură să se apere.

Cazul lui Gilad Şalit nu este cu adevărat diferit. Şalit, pe care mass-media planetară îl prezintă ca pe o “victimă inocentă”, nu era nimic altceva decât un gardian postat într-un lagăr de concentrare israelian numit Gaza. Şalit, ca şi Goldwasser şi Regev, purta o uniformă a armatei israeliene în timpul capturii sale. Nici Regev, nici Goldwasser, nici Şalit nu sunt nişte victime. Toţi trei erau în serviciul unei ţări care recurge la tactici genocidare devastatoare, printre care înfometarea, epurarea etnică şi asasinarea celor pe care îi consideră drept inamici.

Este totuşi deosebit de uimitor să constaţi în ce măsură memoria colectivă israeliană este scurtă. Ratarea operaţiunii de salvare a lui Regev şi a lui Goldwasser, întreprinsă de armata israeliană ca urmare a ambuscadei reuşite a Hizballah, a antrenat declanşarea celui de-al doilea război cu Libanul de către Israel. Ca represalii, dorind să se răzbune, Israelul a demolat infrastructura Libanului, a culcat la pământ oraşe şi sate întregi în Sudul Libanului, precum şi anumite cartiere ale Beirutului. A omorât aproximativ o mie de civili libanezi. Într-un anume fel, israelienii au reuşit să uite toate acestea. Singurul lucru pe care israelienii îl văd, sunt cele două sicrie negre. Au reuşit chiar să ignore faptul că în schimb, ei înşişi tocmai livraseră 190 de sicrie rudimentare conţinând corpurile combatanţilor Hizballah.

Israelienii sunt deosebit de dotaţi pentru a se vedea doar pe ei înşişi. În ochii lor, durerea personală este, cumva, superioară celei pe care alţii o pot resimţi. Există totuşi ceva care mă intrigă. Spectacolul colectiv al smiorcăielii necrofile israeliene mă lasă perplex. Dacă Israelul şi israelienii nu izbutesc să treacă peste moartea (desigur tragică) a doi militari israelieni, cum vor putea să-şi asume războiul mondial pe care ard să-l declanşeze împotriva Iranului? Dacă israelienii nu izbutesc să suporte

imaginea a două sicrie, cum vor putea rezista atunci când Tel Avivul va deveni o imensă groapă comună? Strigătele lor de război sugerează totuşi că în direcţia aceasta par să dorească să se îndrepte.

Dr. Keider sugerează un răspuns mai degrabă caraghios: “Doar o naţiune îmbibată de convingere ideologică, o naţiune care crede cu tărie în justeţea cauzei ei, o naţiune care simte că participă la un proces istoric, o naţiune capabilă să suporte durerea şi să-şi cumpere supravieţuirea cu sânge, sudoare şi lacrimi, doar o asemenea naţiune este în măsură să dureze în Orientul Mijlociu.”

“Această regiune”, continuă el, “nu are loc pentru cârpe post-evreieşti, care, mai devreme sau mai târziu, îşi vor arăta adevăratul chip post-zionist.”

Trebuie să admit că Keidar, acest zelot israelian de dreapta, nu greşeşte întru totul. Oameni care se prăbuşesc în faţa a două sicrie ar face mai bine să nu declanşeze un nou conflict internaţional. Israelienii pur şi simplu n-au tăria necesară. Nu este vorba cu adevărat de o naţiune de războinici spartani. Pe cât de mult le place să provoace suferinţe atroce altora, cu atât sunt incapabili să suporte ideea de a trebui să sufere ei înşişi, pe scurt, nu sunt gata de sacrificiu, nu sunt decât o gaşcă de laşi învinşi.

Ar face mai bine s-o rupă la fugă cât mai repede, dacă vor să-şi salveze pielea. Aşa cum a remarcat-o Keider, şansa lor să supravieţuiască în această regiune se reduce la zero.

Vandalizarea cimitirului evreiesc

Noaptea in care Liviu Pechet a fost ucis a doua oară

In ziua de 23 octombrie 2008, paznicul cimitirului evreiesc din Soseaua Giurgiului descopera un numar mare de morminte vandalizate. Monumentele funerare limitrofe unei alei principale, precum si altele, de-a lungul unei alei secundare, sunt rasturnate, in grupuri de cate 3-4, fie ele executate din piatra, granit cizelat sau marmura slefuita. Numarul lor total (inventariat ulterior de politie) este cam de peste 100.

Mai intai, cateva observatii: nu se consemneaza prezenta unor semne de pangarire, simboluri antisemite (zvastica), urmele unor loviri distrugatoare cu obiecte grele si ascutite (ciocane, rangi, tarnacoape) sau inscriptii injurioase explicite. Deteriorarea monumentelor s-a produs prin dislocarea pietrei funerare verticale, cea pe care se afla inscriptionata identitatea decedatului, si rasturnarea acesteia. In unele cazuri, piatra funerara cazuta a ramas intreaga, dar a provocat pagube masive la mormantul invecinat (ex.: dr. Safir Bernard), in altele nu s-au produs deteriorari nici la piatra funerara proprie, nici la cea vecina. (ex.: farmacist Witzler Avram, Avram Barba, Osias Zilberstein). O alta categorie o reprezinta pietrele funerare, care, in cadere, nu au atins alte morminte, ci s-au pravalit in iarba (ex: Nathan Katz, Nathanson Bety). In fine, la alte monumente, dupa dislocare si rasturnare, piatra funerara proprie a fost sparta sau deteriorata, ca urmare a lovirii de mormantul vecin (ex.: George si Maria Kaufman, fam. Segal). In cele mai multe dintre cazuri, pietrele funerare au fost secerate in serie, precum piesele de domino. S-ar parea ca actiunea barbara s-a desfasurat contra-cronometru, vizand, premeditat, mai degraba “bifarea” unui numar cat mai mare de monumente afectate, decat deteriorarea propriu-zisa a lor. Din cercetarea tuturor pietrelor dislocate, iesa la iveala faptul ca elementul vertical (cel rasturnat) nu avea un sistem de fixare temeinic (dibluri, armaturi) de soclul sau de piedestalul monumentului, decat in unul sau doua cazuri. In rest, piatra funerara a fost, la inaugurarea locului de veci, doar ridicata, pozitionata si “fixata” cu un strat subtire de mortar. Ceea ce duce la ideea ca sistemul precar de asamblare a fost, pe de o parte, un factor decisiv in “randamentul” demolatoriu, iar, pe de alta, ca autorii vandalismului s-au confruntat, prin observare directa, cu aceasta carenta, fapt ce le-a usurat mult demersul, sau ca ar fi putut actiona in cunostinta (anticipata) de cauza. La monumentele funerare profanate se mai aduga un numar apreciabil de banci de reculegere si odihna, aferente mormintelor, de dimensiuni modeste si insirate de-a lungul aleii, majoritatea din piatra fasonata, care au fost pur si simplu rasturnate dintr-o singura miscare sau lovitura de picior.

Un monument distrus atrage in mod deosebit atentia: este mormantul lui Liviu Adrian Pechet, “nascut la 20 oct. 1925 si ucis miseleste in noaptea de 17 aug. 1945”, asa dupa cum sta incizat in sculptura funerara. Monumentul reprezinta un pian, pe care se afla o partitura muzicala, compusa, candva, chiar

de Liviu Adrian. Deasupra pianului stau trei portrete, intr-o ambianta aproape domestica, ale defunctului, la diferite varste. In fata pianului, un taburet, iar la picioarele lui, o inscriptie pe o placa de marmura: “Trecator, opreste-ti pasul / si priveste acest mormant / Unde-o mama indurerata / A ingropat ce-a avut mai sfant”. Niste maini (oare?) netrebnice au luat cu asalt spatiul aducerii aminte si au batjocorit durerea pierderii unei fiinte umane, aidoma unei stihii animalice dezlantuite. Era ca si cum copilul, pierdut intr-o noapte de august, fusese dezgropat de gheare cornoase nemiloase, de vietate taratoare, smuls din pamant si sfartecat cu bestialitate a doua oara.

Oricare va fi fost motivul acestei barbarii, m-am simtit umilit si mi-a fost (pentru a cata oara?) rusine ca traiesc alaturi de bipede oligofrene, apte de a se incolona, mute, nevazute si gata de distrugere, pe care nu le-am putut, nici de aceasta data, impiedica. Imi cer iertare, in numele lor, familiilor umilite si comunitatii evreiesti din România.

Florin Gabrea

 

O ingrijorare legitima

 

Violenta careia i-au cazut prada, saptamana trecuta, peste o suta de morminte din cimitirul evreiesc de pe Soseaua Giurgiului ne priveste pe toti. In fata proportiilor acestui act de vandalism, fara precedent dupa 1989, ingrijorarea este legitima, cu atat mai mult cu cat, de cativa ani, ne obisnuisem sa aflam despre astfel de infamii mai degraba din presa franceza sau din cea germana. Trebuie sa aflam, cat mai repede, cine si de ce a indraznit sa vandalizeze acest loc, din ce se hraneste impulsul profanator, la ce ne mai putem astepta... Aceasta agresiune, care aminteste de o epoca in care astfel de intamplari devenisera banale, ne loveste pe toti si risca sa ne loveasca din nou, daca nu vom reactiona acum asa cum trebuie. Pentru a afla cat am invatat din trecut si in ce societate traim, toata lumina trebuie facuta asupra a ceea ce s-a petrecut in cimitirul din Soseaua Giurgiului.

Florin Turcanu

Mahnire si indignare

Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania, impreuna cu Comunitatea Evreilor Bucuresti, informeaza autoritatile statului si opinia publica din Romania si din strainatate ca, miercuri, 22 octombrie 2008, s-a constatat un atac, fara precedent, prin patrunderea ilicita in incinta cimitirului evreiesc din Bucuresti, Sos. Giurgiului nr. 162, a unor persoane necunoscute care au vandalizat zone ale cimitirului. Cu atat mai mult este de condamnat actiunea intreprinsa, cu cat ea a avut loc in timpul sarbatorilor evreiesti de toamna, cu accesul interzis in cimitire, potrivit canoanelor cultului mozaic.

S-au profanat si distrus cel putin 131 de monumente funerare, identificate, pana in prezent, multe dintre acestea din marmura si granit. Totodata, au fost sparte geamurile si s-au devastat birourile administrative ale cimitirului.

In acest cimitir sunt numeroase morminte ale unor martiri ai poporului evreu, ucisi in anii Holocaustului, precum si ostasi evrei care au cazut la datorie pentru Romania, eroi ai neamului romanesc. Este greu de admis ca actele de vandalism comise acum sunt doar gesturi necugetate ale unor persoane neidentificate inca.

Cu toata raspunderea care ne revine si animati de atasamentul profund al evreilor din Romania fata de tara in care s-au nascut si traiesc de sute de ani, ne exprimam mahnirea si indignarea ca asemenea fapte se mai pot intampla astazi, in Romania democratica, renascuta dupa decembrie 1989.

Cu greu ne putem abtine sa nu gandim catre cercuri politice atasate de un trecut de trista amintire, de formatiile politice si de persoane care au cultivat sistematic invrajbirea intre cetatenii romani pe motive de etnie, rasa si religie.

Cerem in modul cel mai ferm autoritatilor statului sa intervina, cu promptitudine, pentru identificarea faptuitorilor, pentru judecarea si pedepsirea lor potrivit legilor tarii in materie civila si penala.

Presedinte FCER, deputat dr. Aurel Vainer

Presedinte CEB, prof. ing. Osy Lazar

O femeie arogantă

Magdalena BOIANGIU | de jur împrejur

02 noiembrie 2008

Uneori, un politician cîştigă cînd arată sincer că nu e dispus să exerseze arta compromisului pînă la răscrucea unde se numeşte oportunism sau trădare. În Israel, Tzipi Livni, ministru de Externe, lider al Partidului Kadima, a fost invitată de preşedintele Peres să formeze un nou guvern. După demisia lui Olmert, consecinţă a unor acuzaţii de corupţie, Tzipi Livni obţinuse, în nişte alegeri interne cîştigate la limită, preşedinţia partidului, urmînd ca în următoarele şase săptămîni să formeze un guvern de coaliţie; nici un partid din Israel nu are suficienţi reprezentanţi în parlamentul de 120 de locuri, care să formeze un guvern majoritar pînă la alegerile din anul viitor. Nu ar fi fost vorba de o sinecură: economia trece prin şocuri, tratativele de pace sînt într-un punct mort, ciocnirile între militanţii palestinieni şi colonii din aşezările neautorizate introduc elementele violenţei cotidiene într-o zonă a globului unde violenţa generalizată este o ameninţare permanentă.

Conform legii, liderul partidului cu cei mai mulţi deputaţi – chiar dacă nu sînt majoritatea – alcătuieşte guvernul. Pentru a-l putea forma, avea nevoie de sprijinul altor partide şi laburiştii lui Ehud Barak (stînga) şi-au dat acordul. Urmau tratativele cu una dintre formaţiunile religioase, care prin număr de mandate deţine cheia majorităţii guvernamentale. Era necesar un acord cu privire la eventualele concesii în tratativele cu palestinienii: Tzipi Livni vrea să le continue, partidele religioase şi dreapta lui Netanyahu se împotrivesc.

Discuţiile cu partidul ultraortodox Shas nu au mers bine: reprezentanţii lui i-au cerut să promită că, în eventualitatea unor negocieri de pace, nu va discuta viitorul Ierusalimului. Livni a refuzat. Nu înseamnă că ea vrea să satisfacă pretenţiile palestiniene cu privire la Ierusalim. Înseamnă că nu vrea să pornească la o acţiune cu un mandat limitat şi ştiind că Benjamin Netanyahu, rivalul ei, preşedintele Partidului Likud, le spune celor de la Shas „nu vă alăturaţi lui Livni, ea o să cedeze Ierusalimul“. Cu trei săptămîni înainte de termenul fixat, Livni a declarat că renunţă la formarea guvernului. Cel mai probabil în februarie vor avea loc alegeri generale anticipate; pînă luni, toate sondajele îl dădeau cîştigător pe Netanyahu. Pe tonuri ironice, cînd nu făţiş dispreţuitoare, ziarele puneau ştampila „eşec“ pe cariera politică a lui Livni. „Livni nu prea se pricepe să menţină relaţii interpersonale, talent pe care şi Ariel Sharon, şi Ehud Olmert îl aveau cu asupra de măsură, ei ştiau cum să se adreseze oamenilor, cum să-i facă să se simtă bine, să le dea senzaţia că ei contează. Nimeni nu poate susţine că Livni a fost binecuvîntată cu aceste calităţi“ (Jerusalem Post, 27 octombrie). E un fel mai delicat de a o acuza de aroganţă, de tentaţia ei de a se situa deasupra grămezii: nu s-a dus nici măcar la rabinul Ovadia Yosef, eventual garant al sprijinului Shas. Vizita la el e o etapă obligatorie a protocolului: au trecut pe acolo, cînd au format guverne de coaliţie, Shamir, Rabin, Peres, Netanyahu, Barak, Sharon, Olmert, adică toţi. Livni n-a vrut, şi chiar partizanii ei erau dispuşi să-i explice că asemenea încăpăţînări se plătesc. Dar la o zi după ce ea a anunţat că refuză să formeze guvernul şi preşedintele Peres a promis că va convoca alegeri anticipate, pentru prima oară de la demisia lui Olmert, sondajele o dau învingătoare pe Livni în faţa lui Netanyahu: dacă alegerile s-ar ţine mîine, partidul lui Livni ar cîştiga 29 de locuri în Knesset din totalul de 120, în timp ce principalul său rival, Netanyahu, ar obţine doar 26. Există situaţii – puţine şi nu prea durează – cînd puterea de a fi credincios ţie însuţi e cîştigătoare chiar şi în sondaje.

Lupta dintre grupările mafiote din Israel ia amploare

18.11.2008

Din ce în ce mai multe persoane cad victime răfuielilor dintre grupările mafiote din Israel

Jaakov Alperon, şef al unui clan mafiot din Israel a fost ucis luni, 17 noiembrie, într-un atentat cu bombă. Explozibilul, montat sub maşina victimei, a detonat la o intersecţie, rănind şi pietoni nevinovaţi

La doar scurt timp după explozia unui automobil la Tel Aviv, mass media israeliană relatează că deflagraţia nu a fost un atentat terorist ci face parte din lupta dintre bandele criminale. Victima, Jaakov Alperon, a fost şeful uneia din cele mai mari grupări mafiote din Israel, implicată în toate formele uzuale ale criminalităţii precum traficul de persoane, traficul de droguri sau jocurile ilegale de noroc.

Lupta pentru întâietate a organizaţiilor mafiote israeliene se soldează adesea cu victime, de multe ori nevinovate. Iar poliţia pare a nu se angaja suficient în combaterea criminalităţii organizate.  

„Poliţia era de părere că mafioţii se ucid între ei, ceea ce nu dăunează publicului larg, ba dimpotrivă, are chiar avantaje. Însă această atitudine a poliţiei aparţine trecutului, ţinând cont că luptele dintre clanurile mafiote a depăşit orice limită. Membrii acestor bande nu ţin cont de nimic, se omoară unii pe alţii în centrul oraşului şi numărul victimelor nevinovate ucise în decursul răfuielilor depăşeşte între timp numărul victimelor ucise de rachetele Kassam în sud”, a declarat fostul şef al poliţiei israeliene Moshe Mizrachi.

Ţinta atentatului de luni, 17 noiembrie, Jaakov Alperon a fost şeful uneia din cele mai renumite grupări mafiote, al atingând în lumea interlopă statutul unui superstar. Alperon, tată a şapte copii, a petrecut patru ani în închisoare şi a supravieţuit după două atentate. Înaintea atacului de luni, Alperon asistase la procesul intentat unuia din fii săi, care este acuzat de şantaj. În drumul spre casă, explozibilul montat sub maşina închiriată de Alperon a fost declanşat prin telecomandă în centrul oraşului Tel Aviv, rănind şi mai mulţi pietoni nevinovaţi, printre care şi un copil.

Iar acum, poliţia israeliană se teme că banda Alperon se va răzbuna crunt pentru moartea şefului ei.

„Aşa cum cunosc clanul Alperon, acesta nu va trece la ordinea de zi după un asemenea atac. Mai devreme sau mai târziu va urma o reacţie”, a adăugat Mizrachi.

Experţii israelieni nu îşi fac iluzii, ştiind că forţele de securitate nu vor reuşi să pună capăt activităţilor bandelor organizate. O fostă membră a parchetului a declarat chiar că mafioţii sunt în acţiunile lor mereu cu doi paşi înaintea poliţiei.

Bettina Marx/ Maria Pascu

Operaţiunea israeliană „Plumb întărit” continuă

29.12.2008

Ministrul de extere israelian, Tzipi Livni, nu a oferit detalii asupra viitoarelor operaţiuni militare

Avioanele de luptă israeliene au continuat în noaptea de duminică spre luni atacurile asupra Fâşiei Gaza. În Gaza City, aviaţia israeliană a bombardat clădirile Universităţii Islamice şi unul din căminele facultăţii

Potrivit surselor israeliene în clădirea Universităţii Islamice nu se afla nicio persoană în momentul bombardării acesteia. Atacurile au vizat însă şi alte ţinte, precum casa unuia din foştii lideri al grupării extremiste Hamas, sau o casă din lagărul de refugiaţi din apropiere de Gaza City, aceste atacuri soldându-se cu mai multe victime.

În plus, în cadrul operaţiunii supranumite „Plumb întărit”, guvernul de la Ierusalim a concentrat tancuri şi unităţi de infanterie în apropierea graniţei cu Fâşia Gaza, intrarea acestora în război fiind însă în prezent neclară, iar ministrul de externe israelian Tzipi Livni a evitat să răspundă întrebărilor jurnaliştilor.

„Nu voi intra în amănunte. Ideea principală vizează schimbarea realităţii de astăzi, însă nu voi discuta despre detaliile operaţiunilor militare viitoare”, a declarat Livni.

Mass Media israeliană a relatat că în decursul nopţii, mai multe rachete Kassam, lansate din Fâşia Gaza, au lovit sudul ţării, fără a face însă victime. Potrivit cotidianului izraelian Ha’aretz, grupările extremiste palestiniene au lansat de la începerea ostilităţilor în total 140 de rachete – un număr semnificativ mai mic decât estimaseră experţii militari.

„Este foarte clar că noi dorim să lovim doar gruparea Hamas şi nu persoane civile. Ţinta noastră este reinstaurarea armistiţiului. Iar intensitatea atacurilor palestiniene este foarte scăzută, chiar dacă ei încearcă să găsească obiective interesante. Raza de acţiune a rachetelor s-a extins însă intensitatea este foarte redusă, ceea ce pentru noi înseamnă că operaţiunea „plumb întărit” va continua până când vom atinge ţelul dorit”, a declarat Amos Gilad, din partea Ministerului Apărării israelian.

Atacurile aeriene susţinute ale armatei israeliene, care s-au soldat până în prezent cu aproximativ 300 de morţi şi peste 1000 de răniţi, au declanşat o serie de demonstraţii de protest ale palestinienilor din estul Ierusalimului, la Hebron, Jenin, Ramallah şi Nazareth.

Potrivit organizaţiei umanitare britanice Oxfam, spitalele din Fâşia Gaza nu mai au suficiente rezerve de medicamente, medicii estimând că peste 80% din răniţii spitalizaţi sunt sortiţi pieirii.

Clemens Verenkotte/ Maria Pascu

Proteste antiisraeliane în ţările arabe

29.12.2008

Noul an începe cu o criză de proporţii în Orientul Apropiat, care va preocupa cu siguranţă şi UE

La sfârşitul săptămânii trecute, în Egipt, Iordania, Siria, Liban, Iran, Irak şi Dubai au fot organizate demonstraţii violente împotriva operaţiunilor militare israeliene din Fâşia Gaza

De la 1 ianuarie 2009, Cehia va deţine preşedinţia prin rotaţie a Consiliului European. Întrebat dacă Uniunea Europeană susţine fără rezerve operaţiunile militare ale Israelului, ministrul de externe al Cehiei, Karel Schwarzenberg, a declarat:

„Nu poate exista nicio urmă de dubiu că nu putem tolera bombardarea continuă cu rachete a unor aşezări paşnice. Ca urmare, trebuie să respectăm dreptul Israelului de a se apăra, mai ales ţinând cont că nici în timpul armistiţiului nu a fost cu adevărat pace, ci au fost lansate în mod regulat rachete din Fâşia Gaza în direcţia aşezărilor israeliene. Din 19 decembrie, atacurile s-au intensificat, astfel încât trebuie să recunoaştem dreptul Israelului de a se apăra împotriva acestora. Pe de o parte.

Pe de altă parte însă, trebuie să privim mai departe de situaţia acută din prezent. Pe termen lung trebuie să îmbunătăţim condiţiile de trai din Fâşia Gaza pentru ca tinerii să nu mai cadă victime grupărilor teroriste ci să găsească o preocupare care le aduce merite proprii” , a declarat Schwarzenberg.

În lumea arabă, atacurile aeriene israeliene au stârnit proteste violente. „Apărăm Palestina cu sângele şi sufletul nostru” au scandat mii de protestatari în capitala egipteană, arzând steaguri israeliene.

„Toate guvernele arabe, europene şi americane sunt partenere. Tăcerea lor arată că, alături de Israel, poartă o răspundere pentru masacrul din Fâşia Gaza. Sigur, Abbas este preşedintele autorităţii palestiniene, însă el a cooperat cu Israelul de la început, de la ocuparea Fâşiei Gaza până la masacrul de astăzi”, a spus unul din demonstranţi.

Potrivit surselor oficiale egiptene, la Cairo au demonstrat 15.000 de persoane, numărul lor ridicându-se pe tot teritoriul ţării la peste 50.000. Indignarea lumii arabe s-a extins de la Damasc până în Sana’a, în Yemen şi nici condamnarea atacurilor israeliene de către majoritatea guvernelor arabe nu a reuşit să calmeze spiritul agresiv al populaţiei.

Între timp, avioanele de luptă israeliene au lovit şi ţinte aflate la graniţa cu Egiptul. Potrivit executivului de la Ierusalim, atacurile au vizat tunelurile de contrabandă, prin care se strecurau din Sinai în Fâşia Gaza arme, muniţie, carburanţi şi materie primă pentru construcţia de bombe.

Peter Steffe/ Maria Pascu

Întreaga Europă protestează împotriva atacurilor israeliene asupra Fâşiei Gaza

Data: 29 dec 2008

Mii de persoane au manifestat duminică în întreaga Europă împotriva raidurilor israeliene din Fâşia Gaza, soldate cu peste 300 de morţi începând de sâmbătă, relatează AFP.

De la Londra la Paris, de la Madrid la Copenhaga şi Istanbul, oamenii au ieşit în stradă pentru a condamna operaţiunea lansată sâmbătă, cea mai violentă de la ocuparea teritoriilor palestiniene de către Israel în 1967.

La Londra, aproape 700 de persoane, potrivit poliţiei, şi 3.000, potrivit estimărilor organizatorilor, s-au adunat în faţa ambasadei Israelului după trei ore de proteste. Manifestanţii aveau drapele ale Autorităţii palestiniene şi pancarte pe care era scris "Holocaust în Fâşia Gaza" şi "Nu pace, nu dreptate".

O nouă manifestaţie este programată pentru luni, la ora locală 16.00, în faţa ambasadei Israelului din Londra, la apelul asociaţiei "Campania de solidaritate pentru Palestina".

La Paris circa 1.600 de persoane, potrivit poliţiei, au ieşit în stradă, agitând pancarte pe care scria "Opriţi masacrarea nevinovaţilor" şi scandând "Israelul terorist, Europa complice", sau "Holocaust în Fâşia Gaza".

La Madrid, între 500 şi 1.000 de persoane au protestat în faţa ambasadei Israelului, la apelul asociaţiei "Pace acum". "Nu holocaustului palestinian!", se putea citi pe pancarte.

În Danemarca, 700 de persoane, potrivit poliţiei, 2.000 potrivit organizatorilor, au protestat la apelul mai multor organizaţii musulmane daneze, în faţa ambasadei Israelului. O persoană, care nu făcea parte din grupurile organizatoare, a fost arestată pentru că a aruncat un cocteil Molotov în direcţia

poliţiei. Aproape 300 de persoane s-au adunat şi în oraşul Aarhus. Cu o zi înainte, circa 1.000 de persoane au organizat un marş la Stockholm, la apelul Uniunii islamice din Suedia.

La Istanbul, sute de oameni au scandat slogane precum "Sionismul va fi învins, rezistenţa palestiniană va învinge", în faţa moscheii Beyazit, în centrul istoric al oraşului, la apelul organizaţiilor islamiste.

În piaţa Taksim, principala esplanadă a oraşului turc, un portret al premierului israelian Ehud Olmert a fost stropit cu vopsea roşie, în timp ce militanţi comunişti depuneau o jerbă în faţa consulatului Israelului, potrivit agenţiei Anatolia. Sute de manifestanţi au protestat şi în faţa ambasadei Israelului din Ankara, aruncând cu pantofi în clădire, potrivit unor imagini difuzate de canalele de televiziune. Mii de persoane au manifestat duminică şi în alte oraşe din Turcia.

La Roma, circa 200 de persoane, potrivit organizatorilor, au participat la un protest în piaţa Navone, pentru a cere guvernului italian să "blocheze acordurile economice şi militare" cu Israelul. Manifestanţii au denunţat "epurarea etnică şi terorismul statului israelian", potrivit agenţiei Ansa.

Potrivit NewsIn, Israelul a continuat şi duminică raidurile aeriene asupra Fâşiei Gaza şi a ordonat mobilizarea a mii de rezervişti, în vederea unei eventuale ofensive terestre. Atacurile vizează mişcarea Hamas, care deţine controlul în Fâşia Gaza.

Importante oraşe europene, teatre de manifestaţii împotriva raidurilor israeliene

Autor: Ionel Dancu

Data: 29 dec 2008

Mii de persoane au manifestat ieri în mai multe oraşe din Europa, în special în faţa sediilor ambasadelor israeliene, în semn de protest faţă de raidurile aeriene lansate de statul evreu începând de sâmbătă în Fâşia Gaza, atacuri care au provocat moartea a peste 280 de persoane, relatează AFP.

Potrivit Mediafax, între 500 şi 1.000 de persoane s-au reunit în faţa ambasadei Israelului din Madrid, scandând "Pace" şi afişând pancarte pe care se putea citi "Israelul terorist", "Stop terorismului de stat" sau "Nu holocaustului palestinian".

La Londra, au fost arestate trei persoane pentru "tulburarea liniştii publice", în cadrul unei manifestaţii similare la care au participat circa 700 de persoane, la apelul asociaţiei Stop the War. Potrivit unui fotoreporter al AFP, prezent la locul manifestaţiei, protestatarii au răsturnat barierele instalate pe trotuarele din faţa ambasadei Israelului, iar poliţia a intervenit pentru a controla mulţimea, care a blocat circulaţia.

Între 700 de persoane, potrivit poliţiei, şi 2.000, potrivit organizatorilor, au manifestat ieri după-amiază şi la Copenhaga, în faţa ambasadei israeliene. Demonstraţia, organizată la apelul mai multor asociaţii musulmane daneze, între care Comunitatea islamică, s-a desfăşurat într-o atmosferă de calm.

În Suedia, o manifestaţie organizată de Uniunea islamică a reunit 1.000 de persoane la Stokholm, o altă manifestaţie fiind prevăzută pentru astăzi, potrivit unui purtător de cuvânt al organizaţiei.

În Finlanda, manifestaţii similare sunt prevăzute pentru astăzi şi mâine după-amiază în faţa Parlamentului.

Peste 1.000 de persoane au protestat şi la Paris, în cadrul a două manifestaţii distincte. Cea mai importantă, care a reunit 1.300 de protestatari potrivit poliţie s-a desfăşurat în cartierul Barbes, locuit în mare parte de persoane provenind din Maghreb. Arborând drapeluri palestiniene, manifestanţii purtau banderoale pe care se putea citi "Stop masacrului de nevinovaţi".

La Istanbul, sute de manifestanţi, reuniţi la apelul organizaţiilor islamiste în faţa moscheii lui Baiazid, în centrul istoric al metropolei, au scandat sloganuri cum ar fi "sionismul va fi învins, rezistenţa palestiniană va triumfa".

Câteva sute de manifestanţi au protestat şi în faţa ambasadei Israelului din Ankara, arzând o stea a lui David din lemn şi aruncând cu pantofii în clădire, potrivit Anatolia şi imaginilor difuzate de posturile de televiziune.

Hezbollah, gata să facă faţă oricărei agresiuni israeliene

Data: 28 dec 2008

Secretarul general al grupării libaneze Hezbollah, Hassan Nasrallah, a declarat astăzi că mişcarea pe care o conduce este gata să facă faţă oricărei "agresiuni" din partea israelienilor în Liban, relatează Reuters, citat de Agerpres.

"Nu vă ascund că le-am cerut membrilor rezistenţei din sud să fie pregătiţi şi să dea dovadă de vigilenţă pentru că ne confruntăm cu un duşman criminal", a declarat Nasrallah.

"Suntem gata să facem faţă oricărei agresiuni pe teritoriul nostru", a continuat liderul Hezbollah, care a negat că membrii grupării sale ar fi instalat rachetele descoperite în urmă cu câteva zile la câţiva kilometri de frontiera cu Israel.

"Hezbollah are suficient curaj pentru a-şi asuma responsabilitatea oricărei acţiuni şi de a nu se ascunde după deget", a subliniat liderul şiit, care i-a acuzat în schimb pe "agenţii Israelului" că ar fi în spatele incidentului rachetelor.

Armata libaneză a descoperit joi opt rachete îndreptate spre Israel care erau pregătite de lansare. Acestea se aflau la mai puţin de 5 km de frontiera cu Israel, între localităţile Naqura şi Tair Harfa, într-o zonă care este un fief al Hezbollah.

Mai mult de 280 de palestinieni au murit în Gaza, Israelul spune că majoritatea erau din Hamas

Data: 28 dec 2008

Israelul a continuat astăzi atacurile aeriene asupra Fâşiei Gaza, soldate cu mai mult de 280 de morţi în doar 24 de ore, şi a mobilizat mii de rezervişti în perspectiva unei eventuale ofensive terestre, relatează AFP.

Operaţiunea, care este de o violenţă nemaivăzută de la ocuparea teritoriilor palestiniene de către Israel în 1967, urmăreşte să pună capăt tirurilor cu rachete lansate de Hamas din Fâşia Gaza asupra teritoriului israelian.

Atacurile israeliene sunt soldate cu cel puţin 282 de morţi, majoritatea poliţişti Hamas, şi peste 600 de răniţi, potrivit unui nou bilanţ al serviciilor de urgenţă palestiniene.

Între timp, circa 20 de noi rachete au fost lansate din Fâşia Gaza duminică spre sudul Israelului, fără a se înregistra victime.

Un purtător de cuvânt al guvernului israelian, Avi Pazner, a declarat că "97% dintre palestinienii ucişi sau răniţi" aparţin grupării Hamas, potrivit unui interviu acordat postului francez de radio RTL. "Din nefericire, există şi victime civile, pentru că este imposibil să nu se întâmple aşa ceva, având în vedere densitatea populaţiei din Fâşia Gaza. Regretăm pierderile civile", a declarat el.

"Tsahal (armata israeliană) îşi va extinde şi aprofunda operaţiunile în Fâşia Gaza, dacă va fi necesar", a avertizat ministrul israelian al apărării. "Ar trebui să se ştie că aceste acţiuni nu vor fi de scurtă durată şi că nu va fi uşor, însă vom da dovadă de hotărâre", a adăugat el.

Premierul în exerciţiu, Ehud Olmert, a declarat la început unei reuniunii guvernamentale că obiectivul operaţiunii din Fâşia Gaza este "de a le permite cetăţenilor din sudul Israelului să ducă o viaţă normală după ani de zile de atacuri continue cu rachete şi mortiere".

Israelul a decis mobilizarea a mii de rezervişti

Data: 28 dec 2008

Israelul a decis mobilizarea a mii de rezervişti, a anunţat astăzi un responsabil israelian de rang înalt, în condiţiile în care ameninţă cu lansarea unei ofensive terestre în Fâşia Gaza, relatează AFP.

"Cabinetul a aprobat mobilizarea a mii de rezervişti. Această mobilizare vizează unităţi de luptă şi unităţi de apărare", a declarat acest responsabil, la încheierea reuniunii săptămânale a guvernului.

Ministrul israelian al apărării, Ehud Barak, citat de purtătorul său de cuvânt, declarase anterior că o operaţiune terestră împotriva Hamasului este posibilă. "Suntem pregătiţi pentru orice eventualitate. Dacă este nevoie să desfăşurăm trupele pentru a ne apăra cetăţenii, vom face acest lucru", a declarat Barak, citat de purtătorul său de cuvânt.

Circa 280 de palestinieni au fost ucişi, majoritatea poliţişti Hamas, şi mai mult de 600 au fost răniţi, în raidurile aeriene efectuate începând de ieri de Hamas în Fâşia Gaza, potrivit unui bilanţ recent al serviciilor de urgenţă din teritoriul palestinian.

Avioane israeliene au survolat sudul Libanului la joasă altitudine

Cel puţin cinci avioane de vânătoare israeliene au survolat duminică, la altitudine joasă, sudul Libanului, teritoriu care a fost vizat de o misiune de recunoaştere şi pe timpul nopţii, a anunţat un oficial din forţele de securitate libaneze.

"Cel puţin cinci avioane au survolat regiunea Bint Jbeil (124 kilometri sud de Beirut) şi s-au orientat spre oraşul-port Tyr", situat mai spre nord, a precizat oficialul citat.

Potrivit responsabilului citat, un avion de recunoaştere de tipul MK a survolat sudul ţării în timpul nopţii, "de la ora 21.00 GMT (23.00, ora României) până dimineaţă".

La mai mult de doi ani de la conflictul din 2006 dintre Israel şi Hezbollahul libanez, care a devastat sudul Libanului, tensiunea se resimte în continuare în această zonă. Liderul mişcării şiite, Hassan Nasrallah, care urmează să se pronunţe duminică seară cu privire la operaţiunea Israelului asupra Fâşiei Gaza, a ameninţat cu "distrugerea" statului israelian în cazul unui nou conflict.

Aviaţia israeliană îşi continuă atacurile împotriva obiectivelor Hamas: 230 morţi

Data: 28 dec 2008

Aviaţia israeliană a continuat să lovească ţinte disparate în toată Fâşia Gaza astăzi dimineaţa, vizând în special instalaţii de televiziune, după raidurile care au făcut ieri cel puţin 230 de morţi, informează AP, preluat de Agerpres.

Aceste atacuri fără precedent au declanşat reacţii de protest în toată lumea arabă şi numeroşi aliaţi ai Israelului au îndemnat statul evreu la reţinere, deşi SUA au indicat Hamas drept responsabil de această ripostă.

Deocamdată, nimic nu pare să indice un apropiat sfârşit al operaţiunii. Israelul a lăsat să se înţeleagă că îi va viza individual pe conducătorii Hamas şi pe activiştii care continuă să trimită rachete spre teritoriul său.

De asemenea, sute de infanterişti şi blindate din cadrul Tsahal se îndreptau duminică dimineaţa spre Fâşia Gaza, existând perspectiva unei invazii terestre, potrivit unor responsabili militari care au preferat anonimatul.

În cursul primului atac de astăzi dimineaţa, la puţin timp după miezul nopţii, unii palestinieni au afirmat că aviaţia israeliană a bombardat o moschee, în apropiere de spitalul Shifa din oraşul Gaza. Militarii israelieni au explicat că moscheea servea drept bază pentru activităţi teroriste'. O altă ţintă a

fost staţia de televiziune Al Aqsa TV, utilizată de Hamas. Ea însă a continuat să emită şi după distrugerea studiourilor.

Obuze israeliene au căzut asupra unor elevi care ieşeau de la şcoală într-o zonă dens populată, cel puţin 15 elevi fiind ucişi, potrivit unui responsaabil local.

Şeful Hamas invită la declanşarea unei noi Intifade

Data: 28 dec 2008

Şeful în exil al Hamas, Khaled Meshaal, le-a cerut palestinienilor astăzi, într-un interviu acordat canalului qatariot de televiziune Al-Jazira, să declanşeze o nouă Intifadă împotriva Israelului şi i-a invitat să-şi reia atentatele sinucigaşe, relatează AFP, preluat de Agerpres.

Meshaal a mai afirmat că Hamas s-a arătat deschis "tuturor opţiunilor paşnice, dar fără rezultat". "Brigăzile Ezzedine al-Qassam, aripa înarmată a Hamas, îşi cunosc obligaţiile, ripostând agresiunii. Locuitorii Fâşiei Gaza au optat pentru rezistenţă', a continuat el.

De asemenea, Meshaal a invitat ţările arabe "să ia măsuri concrete pentru a opri agresiunea împotriva Fâşiei Gaza şi a face să fie ridicată blocada" israeliană, înăsprită de la începutul lunii noiembrie. "Pentru a reînnoi armistiţiul cu Israelul trebuie ca acesta să înceteze agresiunea şi să deschidă punctele de trecere spre Fâşia Gaza, în special cel din Rafah", între Fâşia Gaza şi Egipt, a continuat el.

Referindu-se la discordia interpalestiniană, Khaled Meshaal, a cărui mişcare a preluat cu forţa controlul asupra Fâşiei Gaza în iunie 2007, în detrimentul Autorităţii Naţionale Palestiniene (ANP) s-a declarat "dispus la reconciliere". Dar a condiţionat aceasta de sistarea negocierilor de pace între ANP şi Israel. "Nici rachetele, nici operaţiunile sinucigaşe nu sunt absurde. Dar negocierile sunt", a susţinut el. "Aceste negocieri nu servesc decât la pierderea timpului şi la ameliorarea imaginii inamicului în lume. Trebuie oprite imediat negocierile, precum şi cooperarea în domeniul securităţii cu inamicul", a adăugat liderul Hamas, autoexilat la Damasc.

Prima Intifadă (revoltă civilă care a debutat în 1988) s-a terminat cu încheierea acordurilor de la Oslo, în 1993, aflate la originea creării Autorităţii Naţionale Palestiniene. Cea de a doua Intifadă desemnează mişcarea palestiniană care a început în septembrie 2000 şi care a fost zdrobită progresiv de armata israeliană în Cisiordania

Când cei puternici decid să fie devină diplomatici

(de Immanuel Wallerstein)

July 14th, 2008

Preşedintele George W. Bush şi gaşca lui neo-conservatoare au transformat într-o mândrie faptul că relaţia lor cu regimurile care nu-i plac era una dură, nu de diplomaţie blândă. În cuvântarea lui despre Starea Uniunii (State of the Union) din 2002, Bush a denunţat “Axa Răului” – compusă din Iraq, Iran şi Coreea de Nord – şi a indicat că Statele Unite vor acţiona pentru dărâmarea regimurilor lor, fără negocieri cu ele.

La scurtă vreme după aceea, Bush a suspendat Cadrul de Lucru Agreat (Agreed Frameword) din 1994 pe care administraţia Clinton îl negociase cu Coreea de Nord, provocând ca reacţie repornirea reactorului nuclear nord-coreean şi încheierea cooperării dintre această ţară şi Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică. După aceasta, Statele Unite au refuzat să participe la convorbiri bilaterale cu Coreea de Nord, insistând ca toate discuţiile să aibă loc în versiunea de aşa-zis şase participanţi (Statele Unite, Coreea de Nord, Coreea de Sud, China, Japonia şi Rusia) ca unică formă de contact.

În 2006, Coreea de Nord a organizat oficial o explozie nucleară. Imediat după aceasta, Statele Unite au demarat întâlniri bilaterale cu Coreea de Nord, pe care în prealabil le refuzase. În iunie 2008, primele rezultate concrete ale acestor negocieri au fost anunţate. Coreea de Nord a demolat un turn nuclear iar

Statele Unite au scos Coreea de Nord de sub sancţiunile prevăzute în Actul Comerţ cu Inamicul (Trading-with-the-Enemy Act), trimiţând asistenţă alimentară. Acest eveniment a fost considerat de partea americană drept un “progres treptat”.

Întoarcerea Statelor Unite la diplomaţie şi acceptarea din partea lor a progresului treptat au fost denunţate de către neo-conservatorii din afara guvernului american, precum John Bolton, drept “o zi foarte tristă” în care Statele Unite au fost “înşelate”. Se consideră că vice-preşedintele Cheney a pierdut bătălia internă cu avocaţii negocierilor ca secretarul de Stat Rice şi secretarul apărării Gates. Suporterii deciziei din administraţiei au salutat-o ca pe un “succes diplomatic”. Alţii au arătat că, dacă Statele Unite nu ar fi suspendat Cadrul de Lucru Agreat, Coreea de Nord nu ar fi fost niciodată capabilă să explodeze o armă nucleară. Aşadar, argumentează ei, a nu negocia ar fi facilitat de fapt, mai degrabă decât ar fi împiedicat ca Coreea de Nord să devină o putere nucleară.

Ce s-a schimbat într-atâta între 2002 şi 2006 încât Statele Unite să schimbe linia “dură” cu abordarea “diplomatică”? Este uşor de priceput. Războiul din Iraq a fost un fiasco, lucru care (împreună cu Afghanistanul) absoarbe întreg aparatul militar american. Atunci când nord-coreenii au explodat o armă nucleară, militarii Statelor Unite i-au pus în vedere Preşedintelui Bush că nu era nici o posibilitate de angrenare a Coreii de Nord într-o acţiune armată. Aşadar, din moment ce Coreea de Nord avea bomba, diplomaţia era unica opţiune reală. Bush a înghiţit în sec, dar ce putea face? Va merge efortul “diplomatic”, în direcţia convingerii Coreii de Nord să renunţe ea însăşi la toate armele nucleare? Probabil că nu. Dar ce alternativă a mai rămas Statelor Unite?

Acum uitaţi-vă la Israel. Israelul a preferat întotdeauna linia dură diplomaţiei. Întâi, nu admiteau că există o Palestină cu care să intre în negocieri. Apoi, nu au vorbit cu Yasser Arafat şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei până când aceştia nu au “recunoscut”Israelul şi nu au renunţat la violenţă. Apoi, atunci când prima Intifada a arătat Israelului că se confruntă cu o problemă serioasă de rebeliune internă venită din partea palestinienilor, au acceptat aşa-numitele Acorduri de la Oslo, care stabileau o foarte limitată formă de control de facto exercitată de Autoritatea Palestiniană în anumite părţi din Gaza şi Cisiordania. Apoi, după a doua Intifada, Israelul l-a boicotat pe Arafat din nou, şi au reluat doar negocieri sporadice cu succesorul lui Arafat, Mahmud Abbas.

În 2006, au fost alegeri în Palestina. Partidul lui Abbas, Fatah, a fost învins de către Hamas, a cărui poziţie oficială era să refuze recunoaşterea legitimităţii Statului Israel. Atunci, linia “dură” a fost reinstituită de către Israel. Nu ar negocia în nici un fel cu un guvern Hamas, doar dacă nu şi până când acesta îşi revizuieşte principiile de bază. Guvernul american a sprijini această abordare în toate manierele.

În 2007, Palestina a intrat în implozie. Abbas, în calitate de preşedinte, l-a eliminat pe primul-ministru Hamas. Mişcarea Hamas a refuzat să accepte legitimitatea acestei acţiuni. Rezultatul net a fost acela că Hamas a preluat controlul complet al Fâşiei Gaza, şi forţele lui Abbas controlează mai mult sau mai puţin Cisiordania. Acum erau două guverne. Israelienii şi Statele Unite recunoşteau doar guvernul lui Abbas şi s-au gândit să izoleze Hamas, deci Gaza, în orice mod, instituind un control sever al circulaţiei oamenilor şi al bunurilor în şi din Gaza.

Pe scena mondială, Israelul şi Statele Unite au insistat ca oricine altcineva să respecte boicotul total al Hamas, fapt pe care Uniunea Europeană şi Naţiunile Unite l-au urmat din plin. Apoi au insistat ca şi persoanele private să respecte boicotul. Atunci când un consilier al lui Barack Obama a revelat că dacă, în exerciţiul deplin al funcţiei, ar fi fost obligat să se întâlnească cu Hamas, ar fi făcut acest lucru, s-au făcut imediat presiuni asupra lui Obama să întrerupă legăturile cu acest consilier, lucru pe care l-a făcut.

Acum, dintr-o dată, linia dură a Israelului a cedat locul diplomaţiei. În 18 iunie, Hamas şi Israel au intrat într-un armistiţiu formal, în cadrul căreia fiecare dintre părţi a promis să înceteze toate acţiunile militare îndreptate împotriva celeilalte, iar restricţiile vamale ar urma să fie ridicate. Guvernul american a sprijinit acţiunea. Cabinetul israelian a votat cu doar patru abţineri. Desigur, imediat, partizanii liniei dure din Israel şi din comunitatea evreiască nord-americană au denunţat această înţelegere din aceleaşi motive pe care le-au avut neo-conservatorii care au denunţat înţelegerea Statelor Unite cu Coreea de Nord. Au spus că armistiţiul nu va merge, pentru că nu va rezista. Poate. Şi, în 29

iunie, Israelul a concluzionat o a doua înţelegere diplomatică cu Hizballah. Israelul a fost de acord cu un foarte controversat schimb de prizonieri. Pentru doi soldaţi israelieni capturaţi, probabil morţi acum, Israelul eliberează o figură majoră a Hizballah, responsabil pentru uciderea unor israelieni.

De ce a schimbat Israelul linia dură cu diplomaţia? Desigur, au stat la bază multe consideraţii electorale din interiorul Israelului. Dar adevăratul motiv este acela că israelienii au înţeles că sunt incapabili să pună capăt din punct de vedere militar să pună capăt lansării de rachete palestiniene asupra oraşelor israeliene. Şi toată lumea a tras concluzii de aici. Abbas a redeschis negocierile cu Hamas. Egiptenii i-au presat pe israelieni şi pe americani să negocieze cu Hamas. Şi, bine înţeles, israelienii sunt într-o poziţie diplomatică decât erau în urmă cu doi ani, ca să nu vorbim de zilele lui Arafat. În acest timp, Franţa a tras concluzia că este momentul ca Israelul să facă concesii serioase. Vor fi politicienii americani, dinăuntrul şi dinafara guvernului, la fel de curajoşi? Cât despre Hizballah, israelienii au încercat să-i distrugă militar şi au eşuat complet. A fost un spectacol penibil al limitelor puterii militare israeliene.

Liniile dure merg dacă ai suficientă putere să le pui în practică. Diplomaţia este ceva impus taberei mai puternice dintr-un conflict. Statele Unite în Coreea de Nord şi Israelul în Gaza/Palestina şi Liban învaţă acum acest adevăr – puţin cam târziu. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Oare noi ceilalţi vom avea oportunitatea să sprijinim şi să iniţiem acelaşi fel de relaţii diplomatice ca cele pe care regimul Bush şi guvernul israelian le-au legitimat?

Experienţa evreiască

(de Gilad Aţmon)

July 11th, 2008

Timp de mai mult de jumătate de secol, cei care au încercat să combată forţele care se află în spatele modelului israelian au identificat politica şi praxisul israeliene cu zionismul şi ideologia zionistă. Îmi pare rău să le spun că s-au situat de la început şi până la sfârşit alături de subiect. Cu certitudine, proiectul zionist dictează jefuirea Palestinei în numele unei ambiţii naţionale evreieşti. Este de asemenea corect să afirmăm că Israelul s-a arătat mai degrabă eficace în traducerea filosofiei zioniste într-o practică devastatoare de opresiune şi de crimă. Totuşi, israelienii, sau mai precis marea majoritate a evreilor laici născuţi israelieni, nu sunt motivaţi, nici impregnaţi de ideologia zionistă. Spiritul sau simbolurile acesteia nu le spun practic nimic. Oricât de bizar ar putea aceasta să pară unora, zionismul este fie o noţiune străină, fie pur şi simplu o noţiune arhaică pentru cei mai mulţi dintre evreii laici născuţi în Israel.

Având în vedere că marea majoritate a israelienilor sunt dezorientaţi în raport cu noţiunea de zionism, cele mai multe dintre formele de critică ce s-ar defini ca antizioniste nu ar avea decât puţin efect asupra Israelului, asupra politicii israeliene sau asupra poporului israelian. Altfel spus, în timpul ultimelor şaizeci de ani, cei care au recurs la paradigma zionismului nu au făcut decât să predice unor convertiţi.

Se impune deci un examen aprofundat al magmei formate de către Israel, zionism şi iudeitate.

Plecarea familială

În fiecare an, spre Paşte, familia mea mă lasă singur timp de două săptămâni. Tali, soţia mea, şi copii noştri, Mai (doisprezece ani) şi Yann (şapte ani) pleacă în Israel. Soţia mea numeşte aceasta o vizită familială, ea insistă ca cei doi copii să-şi vadă rudele apropiate şi e exclus ca opiniile mele în privinţa Israelului, a identităţii evreieşti şi a zionismului planetar să impieteze cumva cu problemele familiale. Pentru motive evidente, eu însumi nu merg niciodată în Israel. Am decis în urmă cu vreo zece ani că, atâta timp cât această ţară nu va deveni cea a tuturor cetăţenilor ei, nu am ce căuta acolo.

În timpul primilor noştri ani, la Londra, am avut în mai multe rânduri discuţii cu Tali asupra opţiunii ei predilecte din perioada pascală. La început, nu eram de acord. Argumentam astfel: să târâi nişte copii inocenţi spre Statul de apartheid “rezervat doar evreilor” nu risca să contribuie la viitoarea lor bunăstare şi putea chiar să le corupă simţul etic. În timpul acestor ani, Tali îmi modera temerile,

argumentând că cei doi copii ar trebui să fie trataţi ca nişte fiinţe omeneşti libere. Ei trebuie să aibă dreptul de a-şi vedea familia, şi lor le va reveni sarcina să-şi facă o opinie atunci când vor fi în stare.

Atunci când copiii noştri erau încă foarte mici, îmi era greu să-mi păstrez poziţiile. Mai şi Yann nu aveau nici un interes pentru complexităţile politicii sau ale eticii. Totuşi, pe măsură ce copiii noştri au crescut, dus-întorsul lor spre ştetl ebraic a devenit un capitol educativ important, mai mult pentru mine însumi decât pentru oricine altcineva. Faptul de a observa că cei doi copii se transformă încetul cu încetul în israelofili light mi-a deschis ochii. Am înţeles atunci impactul Israelului şi al zionismului, prin intermediul ochilor copiilor mei british. Am învăţat să admit cu câtă uşurinţă se poate îndrăgosti cineva de Israel.

Copiilor mei le place să se afle acolo. Adoră cerul albastru, îşi petrec timpul în mare şi pe plajele nisipoase. Îmi imaginez că le place hummus şi falafel. Nu este nevoie să fii un geniu ca să realizezi că tot ceea ce am menţionat până aici are legătură cu pământul - adică Palestina – şi nu cu Statul – adică Israel. Dar nu sunt doar acestea. Copiilor mei le place şi să vorbească ebraica în imersiune printre oamenii care o vorbesc, le place să râdă în ebraică, şi le place chiar să fie supăraţi în ebraică! Le place şuţpah (tupeu) ebraic, care este inerent caracterului deschis al israelienilor. În cele din urmă, ebraica este limba lor maternă.

După ce aterizează într-o Londră înnourată, Tali şi copiii sunt morocănoşi şi pierduţi pentru o vreme. Tali devine lejer nostalgică pentru strălucitoarea carieră teatrală pe care a abandonat-o acolo. Acest lucru este uşor de înţeles. Dar cazul copiilor mei este puţin mai complicat. Ei sunt britanici. Deşi ebraica este limba lor maternă, engleza este prima lor limbă. La Londra, ei sunt lipsiţi evident de unele dintre libertăţile de care se bucurau acolo: ei vor să continue să se joace în aer liber, să se scalde sub formidabilul soare al Mediteranei în timpul unei primăveri lipsite de orice picătură de ploaie. Dar ceea ce este încă şi mai remarcabil, este faptul că Israelul rezolvă ceea ce pare să fie complexul lor identitar care se manifestă inevitabil. Când se află la Londra, sunt neliniştiţi în privinţa identităţii lor etnice, sunt incapabili să decidă cine sunt: sunt oare ex-israelieni, ex-evrei, evrei laici, creştini prin cultură, copiii unui palestinian care vorbeşte ebraica, fiul şi fiica unui celebru self-hating Jew mândru că este ceea ce este, şi aşa mai departe. În Israel, şi îndeosebi înconjuraţi de familie, nici una dintre aceste întrebări nu intră în joc. Israelienii sunt înclinaţi să te admită ca frate, orideunde aţi veni, numai să nu fii arab. În timp ce în Londra multietnică, cei doi copii ai mei sunt adesea confruntaţi cu întrebări evidente în ceea ce priveşte originea lor, pe care le gestionează dificil, în bună parte din cauza mea şi a poziţiilor mele, în Israel, aceste întrebări nici nu se pun.

Atunci când copiii mei se întorc în Londra, am impresia, timp de o bună săptămână, că eu şi nebunia mea suntem cei care le-am impus condiţiile acestea de exil hivernal. Dar, în adâncul meu, ştiu că ei au pe deplin dreptate. Tot ceea ce pot spune ca să mă apăr este: “Greu, greu!”

O săptămână sau două după întoarcerea lor din Israel, copiii mei devin zionişti light. Nu e vorba că ar contesta ceea ce spun în privinţa Palestinei, nici că ar dezvolta vreun oarecare sentiment de aspiraţie naţională evreiască, nici că ar fi orbi la suferinţa poporului palestinian. De fapt, băiatul meu, care are şapte ani, este atât de oripilat de zidul gigantic încât nu se opreşte din întrebările despre oamenii care trăiesc de cealaltă parte. Dar există ceva a cărei experienţă o fac în Israel, şi acest ceva ceva este ceea ce face din zionism cea mai reuşită dintre poveştile şi legendele evreilor din Diaspora din ultimele două milenii. Nu ideologia este ceea ce face succesul zionismului, copiilor mei nu le pasă de zionism, probabil că nici nu ştiu ce înseamnă acest cuvânt. Nu este vorba nici despre politică, cei doi copii ai mei nu ştiu mare lucru despre politică. Nu, este vorba despre apartenenţă. Zionismul este un identificant simbolic, el furnizează diasporei evreieşti un nivel simbolic. El dă un semnificant tuturor aparenţelor posibile, crează o lume coerentă şi încărcată de sens. Dă un nume mării, cerului, soarelui, pământului, fraternităţii, speranţei şi prieteniei. Dar dă, de asemenea, un nume inamicului, goymilor, şi chiar la self-hating Jews. Zionismul este o ordine a lumii luminoasă dar, din nefericire, este o ordine neîndurătoare şi ucigaşă.

Prin ochii copiilor mei, am avut oportunitatea studierii semnificaţiei Israelului, dincolo de politica şi practicile sale. Prin ei, pot vedea ce are Israelul de oferit, şi cu ce putere. Analizând relaţia empatică dintre copiii mei şi Israel, am înţeles, acum, că experienţa contemporană evreiască este fondată pe

două ansamble dialectice esenţiale. Unul este legătura dintre Ereţ Israel şi Diaspora, şi celălalt poate fi formulat astfel: “Iubeşte-te tu însuţi atât cât îi urăşti pe toţi ceilalţi!”

Ereţ Israel şi Diaspora

“Sunt o fiinţă omenească, sunt un evreu şi sunt un israelian. Zionismul a fost un instrument care m-a făcut să trec de la starea de evreu la starea de israelian. Cred că Ben Gurion este cel care spunea că mişcarea zionistă era eşafodajul pentru a construi casa şi care, după stabilirea Statului, trebuia să fie demontat.” (Avraham Burg, autorul lucrării Leaving the Zionist ghetto, într-un interview cu Ari Şavit, în 9 iunie 2007)

În ceea ce priveşte evreii laici născuţi în Israel, zionismul înseamnă foarte puţin. Dacă zionismul are ca sarcină să afirme că evreii au dreptul la un cămin naţional în Zion, evreul născut în trăieşte deja această realitate încă de la naştere. Pentru el/ea, zionismul este un capitol istoric aparţinând trecutului, asociat fotografiei în sepia a unui bărbat arborând o mare barbă neagră (un anume Theodor Herzl). Pentru israelieni, zionismul nu este o transformare aşteptată, este mai degrabă un capitol istoric plictisitor, obositor, depăşit şi fără interes, la limita bla-bla-ului. Este mult mai puţin interesant decât noutăţile zilei: şpăgile luate de Olmert, sau transformarea lui Obama în purtător de cuvânt israelian! De fapt, pentru noii israeliţi, Galut (Diaspora) are câteva conotaţii negative. Ea este asociată ghettourilor, ruşinii şi persecuţiilor, deşi acest termen nu se aplică nici centrului Manhattanului, nici cartierului londonez Soho. Înţeleg prin aceasta că israelienii nu au tendinţa de a identifica emigraţia lor din Israel cu o întoarcere în Galut. Ca şi alte populaţii migratoare, ei caută pur şi simplu o viaţă mai bună. Este necesar să menţionăm că, pentru cei mai mulţi dintre israelieni, Israelul este departe de a fi un loc eroic şi glorios. Desigur, după şaizeci de ani împreună cu aceeaşi femeie, poate fi dificil să-i vezi frumuseţea.

Pretinsul “israelian”, adică evreul laic născut în Israel, acest produs minunat al zionismului postrevoluţionar, s-a obişnuit de acum atât de mult cu existenţa în regiune încât şi-a pierdut instinctul evreiesc de supravieţuire. În locul acesteia, el adoptă interpretarea cea mai hedonistă posibilă a individualismului luminat occidental, care aboleşte ultimele reminiscenţe ale colectivismului tribal. Aceasta explică poate de ce Israelul a fost învins în ultimul război din Liban. Israelianul nou nu mai vede nici cel mai mic motiv să se sacrifice pe un altar colectiv evreiesc. Este cu mult mai interesant să exploreze aspectele pragmatice ale filosofiei “vieţii frumoase”. Acest lucru explică fără îndoială şi motivul pentru care armata israeliană este incapabilă să rezolve ameninţarea crescândă a rachatelor Qassam. Pentru aceasta, generalii israelieni trebuie să conceapă o formă oarecare de tactică terestră curajoasă.

Aparent, ei au reţinut lecţia libaneză: societăţile hedoniste nu produc războinici spartani, şi fără războinici reali la dispoziţie, aveţi interes să vă retrageţi şi să vă apăraţi de departe. În loc să se trimită unităţi speciale de infanterie în Fâşia Gaza în zori, este aparent cu mult mai facil să se dea drumul la bombe deasupra cartierelor suprapopulate, sau să fie înfometaţi locuitorii până ce se predau. Inutil să precizez că palestinienii, sirienii, Hizballah, iranienii şi întreaga lume islamică vede foarte bine ceea ce se petrece. Ei analizează zilnic tacticile laşe ale israelienilor, ştiu că zilele Israelului sunt numărate.

Oricât de curios ar părea, israelienii nu sunt preocupaţi de emergenţa inevitabilă şi fatală a acestei realităţi, cel puţin nu în mod conştient. Instinctul lor tribal de supravieţuire fiind înlocuit cu un individualism luminat, tinerii israelieni sunt preocupaţi pe larg de supravieţuirea lor personală mai degrabă decât de vreun oarecare proiect colectiv. Israelianul va merge până într-acolo încât va întreba: “cum dracu’ pot s-o şterg de aici?” Noul evreu laic israelian este dotat cu setea evadării. Imediat ce el/ea a terminat cu serviciul militar obligatoriu, fie se va precipita la aeroport, fie se va deconecta de toate canalele de informare. Numărul israelienilor care-şi părăsesc patria-mamă nu face decât să crească zilnic. Ceilalţi, cei care sunt condamnaţi să rămână în Israel, dezvoltă o cultură a indiferenţei apatice.

Beaufort sau Sderot

Recent, am văzut Beaufort, un film israelian premiat de câteva ori. Deşi n-am fost deloc subjugat de îndrăzneala cinematografică, acest film este un expozeu uimitor al stării de şoc de după lupte şi a defetismului israelian. Povesteşte istoria unei unităţi speciale a brigadei Golani din infanteria Forţelor

Israeliene de Securitate, îngropată într-un bunker instalat în interiorul unei fortăreţe bizantine, la Beaufort, în vârful unui munte din Libanul de Sud. Intriga se situează cu câteva zile înaintea primei retrageri israeliene din Libanul de Sud (din 2000). Cum se cuvine, plutonul israelian este hărţuit de combatanţii Hizballah. Zile şi nopţi întregi, trăiesc în tranşee, se ascund în adăposturi din beton armat şi sunt supuşi tirurilor continue de mortiere şi de rachete. Deşi se gândesc cu toţii la viaţa pe care o vor duce odată ieşiţi din infernul în care sunt prinşi în capcană, dacă vor scăpa, mor cu toţii, unul după celălalt, loviţi de un inamic pe care nici măcar nu-l văd.

Israelienii au adorat acest film. Restul lumii a fost un pic mai puţin convins de calitatea sa cinematografică. Dacă vă întrebaţi ce au îndrăgit într-atâta israelienii în acest film, iată răspunsul meu. Pentru israelieni, situaţia descrisă în acest film este o alegorie a unui stat care-şi dă seama de caracterul temporal şi futil al existenţei sale. În măsura în care soldaţii israelieni visează să fugă imediat ce vor putea s-o facă, fie ca să se instaleze la New York, fie ca să se distreze la Goa, societatea israeliană îşi dă seama de sfârşitul ineluctabil la care este condamnată. Asemeni soldaţilor din film, israelienii vor să devină americani, parizieni, londonezi şi berlinezi. Numărul israelienilor care fac coadă pentru a obţine un paşaport polonez creşte pe zi ce trece. Filmul Beaufort este o metaforă a unei societăţi care sfârşeşte prin a-şi da seama că e în stare de asediu. O societate care-şi dă seama că nu există fără îndoială o soluţie, nici fizică, nici mentală, sub forma unei indiferenţe crescânde. Filmul poate fi interpretat ca o parabolă a unei societăţi care descoperă cu angoasă că e temporară.

Într-un mod foarte interesant, tot atât cât soldaţii din fortăreaţa Beaufort şi locuitorii din Sderot sau Aşkelon sunt perplecşi în faţa voinţei lor de a lăsa totul baltă şi de a-şi lua picioarele la spinare pentru a supravieţui, într-atât nu mai văd nici cel mai mic motiv de a se agăţa de locul în care se găsesc, pentru evreii din Diaspora, Israelul nu este nimic mai puţin decât un model luminos de glorie. Israelul este concomitent semnificaţia şi semnificaţia în devenire. Pentru evreul din diaspora, Israelul este transformarea simbolică îndreptată spre eliberare şi chiar spre răscumpărarea mizeriei evreieşti.

Israelul este tot ceea ce evreul din diaspora nu este. Israelul este plin de şuţpah, este puternic, este viguros, el îşi apără credinţa. În consecinţă, pentru tânărul evreu din Golders Green sau din Brooklyn, a face alyah, sau chiar numai a se înrola în ceea ce el/ea consideră a fi eroica armată israeliană, este cu mult mai glorios decât să fie angajat într-un cabinet de avocaţi, de dentişti sau contabili ca tata.

Oripilat de ideea, puţin probabilă, că într-o zi puştii mei îmi vor face surpriza de a sugera că ar putea pleca să petreacă ceva timp în Israel singuri, fără supervizarea parentală a mamei lor, am început să înţeleg, de puţină vreme, ceea ce Israelul are de oferit evreilor din lumea întreagă. De fapt, rari sunt părinţii evrei care şi-ar disuada fiul sau fiica să se înroleze în Forţele Israelien de Apărare; de ce ar face-o? Armata israeliană este o armată foarte securizată, ea evită ofensivele terestre la maxim, omoară de departe, acordă soldaţilor ei o valoare atât de importantă pe cât îi place să provoace o durere împinsă la extrem celorlalţi. Orice tată evreu nu poate decât să admită că poate fi util, pentru urmaşul său, să ştie să conducă un tanc, să piloteze un elicopter sau să stropească cu un aruncător de grenade MK47. Spre deosebire de combatanţii palestinieni aflaţi în stare şocantă de subechipare, care mor în mare număr zilnic, soldaţii israelieni nu-şi riscă aproape niciodată viaţa. În consecinţă, eroica alyah şi chiar integrarea în FIA par aventuri fără probleme, cel puţin acum,

Deşi este perfect evident că cei mai mulţi dintre tinerii evrei din diaspora decid să-şi continue existenţa acolo unde se găsesc şi să evite “profitarea” de sfidarea alyah zioniste, zionismul continuă să le furnizeze un identificant simbolic. Zionismul şi operatorii aliyah le oferă oportunitatea fie de a se identifica cu cei care care au ajuns până acolo, fie să devină ei înşişi soldaţii uneia dintre cele mai puternice armate din lume.

Întoarcerea evreului rătăcitor

Zionismul a inventat poporul evreiesc, şi i-a amplasat căminul naţional, Israelul, într-un conflict devastator care e pe cale de a lua, azi, o dimensiune mondială, şi care a devenit o foarte gravă ameninţare planetară.

Totuşi, pentru israelieni, cei care se găsesc în ochiul ciclonului, “zionismul” înseamnă foarte puţin lucru. Israelienii se înrolează în Forţele Israeliene de Apărare nu pentru că sunt zionişti, ci pentru că sunt evrei (spre deosebire de musulmani care îi înconjoară). Această conştientizare crucială poate

conferi o semnificaţie nouă noţiunii de “evreu rătăcitor”. Dialectica care s-a instaurat între Diaspora şi Ereţ Israel conduce la un dublu curent contrariu migraţiei, de aspiraţie şi de speranţă. Evreii din Diaspora sunt aspiraţi de către Israel la lumina fantasmei zioniste, iar evreii israelieni, pe de altă parte, sunt determinaţi să fugă din ţara lor din ce în ce mai asediată. Diaspora se îndreaptă spre Ereţ Israel în vreme ce evreii israelieni, în manieră generală, nu aspiră decât să fugă.

Acest contracurent al migraţiei / aspiraţie este departe de a fi o chestiune contingentă, în realitate este produsul direct al scrierilor sacre iudaice. Aşa cum am explorat în articolul meu, De la Ester la Birkenau, de la Ester la AIPAC, din ce în ce mai mulţi specialişti ai Bibliei dezbat, azi, istoricitatea acesteia. Aparent, “Biblia, în cea mai mare parte, a fost scrisă după Exilul (evreilor) în Babylon, şi aceste scrieri reaşează (şi, într-o mare măsură, inventează pur şi simplu) istoria israeliană anterioară de aşa manieră încât ea reflectă şi reiterează experienţele celor care reveneau din exilul babylonian.”

În consecinţă, Biblia, în calitate de text exilic, parvine la o realitate fragmentată, în care evreul Diasporei aspiră să “se reîntoarcă” odată ajuns acasă, ideologia pierzându-şi caracterul persuasiv. Cazul zionismului este similar, în manieră frapantă: el a reuşit să aspire câţiva evrei vorbindu-le despre Zion, şi totuşi, odată în Zion, ideologia este incapabilă să furnizeze aventura la domiciliu.

Putem foarte clar să decelăm o tensiune dialectică între zionism, identitatea evreului din diaspora şi israelitudine, care este într-o mare măsură legată de proiectul ebraic. Zionismul şi Israelul sunt doi poli diferiţi care, împreună, formează experienţa evreiască contemporană.

Iubeşte-te pe tine însuţi atât cât îi urăşti pe toţi ceilalţi

Odată înţeleasă opoziţia dialectică dintre Ereţ Israel şi Diaspora, sunteţi gata să mergeţi mai departe şi să reflectaţi la relaţia complementară unică ce există între cele două. Pe cât Ereţ Israel şi Diaspora stabilesc un dublu curent contrariu de aspiraţie şi de migraţie, pe atât Israelul are ca funcţie stabilirea unei interpretări simbolice coerente şi logice a şovinismului şi a suprematismului tribal evreiesc. Israelul face din “iubeşte-te pe tine însuţi atât cât îi urăşti pe toţi ceilalţi” o realitate devastatoare, în care auto-iubitorul se dovedeşte capabil să provoace durerea cea mai atroce vecinilor care-l înconjoară.

Pentru a înţelege conceptul evreiesc de dragoste de sine, este fără îndoială necesar să reflectăm mai întâi la chestiunea care face să existe această formă particulară a conştiinţei emoţionale personale: am numit chestiunea statutului de popor ales.

Dacă înţelegerea religioasă evreiască a faptului de a fi fost aleşi este concepută ca o povară morală, prin care evreii se văd obligaţi de către Dumnezeu să fie un model de comportament moral, interpretarea evreiască laică a alegerii se reduce la o formă şovină, banală, de supremaţie orientată rasial. Ea îi încurajează în mod clar pe cei care au din întâmplare o mamă evreică să se iubească pe ei înşişi orbeşte. Este crucial să menţionăm, în stadiul acesta, că, în cele mai multe dintre cazuri, supremaţia evreiască duce la un anumit nivel de dispreţ pentru drepturile elementare ale altora. În multe cazuri, aceasta conduce la animozitate, chiar la ură, latentă sau manifestă.

Acest suprematism este în inima revendicărilor zioniste asupra Palestinei, în dauna locuitorilor săi indigeni. Dar în mod clar aceasta nu se limitează la Palestina; manifestarea radicală a lobbiului evreiesc în favoarea extinderii “războiului împotriva terorismului”, aşa cum se prezintă ea, de exemplu, în cazul Congresului American Evreiesc, nu este decât nu exemplu suplimentar. Nu aş îndrăzni niciodată să afirm că acest tip de propagandă belicoasă ar fi propriu evreilor (ca popor), şi totuşi, din nefericire, este deosebit de simptomatică în raport cu gândirea politică tribală evreiască, de stânga, de dreapta sau de centru. În consecinţă, faptul că, pe linia de front a luptei pentru umanism şi etică universale, găsim evrei ca Iisus, Spinoza şi Marx, nu ar trebui deloc să ne uimească. Oamenii aceştia, care s-au sacrificat pentru a introduce o noţiune de fraternitate, s-au ridicat, mai întâi şi înainte de orice, împotriva supremaţiei tribale pe care o găseau în ei înşişi şi în moştenirea culturală. Mai presus de orice, au protestat împotriva ceea ce le era familiar şi au sugerat să i se substituie fraternitatea şi dragostea.

Totuşi, putem nota că Iisus, Spinoza şi Marx nu au reuşit să-i transforme pe evrei (în calitate de colectivitate), deşi au avut un anume succes faţă de unii dintre ei. Aparent, trecerea de la tribalismul dogmatic monoteist pietrificat la un universalism pluralist şi tolerant este cvasi imposibil. De fapt,

mulţi evrei au reuşit să-l abandoneze pe Dumnezeu, aşa cum ştim, unii au devenit marxişti, dar într-un anume fel, mulţi dintre aceştia din urmă au rămas fideli filosofiei lor “strict evreieşti”, monoteistă şi exclusivist tribală (Bund, JAZ, Evreii împotriva zionismului). Alţii au mers până într-acolo încât au devenit “o naţiune ca toate naţiunile” (zionism), numai că au îmbătrânit omorându-i şi masacrându-i pe cei care, din punct de vedere etnic, nu corespund viziunii pe care şi-o făceau despre ei înşişi (Naqba din 1948). Unii au devenit atât de liberali şi de cosmopoliţi încât au găsit metoda de a reduce conflictul mondial contemporan la o simplă chestiune de “soft drink”. “Cei care beau Coca-Cola nu se omoară între ei”, ne-au învăţat. Este poate adevărat, totuşi, aparent, băutorii de Coca-Cola au masacrat recent un milion şi jumătate de irakieni, totul, în numele “democraţiei”.

Este crucial în egală măsură să menţionăm că mulţi evrei au reuşit să se asimileze şi să lase deoparte trăsăturile dominante tribale, funcţionând ca fiinţe omeneşti obişnuite. Nu au nimic în comun nici cu Bund, nici cu neoconservatorii, nici cu zionismul. Aparent, aceste fiinţe eliberate în mod autentic nu intră în cadrul studiului meu, şi nu pot decât să le urez mult noroc şi succes.

Totuşi, deşi evreii sunt divizaţi între ei în legătură cu numeroase subiecte, ei sunt uniţi în lupta împotriva celor pe care îi identifică în mod colectiv ca fiind duşmanii lor. Mi-a trebuit ceva timp ca să înteleg că cei care lucrează sub steagul exclusiv evreiesc, în sânul mişcării de solidaritate cu Palestina, şi în sânul mişcărilor anti-război, sunt înainte de toate grijulii să lupte împotriva oricărei referinţe la lobbiul evreiesc, sau la puterea evreiască.

Am propus deja o explicaţie. Zionismul, în sine, are puţine lucruri în comun cu Israelul – este un discurs intern al Diasporei evreieşti. În consecinţă, dezbaterea între zionişti şi antizionişti evrei nu are nici un impact asupra Israelului, nici asupra luptei împotriva fărădelegilor israeliene. Această dezbatere nu serveşte decât la întreţinerea controversei în sânul familiei, semănând şi mai multă confuzie la goyimi. Aceasta permite propagandistului evreu etnic să afirme că “toţi evreii nu sunt zionişti, de fapt, există aproape două duzini de antizionisti evrei în lume”. Oricât de patetic ar putea părea, acest argument încâlcit a fost suficient pentru a disuada orice critică împotriva lobbiului evreiesc etnocentric exprimată în cursul ultimilor patruzeci de ani. Aparent şi din nefericire, când este vorba de acţiune, zioniştii şi aşa-zişii “anti”-zionişti evrei se comportă ca unul şi acelaşi popor.

De ce acţionează ei ca unul şi acelaşi popor? Pentru că sunt un singur popor. Sunt realmente unul? Prea puţin contează, atâta vreme cât ei înşişi sunt convinşi că sunt acelaşi popr şi acţionează ca atare. Şi ce anume face din ei acelaşi popor? Fără îndoială faptul că îi urăsc pe toţi ceilalţi atât cât se iubesc ei înşişi.

Un vechi dicton evreiesc spune: “Zi-mi cine sunt prietenii tăi, şi-ţi voi spune cine eşti”, ar fi mai potrivit să-l modernizăm pentru o lectură mai nuanţată a politicii evreieşti tribale contemporane: “Zi-mi doar pe cine urăşti, şi-ţi voi spune cine eşti!” Dacă, de exemplu, îi urâţi pe Finkelstein, Aţmon, Blankfort, Mearsheimer & Walt, etc., sunteţi fără îndoială evreu. Dacă, pur şi simplu, nu sunteţi de acord cu una oarecare dintre persoanele citate, puteţi fi cu adevărat orice.

Ura, şi chiar repulsia pentru cineva, este în mod trist simptomatică pentru politica tribală evreiască, şi acest lucru are probabil ceva în comun cu faptul că politica tribală evreiască este marginală şi definită prin negaţie. Israelul a reuşit clar s-o perfecţioneze şi să-i dea o semnificaţie realmente nouă. În vreme ce evreul din diaspora are dreptul să se iubească el însuşi, ura sa pentru celălalt este în mare măsură sufocată. Chiar dacă anumitor evrei le poate place să observe literal prescripţiile religioase şi să scuipe pe biserici [*], sau pur şi simplu să distrugă existenţa unor universitari şi artişti prestigioşi, ura şi violenţa nu sunt tolerate în interiorul unui discurs occidental contemporan. Exact acolo intervine Israelul. Pe cât se iubesc israelienii pe ei înşişi, pe atâta sunt capabili să urască pe oricine nu este ei. Sunt capabili să înfometeze milioane de palestinieni, sunt capabili să omoare când le vine cheful. Israelul a făcut din deviza “iubeşte-te pe tine însuţi; urăşte-i pe toţi ceilalţi!” o practică viabilă. A rezolvat tensiunea ambivalentă cea mai inerentă practicii amorului propriu aflându-se concomitent în mijlocul celorlalţi. Israelul nu se mulţumeşte să-l urască pe profesorul Finkelstein, este capabil să-l bage în puşcărie, şi chiar să-l expulzeze. Israelul nu se mulţumeşte să urască palestinienii, este capabil şi să-i înfometeze, să-i închidă în spatele zidurilor şi a firelor de sârmă ghimpată, este capabil să-i bombardeze, şi chiar să şi-i scoată la înaintare pe cei mai decişi dintre ei, atunci când se prezintă momentul.

Acesta este aspectul cel mai înfricoşător al complementarităţii dintre Ereţ Israel şi Diaspora. Este materializarea unei societăţi îmbuibate până în punctul în care plezneşte de ură. După două mii de ani de rătăcire, evreul naţional reformat recent este capabil nu numai de ură, ci şi de provocarea durerii celei mai extreme la cei pe care din întâmplare îi urăşte.

Explorând problema evreiască

Odată pe an, în jurul Paştilor, familia mă părăseşte şi rămân singur la Londra, pentru două săptămâni. Soţia mea Tali şi cei doi copii ai noştri, Mai şi Yann, merg în Israel. Constat în ce mare măsură le place ceea ce este acolo. Înţeleg foarte bine ceea ce le place să găsească acolo. Din fericire, sunt în măsură să spun că cel puţin pentru moment, copiii mei nu sunt nişte pasionaţi frenetici de ei înşişi şi că nu se consideră ca făcând parte dintr-un oarecare colectiv tribal. În consecinţă, ei nu urăsc pe nimeni.

Totuşi, prin intermediul experienţei mele, pot vedea ceea ce poate oferi Israelul, îndeosebi celor care nu trăiesc acolo. Pot vedea în ce măsură aventura israeliană poate părea un success story, văzută de departe. Prin intermediul experienţei mele, am învăţat lucruri despre dialectica dintre căutarea domestică israeliano/ebraică şi aspiraţia zionisto/diasporică. Negaţia şi complementaritatea dintre ebraic şi diasporic este esenţa experienţei evreieşti contemporane.

Dacă vrem să rezolvăm problema crimelor perpetrate de către Israel şi cea a răului promovat de către lobbiurile zioniste mondiale, trebuie să întreprindem un studiu aprofundat al chestiunii evreieşti şi al experienţei evreieşti. Nu este vorba doar despre Israel şi despre zionism, ci mai degrabă despre magma unică, devastatoare şi complexă formată de către cele două. În absenţa chestionării experienţei evreieşti, suntem condamnaţi să ne pierdem vremea folosind o terminologie arhaică formulată în secolul al XIX-lea, care nu are strict nimic în comun cu conflictul actual.

Odată ce vom fi avut suficient curaj pentru a explora chestiunea evreiască şi identitatea evreiască, vom fi poate pe punctul de a pricepe că apartheidul israelian nu este doar un ansamblu de circumstanţe politice, ci, în realitate, un rezultat natural al filosofie tribale particulare, orientată rasial. Mai mult decât o măsură politică, zidul israelian este manifestarea unei atitudini rasiste exclusiviste care se află în inima noţiunii evreieşti de segregaţie. În chiar momentul în care ne-am ridica şi am insista să se interpreteze chestiunea evreiască, am putea la fel de bine să înţelegem motivul pentru care senatorul Obama s-a aruncat în conferinţa AIPAC, la doar trei ore de la numirea sa la candidatura democrată. Ansamblul promisiunilor făcute de către Obama, Clinton şi McCain la AIPAC, în urmă cu câteva zile, este, în realitate, un reflex fidel al experienţei evreieşti contemporane. Senatorii au alimentat crema lobbiştilor evrei usamericani exact cu hrana pe care aceştia vor s-o înghită. În detrimentul palestinienilor, a irakienilor, a syrienilor, a iranienilor şi a sutelor de milioane de musulmani, oamenii politici usamericani au promis în mod deschis că America va persista în opţiunile ei. Aparent, Usamerica preferă să liniştească minuscula minoritate evreiească mai degrabă decât să fie un mediator internaţional şi un negociator cu adevărat sincer.

Afirm răspicat că în lumina crimelor perpetrate de către Statul evreiesc în numele poporului evreu, suntem perfect îndreptăţiţi să punem sub semnul întrebării filosofia şi praxisul implicate în experienţa evreiască. Nu trebuie niciodată să ne lăsăm intimidaţi, nici de către activiştii etnici evrei, nici de către difamatorii zionişti.

Pentru că evreii nu formează o rasă, dar sucombă în mare măsură diverselor forme de politică colectivă orientată rasial, nu avem nici un motiv să ne temem abordând această chestiune. Odată ce vom integra ca pe o informaţie faptul că evreii nu formează o rasă, studiul identităţii şi al politicii evreieşti nu va ţine nici de rasism, nici de esenţialism. În realitate, este exact contrariul: de fapt, este vorba despre o lectură critică a unei ideologii rasiste, şi a suprematismului care o caracterizează.

Aceia dintre noi care văd în Israel şi în zionism cel mai mare pericol ameninţând pacea lumii trebuie să persevereze în acest studiu. În loc să ne concentrăm în mod separat pe zionism sau pe Israel, trebuie să focalizăm amalgamul de complexitate unică în felul său pe care-l formează cele două. Acest complex dialectic determină noţiunea contemporană de experienţă evreiască. Zionismul, în el însuşi, nu este mai mult decât o iluzie. Nu are nici o altă finalitate decât aceea de a ne captiva atenţia şi de a ne face să pierdem concentrarea. Aparent, atacul nostru împotriva zionismului nu are nici un impact asupra

Israelului, asupra politicii sale şi a locuitorilor săi. În cel mai bun caz îi deranjează pe câţiva evrei zionişti.

În egală măsură în care studiul critic al “experienţei evreieşti” poate să ne ajute să salvăm milioane de vieţi de palestinieni, de irakieni, de syrieni şi de iranieni, este în interesul colecgiv al evreilor să înţelagă adevărata natură a experienţei şi a politicii evreieşti. În cele din urmă, politica evreiască (mai degrabă decât religia evreiască) este aceea care riscă să diabolizeze colectivul evreiesc în întregime, pentru următoarele milenii. Ţine de interesul colectiv evreiesc să oprească bestia politică, înainte de a fi prea târziu.

O datorez fraţilor şi surorilor mele din Palestina, mi-o datorez mie însumi, o datorez lui Yann şi lui Mai. Vreau să fiu sigur că atunci când va veni timpul, pentru ei, să protesteze împotriva propriei mele “experienţe anti-evreieşti”, voi fi destul de inteligent încât să discut cu ei, până la capăt, într-un mod deschis şi raţional.

Notă:

[*] Conform lui Israel Şahak, în lucrarea sa Jewish History, Jewish Religion: The Weight of Three Thousand Years (Istorie evreiască, religie evreiască, greutata a 3000 de ani), această practică are rădăcini vechi, şi a devenit din ce în ce mai frecventă: dezonorarea simbolurilor religioase creştine este o datorie religioasă foarte veche, în iudaism. A scuipa pe cruce, şi în particular pe crucifix, şi a scuipa, pentru evrei, atunci când se află în faţa unei biserici, a devenit o obligaţie, pentru evreii pioşi, aproximativ din secolul al treilea. În trecut, când pericolul unei ostilităţi antisemite era real, evreii pioşi erau sfătuiţi de către rabinul lor să scuipe fie în aşa fel încât motivul să rămână celorlalţi ascunşi, fie astfel încât scuipatul să le cadă pe piept, şi să nu atingă realmente crucea, sau să nu scuipe în mod deschis trecând prin faţa unei biserici.

Schimb de prizonieri între Statul zionist şi Hizbullah – Israelul primeşte o palmă formidabilă

July 5th, 2008

“Promisiune sinceră”, primisiunea de eliberare, făcută de Sayyed Hassan Nasrallah, secretarul general al Hizbullah, în iulie 2006, celui mai vechi prizonier arab din temniţele zioniste, Samir Qintar, este pe punctul de a fi onorată. La doi ani după capturarea celor doi soldaţi zionişti care se aventuraseră până la frontierele dintre Palestina ocupată şi Liban, în vederea schimbării lor cu Samir Qintar şi nobilele resturi pământeşti ale martirilor, Israelul a admis în cele din urmă fundamentul revendicării formulate de rezistenţa islamică din Liban: doar negocierile indirecte şi un schimb putea să-i aducă pe soldaţii capturaţi înapoi la familiile şi Statul lor.

Israelul a încercat totul după această captură: un război ucigaş de 33 de zile împotriva Libanului şi îndeosebi a sudului acestei ţări, mii de martiri căzuţi şi răniţi, mii de refugiaţi, distrugerea infrastructurilor libaneze, cu un sprijin occidental nelimitat şi îndeosebi american, presiuni asupra guvernului libanez ilegitim prin intermediul aliaţilor săi americani şi europeni, ameninţări de război. Nimic, nimic nu a dus la înapoierea celor doi soldaţi. Aşa cum anunţase Sayyed Hassan Nasrallah, doar negocierile indirecte şi schimbul putea să conducă la restituire. Doi ani mai târziu, Israelul primeşte o palmă zgomotoasă, încă o dată, dată de partidul rezistenţei, Hizbullah!

Este adevărat că acest război era pregătit, dar capturarea soldaţilor l-a precipitat, Olmert vrând să creeze impresia că Statul său este încă în măsură să interzică ceva în regiune! Nici el, nici Statul său, nici măcar toate forţele mondiale reunite nu pot obliga partidul Hizbullah să dea înapoi atunci când este vorba despre ceea ce consideră că este dreptul său cel mai legitim: eliberarea prizonierilor şi a resturilor pământeşti ale martirilor, eliberarea fermelor Şebaa şi a înălţimilor Kfarşuba, asigurarea suveranităţii pământului libanez, rezistenţa împotriva Statului colonial instalat în Palestina.

În faţa fermităţii dreptului la rezistenţă, Israelul a încercat să se joace! Încă o dată, a pierdut. Liderii săi se simt umiliţi, presa lui e la pândă, populaţia împărţită între speranţa de a sfârşi cu un coşmar care se numeşte rezistenţă şi aroganţa rasistă exprimată prin incapacitatea de a admite că arabii pot câştiga războaie, pot reuşi operaţiuni, îşi pot ridica fruntea şi-şi pot impune voinţa.

Victoria rezistenţei din 2006 se întinde până azi. Este exact ceea ce a anunţat secretarul general al Hizbullah, în timpul conferinţei de presă din 2 iulie, amintind ceea ce anunţase deja: vremea înfrângerilor arabe a trecut, am început faza victoriilor: victoria eliberării din 2000, victoria rezistenţei în august 2006 cu întoarcerea refugiaţilor şi eşecul usturător al americano-zioniştilor, victoria rezistenţei în Fâşia Gaza, victoria actuală a întoarcerii prizonierilor şi a nobilelor resturi pământeşti ale martirilor căzuţi pentru ca Palestina să trăiască, victoria dreptului arab împotriva spolierii israeliene, victoria demnităţii arabe care ştie să-şi recupereze martirii.

În cursul acestei conferinţe de presă, Sayyed Hassan Nasrullah a furnizat câteva detalii importante, nu toate (celelalte vor fi dezvăluite în momentul primirii prizonierilor şi a resturilor pământeşti), pentru a nu jena ultimele măsuri înaintea zilei cu pricina.

Samir Qintar, cel mai vechi prizonier arab (29 de ani petrecuţi în temniţele zioniste) va fi eliberat împreună cu ceilalţi patru prizonieri ai “promisiunii sincere”, căzuţi prizonieri în timpul războiului din 2006. Samir Qintar, eroul rezistenţei palestiniene şi arabe, a fost unul dintre punctele cele mai arzătoare în negocieri, căci Israelul nu şi-a îndeplinit promisiunea de eliberare a lui în 2004, zioniştii considerând că are “mâinile mânjite cu sânge”, adică este un rezistent de primă importanţă.

Nobilele resturi pământeşti ale martirilor, libanezi, palestinieni şi arabi, în jur de 200 de cadavre, vor fi înmânate familiilor şi poporului lor, toţi aceşti martiri fiind împuşcaţi în timpul operaţiunilor de rezistenţă împotriva Statului zionist sau răpiţi de către zionişti, din Liban. Rămăşiţele pământeşti ale opozantei Dalal Moghrabi, plecată în martie ’78, împreună cu camarazii săi, dintre care Kamal Adwan, vor fi în sfârşit redate familiei şi poporului său. În privinţa eroului Yahya Skaf, se va face lumină în privinţa sorţii sale: prin analiza ADN-ului, familia lui va fi în măsură să ştie dacă rămăşiţele pământeşti pe care zioniştii vor să le înapoieze sunt efectiv cele ale fiului lor sau într-adevăr acesta trebuie să fie considerat “dispărut”.

Pentru diplomaţii iranieni, răpiţi în 1982 de către Forţele Libaneze ale lui Geagea şi Başir Gemayel, un raport detaliat israelian va face lumină asupra sorţii lor: au fost asasinaţi de către Forţele Libaneze sau livraţi şi apoi asasinaţi de către zionişti?

În ceea ce priveşte eliberarea de prizonieri palestinieni şi arabi, zioniştii refuzau, din diverse motive, să-i includă în schimb, dar se pare că mai mulţi prizonieri palestinieni vor fi în sfârşit eliberaţi cu această ocazie. Zioniştii, conform presei lor, se tem că Hizballah şi mai ales secretarul său general, să nu fie consideraţi în lumea arabă şi musulmană, şi mai ales în Palestina, drept adevăraţii lideri ai rezistenţei din lumea arabă şi musulmană. Zioniştii au dorit, în negocieri, să facă departajări între prizonieri, şi formulau ca pretext faptul că erau angajaţi în negocieri cu rezistenţa palestiniană în schimbul soldatului Şalit, pe de o parte, şi cu autoritatea palestiniană pe de altă parte, pe subiectul eliberării prizonierilor. Dar Hizballah şi-a menţinut totuşi revendicările, şi Israelul este pălmuit!

În momentul în care Libanul se pregăteşte să-şi primească eroii şi rămăşiţele pământeşti ale martirilor, morţi eroic, cu bucurie, cu excepţia câtorva corbi libanezi (în primul rând Geagea), “durerea” înfrângerii planează asupra publicului israelian. Această “durere” va fi cu atât mai profundă cu cât bucuria ca cuprinde publicul din Liban, libanezi, palestinieni şi arabi, timp de săptămâni, în cursul acestei veri 2008 pe care David Welsh voia s-o transforme în “vară fierbinte”, în vară de sânge şi lacrimi pentru rezistenţii din Liban. Sayyed Nasrallah a minimizat dimensiunea “durerii” lor, spunând că israelienii aveau obiceiul să considere că ei sunt tot timpul victime, la fel cum a minimizat ameninţarea britanică de a include “ramura înarmată” a Hizbullah în rândul “organizaţiilor teroriste”, pentru că i-ar ajuta pe rezistenţii din Irak şi din Palestina. La aceste cuvinte, Sayyid Nasrallah a spus că măsura britanică nu ar avea nici o importanţă, dar că momentul ales pentru a o anunţa are ca scop punerea de beţe în roate la negocierile în curs pentru schimb: “că Marea Britanie, ţara declaraţiei Balfour, primul şi principalul Stat care a instalat Statul zionist” ameninţă, ce contează? “Pentru rezistenţă este o onoare!”

Care este adevărata semnificaţie a acestui schimb istoric?

Mai întâi, că Hizballah nu are decât un singur cuvânt şi că israelienii n-au nici unul. Samir Qintar trebuia să fie eliberat în 2004, împreună cu ceilalţi prizonieri libanezi. Dorinţa de a se juca cu soartea lui i-a adus Statului zionist eşecuri repetate.

Pseudo-criteriile israeliene pentru eliberarea prizonierilor au dispărut: Samir Qintar va fi eliberat, ca erou, în ciuda criteriilor stabilite de către zionişti, ceea ce suscită deja conflicte între ei, între “puri” şi “realişti”. De altfel, zioniştii studiază în acest moment schimbarea criteriilor: nu “mâinile mânjite cu sânge” ar conta, ci “potenţialul prizonierilor de a se întoarce la luptă”.

Pentru rezistenţa palestiniană care-l deţine pe Şalit, acest schimb îi va permite să fie fermă în revendicări, lucru subliniat de presa zionistă. De altfel, este ceea ce a declarat Abu Mujahid, purtătorul de cuvânt al comitetelor populare, afirmând că preţul lui Şalit va creşte, şi că drumul e deschis pentru capturarea unor soldaţi zionişti în vederea altor schimburi, atât timp cât vor exista palestinieni prizonieri.

Schimbul sparge o atitudine israeliană care s-a congestionat din 2001 încoace: Israelul considerând că nu ar elibera niciodată “un terorist”, termen care a luat o semnificaţie mai generală în urma lui septembrie 2001. Or, e obligat să elibereze membrii rezistenţei palestiniene şi arabe, pentru că nu poate face nimic altceva, dacă vrea să-şi potolească populaţia, care trăieşte momentele cele mai critice de la începutul istoriei ei, în 1948.

Pentru prima dată, un Stat arab (Libanul) îşi închide dosarul prizonierilor şi a nobilelor rămăşiţe pământeşti ale martirilor şi ale dispăruţilor săi, fără să facă nici o concesie Statului zionist, şi fără să fie obligat să semneze vreun tratat oarecare.

Manifestaţiile, celebrările, bucuria care vor inunda Libanul, Palestina şi ţările arabe şi musulmane, în timpul acestei eliberări, reculegerea şi demnitatea care se vor instala în timpul înmormântării celor 200 de martiri, în taberele palestiniene şi în satele Libanului, vor fi un declanşator repetat de mii de ori pentru a afirma, sus şi tare, ferm şi solemn, apartenenţa noastră la această rezistenţă pe care nici o forţă din lume n-o va putea îndupleca, acum că a pornit pe drumul victoriei asupra inamicului spoliator, Israelul şi aliaţii săi.

CIREPAL (Centrul de Informare asupra Rezistenţei din Palestina)

Copiii războiului

November 21st, 2007

Gideon Levy

DIN NOU copii. Cinci copii ucişi în Gaza în opt zile. Indiferenţa publică manifestată faţă de uciderea lor – ultimilor trei, de exemplu, li s-au acordat doar câteva rânduri pe o coloană în pagina a 11-a din Yedioth Ahronoth- nu poate estompa faptul că Forţele de Apărare israeliene duc un război împotriva copiilor. Acum un an, o cincime din cei ucişi în operaţiunea “Ploaie de vară” din Gaza au fost copii; în ultimele două săptămâni [editorialul a fost scris in luna septembrie 2007, n. AM] au ajuns la un sfert din cei 21 ucişi.

Forţele de Apărare israeliene dau explicaţia acestor lucruri prin faptul că palestinienii practică trimiterea copiilor la colectarea lansatoarelor Qassam. Cu toate acestea, în cazul de faţă, copiii ucişi nu adunau lansatoare. Primii doi au fost ucişi culegând fructe iar următorii trei – conform investigaţiilor armatei- în timp ce se jucau “de-a v-aţi ascunselea”. Însă chiar dacă acceptăm pretenţia armatei că există un trend general de a trimite copiii să adune lansatoare (ceea ce nu a fost dovedit), atunci aceasta ar fi trebuit să ducă la o imediată încetare a focului asupra “culegătorilor” de lansatoare.

Dar armatei nu-i pasă de faptul că victimele sale sunt copii. Adevărul este că ei trag asupra figurilor considerate suspecte, cu bună ştiinţa – după cum se recunoaşte – chiar dacă aceştia sunt copii. Astfel, o armată care trage asupra “culegătorilor” de lansatoare, este o armată care ucide copii, fară nici cea mai mică intenţie de a preveni acest lucru. Prin urmare, aceasta nu este doar o serie de erori nefericite, cum a fost descrisă, ci reflectă mai degrabă lipsa de respect a armatei pentru viaţa copiilor palestinieni şi infiorătoarea indiferenţă faţă de soarta lor.

O societate care pune pe prim plan valorile sale etice ar trebui măcar să se întrebe: este de acceptat sa împuşti pe oricine se apropie de lansatoare, chiar dacă ar putea fi vorba de copii mici, lipsiţi de raţiune, deci de nepedepsit ? Sau ridicăm toate restricţiile când e vorba de operaţiuni de război ? Chiar dacă acceptăm pretenţia armatei că dispozitivele lor sofisticate de vedere nu permit distincţia între un băieţel de 10 ani şi un adult, aceasta nu-i degrevează de responsabilitatea acestor acţiuni criminale. Chiar dacă ne asumăm ipoteza că oricine se apropie de lansatoare este pasibil de a fi ucis, faptul că există şi copii implicaţi ar fi trebuit să schimbe regula. Adaugăm la aceasta faptul că a trage asupra “culegătorilor” de lansatoare nu a oprit tragerile cu rachete Qassam, nici măcar nu le-a redus numărul şi ajungem la o altă concluzie înspăimântătoare: armata trage în copii pentru a pedepsi şi a se răzbuna.

Nici un copil din Sderot nu este mai în siguranţă ca rezultat al acestor crime. Dimpotrivă.

Oricine priveşte obiectiv la desfăşurarea evenimentelor din ultimele două luni va descoperi că rachetele Qassam apar într-un context: sunt aproape întotdeauna trase după o operaţiune criminală a armatei, şi au fost multe de acest fel.

Întrebarea “cine a început ?” nu mai este una copilărească în acest context. Armata a trecut la lichidări, si aceasta în stil mare. Iar mişcarile lor au determinat creşterea numărului tragerilor cu Qassam.

Acesta este adevărul pe care ei ni-l ascund. Când Gabi Ashkenazi şi Ehud Barak şi-au ocupat poziţiile, zarurile erau aruncate.Dacă Barak ar fi fost un reprezentant al stângii politice, poate dezaprobarea publicului ar fi răsunat împotriva acţiunilor armatei din Gaza. Însă totul îi este permis lui Barak, nici macar faptul că victimele sunt copii nu are importanţă, nici pentru el, nici pentru opinia publică israeliană.

Da, copiii din Gaza cresc pe lânga lansatoarele Qassam. Este practic singura distracţie pe care o au în viaţă. Este parcul lor de distracţii. Aceia care ţin predici şi dau părinţilor acestora indicaţii despre cum să-i supravegheze, n-au fost niciodată în Beit Hanoun. Nu există nimic altceva acolo decât străduţe insalubre şi case mizere.Chiar dacă ar fi adevărat că cei care lansează Qassam profită de inocenţa acestor copii nefericiţi (ceea ce încă n-a fost dovedit) aceasta n-ar trebui să ne definească portretul moral. Da, este permis să acţionezi cu disciplină şi precauţie. Da, nu este întotdeauna necesar să răspunzi violent, mai ales atunci când răspunsul presupune uciderea copiilor.

Calea către oprirea tragerilor cu Qassam nu trece prin uciderea fără discriminare. Orice lansator poate fi înlocuit cu altul. Începutul anului şcolar se prefigurează prost, atât pentru ei,cât şi pentru noi. Oricine caută cu adevărat să se înceteze lansarea rachetelor Qassam ar trebui să ajungă la un acord de încetare a focului cu actualul guvern de la Gaza. Aceasta este singura cale corectă şi este posibilă. Lichidările, bombardamentele şi uciderea copiilor duc exact în direcţia opusă celei intenţionate. Între timp, priviţi ce ni se întâmplă nouă şi armatei noastre.

Traducere si adaptare Stelian Hossu - Palestina, Lacrima mea dupa editia electronica a cotidianului Ha’aretz

Israel/Palestina: “Este complicat!”… Chiar aşa?

October 8th, 2007

John Spritzler

SE SPUNE adesea că situaţia din Israel/Palestina este complicată. Dar chiar aşa o fi în realitate?

Ce face ca un conflict să fie “complicat”? Să luăm de exemplu conflictul sud-african. Albii sud-africani de dinainte de 1992 răspundeau criticii la adresa apartheidului insistând că este o problemă “complicată”. Guvernul lor spunea că este “anti-creştineşte” să i te opui. Egalitatea rasială este o idee nobilă, spuneau mulţi albi, dar erau motive speciale pentru care nu era o idee bună în Africa de Sud. Dar apoi, în 1992, preşedintele sud-african deKlerk, fără îndoială ca răspuns la boicotul mondial împotriva apartheidului, a decis că această orânduire trebuia abolită. Şi-a făcut punctul de vedere cunoscut, şi a ţinut un referendum pe problema apartheidului cu albii. În 1992 BBC a transmis: “Sud-africanii albi au sprijinit în proporţie covârşitoare mandatul pentru reforme politice care să pună capăt apartheidului şi să creeze un guvern multi-rasial… Într-o neaşteptată victorie a schimbării, guvernul a câştigat în toate cele patru provincii şi în toate mai puţin una dintre cele 15 regiuni ale referendumului… A câştigat 68,6% dintre voturi într-un scrutin record, care, în anumite districte a depăşit 96%.”

Dintr-o dată, apartheidul nu mai era “complicat”, ci doar greşit. Azi puţini mai admit că l-au sprijinit vreodată. S-a dovedit că ceea ce făcea apartheidul “complicat” pentru sud-africanii albi era faptul că liderii lor le spunea că este corect, în vreme ce, în inimile lor, albii ştiau că este greşit. Acelaşi lucru i-a făcut pe mulţi albi din Sudul Americii să creadă că sclavia era “complicată” până când liderii lor au încetat să mai sprijine acest rău.

Atunci când un lider respectat spune un lucru şi inima cuiva spune exact opusul, reacţia subiectivă naturală şi ingenuă este să considere că problema este “complicată”. Asta nu înseamnă, totuşi, că aşa este în realitate.

Conflictul din Israel nu este mai “complicat” decât a fost apartheidul sau sclavia. Rădăcina conflictului este că Israelul nu permite refugiaţilor palestinieni să se întoarcă în ţara lor, care este 78% din Palestina numită acum Israel. Ei sunt refugiaţi pentru că liderii evrei din 1948 (care se numeau pe ei înşişi zionişti) au utilizat forţa militară pentru a-i alunga pe 80% dintre non-evreii (palestinienii) care locuiau în ceea ce este acum statul evreiesc Israel. Au făcut-o pentru că credeau că Israelul trebuie să aibă o populaţie care să fie în proporţie de cel puţin 80% evreiească altfel nu va fi un stat evreiesc. Israelul continuă şi azi să nege dreptul refugiaţilor de a se întoarce. Aceasta este rădăcina conflictului.

Istorici israelieni, ca Ilan Pappe (anti-zionist) şi Benny Morris (extrem de pro-zionist) au cercetat amănunţit arhivele istorice şi au ajuns la ideea că expulzarea a avut loc. Morris spune că a fost un lucru bun şi necesar, iar Pappe spune că a fost epurare etnică, un lucru greşit.

Liderii evrei spun că expulzarea non-evreilor din ţara lor este justificată pentru că, dat fiind că gentilii sunt, şi vor fi întotdeauna, în mod latent dacă nu deschis anti-semiţi, evreii au nevoie de un stat evreiesc pentru a fi în siguranţă.

Dar mulţi evrei bănuiesc că gentilii nu sunt mai mult inerent anti-semiţi decât sunt albii inerent rasişti. Cum răspund aceşti evrei atunci când îi aud pe rabbinii lor respectaţi şi pe alţi lideri evrei spunându-le că este necesar pentru Israel să refuze refugiaţilor palestinieni dreptul lor omenesc primordial de a se întoarce în ţara lor, să-i împiedice să ajungă la un spital atunci când sunt pe punctul de a da naştere, ba chiar să interzică puţinilor palestinieni care trăiesc în Israel să se căsătorească cu un evreu sau să

trăiască în cartierele bune în care non-evreii nu au în prezent acces sau să-şi clădească locuinţe pentru familiile lor în oraşele desemnate ca fiind “arăbeşti”? Aceşti evrei răspund spunându-şi că este “complicat”.

Ce-ar spune, totuşi, dacă mâine cei mai respectaţi rabbini şi lideri evreieşti ar anunţa că Israelul trebuie să înceteze să mai refuze drepturile palestinienilor? La scurtă vreme ar fi greu să mai găseşti un evreu care ar admite că a sprijinit vreodată refuzul acestor drepturi.

Cândva oamenii spunea că sclavia este complicată. Spuneau că apartheidul în Africa de Sud este complicat. Dar aceste lucruri nu erau complicate, ci doar greşite.

Taducere si adaptare de Radu Iliescu dupa sursa in limba engleza

Americanii l-au primit cu critici pe Ahmadinejad, pentru negarea Holocaustului

September 26th, 2007

RECTORUL UNIVERSITATII COLUMBIA din New York, Lee Bollinger, l-a criticat pe presedintele iranian, Mahmoud Ahmadinejad, in momentul in care l-a invitat sa sustina un discurs, insa acesta nu a ezitat sa ii dea o replica pe masura. “Domnule presedinte, prezentati toate semnele unui dictator meschin si crud”, a declarat Bollinger, in aplauzele majoritatii celor 600 de persoane din sala. El a citat “atitudinea brutala” a Guvernului iranian fata de disidenti, executiile publice, ale minorilor si alte actiuni. De asemenea, el a criticat pe Ahmadinejad pentru ca neaga Holocaustul, ca fiind o actiune “ridicola” si o “propaganda periculoasa”.

Bollinger l-a calificat pe liderul de la Teheran drept provocator sau “uimitor de needucat”. “Nu credem ca este necesar ca inaintea sustinerii unui discurs sa faceti o serie de acuzatii”, i-a raspuns taios Ahmadinejad. El a apreciat ca remarcile lui Bollinger includ “insulte” si acuzatii false.“Daca Holocaustul este o realitate a vremurilor noastre, o istorie care s-a petrecut, de ce nu sunt suficiente cercetari care pot aborda subiectul din diferite perspective?”, a intrebat el. “Nu am spus ca nu s-a intamplat deloc”, a mai spus el. “Am spus: de ce sa nu incurajam mai multe cercetari in privinta acestui subiect?”, a continuat Ahmadinejad.

Intrebat cu privire la abuzurile guvernului fata de femei si homosexualii din tara, el a raspuns: “Nu avem homosexuali in Iran, (…) nu stiu cine v-a spus ca avem”. Presedintele iranian a declarat in mod repetat ca femeile din tara lui se bucura de libertati si a refuzat sa comenteze informatiile conform carora libertatea acestora este redusa sever. La finalul discursului sustinut la Universitatea Columbia, el i-a invitat pe studenti sa viziteze orice universitate din Iran doresc.

Invitatia adresata de Universitatea din Columbia liderului iranian a starnit proteste din partea comunitatii evreiesti din SUA. De asemenea, mai multi oficiali americani au incercat sa blocheze initiativa prin diferite presiuni. Un lider republican a amenintat cu suspendarea finantarii federale pentru aceasta institutie, daca invitatia nu este anulata. Starea de tensiune a fost alimentat de declaratiile lui John Coatsworth, decanul Scolii de Studii Publice si Internationale din cadrul Universitatii Columbia. “Daca Hitler ar fi fost in Statele Unite si ar fi vrut sa sustina un discurs, ar fi avut destule pupitre de la care sa se adreseze. Daca ar fi vrut sa se implice intr-o dezbatere sau discutie

si daca ar fi fost provocat de studentii Universitatii Columbia, l-am fi invitat cu siguranta”, a spus acesta.

Pe de alta parte, presedintele iranian a avertizat, inaintea deschiderii Adunarii Generale a ONU, oficialii care vorbesc despre eventualitatea unui razboi ca Iranul nu va renunta la ambitiile sale nucleare.“Noi credem ca a vorbi despre razboi este un instrument de propaganda. De ce sa avem nevoie de un razboi?”, a declarat acesta in cursul unei videoconferinte cu membri clubului national de presa din Washington. Seful diplomatiei franceze, Bernard Kouchner, a avertizat, in urma cu o saptamana, in privinta iminentei unui conflict cu Iranul. Presedintele iranian a mai declarat ca Iranul pune la indoiala “modul in care lumea este condusa si administrata in prezent”. El a precizat insa ca Teheranul va participa la discutii cu administratia americana, “in circumstante rezonabile si drepte”. Intr-un interviu acordat postului de televiziune Al Jazeera, seful Comandamentului Central american, amiralul William Fallon, a parut si el dornit sa domoleasca putin tonul pe aceasta tema. Intrebat daca un razboi este in pregatire, Fallon a raspuns: “Nu. Sper sincer ca nu. (…) Toate zvonurile acestea despre un conflict mi se par daunatoare si nefolositoare”.

Ahmadinejad a refuzat sa raspunda prin “Da” sau “Nu” atunci cand a fost intrebat daca vrea distrugerea Israelului, dar a precizat ca statutul Israelului trebuie determinat prin alegeri libere. El declarase anterior ca tara sa nu recunoaste Israelul deoarece acesta este fundamentat pe “ocupatie” si “rasism”. La randul sau, ministrul israelian de Externe, Tzipi Livni, a criticat participarea presedintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad la lucrarile Adunarii Generale a ONU, apreciind ca Iranul ar trebui exclus din aceasta organizatie internationala. (D.I.)

Conflictul din Fâşia Gaza a alarmat Naţiunile Unite

30.12.2008

Secretarul general al ONU, Ban Ki Moon solicită încetarea imediată a conflictului armat

Secretarul general al ONU, Ban Ki Moon a acuzat comunitatea internaţională că nu se angajează suficient în rezolvarea crizei din Orientul Apropiat

„Comunitatea internaţională trebuie să se folosească de toate mijloacele de care dispune pentru a opri violenţele, pentru a deschide drumul spre dialog şi pentru a găsi soluţii paşnice ale crizei”, a declarat Ban.

Secretarul general al Naţiunilor Unite a adăugat că este şocat de atacurile susţinute şi numărul de victime, printre care se numără şi colaboratori ai ONU din Fâşia Gaza. Ban Ki Moon a precizat că recunoaşte dreptul Israelului de a se apără şi a condamnat atacurile cu rachete ale grupării palestiniene Hamas.

Cu toate acestea: „Atât Israelul cât şi Hamas trebuie să înceteze violenţele şi să facă tot posibilul pentru a evita noi victime din rândul populaţiei civile”, a spus Ban, solicitând în acelaşi timp o încetare imediată a conflictului armat.

Totodată, coordonatorul ONU pentru probleme umanitare, John Holmes, a declarat:  „Situaţia umanitară din Fâşia Gaza este îngrijorătoare.”

Faptul că Israelul a blocat timp de mai multe luni graniţa către Fâşia Gaza a redus proviziile de alimente la un nivel foarte scăzut, iar carburant mai există doar în cantităţi atât de mici încât termocentrala din Fâşia Gaza va trebui în curând să-şi închidă porţile. În plus, dacă numărul victimelor

va continua să crească, populaţia din regiune va fi confruntată cu un colaps al sistemului medical, a adăugat Holmes.

Deosebit de îngrijorătoare este starea psihică a locuitorilor Fâşiei Gaza, a declarat coordonatorul ONU pentru probleme umanitare. Mai ales copiii, care reprezintă jumătate din populaţia din regiune, vor fi grav afectaţi de raidurile aeriene susţinute ale aviaţiei israeliene.

Lena Bodewein/ Maria Pascu

Reacţii politice germane la raidurile israeliene

29.12.2008

Cancelarul german Angela Merkel

Luni guvernul federal şi-a precizat poziţia în chestiunea atacurilor israeliene împotriva unor obiective ale forţelor extremiste palestiniene din fâşia Gaza.

Spre a pune capăt tirurilor de rachete lansate din Gaza de organizaţia extremistă islamică Hamas, forţele israeliene au început de sâmbătă să bombardeze fâşia controlată de această grupare palestiniană. Raidurile israeliene s-ar fi soldat, potrivit informaţiilor palestiniene, cu peste de 300 de morţi, între care şi civili.

Guvernul federal şi-a precizat poziţia în această chestiune

Guvernul german şi-a exprimat înţelegerea pentru raidurile israeliene întreprinse împotriva unor obiective din Gaza. Conform executivului german vina pentru aceste atacuri revine exclusiv organizaţiei extremiste palestiniene Hamas.

„Duminică seara, cancelarul german a discutat situaţia la telefon cu premierul israelian Olmert”, a afirmat purtătorul de cuvânt al guvernului german, Thomas Steg. În cursul convorbirii cei doi lideri „au căzut de acord, în mod expres asupra faptului că doar gruparea Hamas poartă  în mod clar şi fără echivoc întreaga responsabilitate pentru evoluţia situaţiei din regiune”.  

Potrivit purtătorului de cuvânt al guvernului german, „Hamas a încălcat unilateral acordul de încetare a focului, lansând tot mereu tiruri de rachete asupra localităţilor israeliene”. Or, a subliniat el în continuare, „Israelul are dreptul legitim de a-şi apăra populaţia şi propriul teritoriu în faţa acestor atacuri”.

În consecinţă Steg a reliefat că, în actuala situaţie, „e necesar ca Hamas să-şi înceteze imediat şi   în mod durabil tirurile de rachete, astfel încât să se poată pune capăt rapid ripostei militare israeliene”.  

Deşi conform surselor palestiniene, raidurile s-ar fi soldat cu sute de pierderi de vieţi omeneşti, guvernul german consideră că reacţia militară israeliană n-a fost defel disproporţionată. În context, Steg a subliniat că executivul de la Berlin „nu se îndoieşte câtuşi de puţin că obiectivele operaţiunilor militare" ale statului evreu "sunt structurile militare şi teroriste ale formaţiunii Hamas”. Germania „pleacă de la premiza că guvernul israelian face tot ce-i stă în putere spre a evita victime din rândul populaţiei civile", a mai precizat Steg.

Opoziţia cere oprirea rapidă a ostilităţilor

Israelul a anunţat că ar putea avea loc operaţiuni de lungă durată, inclusiv cu trupe terestre. Or, opoziţia de stânga din Germania revendică oprirea rapidă a ostilităţilor. Din partea ecologiştilor,

Kerstin Mueller s-a arătat convinsă că  „litigiul din Orientul Apropiat nu se poate rezolva prin folosirea forţei”. Motiv pentru care Mueller a cerut atât Israelului cât şi "nu în ultimul rând grupării Hamas să înţeleagă că singura soluţie a conflictului nu poate fi decât una negociată”.

La rândul ei extrema stângă s-a manifestat net mai critic la adresa statului evreu. Conform postcomuniştilor din aşa-numitul Partid al Stângii, Israelul ar fi reacţionat „disproporţionat” la atacurile palestiniene, riposta statului evreu „nemaiavând nimic de-a face cu dreptul la autoapărare”, după cum s-a exprimat un purtător de cuvânt al grupului parlamentar al Partidului Stângii în Bundestag.

Nina Werkaeuser / Petre M. Iancu

Orientul Apropiat: Care-i soluţia?

29.12.2008

De trei zile, Israelul bombardează ţinte din Fâşia Gaza. Numărul victimelor creşte, lumea arabă este în alertă. Este aceasta soluţia pentru învingerea Hamas?

Principalul vinovat de escaladarea situaţiei din Gaza este în mod clar Hamas. O dată cu renunţarea unilaterală la armistiţiu, în urmă cu nouă zile, şi cu lansarea de rachete asupra teritiorului israelian, Hamasul a luat în calcul, cu bunăştiinţă, ripostele militare dure ale Israelului, le-a provocat, chiar dacă momentul şi dimensiunile atacului l-au luat prin suprindere.

Fără îndoială, Israelul are dreptul să îşi apere cetăţenii în faţa atacurilor violente. Nu este de aşteptat ca Israelul să-i respecte pe membrii unei mişcări, a cărei majoritate continuă să nege existenţa statului israelian. Dar fiecare stat democrat trebuie să se distanţeze vădit de asemenea inamici, încercând, prin operaţiunile sale militare, să evite uciderea civililor. Relatările din presa internaţională şi imaginile transmise din Gaza pun sub semnul întrebării dimensiunile şi mijloacele ripostei. Este extrem de dificil să-i protejezi pe cei nevinovaţi în zonele intens populate din Gaza, pentru că centrele de comandă ale Hamas, pentru a se autoapăra, sunt plasate chiar în zonele rezidenţiale. Dar cât de serios încearcă israelienii să-i cruţe pe civilii din Gaza? Şi cât de serios evaluează Israelul şansele de succes ale operaţiunii sale militare?

Consternare si teama

La o privire mai atentă, Israelul nu poate decât să piardă. În ţările arabe, reacţiile de consternare provocate de vărsarea de sânge cresc zi de zi, iar cei care mai speră într-o pace istorică cu Israelul pierd tot mai mult teren. În cel mai rău caz, violenţele ar putea scăpa de sub control. Miliţiile Hezbolah din Liban i-au pus, deja, în stare de alertă pe combatanţii, cărora Iranul le-a promis solidaritate totală. Comunitatea internaţională nu mai are voie să acepte pierderea a tot mai multe vieţi omeneşti şi nici să

ignore pericolul unui conflict de proporţii în Orientul Apropiat. Trebuie depuse toate eforturile pentru a obliga părţile beligerante să încheie urgent un armistiţiu.

Într-o privinţă, Israelul nu poate să îşi facă nici un fel de iluzii: Hamas va rămâne oricum periculos, chiar dacă puterea îi va slăbi temporar. În urma actualelor acţiuni, mişcarea militantă se va întări moral şi va câştiga teren şi în Cisiordania. Pierderea de personal sau afectarea infrastructurii, chiar şi curmarea violentă a dominaţiei sale în Fâşia Gaza, pot sau ar putea fi suportate de Hamas, pe termen lung. Doar prin ameliorarea vizibilă a situaţiei populaţiei palestiniene şi printr-o soluţionare a conflictului din Orientul Apropiat, acceptabilă pentru toate părţile, poziţia Hamas ar fi serios periclitată.

Rainer Sollich / Alina Kuehnel

Proteste antiisraeliane în ţările arabe

29.12.2008

Noul an începe cu o criză de proporţii în Orientul Apropiat, care va preocupa cu siguranţă şi UE

 

La sfârşitul săptămânii trecute, în Egipt, Iordania, Siria, Liban, Iran, Irak şi Dubai au fot organizate demonstraţii violente împotriva operaţiunilor militare israeliene din Fâşia Gaza

De la 1 ianuarie 2009, Cehia va deţine preşedinţia prin rotaţie a Consiliului European. Întrebat dacă Uniunea Europeană susţine fără rezerve operaţiunile militare ale Israelului, ministrul de externe al Cehiei, Karel Schwarzenberg, a declarat:

 

„Nu poate exista nicio urmă de dubiu că nu putem tolera bombardarea continuă cu rachete a unor aşezări paşnice. Ca urmare, trebuie să respectăm dreptul Israelului de a se apăra, mai ales ţinând cont că nici în timpul armistiţiului nu a fost cu adevărat pace, ci au fost lansate în mod regulat rachete din Fâşia Gaza în direcţia aşezărilor israeliene. Din 19 decembrie, atacurile s-au intensificat, astfel încât trebuie să recunoaştem dreptul Israelului de a se apăra împotriva acestora. Pe de o parte.

Pe de altă parte însă, trebuie să privim mai departe de situaţia acută din prezent. Pe termen lung trebuie să îmbunătăţim condiţiile de trai din Fâşia Gaza pentru ca tinerii să nu mai cadă victime grupărilor teroriste ci să găsească o preocupare care le aduce merite proprii” , a declarat Schwarzenberg.

În lumea arabă, atacurile aeriene israeliene au stârnit proteste violente. „Apărăm Palestina cu sângele şi sufletul nostru” au scandat mii de protestatari în capitala egipteană, arzând steaguri israeliene.

„Toate guvernele arabe, europene şi americane sunt partenere. Tăcerea lor arată că, alături de Israel, poartă o răspundere pentru masacrul din Fâşia Gaza. Sigur, Abbas este preşedintele autorităţii palestiniene, însă el a cooperat cu Israelul de la început, de la ocuparea Fâşiei Gaza până la masacrul de astăzi”, a spus unul din demonstranţi.

Potrivit surselor oficiale egiptene, la Cairo au demonstrat 15.000 de persoane, numărul lor ridicându-se pe tot teritoriul ţării la peste 50.000. Indignarea lumii arabe s-a extins de la Damasc până în Sana’a, în Yemen şi nici condamnarea atacurilor israeliene de către majoritatea guvernelor arabe nu a reuşit să calmeze spiritul agresiv al populaţiei.

Între timp, avioanele de luptă israeliene au lovit şi ţinte aflate la graniţa cu Egiptul. Potrivit executivului de la Ierusalim, atacurile au vizat tunelurile de contrabandă, prin care se strecurau din Sinai în Fâşia Gaza arme, muniţie, carburanţi şi materie primă pentru construcţia de bombe.

Peter Steffe/ Maria Pascu

Război - acum, pace - mai tîrziu

Un nou tunel de legătură între fîşia Gaza şi Egipt, prin care palestinienii extremişti se "aprovizionează"

Războiul purtat de Israel împotriva organizaţiei Hamas în fîşia Gaza, va fi unul fără compromisuri, dus pînă la capăt, rezultă din declaraţia ministrului apărării Ehud Barak, citată azi de mai toate ziarele occidentale

Formula dă serios de gîndit comentatorilor. Dilema în care se află guvernul israelian este vădită: pe de-o parte Israelul nu poate asista pasiv la modul în care rachetele palestiniene ameninţă viaţa şi bunurile locuitorilor săi din sud, el are dreptul legitim de a se apăra. Pe de altă parte însă, scrie în continuare FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG pe prima pagină, operaţiunile militare ale Israelului împotriva organizaţiei Hamas în fîşia Gaza se soldează cu numeroase victime omeneşti în rîndul populaţiei civile palestiniene şi din această cauză şi cu mari pagube politice şi diplomatice. Dacă Hamas nu se va alege decît cu pierderi modice, ea va adopta, chiar aflată în defensivă, postura de învingător în ovaţiile lumii arabe. Distrugerea fizică a organizaţiei Hamas reclamă din partea Israelului o intervenţie masivă militară implicînd, reaminteşte autorul articolului, serioase prejudicii şi costuri. Amintirea  lăsată de războiul din Liban în 2006 nu s-a şters încă.

O ipoteză care-l determină pe comentatorul ce-şi publică opiniile în ziarul olandez TROUW să întrevadă în actuala ofensivă israeliană în Gaza o revanşă pentru nereuşita războiului din Liban.

Un punct de vedere asemănător este enunţat şi în articolul de fond din DIE WELT: după războiul din Liban, teroriştii au crezut că Israelul ar fi slab. Această impresie se cere corectată, menţionează autorul.

Şi chiar dacă acum Israelul va învinge, distrugînd structurile organizaţiei Hamas  - crede BRAUNSCHWEIGER ZEITUNG - efectul politic al bombardamentelor este negativ pentru guvernul de la Ierusalim.

Conflictul din Orientul Apropiat nu se poate fi soluţionat prin mijloace militare.TAGES-ANZEIGER întrevede în masiva ofensivă militară israeliană în fîşia Gaza expresia descumpănirii în care se află guvernul lui Ehud Olmert.

Noul război din Gaza constituie pentru SÜDDEUTSCHE ZEITUNG dovada faptului că fără o soluţionare a chestiunii palestiniene nu va fi linişte în Orientul Apropiat.

Dar deocamdată, Israelul nu este doritor de pace în condiţiile cerute de ONU iar palestinienii nu vor nici ei împăcarea. Aşa încît, după lungile zile de război soldate cu mulţi morţi în Gaza, va fi aflată o cale diplomatică inaptă să soluţioneze problemele ci doar să relipească cioburile. În cel mai rău caz scînteia războiului ar putea sări în Liban sau în Iran. Şi chiar dacă se ştie că bombele nu pot înlocui conceptele politice, în momentul de faţă ele fac acest lucru.

Fiindcă Israelul trebuie să se apere – aşa cum rezultă din glosa publicată din nou în DIE WELT, semnată de reputatul scriitor Amos Oz , laureat al Premiului Păcii acordat de Asociaţia Librarilor

Germani, fondatorul organizaţiei non guvernamentale Peace Now.  Scriitorul consideră că atacul sistematic cu rachete comis de palestinieni împotriva populaţiei civile din aşezările israeliene constituie o crimă de război şi o crimă împotriva umanităţii, că Israelul nu mai poate asista pasiv la suferinţa propriei sale populaţii din apropierea frontierei cu fîşia Gaza, fiind nevoit să se apere dar fără a intra în teritoriul palestinian tocmai pentru a nu face jocul organizaţiei Hamas. Amos Oz se opreşte şi asupra efectelor mediatizării imaginilor războiului, deplîngînd faptul că în timp ce asupra Israelului se fac presiuni, recomandîndu-i-se reţinere în riposta militară dată permanentelor provocări de către Hamas, organizaţia teroristă rămîne scutită de presiuni şi pentru că practic, este greu de aflat un instrument coercitiv care să-i mai modifice atitudinea. Autorul glosei afirmă:”Israelul este un stat iar Hamas,o bandă de răufăcători." Veracitatea opiniei scriitorului israelian este confirmată şi de unele reacţii ale oamenilor politici.  Angela Merkel, cancelarul german, menţionează acelaşi ziar pe prima sa pagină, consideră că întreaga responsabilitate o poartă în exclusivitate organizaţia Hamas.

Starea de incandescenţă la care a ajuns conflictul din Orientul  Apropiat a eclipsat alte cîteva evenimente şi teme de actualitate. De pildă, recurentul subiect al prognozelordevenite inflaţionare: criza financiară. Cetăţenii sunt însă - constată TAGESSPIEGEL - mai puţin pesimişti decît politicienii ceea ce nu înseamnă că ar fi inconştienţi. Singura monedă forte în momentul de faţă este încrederea – conchide ziarul berlinez.

Rodica Binder

Israelul continuă atacurile în Fâşia Gaza

03.01.2009

Forţele aeriene israeliene au continuat atacurile asupra Fâşiei Gaza, în cursul nopţii, atacând zone în care se presupune că s-ar ascunde membrii ai mişcării radical-islamice Hamas. Printre ţintele vizate s-au numărat şi deozite de muniţii precum şi tabere de pregătire. Liderul Hamas, care locuieşte în Siria, Khaled Meschaal a avertizat Israelul, printr-un mesaj transmis de postul Al Jazeera, asupra unei ofensive terestre.

În urma ripostei militare israeliene, cel puţin 430 de palestinieni au fost ucişi, după cum susţin surse medicale din oraşul Gaza.

"Situaţia se înrăutăţeşte de la o oră la alta. Numărul total al victimelor, până în acest moment, a depăşit cifra de 430, iar răniţi sunt peste 2250. Dintre răniţi, peste 200 se află în stare critică", anunţa, pentru CNN, medicul Khamis Elessi de la spitalul palestinian El Wafa.

Între timp, şi preşedintele american în exerciţiu, George W. Bush a acuzat Hamas în exclusivitate de violenţele din zonă.

Secretarul de stat, Condoleezza Rice a făcut o declaraţie în acest sens:

"Vreau să încep prin a menţiona că Hamas a ţinut populaţia din Gaza în regim de ostateci, încă de la lovitura de stat asupra preşedintelui Mahmud Abbas. Hamas a folosit Gaza ca punte de lansare pentru rachete către oraşe israeliene şi a contribuit din plin la catastrofa umanitară a populaţiei palestiniene din Gaza. Încercăm să obţinem încetarea focului", anunţa Rice.

Germania este dispusa sa sprijine procesul de pace din Orientul Mijlociu

01.01.2009

In cuvantarea prilejuita de Anul Nou, cancelarul Angela Merkel a invinuit miscarea Hamas pentru violentele din Gaza si a asigurat ca Germania va depune eforturi pentru pace in regiune.

Cauzele si consecintele noului val de violente din Gaza nu trebuie confundate si nu trebuie nici uitate, a precizat sefa guvernului de la Berlin in discursul sau cu ocazia trecerii in Noul An. “Teroarea provocata de Hamas este inacceptabila”, a spus doamna Merkel. “Dar nu trebuie sa uitam ca nu exista nicio alternativa rationala la solutia celor doua state pentru ca sa se poata implini visul unei co-existente pasnice. Este in interesul ambelor popoare. Guvernul german va depune toate eforturile necesare pentru a promova pacea”.

De ce sunt evreii atât de puternici?

Dr Farrukh Saleem

Există doar 14 milioane de evrei în lume; şapte milioane în cele două Americi, cinci milioane în Asia, două milioane în Europa şi 100.000 în Africa. Pentru fiecare evreu din lume, există 100 de musulmani. Cu toate acestea, evreii sunt de o sută de ori mai puternici decât toţi musulmanii la un loc. V-aţi întrebat vreodată de ce?

Iisus din Nazareth a fost evreu. Albert Einstein, cel mai influent om de ştiinţă din toate timpurile, desemnat de revista TIME 'Omul Secolului', a fost evreu. Sigmund Freud – sinele, eul, supraeul – părintele psihanalizei, a fost evreu. La fel şi Karl Marx, Paul Samuelson şi Milton Friedman.

Iată câţiva alţi evrei a căror activitate intelectuală a îmbogăţit întreaga omenire: Benjamin Rubin a dat lumii acul pentru vaccinuri. Jonas Salk a creat primul vaccine anti-polio. Alert Sabin a dezvoltat vaccinul anti-polio live îmbunătăţit. Gertrude Elion ne-a dat un medicament împotriva leucemiei. Baruch Blumberg a creat vaccinul împotriva hepatitei B. Paul Ehrlich a descoperit un tratament pentru sifilis (boală cu transmitere sexuală). Elie Metchnikoff a câştigat Premiul Nobel în domeniul bolilor contagioase.

Bernard Katz a câştigat Premiul Nobel pentru descoperiri în domeniul transmisiei neuromusculare. Andrew Schally a câştigat un Nobel în endocrinologie (boli ale sistemului endocrin; diabet, hipertiroidism). Aaron Beck a pus bazele Terapiei Cognitive (psihoterapie pentru boli nervoase, depresie şi fobii). Gregory Pincus a dezvoltat prima pilulă contraceptivă orală. George Wald a câştigat un Nobel pentru progrese în cercetarea ochiului uman. Stanley Cohen a câştigat Nobelul pentru activitatea în embriologie (studiul embrionilor şi al dezvoltării lor). Willem Kolff a inventat aparatul de dializă.

În ultimii 105 ani, 14 milioane de evrei au câştigat 15 duzini de premii Nobel, în timp ce doar trei premii Nobel au fost câştigate de 1,4 miliarde de musulmani (cu excepţia celor pentru Pace).

De ce sunt evreii atât de puternici? Stanley Mezor a inventat primul chip de micro-procesor. Leo Szilard a dezvoltat primul reactor nuclear în lanţ. Peter Schultz, cablul de fibră optică; Charles Adler, semaforul; Benno Strauss, oţelul; Isador Kisee, filmele cu sonor; Emile Berliner, microfonul pentru telefon şi Charles Ginsburg, înregistrarea video pe casetă.

Între finanţişti faimoşi în întreaga lume ce fac parte din această religie se numără Ralph Lauren (Polo), Levis Strauss (Levi's Jeans), Howard Schultz  (Starbuck's) , Sergey Brin (Google), Michael Dell (Dell Computers), Larry Ellison (Oracle), Donna Karan (DKNY), Irv Robbins (Baskins & Robbins) şi Bill Rosenberg (Dunkin Donuts).

Richard Levin, preşedintele Universităţii Yale, este evreu. La fel şi Henry Kissinger (secretar de stat american), Alan Greenspan (preşedinte al Rezervei Federale în mandatele lui Reagan, Bush, Clinton şi Bush), Joseph Lieberman, Madeleine Albright (secretar de stat american), Maxim Litvinov (ministru de externe al URSS), David Marshal (primul prim-ministru al Singapore), Issac Isaacs (guvernator-general al Australiei), Benjamin Disraeli (om de stat britanic şi scriitor), Yevgeny Primakov (prim ministru rus), Jorge Sampaio (preşedintele Portugaliei), Herb Gray (vice prim-ministru al Canadei), Pierre Mendes (prim ministru al Franţei), Michael Howard (ministru de interne al Marii Britanii), Bruno Kreisky (cancelar al Austriei) şi Robert Rubin (fost secretar al trezoreriei al SUA).

În mass media, printer evreii renumiţi se numără Wolf Blitzer (CNN), Barbara Walters (ABC News), Eugene Meyer ( Washington Post), Henry Grunwald  (redactor şef al Time), Katherine Graham (director al The Washington Post), Joseph Lelyyeld (redactor executiv, The New York Times), şi Max Frankel (New York Times).

Cunoaşteţi numele celui mai prolific filantrop din istoria omenirii? Este George Soros, evreu, şi a donat până acum suma colosală de 4 miliarde USD, majoritatea pentru cercetători şi universităţi din întreaga lume. Al doilea după George Soros este Walter Annenberg, un alt evreu, care a construit o sută de biblioteci, donând o sumă estimată la 2 miliarde USD.

La Jocurile Olimpice, Mark Spitz a stability un record, câştigând şapte medalii de aur. Lenny Krayzelburg a câştigat medalia olimpică de aur de trei ori. Spitz, Krayzelburg şi Boris Becker sunt cu toţii evrei.

Ştiaţi că Harrison Ford, George Burns, Tony Curtis, Charles Bronson, Sandra Bullock, Billy Crystal, Woody Allen, Paul Newman, Peter Sellers, Dustin Hoffman, Michael Douglas, Ben Kingsley, Kirk Douglas, William Shatner, Jerry Lewis şi Peter Falk sunt cu toţii evrei?

De fapt, Hollywood-ul însuşi a fost fondat de un evreu. Dintre directori şi producători, Steven Spielberg, Mel Brooks, Oliver Stone, Aaron Spelling (Beverly Hills 90210), Neil Simon (The Odd Couple), Andrew Vaina (Rambo 1/2/3), Michael Man (Starsky and Hutch), Milos Forman (Zbor deasupra unui cuib de cuci), Douglas Fairbanks (Hoţul din Bagdad) şi Ivan Reitman (Ghostbusters) sunt toţi evrei.

Cu siguranţă, Washingtonul este principala capitală a lumii, iar la Washington, organizaţia de lobby care contează este American Israel Public Affairs Committee, sau AIPAC (Comitetul pentru Afaceri Publice Americano-Israelian). Washington-ul ştie că dacă premierul Ehud Olmert a ar descoperi că Pământul este plat, AIPAC ar reuşi să convingă Congresul american adopte o rezoluţie prin care să-l felicite pe Olmert pentru descoperire.

William James Sidis, cu un IQ de 250-300, este cel mai inteligent om din toate timpurile. Ghici cărei religii îi aparţinea?

Aşadar, de ce sunt evreii atât de puternici?

Răspuns: educaţia.

De ce sunt musulmanii atât de neputincioşi?

Se estimează că sunt 1.476.233.470 de musulmani pe faţa pământului: un milliard în Asia, 400 de milioane în Africa, 44 de milioane în Europa şi şase milioane în cele două Americi. A cincea parte din populaţia lumii este musulmană; la fiecare hindus există doi musulmani, la fiecare buddhist există doi musulmani, şi la fiecare evreu există o sută de musulmani. V-aţi întrebat vbreodată de ce sunt musulmanii aşa lipsiţi de putere?

Iată de ce: există 57 de state member ale Organizaţiei Conferinţei Islamice (OIC), şi toate la un loc au în jur de 500 de universităţi; o universitate la fiecare trei milioane de musulmani. SUA are 5.758 de universităţi, iar India are 8.407. În 2004, Universitatea Shanghai Jiao Tong a publicat un 'Clasament Academic al Universităţilor din Lume', şi, surprinzător, nici măcar una singură din statele musulmane nu era în top 500.

Conform datelor strânse de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP), rata alfabetizării în lumea creştină este de aproape 90 la sută, iar 15 ţări majoritar creştine au o rată a alfabetizării de 100 la

sută. Spre deosebire de ele, un stat majoritar musulman are o rată medie a alfabetizării de aproape 40 la sută, şi nu există nicio ţară majoritar musulmană cu o rată a alfabetizării de 100 la sută. Cam 98 la sută din “alfabetizaţii” din lumea creştină au terminat şcoala primară, faţă de sub 50 la sută din 'alfabetizaţii' lumii musulmane. Aprox. 40 la sută din “alfabetizaţii” lumii creştine au absolvit o universitate, în timp ce doar doi la sută din cei ai lumii musulmane au studii superioare.

Ţările majoritar musulmane au 230 de oameni de ştiinţă la un milion de musulmani. SUA are 4.000 de oameni de ştiinţă la un milion de locuitori, iar Japonia 5.000. În întreaga lume arabă, numărul total de cercetători angajaţi full-time este de 35.000, şi există doar 50 de tehnicieni la un milion de arabi (în lumea creştină există până la 1.000 de tehnicieni la un milion).

Mai mult, lumea musulmană cheltuie 0,2 la sută din PIB pe cercetare şi dezvoltare, spre deosebire de cinci la sută din PIB în lumea creştină.

 Concluzie: lumea musulmană nu are capacitatea de a genera cunoaştere.

Numărul de ziare cotidiane la mia de locuitori şi numărul de cărţi pe un milion de locuitori sunt doi indicatori ai măsurii în care cunoaşterea este difuzată în societate. În Pakistan, există 23 de cotidiane la mia de locuitori; în Singapore rata este de 360. În Marea Britanie, numărul de cărţi pe un milion de locuitori este de 2.000, în timp ce în Egipt este 20.

 Concluzie: lumea musulmană nu poate difuza cunoştinţe.

Exporturile de înaltă tehnologie ca procent din exporturile totale reprezintă un important indicator al aplicării cunoştinţelor. Exporturile de înaltă tehnologie ale Pakistanului ca procent din exporturile totale reprezintă unu la sută. În cazul Arabiei Saudite, el este de 0,3 la sută; Kuweit , Maroc şi Algeria sunt toate la 0,3 la sută, în timp ce Singapore a ajuns la 58 la sută.

 Concluzie: lumea musulmană nu poate aplica cunoştinţele.

 De ce sunt musulmanii lipsiţi de putere?

Pentru că nu producem cunoştinţe.

De ce sunt musulmanii lipsiţi de putere?

Pentru că nu difuzăm cunoştinţe.

De ce sunt musulmanii lipsiţi de putere?

Pentru că nu aplicăm cunoştinţele.

Iar viitorul aparţine societăţilor bazate pe cunoaştere.

Un fapt interesant: PIB-ul total al celor 57 de member OIC este sub 2 trilioane USD. America singură produce bunuri şi servicii în valoare de 12 trilioane USD; China de 8 trilioane, Japonia de3,8 trilioane iar Germania de 2,4 trilioane (pe baza parităţii puterii de cumpărare).

Statele bogate în petrol - Arabia Saudită, EAU, Kuweit şi Qatar produc în total bunuri şi servicii (majoritatea petroliere) de 500 de miliarde USD; Spania singură produce bunuri şi servicii în valoare de peste un trilion, Polonia catolică  de 489 miliarde iar Thailanda buddhistă de 545 miliarde.

 (PIB-ul ţărilor musulmane ca procent din cel mondial este în scădere rapidă).

Aşadar, de ce sunt musulmanii lipsiţi de putere?

Răspuns: lipsa educaţiei!!!

Tot ce facem este să strigăm la Allah toată ziua şi să dăm vina pe toţi ceilalţi pentru numeroasele noastre eşecuri!

Livni: "Trebuie să renunţăm la părţi din teritoriul israelian"

17.02.2009

Israelul ar trebui să renunţe la părţi importante din teritoriul său pentru a putea ajunge la un acord de pace durabil cu palestinienii. O atare retragere cu ajutorul căreia ar putea fi păstrat caracterul evreu al statului ar fi spre binele Israelului, a declarat ministrul israelian de externe şi lider Kadima, doamna Tzipi Livni. Şeful blocului Likud, Benjamin Netanyahu a reiterat însă că formaţiunea sa nu este de acord cu o retragere unilaterală a Israelului. Retragerea din Gaza în 2005 a fost o mare greşeală, crede Netanyahu, afirmând că această decizie a permis organizaţiei Hamas să ajungă astfel la putere. Likud încearcă să formeze un guvern împreună cu celelalte partide de dreapta israeliene.'

Israelul îi ajută pe militanţii Fatah să fugă din Gaza

04.08.2008

Suporteri ai Fatah protestează faţă de violenţele din Gaza

Orientul Mijlociu este o lume ciudată: Israelul îi ajută pe luptătorii radicali ai mişcării Fatah să fugă de mânia şi mai radicalilor militanţi ai Hamas.

La universitatea Birzeit din Ramallah, în Cisiordania, au avut loc grave confruntări între studenţi. Bine că nu aveau arme. Totul a pornit de la o demonstraţie a studenţilor apropiaţi mişcării Fatah, care cereau condamnarea violenţelor interpalestiniene din Fâşia Gaza. Cine au fost cei care au lovit primii nu se ştie, cert este că au existat răniţi.

Prăpastia din societatea palestiniană se adânceşte şi mai mult. Accesul dintre cele două teritorii palestiniene este blocat. Să treacă din Fâşia Gaza în Cisiordania au reuşit doar 150 de membri ai familiei Hilles, apropiată Fatah. Au fost atacaţi la sfârşitul săptămânii de militanţii Hamas şi ajutaţi de armata israeliană să fugă din Gaza. Au fost duşi în Israel şi de acolo în Cisiordania în autobuzele armatei israeliene. Ministrul israelian al securităţii, Dichter, consideră că a fost o manevră normală:

„Această decizie de a-i ajuta pe cei 150 de membri Fatah nu marchează nicio schimbare dramatică. A fost o hotărâre luată pe baza relaţiilor dintre Israel şi Autoritatea Palestiniană. A fost vorba de un gest al Israelului în beneficiul preşedintelui palestinian Abbas şi a premierului Fayyad.“

Un gest la care Abbas şi Fayyad ar fi renunţat cu plăcere, dacă ar fi avut alternativă. Primii membri Fatah care s-au întors în Gaza din Israel au fost arestaţi imediat de Hamas. Din motive de securitate, ministrul israelian al apărării, Barak, a decis să-i ajute pe ceilalţi membri Fatah să ajungă în Cisiordania. În imaginile difuzate de televiziuni se puteau observa palestinieni care coborau din autobuze şi făceau semnul victoriei. Totuşi, nu este nicio victorie: aceste persoane şi-au lăsat familiile în Gaza şi au fugit de frica Hamas. Astfel vede situaţia ministrul Dichter:

„Hamas a decis să se despartă de aceste familii. Pe lângă familia Hilles există şi alte clanuri în Gaza în aceeaşi situaţie, precum familia Dormusch. Aceasta a pus la cale atentate împotriva Israelului, dar a venit acum timpul să treacă la rândul său prin astfel de situaţii grele."

Israelul priveşte tensiunile dintre Fatah şi Hamas ca pe un conflict interpalestinian. Politicienii de la Ierusalim resping criticile potrivit cărora ar fi contribuit la agravarea situaţiei, prin blocada din Fâşia Gaza, care a dus la suspendarea aproape totală a livrărilor de bunuri de necesitate către populaţia din această zonă. Israelul se teme doar că armistiţiul încheiat cu Hamas ar putea fi încălcat în aceste circumstanţe.

La universitatea Bir-Zeit din Ramallah s-a instaurat liniştea. Nu prin violenţă, precum în Gaza, ci prin evacuarea campusului de către rector, care a dispus crearea unei comisii de anchetă. Problemele dintre Hamas şi Fatah nu se vor rezolva însă aşa. Hamas a respins crearea unei comisii independente care să investigheze exploziile, luptele de stradă şi arestările din ultimele zile. Probabil pe bună dreptate, căci Fatah ar vrea o anchetă în Fâşia Gaza, dar nu este de acord cu una în fieful propriu, din Cisiordania.

Torsten Teichmann

Împotriva Israelului

Politică|07.01.2009

Militant palestinian al organizaţiei Hamas

„Hamas“ (Harakat Al-Muqawama Al-Islamia), mişcarea de rezistenţă islamică, a apărut în Fâşia Gaza şi în Cisiordania în 1987, odată cu izbucnirea Intifadei. Israelul a sprijinit atunci apariţia unei contraponderi a OEP.

În 1978, şeicul Ahmed Yassin, un lider extremist musulman din Gaza paralizat din tinereţe, atunci în vârstă de 49 de ani, a înregistrat în evidenţa autorităţilor israeliene o "asociaţie islamică" („Al-Mujamma Al Islami“), care avea ca obiect de activitate ajutorarea palestinienilor nevoiaşi. Israelul a aprobat fondarea asociaţiei, dorind să submineze astfel supremaţia Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Această tentativă a eşuat însă. În 1987, asociaţia a devenit organizaţia "Hamas". Gruparea lui Yassin a declanşat propria intifadă.

Atitudine virulent anti-israeliană

Conform fundalului ideologic al "Frăţiei musulmane", Hamas are o atitudine virulent anti-israeliană, deoarece consideră drept teritorii ocupate nu doar cele cucerite de Israel în 1967, în urma războiului de şase zile, ci întregul teritoriu israelian. Organizaţia teroristă Hamas şi-a adoptat statutul în 1988, aşa-numitul Pact Islamic, care specifică drept obiectiv înălţarea drapelului lui Allah deasupra fiecărui metru pătrat al Palestinei. Potrivit statutului Hamas, evreii trebuie ucişi, deoarece Hamasul, citez : "nu are voie să-şi piardă timpul cu iniţiative, propuneri sau conferinţe internaţionale". Palestina este o ţară islamică, mai susţine aceeaşi grupare.

Victorie în alegerile democratice din 2006

În 1993, Israelul şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei au semnat Tratatul de la Oslo, pe care Hamas-ul l-a respins deîndată. În semn de protest faţă de acest document, organizaţia extremistă nu a acceptat să candideze la alegeri. Abia în 2006 a candidat şi a învins cu 74 din cele 132 de mandate parlamentare. Victoria i-a fost facilitată de sistemul electoral regional şi de nemulţumirea crescândă a populaţiei faţă de corupţia şi nepotismul din OEP. Astfel, Hamas a înlăturat de la putere organizaţia Fatah, principala formaţiune a OEP, care fusese sigură că-şi va păstra mandatul.

Şocul resimţit de comunitatea internaţională a fost net mai puternic decât cel al palestinienilor. Deşi organizarea unor alegeri democratice fusese obiectivul declarat al eforturilor diplomatice internaţionale, lumea n-a putut accepta acum acest rezultat. I s-a cerut Hamas-ului să renunţe la atitudinea sa extremistă anti-israeliană, la terorism şi lupta armată, şi să-şi asume acordurile cu

israelienii încheiate la Oslo. Cât timp aceste condiţii nu sunt îndeplinite, statele occidentale în frunte cu SUA au declarat că nu vor susţine noua autoritate palestiniană.

Izolarea Fâşiei Gaza

În vara anului 2007, Hamas a înlăturat de la putere tradiţionala Fatah, preluând controlul în Fâşia Gaza. Nici Israelul şi nici comunitatea internaţională nu au recunoscut noua stare de fapt, cum n-a acceptat-o nici şeful OEP, Mahmoud Abbas, preşedintele ales al palestinienilor. În consecinţă, Fâşia Gaza a fost izolată printr-un embargo deosebit de sever, menit să împiedice traficul de arme, dar care a afectat populaţia. După repetate atacuri împotriva Israelului, Hamas a acceptat, în vara anului trecut, încetarea focului cu Israelul timp de şase luni. După o perioadă de calm relativ, Hamas şi-a reluat tirul de rachete, refuzând după 19 decembrie 2009 prelungirea armistiţiului. Astfel s-a produs escaladarea situaţiei care dus la declanşarea actualelor ostilităţi.

Peter Philipp/Ana-Maria Fischer-Dieskau

Care sunt ţintele Israelului?

07.01.2009

Războiul din Gaza continuă încrâncenat. Iar numărul victimelor creşte de la o zi la alta. În urma unui atac aerian israelian asupra unei şcoli a ONU din Fâşia Gaza au fost ucise marţi 40 de persoane.

O anchetă independentă internaţională ar trebui să cerceteze cum s-a ajuns la bombardarea unei şcoli a ONU din Jabalija, în Nordul Fâşiei Gaza, este de părere şeful organizaţiei de ajutorare a refugiaţilor din Gaza, John Ging. El a condamnat operaţiunea militară israeliană arătând că numărul imens de victime în rândul populaţiei civile este firesc, dacă ţintele atacurilor artileriei israeliene se află în regiuni cu o populaţie densă.

Potrivit unor martori oculari palestinieni, şcoala a fost lovită de două grenade lansate de un tanc. Imediat după explozie s-au deplasat echipe de ajutoare la şcoala ONU din Jabalija. Dar pentru numeroase persoane, ajutorul a sosit prea târziu. Surse palestiniene relatează că schijele proiectilelor au provocat un adevărat masacru al victimelor. Şcoala adăpostea, la momentul atacului, sute de palestinieni care fuseseră nevoiţi să-şi părăsească casele aflate în zona de luptă. Potrivit declaraţiei unei femei palestiniene, transmise de postul Al Djazeera, cu puţin timp înainte a fost lovită o altă şcoală a ONU situată în incinta taberei de refugiaţi Al-Shanti. Relatarea ei a fost confirmată de reprezentanţi ai ONU şi de cadre medicale palestiniene.

„Trăiesc aici cu copiii mei, fără apă şi fără electricitate. N-am vrut să ies din casă, dar când au fost ucişi vecinii noştri ne-am refugiat aici. Armata israeliană n-a cruţat şcoala. Au atacat-o şi au ucis trei membri ai familiei Sultan", a declarat una din supravieţuitoarele atacului.

Cei trei bărbaţi tocmai ieşeau de la baie când artileria israeliană a atacat şcoala.

Armistiţiul nu poate fi încheiat de pe poziţii egale

Ministrul ceh de Externe, Karel Schwarzenberg, Preşedintele Israelului, Shimon Peres, Comisarul European pentru Relaţii Externe, Benita Ferrero Waldner şi Ministrul suedez de Externe, Carl Bildt, la reşedinţa oficială a preşedintelui Peres (Ierusalim, 06.01.2009)

Preşedintele israelului, Simon Perez, a reiterat ieri dificultatea încheierii rapide a unui armistiţiu :

„Nu se poate încheia un acord de încetare a focului ca şi cum ambele tabere s-ar afla pe poziţii egale. Pentru că nu noi am deschis tirul de rachete asupra Hamas ci Hamas a tras în noi".

Marţi dimineaţă, preşedintele Perez a declarat că Israelul ştie că trebuie avută în vedere proporţionalitatea, dar şi că există o a doua problemă : elementul umanitar. Mulţi copii palestinieni au fost ucişi. Dar aproape niciun copil israelian. De ce, i-a întrebat laureatul premiului Nobel pentru Pace, pe reprezentanţii delegaţiei UE, răspunzând tot el că Israelul are grijă de copiii săi.

Prin urmare, din perspectiva Israelului, întreaga responsabilitate pentru numărul imens de victime în rândul populaţiei civile palestiniene îi aparţine organizaţiei teroriste Hamas, care a instalat capcane cu exploziv în numeroase moschee şi case aflate în zona de luptă. Conform datelor israeliene, există

tuneluri prin care militanţii Hamas intenţionau să răpească soldaţi israelieni. Acestea sunt motivele care au determinat ofensiva militară israeliană, la sol şi în aer.

Trei condiţii pentru armistiţiu

Cum se poate pune capăt violenţei în aceste condiţii ? Ministrul israelian al educaţiei, Yuli Tamir, a declarat ieri :

„Toţi vrem încheierea unui armistiţiu. Pentru aceasta trebuie îndeplinite însă trei condiţii. În primul rând trebuie să înceteze tirul de rachete în sudul ţării. În al doilea rând trebuie găsită o cale de a împiedica traficul de arme. Iar în al treilea rând trebuie eliberat soldatul israelian răpit de Hamas, Gilat Shalit. Acvestea sunt condiţiile şi cred că sunt minime. Sunt de părere că guvernul israelian ştie că nu poate rămâne în Fâşia Gaza, că aceasta trebuie evacuată cât de urgent".

Iniţiativa Egiptului de încetare a focului

Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, în vizită la omologul său egiptean, Hosni Mubarak, în vederea unei iniţiative de încetare a focului în Gaza (Sharm el-Sheik, 05.01.2009)

Israelul a acceptat să cerceteze iniţiativa Egiptului de încetare a focului. Preşedintele egiptean, Mubarak, a cerut un armistiţiu temporar imediat, pentru ca populaţia palestiniană să poată fi aprovizionată cu alimente şi medicamente. Iniţiativa prevede apoi demararea negocierilor dintre Israel şi organizaţia extremistă Hamas în vederea unui proces de pace.

Potrivit informaţiilor cotidianului israelian "Haaretz", executivul de la Ierusalim pregăteşte eventuale scenarii pentru cazul în care comunitatea internaţională nu obţine o soluţie rapidă pentru încheierea unui armistiţiu. Potrivit ziarului, premierul Olmert ar lua în calcul şi posibilitatea extinderii ofensivei. Ministrul israelian de Externe, Zipi Livni, se teme însă că în acest caz, creşterea numărului de victime în rândul populaţiei palestiniene şi protestele comunităţii internaţionale, ar putea servi Hamas drept legitimare a războiului ei împotriva Israelului.

Torsten Teichmann/Ana-Maria Fischer-Dieskau

Împotriva unui armistiţiu cu orice preţ

06.01.2009

Atacul unui tanc israelian în Fâşia Gaza

Preşedintele George W. Bush a luat pentru întâia oară poziţie referitor la situaţia din Fâşia Gaza, declarând că poate înţelege dorinţa Israelului de a se apăra.

Cu ocazia întrevederii sale cu vice-preşedintele Sudanului, Salva Kiir Mayardit, preşedintele SUA încă în exerciţiu, George W. Bush, a declarat că întreaga responsabilitate pentru escaladarea situaţiei în Fâşia Gaza îi revine organizaţiei extremiste palestiniene Hamas :

„În loc să se ocupe de oamenii din Gaza, organizaţia Hamas a decis să ucidă, prin atacurile cu rachete, israelieni nevinovaţi. Iar Israelul a decis în mod evident să se apere".

Bush a declarat în continuare că SUA ar fi îngrijorate de criza umanitară din Fâşia Gaza şi a specificat că ONU a decis imediat alocarea unor fonduri suplimentare în valoare de milioane de dolari ajutorării populaţiei palestiniene. Deşi SUA ar saluta încetarea luptelor în Fâşia Gaza, încheierea unui armistiţiu cu orice preţ nu ar fi soluţia potrivită.

„Ştiu că mulţi oameni solicită încheierea unui armistiţiu, un fapt lăudabil de altfel. Dar fiecare acord de încetare a focului trebuie să conţină anumite condiţii care să împiedice organizaţia extremistă Hamas să mai lanseze rachete asupra teritoriului israelian", a declarat preşedintele Bush.

Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al SUA, Sean McCormack, a declarat luni că Secretarul de stat, Condoleezza Rice, se străduieşte să obţină încheierea unui acord de încetare a focului care să implice respectarea a trei condiţii : încetarea lansării de rachete împotriva Israelului de către organizaţia extremistă Hamas ; redeschiderea punctelor de frontieră dintre Fâşia Gaza şi Israel ; şi adoptarea unei decizii în privinţa tunelelor dintre Fâşia Gaza şi Egipt destinate traficului de arme.

Preşedintele ales al SUA, Barack Obama, nu s-a pronunţat încă referitor la ofensiva militară israeliană în Fâşia Gaza. De la începutul ofensivei militare în Fâşia Gaza, pe 27 decembrie, au fost ucişi peste 500 de palestinieni, dintre care 87 de copii. Şeful Statului Major Interarme, amiralul Mike Mullen, a declarat conform informaţiilor mass-media că a fost informat de intenţia Israelului de a interveni în Fâşia Gaza. Israelul nu ar fi cerut acordul SUA pentru ofensiva militară, a declarat duminică într-un interviu televizat vice-preşedintele american, Dick Cheney.

Christina Bergmann/Ana-Maria Fischer-Dieskau

Israelul, aproape de o incetare unilaterala a ostilitatilor in Fasia Gaza

17.01.2009

Tzipi Livni si Condoleezza Rice, dupa semnarea acordului de combatere a traficului cu arme in Gaza

SUA si Israelul au semnat un acord de combatere a traficului cu armament. Documentul este un pas în vederea încheierii ofensivei în Fâşia Gaza şi prevede interzicerea livrărilor de arme, muniţie şi explozibil în zona.

Acordul a fost semnat la Washington de secretarul de stat, Condoleezza Rice şi de ministrul israelian de externe, Tzipi Livni. Doamna Rice a arătat că înarmarea continuă a Hamas este una din cauzele principale ale violenţelor din prezent:

"Am spus de multe ori că înarmarea continuă a Hamas şi a altor grupări teroriste este cauza directă a ostilităţilor curente din Fâşia Gaza. Suntem obligaţi în comunitatea internaţională să prevenim reînarmarea Hamas, astfel încât să putem avea o încetare a focului durabilă şi respectată. Trebuie să existe un consens internaţional că Fâşia Gaza nu mai poate fi folosită drept rampă de lansare a atacurilor împotriva Israelului. Acest memorandum semnat azi se referă tocmai la aceste aspecte.

Prevede paşi pe care Statele Unite şi Israelul îi vor lua pentru oprirea traficului cu armament efectuat de Hamas în regiune."

Tzipi Livni a adăugat la rândul său:

"Atât noi precum şi liderii americani, preşedintele Bush şi secretarul de stat Rice, am spus clar că pentru o încetare durabilă a ostilităţilor trebuie să oprim şi traficul cu arme în Gaza. De aceea acordul semnat azi este atât de important pentru un armistiţiu în regiune. Şi după terminarea acestor lupte ne vom păstra dreptul de a ne apăra împotriva activităţilor teroriste din Fâşia Gaza."

Cabinetul israelian ar putea decide azi o încetare unilaterală a ostilităţilor. Consiliul de Securitate al ONU şi Adunarea Generală a Naţiunilor Unite au cerut un armistiţiu de durată în regiune. Purtătorul de cuvânt al guvernului israelian, Mark Regev, susţine că un acord de încetare a focului este posibil:

"Eforturile diplomtice au intrat într-o fază decisivă. Am speranţa că vom avea în curând un armistiţiu pe termen lung".

O delegaţie a grupării Hamas, care guvernează Fâşia Gaza, se află în Egipt, unde continuă negocierile în vederea încheierii unui acord de oprire a violenţelor. Cu toate acestea, liderul din exil al Hamas, Khaled Mashaal, a exclus orice compromis cu Israelul:

"Chiar dacă Gaza va fi redusă la cenuşă şi ruine, tot nu vom ceda cererilor Israelului. Rezistenţa noastră nu poate fi înfrântă."

Imagini apocaliptice din Gaza City

Violentele au continuat

Ofensiva israeliană în Fâşia Gaza a continuat cu aceeaşi intensitate, deşi Israelul ar putea anunţa în curând o încetare unilaterală a focului. Potrivit relatărilor armatei, aviaţia israeliană a atacat 50 de ţinte în Fâşia Gaza. Două persoane care se refugiaseră într-o şcoală patronată de ONU au fost ucise când clădirea a fost atacată cu tancuri.

De la începerea ofensivei israeliene, la sfârşitul lunii decembrie, peste 2000 de oameni au fost ucişi şi peste 5000 răniţi, potrivit surselor palestiniene.

Ovidiu Suciu

Tensiunile persista in Fasia Gaza

18.01.2009

Razboi in Gaza

Încetarea unilaterală a focului anunţată de Israel în Fâşia Gaza şi intrată în vigoare duminica a fost rapid încălcată. Negocierile pentru un armistitiu stabil continua in Egipt.

In nordul regiunii s-a tras asupra soldaţilor israelieni iar aceştia au ripostat împuşcând mortal un palestinian de 20 de ani. Victima ar fi din rândul civililor, potrivit martorilor oculari din oraşul Khan Younis, unde a avut loc incidentul. De asemenea, mai mulţi militanţi palestinieni au fost răniţi în replica armatei israeliene.

Lansarea de rachete asupra oraşelor din sudul Israelului a continuat, au mai anunţat sursele militare israeliene.

Gruparea Hamas, care guvernează Fâşia Gaza, a anunţat că nu va respecta o încetare a ostilităţilor atât timp cât trupele israeliene nu se retrag din teritoriul palestinian. Purtătorul de cuvânt al Hamas, Osama Hamdan:

"Dacă Israelul nu îşi retrage trupele din Fâşia Gaza, rezistenţa noastră va continua. Nimeni nu ne poate opri. Premierul Olmert trebuie să înţeleagă acest lucru."

Preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmud Abbas, consideră de asemenea că gestul Israelului este insuficient şi că este nevoie de o retragere totală.

Premierul israelian, Ehud Olmert, consideră că ofensiva forţelor israeliene şi-a atins obiectivele:

"Obiectivele fixate înaintea demarării ofensivei au fost îndeplinite integral şi chiar depăşite. Hamas a suferit o înfrângere grea, atât din punct de vedere militar, cât şi în ceea ce priveşte structura sa de comandă."

Liderii israelieni au precizat ca nu iau in calcul deocamdata un calendar al retragerii din Fasia Gaza, conditia-cheie in acest sens fiind incetarea focului de catre Hamas si alte grupari militante din zona.

Potrivit purtatorului de cuvant guvernamental, Mark Regev, daca actualul armistitiu se va dovedi stabil, executivul israelian va demara procesul de retragere.

Natiunile Unite au solicitat Israelului sa isi retraga trupele din Gaza iar Uniunea Europeana a cerut acestei tari sa ridice blocada impusa Fasiei Gaza, care afecteaza grav populatia din acest teritoriu.

Negocieri in Egipt

Intre timp, in Egipt continua negocierile internationale in vederea incheierii unui armistitiu stabil intre Israel si Hamas.

Cancelarul german, Angela Merkel, participă la un summit internaţional în Egipt în legătură cu situaţia din Fâşia Gaza. La reuniunea de la Sharm el-Sheikh mai sunt prezenţi preşedintele egiptean, Hosni Mubarak, cel palestinian, Mahmud Abbas, secretarul general al ONU, Ban Ki Moon, premierul britanic, Gordon Brown, cel italian, Silvio Berlusconi, si presedintele francez, Nicolas Sarkozy. Aceştia vor căuta soluţii pentru un armistiţiu de durată în Fâşia Gaza.

Ministrul german de externe, Frank-Walter Steinmeier, a salutat decizia Israelului de a opri unilateral ostilităţile. El consideră că acest gest deschide perspectiva încetării violenţelor în Gaza. Steinmeier a cerut mişcării Hamas să respecte la rândul său încetarea focului.

Ovidiu Suciu

Retragerea din Gaza continuă

20.01.2009

Soldaţi israelieni jucând baschet pe terenul de sport al unei şcoli din oraşul Sderot în prima zi de şcoală a elevilor de la încetarea focului (19.01.2009).

Armata statului evreu vrea cu orice preţ să-şi atingă obiectivul, anume ca în momentul în care Barack Obama îşi va depune jurământul, în Fâşia Gaza să nu se mai afle niciunsoldat israelian.

Retragereaarmatei israeliene din Gaza se desfăşoară într-un ritm alert. Trupele se retrag în poziţiile strategice de-a lungul graniţei cu Fâşia Gaza, pentru a putea interveni totuşi, în eventualitatea nerespectării armistiţiului de către Hamas. Deocamdată, diversele grupări militatnte palestiniene au respectat însă încetarea focului. Potrivit ziarului israelian „Ha'aretz“, nu a fost comis niciun atac împotriva trupelor israeliene aflate în retragere.

După încheierea războiului, ambele tabere fac bilanţul victimelor. Conform estimărilor israeliene, au fost ucişi 500 de extremişti ai organizaţiei Hamas, în timp ce sute de palestinieni au fost răniţi. Serviciile israeliene de informaţii au declarat că tunelurile dintre Fâşia Gaza şi Egipt destinate traficului de arme, au fost distruse în proporţie de 80%. Armata israeliană a comunicat, la rândul ei, că a luat prizonieri 130 de palestinieni, dintre care 30 sunt membri ai organizaţiilor teroriste şi vor fi curând deferiţi justiţiei.

Pe durata războiului care a durat trei săptămâni, palestinienii au lansat 600 de rachete asupra teritoriului israelian. Armata israeliană estimează însă că grupările extremiste palestiniene dispun în continuare de un arsenal de mai multe sute de rachete, care au scăpat bombardării ţintite a depozitelor şi fabricilor de armament.

Poziţia Hamas este slăbită, în urma războiului. Cu toate acestea, extremiştii s-au declarat învingători. Liderul Hamas în Fâşia Gaza, Mushir Al Masri, se arată încrezător în vederea negocierilor cu guvernul de la Cairo programate a avea loc joi.

„Hamas se află pe o poziţie puternică, poziţia învingătorului. De aceea vom fi intransigenţi la negocieri. Cu siguranţă nu ne vom reduce revendicările, ba dimpotrivă", a declarat liderul Hamas, Mushir Al Masri.

Planul Egiptului de încetare a focului propus săptămâna trecută, eşuase. Cu toate acestea, guvernul de la Cairo intenţionează să obţină un acord între Israel şi autorităţile palestiniene, care să reglementeze cine va prelua controlul asupra punctelor de frontieră de-a lungul graniţei cu Fâşia Gaza şi dacă armistiţiul va fi limitat temporar. Rezultatul acestor negocieri va influenţa în mod decisiv viaţa populaţiei palestiniene. Deschiderea punctelor de frontieră ar însemna o calitate a vieţii mai bună pentru locuitorii Fâşiei Gaza. Sami Obeid, un cetăţean din gaza, a declarat într-un interviu acordat unui post de televiziune israelian :

„Avem nevoie de o schimbare radicală. Deja de dinaintea războiului şi chiar şi acum, 90% din palestinieni sunt moderaţi. Ei nu vor război, nu vor arme, nici rachete, vor doar să trăiască în linişte şi pace, nici mai mult, nici mai puţin. Dar sunt oameni care ne-au adus în această situaţie cu forţa. Noi sperăm la o schimbare radicală în toate domeniile vieţii noastre".

Secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon se va afla astăzi în vizită în Fâşia Gaza, pentru a-şi face o imagine asupra situaţiei oamenilor. El nu va avea însă nicio întrevedere cu liderii Hamas.

Sebastian Engelbrecht/Ana-Maria Fischer-Dieskau

Mossadul ar fi trecut la eliminarea experţilor iranieni implicaţi în programul nuclear

Data: 17 feb 2009

Israelul încearcă să împiedice dezvoltarea programului nuclear iranian, iar serviciul său secret Mossad nu s-ar da în lături de la nimic pentru a realiza această sarcină, recurgând la agenţi dubli, asasinate şi companii-fantomă pentru diversiuni directe la întreprinderile implicate în acest program, care ar avea un scop militar, relatează publicaţia britanică The Daily Telegraph, citând surse din comunitatea de informaţii a SUA.

Potrivit unui ofiţer CIA în rezervă, citat de ziarul britanic sub rezerva anonimatului, Mossadul se străduieşte să încetinească pe neobservate programul nuclear iranian. "Este imposibil de oprit complet acest program, dar el poate fi încetinit până la găsirea unor soluţii viabile", a declarat fostul ofiţer CIA, care consideră că aceasta este calea optimă, întrucât o acţiune militară implică riscuri nejustificate, relatează Agerpres.

Una din metodele Mossad este lichidarea experţilor-cheie implicaţi în programul nuclear al Iranului, mai afirmă publicaţia citată.

Avioane israeliene au atacat tunelurile contrabandiştilor palestinieni între Fâşia Gaza şi Egipt

Data: 18 feb 2009

Avioane israeliene au atacat astăzi dimineaţă tuneluri săpate de contrabandiştii palestinieni între Fâşia Gaza şi Egipt, precum şi o bază abandonată a Hamas, situată în apropiere de oraşul Khan Younes, informează o sursă palestiniană, citată de AP.

Baza, deja lovită în cursul ofensivei israeliene din ianuarie în Fâşia Gaza, era parţial în ruine. De această dată, moscheia - încă în picioare - a fost distrusă.

Armata israeliană a confirmat că aviaţia a executat misiuni de luptă, fără însă a furniza detalii despre acestea

Amnesty International denunţă poziţia partizană a SUA în conflictul din Fâşia Gaza

Data: 3 ian 2009

Organizaţia pentru promovarea drepturilor omului Amnesty International, cu sediul la New York, a denunţat vineri poziţia "părtinitoare" a Statelor Unite ale Americii (SUA) după răspunsul "disproporţionat" al Israelului în Fâşia Gaza şi a făcut apel la Washington să suspende livrările de arme către Israel, informează afp, citată de Agerpres.

Într-o scrisoare adresată secretarului de stat american Condoleezza Rice, Amnesty International se declară "consternată de reacţia părtinitoare a guvernului american şi de absenţa eforturilor pentru ameliorarea situaţiei umanitare din Fâşia Gaza".

"Fără a minimaliza responsabilitatea Hamas şi a altor grupuri armate palestiniene în atacurile deliberate şi nediscriminatorii asupra unor civili israelieni, guvernul SUA nu trebuie să ignore acest răspuns disproporţionat şi politicile de lungă durată care au adus Fâşia Gaza în pragul unui dezastru umanitar", scrie Amnesty.

Pe de altă parte, organizaţia îşi exprimă îngrijorarea pentru faptul că "armele şi echipamentele militare livrate de SUA Israelului sunt folosite de statul evreu pentru a ataca zone cu o numeroasă populaţie civilă".

"SUA trebuie să-şi suspende livrările de arme şi să ancheteze modul în care acestea au fost folosite şi posibile încălcări ale drepturilor omului", apreciază Amnesty International.

Aviaţia israeliană îşi continuă atacurile împotriva obiectivelor Hamas: 230 morţi

Data: 28 dec 2008

Aviaţia israeliană a continuat să lovească ţinte disparate în toată Fâşia Gaza astăzi dimineaţa, vizând în special instalaţii de televiziune, după raidurile care au făcut ieri cel puţin 230 de morţi, informează AP, preluat de Agerpres.

Aceste atacuri fără precedent au declanşat reacţii de protest în toată lumea arabă şi numeroşi aliaţi ai Israelului au îndemnat statul evreu la reţinere, deşi SUA au indicat Hamas drept responsabil de această ripostă.

Deocamdată, nimic nu pare să indice un apropiat sfârşit al operaţiunii. Israelul a lăsat să se înţeleagă că îi va viza individual pe conducătorii Hamas şi pe activiştii care continuă să trimită rachete spre teritoriul său.

De asemenea, sute de infanterişti şi blindate din cadrul Tsahal se îndreptau duminică dimineaţa spre Fâşia Gaza, existând perspectiva unei invazii terestre, potrivit unor responsabili militari care au preferat anonimatul.

În cursul primului atac de astăzi dimineaţa, la puţin timp după miezul nopţii, unii palestinieni au afirmat că aviaţia israeliană a bombardat o moschee, în apropiere de spitalul Shifa din oraşul Gaza. Militarii israelieni au explicat că moscheea 'servea drept bază pentru activităţi teroriste'. O altă ţintă a fost staţia de televiziune Al Aqsa TV, utilizată de Hamas. Ea însă a continuat să emită şi după distrugerea studiourilor.

Obuze israeliene au căzut asupra unor elevi care ieşeau de la şcoală într-o zonă dens populată, cel puţin 15 elevi fiind ucişi, potrivit unui responsaabil local.

Membrii Hamas sunt inadecvat instruiţi, speriaţi şi au început să dezerteze, spun israelienii

Data: 3 ian 2009

Adolescenţii recrutaţi de miliţiile organizaţiei Hamas au început să dezerteze în masa, întorcându-se la casele şi la familiile lor, susţine publicaţia israeliană on line Debka File, citată de Agerpres. Cei care renunţă la a mai lupta alături de liderii lor sunt în cea mai mare parte tineri în vârstă de 15-16 ani, care, de altfel, formează grosul celor aproximativ 13.000 de membri ai miliţiei Hamas din Fâşia Gaza.

Concomitent, în zonele în care Hamas nu-şi mai poate exercita autoritatea, foşti membri ai forţelor de securitate palestiniene afiliaţi la miscare Fatah a preşedintelui palestinian Mahmud Abbas se pregatesc să preia puterea.

Dacă aceasta tendinţa continuă, forţa militară a organizaţiei Hamas mai poate conta doar pe circa 1.500 de combatanţi ai aripii sale militare Ezzedin el-Qassam, care constituie "nucleul dur" al organizaţiei islamiste.

Referindu-se la nivelul de pregatire militară a miliţiilor Hamas, Debka File susţine că instrucţia lor se limitează la şedinţe de tir în poligon asupra unor ţinte fixe, nefiind cunoscută capacitatea lor de a rezista împotriva unor coloane blindate sprijinite de artilerie şi aviaţie.

Principala armă antitanc a miliţiilor Hamas este racheta rusă Faggot, dar luptătorii islamişti sunt instruiţi doar superficial în folosirea ei eficientă, afirma de asemenea Debka File. Se pare că aceştia sunt atât de nerăbdători în confruntarea cu trupele israeliene doar datorită programului de susţinerii moralului combatanţilor de către cei care îi conduc.

Ofiţerii israelieni din comandamentul de sud al armatei susţin că membrii Hamas sunt în prezent inadecvat instruiţi şi speriaţi.

Telefoanele militarilor israelieni au fost confiscate pentru a păstra secretul atacului asupra Fâşiei Gaza

Data: 4 ian 2009

Armata a confiscat telefoanele mobile în cazul câtorva mii de soldaţi cu câteva ore înainte de lansarea ofensivei terestre de sâmbătă din Fâşia Gaza, a declarat duminică un reprezentant al serviciilor de securitate israeliene citat de AFP.

Cu şase ore înainte de lansarea operaţiunii, mai multe mii de militari din infanterie şi din unităţile de blindate au primit ordinul de a preda telefoanele mobile, pentru a se păstra secretul debutului ofensivei, a precizat responsabilul citat de AFP sub acoperirea anonimatului.

Cenzura militară a interzis presei să anunţe lansarea ofensivei timp de două ore de la declanşarea ei, a mai spus sursa citată.

Şi înainte de începerea raidurilor aeriene asupra teritoriului palestinian, la 27 decembrie, autorităţile israeliene au luat decizii care să nu dea de bănuit. Astfel, militarii au putut pleca în permisie la sfârşit de săptămână. De asemenea, au fost transmise false informaţii despre organizarea unor reuniuni ale consiliului de miniştri.

Pe de altă parte, potrivit NewsIn, armata israeliană a trimis zeci de unităţi în locuri diferite de la graniţa dintre Israel şi Fâşia Gaza, pentru a genera confuzie în rândul activiştilior Hamas care controlează teritoriul.

Ofensiva terestră israeliană a început sâmbătă, după opt zile de bombardamente intensive asupra Fâşiei Gaza. Mai mult de 500 de palestinieni au murit în atacurile israeliene începând cu 27 decembrie, potrivit unui bilanţ furnizat de surse medicale palestiniene.

Armata israeliană s-a antrenat pe un model la scară redusă al oraşului Gaza

Data: 4 ian 2009

Armata israeliană s-a antrenat mult timp pe un model la scară redusă al oraşului Gaza, construit într-una dintre bazele sale, înainte de a lansa ofensiva sa terestră împotriva Hamas, a anunţat duminică seara un purtător de cuvânt, informează AFP.

"De un an şi jumătate soldaţii noştri sunt antrenaţi pe un model redus al oraşului Gaza, construit în baza Tsehilim", din deşertul Negev, a afirmat la televiziunea publică israeliană Avi Benayahu. "Soldaţii noştri cunoşteau toate străduţele unde se află obiectivele lor", a adăugat purtătorul de cuvânt al armatei, citat de NewsIn.

Întrebat despre viitoarea fază a ofensivei terestre pe care armata a lansat-o sâmbătă seara în Fâşia Gaza, el a răspuns că obiectivul este "de a lovi Hamas pentru a-i înăbuşi durabil dorinţa de a ataca" Israelul.

"Deja am aplicat nişte corecţii foarte severe Hamasului, dar trebuie să-l lovim în continuare şi operaţiunea poate necesita timp", a mai spus purtătorul de cuvânt, fără a face alte precizări.

Iranul întreţine lupta din Gaza

Autor: Carmen Gavrila

Data: 12 ian 2009

Analiză. ŞahIzolatul Iran este o adevărată putere regională, inclusiv prin influenţa remarcabilă pe care o are asupra Hamas sau Hezbollah.

Iranul loveşte Israelul prin susţinerea adversarilor săi palestinieni Foto: Epa

Luptele se duc în Gaza, dar cu ce arme? Conflictul are conotaţii mult mai largi, care implică actori ca Iranul. Se prefigurează un an decisiv pentru diplomaţie în Orientul Mijlociu, cu posibili parteneri noi de negociere.

Nu mai este demult un secret că Iranul, cel izolat de comunitatea internaţională, este de fapt o adevărată putere regională – dar nu prin legături diplomatice clasice, ci prin influenţa remarcabilă pe care o are asupra diverselor mişcări militante, ca Hamas sau Hezbollah.

Nu mai este un secret nici că Iranul persan şi şiit a devenit, paradoxal la prima vedere, mentorul Hamasului arab sunit, sursa de arme şi locul de antrenament pentru militanţii mişcării palestiniene. Asta în condiţiile în care „fraţii” arabi suniţi ai palestinienilor au uitat în ultima vreme de cauza palestiniană, preocupaţi mai degrabă formal de chestiunea irakiană. Palestina a devenit în realitate un ideal uitat de comunitatea arabă, pretext doar pentru câte un discurs ideologic obligatoriu, de ochii lumii.

Un nou actor

Ofensiva israeliană în Gaza a readus în prim-plan problema mult-tergiversatului plan de pace, dar mai ales a pus sub reflector nevoia unei reglementări mai cuprinzătoare în Orientul Mijlociu, pornind de la actori cu influenţă precum Iranul. Devine tot mai clar că fără o angajare a Iranului într-un dialog real, puţine se pot rezolva într-un Orient în care mediatori clasici ca Egiptul sau Arabia Saudită şi-au dovedit neputinţa - de exemplu în conflictul dintre Israel şi Hezbollah din 2006 -, fie pentru că sunt consumaţi de probleme interne, fie pentru că şi-au pierdut din credibilitate în ochii lumii musulmane din cauza statutului de aliaţi ai SUA.

În plus, Egiptul este şi mai prost văzut acum de islamişti, după ce, recent, preşedintele Mubarak a criticat dur Hamasul. Negocierile cu Teheranul sunt complicate de dosarul nuclear iranian, dar nici Iranul nu mai este pe poziţia forte de acum un an - în prezent are o economie grav afectată de preţul scăzut al petrolului, resursă pe care se bazează nu mai puţin de 85% din veniturile Iranului.

Este momentul unei diplomaţii forte, cu atât mai mult cu cât agenda iraniană este complicată şi şubrezită de nesiguranţă de dinaintea unor alegeri prezidenţiale în care Mahmud Ahmadinejad, în cazul probabilei sale noi candidaturi, va avea de răspuns unei opinii publice iraniene profund nemulţumite de situaţia economică precară şi de fondurile alocate unor mişcări militante din afara ţării. Aşadar, diplomaţia occidentală şi chiar cea americană pot găsi un teren propice pentru dialog.

Surpriza de la Teheran

Deşi liderul Hamas, Khaled Meshal, este adăpostit în Siria, nu Damascul are influenţa decisivă asupra mişcării. Hamas depinde aproape sută la sută de sprijinul Iranului. Ofensiva israeliană în Gaza s-a izbit de o grupare Hamas pregătită cu mari cantităţi de arme şi peste 20.000 de militari antrenaţi, mulţi dintre ei în Iran, în baza unui acord semnat în 2006 cu Teheranul.

În Gaza se vorbea încă din 2006, aproape deschis, de reţeaua de tuneluri dintre Fâşie şi Egipt. Jurnalistul palestinian Gazi Safwat îmi explica atunci că pe acolo vin alimente şi medicamente care ulterior sunt distribuite de Hamas printr-o structură de ajutor social. Acelaşi model social a fost aplicat cu succes de Hezbollah în Libanul de Sud, în defavoarea celuilalt mare partid şiit libanez, Amal. La fel s-a întâmplat şi în Gaza, care a devenit fief Hamas în defavoarea Fatah.

Tot prin tunelurile dinspre Egipt vin însă şi arme pentru Hamas, dar şi pentru Jihadul Islamic, organizaţie sunită, cu o ideologie construită pe idealul iranian de republică islamică. Membrii Hamas şi ai Jihadului Islamic au ieşit din Gaza prin aceste tuneluri şi au ajuns în Iran pentru antrenamente în lupte de gherilă, la fel cum s-a întâmplat cu membrii Hezbollah.

În Gaza sunită, despre iranieni nu se mai vorbeşte de multă vreme ca despre nişte eretici şiiţi, cum se întâmplă în multe ţări arabe sunite. Yafez Azzam, lider spiritual al Jihadului Islamic, aflat pe lista israeliană a celor mai căutaţi terorişti, declara în 2006 într-un interviu pentru Radio România că Iranul este cel mai bun prieten al palestinienilor. La fel spunea un purtător de cuvânt al Hamas.

Rachete made in Gaza

Personal, am ajuns în Gaza în 2006. Am mers într-o tabără de refugiaţi în apropiere de Rafah. Comunitatea era în plină fierbere pentru că un şef de clan, simpatizant Fatah, tocmai fusese ucis, după cum spuneau oamenii, de Hamas. Spiritele erau la fel de încinse ca aerul din jur.

Un grup de adolescenţi, gata de luptă, mi-au arătat armamentul din dotare. „Aşteptăm să vedem ce hotărăsc cei bătrâni, dacă pornim să ne răzbunăm”, mi-a spus un băiat cam de 13 ani. Mi-a explicat că Hamas este atotputernic în Gaza şi că au mai rămas puţini simpatizanţi Fatah, ca familia lui.

„Fatah este acuzat de corupţie şi că face compromisuri cu Israelul, în schimb, Hamas are grijă de noi”, îmi explică un altul, ceva mai mare. „Noi, oricum, suntem gata de luptă cu Israelul”, sare primul băiat. Cum? „Îţi arăt imediat, aşteaptă-mă”. Dispare într-o casă din apropiere şi se întoarce, după câteva minute, cu un recipient de metal, cam de jumătate de braţ, topit la un capăt şi lipit.

„Uite, am făcut asta împreună cu amicii mei, merge aruncată la israelieni cu lansatoare”, îmi spune mândru. Şi fără vreun avertisment mi-o trânteşte în mână. Probabil se vedea că nu mă simţeam prea confortabil, aşa că încearcă să mă liniştească: “Nu-ţi face griji, nu explodează decât dacă îi pun detonatorul ăsta”.

După ce şi-a terminat mica demonstraţie completează: „Facem şi dintr-astea, că e nevoie, armele adevărate, care ne vin de la prieteni, nu sunt suficiente”.

Medierea Turciei

“Pentru moment, partenerul cel mai credibil în ochii Hamas este Turcia”, credeYves Aubin de la Messuziere, cercetător şi fost director pentru Africa de Nord şi Orientul Mijlociu în Ministerul francez de Externe.

„Hamas are de mult timp relaţii bune cu această ţară, care are, de asemenea, relaţii bune şi cu Israelul, servind ca intermediar în negocierile cu Siria”, a explicat fostul diplomat. “Oamenii din Hamas iau în calcul posibilitatea instalării la punctele de trecere în Israel a unei forţe de observatori turci”, a spus el.

Carmen Gavrilă este jurnalistă la Radio România

Lider terorist ucis de Israel

16 Ian 2008 Carmen Gavrila

Liderul aripii militare a Jihadului Islamic din Cisiordania - brigazile Al Quds - a fost ucis in timpul unui raid al fortelor israeliene.

Trupul lui Walid Obeidi a fost purtat de colegii sai de Jihad

Walid Obeidi era cautat de ani intregi. El a fost ucis intr-un schimb de focuri in satul Qabatiya de linga Jenin, spun o serie de oficiali si martori oculari. Uciderea lui Obeidi reprezinta o victorie pentru Israel.

Desi filiala Jihadului Islamic din teritoriile palestiniene nu are foarte multi adepti si nu se compara cu Hamas, de exemplu, din punctul de vedere al capacitatii militare, gruparea a reusit, totusi, de-a lungul timpului sa provoace numeroase victime pe teritoriul israelian, mai ales prin atentate sinucigase.

In ultimii doi ani insa, membrii sai au preferat sa lanseze rachete, inclusiv artizanale, din taberele de refugiati si localitatile din Gaza aflate aproape de Israel.

Jihadul Islamic nu este printre gruparile favorite ale palestinienilor pentru ca, desi sunnita, miscarea are drept ideal instalarea in teritorii a unui regim de tipul republicii islamice iraniene, iar Sharia sa fie legea de baza a viitorului stat palestinian. In plus, Jihadul Islamic nu are o retea de protectie sociala precum cea a Hamas, si deci nici popularitatea aferenta.

De altfel, este un fapt cunoscut ca, in prezent, principalul finantator al Jihadului Islamic din Gaza este Iranul, iar liderii miscarii nu ascund acest lucru. Ei zic ca Jihadul Islamic are agenda proprie, este independent, dar "nu spune nu cind poate primi ajutor de la prieteni precum Iranul".

Jurnalistul palestinian Gazi Safwat a explicat pentru Cotidianul ca palestinienii, desi in general musulmani sunniti credinciosi, nu agreeaza ideea unui regim similar celui din Iran, fie el si sunnit. Safwat comenteaza ca Hamas are popularitate mai ales in rindul palestinienilor din Gaza si datorita "islamului curat" pe care il practica, si a religiozitatii de care dau dovada membrii miscarii, dar nu pina la punctul de a vorbi despre un viitor stat palestinian islamic.

In general, Jihadul Islamic respinge orice dialog cu Israelul pina la o retragere in prealabil din toate teritoriile pierdute de arabi dupa razboiul de 6 zile. In plus, daca in Hamas si mai ales Fatah sint voci moderate care nu exclud o posibila viitoare recunoastere a Israelului ca stat, Jihadul Islamic este ferm impotriva acestui lucru.

Scopul principal al Jihadului Islamic aripa palestiniana a fost, inca de la infiintarea sa, distrugerea statului Israel. Mai mult, miscarea se manifesta de multe ori, din punct de vedere ideologic si al actiunilor militare, impotriva multor guverne arabe pe care le acuza ca au renuntat sa mai sprijine cauza palestiniana, ca nu sint suficient de "islamice" si ca au tendinte prooccidentale.

Demisie in guvern

Ministrul israelian al Afacerilor Strategice, Avigdor Liberman, a renuntat la functia din guvern, iar premierul Ehud Olmert i-a acceptat demisia. Seful executivului i-a multumit lui Liberman pentru contributia sa la citeva strategii importante de securitate si la implementarea unor masuri sociale. Potrivit analistilor, plecarea ministrului de la guvernare este o lovitura grea pentru Ehud Olmert, care ar putea pierde influenta asupra Ministerului Afacerilor Strategice.

Ultimatum sau expulzare

20.02.2009

Va fi expulzat episcopul britanic Richard Williamson?

Negaţionist al Holocaustului, episcopul Richard Williamson a fost somat să părăsească Argentina în maximum 10 zile. În caz contrar, autorităţile de la Buenos Aires îl vor expulza.

Zece zile, atât îi rămân episcopului Richard Williamson pentru a părăsi Argentina, în cazul în care nu îşi retrage tezele scandaloase referitoare la Holocaust. Pe 8 februarie, Williamson a fost demis şi de la conducerea seminarului teologic din cadrul Fraţiei Sfântului Pius al X-lea, din localitatea argentiniană La Reja.

Richard Williamson este unul din cei patru episcopi membri ai frăţiei fundamentaliste, reabilitaţi de Papa Benedikt al XVI-lea la sfârşitul lunii ianuarie. El a ajuns în atenţia opinia publice, după declaraţiile făcute pentru un post de televiziune suedez. Wiliamson susţinea că "200.000 până la 300.000 de evrei au murit în lagărele de concentrare", dar "nici unul în camerele de gazare".

Declaraţiile au fost urmate de dezbateri aprinse în toată lumea. Episcopul şi-a menţinut însă poziţia. Într-un interviu acordat săptămânalului german "Der Spiegel", Williamson refuza să îşi retragă afirmaţiile şi promitea să verifice datele referitoare la Holocaust, menţionând însă că procesul ar putea dura.

Papa Benedikt al XVI-lea i-a cerut oficial episcopului să îşi reconsidere poziţia faţă de Holocaust, pretinzând ca acesta să se distanţeze "clar şi în mod public" de declaraţiile anterioare. Suveranul Pontif a condamnat în mod clar negarea suferinţelor şi a pogromului la care au fost supuşi evreii.

Pe calea dreaptă

Vaticanul în dificultate

Vaticanul a încercat, în zadar, să îl aducă pe calea dreaptă pe episcopul rătăcit. În Germania, Conferinţa Episcopală a cerut Papei să anuleze decizia de reabilitare a lui Williamson, pe care Robert Zollitsch l-a numit "imposibil şi iresponsabil".

Poziţia Suveranului Pontif a dat naştere unor tensiuni evidente în viaţa publică. Însăşi Angela Merkel l-a critica public pe Papa originar din Germania.

Experţii sunt de părere că Richard Williamson ar putea fi din nou excomunicat. Biserica Catolică este obligată "să ia poziţie în cazul unor probleme sociale sau etnice, atunci când demnitatea umană este afectată chiar de reprezentanţii clerului" , susţine profesorul în teologie Peter Krämer. Iar negarea Holocaustului este tocmai un atentat la demnitatea umană.

Ieri, un reprezentat al Ministerului de Interne de la Buenos Aires a declarat că afirmaţiile lui Williamson "jignesc profund societatea argentiniană, comunitatea evreiască şi întreaga umanitate, pentru că neagă un adevăr istoric". Prin urmare, Richard Williamson trebuie să părăsească Argentina. Decizia a fost salutată de comunitatea evreilor din Argentina. La Vatican însă, decizia guvernului de la Buenos Aires a rămas fără ecou. "No comment" - la atât s-a limitat Federico Lombardi, purtătorul de cuvânt al Sfântului Scaun.

Alina Kühnel

Netaniahu luptă pentru o mare coaliţie

23.02.2009

Tzipi Livni şi Beniamin Netaniahu

Şeful partidului israelian Likud, Beniamin Netaniahu doreşte să formeze o mare coaliţie alături de Tzipi Livni, şefa partidului Kadima, adevăratul câştigător al recentelor alegeri.

Beniamin Netaniahu a reiterat, la începutul discuţiei sale cu Tizpi Livni, şefa partidului Kadima, că doreşte formarea unei mari coaliţii.

„Cred că nu putem obţine unitatea decât prin dialog. Nu prin solicitări ci prin încercarea sinceră de a găsi o poziţie comună, bazată pe respect reciproc şi pe un dialog sincer. Astăzi vom încerca acest lucru. Vom încerca să întindem mâna mai întâi partidului Kadima, apoi partidului muncii".

Netaniahu a fost însărcinat vineri (20.02.2009), de către preşedintele Şimon Peres cu formarea coaliţiei guvernamentale. Netaniahu a mai adăugat că unitatea ar trebui să fie ţelul suprem al oricărui partid care reprezintă cu adevărat interesele Israelului.

Fostul premier, Ehud Olmert, a insistat asupra formării rapide a unei coaliţii capabile să guverneze.

„Formarea unei coaliţii este, în esenţă, crearea acelei infrastructuri care-i va permite statului Israel, în anii ce urmează, să meargă înainte. De aceea - şi pentru binele întregii naţiuni israeliene - doresc să-mi exprim toată aprecierea pentru faptul că deputatul Beniamin Netaniahu şi-a asumat această sarcină şi să-i doresc mult succes la realizarea ei".

Netaniahu exclude soluţia celor două state

Potrivit mass-media israelienă, Netaniahu intenţionează să-i ofere oponentei sale, Tzipi Livni, un "parteneriat complet". Acesta ar cuprinde două din portofoliile cheie, posibil ministerul de Externe şi ministerul Apărării. Pe lângă aceasta, doreşte să creeze programul de guvernare împreună cu Livni, aspect care ar stârni însă nemulţumirea partidelor mai mici de dreapta.

În planul politicii externe, Netaniahu ar fi dispus, potrivit cotidianului „Yedioth Ahronoth“, să facă anumite concesii. Tratatul de coaliţie nu va cuprinde însă, cu siguranţă, două cuvinte, anume : un "stat palestinian".

În ajunul discuţiilor în vederea formării unei coaliţii, Livni a subliniat că partidul ei nu doreşte să servească drept paravan stagnării politice. Preşedintele autorităţii palestiniene, Mahmud Abbas, i-a solicitat viitorului premier israelian să respecte toate tratatele de pace de până acum. Un purtător de cuvânt al preşedintelui Abbas a declarat la Ramallah că noul cabinet trebuie să accepte soluţia celor două state şi să stopeze definitiv procesul de colonizare.

Clemens Verenkotte/Ana-Maria Fischer-Dieskau

Demiterea negociatorului israelian pentru Gaza provoacă aprinse controverse

25.02.2009

În timp ce în Israel continuă negocierile pentru formarea noului guvern, premierul demisionar Ehud Olmert l-a destituit din funcţie pe negociatorul-şef pentru încheierea unui armistiţiu durabil în Gaza, Amos Gilad.

Olmert a reacţionat astfel la o serie de critici ale lui Gilad, exprimate în presă. Evenimentul a provocat o amplă dezbatere în societatea israeliană.

Din dorinţa de a dezamorsa situaţia, premierul Ehud Olmert a comunicat, prin biroul său, că demiterea lui Amos Gilad nu dăunează nici eforturilor de încheiere a unui armistiţiu cu Hamas şi nici strădaniilor depuse în vederea eliberării caporalului israelian Gilad Shalit, răpit de militanţi islamişti.

În ciuda acestor declaraţii, Olmert continuă să fie foarte contestat.

 Aşa de pildă, Mişcarea pentru eliberarea lui Shalit consideră că demiterea negociatorului şef este o măsură decisă de Olmert din raţiuni de orgoliu rănit.

Mediile israeliene văd pe de altă parte o legătură directă între demitere şi raporturile dintre Olmert şi ministrul apărării, Ehud Barak. Între cei doi au apărut în ultima vreme neînţelegeri în privinţa modului optim în care să se desfăşoare negocierile cu Hamas.

Shaul Mofaz, ministrul israelian în exerciţiu al transporturilor, un apropiat al lui Olmert, consideră că Amos Gilad este un pion care a fost sacrificat fiindcă funcţia i-a fost încredinţată de ministrul apărării Barak.

„Sunt încredinţat că Amos Gilad s-a trezit implicat într-o luptă ce se poartă între doi factori de decizie ai statului evreu, între premier şi ministrul apărării. Negociatorul nu a făcut decât ce i s-a cerut. Mânia celor doi s-ar fi putut la fel de bine abate şi asupra unei alte persoane”, a spus Mofaz.

Şi ziarul Haaretz consideră că motivul demiterii lui Amos Gilad este profunda antipatie dintre Olmert şi Barak. Premierul este preocupat la final de mandat, de impresia pe care o va lăsa israelienilor, de modul în care aceştia îşi vor aduce aminte de el.

Acelaşi ziar scrie că Olmert se crede de neînlocuit. Acţiunile sale dăunează însă relaţiilor israeliano-egiptene. Potrivit Haaretz, egiptenii sunt nemulţumiţi fiindcă proiectul de acord pe care l-au mediat între Israel şi Hamas ajunsese în stare finală, gata de a fi semnat, când Olmert a abandonat în ultimul minut, făcând dependentă deschiderea punctelor de trecere în Fâşia Gaza de eliberarea militarului israelian aflat în mâinile Hamas.

Negocieri pentru formarea guvernului de uniune nationala

În răstimp, liderul opoziţiei, Beniamin Netaniahu, continuă în culise tratativele pentru formarea unei largi coaliţii. Primele discuţii separate cu Ehud Barak, în calitatea sa de lider al laburiştilor şi cu Tzipi Livni, preşedinta formaţiunii Kadima s-au terminat zilele trecute fără rezultat.

Livni a subliniat la televiziunea israeliană, că nu vrea să ajungă o marionetă în mâinile lui Netaniahu, într-un guvern care vrea să abandoneze procesul de pace cu palestinienii:

„Nu văd cum simpla mea participare la guvernare ar fi benefică poporului. Nu văd cum aş fi de folos devenind partener al stagnării, votând măsuri care contravin convingerilor mele şi asistând la întreruperea unor procese care, în accepţiunea mea, ar trebui să continue. Pe drept cuvânt, deja după o lună ar veni oamenii la mine să mă întrebe ce fac de fapt într-un asemenea guvern.”

Sunt însă voci în partidul lui Livni, Kadima, care avertizează cu privire la riscurile refuzării pripite a ofertei lui Netaniahu. Ministrul Shaul Mofaz, rivalul intern al lui Livni, a declarat radioului armatei:

„Plecarea pe băncile opoziţiei nu este cea mai fericită opţiune. Trebuie să facem totul pentru a forma un guvern de uniune naţională în condiţiile puse de Kadima: În primul rând negocieri cu palestinienii şi cu Siria şi în al doilea rând schimbarea formei de guvernare.”

Mediile israeliene informează că Beniamin Netaniahu, însărcinat cu formarea guvernului, va întreprinde vineri o nouă încercare oficială de a-i convinge pe Livni şi Barak să formeze o coaliţie cu blocul Likud, în cadrul unei reuniuni la vârf a celor trei preşedinţi de partide.

Tim Assmann / Ioachim Alexandru

Vaticanul şi evreii

Anca MANOLESCU

18 februarie 2009

„Cine ameninţă un evreu îl ameninţă pe Christos“ – spunea Sfîntul Bernard, care era totuşi un tip de sfînt ofensiv, aproape militar. În Decameronul lui Boccaccio parabola celor trei inele sugerează egala valabilitate a religiilor abrahamice. Un Pico della Mirandola, alături de alţi renascentişti, a studiat

Cabbala nu atît cu gîndul convertirii evreilor, cît mai ales din dorinţa de a reînvia o înţelepciune universală, perenă. În Evul Mediu, Spania nu a fost poate „secolul de aur“ al întîlnirii între religiile monoteiste, dar a fost totuşi un mediu al schimburilor intelectuale, al traducerilor şi al circulaţiei textelor. S-ar mai putea cita o sumedenie de fenomene punctuale de convivialitate între creştinism şi iudaism.

Totuşi, în spaţiul larg al societăţii şi în timpul lung al istoriei, teologia creştină a susţinut „teoria substituţiei“: creştinătatea este noul, adevăratul Israel, misiunea celui „vechi“ fiind încheiată. Pentru europeni şi pentru teologii lor oficiali, iudaismul nu era o „necredinţă“, ci o „credinţă depăşită“, la care se adăuga calificarea de „popor deicid“. Evreii au fost singurii necreştini admişi pe pămîntul Europei creştine, dar au fost mereu „străinii“, utili, îngăduiţi şi persecutaţi ca străini. Mutînd accentul de pe religie pe cetăţenie, modernitatea a schimbat statutul evreilor în societate: ei au putut începe să participe la viaţa publică, iar cultul le-a fost recunoscut oficial, alături de celelalte culte. Totuşi, din punct de vedere teologic, lucrurile nu s-au schimbat prea mult pînă la mijlocul secolului trecut. Oroarea Holocaustului şi a regimurilor fasciste totalitare a fost cea care a zguduit Biserica catolică şi a determinat-o să îşi regîndească relaţia cu iudaismul. Deja în anii ’30, Papa Pius al XI-lea amintea: „din punct de vedere spiritual, sîntem toţi semiţi“. După război şi mai ales de la Conciliul Vatican II încoace, Biserica catolică şi-a rafinat mereu concepţia referitoare la relaţia spirituală între cele două religii, a înmulţit gesturile de fraternitate, dialogurile metodice cu reprezentanţii iudaismului. Raporturile dintre iudaism şi creştinismul apusean (catolic şi protestant) nu mai stau astăzi sub semnul tensiunii inamicale. Sînt un domeniu bine organizat, bine frecventat de ambele părţi, fertil. Însă trauma Holocaustului – alături de memoria istoriei lungi – face ca acest domeniu să rămînă extrem de sensibil, să păstreze – uşor de redeschis – vechile răni. E un domeniu unde fiecare fapt punctual capătă importanţă simbolică, fiind interpretat după logici care, dacă nu mai sînt antagonice, au totuşi perspective distincte. În orizontul noii cordialităţi, logica victimei, de parte evreiască, şi logica identităţii proprii, de parte creştină, continuă să se confrunte. Dar dialogul, chiar dacă accidentat, rămîne deschis şi partenerii ajung astfel să sporească o interogaţie comună, să mărească partea „celuilalt“ inclusă în propria perspectivă. Incidentul cel mai recent – cu rezonanţă publică şi mediatică – a fost stîrnit de decizia Papei Benedict al XVI-lea de a ridica excomunicarea privitoare la patru episcopi integrişti, pronunţată de Vatican în 1988. Printre ei se numără Monseniorul Richard Williamson, cunoscut pentru negaţionismul său în ce priveşte Holocaustul, poziţie pe care şi-a reafirmat-o recent la televiziunea suedeză, susţinînd inexistenţa camerelor de gazare. Voci evreieşti, creştine şi laice au condamnat poziţia episcopului britanic şi au pus implicit în chestiune decizia Papei. Cancelarul Angela Merkel (susţinătoare a unei nete laicităţi europene) i-a solicitat germanului Benedict al XVI-lea o poziţie clară faţă de incident. După o primă atitudine mai vagă, Vaticanul a cerut episcopului Williamson să-şi renege public cuvintele privitoare la Holocaust.

Superiorul general al comunităţii integriste „Fraternitatea Sfîntului Pius al X-lea“, Monseniorul Bernard Fellay, a declarat că actul episcopului negaţionist e străin de concepţiile comunităţii pe care o conduce, a cerut iertare Papei şi „tuturor oamenilor de bunăvoinţă, pentru consecinţele dramatice ale acestui act“ şi i-a interzis Monseniorului Williamson, pînă la un nou ordin, „orice luare de poziţie publică în chestiuni politice şi istorice“. Conferinţe episcopale naţionale au condamnat şi ele atitudinea episcopului, îndemnîndu-l „să dobîndească o atitudine pozitivă faţă de evrei“.

Blamînd negaţionismul episcopului Williamson, Papa s-a arătat totuşi indignat de virulenţa criticilor din mediul german la adresa deciziei sale de a-i reprimi în Biserica catolică pe episcopii integrişti. Ea ar trăda reactivarea unor sentimente anticatolice, mereu latente în Germania.

Asemenea predecesorului şi prietenului său Ioan-Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea are de articulat logica fraternităţii faţă de iudaism şi logica unei Biserici catolice care vrea să rămînă fidelă misiunii ei, să recapete putere şi unitate, să îşi mărească vizibilitatea publică şi influenţa socială. Or, mediul integrist e caracterizat prin angajament religios puternic, prin mulţimea vocaţiilor preoţeşti, prin iniţiative personale. Vaticanul a încercat mereu reintegrarea integriştilor în Biserică, sperînd ca vigoarea lor să participe, cu ajustările necesare, la binele eclezial comun.

În cuvîntul cu care şi-a inaugurat pontificatul, Benedict al XVI-lea s-a adresat „fraţilor evrei“ de care creştinii „sînt legaţi printr-un mare patrimoniu spiritual ce-şi are rădăcina în făgăduinţele irevocabile

ale lui Dumnezeu“. El reafirma astfel o convingere teologică – formulată solemn în declaraţia conciliară Nostra Aetate (1965) – care a cîştigat putere în modernitate, dar care e de sursă paulină: tradiţia ebraică îşi continuă destinul salvator, neinvalidată de apariţia creştinismului. Pe de altă parte, Papa a stîrnit protestul responsabililor evrei atunci cînd a dat o mai largă posibilitate de celebrare vechii liturghii catolice, unde evreii sînt calificaţi drept „popor deicid“ – noţiune pe care Vatican II o îndepărtase din liturghie şi din doctrină. Ioan-Paul al II-lea, un Papă al fraternităţii religioase, nu a putut evita, nici el, confruntarea celor două logici. El a făcut gesturi-reper în privinţa iudaismului – vizita în 1986 la sinagoga din Roma, cererea de iertare pentru persecutarea evreilor şi pentru Inchiziţie, călătoria din 2000 în Ţara Sfîntă –, alături de acte care au stîrnit reticenţe de partea evreiască. Canonizarea Edithei Stein a fost percepută ca o încercare de prozelitism. Reflecţia Vaticanului privitoare la Holocaust (1998) a dezamăgit prin faptul că, spre deosebire de Declaraţia expiscopilor francezi, textul pontifical nu menţiona influenţa anti-iudaismului în formarea antisemitismului, ci condamna Holocaustul exclusiv ca act al regimurilor totalitare.

Magisteriul catolic are aşadar de acoperit dubla sarcină de a păstra însufleţit imensul depozit al tradiţiei şi de a trata critic temele exclusiviste pe care istoria unui creştinism istoric triumfător l-a depus acolo. Teologii catolici şi protestanţi au renunţat de mult la ceea ce istoricul Jules Isaac a numit „învăţătura dispreţului“ privitoare la evrei. Au înlocuit-o cu o „învăţătură a fraternităţii“ care continuă să îşi elaboreze precizări doctrinare.

Cercetările istorico-critice ale textelor biblice, studiile întreprinse de teologi şi de specialişti în ştiinţele omului privitoare la începuturile creştinismului au contribuit şi ele la a spori, în publicul larg, conştiinţa legăturii dintre cele două tradiţii. Se admite astăzi ca de la sine înţeles că primii creştini şi-au trăit credinţa ca membri ai tradiţiei ebraice, că din punct de vedere istoric separarea celor două comunităţi a fost determinată de presiunea romană asupra Israelului, în faţa căreia ele au reacţionat diferit. Israelul s-a adăpostit în propria specificitate; creştinismul a sfîrşit prin a compune din punct de vedere istoric cu Imperiul.

Spiritual vorbind, dialogul actual între iudaism şi creştinism are accidente şi hopuri, dar şi rezultate spectaculoase în raport cu scurta lui istorie. Imaginea fiecărei tradiţii se limpezeşte în ochii celuilalt, se curăţă de exclusivisme şi dispreţ. Din perspectivă ebraică, Iisus e socotit astăzi un mare profet şi vizionar, chiar dacă logica ebraică nu admite întruparea divinului în istorie, ci doar la capătul ei. Însă acest capăt poate fi gîndit astfel încît logicile celor două tradiţii – rămînînd distincte – să conveargă: nu spre o dogmă comună, ci spre acel punct atemporal în care istoria se articulează cu Ierusalimul ceresc.

Chestiunea cu adevărat nevralgică pentru întîlnirea celor două tradiţii constă în tendinţa (pe care unii din reprezentanţii lor o iau drept o datorie) de a-şi obiectiva fără rest misiunea. Iudaismul are de evitat riscul de a-şi gîndi unicitatea ca pe o superioritate. Creştinismul are de evitat riscul de a gîndi Adevărul întrupat într-un sens strict istoric, de unde ar decurge pretenţii de universalitate orizontală. Chiar întîlnirea între iudaism şi creştinism, chiar dificultăţile ei teologice îndeamnă fiecare tradiţie să se privească pe sine şi să o privească pe cealaltă din punctul de vedere al Autorului lor comun.

Israel: Operaţiunea „Şarm pe internet“

Autor: Itamar Eichner

Data: 25 feb 2009

„Yediot Aharonot“ 21 februarie 2009

Chiar dacă ofensiva din Gaza s-a oprit, războiul mediatic continuă nestingherit. Autorităţile israeliene au organizat o armată de blogeri, având ca sarcină apărarea poziţiei statului evreu.

Ministerul Integrării a recrutat noi imigranţi, dar şi evrei din afara graniţelor, cu acces la calculator şi cunoscători a cel puţin două limbi străine, pentru a îmbunătăţi imaginea Israelului pe internet.

Campania a fost lansată la o săptămână de la proclamarea încetării focului, din 17 ianuarie. Obiectivele principale: blogurile, comentariile, reţelele de socializare, sondajele sau înregistrările video postate pe YouTube. Promotorii campaniei au fost surprinşi de succesul iniţiativei. Mai bine de 1.000 de persoane s-au oferit voluntar, din care 350 rusofoni, 250 anglofoni, 150 hispanofoni,  100 francofoni şi 50 germanofoni.

Şi alte limbi europene sunt reprezentate, între ele figurând portugheza, suedeza, olandeza, italiana, româna, poloneza etc. Există printre voluntari şi vorbitori de arabă, persană, şi chiar un vorbitor de chineză. Circa 60% din aceşti voluntari sunt imigranţi, restul - evrei din diaspora şi chiar ne-evrei care susţin Israelul şi sunt dispuşi să-l sprijine.

Dacă Ministerul Integrării a fost însărcinat cu recrutarea, revine Ministerului de Externe să se ocupe cu instruirea “recruţilor” benevoli de pe net. De fiecare dată când ministerul reperează o tendinţă antiisraeliană pe un blog într-o limbă străină sau pe un site de pe Internet, trimite urgent un mesaj de atenţionare voluntarilor pentru ca aceştia să organizeze riposte, inundând site-ul respectiv cu opinii proisraeliene.

“Este o ocazie formidabilă pentru noii imigranţi, care au format întotdeauna un nucleu sionist puternic. Pot contribui astfel la ameliorarea imaginii Israelului în lume. Imigranţii care vorbesc limbi străine reprezintă un atu pentru Israel, de care trebuie să profităm”, este de părere reprezentantul Ministerului de Externe, generalul Erez Halfon. Din cauza succesului operaţiunii şi a amplorii răspunsului, diplomaţia israeliană se gândeşte acum să folosească voluntarii nu numai în perioadele de conflict. 

Miriam Schatzberger, 25 de ani, sosită recent din Germania, se numără printre recruţii ministerului. “Navighez pe site-urile germane şi sunt din ce în ce mai şocată de opiniile antiisraeliene. Merg la aceste bloguri, mă prezint ca israeliană şi încerc să le prezint o versiune mai nuanţată a faptelor”.

Holocau$tul, jidanii si palestinienii

Vasile Zarnescu

January 22nd, 2009

O axiomă a polemicii relevă că, pentru a ne înţelege, trebuie să ne definim termenii. O facem şi noi: 1) „holocaust“ înseamnă, în cadrul cultului mozaic, ritualul „arderii de tot“; 2) în propaganda antiholocau$tică, „holocau$t“ înseamnă, după Norman Finkelstein şi Noam Chomsky, holocash, adică „escrocheria holocaustului“; 3) „jidan“ este pronunţia, deformată în unele limbi europene, a

germanicului jüden – adică a numelui aşa-zişilor evrei proveniţi din al 13-lea trib, khazarii, care-şi zic „evrei“ fiindcă au parazitat religia mozaică; cuvîntul este ştiinţific, atestat istoric şi, deci, nu are nimic jignitor, cum pretind jidanii. Între evreii autentici, sefarzii (fundamentalişti, din Palestina şi din diaspora), şi jidani, ashkenazii, există o duşmănie perenă şi profundă, chiar dacă jidanii o maschează spre a fi confundaţi cu evreii! 4) Palestina nu mai are graniţe definite şi nici statut politic, de aceea palestinienii trebuie holocaustizaţi, ca să facă loc jidanilor imigraţi din Europa şi Rusia. Evreii din Occident nu prea merg să se stabilească în Israel şi în Palestina (zisă, acum, „Teritoriile Cucerite“), iar cei care, din neatenţie, vin, se reîntorc fuguţa în Occidentul „atotcuprinzător“ – cum îl categorisea senatorul evreu-american Joe Lieberman –, fiindcă sunt „terorizaţi“ de rachetele trase de Hamas! Dar, supunîndu-se unor directive, jidanii afluesc masiv în România, fiindcă vor să transforme ţara noastră în stat jidănesc de rezervă!

În urmă cu aproape şapte ani, am publicat în revista Justiţiarul, într-un lung serial, articolul „Holocaust-ologii – vectori ai războiului axiologic“. Studiul se baza, în principal, pe lucrările lui Roger Garaudy şi Norman Finkelstein. L-am republicat recent şi l-am adnotat, aici, pe Altermedia. Prognozele formulate atunci s-au adeverit, pe parcurs, între timp. Ultima agresiune „fierbinte“ a Israelului contra palestinienilor, începută în 27 decembrie 2008 şi încheiată la 22 ianuarie 2009, le confirmă o dată în plus. De aceea este necesar să-i fac respectivului studiu un scurt rezumat, pentru cititorii care nu au răbdarea să citească texte lungi, laborioase şi să expun, din nou, ideile principale, confruntate cu situaţia de azi.

În esenţă, Roger Garaudy analiza dogmele de care face uz Israelul în politica sa agresivă, teroristă, pe care o aplică încă de la înfiinţarea sa, în 1948. Fireşte, nu este vorba de dogme teologice, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci de dogmele sionismului, pe care le relevă Roger Garaudy în cărţile sale, care i-au adus condamnarea în baza legii Gayssot, după care a fost copiată de guvernanţii români în O.U.G. nr. 31/2002. Prima dogmă este că evreii sunt „poporul ales“ de Dumnezeu. După părerea mea, «propoziţia „evreii reprezintă poporul ales de Dumnezeu“ înseamnă că evreii au fost aleşi de către Dumnezeu pentru ca să facă experienţe politico-istorice pe ei, spre a arăta celorlalte popoare că nu trebuie să procedeze ca evreii. În interpretarea rabinilor sionişti, propoziţia înseamnă, invers, că „evreii sunt singurul popor superior, cărora trebuie să li se supună toate celelalte popoare“. Aceasta este, de altfel, semnificaţia integristă a primei dogme, în esenţă rasistă, extremistă şi, deci, eminamente teroristă». A doua dogmă, elaborată de rabinii sionişti, prin care se „justifică“ înfiinţarea statului izraelian, a fost sintetizată în enunţul „Un pămînt fără popor pentru un popor fără pămînt“: adică, Palestina – din care au fost împrăştiaţi evreii – trebuie cedată, după 2.000 de ani, jidanilor, care au început să vină, crescendo, acolo, abia de la începutul secolului XX, după înfiriparea sionismului! Palestinienii, care trăiesc acolo din străvechime, evident, nu există de vreme liderii sionnişti au „decretat“ că Palestina este „un pămînt fără popor“; iar dacă existau, cumva, ei trebuiau exterminaţi sau măcar expulzaţi. A treia dogmă, derivată din cea anterioară, pe care primul dintre premierii Israelului, David Ben Gurion – venit din Polonia, deci sionist (adică jidan) –, a considerat-o ca fiind

„soluţia finală“, este epurarea etnică, adică una din formele de manifestare a terorismului. De aceea, Ben Gurion a şi fost supranumit „marele expulzator“. Pentru a-i finaliza soluţia, Golda Meir – tot prim-ministru al Israelului, venită din Rusia, deci tot sionistă (jidancă) – a declarat că „palestinienii, pur şi simplu, nu există“ (sic), deşi existenţa lor era foarte concretă, căci se ducea – şi se duce şi acum – contra lor războiul de exterminare. A patra dogmă, implicită, este tot o denaturare a ideilor din Vechiul Testament – „o lectură integristă a Bibliei“, cum o califică Roger Garaudy –, anume că „terenurile de care vorbeşte Biblia, de la Nil pînă la Eufrat, aparţin evreilor“. Prin ea se „justifică“ acţiunile de cucerire a teritoriilor şi de destabilizare a statelor arabe limitrofe graniţei iniţiale a Israelului, stabilită, în 1947, de O.N.U. De fapt, cum se ştie, Israelul nu respectă hotărîrile O.N.U. A cincea dogmă este cea mai edificatoare privind natura funciarmente teroristă a sionismului, văzut ca afacere – după cum îl definise însuşi Theodor Herzl, fondatorul Mişcării Sioniste – dar şi ca politică teroristă: „Înfiinţarea statului Israel reprezintă răzbunarea Holocaustului“. În sfîrşit, a şasea, confecţionată minuţios, este dogma „celor şase milioane“ de evrei omorîţi în al Doilea Război Mondial, adică aşa-zisul „Holocaust“, cu H mare, în sensul că ar fi vorba de unicitatea acestuia, adică numai evreii ar fi avut de suferit.

Ceea ce este absolut fals. Fals este că nu au murit „şase milioane“ de evrei, ci mai puţin – după unii vreo 4,5 milioane, iar după alţii mai puţin, ajungîndu-se la cifra de doar cîteva sute de mii (cf: http://www.vho.org/aaargh/fran/archFaur/1995-2000/RF951218.html)! Apoi, chiar dacă ar fi murit atîţia, nu ar fi o cifră prea mare în comparaţie cu pierderile altor popoare, care se ridică la 50-60 sau chiar 100 de milioane de oameni. Dar a o ţine, într-una, cu cele „şase milioane“ de evrei care n-au fost şase, ci mult mai puţin şi, totodată, a ignora – ba, mai mult –, a refuza recunoaşterea celorlalte zeci de milioane de victime ale altor popoare, a refuza recunoaşterea holocaustului armenilor făcut de turci, a holocaustului amerindienilor comis de yankei, a holocaustului românilor comis de jidanii kominternişti înseamnă că, vorba lui Eichmann, cele şase milioane reprezintă doar de o „statistică“, manipulată pentru a face un mare gheşeft. Adică, gonflarea numărului victimelor de la cîteva sute de mii la 6 milioane nu a avut decît acest scop: confecţionarea „holocaustului unic“ şi transformarea lui în holocau$t, în holocash – fapt denunţat de Norman Finkelstein, Roger Garaudy, Robert Faurisson, Arthur Butz, Jürgen Graf, Germar Rudolf, Maxime Pale, Charles E. Weber, Wilhelm Staglich şi toţi ceilalţi autori ai literaturii zise „revizioniste“, ale căror nume şi lucrări pot fi văzute pe http://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html.

De fapt, toate dogmele enumerate, pe care Garaudy le intitulează „Miturile fondatoare ale politicii izraeliene“, sunt absolut false, bazate pe falsificarea textelor biblice de către nişte atei – cum au fost şi sunt toţi conducătorii Israelului. Dar respectivele falsuri dobîndesc – printr-o agresiune informaţională bine concertată şi cu sprijinul S.U.A. – o valoare de întrebuinţare specială: fac bani şi servesc Israelului la acapararea de noi teritorii, care tot bani înseamnă. De aceea, ele reprezintă „interesele“ pe care, arăta Finkelstein, le apără Wiesel, aflat în fruntea „holocaust-ologilor“. Referitor la miturile – sau la dogmele – enumerate, Garaudy conchidea: „Această folosire a textelor biblice

pentru a justifica o politică a crimei nu are nici o bază religioasă, ci constituie numai o lectură integristă a textelor sacre, lectură care devine o sîngeroasă escrocherie rasistă“ (s.n. – V.I.Z.). Consecinţa periculoasă a practicii acestor „holocaust-ologi“ a fost rezumată de rabbi Arnold Jacob Wolf, director la Yale University: „Se pare că, în universităţile noastre, Holocaustul este vîndut, nu predat“ (sic).

Între timp, această prezumţie a devenit realitate. Pentru că, nu numai în S.U.A şi în statele satelite acestora Israelul şi-a impus punctele de vedere şi şi-a asigurat sprijinul, dar şi în România, ca urmare a lichelismului ex-premierului Adrian Năstase, a fost impusă, prin O.U.G. nr. 31/2002, introducerea studierii holocaustului (adică a sionismului) în manualele şcolare, precum şi impunerea plătirii a circa 20 de miliarde de dolari ca despăgubire pentru pretinsul „holocaust“ comis de români! Roger Garaudy îl citează şi pe rabinul Moshe Menuhin (tatăl violonistului Yehudi Menuhin), care, referindu-se la conducătorii Israelului, îi numea „barbari tribali precum Ben Gurion, Moshe Dayan şi bandele militare care au pervertit Israelul“, şi, totodată, îi îndemna pe evrei: „Reveniţi la Dumnezeul părinţilor voştri, la iudaismul profetic, respingeţi regimul napalmului. Întoarceţi-vă la graniţele date în 1947 de către Naţiunile Unite pe seama arabilor săraci şi duceţi o viaţă constructivă şi nu distructiv㻓.

Dar a vorbit în van! Trebuie reamintit că, la începutul războiului „de şase zile“, aviaţia militară a Israelului a atacat deliberat, cu torpile şi rachete cu napalm, nava-spion Liberty a prietenilor lor americani, mitraliind inclusiv răniţii şi bărcile de salvare – aşa cum am relevat, anterior, referindu-mă la cărţile lui James Bamford, The Puzzle Palace şi Body of Secret (vezi inclusiv: http://www.the7thfire.com/new_world_order/zionism/israeli_false_flag_attack_%20on_USS_Liberty.htm)! Ei, iată că şi „politica napalmului“ a devenit o realitate cotidiană: palestinienii dau cu pietre, iar armata izraeliană dă cu rachete cu napalm de ultimă generaţie, producînd, de 60 de ani, holocaustul palestinienilor! Fîşia Gaza a redevenit poligonul de instrucţie al conducătorilor Israelului.

E locul să remarcăm că, după înfiinţarea sa, în 1948, Israelul a ajuns să fie condus de jidani, pentru că toţi conducătorii Israelului sunt sionişti, adică jidani: David Ben Gurion, Golda Meir, Menahem Begin, Ariel Sharon, Moshe Dayan, Shimon Peres ş.a. provin din ţările central şi est-europene. Apoi, o altă observaţie esenţială: aproape toţi conducătorii Israelulul sunt terorişti, căci au condus organizaţiile teroriste (Irgun, Stern etc.) prin care s-a înfiinţat statul Israel. Ei nu sunt evrei autentici, de neam, ci doar de religie mozaică apropriată, adică furată, întrucît descind din khazari. Tocmai de aceea evreii autentici, organizaţi în Neturei Karta, şi, în majoritatea lor, stabiliţi în S.U.A. şi Canada, contestă vehement existenţa statului Israel şi fac demonstraţii sistematice (cf. www.nkusa.org), cum se vede în fotografiile alăturate. De altfel, sionismul a fost condamnat de către O.N.U. ca fiind doctrină rasistă (teroristă).

Revenind cu analiza asupra acestei situaţii, în ultima sa carte, TUPEU, evreul-american Norman Finkelstein relevă ironic şi acuzator: „Tot ce ţine de evrei este unic: antisemitismul, Holocaustul,

Israelul, naţionalitatea evreiască, poporul evreu… Dincolo de şovinismul ei respingător, această doctrină a unicităţii, atît de găunoasă din punct de vedere intelectual, slujeşte funcţia ideologică utilă de a permite Israelului să revendice o dispensă morală unică: dacă suferinţele evreilor au fost unice, atunci Israelul nu trebuie să fie constrîns de standardele morale normale.“ Ca atare, Israelul are tupeul să nu respecte nici o rezoluţie a O.N.U. şi bombardează, repetat, Libanul şi Fîşia Gaza şi comit agresiuni manifestate sub cele mai diverse forme împotriva tuturor celorlalte popoare – inclusiv vaste acţiuni de spionaj împotriva singurelor lor susţinătoare, S.U.A.!

În runda anterioară, Hamasul trăsese circa 4.000 de rachete şi omorîse vreo 20-30 de izraelieni. Apoi, din 27 dec. 2008 pînă în 22 ianuarie 2009, a tras vreo 900 de rachete şi a omorît 4 (patru!) izraelieni. În schimb, după numărătoarea de pînă acum, armata izraeliană a omorît 1.330 şi a rănit circa 5.450 de palestinieni, între care „1.890 de copii, starea a 200 dintre ei fiind gravă“ (http://www.ziare.com/Peste_1_300_de_palestinieni_au_fost_ucisi_in_Gaza-631253.html). Deci, numărul morţilor va creşte, pe măsură ce vor deceda răniţii care nu mai pot fi salvaţi. Asta fiindcă rachetele lansate de Hamas „terorizează“ Israelul. Una dintre ele – aşa cum s-a arătat la televizor – a fost atît de teroristă încît chiar a zgîriat asfaltul unei şosele izraeliene! Ce oroare!

Ne punem, de aceea, întrebarea: ce fel de rachete sunt acestea? Din cele folosite la spectacolele pirotehnice?! Şi ce fel de trăgători sunt „luptătorii“ Hamasului? Orbi, ageamii sau cum? Tinerii elevi americani dezaxaţi omoară mai mulţi colegi de-ai lor cînd trag cu pistoalele-mitralieră în curtea şcolii sau în clasă! Chiar în România, în anii anteriori, „rachetele“ şi „bombele“ chinezeşti vîndute de ţigani şi trase cu ocazia Sărbătorilor de iarnă au omorît sau rănit mai mulţi indivizi decît au făcut-o rachetele Hamas în Israel! Iar în 9 ian. a.c., pe Realitatea TV, vorbeţii de serviciu, ca noul politruc Sever Voinescu, sau ca ex-directorul S.R.I., Costin Georgescu, pretindeau că „Hamas este orgnizaţie teroristă şi e singura vinovată“ (!).

Pentru a clarifica, într-un fel, situaţia încîlcită din Palestina (adică ceea ce a mai rămas din ea), trebuie să ne amintim o informaţie extrem de importană, care ar putea face lumină în negura propagandistică întreţinută deliberat chiar de Israel. Anume, în urmă cu peste 10 ani, în presă s-a vehiculat ştirea că, pentru a contracara politica şi acţiunile organizaţiei Al Fatah – considerată de Israel et comp. ca „teroristă“ –, Israelul sprijinea pecuniar şi logistic organizaţia Hamas, apreciată ca fiind „moderată şi parteneră de dialog pentru normalizarea situaţiei din Teritoriile Ocupate“! De aceea, o ajuta să se dezvolte. Asta se întîmpla, deci, pe vremea cînd Costin Georgescu funcţiona, disfuncţional, ca director al S.R.I. şi ar fi trebuit să-şi fi amintit de respectiva informaţie, chiar dacă, acum, la Realitatea TV, avea fizionomia unui copil care suferea de progerie (boala îmbătrînirii rapide). Între timp, Hamas s-a dezvoltat, a cîştigat democratic alegerile. Ca atare, acum ne punem şi întrebarea care se iţeşte imperios: nu cumva liderii Hamas sunt, iarăşi, „sprijiniţi“ (citeşte: cumpăraţi) de Israel să tragă acele rachete jalnice, care nu omoară pe mai nimeni şi nu distrug nimic, dar care să servească drept pretext pentru agresiunea „pacificatoare“, dar, mai ales, epuratoare de palestinieni a Israelului? Căci prea e cusută cu aţă albă: „luptătorii“ Hamas trag, la întîmplare, cu rachete-sperietoare, „terorizînd“ Israelul, iar armata

izraeliană, dotată ultramodern, bombardează angro, după o pregătire minuţioasă (cum s-a recunoscut, între timp, la TV), provocînd holocaustul palestinienilor, ca răspuns la provocările „teroriste“ ale Hamas – provocări condamnate doar de corul lingăilor, ca cei doi sus-numiţi.

Nu e lipsită de temei această supoziţie, întrucît există notoriul precedent al lui Ossama bin Laden: acesta a fost şcolit şi instruit ca terorist în S.U.A. pentru a lupta contra sovieticilor, apoi, a devenit, chipurile, teroristul nr. 1 al lumii arabe contra Occidentului, fiind prezentat ca autorul cert al aşa-zisului atentat „9/11“, deşi fraţii săi miliardari făceau, simultan, afaceri cu Giorgi Dabliu Bush! Aşa că nu ar fi de mirare ca liderii Hamas, care stau, bine mersi, în Siria şi în alte state arabe care-i protejează, să fie plătiţi de jidani ca să-i întărîte pe amărîţii şi disperaţii palestiniei să arunce cu pietre şi cu „rachete“ teroriste, spre a fi măcelăriţi în masă! Mai poate cineva să susţină că Israelul face purificare etnică, de vreme ce el doar se „apără“, căci este „terorizat“ cu rachete de Hamas?!

Se mai iveşte încă o întrebare: de unde are bani Israelul pentru asemenea rachete, care trag şi după colţ?! Din banii plătiţi de guvernul român pentru pretinsul holocaust?! Dar pentru holocaustul românilor provocat de jidanii kominternişti în Basarabia, la Canal, în închisorile administrate de ei, cine plăteşte?!

Oricum, elocvent pentru susţinerea afirmaţiei mele, expusă în alte studii, că xenocraţia conduce România, iar în cadrul xenocraţiei ponderea o deţin jidanii, este chiar poziţia nefastă adoptată de actualii noi-vechi guvernanţi: „Romania nu vrea condamnarea atacurilor israeliene asupra ONU in Gaza“! De ce să vrea nou-„aleşii“ să-i condamne pe izraelieni? Nu spunea Shimon Peres, rînjind satisfăcut, „…am cumpărat România, Ungaria Polonia“?! O vreme ne-au cumpărat „la bucată“, cumpărînd întreprinderi, clădiri, pămînt etc.; cumpărîndu-ne conducătorii, cumpără întreaga ţară – conform regulilor războiului, formulate de Sun Tzî.

Colonel (r.) Vasile ZĂRNESCU

Comunicat al Mişcării Conservatoare referitor la situaţia din Fâşia Gaza

January 11th, 2009

Opriţi holocaustul!

Negarea holocaustului provocat de nazişti este condamnată prin lege în toate ţările despre care se spune că ar conta ceva în actuala pădure luxuriantă a relaţiilor internaţionale, dominată copios de priapoliticul imperiu american.

Cea mai mică luare de poziţie incorectă din punctul de vedere al corectitudinii politice impuse printr-o uriaşă desfăşurare de forţe, inclusiv prin mass media aservite intereselor oculte ale mondialiştilor, aduce după sine infamanta catalogare de antisemitism.

Pe acest fond, sfidând toate legile internaţionale la care Israelul face apel oridecâteori este în interesul său, diriguitorii de la Tel Aviv supun unui adevărat genocid poporul palestinian.

Tancurile evreieşti distrug fără discernământ, prin lovituri total disproporţionate, tot ce le iese în cale. Bătrâni, femei, copii fără apărare, cad zilnic victime furiei războinice a militarilor unei ţări care se pretinde democratică.

Organismele internaţionale, statele importante, oamenii politici, tac sau reacţionează palid la acest real holocaust care se petrece sub ochii noştri.

Orice om de bun simţ, dacă mai există astfel de oameni, se întreabă până când mai poate fi tolerat intolerabilul. Nu are rost să mai trecem în revistă oroarea cotidiană din teritoriile palestiniene. Jurnalele de ştiri abundă de imagini terifiante.

Întrebarea pe care noi, membrii Mişcării Conservatoare ne-o punem este ce face România, statul român în această situaţie, mai ales în condiţiile în care sute dintre concetăţenii noştri trăiesc de zile şi nopţi întregi sub bombardamente feroce.

Iată de ce,

Mişcarea Conservatoare protestează vehement, în numele dreptului la viaţă dat de Dumnezeu tuturor oamenilor, indiferent de rasa, culoarea sau religia lor, împotriva invaziei israeliene din teritoriile palestiniene.

Este absolut necesar, cât nu e prea târziu, ca trupele evreieşti să se retragă necondiţionat în bazele lor, iar locul maşinilor de luptă să fie luat de convoaiele umanitare.

Statul român trebuie să iasă din letargie şi să susţină necondiţionat dreptul la viaţă şi la independenţă al tuturor celor care trăiesc în teritoriile palestiniene.

Israelul trebuie să înţeleagă, odată pentru totdeauna, că siguranţa sa naţională nu se poate întemeia pe teroare. în egală măsură, trebuie declanşate în regim de urgenţă tratative de pace pe baze sincere, girate de organismele internaţionale, fie şi cu declanşarea, dacă este necesar, a unor aspre sancţiuni economice şi a unui enbargou militar împotriva Israelului.

Somăm puterea politică de la Bucureşti să ia o atitudine cât se poate de clară, fie şi în mod unilateral, pentu oprirea atrocităţilor şi a dezastului umanitar din teritoriile palestiniene. Într-o lume civilizată istoria nu mai poate fi scrisă cu sânge.

Cancelaria Mişcării Conservatoare

Bravul Israel, distrugatorul teroristilor

January 9th, 2009

Escrocul Wiesel, victima a escrocului Madoff

January 4th, 2009

“Fundatia Elie Wiesel pentru Umanitate” a pierdut peste 15 milioane de dolari - adica aproape toate activele sale - in schema piramidala a fostului “baron de pe Wall Street”, Bernard Madoff.

Conform unui comunicat inaintat publicului pe 23 decembrie, conducerea fundatiei informeaza ca a pierdut toti banii pe care ii incredintase spre administrare firmei Bernard Madoff Investment Securities.

“[Cele 15,2 milioane de dolari] reprezinta practic intregul activ al Fundatiei,” se arata in comunicat.

“Suntem profund intristati ca, printre altii, am fost si noi victimele a ceea ce poate fi una din cele mai mari fraude financiare din istorie.”

Fundatia, infiintata acum 20 de ani de laureatul premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel, are scopul de a combate “indiferenta, intoleranta si injustitia” fiind una din cele mai importante grupari internationale de lobby impotriva antisemitismului.

Wiesel, in varsta de 80 de ani, este unul din numerosii evrei care si-au pierdut investitiile in schema pusa la cale de co-religionarul Bernard Madoff, fostul sef al bursei Nasdaq. Frauda patronata de Madoff, o schema piramidala de tip “Ponzi” in care investitorii primeau profituri uriase prin deturnarea banilor de la noii deponenti, a pricinuit pagube de peste 50 miliarde de dolari si este considerata cea mai mare inselaciune financiara din istorie.

Printre victimele escrocheriei se numara si Mortimer Zuckerman, proprietarul ziarului New York Daily News, senatorul de New Jersey Frank Lautenberg, Eliot Spitzer, guvernator al statului New York si doi dintre cei mai in voga oameni de la Hollywood, Steven Spielberg si Jeffrey Katzenberg. (Altermedia)

[Comentariu: Pe batranul escroc Wiesel l-au ajuns probabil blestemele romanilor pe care co-nationalul lor (Wiesel s-a nascut la Sighet) i-a acuzat, cu obraznicia si tupeul caracteristic celor al caror Dumnezeu este banul, de crime infioratoare comise impotriva evreilor in timpul holocaustului si nu numai, intrucat, conform aceluiasi Wiesel, romanii ar suferi de un antisemitism generalizat si latent. Ii uram canaliei care da numele Institutului National pentru studierea "holocaustului" din Romania (alta structura birocratica ce inghite bani de la buget pentru plimbarea unor hartii de colo-colo) sa se pocaiasca, daca o mai fi posibil, macar in acest al 12-lea ceas, intelegand ca pe Dumnezeu nu-L poti pacali cu minciuni.]

Un argument moral pe cale de disparitie (I)

February 16th, 2009

Nicusor Gliga

Lumea este plina de nedreptati, dar a distinge intre bine si rau, a da in vileag, a pedepsi sau cel putin a mustra pe cel nedrept si a face dreptate celui cazut intre talhari devine din ce in ce mai greu. Avalansa de evenimente vazute si auzite in timp real ne creaza falsa impresie ca intre noi si adevar nu mai exista niciun obstacol. In realitate, niciodata n-a fost mai usor ca astazi in a maslui stirile, informatiile in asa fel incat omul de buna credinta, partizanul fortei dreptului ajunge sa simpatizeze cu dreptul fortei.

In asemenea circumstante, este nu numai un act de probitate profesionala dar si unul de curaj in a inlatura zgura de neadevar si semi-adevar pentru a ajunge la stratul de adevaruri tainuite. Muncă de aerheolog care, departe de a produce bucuria unei descoperiri pretioase, confirma desertaciunea teatrului pe care cei care conduc popoare il joaca pe scena politica a lumii.

Invitati in toamna lui 2002 de revista Atlantic Monthly sa scrie un articol despre lobby-ul israelian si impactul acestuia asupra politicii externe a SUA, profesorii John J. Mearsheimer (University of Chicago) si Stephen M. Walt (Harvard University) au ajuns sa scrie o carte* de 484 pagini, structurata inteligent si inteligibil si documentata minutios din surse a caror veridicitate nu poate fi pusa la indoiala. Au primit numeroase incurajari pentru a duce la bun sfarsit proiectul dar n-au fost scutiti de contrareactii dure exprimate in etichetari de uz curent: antisemiti sau evrei care se autourasc (self-hatred jews).

Urmare unei propagande mediatice si politice tot mai agresive, a devenit aproape un tabu abordarea critica a actiunilor Israelului fata de palestinieni. A face acest lucru este considerat aproape imoral atunci cand se pune sub semnul intrebarii ratiunea morala a sprijinului generos si neconditionat acordat Israelului de SUA, in lumina intereselor strategice americane. Aceasta tema este abordata de cei doi profesori in capitolul 3 al cartii, capitol intitulat „A dwindling moral case” (Un argument moral pe cale de disparitie).

La o conferinta AIPAC (American Israel Affairs Public Affaires Committee) din mai 2004, proaspatul ex-presedinte George W.Bush, invoca un set de aspecte morale pentru a explica sprijinul SUA pentru Israel:

“Amandoua (tarile – n.t.) ne-am nascut prin lupta si sacrificiu. Amandoua am fost create de imigrantii fugind de persecutiile religioase din alte tari. Amandoua am construit vibrante democratii, bazate pe domnia legii si pe economii de piata si amandoua tarile au fost fondate pe anumite credinte esentiale: ca Dumnezeu vegheaza faptelor oamenilor si pretuieste fiecare viata. Aceste legaturi ne-au facut aliati naturali si aceste legaturi nu se vor rupe niciodata.”

Detaliind, Mearsheimer si Walt, disting urmatoarele argumente morale, invocate adesea, unul sau mai multe, de catre suporterii Israelului pentru a justifica relatia speciala Americano-israeliana. Israelul merita un ajutor generos si neconditionat deoarece:

1. este slab si inconjurat de inamici care vor sa-l distruga;

2. este o democratie, o forma de guvernare preferabila din punct de vedere moral;

3. poporul evreu a suferit mult de pe urma crimelor anterioare impotriva sa;

4. conduita Israelului a fost moral superioara purtarii adversarilor sai, mai ales cea a palestinienilor;

5. palestinienii au respins generoasa oferta de pace pe care Israelul a facut-o la Camp David in iulie 2000 si au optat in schimb pentru violenta;

6. este clar ca potrivit Bibliei crearea Israelului este voia Domnului.

1. Raportand suprafata si populatia Israelului la suprafata si populatia vecinilor arabi, Israelul pare un mic David inconjurat de un Goliath arab ostil. In realitate, chiar in faza premergatoare declararii independentei (15 mai 1948), gratie introducerii ilegale de arme (in ciuda opozitiei britanice) si pregatirii militare (noii veniti de prin tarile Europei facusera serviciul militar in armate cu traditie si experienta militara superioare arabilor) evreii erau superiori adversarilor (palestinienii si cele cinci tari arabe vecine invadatoare). In mai 1948, Israelul opunea o armata de ca. 35.000 de oameni, bine dotati si pregatiti, unei armate de 25-30.000 de oameni, slab pregatit si dotati, cu o precara coordonare a actiunilor. In decembrie 1948 armata israeliana ajunsese la ca.90.000 de oameni surclasand adversarii. Experienta acelor ani si continua imbunatatire a pregatirii militare si dotarii armatei au permis si victoria din 1956 (impotriva Egiptului).

Dupa 1960, pe fondul unei competitii intre SUA si URSS pentru influenta in Orientul Apropiat, odata cu administratia Kennedy incepe si ajutorul pe scara larga acordat Israelului.

Mitul Israelului slab, victima in permanenta amenintare si deci in defensiva, cade odata cu declasificarea unor documente privind conflictul din 1967. Desi oficial se spune ca Egiptul si Siria poarta principala responsabilitate pentru declansarea ostilitatilor, in realitate niciuna nu aveau intentia de a incepe un razboi impotriva Israelului in 1967, cu atat mai putin sa distruga statul Israel.

„Exista un consens general printre comentatori ca Nasser nici nu voia si nici nu planifica un razboi cu Israelul.” (Avi Shlaim, istoric israelian).

„Trebuie sa fim onesti cu noi insine. Noi am decis sa-l atacam”. (Menahem Begin).

Cat priveste Siria, Yitzhak Rabin, seful statului major:

“in mod intentionat a dus Israelul in razboi cu Siria… considerand ca acesta era singurul mod de a opri spijinul Siriei pentru atacurile Fatah asupra Israelului.” (Shlomo Ben-Ami).

Este adevarat ca in mai 1967, Egiptul decide sa inchida Stramtoarea Tiran (dintre Peninsula Sinai si Peninsula Arabica prin care se intra in Golful Aqaba), acesta fiind un motiv de ingrijorare pentru Israel. Desi erau in curs negocieri diplomatice serioase pentru solutionarea crizei, conducatorii israelieni au preferat in cele din urma razboiul deoacere era un pretext pentru a incerca si a obtine o infrangere militara semnificativa a Egiptului si Siriei in vederea intaririi fortei de descurajare a Israelului pe viitor. In plus prin ocuparea Inaltimilor Golan, a Cisiordaniei, Gazei si Sinaiului, Israelul realiza obiectivul strategic, Eretz Israel (Israelul Mare).

Si in 1973, chiar daca au atacat prin surprindere, Egiptul si Siria, urmareau recuperarea teritoriilor pierdute in 1967 si nu desfiintarea Israelului sau „aruncarea evreilor in mare”.

Astazi Israelul este o putere militara de prim rang in Orientul Mijlociu, dispunand, pe langa fortele conventionale terestre, aeriene si navale dotate cu cea mai avansata si sofisticata tehnica, si de programe militare nucleare (este singura putere nucleara din zona), chimice si biologice. Israelul a semnat tratate cu Egiptul si Iordania. La un summit arab din martie 2002, Arabia Saudita a propus recunoasterea statului Israel de catre orice guvern arab in schimbul retragerii din teritoriile ocupate si rezolvarii problemei refugiatilor palestinieni. Initiativa a fost sustinuta unanim de Liga Araba si chiar si de Saddam Hussein. In ciuda evenimentelor care au urmat, Arabia Saudita a reluat initiativa in 2007, fara rezultat.

Un atac nuclear din partea vreunui vecin ar fi o sinucidere, pentru ca n-ar putea sa distruga Israelul fara sa fie distrus in acelasi timp. Aceasta tine insa de domeniul nebuniei.

Hamas si Hezbollah, pot sa viseze la distrugerea Israelului sau la “aruncarea in mare”, pot sa provoace pagube minore dar nu sunt o amenintare serioasa.

2. Cu privire la argumentul ca Israelul este o democratie, singura din Orientul Mijlociu inconjurata de dictaturi ostile, si ca, prin urmare, merita si trebuie ajutata, Mearsheimer si Walt precizeAza ca in lume exista multe alte democratii si care nu beneficiaza de nivelul de ajutor neconditionat de care beneficiaza Israelul. Autorii nu se sfiesc sa aminteasca ca SUA a rasturnat in lume democratii pentru a le inlocui cu dictaturi pe care le-a sustinut si le sustine. SUA l-a sustinut si pe Saddam Hussein, si pe Pervez Musharraf, il sustine pe Hosni Mubarak, dar a subminat guvernul Hamas ales democratic in Gaza.

Desi se afirma ca cele doua democratii, americana si israeliana, impartasesc aceleasi valori, in realitate lucrurile stau cu totul altfel. SUA este o democratie liberala cu cetateni de diferite rase, religii si etnii, presupus a se bucura de drepturi egale. Israelul, ai caror cetateni sunt nu numai evrei ci si arabi, musulmani si crestini, a fost in mod explicit creat ca stat evreiesc, calitatea de evreu fiind data de rudenie (ascendenta evreiasca verificabila). Pastrarea caracterului evreiesc al statului a fost si este o preocupare (si o ingrijorare) pentru conducatorii israelieni.

“Orice femeie evreica care, in masura in care depinde de ea, nu aduce pe lume cel putin patru copii sanatosi se sustrage datoriei fata de natiune, ca un soldat care dezerteaza din serviciul militar.” (David Ben-Gurion).

Rata ridicata a nasterilor in randul palestinienilor ii inspaimanta si o considera o “bomba demografica”. Conform statisticii israeliene (Biroul Central de Statistica) in 2006 in Israel (inclusiv Ierusalimul de Est) erau 5,3 mil. evrei si 1,36 mil. arabi. In Gaza si Cisiordania, erau alti arabi, 3,8 milioane de palestinieni. Prin urmare in fostul teritoriu al Palestinei (sub mandat britanic) existau in 2006, 5,3 mil.evrei si 5,16 mil. arabi! Aproape la egalitate. Nu insa si in ceea ce priveste drepturile.

Un proiect initial pentru Legea de baza privind demnitatea si libertatea umana asmanatoare Bill of Rights din SUA promitea urmatoarele:

„Toti sunt egali in fata legii si nu trebuie sa fie discriminare pe motiv de sex, religie, nationalitate, rasa, grup etnic, tara de origine sau alt factor irrelevant”.

Ulterior un comitet al Knessetului (parlamentul israelian) a eliminat aceasta mentiune din varianta finala care a devenit lege in 1992. Grija de a mentine caracterul evreu al statului are rezonanta in educatie si in atitudinea evreilor fata de cei 1,36 mil. arabi israelieni, tratati ca cetateti de categoria a doua. Sondaje de opinie realizate in martie 2007 au scos in evidenta sprijinul evreilor israelieni pentru un tratament inegal fata de arabii israelieni.

Astfel 55% dintre evrei doreau facilitati de divertisment separate si peste 75% au declarat ca nu ar locui in aceeasi cladire cu un arab israelian. Casatoria unei evreice cu un arab este o tradare nationala si 50% au declarat ca ar refuza o angajare daca superiorul direct ar fi un arab. Institutul Israelian pentru Democratie raporta in mai 2003 ca 53% dintre evreii israelieni sunt „impotriva unei egalitati totale cu arabii”.

In 2007, Benjamin Netanyahu isi cerea scuze fata de evreii ultra-otodocsi, cu familii numeroase, care au fost afectati de masurile de austeritate aplicate inb 2002 pe cand era ministru de finante. El a subliniat ca masurile au avut si un efect pozitiv: a scazut rata nasterilor la populatia neevreiasca! Cu

alte cuvinte, cu cat mai putine nasteri la arabii israelieni, cu atat mai bine. Menahem Begin spunea ca „palestinienii sunt animale care merg pe doua picioare ”iar Rafael Eitan (sef de stat major) ii considera „gandaci de bucatarie drogati intr-o sticla” fapt pentru care “un arab bun este un arab mort”. Un alt sef de stat major, Moshe Ya’alon vedea in amenintarea palestiniana un “cancer” pe care el il trata prin “chimioterapie”.

Tratamentul palestinienilor din Gaza si Cisiordania, carora Israelul le refuza si le va refuza un stat palestinian, este in conformitate cu declaratiile demnitarilor israelieni. Implantarile de colonisiti evrei in cele doua teritorii (cu precadere in Cisiordania), controlul total al celor 3,8 mil.de palestinieni din aceste teritorii, sunt masuri menite sa le faca viata un infern, sa-i faca sa plece. Acelasi raport din mai 2003, al Institutului Israelian pentru Democratie, mentiona ca 57% dintre evrei “cred ca arabii trebuie sa fie incurajati sa emigreze”. In Cisiordania continua exproprierea pamanturilor palestiniene pentru noi implantari de colonisti evrei. Un studiu al organizatiei israeliene “Pacea acum” mentioneaza ca peste 32% din pamantul pe care autoritatile palestiniene il pastreaza pentru noi implantari este proprietate privata a palestinienilor . Aceasta confiscare a pamanturilor palestiniene violeaza nu numai legea israeliana dar si un principiu fundamental al democratiei: protectia proprietatii private.

Trimisii ONU in zona, Jan Egeland si Jan Eliasson (fost ministru de externe suedez) scriau in septembrie 2006 ca palestinienii “traiesc intr-o cuşcă” ceea ce a avut efecte devastatoare asupra economiei lor cat si asupra starii de sanatate mentala si fizica.

“In concluzie, Israelul are o vibranta ordine democratica pentru cetatenii sai evrei care pot si critica guvernul lor si isi aleg conducatorii prin alegeri libere si deschise. Presa este libera in Israel unde, in mod paradoxal, este mult mai usor sa critici politica israeliana decat in SUA. De aceea multe din dovezile folosite in acest studiu sunt extrase din presa israeliana. In ciuda acestor trasaturi pozitive, arabii israelieni sunt sistematic marginalizati, milioanelor de palestinieni din teritoriile ocupate refuzandu-li-se drepturi politice depline si, prin urmare, argumentul « democratiei care impartaseste aceleasi valori» slabeste in mod proportional”, spun Mearsheimer si Walt.

3. O alta justificare a moralitatii sprijinului SUA catre Israel sunt suferintele indurate de evrei de-a lungul istoriei in Occidentul crestin, culminand cu cel de al doilea razboi mondial. Ajutorul ar fi o compensatie pentru crimele impotriva evreilor. Fara a eluda faptele trecutului, autorii subliniaza ca nu se poate trece cu vederea faptul ca crearea statului Israel a insemnat comiterea altor crime asupra unei terte parti nevinovate: palestinienii.

“Crimele impotriva evreilor justifica sprijinirea existentei Israelului, dar crimele impotriva palestinienilor submineaza pretentia acestuia (Israelului – n.t.) la un tratament special.”

La sfarsitul secolului XIX, cand politica sionista (dupa primul congres sionist din 1897 organizat la initiativa lui Theodor Herzl ‘Binyamin Ze’evHerzl’) este pusa in miscare in vederea creerii unui stat evreu (in 1896, Theodor Herzl publica Der Judenstaat) in Palestina, conform evidentelor otomane, existau 15-17.000 de evrei. Primul val de evrei europeni, prima aliyah, are loc intre 1882 -1903. In 1893 arabii din Palestina reprezentau ca. 95% din populatie (populatia totala era de 530.000 locuitori) si, chiar si sub dominatie otomana, acestia se aflau in continua posesie a teritoriului de treisprezece secole infirmand vechiul adagiu sionist ca Palestina “era o tara fara popor pentru un popor fara tara.” Ba chiar sunt autori care afirma ca arabii au venit in Palestina in numar mare dupa ce evreii au inceput sa dezvolte tara (Joan Peters).

Interesul evreilor europeni de a se muta in Palestina era scazut, majoritatea preferand Statele Unite. Intre 1880-1920 numai ca.100.000 evrei din cele ca. 4 mil. care au parasit Europa s-au dus in Palestina, restul au preferat SUA. Trebuiau niste socuri care sa determine o schimbare de atitudine… Al doilea razboi mondial a fost unul din acestea: lagare de concentrare, holocaust etc. (Straniu că si in primul razboi mondial s-a lansat numarul de 6 mil. evrei care erau amenintati sa dispara!). Dupa venirea la putere a lui Hitler au inceput sa fie atinse si cotele de imigrare ale evreilor promise de Marea Britanie. La infiintarea statului Israel in 1948, cei 650.000 de evrei reprezentau ca 35% din populatia Palestinei si detineau numai 7% din teritoriu.

De la bun inceput liderii sionisti erau hotarati sa creeze un stat evreu care sa cuprinda toata Palestina si chiar unele parti din Liban si Siria si respingeau ideea unui stat binational in care arabii si evreii sa

traiasca impreuna. De aceea au actionat cu toate mijloacele pentru a submina asemenea initiative propuse in cadrul ONU cat si impotriva planurilor de partaj (un stat evreu si un stat Palestinian, propunerea Comisiei Britanice Peel din 1937 reluata de ONU in 1947).

Ben-Gurion sublinia clar in 1937:

“Dupa formarea unei armate mai mari in ajunul proclamarii vom aboli partajul si vom extinde statul peste toata Palestina.”

Cu alte cuvinte, intai infiintarea statului si dupa aceea, treptat, largirea acestuia.

“Noi vrem pamantul lui Israel in intregime. Aceasta a fost intentia noastra de la bun inceput.” (Ben-Gurion, 1947).

Planul ONU de partaj din 1947 a esuat ca urmare a unei intelegeri secrete intre Ben-Gurion si regele Abdullah al Transiordaniei (ulterior Iordania) privind impartirea Palestinei si refuzului existentei unui stat pentru palestinieni. Acest aranjament a fost aprobat si de britanici. In urma razboiului din 1948, Transiordania s-a ales cu Cisiordania si Israelul cu cat s-a putut. In urma razboiului din 1967, Israelul cucereste si Cisiordania.

In ciuda infrangerilor, greutatilor prin care treceau, arabii, care erau aproape de doua ori mai numerori decat evreii, nu-si paraseau de buna voie pamanturile. Realizarea unui stat evreu, pe masura ce cuceririle avansau, se lovea de o problema demografica. Inca de la inceputurile miscarii sioniste expulzarea era o tema abordata des si considerata in cele din urma ca singura cale realista pentru rezolvarea problemei demografice.

“Este imposibil de imaginat o evacuare generala (a populatiei arabe) fara constrangere si brutala constrangere.” (Ben-Gurion, 1941).

„Ben-Gurion avea dreptate (…). Fara dezradacinarea palestinienilor aici nu ar fi aparut un stat evreu.” (Benny Morris).

Ocazia de a expulza pe palestinieni si a crea un stat evreu a venit in 1948 cand fortele militare evreiesti au alungat (531 de sate arabe distruse, 11 suburbii din orase golite de locuitori arabi) si trims pe calea exilului cca. 700.000 de palestinieni. Afirmatia ca acestia si-au parasit/vandut de buna voie pamanturile este contrazisa de logica si chiar de declaratiile liderilor evrei.

„Sate evreiesti au fost construite pe locul satelor arabe. Nici nu stiti numele acestor sate arabe, si nu va condamn deoarece cartile de geografie nu mai exista, nu numai ca aceste carti nu mai exista dar nici satele arabe… Nu exista niciun singur loc in aceasta tara care inainte sa nu fi avut populatie araba.” (Moshe Dayan).

Liderii israelieni inteleg ca palestinienilor li s-a facut o mare nedreptate si le dau dreptate cand se opun si nu accepta aceasta.

„Daca as fi un lider Arab niciodata nu as face pace cu Israel. Este normal: noi le-am luat tara. Bineinteles, Dumnezeu ne-a promis-o noua, dar ce-i priveste pe ei aceasta? Dumnezeul nostru nu este si al lor. Noi venim din Israel, este adevarat ca acum doua mii de ani, si ce are a face cu ei? Au fost antisemitismul, nazistii, Hitler, Auschwitz, dar a fost vina lor? Pentru ei un singur lucru e clar: noi am venit aici si le-am furat tara. De ce ar accepta acest lucru?” (1956, Ben Gurion catre Nahum Goldmann, presedintele Congresului Mondial Evreiesc).

Mearsheimer si Walt concluzioneaza la acest punct:

“Crimele Europei impotriva evreilor ofera un puternic atu moral pentru dreptul Israelului de a exista. Nicio noua intemeiere de stat nu poate spera sa fie viabila fara un anumit grad de violenta, dar Israelul a continuat sa impuna palestinienilor timp de decenii o teribila violenta si dis- criminare.(…) suferintele trecute ale poporului evreu nu obliga Statele Unite sa ajute Israelul indiferent ce face acesta.”

Un argument moral pe cale de disparitie (II)

February 17th, 2009

Nicusor Gliga

4. Conduitei morale a partilor aflate in conflict, Mearsheimer si Walt, ii acorda un subcapitol intitulat sugestiv “Israelieni virtuosi” vs.”arabi rai”. Conform unei “naratiuni sacre” (Meron Benvenisti) se afirma ca Israelul a cautat intotdeuna pacea dand dovada de “mare si nobila retinere” chiar si atunci cand a fost provocat. Dimpotriva arabii au actionat cu lasitate si cu violenta nediscriminatorie. Un alt element al acestei doctrine a fair play-lui este “puritatea armelor” care inseamna ca

“trebuie facut tot ce este rational pentru a nu afecta pe civili, chiar cand aceasta presupune riscuri suplimentare pentru soldatii israelieni.” (Alan Dershowitz/Martin Peretz).

Investigatii si studii facute chiar de catre cercetori evrei arata ca de la bun inceput sionistii nu s-au purtat cu manusi cu palestinienii (actiunile gruparii teroriste Irgun condusa de Menahem Begin, cu plasarea de bombe in autobuze si in aglomerari de oameni) acestia ripostand si aparandu-se cu aceeasi moneda (omorand evrei, distrugand casele acestora).

„Daca as fi arab, m-as revolta mult mai energic, cu mai multa forta si disperare impotriva imigratiei care va preda intr-o zi Palestina si arabii ei guvernarii evreiesti.” (Ben-Gurion, 1937).

Crearea statului Israel a implicat si acte de epurare etnica, executii, masacre si violuri din partea evreilor, desi liderii sionisti nu le cereau in mod expres militarilor lor, dar era necesar pentru a alunga pe palestinieni.

„E nevoie acum de o reactie puternica si brutala. Trebuie sa fim precisi in ceea ce priveste momentul, locul si cei pe care ii lovim. Daca acuzam o familie – trebuie sa-i vatamam fara mila, inclusiv femeile si copiii. Altfel aceasta nu este o reactie eficienta… Nu e nevoie sa se faca deosebire intre vinovati si nevinovati.” (Ben-Gurion, Jurnal 1948)

Se apreciaza (Benny Morris) ca in perioada 1949 -1956 fortele de securitate israeliene si garzile civile, cu mine si capcane, au ucis intre 2700 – 5000 de arabi infiltrati, unii din acestia cu intentia de o omori isrealieni, dar marea majoritate infiltrandu-se din motive economice si sociale. Armata israeliana a executat sute de prizonieri de razboi egipteni din razboaiele din 1956 si l967. (Gabby Bron, Ronald Fisher etc.) In 1967 au fost expulzati din Cisiordania intre 100.000 si 260.000 palestinieni si 80.000 de sirieni de pe inaltimile Golan. Cei care au incercat sa se intoarca, chiar neinarmati, au fost impuscati.

Amnesty International estimeaza ca intre 1967 si 2003 Israelul a distrus peste 10.000 de locuinte in Cisiordania si Fasia Gaza.

Invadand sudul Libanului in 1982, Israelul a contribuit la masacrul palestinienilor din cartierele Sabra si Shatila. Ariel Sharon, pe atunci ministrul apararii, poarta intreaga raspundere. Israelienii au inconjurat tabara si au permis militiilor asa-zis crestine (finantate de Israel) sa intre in tabara si sa ucida.

La tratamentele la care erau supusi, palestinienii au raspuns prin intifada (rezistenta), nesupunere insotita de aruncare cu pietre. Dupa prima Intifada( 1987-1991) in raportul filialei suedeze a organizatiei “Salvati copiii” se estima ca intre 23.600 si 29.900 copii palestinieni au avut nevoie de ingrijiri medicale: batuti cu bastoanele, oase rupte, fracturi multiple.

La a doua Intifada (2000-2005), IDF (armata israeliana) a raspuns si mai violent. „IDF… se transforma intr-o masina de ucis a carei eficienta este socanta si inspira groaza” (Ha’aretz, 24 iun. 2004). In urma Intifadei au fost ucisi 3.386 de palestinieni si 992 de israelieni, din care 676 copii palestinieni si 118 copii israelieni.

De data aceasta chiar si patru ofiteri ai Shin Bet (serviciul intern de securitate israelian) au condamnat conduita Israelului. „Ne comportam rusinos” a spus unul din ei, iar altul a calificat comportarea drept „vadit imorala”.

„Evident ca Israelul este indreptatit sa raspunda cu forta la actiuni violente din partea unor grupari ca Hamas si Hezbollah, dar disponibilitatea de a folosi puterea sa militara superioara pentru a cauza suferinte imense civililor nevinovati arunca indoiala asupra pretentiilor la un statut moral special. Israelul poate nu a actionat mai rau decat in alte tari dar nici nu a actionat mai bine“, concluzioneaza Mearsheimer si Walt.

5. Camp David ar fi trebuit sa continue si sa transpuna in fapte procesul de pace inceput la Oslo (1993) „Miturile Camp David” spun ca Israelul este inclinat totdeauna spre pace iar palestinienii spre razboi. Desi Ehud Barak (prim ministru) le oferea la Camp David (iulie 2000) „aproape totul” palestinienilor, Arafat a refuzat aceasta oferta generoasa deoarece era in continuare hotarat sa faca sa esueze procesul de pace si in cele din urma sa distruga Israelul, lansand a doua Intifada in septembrie 2000. Cum stau lucrurile?

Intradevar Ehud Barak este primul lider israelian care ofera palestinienilor propriul lor stat, dar conditiile ofertei erau ridicole. Palestinienilor li se promitea un control imediat al Gazei si un control de 91% din Cisiordania. Israelienii pastrau insa controlul Vaii Iordanului (cca.10% din Cisiordania, resursele de apa, pentru ca apa este un element vital in zona) timp de 10-20 de ani. Prin urmare din cei 91% nu mai ramaneau decat 81% si, cine stie cand, vor fi renuntat evreii la Valea Iordanului.

In plus, teritoriul „controlat” de palestinieni urma sa fie impartit in trei cantoane separate de teritorii palestiniene. Prin urmare, statul Palestinian propus la Camp David ar fi constat din trei cantoane in Cisiordania si Fasia Gaza, toate separate prin teritorii israeliene. Barak mai propunea si divizarea Ierusalimului dar fara a oferi palestinienilor o suveranitate completa asupra zonei lor. Si drept cireasa pe coliva, Israelul pastra controlul frontierelor noului stat palestinian, a spatiului aerian, a resurselor de apa. De formarea unei armate cu care noul stat sa se poata apara nici vorba. Evident ca Arafat nu putea accepta asa ceva.

„Daca as fi fost Palestinian, si eu as fi respins Camp David.” (Shlomo Ben-Ami, participant la Camp David).

Arafat a continuat si dupa Camp David negocierile cu americanii si cu israelienii, si chiar l-a vizitat de cateva ori pe Ehud Barak, manifestand optimism.

„Arafat nici nu a pregatit si nici nu a declansat a doua Intifada” (Ami Aylon, fost sef al Shin Bet).

A doua Intifada a izbucnit dupa actiunea provocativa a lui Ariel Sharon cand, la 28 septembrie 2000, insotit de aproape o mie de politisti, a vizitat Muntele Templului, cel mai sfant loc pentru iudaism, dar pe care se afla moscheea Al-Aqsa al treilea loc sfant din islam. Aceasta a fost scanteia care a dus la izbucnirea violentei, alimentata anterior de nemultumirile privind esuarea procesului de pace demarat la Oslo, acuzata fiind si autoritatea palestiniana si chiar Arafat. Intifada a afectat si pozitia lui Arafat , dar si pe cea a lui Barak, care a pierdut alegerile in favoarea lui Ariel Sharon, un adversar inversunat al acordurilor de la Oslo.

6. Crearea actualului stat Israel este vointa Domnului? La aceasta intrebare iata raspunsul celor doi autori.

„Exista o ultima pretentie morala despre care unii spun ca justifica stransa imbratisare dintre Statele Unite si Israel.(…) anumiti crestini – mai ales asa numitii crestini sionisti- vad infiintarea statului evreu ca o implinire a profetiei biblice. Geneza spune ca Dumnezeu i-a dat lui Abraham si descendentilor sai pamantul lui Israel; colonizand Cisiordania, evreii nu fac decat sa ia inapoi ceea ce Dumnezeu le-a dat. Alti crestini vad in crearea unui mare Israel un eveniment cheie ducand la „ultima batalie” de la sfarsitul timpului, zugravita in cartea Apocalipsa din Noul Testament. Amandoua perspectivele implica faptul ca Israelul merita sprijinul SUA nu pentru ca este o democratie, un stat slab, sau o societate moral superioara, ci pentru ca a sustine Israelul este voia Domnului. Acest gen de argumentatie este, fara indoiala, atractiva pentru anumiti indivizi religiosi, dar a anticipa Armaghedonul nu este o baza sanatoasa pentru a face politica externa a Statelor Unite. Biserica si Statul sunt separate in Statele Unite, si se presupune ca opiniile religioase ale niciunui grup nu determina politica externa a tarii. Totodata este si o stranie talmacire a eticii crestine in a sprijini

puternicul stat Israel in relele tratamente aplicate palestinienilor deposedati si in suprimarea drepturilor acestora.”

La cele de mai sus ar trebui adaugat ca, pentru o buna bucata a istoriei lor (si a lumii in general) Dumnezeu le-a dat evreilor pamantul lui Israel, dar cu conditia de a respecta anumite porunci, hotarari si randuieli.

„12.Si va fi ca daca veti asculta randuielile acestea si le veti tine si le veti plini, atunci si Domnul, Dumnezeul tau Isi va tine legamantul si mila fata de tine, asa cum li S’a jurat parintilor tai.”

(Deuteronomul, 7,12)

“14. Dar daca nu Ma veti asculta si daca nu veti implini aceste porunci ale Mele,

……………………………………………………………………………………………………….

31. Cetatile vi le voi pustii, pustiu voi face in sfintele voastre lacasuri si nu voi mirosi

miresmele jertfelor voastre.

32. Pustii-voi tara voastra, ca se vor mira de ea vrajmasii vostri, ei, cei ce vor locui intr’insa!

33. Iar pe voi va voi risipi printre neamuri, si sabia va va topi din fuga, si va fi pamantul vostru pustiu si pustiite vor fi cetatile voastre.”

(Levitic, 26)

Si de fiecare data cand Moise transmitea poporului poruncile lui Dumnezeu, intr-un glas poporul spunea: „Toate cate a grait Domnul le vom face si le vom asculta!”

De la Moise si pana la Iisus Hristos, Biblia ne infatiseaza istoria ascultarilor si neascultarilor poporului evreu, a binecuvantarilor si respectiv pedepselor. Si cate nu a patit poporul evreu pentru neascultare: calcat si trecut prin sabie de popoare straine, dus in robie, templul distrus etc. Dar cu toate neascultarile, planul lui Dumnezeu si-a continuat desfasurarea. O genealogie binecuvantata, a dus ascultarea fata de Dumnezeu, adesea cu pretul vietii, pana cand Dumnezeu Se reveleaza deplin ca Sfanta Treime, si Se aduce Insusi jertfa prin Iisus Hristos, desfiintand Vechiul Testament si inlocuindu-l cu altul Nou, a carui Lege din vesnicie este Iubirea. Unii evrei L-au recunoscut pe Mesia Cel anuntat de prooroci, altii nu.

22.De n’as fi venit si nu le-as fi grait, pacat n’ar avea; dar acum ei nu au cuvant de dezvinovatire pentru pacatul lor.

23. Cel ce Ma uraste pe Mine Il uraste pe Tatal Meu.

24. De n’as fi facut intre ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut pacat n’ar avea, dar acum au vazut si M’au urat si pe Mine si pe Tatal Meu,

25. dar aceasta pentru a se plini cuvantul cel scris in Legea lor: M’au urat pe nedrept. (Ioan,15,22-15)

Datorita acestei culmi a neascultarii Dumnezeu aplica si pedeapsa cuvenita.

“37. Ierusalime, Ierusalime, care-I omori pe prooroci si-i ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine, de cate ori am vrut sa-I adun pe fii tai asa cum isi aduna closca puii sub aripi dar voi n’ati vrut.

38.Iata, vi se lasa casa pustie!” (Matei,23,37-38)

1. Si iesind Iisus si plecand de la templu s’au apropiat de El ucenicii sai ca sa-I arate cladirile templului.

2. Iar El, raspunzand, le-a zis: Le vedeti pe toate acestea? Adevar va graiesc: Nu va ramane aici piatra pe piatra, care sa nu se risipeasca! (Matei 24,1-2)

Si profetia s-a implinit: templul a fost daramat (si daramat este si astazi) si evreii au fost imprastiati din nou in lume. Unii propovaduind Evanghelia si varsandu-si sangele la temelia Bisericii, altii reinterpretand Vechiul Testament, asteptandu-l in continuare pe Mesia sau vazandu-si cu ravna de afacerile lumesti.

Evreii au luat in stapanire Canaanul, unde “curge lapte si miere”, numai dupa ce Dumnezeu i-a poruncit lui Moise, dupa ce Moise a vorbit faţă către faţă cu Dumnezeu. Nu exista nicio informatie, niciun document care sa ateste ca Dumnezeu i-ar fi dat porunca lui Theodor Herzl (parintele miscarii sioniste) sau ca acesta ar fi vorbit faţă către faţă cu Dumnezeu. Ceea ce se stie este ca Herzl a stat de vorba cu cei din clanul Rothschild pentru a le cere sprijin in realizarea planului sau.

De la Iisus Hristos incoace istoria lumii este istoria ascultarilor si neascultarilor noastre personale si a neamului din care ne tragem (evreu sau neevreu) fata de poruncile lui Dumnezeu. Istoria este suma actiunilor noastre(persoane si popoare), roade ale vointei noastre libere, in consens sau contrasens cu poruncile lui Dumnezeu. Dar pe toate Dumnezeu le intoarce in sensul realizarii planului Sau de recreare a Creatiei.

Crestinul nu poate avea decat respect fata de poporul care a dat pe Moise, pe prooroci, pe Sfanta Fecioara Maria, cea prin care Dumnezeu S-a inomenit pentru ca noi, prin jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce si Invierea Sa, sa murim pacatului si sa inviem spre mostenirea vietii vesnice.

De aceea trebuie sa fim cu bagare de seama fata de cei care ne baga pe gat anti-semitism sau desconsiderare de sine si sa nu uitam dreptatea care deriva din Legea iubirii.

Nicusor Gliga, Ianuarie 2008

Colonizarea israeliană continuă, oricare ar fi guvernanţii

de Michel Bôle-Richard

February 2nd, 2009

Benyamin Netanyahu n-a ratat ocazia. Opozant al restragerii unilaterale din Fâşia Gaza efectuată de Ariel Şaron în 2005, şeful partidului Likud avertizase, pe vremea aceea, împotriva pericolului tirurilor de rachete « care vor atinge Aşdod şi Aşkelon ». « Cine a văzut în 2005 ceea ce noi aveam să înţelegem în 2009 ? Netanyahu ! », bombardează un spot publicitar.

Omul care, conform sondajelor, are toate şansele să devină viitorul prim ministru al Israelului a avut deci dreptate înaintea tuturor. De aceea a indicat clar, în 31 ianuarie, că nici nu se pune problema « să se dezmembreze cu forţa » cele vreo o sută de colonii « sălbatice » din Cisiordania pe care Ariel Şaron promisese că le va anula. « Trebuie să se ajungă la un acord amiabil cu rezidenţii », a insistat Netanyahu. Acesta din urmă s-a pronunţat împotriva creării de noi implantaţii, dar doreşte în egală măsură ca expansiunea să aibă loc pentru a face faţă creşterii naturale.

Or, presiunea demografică este de aşa natură încât edificarea de noi locuinţe nu ajunge. Şi asta în ciuda unei nete accelerări în cursul anului 2008, aşa cum tocmai a revelat organizaţia pacifistă israeliană Pacea acum. Construcţiile au crescut într-adevăr cu 57% şi numărul total al coloniştilor a crescut de la 270.000, în 2007, la 285.000, în 2008. Procentul de creştere în colonii este în medie de 5% anual, adică de două ori mai mare decât creşterea demografică a Israelului. « Nimeni nu are cu adevărat un proiect de stopare a colonizării. Toţi responsabilii politici spun acelaşi lucru. Creşterea naturală este colonizarea care-şi urmează cursul sub un alt nume », remarcă istoricul Zeev Sternhell, opozant categoric faţă de acest fenomen. La periferia orientală a Ierusalimului, construcţiile se acumulează. Încercuirea îşi urmează cursul în scopul constituirii unui « Mare Ierusalim » care i-ar interzice statului palestinian să obţină capitala în Ierusalimul de Est.

Ultima zonă liberă de orice locuinţă, sectorul E1, în nord-est, face obiectul unei presiuni din ce în ce mai accentuată din partea administraţiei israeliene. Până în prezent, americanii se opuneau proiectului, neadmiţând nicio discuţie, căci anexarea ei ar tăia definitiv Cisiordania în două şi ar face dintr-un stat palestinian « continuu şi viabil » o himeră. Un enorm comisariat de poliţie a fost deja construit în vârful colinelor aride şi o întreagă reţea de infrastructuri a fost amplasată pentru a pregăti terenul pentru construcţia de locuinţe.

« Fără niciun permis »

Cotidianul Haaretz a revelat, duminică 1 februarie [2009], că 200 milioane de şekeli (40 milioane de euro) au fost investiţi în cursul ultimilor doi ani pentru a amenaja o parte din zona E1 pe o suprafaţă de 12 hectare. Este vorba despre operarea joncţiunii între colonia Maale Adumim (35.000 de locuitori) şi Ierusalim, împiedicându-se astfel orice împărţire a oraşului [între statul Israel şi un eventual stat palestinian]. Aproape 200.000 de colonişti şi-au ales deja domiciliul în lanţul de implantaţii care înconjoară Ierusalimul la est.

Dintr-un raport oficial din 2005 asupra coloniilor « sălbatice » şi necesitatea de a se pune capăt fenomenului, se cunoaşte că cele mai multe dintre ele sunt stabilite pe pământuri palestiniene. Astăzi, se ştie că aproximativ 75% dintre cele 120 de implantaţii din Cisiordania « au fost construite fără nicio aprobare sau violând total cele eliberate şi că în mai mult de 30 dintre ele, multe dintre clădiri au fost ridicate pe pământuri private aparţinând palestinienilor ».

Această constatare emană dintr-un alt raport oficial redactat de generalul Baruch Spiegel, după o lungă anchetă, la cererea ministrului apărării din epocă, Şaul Mofaz. Conţinutul său, considerat drept « dinamită politică », a rămas secret. Ehud Barak, actualul ministru al apărării, a refuzat să-l publice, considerând că ar putea « reprezenta un pericol pentru securitatea statului şi ar provoca dificultăţi relaţiilor internaţionale ale Israelului ». Revelat, vineri 30 ianuarie, de către cotidianul Haaretz, acest raport demonstrează « Că a avut loc o violare sistematică a legilor internaţionale şi a dreptului de proprietate a palestinienilor », afirmă Michael Sfard, avocatul organizaţiei israeliene de apărare a drepturilor omului Yeş Din.

El consideră că, pe baza informaţiilor oficiale, persoanele spoliate vor putea de acum înainte să sesizeze justiţia naţională, chiar tribunalele internaţionale, pentru a-şi pune în valoare drepturile. Acest document oficial « aruncă o lumină crudă asupra declaraţiilor pacifiste ale Israelului şi asupra poziţiei oficiale conform căreia coloniile au fost create în acord cu normele internaţionale şi în respectul proprietăţii private », scrie Haaretz într-un editorial.

Articol publicat în Le Monde, 02 februarie 2009.

Rabin israelian: Palestinienii ne sunt duşmani de moarte!

28 Ian 2009

Într-o broşură înmânată soldaţilor israelieni care se pregăteau să intre în Gaza se sugerează că cruzimea poate fi câteodată o virtute şi că palestinienii sunt duşmanii de moarte ai evreilor.

Broşura a fost publicată special pentru operaţiunea „Plumb Turnat“ şi se bazează pe învăţăturile rabinului ultraortodox Shlomo Aviner. În-tr-una din secţiuni, rabinul îi compară pe palestinieni cu filistinii, descrişi în Biblie drept o ameninţare la existenţa poporului lui Israel.

Într-un alt pasaj, Aviner îl citează pe filozoful medieval Maimonides care spune că „nu trebuie căzut pradă ispitei nebuniei gentililor (neevreilor - n.red.) care au milă pentru cei cruzi“. Breaking the Silence, un grup de foşti soldaţi israelieni, susţine că astfel militarilor le este indicat să nu respecte normele internaţionale privind conflictele armate menite să protejeze civilii şi cere demiterea rabinului-şef al armatei, generalul de brigadă Avi Ronzki.

Iranul, principalul inamic al noului guvern Netanyahu

20 Feb 2009 Razvan Ciubotaru

Coaliţia de dreapta care va guverna Israelul nu va primi sprijinul celui mai puternic partid, Kadima, pentru că nu acceptă soluţia creării unui stat palestinian.

Liderul dreptei israeliene, Benjamin Netanyahu, a fost desemnat de preşedintele Shimon Peres pentru a forma noul guvern de la Ierusalim. Imediat după anunţul preşedintelui, premierul desemnt a evidenţiat priorităţile viitorului executiv. “Iranul încerca să obţină arme nucleare şi este cea mai mare ameninţare din existenţa noastră, începând cu obţinerea independenţei”, a spus Netanyahu. “Forţele Iranului ne

ameninţă şi de la nord”, a mai adăugat el, făcând aluzie la Siria şi Liban, state suspectate că ar sprijini mişcările Hamas şi Hezbollah. Netanyahu, şeful partidului Likud, va avea la dispoziţie 28 de zile pentru a forma guvernul, cu posibilitatea de a mai primi un răgaz de încă 14 zile.

Noul guvern Netanyahu va fi alcătuit, cel mai probabil, din partide de dreapta şi extremă-dreapta, care se opun soluţiei creării unui stat palestinian şi reluării negocierilor cu Siria.

Războiul din Gaza întăreşte extrema dreaptă în Israel

02 Feb 2009

La alegerile din 10 februarie, naţionaliştii vor înregistra un avans important. Guvernul va fi format însă, cel mai probabil, de Bibi Netanyahu, care promite un guvern de uniune.

Bibi Netanyahu i-a încurajat pe soldaţii răniţi în fâşia Gaza.

Cu doar o săptămână înainte de alegerile din Israel, electoratul pare să fi virat sensibil la dreapta, în special din cauza recentei intervenţii militare din Gaza. Partidul Yisrael Beitenu (Israel Casa Noastră), reprezentant al ideologiei dure de dreapta, a depăşit în sondaje Partidul Laburist - partid format odată cu Israelul, care a guvernat dimp de decenii. Partidul de dreapta, Likud, va câştiga 30 de locuri din cele 120 ale Knessetului, Parlamentul israelian, iar conducătorul său, Benyamin Netanyahu, se pare că va deveni premier pentru a doua oară, notează „The Times“. Locul doi va fi ocupat de Kadima, partidul format de Ariel Sharon şi condus acum de ministrul de Externe, Tzipi Livni.

Partidul Laburist va ajunge de-abia pe locul patru, cu 16 mandate, după Yisrael Beitenu.

Ca în majoritatea cazurilor, campania electorală din Israel se centrează şi anul acesta pe probleme de securitate, fiecare partid încercând să demonstreze că este mai intransigent în acest domeniu. Ofensiva din Fâşia Gaza, declanşată la sfârşitul lunii decembrie, a fost privită de către analişti ca având o clară componentă electorală: doi dintre arhitecţii săi, Tzipi Livni şi ministrul Apărării, Ehud Barak, candidează la funcţia de premier. Rolul lui Barak în declanşarea ofensivei a reuşit să îi aducă un plus în sondaje, dar nu suficient pentru a-l depăşi pe liderul Yisrael Beitenu, Avigdor Lieberman. Acesta, un „dur“ născut în Uniunea Sovietică şi comparat adesea cu Vladimir Putin, trăieşte într-una dintre coloniile evreieşti din Cisiordania. Uzi Landau, unul dintre vechii membri Likud care au trecut la Yisrael Beitenu, spune că israelienii sunt dezamăgiţi în speranţa de a ajunge la o pace cu palestinienii şi de aceea sunt atraşi de acest partid de extremă. „Au avut multă încredere în palestinieni, dar acum au văzut că, cu cât faci mai multe concesii, cu atât ai parte de mai mult terorism“, a declarat Landau pentru „The Times“. Atât liderul Likud, Netanyahu, cât şi Lieberman s-au opus încetării operaţiunii armate din Gaza. Netanyahu a acuzat guvernul că a încetat operaţiunea militară înainte de a înfrânge Hamasul, fără a ucide liderii grupării teroriste şi fără a prelua controlul asupra coridorului Philadelphi, de-a lungul graniţei dintre Gaza şi Egipt, regiune străbătută de tunelurile traficanţilor palestinieni.

Netanyahu s-a opus, de altfel, şi deciziei luate de premierul Ariel Sharon, în 2005, de a se retrage din Fâşia Gaza, din motive de securitate, dar şi demografice. Neînţelegerile asupra situaţiei din Gaza au

condus la scindarea Likud şi la apariţia noii formaţiuni politice, Kadima. Situaţia actuală din Gaza, controlată de gruparea teroristă Hamas, îi oferă argumente în plus lui Netanyahu.

Liderul Likud va deveni cel mai probabil premier al Israelului, dar va fi nevoit să formeze o coaliţie. Cât de „dură“ va fi linia pe care o va urma noul guvern israelian va depinde, deci, foarte mult, de partidele care vor intra în coaliţie alături de Likud. Cel mai probabil, însă, Netanyahu va opta pentru un guvern de uniune naţională, mai degrabă decât pentru un guvern alături doar de partidele de extremă dreaptă, naţionalist religioase. „Voi acţiona pentru a forma un guvern de uniune cât mai larg posibil“, a declarat Netanyahu. „Cea mai mare greşeală a mea, când eram premier, a fost că nu am făcut totul pentru a lărgi guvernul la maxim.“ Asta înseamnă atragerea laburiştilor şi a partidului Kadima în guvern, ceea ce ar duce la un larg sprijin popular, dar şi la o instabilitate a guvernului, din cauza neînţelegerilor inerente. Netanyahu a respins deja planurile Kadima de reducere a numărului de colonii evreieşti din teritoriile palestiniene şi de împărţire a Ierusalimului cu un eventual stat palestinian. Şeful Likud a fost adesea critic la adresa negocierilor dintre Israel şi Autoritatea Palestiniană, intermediate de americani. Istoria precedentului său mandat de premier în anii ’90 îl arată însă ca pe un politician pragmatic, gata să accepte compromisul atunci când acesta este în favoarea păcii. Netanyahu a acceptat atunci un acord limitat de pace cu palestinienii asupra controlului oraşului Hebron, din Cisiordania.

Olmert, aproape de inculpare

Există o bază suficientă de dovezi pentru inculparea premierului israelian Ehud Olmert pentru trafic de influenţă, care ar fi fost comis în perioada când era ministru al Industriei, Comerţului şi Muncii, a declarat o sursă din poliţie. „Echipa de investigaţie a făcut progrese considerabile, dar premierul ar mai putea fi interogat de câteva ori înainte de închiderea acestei anchete“, afirmă aceeaşi sursă. Premierul a fost interogat din nou, vineri, cu privire la fapte care s-au petrecut în vreme ce deţinea portofoliul Industriei, Comerţului şi Muncii. Surse poliţieneşti afirmă că Olmert nu a fost în măsură să respingă majoritatea suspiciunilor.

Soldaţii israelieni nu pot fi judecaţi pentru crime de război

26 Ian 2009 Laura Cernahoschi

Ehud Olmert a promis că îi va apăra pe cei care au acţionat în Gaza de eventualele acuzaţii aduse în afara ţării.

Soldaţii israelieni acuzaţi de crime de război pentru acţiunea militară din Fâşia Gaza vor fi protejaţi de stat în faţa eventualelor procese deschise în afara ţării, a anunţat premierul Ehud Olmert.

Premierul a promis să le ofere siguranţa, după ce ei au acţionat pentru a-şi proteja ţara. Oficialii ONU intenţionează să deschidă o anchetă pentru a dezvălui dacă Israelul şi Hamas au comis crime de război în conflictul ce a condus la moartea a 1.300 de persoane în Fâşia Gaza, majoritatea civili.

Metodele utilizate de armata israeliană au fost puse sub semnul întrebării de către organizaţiile de apărare a drepturilor omului.

Bin Laden cheamă la Jihad pentru Gaza

14 Ian 2009 | 0 comentarii

Conducătorul al-Qaeda a transmis un nou mesaj audio, prin care îi invită pe musulmani să lupte pentru Fâşia Gaza.

Osama bin Laden a transmis un mesaj audio în care cheamă la Jihad pentru Fâşia Gaza, potrivit site-urilor islamiste, relatează Reuters.

Înregistrarea este datată în actuala lună islamică.

"Dumnezeu ne va da răbdarea de a continua pe calea Jihadului încă şapte ani, şi încă şapte, şi încă şapte", spune Bin Laden în înregistrare.

Înregistrarea este intitulată "O chemare la Jihad pentru oprirea agresiunilor împotriva Gaza".

"Întrebarea este dacă America poate să continue războiul cu noi zeci de ani de acum încolo? Informaţiile şi dovezile arată altceva", a subliniat liderul al-Qaeda.

De la declanşarea operaţiunii israeliene, la 27 decembrie, au murit aproape 1.000 de palestinieni.

ONU latră, bombardamentele continuă

09 Ian 2009 Adrian Deoanca

Nici Statul Israel şi nici organizaţia islamistă Hamas nu iau în seamă Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU pentru încetarea focului. Luptele continuă în Fâşia Gaza după 14 zile de la declanşarea conflictului, iar numărul morţilor palestinieni se apropie de 800.

Membrii Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite au adoptat joi Rezoluţia 1860 prin care cer încetarea imediată a ostilităţilor în Fâşia Gaza. Rezoluţia a fost adoptată cu 15 voturi pentru şi 14 împotrivă. Statele Unite ale Americii s-au abţinut de la vot. Prin textul actului, Consiliul “cere o încetare imediată, durabilă şi respectată în totalitate a focului, care să ducă la retragerea completă a forţelor israeliene din Gaza”. De asemenea, comunitatea internaţională “condamnă orice act de violenţă şi ostilitate îndreptat împotriva civililor şi orice act de terorism”, fără a preciza însă explicit tirurile de rachete lansate de militanţii Hamas şi cere "furnizarea fără obstacole (...) de ajutor umanitar".

Guvernul de la Ierusalim a respins imediat Rezoluţia ONU pe care a etichetând-o drept “nerealizabilă” şi a subliniat că, în condiţiile în care palestinienii au lansat rachete asupra statului evreu chiar vineri dimineaţă, Israelul va continua să-şi apere cetăţenii.

Peste 800 de palestinieni şi-au pierdut viaţa în Gaza de la izbucnirea conflictului cu Israelul

10 ianuarie 2009

Românii, care au reuşit să scape din infernul numit Gaza, au ajuns vineri acasă, însă în zona de conflict au mai rămas persoane, care ar vrea să revina dar nu pot pentru că nu au acte. Între timp, peste 100 de oameni, majoritatea de origine arabă, au ieşit în stradă în Bucureşti şi Constanţa pentru a cere oprirea conflictului din Orientul Mijlociu.

Bilanţul conflictului din Gaza a trecut de 800 de morţi, iar luptele continuă, după ce atât Israelul cât şi mişcarea Hamas au respins rezoluţia ONU care cerea încetarea focului. Palestinienii şi susţinătorii lor din toată lumea au proclamat vineri o nouă "zi a mâniei", cu mari manifestaţii anti-israeliene, uneori violente.

Guvernul israelian a declarat că rezoluţia Consiliului de Securitate este "inaplicabilă", iar Hamas a susţinut că documentul "nu o priveşte" şi că nu are de gând să ridice "steagul alb al capitulării". Aşa că ostilităţile au continuat: Israelul a bombardat aproximativ o sută de obiective din Gaza, iar Hamas a lansat 30 de rachete asupra Israelului. Câteva au căzut chiar la 40 de kilometri de limita Fâşiei Gaza. Un israelian a fost uşor rănit.

Situaţia civililor din Gaza este disperată. După Agenţia ONU pentru Refugiaţi, Crucea Roşie Internaţională şi-a redus de asemenea operaţiunile umanitare, după ce un convoi al său a fost ţinta focurilor de armă. Un oficiu al Naţiunilor Unite i-a acuzat pe militarii israelieni că i-au îndemnat pe civilii palestinieni să se refugieze într-o clădire pe care, mai târziu, au bombardat-o. 30 de oameni şi-ar fi pierdut viaţa în incident.

Armata israeliană a respins acuzaţia şi a difuzat, la rândul său, o înregistrare care ar dovedi că militanţii Hamas îşi instalează armamentul în curtea şcolilor.

În numeroase ţări ale lumii, zeci de mii de oameni au manifestat împotriva ofensivei israeliene din Gaza. Protestele au degenerat uneori în incidente violente, mai ales la Ierusalim şi în Cisiordania, unde palestinienii au înfruntat forţele de ordine israeliene. Într-o localitate din Cisiordania, protestatarii s-au deghizat în deţinuţi ai lagărelor naziste, ca un gest de sfidare la adresa Israelului. Manifestaţia a fost urmată, şi aici, de violenţe.

La Ramallah s-a ajuns şi la ciocniri între militanţii celor două formaţiuni rivale palestiniene, Fatah şi Hamas, care au organizat marşuri separate de protest. Fatah este condusă de Mahmoud Abbas, al cărui mandat de preşedinte al Autorităţii Palestiniene a expirat ieri. Abbas susţine însă că mai are un an de mandat. O decizie ar trebui luată de parlamentul palestinian, care, însă, nu se poate întruni în actualele condiţii.

Şapte rachete lansate împotriva Israelului din Fâşia Gaza

Data: 28 feb 2009

Şapte rachete au fost lansate de ieri seară împotriva Israelului din Fâşia Gaza fără să se înregistreze victime, a anunţat sâmbătă un purtător de cuvânt al armatei israeliene, relatează AFP.

'Două rachete lansate din Fâşia Gaza au căzut în această dimineaţă asupra oraşului Ashkelon fără să facă răniţi, iar una dintre ele a provocat pagube lovind în plin o şcoală', a afirmat purtătorul de cuvânt.

El a precizat că şcoala era goală din cauza Sabatului.

Potrivit armatei, este vorba de rachete de fabricaţie artizanală de calibru 170 mm, a căror rază de acţiune a fost mărită.

Anterior, alte cinci rachete trase din Fâşia Gaza au lovit sudul teritoriului israelian, fără să facă victime, în pofida unui armistiţiu intrat în vigoare la 18 ianuarie, care a pus capăt ofensivei militare israeliene, soldată cu 1.300 de morţi palestinieni în trei săptămâni.

Israelul a uitat repede acordul de la Annapolis

11 Dec 2007 Carmen Gavrila

SUA si UE au criticat la unison Israelul pentru intentia de a construi 300 de case noi in zona araba din Ierusalimul de Est.

Secretarul de Stat american Condoleezza Rice a lansat critici neobisnuit de dure pentru administratia de la Casa Alba. Ea a spus, dupa o intilnire cu ministrul israelian de Externe, Tzipi Livni, ca intentia Israelului  de a construi case in zona araba din Ierusalimul de Est "nu poate da nastere la incredere exact intr-un moment in care tocmai de asta e nevoie".

Condoleezza Rice a avertizat ca planul Israelului pune in pericol negocierile care abia au fost reluate la conferinta de la Annapolis de luna trecuta.

Israelul deja a lansat invitatii de licitatie pentru terenuri in cartierul Har Homa din Ierusalimul de Est.

Masura este surprinzatoare de vreme ce premierul Ehud Olmert promisese ca nu vor mai fi infiintate noi colonii, mai ales in Ierusalimul de Est, un spatiu extrem de important pentru palestinieni, care vor acolo capitala viitorului stat.

Premierul palestinian Salam Fayyad, aflat in vizita oficiala la Bruxelles, a declarat ca ultima actiune a Israelului contrazice in totalitate "litera si spiritul" negocierilor de la Annapolis.

Si secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon, a criticat proiectul Israelului. La fel a reactionat si UE. Comisarul european pentru Relatii externe a declarat ca planul de construire a 300 de case israeliene provoaca ingrijorare.

Conform planului de pace din 2003 si reactivat anul acesta, Israelul este obligat sa opreasca orice activitati de colonizare in teritoriile cucerite in razboiul din 1967. Israelul le catalogheaza drept teritorii anexate, si nu ocupate, asa cum sint considerate in legislatia internationala si de catre tarile arabe. Israelul spune ca, de vreme ce teritoriile respective au fost anexate, ele sint parte a statului si deci poate instala colonii.

In plina controversa privind planul Israelului de a construi in Ierusalimul de Est, aproximativ 30 de tancuri israeliene au facut ieri-dimineata o incursiune in sudul Fisiei Gaza, relateaza agentiile de presa. Este cea mai importanta incursiune din ultimele luni in Gaza.

Fortele israeliene au suspendat si circulatia pe principala ruta care leaga partea nordica de sudul Fisiei Gaza si au avut loc schimburi de focuri intre palestinieni si militarii israelieni. Mai multe tancuri israeliene au lansat obuze in directia orasului Rafah, fara a provoca victime. Armata a anuntat ca a fost vorba doar de o "incursiune de rutina".

1 comentarii

1 gika 12-Dec-2007 20:44

Aha,acuma careva sa zica nu cumva se foloseste disproportionat forta?De ce nu intervine NATO cu aviatia impotriva Israelului pentru a-l aduce la respectarea rezolutiilor ONU si a tuturor celorlalte acorduri incheiate?si in acest context daca arabi riposteaza se cheama ca sunt teroristi asa ca mai bine sa astepte solutionarea pe calea tratativelor in timp ce Israelul da buzna cu tancurile in teritoriile palestiniene .Aici nu se mai vede nedreptatea ce se face arabilor?

De la Zidul Segregarii la Zidul Plangerii (2)

autor: Claudia Ion

15 decembrie 2008

Teritoriul palestinian, loc sacru de pelerinaj pentru adeptii tuturor celor trei mari religii monoteiste ale lumii, este sfasiat astazi, mai mult ca oricand, de tensiuni religioase, rasiale si politice. Desi Vechiul Testament, insusit de toate cele trei religii, spune ca suntem cu totii urmasii lui Avraam, legea „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte“ inca primeaza. Claudia Ion isi continua periplul dincolo de Cortina de Beton, in speranta ca va intelege de ce uneori religia, in loc sa ne apropie, ne dezbina.

Din Betleem am coborat In sud spre Hebron, unde am dat de primul punct de control israelian. Ar mai fi fost cateva si in drum spre Betleem, dar Eyad, soferul meu arab, stia rute ocolitoare. In apropiere de Hebron, am fost trasi pe dreapta. Doi soldati inca adolescenti au inceput cu Eyad o discutie destul de aprinsa in ebraica. Le-am dat pasaportul si, in timp ce un militar il verifica, altul scotocea prin masina. Cel dintai m-a intrebat in engleza: „Ce faci aici?“, iar eu i-am raspuns: „Vreau sa vizitez Cisiordania.“ „De ce?“ – si-a dat el ochii peste cap, dar fusese o intrebare retorica, la care era evident ca nu asteapta un raspuns. Am ridicat din umeri. Apoi, unul dintre soldati a gasit un briceag in torpedou si in secunda urmatoare am fost inconjurati de alti cinci. Nu aveau pustile indreptate spre noi, insa cei din turnul de control din dreapta da. Intr-un final, Eyad a consimtit sa renunte la briceag si ne-au dat drumul mai departe. Pfu!

Orasul Patriarhilor 

Hebron e un orasel insirat pe marginea drumului, unde cei 166 de mii de locuitori traiesc infloritor din comertul cu materiale de constructii, sticlarie, ceramica si produse lactate. Este o zona muntoasa desertica, unde intalnesti la tot pasul cariere de calcar. Si, mai ales, e un important punct de atractie pentru pelerinii evrei, crestini si musulmani deopotriva, aici aflandu-se Pestera Patriarhilor, unde, conform Vechiului Testament, s-ar gasi mormintele lui Adam si Eva, Avraam si Sara, Isaac si Rebeca, Iacov si Lia. Aici este si Moscheea Ibrahimi, care serveste partial si ca sinagoga pentru cei douasprezece mii de sionisti din zona Hebronului. Dupa masacrul din 1994, cand un militar israelian a omorat zeci de musulmani care se rugau in timpul Ramadanului, teritoriul musteste de tensiuni rasiale si religioase.

Ratacind prin Desertul Iudeii 

Pe masura ce-am coborat tot mai spre sud, ne-am afundat in Desertul Iudeii. Acolo nu exista nimic in afara de intinderea valurita de pietris nisipos. Timp de o ora sau mai bine, n-am vazut nici o masina sau vreun alt suflet. La un moment dat, in zare au aparut cateva corturi de beduini, in fata carora se aflau camile si neaparat un jeep. Pe o creasta, am oprit in dreptul unei cruci-indicator care semnala Biserica Ortodoxa Sf. Gheorghe, construita in stanca din canionului Wadi Qilt, in secolul V d.Hr. Am coborat pe poteca serpuitoare, scaldata in soarele inversunat de amiaza, fara sa aud vreun sunet, nici macar al unui maracine pe care sa-l bata vantul... iar propria-mi respiratie mi s-a parut asurzitoare.

Am intalnit un beduin batran si unul tanar, care se odihneau la umbrele a doi magari, sub un colt de stanca mai proeminent. Cel batran mi-a oferit o kefiya, naframa lor traditionala, care sa ma fereasca de razele soarelui. I-am platit omului douazeci de shekeli si mi-am vazut de drum. Cel tanar a coborat, calare pe magar, impreuna cu noi si s-a intretinut cu Eyad in timp ce ma privea lung, de parca eram de pe alta lume. De fapt, chiar eram, probabil ca nu vazuse prea multe fete imbracate in blugi & tricou cu Bob Dylan si cu o kefiya in jurul capului.

Ierihon, cel mai vechi oras al lumii 

Apoi am urcat spre nord si, cu exceptia catorva controale lejere, nu au mai fost probleme. La intrarea in Ierihon, cel mai vechi oras de pe glob, cu o existenta neintrerupta de peste 11 mii de ani, am petrecut ceva vreme conversand cu soldatii palestinieni, care sunt foarte prietenosi si se bucura de rarele momente in care vad turisti. „Tii cu Fatah sau cu Hamas?“, m-au intrebat glumind. „Fatah, bineinteles“, le-am raspuns si toti au aclamat. „Hamas ne fac numai probleme“, au continuat, „din cauza lor nu avem inca tara noastra, sa ne construim case si sa ne trimitem copiii la scoala.“ „Poate totusi in timp se rezolva“, am spus, dar n-am citit prea mult optimism in ochii lor. Ierihonul e departe de ceea ce promitea Vechiul Testament cand l-a dat drept referinta pentru Pamantul Fagaduintei. Centrul orasului consta intr-un sens giratoriu tivit cu dughene si restaurante cu un aer usor insalubru. Chiar si asa, insa, Al-Essawi este stabilimentul cu cel mai bun labneh pe care l-am mancat vreodata.

Ramallah, in plina fervoare culturala 

Urmatoarea oprire a fost la Ramallah, capitala de facto a Autoritatii Palestiniene. „Este foarte important“, mi-a zis Eyad, „sa mergem la Mukata’a, sediul executiv central, acolo unde este inmormantat Yasser Arafat, fondatorul partidului Fatah si initiatorul acordului de pace cu statul Israel.“ Moartea lui Arafat a survenit in 2004 in Franta, cauza acesteia fiind si acum subiectul multor speculatii. Mausoleul este cu adevarat impresionant: o constructie din sticla si calcar pe care doi soldati palestinieni imbracati solemn o pazesc stand de-o parte si de alta a ei. In stanga mausoleului se inalta o moschee cu arhitectura postmoderna, demna de un muzeu de arta contemporana. Ramallah, cu o populatie de aproximativ 120 de mii de persoane, este cel mai cosmopolit oras din Palestina. Strazile sale largi sunt intesate de oameni care se preumbla dintr-o parte in alta, la cumparaturi sau in cautarea unei cafenele mondene. Un elan de sincronizare cu Occidentul se simte la tot pasul.

Daca femeile mai in varsta inca isi mai acopera capul, tinerele poarta blugi si bluze cu bretele. Moda emo a ajuns si la pustii de aici, ceea ce ma face sa o apreciez si mai mult, fiindca, iata, ne uneste pe toti. Ramallah este un oras liberal, unde au loc multe evenimente culturale, de la spectacole de teatru, la concerte de muzica house si la cercuri de poezie, fiind sediul multor organizatii militante. Nu e de mirare ca primaria e condusa de o femeie, Janet Mikhail. Am facut o plimbare in jurul monumentului cu lei din centru, rastimp in care am savurat un suc proaspat de morcovi de la unul dintre fructobarurile atat de populare aici. L-am intrebat pe Eyad ce face cand nu e sofer si mi-a raspuns ca isi petrece timpul cu nevasta. „Doar una?“, am zambit. „Una si buna, fi’nca de zece ani legea nu ne mai lasa sa avem mai mult de o nevasta.“ „Si-ti pare rau?“, am continuat. „Nu, pentru ca o iubesc. Mi-a daruit trei copii. Lucreaza la un centru cultural din Betleem si sunt mandru de ea. Si tatal meu a avut doar o singura nevasta, pe mama. Noi, musulmanii, ne iubim familiile la fel de mult ca evreii si crestinii.“

Another Brick in the Wall 

Din Ramallah inapoi la Tel Aviv nu poti sa ajungi decat supunandu-te unor controale riguroase. Chiar pe aici trece zidul care desparte Israelul de Teritoriile Palestiniene. Indiferent de motivele politice care i-au facilitat existenta, zidul de beton de opt metri inaltime iti da fiori reci, chiar daca afara sunt peste 40 de grade. Insotita de doi pusti palestinieni, care vand guma de mestecat expirata la 10 shekeli bucata, studiez lucrarile de grafitti ale artistilor activisti, inclusiv ale faimosului britanic Banksy. Mesaje pacifiste, ultranationaliste sau pur si simplu mazgaleli – zidul asta le adaposteste pe toate, fara discriminare. Nu de mult, Roger Waters de la Pink Floyd s-a abatut pe-aici, scriind versuri din Another Brick in the Wall.

Ierusalim, Orasul Sfant al dezbinarii 

La prima ora a diminetii, ma indrept catre statia de autobuz, trecand pe langa vechile case ale cavalerilor cruciati, pe Bulevardul Kepler din Tel Aviv. Cand stai la coada la bilete si-i ceri unui vanzator cu barba carunta „one ticket to Jerusalem, please“, oricat de dur ai fi, tot te coplesesc emotiile. Statia e ticsita cu soldati – fete si baieti galagiosi care isi cara anevoie pustile automate M16. Trebuie sa le fie tare incomod, gandesc eu, pentru ca le tin agatate de umar cu o cordeluta, atarna greu si se lovesc de toate cele. Dupa ce-mi fac loc in autobuz dand din coate, ma asez langa un soldat si langa pusca lui sprijinita cam neglijent intre scaune. La fiecare hurducatura, teava ma loveste in genunchi. Zambeste jenat si-i raspund simpatetic. Asta e, nu am voie sa ma plang. Drumul dureaza cam patruzeci de minute, dupa care autobuzul ma lasa la intrarea in Ierusalim, pe dreapta, in statia centrala.

Zidul Plangerii si Muntele Templului 

Am intrat pe poarta Jaffa si am strabatut stradutele inguste, pavate cu piatra, care formeaza un bazar labirintic, de unde poti cumpara orice – de la tricouri cu Guns & Moses, Jesus Loves You sau Free Palestine, la naut, cafea si mirodenii, pietre pretioase, obiecte religioase sau decoratiuni. Intr-un final, am ajuns la Zidul Plangerii, cel mai sacru loc al israelienilor. Se spune despre Zidul Plangerii, singura parte ramasa dupa daramarea celui de-al Doilea Templu de catre romani (70 e.n.), ca nu a fost niciodata parasit de Dumnezeu. Zidul functioneaza ca o sinagoga in aer liber, unde orice persoana, indiferent de credinta, este invitata sa se reculeaga si sa lase un biletel cu o rugaminte adresata divinitatii. Locul este intesat de soldati si evrei ultrareligiosi, acestia din urma in imbracamintea lor traditionala, iar intrarea si iesirea presupun controale severe. Asta pentru ca dincolo de Zid se afla Muntele Templului, zona controlata de Autoritatea Palestiniana. Vechiul Testamentil desemneaza drept locul Facerii Lumii si totodata locul unde lui Avraam i s-a cerut sacrificarea fiului sau, Isaac. In urma cu aproape trei mii de ani, regele Solomon a construit aici Primul Templu, lacasul Chivotului Legii, cu cele zece porunci ale lui Moise. In prezent, pe locul cu pricina se inalta Moscheea Al-Aqsa, venerata de musulmani, conform Coranului, pentru faptul ca aici a poposit Profetul Mahomed inainte sa se inalte la ceruri, in secolul al VII-lea dupa Hristos. Evreilor le este strict interzis accesul dincolo de zid, din motive atat religioase, cat si politice, iar crestinii au un acces limitat, cu pasaport „in regula“ si dupa controale riguroase, ca la trecerea frontierei. E greu sa nu fii tulburat de lipsa de intelegere a aproapelui fata de aproape care caracterizeaza atat de brutal Orasul Sfant.

De la Gradina Ghetimani la Dealul Golgotei 

Am iesit pe Poarta Ha’Ashpot si mi-am continuat drumul in afara zidurilor, pe o arsita infernala, pana la Gradina Ghetimani, locul unde Iisus s-a rugat dupa Cina cea de Taina. Alaturi se afla grota unde e inmormantata Fecioara Maria, insa accesul mi-a fost interzis de catre niste maicute intamplator de nationalitate romana, pe motiv ca se face curat. Am intrat din nou in cetate pe Poarta Leilor, unde incepe Via Dolorosa – Drumul Patimilor, parcurs de Iisus dupa momentul judecatii. Traseul strabate cartierul musulman de la un cap la altul, terminandu-se la Biserica Sfantului Mormant, asezamant ortodox, construit pe Dealul Golgotei. De data aceasta, pelerinii sunt imbiati sa cumpere din bazaruri crucifixuri la oferta (trei la pret de doua si bonus un breloc cu Fecioara Maria), icoane medievale facatoare de minuni pictate alaltaieri si cununi de spini din plastic.

Experienta Ierusalimului, departe de pulsul de spiritualitate pe care ma asteptam sa-l simt aici, mi-a lasat un gust amar. O lume in care copiii se maturizeaza prea devreme, purtand pe umeri povara ca s-au nascut la confluenta a trei mari religii care, in ciuda faptului ca au mai multe lucruri in comun decat diferentele care le separa, continua sa fie adverse. O lume in care copiii sunt condamnati sa plateasca si sa perpetueze intoleranta parintilor fata de semenii lor. Dar speranta exista, totusi. Dincolo de interesele religioase, dictate de interese politice, la randul lor dictate de interese economice, am invatat ca spiritul uman este acelasi in toate colturile lumii. Atata timp cat toti ne nastem la fel, iubim la fel, murim la fel, orice bariere asezate intre noi nu pot fi decat vremelnice si surmontabile.

Intifada

Din 1967, cand Cisiordania a fost anexata Israelului in urma Razboiului de 6 Zile cu Iordania, pana in 1987, anul Primei Intifade, palestinienii au avut drept de libera circulatie pe teritoriul Israelului si in Gaza. Intifada, denumirea araba pentru revolta, a avut ca principale ingrediente cocktailurile

Molotov si atentatele sinucigase comise pe tot teritoriul Israelului. Dupa semnarea Acordului de la Oslo, in 1993, au urmat cativa ani de relativa prosperitate pentru palestinieni, oprita sangeros de cea de-a Doua Intifada, in 2000. Protestele palestinienilor s-au soldat cu ciocniri armate intre extremisti si fortele militare israeliene, care au atins apogeul in momentul cand doi rezervisti rataciti pe teritoriul palestinian au fost linsati public, iar corpurile mutilate le-au fost tarate in uralele multimii pe strazile Ramallei. In perioada urmatoare, pe langa înăbusiri sângeroase, Israelul a autorizat construirea zidului din sarma ghimpata si beton, care demarcheaza fizic Cisiordania, dar patrunde si pe teritoriul palestinian, limitand pentru cateva comunitati accesul la apa, la scoala si la servicii medicale. Activisti din intreaga lume, inclusiv israelieni, condamna vehement Zidul, insa nimeni nu poate nega faptul ca incidentele teroriste, inclusiv cele sinucigase, s-au redus pana aproape de zero in ultimii ani. Intr-un interviu din martie 2008, Ramadan Abdallah Shalah, liderul Jihadului Islamic Palestinian, s-a plans unui ziar din Qatar ca Zidul „limiteaza posibilitatea fortelor de rezistenta sa patrunda adanc in Israel ca sa duca la infaptuire atentate sinucigase, dar asta nu inseamna renuntarea totala la Intifada, ci doar cautarea unor noi modalitati de infaptuire a ei“. Este exact lucrul de care umanitatea avea nevoie: inca un politician care sa puna cauza lui mai presus de viata cetatenilor pe care ii „apara“.

Capitala a doua state

Ierusalimul, capitala Israelului, este casa a aproximativ 750 de mii de locuitori, daca punem la socoteala si aripa de est, aflata sub jurisdictia Autoritatii Palestiniene. Cea mai mare parte a asezarii se intinde in afara Orasului Vechi, aici aflandu-se sedii administrative, universitati, centre culturale si alte institutii. Insa esenta se afla in interiorul zidurilor. Tocmai de aceea, in decursul istoriei, Ierusalimul a fost distrus de doua ori, asediat de 23 de ori, atacat de 52 de ori si capturat de 44 de ori. Nici astazi treburile nu sunt tocmai armonioase. Suprafata de sub 1 kilometru patrat a Orasului Vechi este divizata in patru sectoare: cartierul musulman, cartierul evreiesc, cartierul crestin si cartierul armenesc. Datorita importantei sale politice, atat Israelul, cat si Palestina isi disputa Ierusalimul drept capitala, iar linia de demarcatie dintre cele doua teritorii trece prin mijlocul orasului. Statutul Ierusalimului, in special cel privitor la administrarea locurilor sfinte, este in continuare unul controversat.

Israelul, sub atac

20 Mai 2007 Carmen Gavrila

Rachetele palestiniene determina autoritatile israeliene sa transfere armatei prerogativele civile.

Israelul a declarat starea exceptionala, iar armata a preluat ieri autoritatea in localitatile din sudul tarii, aflate sub o ploaie de rachete palestiniene lansate din Fisia Gaza. Masura ofera armatei toate prerogativele administratiei civile si mai ales acelea ale politiei.

Armata poate ordona, la nevoie, inchiderea scolilor, a institutiilor publice, a drumurilor, a companiilor private si publice, fara sa mai aiba nevoie de acordul institutiilor care le administreaza. Starea exceptionala se aplica pe o raza de sapte kilometri in jurul Fisiei Gaza.

Raidurile israeliene din ultimele zile nu au avut efect, iar rachetele militantilor Hamas au continuat sa cada peste orasele israeliene din apropierea Fisiei Gaza.

Replica israeliana si declararea starii exceptionale se suprapun pe un nou armistitiu fragil intre Hamas si Fatah. Ciocnirile dintre gruparile palestiniene au continuat toata saptamina trecuta, iar acordurile de

incetare a focului au rezistat de multe ori doar citeva ore, pentru ca violentele sa fie reluate. Sub raidurile israeliene e putin probabil ca Hamas si Fatah sa se aseze la noi discutii pentru formarea mult aminatului guvern de uniune nationala. Armistitiul mediat de egipteni este al cincilea din ultimele opt zile.

Replica israeliana se anunta dura. Pe principiul care domina Orientul Mijlociu - ochi pentru ochi, dinte pentru dinte - armata israeliana intentioneaza sa regleze conturile nu doar cu Hamas, ci si cu alte grupari militante care au lansat constant rachete asupra Israelului. Blocada asupra armelor pare ca functioneaza macar partial in Fisia Gaza, pentru ca rachetele Hamas sint fabricate in zona cu mecanisme improvizate si aproape ineficiente. Hamas a pus capat unui acord valabil sase luni in care nu mai atacase Israelul. Motivul a fost ca Tel Avivul si Washingtonul sustin deschis, inclusiv cu arme, gruparea Fatah. Membrii aripii armate a Fatah ataca Hamas cu arme noi si echipamente evident mai performante decit cele ale Hamas. Starea exceptionala declarata in Israel si lansarea ofensivei asupra Gaza au ca scop sa puna Hamas sub un tir incrucisat Fatah, de o parte, si aviatia israeliana, de� cealalta.

Arabii recuceresc Ierusalimul facind copii

15 Mai 2007 Carmen Gavrila

Arabii au toate sansele sa-i depaseasca la numar pe evrei in Orasul Sfint, in pofida masurilor restrictive.

Cu ajutorul natalitatii, arabii recuceresc Ierusalimul de Est, pierdut in 1967 in ceea ce ei numesc Nakba - Ziua Catastrofei, care anul acesta a fost comemorata pe 15 mai. Intre timp, evreii sarbatoresc astazi "Ziua Ierusalimului", data la care orasul a fost alipit statului Israel, dupa ocuparea Cisiordaniei.

Ironia istoriei Ierusalimului este resimtita mai ales in rindul celor aproximativ 245.000 de arabi care traiesc in Ierusalim si vad cum tot mai multi dintre ei isi pierd drepturile de a trai in oras.

In 2006 fata de 2005, de sase ori mai multi arabi din familii care se aflau in oras de generatii au vazut cum le este retras dreptul de a locui in Ierusalim.

Batalia pentru Ierusalim e permanenta si se desfasoara prin control demografic, in incercarea de anexare a partii estice, arabe, a Orasului Sfint. Autoritatile israeliene au incercat sa-si intareasca controlul construind cartiere pentru evrei de jur imprejurul celor arabe - legislatia internationala le considera colonii ilegale.

Subfinantarea administratiilor locale in zonele arabe a fost, dupa parerea mai multor organizatii internationale, inca o modalitate de a-i determina pe arabi sa plece din Ierusalim si sa se stabileasca in Ramallah sau Bethleem, in Cisiordania.

In pofida tuturor masurilor, astazi doar 66% dintre locuitorii Ierusalimului sint evrei fata de 74% in 1967, arata un studiu publicat saptamina aceasta si care inregistreaza o crestere spectaculoasa a populatiei arabe.

Rata natalitatii la arabi este dubla fata de cea a evreilor, mai arata studiul. Se pare ca acesta este motivul pentru care autoritatile israeliene au inasprit conditiile de sedere pentru arabi si au revocat

multor arabi dreptul de asa-numita "rezidenta permanenta" garantat lor, initial, imediat dupa anexarea Ierusalimului de Est.

"Rezidenta permanenta" cuprinde beneficii sociale, dreptul la munca si la vot in alegerile locale, dar nu si pasaport sau dreptul de a vota la alegerile nationale. Din 1995 pina acum, autoritatile israeliene au inceput sa revoce rezidenta arabilor care nu au putut aduce dovezi ca "centrul in care se desfasoara viata lor" este Ierusalimul. Dar formularea a facut ca dupa 4 ani masura sa fie anulata pentru ca, de fapt, permitea arabilor inapoierea in oras. Arabii pierd dreptul de rezidenta daca petrec mai mult de un an in strainatate sau obtin rezidenta ori cetatenie in alta tara.

Libanul il bintuie pe Olmert

01 Mai 2007 Carmen Gavrila

Premierul israelian nu vrea, cu nici un chip, sa-si dea demisia, desi e acuzat de grave erori in razboiul cu Hezbollah din 2006.

 

Olmert a adormit la o ceremonie. El citise raportul noaptea.

Comisia Winograd a dat un verdict mai dur decit se astepta oricine, mai lipsea cuvintul incompetenta, dar Ehud Olmert nu s-a aratat impresionat si a spus ca raportul nu face recomandari explicite de demisie, asa ca "vom folosi asta pentru a face corecturi unde e nevoie", a adaugat el si a atras atentia ca eventuale alegeri anticipate ar arunca Israelul in criza.

Comisia a notat clar ca Olmert si guvernul sau impreuna cu armata poarta intreaga responsabilitate pentru aventura Israelului in Liban, incheiata cu esec, de vreme ce miscarea siita Hezbollah e departe de a fi fost distrusa.

Ultimatum arab: Pacea noastra sau razboi

28 Mar 2007 Carmen Gavrila

Daca Israelul nu accepta planul de pace arab, viitorul va ramine in miinile "lorzilor razboiului", avertizeaza Arabia Saudita.

La summitul Ligii Arabe de la Riad, statele arabe arata ca nu mai au rabdare, nu mai vor negocieri nesfirsite cu Israelul si planuri de pace nepuse in practica. Cu Arabia Saudita pe post de lider, arabii s-au decis sa semneze un plan de pace propus de sauditi. Documentul presupune recunoasterea statului Israel la schimb pentru teritoriile arabe ocupate in urma razboiului din 1967 si infiintarea statului palestinian in Cisiordania si Fisia Gaza cu Ierusalimul de Est drept capitala.

 

Sauditii pacificatori

"Noi am facut tot ce ne statea in putere in lumea araba", a declarat pentru "Telegraph" printul Saud al-Faisal. "Acum depinde exclusiv de cealalta parte, pentru ca, daca pacea e dorita cu adevarat, nu e suficient ca numai o tabara sa vrea asta. E nevoie ca ambele tabere sa si-o doreasca la fel de mult", a adaugat printul Saud.

Mingea, in terenul Israelului

Statele arabe in frunte cu Arabia Saudita considera ca, daca acest plan arab de pace este refuzat de Israel, atunci destinul regiunii va trece din miinile celor care doresc pacea in cele ale "lorzilor razboiului". Printul Saud a exclus orice noi negocieri cu Israelul, spunind ca discutiile si compromisurile nu au avut nici un rezultat pina acum. "Alte tari arabe au recunoscut Israelul, si ce-au obtinut? De exemplu, Egiptul. Si atitudinea Israelului pentru o posibila pace nu s-a schimbat deloc", a adaugat categoric printul saudit. Israelul cunoaste planul propus de Arabia Saudita, dar are rezerve serioase, mai ales in legatura cu o posibila intoarcere a refugiatilor palestinieni.

Diplomatie antiiraniana

De ce preia Arabia Saudita tot mai des, in ultima vreme, rolul de diplomat-sef al regiunii? Sauditii si in general statele arabe par sa doreasca tot mai mult o pace cu Israelul, mai ales in conditiile in care din mijlocul lor se afirma tot mai mult un strain - indo-europeanul Iran. Agenda Iranului a fost perceputa, inca de la revolutia Islamica siita din 79, ca o amenintare la adresa arabilor, majoritar sunniti. Arabia� Saudita a preluat conducerea in frontul impotriva Iranului, ba chiar a lansat un avertisment Teheranului - "Nu ne deranjeaza Iranul, dar daca vrea rol de lider, sa vada mai intii daca este si in interesul celor pe care vrea sa ii conduca", a spus printul Saud.

Umbra nucleara

Asa cum in 79, statele arabe sunnite se temeau ca Iranul va exporta revolutia islamica siita si le va� subrezi prin influenta minoritatilor siite, acum in 2007 aceleasi state arabe se tem de un Iran nuclear. Cu arma nucleara Iranul ar domina fara apel regiunea. Printul Saud a spus diplomatic ca tara sa nu va cauta sa obtina arme nucleare, ca reactie la un eventual Iran nuclear. "Nu vom face asta in nici o circumstanta", a declarat Saud pentru "Telegraph". Dar dupa un moment de tacere a completat: "Nici o circumstanta previzibila ."�

comentarii

 

1 lucid 28-Mar-2007 22:39

Titlu prapastios. Cat pe-aci sa cred ca vom avea un nou razboi de sapte zile. Aiurea, ziaristi gugustiuci, in culise se pregateste un mare targ: impartzirea Irakului, impacarea Siriei cu Israelul, sacrificarea Libanului, pozitzii permanente pentru marines in statele Golfului. Ii doare pe sauditzi si pe hashemitzi de palestinieni de nu mai pot. Om trai si om vedea.

Hamas ar recunoaste Israelul

11 Ian 2007 Carmen Gavrila

Liderul miscarii palestiniene Hamas, Khaled Meshaal, aflat in exil la Damasc, a declarat ca statul Israel este o realitate. Mai mult, Meshaal a promis ca Hamas ar putea recunoaste oficial Israelul daca si cind va fi creat un stat palestinian.

Doar Occidentul e surprins

Cuvintele lui Meshaal au fost imediat interpretate ca semnalul cel mai apropiat de o recunoastere de catre Hamas a Israelului ca stat. In Fisia Gaza, declaratia lui Meshaal nu a provocat surpriza. Jurnalistul palestinian Safuad Khahlout, apropiat de Hamas, a comentat pentru "Cotidianul" ca Meshaal nu a facut decit sa repete ceva ce miscarea spune de multa vreme.

 

Hamas se straduieste sa fie partid politic

Safuad Khahlout a explicat ca recenta declaratie a liderului Hamas a fost gresit interpretata in presa occidentala si americana: "Nu e vorba despre o "inmuiere" a tonului Hamas referitor la recunoasterea statului Israel. Cind a venit la putere Hamas, nu a validat acordurile anterioare dintre Autoritatea Palestiniana si Israel privind recunoasterea, pentru ca a vazut ca Tel Aviv-ul nu si-a respectat partea din intelegeri, dar Hamas n-a zis ca nu ar accepta niciodata Israelul".

Ce vrea Hamas

Problema este ca Hamas cere nu orice fel de stat palestinian, ci unul in granitele din 1967, inainte de Razboiul de 6 zile. Chiar si simpatizantii miscarii, precum Safuad Khahlout recunosc ca e aproape imposibil ca Israelul sa accepte vreodata granitele din 67. Intr-un interviu publicat anul trecut in� "Cotidianul", purtatorul de cuvint al Hamas, Ghazi Hamad, a precizat ca in programul politic de guvernare al miscarii nu este specificata recunoasterea statului Israel - "Ne vom schimba parerea dupa ce vom vedea statul palestinian creat si recunoscut efectiv".

Jihadul Islamic respinge orice negociere cu Israelul

26 Oct 2006 Carmen Gavrila

Yafez Azzam, lider spiritual al Jihadului Islamic, se afla pe lista Israelului cu cei mai cautati teroristi. A supravietuit mai multor operatiuni de lichidare si nu renunta la agenda razboinica.

Jihadul Islamic a fost de acord cu initiativa formarii noului guvern palestinian de unitate nationala, din pacate esuata?

Da, Jihadul Islamic a spus ca va sprijini noul guvern, in speranta ca ii va scoate pe palestinieni din criza.

Ati fi dispusi sa faceti parte dintr-un guvern, de pilda de uniune nationala?

Nu, nu vrem sa facem parte din guvern.

 

In general, politica noastra a fost si este sa nu participam la nici un guvern palestinian. Noi, Jihadul Islamic, avem o situatie speciala si un program de neimplicare politica.

Comunitatea internationala cere reluarea negocierilor de pace cu Israelul si recunoasterea lui ca stat. Ati sprijini un guvern care ar face asta?

Bineinteles ca nu. Nu vom mai sustine guvernul care ar face asta. Palestinienii au tot negociat cu Israelul, iar rezultatul a fost zero. Jihadul Islamic nu va sustine nici un guvern care sa recunoasca Israelul, care sa negocieze cu Tel Avivul. Noi de multa vreme am tot zis ca negocierile cu Israelul vor fi fara sfirsit si fara rezultat.

Atunci care este solutia, dupa parerea dumneavoastra?

Israelul joaca un rol foarte important si e cauza nenorocirilor palestinienilor, alaturi de SUA si chiar de tarile arabe. Avem drepturile noastre, iar Israelul ar trebui sa ne dea inapoi aceste drepturi.

Sa inteleg ca nu credeti in ideea de doua state pentru doua popoare?

Nu, noi, Jihadul Islamic, nu credem in asta, noi credem ca Israelul ar trebui sa accepte o solutie cinstita. Acesta e pamintul nostru, nu e permis sa fie luat si dat altora care n-au nici un drept asupra lui. O solutie trebuie sa tina cont de ce e corect, umanitar si, mai ales, sa fie respectata.

Ce inseamna "solutie" pentru Jihadul Islamic, distrugerea statului Israel? Jihadul Islamic a transmis de multe ori acest mesaj...

Nu vrem sa distrugem pe nimeni. Israelul ne distruge pe noi. Noi ne vrem doar drepturile. Israelienii ne-au ocupat paminturile, noi doar ne aparam si vrem inapoi ce e al nostru. Atit.

Pentru SUA si alte tari, Jihadul Islamic este o organizatie terorista...

Cine-s teroristi? Teroristi sint cei care au ocupat Irakul, au aruncat bomba atomica in Japonia, au aruncat sute de bombe in Liban. Noi doar rezistam ocupatiei. Bush e teroristul, el a adus razboaie peste tot in lume. El sprijina comportamentul brutal al Israelului si vrea ocupatie in Irak, el a sprijinit razboiul din Liban. Bush a recunoscut ca sint multe inchisori americane secrete si a arestat o multime de oameni in toata lumea. Cine este teroristul? Cel care porneste razboi cu toata lumea si impotriva credintei altora. Bush e teroristul. El a pornit razboi sfidind ONU si fara permisiunea ONU.

Jihadul Islamic este acuzat ca e finantat de Iran.

Cred ca exista o confuzie. Jihadul Islamic are o relatie foarte buna cu Iranul si o relatie de prietenie cu toti cei care sprijina lupta palestinienilor impotriva ocupatiei si care ajuta rezistenta. Jihadul Islamic are o buna relatie cu Iranul, pentru ca Iranul este impotriva ocupatiei israeliene si sprijina dreptul palestinienilor de a rezista si de a lupta pentru libertate. Dar Jihadul Islamic isi ia singur deciziile, nimeni nu ne influenteaza ori ne impune ceva. Nu le permitem prietenilor nostri apropiati sa intervina,

sa ne influenteze deciziile. (Carmen Gavrila, corespondent special al Radio Romania Actualitati in Liban)

Cei mai periculosi

Jihadul Islamic promoveaza instalarea unui regim islamic sunnit dupa modelul regimului siit iranian. Desi e miscare sunnita, are la baza filosofia ayatollahului Khomeini - teocratia. Sint faimosi, pentru ca de fiecare data cind procesul de pace a fost relansat au organizat atentate, inclusiv sinucigase, in Israel, ca sa determine oprirea negocierilor intre Autoritatea Palestiniana si Israel. Din anul 2000 pina in prezent, au trimis cel putin 40 de atentatori sinucigasi si au organizat zeci de atacuri.

"Il putem elibera si miine pe soldatul Gilad Shalit"

17 Sep 2006 Laura Cernahoschi, Carmen Gavrila

Ghazi Hamad - purtatorul de cuvint al guvernului Hamas al Autoritatii Palestiniene - explica in exclusivitate pentru "Cotidianul" care va fi soarta relatiei cu israelienii.

Comunitatea internationala cere eliberarea soldatului israelian Gilad Shalit. Ce aveti de gind?

Nu e nici o problema sa il eliberam pe Gilad Shalit. Il putem elibera si miine. Dar trebuie sa avem grija si noi de prizonierii nostri. Daca Israelul are la noi un soldat, la ei sint mii de prizonieri palestinieni. Gilad Shalit e la noi cam de doua luni, dar in inchisorile israeliene sint palestinieni inchisi si de 25 de ani, de 12 ani, de zece ani.

 

Sint chiar si batrini, femei si copii. Daca in clipa asta Israelul e gata de un compromis, chiar de miine Gilad Shalit ar fi liber. Cred ca problema prizonierilor palestinieni nu este doar una politica, ci si umanitara. Pina acum lumea intreaga a facut presiuni asupra palestinienilor, dar nimeni nu a facut

presiuni si asupra israelienilor sa elibereze oameni. In prezent sint aproximativ 4.000 de palestinieni in inchisorile israeliene, unii fara sa fi ajuns in fata unui tribunal.

Cind va avea efectiv Autoritatea Palestiniana noul guvern de unitate nationala?

Sintem inca in stadiul discutiilor, al negocierilor. Pina acum am finalizat programul politic, aprobat de toate partidele si factiunile. Acum incepem negocierile privind distribuirea minis-terelor. In citeva zile, cel mult doua saptamini, vom fi gata, pentru ca am stabilit deja in linii mari cine va conduce fiecare minister.

Una dintre conditiile puse de comunitatea internationala pentru a sustine noul guvern este ca Autoritatea Palestiniana sa comunice cu Israelul.

A avea o relatie cu Israelul, este ceva diferit de a recunoaste Israelul. In "documentul prizonierilor", care se va afla la baza programului nostru politic, nu se mentioneaza recunoasterea Israelului ca stat. Dar in acelasi timp il lasam pe presedintele Abbas sa continue negocierile de pace cu Israelul. Hamas nu va pune obstacole in calea negocierilor, dar vom impune anumite limite, pentru ca directia politica sa fie cea corecta. Asta pentru ca experienta ne-a aratat ca, de exemplu, presedintele Yasser Arafat a petrecut 12 ani in negocieri si a semnat multe acorduri cu Israelul, dar fara nici un efect, dimpotriva, mai multa varsare de singe, mai multe distrugeri. Acum e prima oara in istoria noastra cind toate factiunile palestiniene, dar si cele de rezistenta, sint unite sub o singura "umbrela" politica. Cred ca asta ne va ajuta mult in drumul nostru spre independenta.

Care va fi politica noului guvern in plan intern si in plan extern?

Programul politic este foarte clar: un stat palestinian in granitele din 1967, Ierusalimul - capitala, dreptul refugiatilor de a se intoarce, eliberarea prizonierilor, un stat liber fara noi incercari de colonizare israeliana. Vrem sa avem o tara ca oricare alta in lume. Acum asteptam de la comunitatea internationala sa ne ajute in acest sens. Poate ca ne va impune niste preconditii, precum renuntarea la violenta, dar cred ca nu sintem obligati sa raspundem la toate conditiile, pentru ca Israelul continua cu agresiunile si isi extinde colonizarea. Mai intii vrem ca de altfel comunitatea internationala sa exercite presiuni nu asupra noastra, care sintem victimele ocupatiei, ci asupra Israelului. Sa primim inapoi pamintul si sa se intoarca refugiatii sint lucruri care depind doar de Israel. Iata cum e Fisia Gaza acum, e ca o inchisoare, nu putem calatori, de aproape doua luni, totul e inchis, nu putem face exporturi ori importuri, nu putem face nimic. Comunitatea internationala ar trebui sa fie corecta, sa lucreze echilibrat cu ambele parti, nu vrem sa ne favorizeze pe noi.

Sinteti sau nu de acord cu ideea de doua state pentru doua popoare?

Acest stat de care vorbim este al nostru si a fost furat de Israel, de 50 de ani. Cred ca israelienii ar trebui pedepsiti pentru asta, pentru ca i-au facut pe palestinieni sa traiasca precum refugiatii, in conditii de mizerie, iar acum, cind cerem doar inapoierea pamintului nostru, ei ne pun conditii. Israelienii, dupa parerea mea, sint foarte ciudati, nu stii la ce sa te astepti. Ne vom schimba parerea dupa ce vom vedea statul palestinian creat si recunoscut efectiv. (Carmen Gavrila)

Abbas a inghetat guvernul de unitate nationala

Deoarece premierul Haniyeh refuza sa recunoasca acordurile de pace cu Israelul, presedintele Abbas a intrerupt negocierile cu formatiunea Hamas.

Presedintele Autoritatii Palestiniene, Mahmud Abbas, a intrerupt negocierile de formare a unui guvern de unitate nationala, deoarece Hamas a refuzat sa recunoasca acordurile de pace existente cu Israelul. Incercarile de a forma guvernul de unitate nationala aveau drept scop recapatarea ajutorului occidental pentru Autoritatea Palestiniana, intrerupt in martie, deoarece guvernul Hamas a refuzat sa renunte la violenta si sa recunoasca acordurile de pace cu israelienii. Neacordarea ajutorului direct a condus Autoritatea Palestiniana aproape de faliment, functionarii publici neprimindu-si salariile de luni intregi.

Acorduri nerecunoscute

Ahmad Abdel-Rahman, unul dintre asistentii lui Abbas, a declarat ca negocierile cu Hamasul vor fi intrerupte pina ce presedintele se va intoarce de la New York, in cursul acestei saptamini, de la

reuniunea ONU. Asistentul a insistat ca la baza impasului se afla declaratiile actualului premier Hamas, Ismail Haniyeh. Acesta insistase simbata ca "scrisoa-rea prizonierilor", documentul care se afla la baza formarii unui guvern de unitate nationala, "nu recunoaste ocupatia" (adica statul israelian) si nici acordurile de pace. In schimb, acordul de guvernare nationala, la care s-a ajuns luni, prevede recu-noasterea acordurilor, conform asistentilor lui Abbas. "In momentul in care presedintele incearca sa ii faca pe reprezentantii internationali sa accepte guvernul de unitate nationala, Hani-yeh si oficialii Hamas anunta ca nu recunosc acordurile si se dau inapoi de la acordul la care s-a ajuns cu presedintele Abbas", a declarat Abdel-Rahman. Premierul Haniyeh a anuntat insa ca nu este vorba despre "inghetarea" negocierilor, ci doar despre aminarea lor pina la intoarcerea presedintelui Abbas in teritoriile palestiniene. Haniyeh a negat ca ar fi dat inapoi de la acordul la care s-a ajuns luni.

Diferenta SUA-UE

Ideea unui guvern de uniune nationala din care sa faca parte si Hamas a fost respinsa de administratia SUA in actualele conditii. In schimb, Uniunea Europeana a salutat acordul la care s-a ajuns luni intre Abbas si Hamas. De asemeni, oficialii europeni au declarat ca ajutoarele directe ar putea fi reluate catre Autoritate, pentru a evita o criza economica palestiniana si mai profunda. (Laura Cernahoschi)

 

3 comentarii

 

1 elan 18-Sep-2006 10:15

PT INFORMAREA CITITORILOR:

1. Detinutii palestinieni din inchisorile israeliene sint condamnati pt omucidere (cu pedepse lungi, intrucit in Israel nu exista pedeapsa cu moartea) atentate si delicte legate de securitatea statului, printre ei un numar de femei, insa nu minor.

2. De la infiintarea Autoritatii Palestinieni Israeluil nu a mai creat noi colonii, ba chiar a redus cele existente, in Gaza nu mai exista astazi nici o colonie si nici un colonist; Statul Palestinian poate fi decalarat in orice moment la ONU nimeni nu ar putea impiedica aceasta decizie a Autoritatii Palestiniene, fie ca Israelul s-ar opune fie ca nu; "dreptul refugiatilor de a se reintoarce" inseamana in viziunea conducerii palestiniene nu intoarcerea in viitorul Stat Palestianin ci in teritoriul Israelului a celor doua milioane de refugiati aflati la a treia generatie; "Ierusalimul -capitala" - conform rezolutiei ONu din 29 nov 1947 care prevedea crearea unui Stat Evreiesc si a unui Stat Arab -Ierusalimul trebuia sa fie un "oras international"- statele arabe respingind rezolutia Onu soarta Ierusalimului a fost decisa prin razboiul din 1948, orasul a fost injumatatit intre Israel si Iordania pina in 1967 cind partea estica a fost cucerita de catre Israel impreuna cu Cisiorania. Ierusalimul numara astazi 66% populatie evreiasca si 34%populatie araba.

3. "Furat de Israel" - in caz ca teritoriile la care se refera vorbitorul ar fi fost "furate" puteau fi furate numai de la Iordania (Cisiordania) si respectiv Egipt (Gaza) intrucit pina la razboiul din 1967 acestea erau tarile carora le apartineau teritoriile respective, aspiratiile nationale ale palestinienilor ne fiind vreodata exprimate inainte de aceasta data.

4. Mizeria in care intr-adevar traiesc cetatenii taberelor de "refugiati" (chiar si dupa 60 de ani) se datoreaza conducerii proprii (si nu Israelului care nu este implicat in administarea acestora) interesate de existenta unei enorme oale de presiune si disperare usor de canalizat spre acte de terorism.

5. Vorbitorul se fereste expres de la raspunsul la intrebarea privind acceptarea principiului "doua tari pt doua popoare" (formulat de stinga israeliana) intrucit pt ideologia Hamas nu poate exista decit o singura tara pt un singur popor fie ele consecintele oricare ar fi.

raspunde

2 TrebekAlex 18-Sep-2006 14:12

pt. elan

In teritoriile palestiniene,care sunt sub ocupatie israeliana, armata israeliana ucide si aresteaza palestinieni (indiferent de varsta, sex) la discretie si fara frica de a raspunde in fata legii. Chiar in ultimele luni o buna parte dintre parlamentarii si membrii cabinetului palestinian au fost arestati pentru simplul motiv de a fi membrii ai formatiunii Hamas, castigatoare in ultimele alegeri.

In ce priveste punctele 2, 3 si 4 va ofer doua citate dintr-un articol scris de un profesor de origine evreiasca de la universitatea din Southampton, Marea Britanie (http://comment.independent.co.uk/commentators/art icle1197235.ece):

"Chiar crearea statului Israel a necesitat un act terorist. In 1948, cei mai multi dintre cetatenii indigeni ne-evrei au fost alungati din partea Palestinei ce va deveni in final Israel. Aceasta actiune a fost planuita cu grija. Fara ea nu era posibila infiintarea unui stat cu o majoritate si specific evreiesc. De la 1948 <arabii israelieni>, acei arabi care au reusit sa evita expulzarea, au avut parte de o continua discriminare. Intr-adevar, multi au fost dislocati in interiorul noului stat sub pretextul <ratiunilor de securitate>, in realitate insa, pentru a li se confisca pamantul si a fi dat la evrei. "

"Campania incununata cu succes a Israelului de a reduce la tacere criticarea exproprierii initiale si continue a palestinienilor indigeni nu le lasa acestora din urma nici o optiune in afara de aceea de a apela la rezistenta violenta. Pentru ca au ales Hamas - singurul partid care, in ochii palestinienilor, nu a renuntat inca la cauza lor - populatia palestiniana din Gaza si West Bank a fost supusa unei campanii israeliene de infometare, umilire si violenta.

<Retragerea> nesincera din Gaza, si blocada care a urmat, a asigurat o cronica a violentei care, pana acum cuprinde trimiterea de catre palestinieni a rachetelor Kasem, capturarea unui soldat israelian, si aproape reocuparea Gazei de catre israelieni. Ceea ce vedem este mai multa ura, mai multa violenta din partea palestinienilor, mai multa umilire si pedepse colective din partea israelienilor - toate intariri folositoare pentru mentalitatea de victima si pentru statutul vacii sfinte a suveranitatii israeliene.

Adevarul este ca niciodata nu ar fi fost posibila o partitie a Palestinei prin mijloace acceptabile etic. Israel a fost creat prin teroare si are nevoie de teroare pentru a-si ascunde imoralitatea sa de esenta. Oricand exista o licarire de stabilitate, statul ordona o anumita asasinare, ca aceea in Sidon care a precedat criza curenta din Liban, stiind foarte bine ca aceasta nu aduce securitate, ci mai multa violenta. Unilateralismul israelian si ciclul violentei se alimenteaza unul pe altul."

Vreau sa mai adaug doar ca afirmatia potrivit careia "statul palestinian poate fi creat in orice moment" nu o pot lua decat ca o gluma.

"Dreptul refugiatilor de a se reintoarce" este un drept prevazut in legislatia internationala, si un refugiat nu se poate reintoarce decat la locul de unde a fost gonit, deci pe teritoriul Israelului (vezi citatele de mai sus).

Referitor la punctul 5, in majoritatea articolelor despre situatia din Orientul Mijlociu, i se reproseaza Hamas ca nu vrea sa recunoasca statul Israel, stiindu-se foarte bine ca in situatia de fata, cu teritoriile palestiniene alate sub ocupatie israeliana, a face acest lucru nu inseamna decat a accepta situatia actuala.

Politica de apartheid practicata de Israel fata de palestinieni, crimele, umilintele, distrugerile, confiscarile de proprietati carora palestinienii trebuie sa le faca fata sunt semne clare ca Israel nu doreste de fapt un stat palestinian.

Faptul ca ziarul Cotidianul a permis publicarea interviului cu purtatorul de cuvant al Hamas este un fapt de remarcat. Pana acum nu am avut parte decat de articolele pro-Israel ale Laurei Cernahoschi si a inca unui june al carui nume nu mi-l amintesc.

raspunde

3 elan 18-Sep-2006 16:17

PT D-L TREBEK SI CITITORI:

1. Teritoriile palestiniene nu se afla sub ocupatie israeliana ci sub Autoritatea Palestiniana (cu exceptia coloniilor evreiesti punctuale). Armata israeliana opereaza arestari si lichidari ale persoanelor asupra carora exista date precise ca au planuit sau planuiesc atentate impotriva populatiei civile din Israel, intrucit Autoritatea Palestiniana nu isi respecta obligatia asumata si semnata de a lichida singura celule teroriste care opereaza de pe teritoriul Autoritatii Palestiniene.

2. Crearea Statului Israel in caz ca acesta a "necesitat un act terorist" (potrivit autorului citat, fie el de oprigine evreiasca sau nu) a fost un act al Organizatiei Natiunilor Unite; sa fie oare si aceasta Organizatie una terorista?

La declararea Statului Israel o parte din populatia araba a ramas iar alta parte a fugit, in parte si minata de amenintarea ca cei care ar ramine dupa invazia fortelor arabe vor fi judecati ca tradatori, colaboratori ai evreilor. "Majoritatea si specificul evreiesc" se datoreaza faptului ca Statul Israel s-a delimitat conform zonelor in care populatia evreiasca era majoritara si nu in cele in care era minoritara (cum a fost Cisiordania sau Ierusalimul de est din care populatia evreiasca s-a refugiat in parte controlata de Israel, 1948).

3. Daca arabii israelieni ar fi fost victima unei continue discriminari nivelul de viata nu ar fi crescut in rindul populatiei arabe de 8 ori iar mortalitatea infantila nu ar fi scazut de 4 ori in comparatie cu fratii lor de peste granita Israelului iar miile de cereri de reintregire ale familiilor care asalteaza Ministerul de Interne de la Ierusalim nu ar fi exclusiv unilaterale: reintregirea familiilor prin obtinerea cetateniei israeliene.

4. "Campania de infometare umilire si violenta" - inseamana suspendarea dreptului la munca in Israel a sute de mii de palestinieni dependenti direct de Israel, ca raspuns la actiunile teroriste si a rachetele Kasam trase zilnic asupra oraselor Sderot si Ashkelon din sudul Israelului, actiuni pe care guvernul Hamas nu numai ca nu le condamna ci le sprijina fara a tine cont de suferinta propriului popor. "Rezistenta violenta"? Rezistenta la ce - daca in in Gaza nu mai sint trupe israeliene nici colonisti si Autoritatea Palestiniana detine deja 98% din Cisiordania? "Rezistenta" palestinienilor de ce nu s-ar manifesta mai curind in locuri de munca pe care sa le furnizeze chiar Autoritatea Palestiniana, la fel apa electricitatea, benzina si telefoanele ca sa nu mai fie dependenti de Israel ? "Unilateralismul israelian" s-a exprimat tocmai in retragerea unilaterala si neconditionata (interesant cum ar fi fost in opinia autorului o retragere "sincera") care a dus la un val de agresiune din partea celulelor teroriste din Gaza proaspat eliberata.

5. Daca cuiva posibilitatea declararii imediate a Statului Palestinian i se pare o gluma trebuie numai sa se documenteze sau sa-i intrebe direct pe cei in cauza daca este asa sau nu, e suficient sa ne amintim ca inca acum 10 ani Arafat era pe punctul de a o face si cu greu s-a lasat convins de catre Clinton sa accepte aminarea.

6. Daca Israelul nu ar fi dorit cu adevarat existenta unui Stat Palestian ar fi ramas in continuare la politica de considerare a OEP organizatie terorista si nu ar fi initiat si adus intregul aparat de conducere OEP de la Tunis in Gaza si Cisiordania pt a lua in miini proprii destinul poporului palestinian.

Acordarea ajutoarelor pentru reconstrucţia Fâşiei Gaza este problematică

02.03.2009

Conferinţa statelor donatoare de la Sharm el-Sheikh, o şansă pentru Gaza?

Reprezentanţii din peste 70 de state analizază în Egipt stringenta reconstrucţie a Fâşiei Gaza. Conferinţa încearcă să răspundă unei întrebări concrete: cine trebuie să primească banii?

Încă înainte de a începe conferinţa din Egipt, se ştie deja că Uniunea Europeană intenţionează să participe la reconstrucţia Fâşiei Gaza cu peste un miliard de euro, în vreme ce Statele Unite sunt pregătite să ofere 900 de milioane de dolari pentru acelaşi scop. Nici Germania nu stă de-o parte, anunţând că este gata să ofere circa 100 de milioane de euro pentru Gaza.  

Indiferent despre ce sumă va fi vorba, cea mai importantă întrebare rămâne cea privitoare la destinaţia banilor, care nu ar trebui să ajungă pe mâna Hamas-ului. Mulţi analişti sunt de părere că în acest moment, crearea unui guvern palestinian de uniune ar fi un lucru salutar. Acest lucru reclamă însă aplanarea neînţelegerilor existente între palestinieni. Un astfel de guvern ar consolida simţitor influenţa secularei grupări Fatah, apropiată preşedintelui palestinian Mahmud Abbas.

Clădiri distruse în Fâşia Gaza

În contextul politic actual, discuţiile privitoare la reconstrucţia Fâşiei Gaza favorizează şantajarea palestinienilor după principiul: nu există guvern de uniune, nu există nici bani. Se prea poate ca această abordare să fie pe placul multor actori implicaţi în procesul de reconstrucţie a zonei, însă ea nu este în asentimentul tuturor. De pildă comisarul european Benita Ferrero-Waldner, care vorbeşte despre „obligaţii morale”.

„Când vorbim despre acordarea primului ajutor, unele condiţii pur şi simplu sunt imposibile. Avem în primul rând responsabilitatea morală de a ajuta oamenii din această regiune, care se află într-o situaţie precară. O parte din bani trebuie îndreptaţi către infrastructură, vitală pentru oameni. Aceştia trebuie să poată trăi.”

În Gaza trebuie făcut mult mai mult, afirmă analiştii. Însă câtă vreme în jurul preşedintelui palestinian vor continua să graviteze diverse organizaţii rivale, acest lucru este imposibil.

Oamenii din Gaza sunt conştienţi de iminenţa unui război civil dacă situaţia nu se va schimba, lucru pe care îl cunosc foarte bine atât Hamas-ul, cât şi Fatah-ul.

Zecile de grupări palestiniene par însă dispuse să ajungă la un compromis şi să formeze un guvern de uniune până la sfârşitul lunii martie, intenţie anunţată chiar de acestea, joia trecută, la Cairo. Presa egipteană este de părere că o astfel de împăcare nu reprezintă nimic altceva decât lipsa unei alternative viabile şi nu are nici o legătură cu o posibilă schimbare de ordin ideologic în tabăra Hamas-ului.

Jürgen Stryjak / Vlad Drăghicescu

Palestinienii din Gaza 'salută' prezenţa dnei Clinton în regiune cu două rachete spre Israel

Data: 2 mar 2009

Două rachete au fost trase duminică spre sudul Israelului de către palestinieni din nordul Fâşiei Gaza fără să facă victime, informează Agerpres, citând surse militare.

O rachetă a explodat pe un teren viran din sudul oraşului Ashkelon, în timp ce a doua a căzut seara în curtea unei case din oraşul Sderot, provocând unele pagube materiale.

Premierul israelian aflat la final de mandat, Ehud Olmert, declarase anterior că Israelul va riposta viguros la continuarea tirurilor de rachete din Fâşia Gaza împotriva teritoriului său 'pentru ca organizaţiile teroriste să înţeleagă că Israelul nu este dispus să se resemneze' cu această situaţie.

Aceste ameninţări au fost lansate în ajunul unei conferinţe a donatorilor în Egipt, care îşi propune să finanţeze reconstruirea Fâşiei Gaza, unde cartiere întregi au fost distruse de bombardamentele israeliene.

Tirurile de rachete au loc în pofida încetării focului intrate în vigoare în 18 ianuarie şi a prezenţei în regiune a secretarului de stat american, Hillary Clinton, care va efectua marţi şi miercuri vizite la Ierusalim şi Ramallah.

România şi Holocaustul

04.08.2011

Istoricul Liviu Rotman

Interviu cu istoricul Liviu Rotman, profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti.

Petre Iancu: Domnule Liviu Rotman, sunteţi profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice, sunteţi istoric, specialist între altele în chestiuni legate de Holocaust. S-au comemorat zilele trecute 70 de ani de la Pogromul din Iaşi, un masacru terifiant cu semnificaţii multiple. Să vorbim mai întâi despre semnificaţiile acestui Pogrom.

Liviu Rotman: Da, într-adevăr, în ultimele trei zile s-au comemorat prin diverse manifestări 70 de ani de la unul dintre marile pogromuri, de la marile masacre anti-evreieşti ale celui de-al Doilea Război Mondial, ale Holocaustului, zile în care, doar la Iaşi, au fost omorâţi în cele din urmă, se pare, peste 13.000 de oameni, locuitori ai unui oraş care purtau cu toţii o singură vină: erau evrei. Erau oameni foarte diferiţi. Erau acolo oameni săraci şi oameni bogaţi, oameni foarte cultivaţi şi oameni care abia ştiau să scrie sau să citească, erau liberali, oameni de stânga, erau conservatori... Repet, singura lor vină era apartenenţa la poporul evreu. De altfel, acesta este specificul Holocaustului, lipsa de criterii (altul decât cel etnic-religios) în masacrarea unei populaţii. Sigur, orice masacrare este groaznică, însă lipsa de criterii este specifică Holocaustului.

Victimele exterminărilor: nu doar bărbaţi, ci şi femei şi copii

PI: În mod semnificativ, în acest masacru nu au fost ucişi doar bărbaţi valizi, ci şi femei şi copii. Cât de tipic este acest lucru, sau cât de important este acest lucru pentru ce s-a întâmplat ulterior? Ştim că Pogromul din Iaşi a fost urmat în acea perioadă a verii anului 1941, ne aflăm în cazul Pogromului în zilele de 27, 28, 29 iunie 1941, de operaţiunile militare din Basarabia, din Bucovina, ocupate iniţial de sovietici. Au urmat deportări masive de evrei, au urmat masacre de evrei, în satele din Basarabia, măceluri în care au fost ucişi din nou nu numai bărbaţi valizi, ci şi femei şi copii. Au urmat deportările, au urmat uciderile prin înfometare în lagărele din Transnistria, omorârea evreilor ucrainieni la Odessa, e vorba de zeci de mii de oameni, de civili, femei, bărbaţi, copii, bătrâni, ridicaţi din case, spânzuraţi, împuşcaţi şi aşa mai departe. Ce semnificaţie au toate acestea în contextul Holocaustului european?

LR: În primul rând întăresc teza, care în ultimul timp s-a consolidat, chiar dacă nu este acceptată de toţi, că în spaţiul românesc, în spaţiul politic românesc, în cadrul statului român a existat Holocaust. În al doilea rând, dacă ne raportăm exact la momentul acela, deci suntem în iunie, sfârşit de iunie 1941 şi comparăm situaţia evreilor din statele ocupate de Germania şi din statele aliate, membre ale Axei, cum era şi România la acel moment, vom vedea că acţiunea iniţiată şi pusă în practică de  Ion Antonescu, şeful regimului, „conducătorul”, cum se numea, este sau a fost o premieră şi este văzută  ca un model pentru alţii, inclusiv pentru nazişti. Observaţia nu îmi aparţine, ea a fost făcută pentru prima oară de un istoric apreciat al Holocaustului, Doctorul Paul Shapiro de la Muzeul Holocaustului din Washington, care arată că politica oficială a Axei legată de evrei era de masacrare, într-adevăr, de exterminare, dar exterminare a bărbaţilor. Această politică se va schimba la trei săptămâni după evenimentele de la Iaşi. Deci evenimentul de la Iaşi le-a premers. Sigur, mai trebuie să facem cercetări, dar este o ipoteză de lucru, după părerea mea corectă, a modelului Iaşiului în ceea ce s-a întâmplat. Mai mult decât atât, prin amploarea evenimentelor, repet, suntem în iunie 1941, este cel mai important eveniment din zona ocupată şi controlată de nazişti, cu atât mai mult cu cât, după câte ştiţi, România nu era parte a Reich-ului, era un stat aliat, şi totuşi acţiunea împotriva evreilor de la Iaşi este cel mai de amploare eveniment produs în această sferă de la începerea a ceea ce numim Holocaust. Că după aceea vor fi altele care îl vor depăşi e adevărat, dar ele se vor întâmpla după.

Implicarea autorităţilor în atrocităţi

PI: Ştim, între altele, că în timpul Pogromului din Iaşi au participat la masacru poliţiştii, jandarmii, militarii, Serviciul Secret a coordonat, se pare, întreaga acţiune, au participat însă şi civili, parţial înarmaţi de militari, instituţiile statului au participat la acest Pogrom. Ordinul a pornit chiar de la şeful statului, a existat şi un "ordin de curăţire a terenului", care a vizat operaţiunile militare din Basarabia. În ce măsură statul român şi-a asumat ceea ce s-a întâmplat atunci din ordinul autorităţilor vremii?

LR: Din nou un punct important  trebuie subliniat. De aceea, poate legat de aceasta şi poate cu asta ar şi trebui să încep, personal nu folosesc sau nu aş dori să folosesc conceptul de „pogrom”, pentru că, potrivit dicţionarelor, dar nu întotdeauna dicţionarele te pot servi, pogromul este o ridicare spontană a maselor împotriva unei minorităţi, de obicei evrei, dar şi împotriva altora, armeni etc. În iunie 1941 nu vorbim de o mişcare spontană, vorbim de evenimente proiectate din vârful piramidei statului, comunicate apoi în jos autorităţilor militare şi civile, evenimente în care instituţiile statului au fost implicate din plin şi au avut un rol de conducere la toate nivelele şi de organizare, de logistică, dar şi de execuţie, când zic "execuţie" mă refer chiar la împuşcarea cu gloanţe. În primul rând, instituţiile de forţă, dar nu numai ele, dar în primul rând instituţiile de forţă: Procuratură, Justiţie, Poliţie, Jandarmerie, Armată,ele au fost implicate plenar. Ordinul care provenea de la Ion Antonescu şi care de

fapt venea prin cabinetul său militar a fost transmis comandanţilor militari ai frontului din acea zonă. Într-adevăr, înainte de aceste zile, Antonescu a decis aşa-zisul „program mare”; programul mare însemna îndepărtarea evreilor din zona rurală, din târgurile care erau atât de populate în vremea aceea de evrei, din mici orăşele, dar şi din zonele care erau denumite, definite de guvern şi de armată drept „zone de securitate naţională”.

Acestea erau, bineînţeles, frontiera şi în primul rând frontiera cu Uniunea Sovietică, care era zonă de război, deci în apropierea frontului, dar şi din zone sensibile ca securitate, cum ar fi Valea Prahovei. Au fost deportări de evrei şi din Ploieşti, sau din porturi, au fost deportări de evrei din oraşul Constanţa, pentru că era considerat, datorită flotei, datorită importanţei sale strategice  zonă de securitate. Sigur, chiar dacă  nu a fost o deportare generală a evreilor din aceste locuri, deportări au avut loc.O parte din ei au murit pe drum, o parte au ajuns în Transnistria, unii au reuşit să se întoarcă la casele lor. În general, poate acest lucru e specific Holocaustului din România, acţiunile sunt proiectate într-un fel, dar ele  nu ajung întotdeauna să fie realizate din cauza haosului, din cauza unei anumite insubordonări sau a unei schimbări de decizii.

Inaugurarea Memorialului Holocaustului la Bucureşti

PI: Înainte de a continua discuţia, foarte importantă, despre concepte în istoriografie, mai ales în istoriografia Holocaustului, - o discuţie foarte importantă cu noutăţi în dezbaterea de idei contemporane - să ne oprim la chestiunea asumării acestor crime de către statul român.

Asumarea

LR: Aş vrea să spun că statul român la nivelul planului politic, adică al conducerii de stat, şi-a asumat responsabilităţile privind Holocaustul. Dacă facem un istoric, sigur ştiţi că în perioada comunistă era un secret de stat, nu se vorbea, era o tăcere totală, nici imediat după 1990, după instaurarea unui regim democratic nu s-a vorbit sau s-a vorbit greu (despre Holocaust). Şeful de stat, care are meritul de a fi vorbit primul şi de a fi făcut o declaraţie, e adevărat, nu în parlament, ci într-o scrisoare, dar care, sigur, datorită funcţiei a avut vizibilitate, este preşedintele Emil Constantinescu. El a făcut acest lucru în 1997. Era un pas important în asumarea din punct de vedere politic a Holocaustului în România. Apoi, toţi ceilalţi şefi de stat au făcut acest lucru şi în cel de-al doilea mandat al său (a făcut-o) Ion Iliescu care a şi semnat raportul comisiei Wiesel de cercetare a Holocaustului, raport pe care şi l-a însuşit după aceea şi următorul preşedinte, Traian Băsescu. Trebuie spus, pentru că lucrurile trebuie să fie bine argumentate, că, în timp, diversele guverne române au meritul de a fi introdus măsuri de gestionare a memoriei Holocaustului, în şcoli, în primul rând în şcolile secundare dar şi în învăţământul superior, abordarea unor probleme legate de istoria şi de desfăşurarea Holocaustului, ceea ce este un fapt pozitiv; de asemenea s-a instituit Ziua Naţională a Holocastului şi aşa mai departe.

În acelaşi timp există o anumită încetineală în preluarea (informaţiilor despre Holocaust) de către societate, inclusiv de către unele medii foarte importante. Mi se pare foarte grav că o instituţie, aş adăuga eu în paranteză instituţie în respectul şi în cultul căreia eu am fost crescut, Academia Română, nu şi-a asumat într-o dezbatere serioasă această problemă. Mai mult decât atât, a avut anumite reacţii cărora mă feresc să le dau o definire, nu le-aş numi negaţioniste, le-aş numi de neacceptare totală a Holocaustului în România, printr-o serie de formule, dar acesta este doar un plan.

Al doilea plan, sigur că sunt derapaje permanente din partea mass-mediei, din partea unor lideri de opinie cunoscuţi şi cu influenţă, pentru că mass-media este o putere în stat, derapaje care nu sunt sancţionate, deşi, şi aici trebuie să spun iarăşi un merit, România are o legislaţie foarte bună la nivel

european şi mai bună decât alte state europene privind pedepsirea celor care neagă Holocastul, dar această lege nu este aplicată.

Terminologie discutabilă

PI: Aşadar, din nou, nu se aplică legea, fapt care, câteodată, este spre binele societăţii, câteodată mai puţin. Să amintim şi de edificarea monumentului Holocaustului ca un merit al actualului preşedinte Traian Băsescu şi al autorităţilor din România. Să amintim însă şi de derapajul istoric prezidenţial, derapajul în care preşedintele Traian Băsescu îl confunda pe adevăratul lider al României din perioada de după 6 septembrie 1941, pe conducătorul şi mai târziu mareşalul Ion Antonescu, dictatorul înzestrat cu puteri plenipotenţiare, cu Regele Mihai care era un tânăr cu atribuţiuni doar reprezentative în acea perioadă şi nu poate fi în niciun caz învinuit pentru cele petrecute în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. În schimb, i se poate atribui (regelui) meritul de a fi pus capăt tragediei alianţei româneşti cu Hitler şi cu Reich-ul nazist. Revenind însă la dezbaterea noastră şi la încetineala cu care concluziile istoricilor responsabili ajung la nivelul societăţii putem spune, domnule Rotman, că şi istoricii au o oarecare parte de vină pentru unele confuzii care se iscă atunci când publică anumite cărţi cu titluri controversate cum este cel al  volumului apărut de curând sub semnătura cercetătorului francez Carol Iancu? El şi-a intitulat lucrarea despre Holocaustul în România „Shoah neterminat”, un titlu controversat între istorici. De ce, domnule Rotman?

LR: Înainte de a vă răspunde la întrebarea pusă vreau să vă spun că problema conceptelor în general în istoriografie este importantă şi avem o încercare acum de conceptualizare a diverselor aspecte ale istoriei României, aş sublinia efortul pe care îl face în acest sens colegul, profesor la Universitatea din Timişoara, Victor Neumann, care a şi publicat în acest sens mai mult. E cu atât mai importantă într-o problemă atât de gravă cum este Holocaustul. Sigur, au existat numeroase încercări de a crea concepte, este câteodată spectaculos să creezi concepte noi, dar aceste concepte, dacă nu se bazează pe o cercetare riguroasă şi pe o apreciere cumpănită a faptelor, devin contraproductive. Sigur că aceste concepte au fost, unele dintre ele,  lansate de mass-media sau de istorici veleitari, l-aş aminti în acest sens pe Teşu Solomovici, care într-o lucrare destul de elogioasă la adresa lui Ion Antonescu aruncă un concept foarte bizar de „Holocaust asimetric”. Adică Holocaustul a fost numai în unele regiuni din România şi în altele nu, ceea ce de fapt corespunde cu ceea ce spun negaţioniştii, că, vezi bine, evreii din regat ar trebui să fie "recunoscători", deşi societatea românească, după ce a citit jurnalul lui Mihail Sebastian, un om "privilegiat" care a trăit în regat, poate cu uşurinţă să renunţe să creadă în acest "privilegiu". Deci poate (ca răul să vină) de la veleitari sau de la ziarişti. Este cu atât mai grav când vine din partea unor oameni cu greutate universitară, cu titluri universitare, cu operă în spate, cum este profesorul Carol Iancu, istoric şi profesor la Universitatea din Montpellier, care are o activitate mai îndelungată, cu lucrări care au intrat în istoria şi în bibliografia istoriei evreilor din România. Trecând la problematica Holocaustului, dânsul evocă încă din titlu un concept, „Holocaustul neterminat”, care, după părerea mea, nu rezistă nici cercetării istorice, dar nici logicii.

În materie de Holocaust - sau Shoah, cum îi spune,  îi place să folosească termenul ebraic şi este dreptul domniei sale, nu am nimic împotriva acestui lucru, eu folosesc  termenul de "Holocaust" pentru că are o audienţă mai mare, dar nu am nimic împotriva utilizării termenului de "Shoah", care înseamnă catastrofă, iar profesorul Iancu, un bun cunoscător al limbii ebraice, ştie acest lucru - nu putem vorbi de o catastrofă "neterminată", de o 'jumătate de' catastrofă. Chiar dacă încerc, n-ar fi gramatical corect, pe româneşte, să găsesc un diminutiv la catastrofă; ar fi caraghios.

În acelaşi timp însă, problema nu este numai a titlului, care creează derută, mai ales în tânăra generaţie şi ca profesor şi om care am legătură cu studenţii, predau un curs de Holocaust printre altele, îmi dau

seama de această derută. (Fac o paranteză. E o derută care este întărită de originea etnică (evreiască) a autorului; studenţii cu bunăvoinţă consideră că un autor evreu nu poate fi negaţionist sau nu poate distorsiona adevărul. Deci, e cu atât mai grav. Părerea mea e alta, dar studenţii mei nu prea o înţeleg, şi-anume că originea etnică nu are importanţă într-o operă istoriografică). Dar în cartea aceasta nu este vorba numai de titlu, e vorba de publicarea, într-un mod care încalcă deontologia ştiinţifică, a unor documente astfel  încât se transmite o imagine distorsionată asupra unor evenimente, neînţelegându-se de fapt mecanismul politic foarte profund prin care au fost adoptate anumite decizii ale regimului antonescian. Nu vreau să intru mult în amănuntele acestei cărţi, care este şi o pledoarie pentru o personalitate importantă, respectabilă, cum (a fost) rabinul Alexandru Şafran, dar care prin exagerarea rolului său, îi distorsionează imaginea şi poriectează o imagine falsă nu numai asupra vieţii evreieşti din România în perioada Antonescu, dar şi asupra relaţiei evrei-putere; repet, o putere totalitară, cum era cea a lui Antonescu, nu se impresionează cu nişte lacrimi, ea îşi schimbă deciziile în urma unor mecanisme politice foarte profunde. De altfel, ele au fost analizate în timp şi printre cei ce au făcut-o aş vrea să pomenesc numele istoricului care primul a ridicat aceste probleme şi care a fost poate cel mai bun specialist în Holocaustul din România, din păcate plecat din mijlocul nostru la o vârstă timpurie, în plină putere de muncă: istoricul israelian Jean Ancel.

Ce a pus capăt ororii din Transnistria?

PI: Jean Ancel este unul dintre cei care scot în evidenţă faptul că spre sfârşitul războiului, din 1943, deportările încetează, evreii din Transnistria nu mai sunt supuşi unui regim de exterminare prin înfometare, frig şi boli. Ce anume a determinat autorităţilor române să revină asupra condamnării la moarte a acestor evrei români deportaţi cu sutele de mii?

LR: Da, este una din problemele foarte (intens) analizate, foarte mediatizate ale Holocaustului în România. E adevărat, nu în `43, chiar în `42, în septembrie 1942, Ion Antonescu amână, (nu anulează, amână, dar de fapt va fi o anulare) deportarea evreilor din România, care trebuia să se producă în etape, spre lagărele morţii din centrul Europei. Decizia şi planul erau deja aprobate de Ion Antonescu şi era deja o discuţie între el şi autorităţile naziste, erau deja luate măsuri logistice, se ştia unde vor fi duşi aceşti evrei din România, la Belzec.

Ce l-a determinat în septembrie 1942 pe Antonescu să schimbe măsura? În cartea pe care o analizam se încearcă să se sublinieze că  (această anulare) este meritul insistenţelor Rabinului-Şef, Şafran. Eu nu cred că insistenţele unui rabin şi nici chiar ale altor lideri, care erau mai importanţi în perioada aceea, în lumea evreiască şi în primul rând doctorul Filderman, care au făcut eforturi mari şi salutare, puteau schimba decizia unui dictator, mai ales dacă ţinem seama şi de contextul isteriei antisemite a epocii. Nu era pe-atunci posibil să îţi aperi părerile, erau decizii grele, luate în contextul unei isterii antisemite în România şi în întreaga Europă.

Germania, România, Ungaria, SUA

LR: Ce se întâmplă aici, este un complex de factori, nu o să ştim niciodată exact care a cântărit mai greu, dar sunt mai mulţi. Câţiva dintre ei sunt cei legaţi de aspecte geopolitice; Germania hitleristă, mai ales la nivelul Ministerului de Externe, prin vocea Ministrului de Externe von Ribbentrop, a subliniat, în special în 1942, ataşamentul ei la cauza maghiară, în contenciosul româno-maghiar.

Ribbentrop se gândea nu numai la rămânerea (la unguri) a Transilvaniei de nord care fusese anexată de Ungaria, ci la preluarea de către Ungaria a întregii Transilvanii într-un plan pe care Ribbentrop îl considera distrugerea umbrelor sau urmelor „blestematului”, cum zicea el, Tratat de la Versailles.

În aceste condiţii sigur că Ion Antonescu era alertat, sigur că Ion Antonescu trebuia să se gândească la faptul că la un moment dat va trebui să facă el, sau un alt guvern român, un pas în reluarea relaţiilor, nu atât cu Uniunea Sovietică, ar fi fost mult mai greu, dar cu aliaţii occidentali. Ei, cum poţi să ai relaţii cu Statele Unite de exemplu, dacă ai trimis evreii la Belzec.

Mai sunt şi alte lucruri legate de mişcările autonomiste ale saşilor sprijiniţi de Berlin, bineînţeles, care îl speriau pe Antonescu. Mai mult decât atât, pentru că lucrurile s-au aflat, mă rog, la nivel de zvonuri, dar zvonurile circulau, erau preluate de Serviciile Secrete, în acele momente Secretarul de Stat al departamentului Statelor Unite a dat o declaraţie foarte, aş zice, neprotocolară, nediplomatică şi foarte

dură, foarte clară Guvernului român, în care a ameninţat că Statele Unite vor „avea grijă” de soarta României după război, dacă se va întâmpla ceea ce se auzise, prin canalele pe care normal că le avea, despre planul de deportare. Şi mai mult decât atât, (şeful diplomaţiei americane) venea şi cu nişte măsuri imediate, internarea tuturor cetăţenilor români din Statele Unite, etc. Sigur că era un lucru care trebuia să-l alerteze pe Ion Antonescu.

Cauze interne

LR: În afară de asta mai este ceva. Atunci când ritmul înaintării germano-române a încetinit, atunci când s-a terminat ceea ce societatea românească acceptase şi pentru care îl sprijinise pe Antonescu, reluarea provinciilor acaparate de Uniunea Sovietică prin Ultimatumul din 1940, societatea românească a început să nu mai privească cu simpatie acest război, în care mureau oameni. Tot timpul familiile primeau ştiri care le îndolia sau care le speria, despre morţii şi răniţii din armata română.

Şi mai era clasa politică, partidele. Oamenii se feresc (în mod greşit) să folosească la Antonescu cuvântul de dictatură şi folosesc (termenul de) „autoritar”. Nu, n-a fost un regim autoritar, ci o dictatură. Iar dictatura lui Antonescu nu a repus în drepturi partidele politice, desfiinţate încă de Carol...dar aceşti oameni politici se mişcau, aveau totuşi o influenţă, i-au scris lui Antonescu. Îi menţionez doar pe Iuliu Maniu, pe Dinu Brătianu, care...i-au arătat pericolele pentru România, pentru soarta ţării. Se forma încet, fragil, foarte lent, o anumită societate civilă românească nemulţumită de continuarea războiului şi de măsurile împotriva evreilor şi, din ´42, împotriva romilor.

Brătianu spune „cum îi deportaţi pe romi, care sunt creştini, ca şi noi?”

În această situaţie există presiuni şi din partea cercurilor din jurul regelui, în special din partea mamei, regina-mamă Elena, dar mai ales generalii, în primul rând Sănătescu, dar şi alţii, îşi dau seama că România este în pericol datorită loialităţii exagerate, iresponsabile a lui Antonescu faţă de Germania.

Toate acestea la un loc- şi ar mai fi de adăugat reacţii ale birocraţiei superioare româneşti, conducătorii unor agenţii, inclusiv Calea Ferată Română, care au protestat - l-au făcut pe Antonescu să se gândească şi să amâne, deci să nu mai acţioneze.

Se pune problema, unde sunt evreii în treaba asta? Sigur că şi comunitatea evreiască a încercat o serie de lucruri, în special doctorul Wilhelm Filderman. S-a încercat prin relaţii cu o serie de personalităţi româneşti, inclusiv religioase, pentru că au fost şi unii lideri religioşi, chiar antisemiţi care, deşi antisemiţi, nu acceptau deportarea şi exterminarea. Ei, toate astea sigur că l-au influenţat şi din toate acestea a rezultat  retragerea lui Antonescu şi schimbarea foarte uşoară a politicii lui, o anumită elasticitate, o spun deportaţii din Transnistria. Chiar regimul la care erau supuşi s-a schimbat uşor; (Transnistria) nu a devenit un rai, dar, mă rog, foametea diminuase, bătăile, mai ales, erau mai puţine, li se vorbea (deportaţilor) niţel mai frumos, nu ca unor oameni, dar ca unor animale tolerate. Deci aceasta este schimbarea. Sigur, această modificare nu schimbă cu nimic aprecierile asupra lui Antonescu. Aşa cum se spune, când mergi prin pădure şi vin tâlharii, şi întîlnesc un tată cu doi fii, dacă îi omoară pe unul din ei, bietul părinte nu trebuie să fie recunoscător că pe al doilea nu l-au ucis... dar, totuşi este o realitate de care trebuie să ţinem seama.

Numărul victimelor

PI: În acest context, să cifrăm numărul victimelor evreieşti ale exterminărilor operate la ordinul autorităţilor române de către trupele române sau de către subordonaţi ai autorităţilor române.

LR: Sigur, problema cifrelor este foarte complicată. Eu aş zice că nu e nici cea mai importantă. Dar sigur, cantitatea poate să exprime ceva şi legat de calitate. În raportul Comisiei finale, din motive de

onestitate şi de rigurozitate ştiinţifică cifrele variază, existând nişte contradicţii între sursele documentare,  nişte pete albe, nişte zone în care era foarte greu să apreciezi, gândiţi-vă că era război, nu exista o stare civilă bine controlată şi mişcările populaţiei nu erau bine controlate din punct de vedere administrativ, ca să nu mai vorbim şi de o tradiţie a unei anuminte nonşalanţe în înregistrarea populaţiei în România, în general, nu numai a evreilor.

Cifrele variază între un minim de 260.000 şi până la un maxim de 380.000. Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, numărul victimelor se apropie de nivelul maxim.

O serie de fapte s-au întâmplat după publicarea raportului Comisiei, în 2003, inclusiv cea care a fost în centrul mass-mediei anul acesta, descoperirea gropii comune de la Popricani, care era necunoscută; sigur, ea nu vine cu o schimbare de cifră, 35 este cifra (morţilor de aici), dar sunt încă multe alte gropi necunoscute, este clar acest lucru. Însuşi folclorul local românesc aminteşte de asemenea gropi, atât în România, cât şi în Basarabia.

Aici este una dintre marile probleme la care trebuie să ne gândim. (Deşi) la începutul războiului armata română, care avea probleme, înainta într-un teritoriu inamic, se lovea de o armată inamică, prima ei grijă nu era (totuşi) lupta împotriva armatelor sovietice, ci exterminarea populaţiei evreieşti. De altfel, Ion Antonescu spune „războiul nostru nu este cu slavii, este cu evreii” şi acest lucru este specific pentru Holocaustul din România.

Pretextul războiului cu evreii

PI: Este cu evreii, spunea el, şi asta a fost "justificarea" lui şi continuă să fie "justificarea" multor negaţionişti ai Holocaustului sau indivizi care minimalizează, relativizează Holocaustul în ziua de azi. Justificarea era că evreii ar fi "comunişti", sau mai precis "iudeo-comunişti". „Am executat 500 de iudeo-comunişti”, aceasta a fost reacţia oficială după Pogromul din Iaşi, unde ştim că au fost exterminaţi 13.000 de oameni cu mic cu mare. Cât adevăr este în această justificare prin semn de egalitate pus între evrei şi comunism?

LR: Clişeul „evreul comunist”sau clişeul „iudeo-bolşevic” a  apărut înainte de Hitler şi a supravieţuit dispariţiei dictatorului nazist. Şi el există şi astăzi, ba e dată chiar o axiomă, pe ideea că, dacă repeţi un lucru de foarte multe ori, el ar deveni adevărat. Sigur că au existat evrei care au aderat la ideologii de stânga, nu toţi comunişti, la ideologii socialiste, unii anarhişti, dar şi comunişti, desigur. Şi explicaţia este foarte clară, era vorba de o populaţie marginalizată (din care o parte), atunci când a apărut un partid ce-a desfăşurat un steag internaţionalist s-a simţit atrasă. Mi se pare logic. Că în cele din urmă evreii se vor despărţi total de acest steag pentru că şi-au dat seama că el loveşte şi în populaţia evreiască şi că ceea ce promisese era fals, e mai târziu, însă era departe de adevăr ca o întreagă populaţie evreiască să fi fost comunistă. De alfel, după cifrele pe care le ştim, Partidul Comunist a avut până în momentul venirii la putere cam o mie de membri. Chiar dacă, prin absurd, am spune că toţi (aceşti membri de partid comunist) ar fi fost evrei, tot era un fragment de neluat în seamă în cadrul populaţiei evreieşti de atunci, înainte de război, care era de 780.000 de evrei.

Holocaustul şi istoriografia

PI: Ar fi trebuit, altfel spus, aşa cum am menţionat şi eu de mai multe ori, să fi avut 800.000 de membri de partid comunist, ceea ce nu s-a întâmplat. N-au fost decât o mie. Dacă suntem la cifre, să precizăm că numărul evreilor număraţi în recensământul dinaintea războiului s-a ridicat la aproximativ 800.000 de oameni. Aţi indicat acum 780.000, la sfârşitul războiului erau mai puţin de jumătate din aceşti oameni în viaţă, o mare parte dintre ei fuseseră deportaţi la Auschwitz de autorităţile maghiare din nordul Transilvaniei şi ucişi apoi acolo . Aceste victime ale Holocaustului nu intră în responsabilitatea Mareşalului Antonescu. Cu toate acestea, e clar că şi autorităţile române, ele însele şi nu (doar) cele maghiare, poartă vina pentru moartea a sute de mii de evrei români. Ne aflăm în anul 2011. Supravieţuitorii încep să dispară. Asumarea acestui Holocaust nu s-a făcut timp de multe decenii. Nici măcar în Franţa nu s-a făcut până în 1995. Velodrom d’Hiver (Vel d’Hiv, locul reţinerii evreilor francezi, copii şi adulţi, arestaţi de către poliţia franceză, copiii la iniţiativa Franţei, nu a trupelor germane, înainte de a fi deportaţi şi exterminaţi la Auschwitz) nici n-a existat, ani la rând, în conştiinţa franceză. Jacques Chirac a fost primul care a început să abordeze chestia asta, să discute, să dezbată vinovăţia poliţiştilor francezi, nu nemţi, în deportarea a mii de copii evrei din Franţa. Fereastra

timpului e implacabilă, se închide, supravieţuitorii dispar, mai poate ajunge elucidarea trecutului la segmentele mai largi ale populaţiei?

LR: În primul rând doresc să îmi arăt părerea de rău că aceşti oameni minunaţi care sunt supravieţuitori, pe o parte din ei i-am cunoscut, dispar. Dar astea sunt legile implacabile ale biologiei, ale vieţii. A spune că dispariţia lor duce la imposibilitatea cercetării şi a gestionării în general a memoriei Holocaustului, e o insultă la adresa istoriei, pentru că noi (istoricii) ne ocupăm şi de Napoleon şi chiar de Octavianus Augustus. Nu cred că mai avem mulţi supravieţuitori de atunci. Istoria îşi are legile ei, sursele, materialele arhivistice care sunt uneltele istoricilor. Sigur, câteodată sunt limitative, dar astea sunt şi cercetarea arhivelor, care a fost multă vreme imposibilă în România în perioada regimului comunist, dar şi în primii ani după 1990, iar apoi deschiderea a fost lentă, acum este posibilă şi îmi face plăcere să amintesc că de doi ani sau de trei ani, nu mai ştiu exact, arhivele naţionale ale României sunt complet deschise. (Salutară e şi) prezenţa în fruntea lor a unei personalităţi tinere din noua generaţie de istorici, un om deosebit, doctorul Dorin Dobrincu, care într-adevăr a deschis, nu numai pentru problemele Holocaustului sau ale evreilor, pentru toate problemele, arhivele României. Nu mai există această secretomanie de sorginte comunistă, ea nu mai joacă nici un rol, mai avem şi dosare legate de Instituţia Siguranţei Statului, apoi a Securităţii care sunt la aşa-zisul CNSAS. Există posibilitatea, trebuie numai să vrei, fie să cercetezi, fie să ţii seama de ce au făcut alţii; foarte mulţi încearcă să nu se uite şi merg în continuare (fără să se documenteze) şi avem un fel de dialog al surzilor, asta e marea problemă.

Limitele înţelegerii

Sigur, prea multe nu poţi face, nu poţi să obligi un om, prin lege, să citească volumele de documente sau să se informeze. El poate să nu le citească şi să-şi tragă concluziile, cum se întâmplă foarte des. #b#De curând am participat la o emisiune de radio, am participat din afară ca să zic aşa, la o emisiune de radio, unde, după ce am ridicat eu nişte probleme legate de Pogromul de la Bucureşti, cei care erau în studio, eu nu mai eram, deci nu mai puteam să intervin, doi universitari de altfel, dar hai să lăsăm „Nomina Odiosa”, cu atât mai mult cu cât unul mi-a fost profesor, au negat tot ce am zis eu, ignorând total documentele care nu erau ale mele, eu doar le citisem şi le studiasem, ele fuseseră descoperite de alţi cercetători.

Cred că noua generaţie nu va mai face acest lucru, asta este marea noastră şansă şi spre asta ne îndreptăm, eu personal îmi îndrept efortul principal spre noua generaţie, ea este deschisă, ea nu se mai simte solidară cu trecutul fascist antonescian, pe ideea că „sunt ai noştri”. Nu, e vorba de altceva şi e vorba de o deschidere spre Europa, astfel încât preluarea, intrarea României în sfera europeană, de fapt mai larg, în sfera valorilor europene şi atlantice, nu înseamnă numai a circula şi a fi informat, înseamnă mai mult decât atât, înseamnă să cultivi valori în care ideologiile care au generat Holocaustul nu-şi mai au locul, nici măcar  sub forma unor reziduuri care sunt considerate normale.  Nu, ele sunt în afară.

Tragedia evreilor - o tragedie românească

LR: E normal ca acum aceşti tineri să dezbată (aceste chestiuni). Desigur, unii sunt oameni de stânga, unii de dreapta, unii de centru, unii sunt mai religioşi şi unii sunt laici, dar dezbaterea asta trebuie să refuze extremismul. Nu dintr-o cenzură, cum spun unii: „A, vrei să refuzi? Ce, vrei să fii cenzor?”

Nu, dar vreau să aduc aminte că marile nenorociri ale României din perioada interbelică s-au datorat faptului că statul de drept care a existat în România - a existat o constituţie, nu perfectă, cu multe probleme, dar o constituţie democratică, cea din 1923 - statul de drept care s-a născut pe această constituţie, a dovedit o anumită impotenţă, iar această impotenţă a permis extremismului fascist, legionarilor, să crească şi să intre în mijlocul scenei şi să producă ce au produs.

Au fost tragedii, sigur, în primul rând pentru populaţia evreiască sau pentru alte minorităţi, dar au fost în acelaşi timp tragedii pentru România. Extremiştii au rupt România de spaţiul democratic european şi apoi au venit la rând dictaturile legionară, antonesciană şi apoi comunistă. Deci, atenţie, extremiştii ştiu cu multă abilitate să folosească instrumentele democraţiei. Democraţia trebuie să ştie să se apere de ei, să fie tolerantă în general, dar toleranţa ei să fie zero faţă de extremism.

PI: Domnule Rotman, vă doresc mult succes în continuare şi vă mulţumesc pentru acest interviu.

LR: Şi eu vă mulţumesc, numai bine!

Autor: Petre Iancu

Redactor: Rodica Binder

Studierea Holocaustului în România

04.08.2011

Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel pentru studierea Holocaustului

Un interviu cu Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel pentru studierea Holocaustului.

 

Petre Iancu: Domnule Alexandru Florian, sunteţi directorul Institutului Elie Wiesel pentru studierea Holocaustului. Aţi pregătit o serie întreagă de manifestări consacrate celor 70 de ani scurşi de la Pogromul din Iaşi, din 1941. Cum consideraţi că trebuie comentată declaraţia preşedintelui potrivit căruia nu Antonescu, ci Regele Mihai ar fi cel vinovat pentru Holocaustul în România?

Alexandru Florian: Preşedintele Băsescu era într-o emisiune având cu totul alt subiect, de mult mai mare actualitate şi la un moment dat moderatorul l-a întrebat despre modul în care evaluează prestaţia politică a Regelui Mihai la abdicarea din 30 decembrie 1947. Acesta ar fi primul aspect, iar cel de-al doilea, în funcţie de acest răspuns, preşedintele Băsescu a legat rolul politic în perioada celui De-al Doilea Război Mondial al Regelui Mihai de rolul politic al Mareşalului Antonescu.

Raporturile de forţe reale

Pentru a vă oferi un răspuns eu aş împărţi în două afirmaţiile preşedintelui Băsescu, cele legate de abdicare, pe care nu ţin să le comentez ca specialist în istorie şi să mă refer la ele în vreun fel. A fost un act politic în primul rând. Regele Mihai a fost constrâns să aibă o anumită atitudine, de fapt nu avea spaţiu de mişcare, nu vreau să intru în foarte multe amănunte. În ceea ce priveşte celălalt aspect, legat de rolul politic al celor doi oameni în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi implicarea lor în Holocaustul din România, preşedintele Băsescu a recunoscut rolul lui Antonescu în exterminarea evreilor şi a romilor din România şi responsabilitatea guvernului din timpul lui Antonescu şi a formulat doar întrebarea retorică dacă numai el este vinovat sau se poate vorbi şi de o vinovăţie a Regelui Mihai. Oricine îşi poate pune întrebări. Din punct de vedere al realităţii istorice, Regele Mihai nu a fost implicat, nu există decrete-legi, nu există elemente care să consemneze prezenţa activă în vreun act de discriminare sau de exterminare a evreilor din România. După ce a semnat la 9 septembrie decretul-lege de înfiinţare a statului naţional legionar, Regele Mihai, a fost obligat practic să facă un pas înapoi pe scena politică şi cel care a condus în mod efectiv destinele politice ale României a fost Generalul şi, mai târziu, Mareşalul Ion Antonescu.

PI: Care prin urmare este şi vinovatul pentru Holocaustul românesc.

AF: El este, aşa cum consemnează şi Comisia Wiesel în concluzii(le raportului ei) şi concluziile, repet, au fost asumate politic de preşedinţia României şi de guvernul României începând cu 2004 şi până astăzi, el este principalul responsabil pentru tragedia evreilor din România, Ion Antonescu.

Ce s-a făcut din 2005 încoace

PI: Conduceţi Institutul care a fost înfiinţat în 2005, de câţiva ani buni, aţi realizat câteva progrese remarcabile, aţi descoperit o groapă comună în care sunt înhumate rămăşiţele pământeşti ale unui grup de evrei exterminaţi în preajma Pogromului din Iaşi în iunie 1941 la Popricani. Aţi organizat diverse manifestări dedicate comemorării victimelor exterminărilor din România. Cum apreciaţi progresul pe care l-aţi realizat în aceşti ani?

AF: Institutul s-a înfiinţat în august 2005. Este o instituţie publică, este o instituţie a statului român aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional şi, din acest punct de vedere, pot spune că este o urmare firească a raportului Comisiei Wiesel şi este unul din răspunsurile pozitive sau de susţinere a raportului, un gest pe care l-a făcut Guverul României din 2005 până astăzi.

Un altul ar fi monumentul memorial al Holocaustului evreilor şi romilor din România, care s-a inaugurat în 2009 la Bucureşti.

Un alt gest ar fi instituţionalizarea cursului opţional de istorie pentru elevii de liceu „Istoria evreilor, Holocaustul”. Deci, din acest punct de vedere, institutul şi-a construit o agendă specifică , avînd două mari  stategii de activitate. Una, de a face studii avansate despre Holocaustul din România, de a scotoci şi de a căuta să nuanţeze cât mai mult istoria Holocaustului din România şi cel de-al doilea mare aspect este acela de a educa, de a informa, de a încunoştinţa populaţia României despre ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 70 de ani, pentru că nu se ştie.

PI: La acest aspect al încunoştinţării populaţiei României progresele sunt relativ modeste, nu din vina dumneavoastră ci, între altele, pentru că materia e vastă şi dificilă, extrem de dificilă chiar. Cum credeţi că se poate eficientiza, cu forţele relativ puţine pe care le aveţi la dispoziţie, această activitate?

Conştiinţa civică şi prelucrarea acestui subiect

AF: Tocmai pentru că avem forţe puţine, cum bine aţi spus, ne-am gândit să facem mici strategii pe grupuri ţintă, bine focalizate , bunăoară avem un program de formare pentru profesorii din liceu care sunt fie profesori de istorie, fie profesori de educaţie civică. Pentru că simbolistica Holocaustului se încadrează foarte bine în disciplina aceasta, educaţia civică, în ideea de a forma tineri cu o conştiinţă civică democrată, bine structurată , avem aceste cursuri de formare şi reunim periodic profesori din învăţământul preuniversitar cu care facem anumite programe despre istoria Holocaustului.

În acelaşi timp, căutăm să le prezentăm metode pedagogice moderne, prin care un conţinut de istorie extrem de dificil şi de dramatic să poată fi prezentat copiilor astfel, încât să nu-i afecteze din punct de vedere emoţional, vreau să spun, astfel  încât tragicul eveniment să nu-i sensibilizeze prea mult.

Căutăm şi alte modalităţi,  pentru alte tipuri de public şi atunci am construit, de exemplu, un fel de şcoală de vară pentru artişti plastici, cu care facem training despre Holocaust. Ei execută lucrări de artă şi aceste lucrări noi le punem pe simeze, organizăm expoziţii în Bucureşti sau în alte oraşe din ţară.

Alexandru Florian şi Elisabeth Ungureanu, la monumentul victimelor pogromului de la Iaşi la Podul Iloaiei

Am observat că această posibilitate de a prezenta simbolistic şi pe o cale în primul rând emoţională istoria Holocaustului este mai uşor de receptat de către publicul larg, decât să ţii discursuri de istorie care uneori pot fi prea seci, prea academice.  Imaginea sau lucrările de artă s-ar putea să emoţioneze mai mult iar calea emoţională poate să ducă mai direct către un public neavizat, pentru ca, cel puţin  să-i trezeşti  acestuia interesul, iar el, după aceea, poate să caute să citească şi scrierile despre, istorie.

Chestiunea antisemitismului ca substrat al Holocaustului

PI: Aţi reuşit să abordaţi într-un mod credibil pentru publicul românesc istoria antisemitismului românesc,  fundamental pentru Holocaust, pentru exterminările care au început odată cu Pogromul din Iaşi şi au continuat apoi în Bucovina, Basarabia, în Transnistria şi la Odessa.

AF: Pe problematica antisemitismului avem două componente pe care ne desfăşurăm activitatea. Una este cea a antisemitismului interbelic şi aici am dezvoltat câteva studii de caz. Pe unul dintre ele l-aş aminti pentru dumneavoastră, este vorba de lingvistul de origine evreiască Lazăr Şăineanu, un mare filolog pentru limba română. Toată viaţa s-a chinuit să obţină cetăţenia română şi nu a reuşit pentru că în perioada aceea cetăţenia se vota în parlament şi parlamentarii nu au vrut să i-o acorde. În cele din urmă, disperat şi cu mare părere de rău, Lazăr Şăineanu s-a autoexilat la Londra... Deci facem asemenea studii de caz despre diverse modalităţi extrem de puternice de manifestare a antisemitismului.

Iar cel de-al doilea aspect îl constituie faptul că suntem ancoraţi în realitate şi monitorizăm manifestările de antisemitism, cu precădere acele manifestări care neagă sau minimalizează Holocaustul evreilor din România şi avem diverse rapoarte de cercetare pe această temă, iar când situaţiile din spaţiul public sunt deja extrem de grave, reacţionăm public sau sensibilizăm instituţiile abilitate ale statului.

Controversă pe tema unor noţiuni

PI: Există şi o dispută internă, să zicem, istoriografică, în cadrul comunităţii istoricilor specializaţi în problematica  Holocaustului, o carte a lui Carol Iancu a inflamat spiritele. Istoricul româno-francez şi-a intitulat cartea într-un mod controversat. Aţi obiectat la acest titlu.

AF: Da, este vorba despre „Shoahul neterminat”, ţin să precizez, nu Holocaustul, Profesorul Carol Iancu a ţinut să explice că el preferă să folosească termenul (ebraic) de Shoah. Pentru foarte mulţi istorici sau pentru persoanele interesate de tragedia evreilor din al Doilea Război Mondial, termenul de Shoah sau de Holocaust practic sunt folosite în paralel, ca două concepte care acoperă aceleaşi tipuri de probleme. Ceea ce a  stîrnit reacţiile de critică academică ale unora dintre noi a fost în special cel de-al doilea cuvânt şi anume „neterminat”. Eu însumi am reacţionat, cum bine aţi spus, considerând că nu poţi să spui că Holocaustul sau Shoahul a fost neterminat, pentru că dacă ar fi fost terminat ar fi însemnat să nu mai existe niciun evreu. În Europa şi în acelaşi timp într-o lume sau într-o societate unde negaţionismul este prezent, asemenea tipuri de formulări nu fac altceva decât să ofere apă la moară sau "argumente" în plus negaţioniştilor, care exclamă extrem de fericiţi „Iată, până şi istoricii evrei susţin că Shoah-ul a fost neterminat, deci nu s-a dus până la capăt” şi pe urmă ei pot să-şi continue argumentaţia lor, dar este un argument care, cred eu că nu stă în picioare. Este o formulare nefericită, personal am sesizat autorul încă înainte de apariţie că ar fi bine să modifice titlul pentru a nu trezi discuţii. A fost opţiunea lui, noi sau cei care au reacţionat, am considerat că trebuie să ne exprimăm public şi am reacţionat, încă o dată ,cu argumente academice.

Massmedia şi subiectul Holocaustului

PI: O ultimă întrebare, dacă îmi permiteţi domnule Alexandru Florian, cu privire la impactul dumneavoastră asupra publicului românesc prin mass-media. Sunteţi mulţumit de colaborarea dumneavoastră cu presa sau există loc de mai bine?

AF: Cred că întotdeauna există loc de mai bine în a-ţi mediatiza sau a-ţi face cunoscute activităţile către un public cât mai larg. În ceea ce priveşte relaţiile cu mass-media, în general pot spune că sunt relaţii bune, dar trebuie să recunosc că noi suntem prezenţi în mass-media în general dacă avem reacţii publice la negaţionişti. Atunci prezentăm interes pentru că reprezentăm o instituţie care are un punct de vedere de care se presupune că trebuie să se ţină seama. Iar cea de-a doua situaţie când mai suntem mediatizaţi sau avem relaţii cu mass-media, este ori de câte ori în România există o comemorare sau un eveniment, ceva legat de problematica sau de perioada Holocaustului şi se organizează manifestări  publice, de mai mare anvergură. Altfel, aşa cum se întâmplă, cred, peste tot în lume sau şi în alte domenii de cercetare, lumea academică nu este foarte mediatizată, trebuie să recunosc.

PI: Domnule Florian, vă doresc mult succes în activitatea dumneavoastră şi vă mulţumesc pentru acest interviu.

AF: Şi eu vă mulţumesc domnule Petre Iancu pentru amabilitatea de a-mi fi oferit această posibilitate.

Autor: Rodica Binder

Redactor: Petre Iancu

Pogromul de la Iaşi şi începutul Holocaustului

04.08.2011

Supravieţuitori ai trenurilor morţii

Într-o dimineaţă din vara acelui an 1941, bărbatul ei, Leon Iancu, un fost militar al trupelor române, grav rănit pe front în timpul crâncenelor bătălii din primul război mondial, a fost ridicat şi dus la chestură.

Nu singur, ci împreună cu unicul lor fiu, Camil, de 16 ani. Fratele lui Leon, Rubin, a încercat să se apropie de ei dar un militar român l-a înjurat pe ”jidan” şi l-a împiedicat.  Într-un târziu, Rubin a reuşit să mituiască un sergent. L-a cumpărat cu bani grei. După care sergentul l-a dus acasă, dar numai pe el şi pe fiul său, de 14 ani.

În răstimp, după o zi de groază, petrecută la chestura ieşeană, unde militari români şi germani au ucis cu bâte, sau cu gloanţe alţi evrei, convocaţi şi ei la sediul poliţiei,  Leon şi Camil au fost încărcaţi într-unul din trenurile morţii.

Exterminarea lor, în drum spre Călăraşi într-un vagon de vite, a avut loc în următoarele câteva zile. Mai întâi a murit adolescentul. Apoi, de inimă rea, s-a sfârşit veteranul armatei române.

Cu timpul, supravieţuitorii "acelei duminici" ieşene au aflat ce s-a petrecut cu familiile lor. După o vreme, rămasă singură pe lume, mama a început să-l aştepte pe băiatul ei, despre care, de fapt, ar fi trebuit să ştie că e mort.

Îl aştepta la şcoală, zi de zi, întrebându-i colegii, sistematic, dacă nu cumva au auzit pe unde o fi Camil al ei. După o jumătate de an, în noaptea de revelion, s-a hotărât să-l caute şi dincolo de această lume. 

Exterminarea acestei familii este un eveniment autentic, printre multele similare, petrecute şi ele, aievea, cu 7 decenii în urmă, în România. Ele fac parte dintr-un capitol al istoriografiei româneşti rămas, din varii motive, obscur.

E, totuşi, una dintre cele mai importante, şi totodată una dintre cele mai negre pagini ale propriei istorii, şi ca atare, una deosebit de greu de asumat. Poate că acesta este şi motivul pentru care despre ea românii ştiu în continuare prea puţin. Ne-am gândit să contribuim aici, după forţele noastre, la eliminarea acestui neajuns.

Ne-am decis să punem umărul la răspândirea unor informaţii veridice despre Holocaustul românesc în genere şi, în special, despre Pogromul din Iaşi, care i-a fost începutul.

E oare nevoie oare de acest demers, 7 decenii după ?

Trenurile morţii - 70 de ani de la pogromul de la Iaşi

E necesar orice demers de acest fel, dacă e făcut onest. Fiindcă fără memorie ne lichidăm umanitatea. Iar trecutul ignorat se va repeta fatal.

E necesar şi fiindcă, în varii forme, negaţionismul Holocaustului este în floare. A atins proporţii nebănuite încă înainte de a se fi stins chiar toţi supravieţuitorii atrocităţilor de acum 70 de ani.

Istoriografiile legionară şi antonesciană, ca şi cea sovietică şi comunistă, respectiv naţional-comunistă, care i-au urmat, au făcut tot ce le-a stat în puteri spre a obtura, a marginaliza, a falsifica, a trivializa, a relativiza, a trece sub tăcere, ori a face uitat  adevărul crimelor în masă comise începând din 1941.

Graţie prăbuşirii sistemului totalitar, acest adevăr sumbru, intuit, investigat şi studiat iniţial de oameni de ştiinţă israelieni, apoi de istorici occidentali, în condiţii arhivistice dintre cele mai grele, a început, irepresibil, să iasă la iveală şi să-şi facă loc şi în istoriografia românească.   

De câţiva ani buni, arhivele s-au deschis. Iar tinerii istorici români nu şi-au pierdut vremea. Unii dintre cei mai buni s-au repezit să dezgroape ei înşişi faptele adânc ascunse, timp de multe decenii, de ochii lor. În ultimii 10 ani, istoricii români i-au urmat celor israelieni, americani şi germani făcând paşi de uriaş în desţelenirea terenului.

S-a depus o muncă impresionantă în investigarea documentelor şi adunarea fotografiilor din varii arhive, răspândite pe toate meridianele. Remarcabile de pilde sunt eforturile asistentei universitare Anca Ciuciu. Şi s-a trudit din greu la scoaterea adevărului din măruntaiele pline de orori ale pământului, în care au fost înhumate, la repezeală, masele de oameni, de evrei ucişi.

Unii tineri istorici şi arheologi continuă să caute gropi comune. Mai sunt multe de felul celei de la Popricani, din Pădurea Vulturi, de lângă Iaşi, descoperită recent, graţie între altele unor oameni ca Adrian Cioflâncă. Despre această activitate am stat de vorbă cu el însuşi.

Alţi oameni de ştiinţă au trecut la evaluarea datelor şi situarea în context a crimelor de război şi împotriva umanităţii săvârşite în România şi în teritoriile cucerite sau administrate de români începând din iunie 1941. 

Contribuţii însemnate au avut şi continuă să aibă diverse Universităţi, Centre de studii şi Institute de studiere a Holocaustului, de la  cel din România, numit "Elie Wiesel", la Yad Vashem, de la  Ierusalim şi până la Muzeul Holocaustului din Washington, DC.

Am abordat această muncă de analiză şi evaluare, dar şi chestiuni strategice, ţinând de importanţa istoriografică a Holocaustului şi de viitorul muncii educative pe marginea acestui subiect, cu Directorul Centrului de studii Avansate asupra Holocaustului, Paul Shapiro.

Am vorbit de asemenea, pe larg, despre stadiul actual al cercetărilor cu istoricul israeliano-român Liviu Rotman, profesor universitar la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice, ca şi cu Alexandru Florian, Directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „ Elie Wiesel”.

În fine, în privinţa perspectivelor deschise de istoriografia contradictorie a celor 70 de ani scurşi de la debutul Holocaustului în România, am primit informaţii extrem de fiabile din lucrarea lui Dorin Dobrincu, şeful Arhivelor Naţionale. E vorba de „Istoriografie   şi memorii concurente. Perspective asupra pogromului de la Iaşi (28 -30 iunie 1941)". 

Dorin Dobrincu, şeful Arhivelor Naţionale

Aflăm din această importantă lucrare despre divergenţele majore marcând interpretarea celor petrecute la Iaşi, la o săptămână după intrarea României în cel de-al doilea război mondial.

Cine e de vină pentru atrocităţile săvârşite în rândul celor 50.000 de evrei ieşeni? În special trupele germane - au sugerat, sub Ceauşescu, istoricii regimului naţional-comunist, încercând, printr-un fals vădit, să-l disculpe pe generalul Ion Antonescu şi să spele autorităţile române de mare parte din imensa lor vinovăţie. 

Lucrarea lui Dorin Dobrincu are meritul de a face un tur de orizont extrem de util asupra întregii bibliografii consacrate acestui subiect. Ea jalonează un drum anevoios inaugurat de primele lucrări, mărturii şi întrebări necesare: „Din ordinul cui au fost duşi evreii la Chestură? Din ordinul cui au fost înarmaţi civilii cu revolvere? Din ordinul cui a pornit consemnul să apară la casele creştine cruci şi icoane?”

Într-adevăr, din ordinul cui s-a tras, s-a omorât, au fost înghesuiţi oameni în trenurile morţii? „Din ordinul cui s-au prezentat în zorii zilei de 29 iunie, la lucru, toţi funcţionarii Chesturii ieşene, deşi era zi de duminică?”

De la aceste  mărturii şi întrebări, datorate unor publicişti precum Marius Mircu şi I. Ludo şi Cărţii Negre a lui Matatias Carp,  aflăm de volumele de documente editate de-a lungul anilor, între alţii, de istorici eminenţi precum Lya Benjamin şi Carol Iancu. Mai aflăm de surse din arhivele private, precum cea a Feliciei Captaru, fiica fostului prefect al judeţului Iaşi, pentru a ajunge la lucrările clasice dedicate acestui subiect de Jean Ancel, Leon Volovici, Radu Ioanid, de membri ai Comisiei de istorici conduse de Elie Wiesel şi de studiile şi articolele altor istorici. 

Nu lipsesc din studiul lui Dorin Dobrincu nici memorialistica, nici „perspectivele manipulatorii”, respectiv referirile la „negaţionismul deflectiv” al unor reprezentanţi ai branşei,  precum istoricul american Larry Watts, ori scriitorul român Alex. Mihai Stoenescu, istoric amator.

Cel din urmă e autorul volumului „Armata, Mareşalul şi Evreii”  o carte ratată, în opinia mea, nu doar din pricina tonului ei nepotrivit, ci şi mistificatoare, în măsura în care încearcă, fie şi nuanţat, să disculpe regimul Antonescu.

În concluzia studiului său, Dorin Dobrincu scria, pe bună dreptate, acum 5 ani: „Pogromul de la Iaşi continuă să fie privit în România nu atât ca o parte din istoria ţării în ansamblul ei, cât ca o dramă a comunităţii evreieşti...Foarte mulţi cetăţeni ai Iaşului nu au cunoştinţe minimale despre ceea ce s-a întâmplat acum 65 de ani. Normalizarea situaţiei se poate produce doar prin discutarea publică şi onestă a unui subiect istoric complicat, dureros pentru supravieţuitori, ruşinos pentru instituţiile statului român, dar şi pentru comunitatea românească în ansamblu, (prea) multă vreme neasumat public”.

Nu putem decât subscrie integral acestui comentariu. Dosarul de faţă încearcă să transpună recomandarea pe care o conţine.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Rodica Binder

Omul şi potenţialul său

04.08.2011

Paul Shapiro, director al Centrului de Studii Avansate de la Muzeul Holocaustului din Washington

Interviu cu Paul Shapiro, director al Centrului de Studii Avansate de la Muzeul Holocaustului din Washington.

Petre Iancu: Domnule Paul Shapiro, sunteţi director al Centrului de Studii Avansate de la Muzeul Holocaustului din Washington. Vă ocupaţi de foarte mulţi ani de Holocaustul din România. Vorbiţi româneşte, deşi nu v-aţi născut în România.

Paul Shapiro: Am învăţat româneşte fiindcă am studiat istoria estului Europei şi am putut să învăţ româneşte. Nu a fost foarte greu, studiasem mulţi ani şi latina şi franceza.

PI: Şi aţi studiat bănuiesc şi istoria.

PS: Şi istorie şi ştiinţe politice, da.

PI: De mulţi ani lucraţi la elucidarea trecutului fascist al României. În 2003 România şi-a asumat oficial crimele comise sub regimul Antonescu. A durat mult până s-a întâmplat acest lucru, dar el s-a întâmplat. Ce progrese s-au realizat de atunci încoace?

PS: Eu cred că progresele sunt multe. Mai întâi trebuie să spun că negarea Holocaustului în România sau minimalizarea Holocaustului în România a început de fapt chiar în timpul regimului Antonescu. După Stalingrad, Antonescu şi-a dat seama că poate România nu câştigă războiul, ci pierde alături de Germania nazistă, şi la un moment dat, în 1942, s-a hotărât să nu mai trimită evrei din România nici în Transnistria, nici în lagăre de exterminare în Polonia, lagăre, bineînţeles, create de către nazişti germani, Antonescu crezând că s-ar putea spune la sfârşitul războiului că nu a fost Holocaust în România. El şi-a dat seama foarte bine că, dacă România pierde războiul, teritoriile din care au fost deportaţi evreii în Transnistria, adică Basarabia şi Bucovina mai ales, nu vor mai face parte din România şi deci se (va putea) spune că evreii din România au supravieţuit în timpul războiului. Această argumentaţie a fost (de altfel) adoptată de guvernul  român imediat după război şi de guvernul comunist şi adevărata istorie a fost ascunsă. În 2003-2004 statul român şi-a asumat o istorie foarte grea. Vă daţi seama că, după Germania, autorităţile româneşti au omorât mai mulţi evrei decât orice alt stat care a rămas independent în timpul războiului; e, deci, o istorie foarte greu de asumat, şi preşedintele de atunci (Ion Iliescu) a creat o Comisie Internaţională sub egida lui Elie Weisel, care a lucrat un an de zile şi a scris un raport, raportul  COMISIEI INTERNA}IONALE PENTRU STUDIEREA HOLOCAUSTULUI ÎN ROMÂNIA, care a fost asumat în întregime. În raport s-au făcut o serie de recomandări şi statul român, trebuie să spun spre surprinderea mea, a lucrat de atunci până acum foarte sistematic, să facă ce i s-a recomandat. S-a creat la Bucureşti un Institut pentru studierea Holocaustului în România, institut sprijinit de stat. S-a construit în centrul oraşului Bucureşti un monument foarte impunător în memoria victimelor, evrei şi romi, care au pierit în timpul Holocaustului. Eu deja văd la Institutul meu, la Washington, o serie de tineri cercetători care îşi fac doctoratul, care cer burse de la noi şi au şi primit burse pentru că subiectele (lor de studiu) sunt importante şi aplicaţiile lor sunt bune. A început un fel de antrenament şi pentru profesori de şcoală secundară cu ideea că toată lumea de fapt trebuie să recunoască faptele istorice ale ţării, ca să creeze (României) un viitor mai bun. Şi mai e încă un lucru, poate mai puţin cunoscut, dar pentru mine foarte important: împreună cu un coleg de-al meu vin în România în fiecare an şi predăm un curs de o săptămână la Şcoala Militară Naţională, ceea ce înseamnă că statul român îşi dă seamna că cei care

protejează statul şi au sarcina de a proteja şi suveranitatea statului şi numele statului trebuie să cunoască această istorie. Deci eu spun că s-a făcut mult.

Istoriografia în lupta contra timpului şi importanţa Holocaustului

PI: A devenit un obiectiv strategic învăţarea Holocaustului. De altfel şi în Germania asumarea Holocaustului este, spun oficialii germani, o chestiune care ţine de identitatea naţională, deci un aspect extrem de important. Totuşi nu aveţi impresia uneori că luptaţi contra timpului? Pier martorii, supravieţuitorii Holocaustului, timpul se scurge implacabil, e adevărat că depuneţi eforturi mari la Muzeul Holocaustului, în primul rând pentru a prezerva memoria celor petrecute, dar dacă supraveţuitorii pier nu luptaţi pe un teren pierdut?

PS: Eu cred că Holocaustul a fost evenimentul hotărâtor al secolului XX. Crezând aşa şi ştiind cât de importantă este recunoaşterea adevărului istoric, eu nu simt niciodată că mă lupt pentru ceva care nu se poate atinge. Adevărul până la urmă este adevăr şi minciuna este până la urmă minciună şi eu cred că adevărul învinge.

PI: Totuşi aţi văzut cât de problematică este această chestiune, nu numai pentru că sunt foarte mulţi negaţionişti ai Holocaustului şi oameni care minimalizează, relativizează Holocaustul. Chiar personalităţi importante ale vieţii culturale şi politice româneşti, chiar preşedintele ţării au avut intervenţii nu demult cu privire la trecut, care sunt cel puţin foarte problematice.

PS: Eu nu comentez în sens politic. Istoria a fost cum a fost.

PI: Nu e vorba de politică, e vorba de cunoaşterea efectivă a istoriei, că este puţină chiar şi la oameni care în principiu nu au dat semne că ar avea probleme de genul acesta.

PS: Nu este de mirare că sunt oameni care încă nu cunosc faptele istorice (aşa cum s-au petrecut). Este o istorie recentă, o istorie în care toţi suntem încă în proces de a aduna material arhivistic, de a colecţiona mărturii de la cei care au suferit sau cei care au fost acolo, care nu au suferit şi au fost martori oculari. Deci materialul primar se tot adună. Nu este de mirare că într-un stat în care această istorie a fost una negată 100% există oameni, poate chiar majoritatea populaţiei, care încă nu au avut posibilitatea de a învăţa faptele aşa cum au fost. Asta nu este de mirare deloc. Ceea ce pot să spun este că evenimentul este central în trecutul României, mai ales dacă privim secolul XX care este important şi pentru viitorul României. E important să (se) recunoască ce s-a întâmplat aici, ca să nu se mai întâmple, ca să evităm tendinţele antisemite, xenofobe, de ură împotriva unui vecin doar pentru că este cumva diferit. Este o istorie din care putem învăţa foarte mult şi noi, şi generaţiile viitoare.

Iaşiul ca tragică scenă a unei cumplite premiere  

PI: Aici la Iaşi v-aţi arătat impresionat de anumite aspecte ale Pogromului care s-a soldat cu aproximativ 13.000 de victime. Care sunt aspectele care v-au impresionat cel mai mult?

PS: Dacă privesc din contextul general al Holocaustului, ceea ce este important la Iaşi este că Iaşiul a fost printre primele momente în care evreii au fost masacraţi în mijlocul unui oraş fără să fie o reacţie negativă generală din partea populaţiei evreieşti. Nu numai pentru români, pentru germani asta a arătat că se poate omorî şi aşa. Dacă vă gândiţi  cum înţelegem de obicei Holocaustul, vedeţi oameni duşi departe de casă cu trenul, ajunşi într-un lagăr al morţii, de obicei într-un loc izolat şi gazaţi. Aici nici vorbă, (ei sunt) masacraţi în prezenţa vecinilor, degradaţi, măcelăriţi, bătuţi în prezenţa populaţiei civile fără (să se işte) o reacţie pentru războiul care începuse numai cu câteva zile înainte. Şi pentru

Holocaustul în toate teritoriile cucerite după Barbarossa acesta a fost modelul. Deci Iaşiul reprezenta chiar şi pentru un făptaş un exemplu de cum se poate proceda. E tragic, adevărul este că e tragic.

PI: Este ceea ce s-ar chema astăzi în limbaj modern un proiect „pilot”, (ca un test de sondare a pieţii). Aici (la Iaşi, la comemorarea celor 70 de ani scurşi de la Pogrom) reprezentantul Germaniei a afirmat la un moment dat că Antonescu a fost înaintea Pogromului la Berlin, a stat de vorbă cu Hitler, iar Hitler "l-a informat cu privire la intenţia lui de a extermina populaţia evreiască din estul Europei". Muzeul Holocaustului are documente în acest sens?

Hitler, Antonescu şi programul genocidului

PS: Este foarte interesant şi am ascultat cu foarte mult interes ceea ce a spus (reprezentantul ambasadei germane). Se ştie că Hitler şi Antonescu s-au întâlnit la München cu două săptămâni înainte de începerea războiului. Se ştie că au discutat dispariţia Evreilor din Europa. Nu există însemnări precise din discuţia respectivă, dar bineînţeles că erau doi care sunt de acord să omoare, poate că asta a fost în capul amândurora. Dar notiţe zilnice să zicem, de discuţie, astea nu există. Îndepărtarea evreilor din Europa a fost un fel de a descrie ceva care încă nu era 100% precizat. Dacă Germania nazistă împreună cu România ar fi câştigat războiul în 1941, războiul împotriva URSS şi dacă ar fi fost un loc dincolo de (Munţii) Ural unde să fie deportaţi evreii, poate că asta ar fi fost soluţia, dar ce s-a întâmplat? Războiul nu a mers cum au planificat ei, s-a prefăcut într-un conflict de lungă durată şi cu mulţi evrei (încăpuţi) sub controlul lor. Şi îndepărtarea evreilor din Europa a ajuns să fie concepută altfel decât ar fi trebuit să se desfăşoare iniţial. În loc de deportare în masă, a fost exterminare în masă. Asta s-a hotărât şi sunt multe alte documente în afară de discuţiile dintre Antonescu şi Hitler, multe alte documente care arată că hotărârea de exterminare în masă a fost luată în lunile iulie, august 1941. Şi armatele şi forţele speciale, (aşa-numitele) Einsatzgruppen de exemplu, trec de la omorârea bărbaţilor evrei de vârstă militară la exterminarea tuturor evreilor (inclusiv femei şi copii) tocmai în perioada respectivă, în curs de 7-8 săptămâni.

PI: Între această perioadă de sfârşit de iunie 1941 când are loc Pogromul din Iaşi şi perioada iulie 1941, când încep masacrele în Basarabia, Transnistria, deportările, uciderile pe drum, violurile şi aşa mai departe şi momentul (conferinţei de la) Wannsee mai aveau să treacă şase luni. Credeţi că în aceste luni s-au conturat planurile de exterminare la nivelul de vârf al regimurilor de la Bucureşti şi Berlin?

PS: Wannsee a fost momentul în care a avut loc sistematizarea Holocaustului. Deportarea şi din vestul Europei şi din alte ţări din centrul Europei (a început apoi), dar exterminarea s-a hotărât dinainte, asta e deosebirea. Deci Wannsee a fost birocratizarea, dacă pot să mă exprim aşa, pentru că cine a fost la Wannsee? Reprezentanţi ai tuturor agenţiilor de stat germane, fiecare cu sarcina specială în ceea ce priveşte evreii. Şi Căile Ferate şi băncile şi militarii şi Ministerul Justiţiei pentru că a fost vorba nu numai de distrugerea evreilor, dar şi de furtul tuturor averilor evreilor.

PI: Absolut, un aspect extrem de important şi în Germania de altfel şi în toate ţările în care au fost exterminaţi evreii, partea de jaf, partea economică, a jucat un rol extraordinar de important. De altfel şi la Iaşi, în România şi cu atât mai mult în Bucovina, în Transnistria şi în Basarabia evident că au avut loc nişte jafuri la scară mare de tot. Toată România a fost de altfel supusă unui sistematic jaf numit  atunci „românizare”.

Copil cu steaua lui David, la comemorarea a 70 de ani de la pogromul de la Iaşi

Studiul Holocaustului, tinerii şi crima indiferenţei

PI: O ultimă întrebare domnule Shapiro, ca istoric, cum vedeţi activitatea institutului Holocaustului din Washington în privinţa edificării tinerilor, copiilor. Cum se poate ajunge la ei, pentru că prin şcoli, cu  modul oarecum uscat al unor profesori de a preda, e destul de dificil ca aceşti copii să fie informaţi... Cum vedeţi pe viitor această chestiune, în condiţiile în care nici România, nici alte ţări din est, n-au început de fapt cu asumarea reală, în profunzime, şi nu vor mai beneficia de martori oculari, pentru că ei vor muri rapid în următorii câţiva ani, cum vedeţi aşadar adecvarea muncii dumneavoastră la tineri, la copii?

PS: Este o întrebare cheie. Noi lucrăm foarte mult în domeniul de antrenament al profesorilor de şcoală secundară. Am stabilit în toate statele americane învăţători „cheie” dacă pot să mă exprim aşa, care pot să predea şi ei celorlalţi profesori de şcoală secundară. În şcoala primară nu încercăm fiindcă subiectul este aşa cum este. Cred că este important pentru toate ţările. Eu ştiu că România participă la International Task Force pentru studierea şi învăţarea Holocaustului şi a avut mai multe programe sprijinite de către Task Force exact ca să antreneze o serie de profesori să predea acest subiect elevilor. Este foarte important. Problemele ridicate de Holocaust sunt problemele umane din toate timpurile şi eu personal n-am văzut până acum niciun moment istoric care să evidenţieze atât de dramatic de ce anume sunt în stare oamenii. Omul poate să omoare, trebuie s-o recunoaştem. Orice om are acest potenţial (asasin). Noi ştim cu toţii că avem posibilitatea să spunem „ei şi? dacă este în dauna altcuiva, ce-mi pasă?” şi să asistăm pasivi (la crime), să fim indiferenţi. Avem şi posibilitatea de a fi într-adevăr oameni creaţi în imaginea lui Dumnezeu, să facem ceva într-adevăr nobil, să salvăm copilul cuiva care nu ne este cunoscut, cum s-a întâmplat în Holocaust, nu cât de des ar fi trebuit, dar s-a întâmplat. Deci se văd toate potenţialurile oamenilor când studiezi Holocaustul. Pentru mine asta este foarte important şi fiindcă firea omului nu se schimbă foarte repede. Dacă prin învăţământ putem să încurajăm actualizări mai benefice ale acestui potenţial şi să descurajăm potenţialurile negative care întotdeauna aduc probleme cu ele, asta este deja mare lucru.

PI: Domnule Shapiro, vă mulţumesc foarte mult pentru acest interviu.

PS: Eu vă mulţumesc.

Autor: Petre Iancu

Redactor: Rodica Binder

Iranul, principalul inamic al noului guvern Netanyahu

20 Feb 2009 Razvan Ciubotaru

Coaliţia de dreapta care va guverna Israelul nu va primi sprijinul celui mai puternic partid, Kadima, pentru că nu acceptă soluţia creării unui stat palestinian.

Liderul dreptei israeliene, Benjamin Netanyahu, a fost desemnat de preşedintele Shimon Peres pentru a forma noul guvern de la Ierusalim. Imediat după anunţul preşedintelui, premierul desemnt a evidenţiat priorităţile viitorului executiv. “Iranul încerca să obţină arme nucleare şi este cea mai mare ameninţare din existenţa noastră, începând cu obţinerea independenţei”, a spus Netanyahu. “Forţele Iranului ne ameninţă şi de la nord”, a mai adăugat el, făcând aluzie la Siria şi Liban, state suspectate că ar sprijini mişcările Hamas şi Hezbollah. Netanyahu, şeful partidului Likud, va avea la dispoziţie 28 de zile pentru a forma guvernul, cu posibilitatea de a mai primi un răgaz de încă 14 zile.

Noul guvern Netanyahu va fi alcătuit, cel mai probabil, din partide de dreapta şi extremă-dreapta, care se opun soluţiei creării unui stat palestinian şi reluării negocierilor cu Siria.

Guvernul, care va avea o majoritate foarte redusă în Knesset, va trebui să coopereze cu Egiptul pentru a securiza graniţa Fâşiei Gaza, să negocieze cu gruparea palestiniană moderată Fatah, pentru reducerea influenţei Hamas, precum şi să gestioneze dificilul dosar nuclear iranian.

Liderul partidului Kadima, Tzipi Livni, actualul ministru de Externe, a refuzat oferta de participa la guvernare. “Va fi o coaliţie care va dăuna ţării. Nu va fi stabilă şi eu nu voi fi acolo ca să-l salvez pe Bibi (Netanyahu) de greşelile sale şi ale partenerilor săi”, a spus Livni pentru cotidianul “Haaretz”. Ea

a răspuns şi oferta potrivit căreia Kadima urma să primească drept de veto în cadrul noului cabinet. Surse apropiate lui Netanyahu au precizat că, în cazul în care se va alătura coaliţiei Kadima va primi un post de vicepremier şi importantele portofolii ale Finanţelor şi Externelor. Liderii Kadima au respins însă aceste propuneri, precizând că resping politica Likud de a nu permite crearea unui stat palestinian. O poziţie similară a adoptat şi preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmud Abbas. “Nu vom negocia cu guvernul israelian decât dacă acceptă o soluţie bazată pe două state, dacă opreşte colonizarea şi respectă acordurile”, a declarat pentru AFP purtătorul de cuvânt al lui Abbas.

Benjamin Netanyahu este unul dintre cei mai duri politicieni israelieni la adresa palestinienilor. Cu toate acestea, în 1996, când era premier, a ordonat retragerea armatei israeliene din Hebron, în Cisiordania, aşa cum prevedea un acord preliminar de pace. Netanyahu a studiat în SUA, unde tatăl său a fost cercetător universitar. A participat la războiul din 1973 şi şi-a încheiat serviciul militar cu gradul de căpitan. Netanyahu a intrat în politică în 1976, după ce fratele său a fost ucis într-o operaţiune de salvare a unor ostatici evrei. A devenit, pe rând, ambasador la ONU, parlamentar şi ministru de Externe. În 1996 a fost desemnat premier.

Preşedintele Shimon Peres a anunţat nominalizarea lui Netanyahu după întâlniri cu liderii partidelor care au obţinut cele mai bune rezultate în urma alegerilor legislative. Arbitrul formării guvernului a fost Avigdor Lieberman, liderul partidului de extremă-dreapta Israel Beitenu, care a obţinut 15 mandate în Knesset. El l-a susţinut pe Netanyahu, însă cu condiţia participării la guvernare şi a partidului Kadima, câştigătorul alegerilor, cu 28 de mandate. Partidul Likud s-a clasat al doilea, cu 27 de mandate.

Rabin israelian: „Palestinienii ne sunt duşmani de moarte!”

28 Ian 2009

Într-o broşură înmânată soldaţilor israelieni care se pregăteau să intre în Gaza se sugerează că cruzimea poate fi câteodată o virtute şi că palestinienii sunt duşmanii de moarte ai evreilor.

Broşura a fost publicată special pentru operaţiunea „Plumb Turnat“ şi se bazează pe învăţăturile rabinului ultraortodox Shlomo Aviner. În-tr-una din secţiuni, rabinul îi compară pe palestinieni cu filistinii, descrişi în Biblie drept o ameninţare la existenţa poporului lui Israel.

Într-un alt pasaj, Aviner îl citează pe filozoful medieval Maimonides care spune că „nu trebuie căzut pradă ispitei nebuniei gentililor (neevreilor - n.red.) care au milă pentru cei cruzi“. Breaking the Silence, un grup de foşti soldaţi israelieni, susţine că astfel militarilor le este indicat să nu respecte normele internaţionale privind conflictele armate menite să protejeze civilii şi cere demiterea rabinului-şef al armatei, generalul de brigadă Avi Ronzki.

Noul emisar american în Orientul Mijlociu, George Mitchell, a declarat miercuri că acordul de încetare a focului din Gaza trebuie «extins şi consolidat» şi a adăugat că SUA vor «lua o serie de iniţiative» în Orientul Mijlociu“. Sosirea lui Mitchell în Orient a coincis marţi cu o intensificare a violenţelor în Fâşia Gaza, prima de la acordul de încetare a focului. (A.D.)

Olmert avertizează că Netanyahu ar putea provoca izolarea Israelului

Vasile Decu

Marţi, 24 Martie 2009

Premierul israelian demisionar, Ehud Olmert, a avertizat recent că succesorul său desemnat, liderul partidului Likud, Benjamin Netanyahu, riscă să izoleze Israelul pe scena internaţională prin refuzul de a accepta formula „două state pentru două popoare”.

În reuniunea de duminică a consiliului de miniştri, Olmert a reamintit că principiul creării unui stat palestinian stă la baza negocierilor bilaterale, transmite AFP.

„Adevărata alegere este între două state pentru două popoare sau un singur stat pentru două popoare. Cei care nu înţeleg asta se mint singuri şi riscă să-i provoace Israelului cel mai mare prejudiciu”, a avertizat Olmert. „Istoria nu o să-i ierte”, a precizat el, făcând aluzie la liderul Partidului Muncii, Ehud Barak, invitat la guvernare de Netanyahu.

Discuţiile dintre Likud şi Partidul Muncii, de centru-stânga, au fost iniţiate ieri pentru stabilirea unei alternative la un guvern de extremă dreapta.

Negocierile survin încheierii unui acord de coaliţie, duminică seară, între Likud şi partidul ultraortodox Shaas. Acesta este cel de-al doilea acord parafat de Netanyahu, după cel cu partidul de extremă dreapta laic Israel Beitenu.

Formaţiunile extremiste îi asigură lui Netanyahu majoritatea parlamentară necesară, însă ar putea fi o piedică în dialogul cu SUA, care mizează pe încheierea unei înţelegeri israeliano-palestiniene de tip „teritorii pentru pace”.

Orientul Mijlociu, între semne de întrebare şi aşteptări

Roxana IONICI

Anul 2008 a fost unul cu multe frământări şi tensiuni pe scena politică israeliană. Scandalul de corupţie în centrul căruia s-a aflat premierul Ehud Olmert şi urmările acestuia, care au dus la organizarea de alegeri anticipate, lupta pentru succesiune în fruntea guvernului de la Ierusalim şi complicarea negocierilor cu palestinienii erau subiectele care au ţinut prima pagină a buletinelor informative de anul trecut. Cu doar câteva zile înainte de finalul lui 2008, situaţia devenea incendiară.

„Plumb întărit”: ofensiva israeliană în Fâşia Gaza

Pe 27 decembrie, aviaţia israeliană a lansat o ofensivă în Fâşia Gaza, cea mai amplă operaţiune desfaşurată în acest teritoriu palestinian după retragerea unilaterală din august 2005. Sub numele de cod „Plumb întărit“, acţiunea armatei israeliene a fost îndreptată împotriva grupării islamiste palestiniene Hamas, care, în ultima vreme, intensificase tirurile de rachete asupra teritoriului său. Scopul declarat al autorităţilor de la Ierusalim era oprirea acestor atacuri. În ciuda raidurilor israeliene, militanţii Hamas au continuat să lanseze rachete asupra oraşelor israeliene Sderot, Ashkelon şi Ashdod. Atacurile erau din ce în ce mai dure.

În Fâşia Gaza peisajul devenea dezolant de la o zi la alta: clădiri în ruină, munţi de moloz şi nori denşi de praf. Nimic nu părea să indice sfârşitul operaţiunii. La o săptămână de la declanşarea raidurilor aeriene, Israelul lansează faza a doua a operaţiunii, cea terestră. Mai mult, Israelul a lăsat să se înţeleagă faptul că îi vizează individual pe toţi liderii Hamas şi pe activiştii care lansau în continuare rachete spre teritoriul său.

Un alt obiectiv al armatei israeliene era distrugerea Axei Philadelphia, zonă din înprejurimile oraşului Rafah – situat în sudul Fâşiei Gaza – la graniţa israeliano-egipteană. Axa Philadelphia sau culoarul Philadelphia este porţiunea cea mai dificilă a graniţei, împânzită de galerii subterane, prin care se face contrabandă cu arme de pe teritoriul Egiptului. Armata israeliană a bombardat peste 40 de tuneluri; multe dintre ele aveau ieşire chiar în imobile locuite sau depozite. Aproape totul a fost distrus, iar bilanţul victimelor creştea de la o oră la alta.

Ministrul israelian de externe, Tzipi Livni, a cerut comunităţii internaţionale să susţină ofensiva din Fâşia Gaza, care, în opinia sa, avea în vedere schimbarea situaţiei din teren şi revenirea la calm pentru sute de mii de israelieni care locuiesc în raza de acţiune a rachetelor lansate din Fâşia Gaza. Dar apelurile la încetarea focului veneau din toate colţurile lumii. Franţa a condamnat actiunea israeliană în Gaza, în timp ce Uniunea Europeană aprecia că Israelul nu avea dreptul să angajeze acţiuni militare care afectează în mare măsură populaţia civilă. Statele Unite, care au blocat adoptarea unei declaraţii a Consiliului de Securitate privind condamnarea ofensivei, s-au pronunţat pentru o încetare durabilă a focului care să nu fie însă o revenire la status-quo. Spania a cerut şi ea mişcării Hamas să înceteze lansarea de rachete, iar Israelului să pună capăt ofensivei terestre.

Preşedinţia cehă a Uniunii Europene a apreciat că nici măcar dreptul inalienabil al unui stat la autoapărare nu autorizează acţiuni care afectează masiv civilii. Ministrul britanic de externe, David Milliband,  aprecia că ofensiva israeliană demonstrează nevoia urgentă a unei încetări imediate a focului, escaladarea conflictului provocând confuzie şi consternare.

Preşedintele parlamentului iranian, Ali Larijani, a prezis transformarea Fâşiei Gaza într-un cimitir pentru armata israeliană, în timp ce unele ţări musulmane, printre care Pakistanul, au cerut încetarea ofensivei israeliene, iar Iordania a adresat comunităţii internaţionale apelul de a-şi asuma responsabilităţi.

După 22 de zile de confruntări, soldate cu moartea a peste 1300 de palestinieni şi rănirea a peste 5300, Israelul a decretat un armistiţiu unilateral, urmat de o retragere progresivă a armatei. Forţele israeliene au deţinut poziţii-cheie în interiorul Fâşiei Gaza, cu toate că s-au repliat continuu pentru o retragere treptată. În tabăra israeliană au murit 10 militari şi trei civili. Armata israeliană a deschis imediat şi punctele de trecere de la Kerem Shalom şi Karni, prin care au trecut sute de camioane cu produse alimentare, apă potabilă şi materiale medicale.

În trei săptămâni de lupte grele, Fâşia Gaza a fost distrusă în mare parte. Un raport al Biroului central palestinian pentru statistici estimează că daunele depăşesc suma de 470 de milioane de dolari.

Cine este Hamas?  

Hamas, forma prescurtată de la Harakat al-Muqawamah al-Islamiyyah înseamnă Mişcarea de Rezistenţă Islamică şi este o grupare palestiniană, cu o ideologie politică apropiată de cea a Fraţilor Musulmani din Egipt.

Sloganul grupării Hamas este “Dumnezeu este scopul, Profetul este modelul lui, iar Coranul este constituţia”. Se pare că primele idei cu privire la crearea grupării au apărut în jurul anului 1967. În 1978, şeicul Ahmed Yasin, conducătorul la acea vreme al Fraţilor Musulmani în Fâşia Gaza, a înfiinţat o fundaţie non-profit sub numele Al-Mudjamma. Aceasta promova Islamul şi încerca să câştige susţinerea instituţiilor, universităţilor şi a cercurilor religioase. Organizaţia ca atare a fost înfiinţată în 1987, o dată cu izbucnirea Primei Intifada, la iniţiativa şeicului Ahmed Yassin şi a lui Muhammad Taha, membru al organizaţiei Fraţilor Musulmani care activa în Fâşia Gaza.

În august 1988 organizaţia publica Carta Mişcării Hamas, text care îi reflectă ideologia în cele 36 de articole prin care orice compromis cu Israelul este respins şi susţine înfiinţarea unui stat arab pe teritoriul israelian. La scurt timp după apariţia Cartei, organizaţia a fost interzisă de către autorităţile israeliene. Brigăzile ‘Izz Ad-Din Al-Qassam reprezintă aripa militară a Hamas, creată în 1992 sub conducerea lui Yahya Ayyash. Denumirea a fost aleasă în memoria unui lider celebru al rezistenţei arabe în zonă – ‘Izz Ad-Din Al-Qassam – un predicator sunnit din perioada mandatului britanic asupra Palestinei, care în 1930 a fondat un grup militant arab numit Mâna Neagră, fapt care a dus la uciderea sa de către britanici în 1935. Brigăzile ‘Izz Ad-Din Al-Qassam mai sunt cunoscute şi sub numele “Elevii lui Ayyash” sau “Elevii inginerului” în memoria primului conducător, ucis în 1996, Yahya Ayyash, care era supranumit şi Inginerul deoarece el era specialistul organizaţiei în crearea dispozitivelor explozibile.

Terorismul este privit de liderii mişcării ca o modalitate eficientă de a rezolva problema palestiniană. Ei nu au ezitat să îşi exprime acest punct de vedere în declaraţii sau interviuri, încurajând în acest mod acţiunile sinucigaşe şi violenţele împotriva forţelor de poliţie şi militare iasraeliene, dar şi împotriva civililor. După câştigarea alegerilor din 2006, Hamas a exprimat prin vocea unuia dintre liderii săi continuarea a ceea ce ei numesc luptă de rezistenţă atât pe plan politic, cât mai ales prin aripa sa teroristă.

Alături de Mahmoud al-Zahar, Ismail Haniyeh este liderul Hamas în Gaza, fost prim-ministru al Autorităţii Palestiniene. A fost demis de către preşedintele palestinian Mahmoud Abbas în încercarea de a contracara influenţa crescândă a organizaţiei în teritoriile palestiniene.

A refuzat însă să recunoască demiterea, iar Consiliul Legislativ Palestinian, în care Hamas a obţinut majoritatea la alegerile din 25 ianuarie 2006, îi respectă autoritatea pe care şi-o exercită de facto. După demiterea sa, preşedintele Mahmoud Abbas l-a numit pe Salam Fayyad. Această numire a fost

considerată ilegală, deoarece, potrivit legii palestiniene, preşedintele poate demite un prim-ministru, dar nu poate numi un altul în locul său fără acordul Consiliului Legislativ, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul lui Fayyad.

Ismail Haniyeh este unul dintre cei mai tineri lideri ai organizaţiei. A fost unul dintre apropiaţii lui Ahmad Yassin şi a reprezentat Hamas de nenumărate ori la întâlnirile cu Autoritatea Palestiniană. În 2003 a supravieţuit unei tentative de asasinat. O dată cu formarea în martie 2006 a unui guvern condus de Ismail Haniyeh, un alt membru important al organizaţiei, Mahmud al-Zahar, a fost numit ministru de externe. El este unul dintre membrii fondatori ai organizaţiei, încă de la început având un rol neoficial de purtător de cuvânt al Hamas şi este recunoscut ca unul dintre cei mai radicali membri ai acesteia. Mai mulţi lideri au fost asasinaţi de-a lungul timpului de către forţele israeliene, de aceea, ca urmare a uciderii liderului fondator Ahmed Yassin în 2003 şi a succesorului acestuia Abdel-Aziz Rantissi în 2004, s-a decis păstrarea secretului asupra numelui conducătorului organizaţiei.

Hamas şi-a atras foarte repede simpatizanţi în rândul palestinienilor. Şi-a extins apoi influenţa în sindicate, universităţi, organizaţii profesionale, dar şi în politica guvernului local. Organizaţia Hamas este văzută de către Uniunea Europeană, Canada, Statele Unite şi Israel  drept o grupare teroristă.

În afara Orientului Mijlociu, gruparea Hamas este în primul rând cunoscută pentru atacurile cu bombă, îndreptate împotriva civililor şi a zonelor urbane aglomerate din Israel. Este renumită şi pentru recompensele băneşti generoase pe care le plătea famiilor atacatorilor sinucigaşi. Pricipalul scop al oganizaţiei este acela de a uni toate teritoriile israeliene şi palestiniene sub o singură “umbrelă”, aceea a Statului Islamic, ceea ce ar însemna sfârşitul  Israelului.

Gruparea fundamentalistă nu recunoaşte Israelul drept un stat suveran; vorbeşte despre o entitate sionistă, un termen comun, ostil, folosit în retorica politică arabă. Hamas consideră războiul arabo-israelian o luptă religioasă între Islam şi Iudaism, care poate fi rezolvată doar prin distrugerea statului Israel. Pentru a-şi atinge ţintele, în special crearea unui stat palestinian, în locul Israelului, Hamas utilizează influenţa politică, dar şi violenţa, aşa cum a făcut-o în 2000, în timpul celei de-a doua Intifada, după ce Israelul a făcut presiuni asupra grupării islamice din Cisiordania. Organizaţia devine foarte populară printre palestinienii din Fâşia Gaza, care lansau tot mai mult acuzaţii de corupţie la adresa formaţiunii Fatah. Astfel, în  2006, palestinienii au dat câştig de cauză Partidului Islamist Hamas, în primele alegeri desfăşurate după 10 ani. Gruparea Hamas a declarat atunci că luptă în continuare pentru anihilarea Israelului, afirmaţii care au provocat îngrijorarea comunităţii internaţionale. Hamas a creat o forţă  executivă ca să facă faţă supremaţiei Fatah asupra forţelor de securitate ale Autorităţii Palestiniene. Ciocnirile dintre cele două grupări s-au intensificat în 2007, după ce Hamas a preluat controlul în Fâşia Gaza şi i-a îndepărtat de la putere pe toţi simpatizanţii Fatah, partidul liderului moderat al Autorităţii Palestiniene, Mahmud Abbas. Guvernul format de Hamas a fost imediat boicotat financiar şi diplomatic de către comunitatea internaţională, iar gruparea a fost trecută  pe lista organizaţiilor teroriste de către Uniunea Europeană şi Statele Unite.

Conflictul cu Hamas

La începutul anilor 1990, în Israel şi în Teritoriile Palestiniene, seria atentatelor sângeroase părea fără sfârşit.

6 aprilie 1994 – explozia unui autobuz în oraşul Afula, din nordul Israelului, provoca moartea a 8 israelieni şi a atacatorului sinucigaş. Hamas revendică atentatul.

La nici o saptămână, pe 13 aprilie, un atentator sinucigaş arunca în aer un autobuz, într-o staţie aglomerată din oraşul Hadera; au murit cinci oameni.

Pe 19 octombrie, acelaşi an, militantul Hamas Saleh Abdel-Rahim al Sowi se sinucide, dar omoară şi 22 de persoane; atentatul are loc într-un autobuz care circula pe bulevardul Dizengoff, din centrul Tel Avivului.

Peste o lună – 11 noiembrie 1994 – un „ciclist” palestinian îşi detonează încărcătura explozivă la un post militar din apropierea unei colonii evreieşti din Fâşia Gaza: 3 morţi.

9 aprilie 1995 a fost o zi neagră pentru aşezările evreieşti din Fâşia Gaza: două atentate sinucigaşe ale militanţilor Hamas ucid 8 israelieni; Yasser Arafat, liderul Autorităţii Palestiniene de atunci, reacţionează printr-o serie de arestări în rândul militanţilor islamişti.

Pe 23 februarie 1996, două atentate puse la cale de către gruparea integristă Hamas, la Ierusalim şi Ashkelon, au provocat 26 de morţi şi 77 de răniţi iar pe 3 martie 1996, într-un atentat cu bombă asupra unui autobuz, în centrul Ierusalimului, au murit 19 persoane, dintre care 6 erau cetăţeni români. Atunci, premierul israelian, Shimon Peres, declara „război total” grupării Hamas şi altor mişcări sau organizaţii teroriste. Era doar începutul.

În 2004, premierul Ariel Sharon şi-a dezvăluit intenţia de a-i evacua pe toţi cei 8 mii de locuitori ai celor 21 de colonii din Fâşia Gaza, precum şi alte câteva sute, din alte 4 implantări din Cisiordania. Sharon a dat de înţeles că Israelul nu mai dorea să-i menţină pe colonişti în mijlocul unui milion şi jumătate de palestinieni confruntaţi cu sărăcia, într-o zonă cu una dintre cele mai mari densităţi de populaţie din lume. În plus, armata israeliană va putea interveni în Fâşia Gaza ori de câte ori va considera că este necesar. Palestinienii din zonă vor continua să fie dependenţi de apă, sistemele de canalizare, comunicaţiile şi electricitatea israelienilor. După 38 de ani de ocupaţie, retragerea din Fâşia Gaza contravine însă politicii de colonizare promovate timp de decenii de toate guvernele israeliene –atât de dreapta, cât şi de stânga – în Cisiordania şi în Fâşia Gaza. Paradoxal, de-a lungul timpului, unul dintre cei mai mari susţinători ai politicii de colonizare a fost însuşi Ariel Sharon. Începând de atunci, asasinarea premierului Sharon şi a altor personalităţi politice şi militare reprezenta o ameninţare reală. De atunci, Ariel Sharon, acest general din linia întâi, învingător în toate războaiele Israelului, se temea în mod real. El purta permanent o vestă anti-glonţ şi era înconjurat de numeroase gărzi de corp. Shabak-ul i-a interzis chiar să mai circule în public.

În august 2005, premierul Ariel Sharon îşi respecta promisiunea: toate coloniile prevăzute în planul său de retragere au fost evacuate. În Cisiordania, evacuarea a vizat doar 4 dintre cele 120 de colonii construite pe acest teritoriu.

În Fâşia Gaza, operaţiunea s-a încheiat în doar o saptămână, fără incidente majore, însă cu multe lacrimi şi disperare. 8 mii de locuitori ai celor 21 de colonii şi-au părăsit definitiv casele şi, imediat, buldozerele au început operaţiunile de demolare. În toamna lui 2005, însă, se reaprind scânteile: Israelul a lansat primele atacuri israeliene în Fâşia Gaza după retragere. Motivul: tiruri intense cu rachete trase de militanţii islamişti asupra oraşului israelian Sderot.

În iulie 2006, relaţiile israeliano-palestiniene au intrat într-o nouă criză după ce un militar israelian a fost răpit de un comando palestinian. Este pentru prima dată în ultimii 12 ani când grupările extremiste din teritorii recurg la o astfel de agresiune. În timp ce comunitatea internaţională încerca să detensioneze situaţia, primul ministru, Ehud Olmert, a ordonat armatei să se pregătească pentru o ofensivă de amploare în Fâşia Gaza şi a dat un ultimatum palestinienilor pentru eliberarea militarului Gilad Shalit. Aceştia nu s-au conformat şi armata israeliană a declanşat prima operaţiune de amploare de după retragerea din Fâşia Gaza. Ierusalimul a adoptat o poziţie dură încă de la declanşarea crizei: cabinetul de securitate condus de Ehud Olmert le-a acordat palestinienilor un termen de 48 de ore pentru eliberarea caporalului Gilad Shalit.

În caz contrar a ameninţat cu represalii, inclusiv reocuparea Fâşiei Gaza, evacuată după 38 de ani de prezenţă militară în regiune. Între timp, în oraşul Gaza, oficialii palestinieni şi câţiva membri ai serviciilor de securitate egiptene au început negocieri cu gruparea armată care şi-a asumat responsabilitatea răpirii. Gilad Shalit, în vârstă de 19 ani, care este şi cetăţean francez, a fost prins în timpul atacului asupra unui post militar de la frontiera cu Fâşia Gaza. Un comando format din cel puţin şapte persoane a pătruns printr-un tunel secret în zona Kerem Shalom provocând un incident care s-a soldat cu moartea a doi israelieni şi a doi militanţi palestinieni. Acţiunea a fost revendicată de gruparea Brigăzile Ezzedin Al Qassam, braţul armat al mişcării Hamas, şi de către Comitetele rezistenţei populare şi Armata Islamului, o grupare necunoscută.

După expirarea ultimatumului impus de autorităţile de la Ierusalim, armata a declanşat ofensiva. Locuitorii din Gaza nu mai auziseră de nouă luni tirurile israeliene. Cel puţin cinci mii de militari au participat la operaţiunea cu numele de cod “Ploaie de vară“. Forţele israeliene au pătruns prin sudul

Fâşiei Gaza, iar aviaţia a distrus principalele căi de acces spre nord. Apoi, trupele şi tancurile israeliene au ocupat mai multe poziţii din apropierea aeroportului dezafectat. Autorităţile militare israeliene au anunţat că motivul acestei acţiuni în forţă era recuperarea caporalului Gilad Shalit în viaţă şi cât mai repede. Deşi comunitatea internaţională face apel la calm şi la soluţionarea crizei pe cale diplomatică, în teren distrugerile lăsate în urma atacurilor sunt importante. Un gest fără precedent al Israelului a afectat şi mai mult situaţia: acesta a anulat statutul de rezident în Ierusalimul de Est pentru patru demnitari ai gruparii Hamas, originari din partea rasăriteană a Oraşului Sfânt. După ce ei au refuzat să condamne un atentat sinucigaş produs în Israel, ministrul de interne de atunci, Roni Bar-On, i-a anunţat pe cei 4 demnitari palestinieni că, dacă în 30 de zile nu părăsesc mişcarea islamistă Hamas vor fi expulzaţi în teritoriile palestiniene.

Aşteptări

Roxana IONICI

Israelul la sfârşitul anului laic 2008, un an cu multe frământări şi tensiuni pe scena politică internă.

Ehud Olmert – începutul sfârşitului

Corupţia, subiect aflat la primul punct pe agendele tuturor dezbaterilor din Israel, a generat multe tensiuni, schimbări de poziţii şi chiar de strategii. Un sondaj recent arată ca aproape trei sferturi din populaţia Israelului (75%) apreciază că nivelul corupţiei este foarte ridicat în ţara lor. Israelienii consideră că printre cele mai corupte instituţii sunt cele ale administraţiei publice, Knessetul (parlamentul israelian unicameral), consiliile municipale, mass-media, poliţia şi centrala sindicală Histradrut. În opinia a 73% dintre persoanele chestionate, fenomenul corupţiei în cadrul actualului guvern este mai grav decât în trecut.  

În centrul atenţiei s-a aflat  premierul Ehud Olmert. Criza politică de la Ierusalim sau agonia guvernamentală – cum au numit-o unii analişti – a început încă de anul trecut, imediat după publicarea mult-aşteptatului raport al Comisiei Winograd, comisie numită de însuşi premierul Ehud Olmert, ca să analizeze eşecurile celui de-al doilea razboi din Liban din vara lui 2006. Concluziile judecătorului Winograd au sunat ca un verdict: Olmert era considerat principalul vinovat. Încă de atunci, opinia publică, profund dezamăgită de modul în care a gestionat acest conflict, i-a cerut să demisioneze. La fel a reacţionat şi clasa politică; atât stânga, cât şi dreapta i-au cerut să parăsească imediat şefia guvernului. El nu a cedat şi a încercat să diminueze importanţa acestor demonstraţii de forţă, cu toate că se afla deja în centrul unui scandal de corupţie. Pentru premierul Olmert începea însă, în scurt timp, numărătoarea inversă. O nouă lovitură de imagine agravează situaţia: procurorul general al Israelului, Menahem Mazuz, a ordonat începerea unei anchete penale împotriva premierului Ehud Olmert, pentru un scandal de corupţie în domeniul imobiliar. Controlorul statului, care monitorizează activitatea guvernului, investigase deja acuzaţiile conform cărora Ehud Olmert ar fi cumpărat o casă la un preţ mult subevaluat faţă de valoarea de piaţă a imobilului, generând suspiciunea de fraudă şi luare de mită. Premierul israelian şi-a declarat nevinovăţia, insistând că preţul casei cumpărate de el a fost unul corect. El a promis deplina sa cooperare cu echipa de investigaţie şi a promis că va demisiona dacă va fi găsit vinovat. În îndelungata sa carieră politică, Ehud Olmert a fost acuzat de multe ori de acte de corupţie, însă nu a fost niciodată inculpat. La începutul lui septembrie 2008, poliţia israeliană recomandă inculparea sa. Motivul: „corupţie” şi  “abuz de încredere “ în două dintre cele şase dosare întocmite pe numele premierului Olmert. Concret, poliţia îl acuza pe acesta că a primit sume importante de bani de la un om de afaceri evreu american, Morris Talansky, pe vremea când era primar al Ierusalimului – între 1993 şi 2003 – apoi în perioada în care era ministru al industriei şi comerţului până în 2006; este bănuit şi de fraudă într-o afacere de dublă facturare de bilete de avion. Ehud Olmert, a cărui reputaţie a fost grav afectată de aceste acuzaţii, a anunţat în acel moment că îşi va prezenta demisia după alegerea, pe 17 septembrie 2008, a succesorului său în fruntea Kadimei, partidul centrist aflat la putere. Aşa s-a şi întamplat: pe 21 septembrie, Olmert şi-a prezentat demisia în faţa preşedintelui Shimon Peres.

Tzipi Livni şi lupta pentru succesiune   

Ministrul israelian de externe, Tzipi Livni, a fost aleasă la conducerea partidului Kadima, înlocuindu-l astfel pe Ehud Olmert. Livni a obţinut 43,1% din voturile exprimate, faţă de 42%, cât a obţinut adversarul său, ministrul Transporturilor, Shaul Mofaz. Această victorie nu i-a asigurat numirea automată în funcţia de premier. În aceste condiţii, preşedintele ţării, Shimon Peres, a desemnat-o să formeze o echipă guvernamentală. Eşecul acestei acţiuni a dus la decizia organizării de alegeri anticipate, pe 10 februarie 2009. Cu toate acestea, Tzipi Livni este privită drept cel mai probabil succesor la conducerea guvernului. Considerată cea mai puternică femeie din Israel, după fostul premier Golda Meir, Livni, în vârstă de 49 de ani, a fost printre primii care i-au cerut lui Olmert să demisioneze după raportul foarte critic privind războiul din Liban. Fiica unui celebru combatant sionist, Livni a lucrat multă vreme în serviciile secrete israeliene. La fel ca Ehud Olmert şi fostul premier Ariel Sharon, Tzipi Livni a părăsit partidul de dreapta Likud în 2005, ca să se alăture formaţiunii nou-înfiinţate atunci – Kadima.

La anticipatele din februarie este foarte posibil să îi aibă drept contracandidaţi pe liderul Partidului Muncii, Ehud Barak, şi pe şeful Partidului Likud, Benjamin Netanyahu. Analiştii prevăd o luptă dură pentru fotoliul de prim ministru.

Situaţia politică din Israel a complicat negocierile de pace cu palestinienii

Secretarul de stat american, Condoleezza Rice, spune că situaţia politică din Israel trebuie acuzată dacă nu va fi un acord de pace în Orientul Mijlociu până la sfârşitul anului, contrar obiectivelor administraţiei Bush. Oficialul american a făcut aceste afirmaţii în timp ce Ehud Olmert, prim-ministrul israelian de tranziţie, s-a aflat pentru trei zile la Washington, mai ales ca să-şi ia ramas-bun de la prietenul şi aliatul său George W. Bush. Olmert a fost primit în Biroul Oval pentru ultima oară de către Bush, unde, aproape o oră, au discutat cu uşile închise şi astfel au încheiat un capitol care va intra curând în istorie. Planul de pace comun, relansat în noiembrie 2007, la conferinţa de la Annapolis, nu a fost dus la bun sfârşit, nici nu a înregistrat rezultate spectaculoase; va intra doar în istorie, poate sub titlul „Un proces de pace dificil, relansat după şase ani de aşteptări”. Multe întrebări rămân însă fără răspuns.

Ce şanse va avea procesul de pace în timpul mandatului Barack Obama?

Există o şansă bună de a obţine un acord de pace în Orientul Mijlociu după instalarea la putere a preşedintelui ales Barack Obama, afirma recent preşedintele israelian Shimon Peres, într-un interviu difuzat recent de BBC. „Am încredere că suntem în aceeaşi tabără. Nu văd nici o contradicţie”, spunea Peres la începutul unei vizite oficiale la Londra.

În Teritoriile Palestiniene populaţia are o altă părere: alegerea democratului Barack Obama la preşedinţia Statelor Unite nu va avea impact asupra şanselor de soluţionare a conflictului cu Israelul. Un sondaj de opinie dat publicităţii la începutul lui decembrie relevă faptul că pentru 57,5 % dintre palestinieni, alegerea lui Obama nu va constitui nici o diferenţă faţă de administraţia actuală, în ceea ce priveşte negocierile de pace israeliano-palestiniene. Majoritatea covârşitoare a palestinienilor, 75,7 %, nu este deloc mulţumită de rolul americanilor în procesul de pace din Orientul Mijlociu, în care Washingtonul este pricipalul mediator. Rămâne însă de văzut când vor ajunge din nou cele două părţi la masa tratativelor şi dacă vor apărea rezultate concrete.

Israelul şi criza financiară mondială

La scurt timp după ce ministrul de Finanţe Roni Bar-On a prezentat un plan de relansare a economiei ţării, afectată de criza financiară internaţională, marii rabini ai Israelului i-au chemat pe credincioşi să participe la o rugăciune menită să ajute la rezolvarea acestei crize. Un responsabil al Marelui Rabinat, sub rezerva anonimatului, susţine că această situaţie critică a provocat o scădere drastică a donaţiilor oferite de oameni de afaceri evrei instituţiilor de învăţământ şi religioase, care riscă să fie închise din cauza lipsei finanţării. Astfel, cei doi mari rabini ai Israelului, Yona Mezger (aşkenaz) şi Shlomo Amar (sefard), au precizat, într-un comunicat, că actuala criză financiară a dus la închiderea unor întreprinderi şi escaladarea şomajului, „astfel încât numeroşi capi de familie nu-şi mai pot întreţine familiile. De aceea îi chemăm pe toţi să participle la o rugăciune.“  

În încercarea de a evita recesiunea, Banca Israelului a anun?at, pentru a doua oară în decurs de 15 zile, reducerea cu o jumătate de punct a dobânzii sale de referinţă, care a ajuns la 2,5 procente, cel mai scăzut nivel din istoria ţării. Banca Centrală a Israelului estimează pentru anul viitor o creştere a Produsului Intern Brut cu doar 1,5%, comparativ cu 4,3%, în 2008.

Deocamdată, efectele rugăciunilor nu sunt vizibile; dar poate mai târziu vor apărea...

Prima întâlnire Obama-Netanjahu - dezamăgire sau succes deplin?

19.05.2009

Întrevederea dintre cei doi şefi de stat a avut loc între patru ochi

Preşedintele american, Barack Obama, şi premireul israelian Benjamin Netanyahu au avut o primă întrevedere la Washington

După întrevederea de la Casa Albă, atât preşedintele american Obama cât şi premierul israelian Netanyahu au declarat că discuţiile au fost foarte constructive, chiar dacă nu au putut prezenta opiniei publice rezultate concrete.

Barack Obama a descris pentru prima oară viziunile sale politice privind Iranul şi a declarat că doreşte să aştepte rezultatul alegerilor pentru a intra în dialog cu Teheranul.

"Mă aştept ca, în cazul în care pornim negocierile la scurt timp după alegeri, să ajungem până la sfârşitul anului la un rezultat concret şi să ştim dacă Iranul se îndreaptă în direcţia dorită şi dacă părţile implicate depun eforturi în a elimina diferenţele existente", a precizat preşedintele american.

Fostul ambasador israelian, Oded Eran consideră că atât Statele Unite cât şi Israelul pot aprecia întâlnirea celor doi lideri drept un succes, cu toate că Barack Obama nu a schiţat planul posibilelor discuţii viitoare.

Relaţia dintre Israel şi Siria nu a fost menţionată oficial

"Cred că partea oficială în întrevederii dintre Obama şi Netanyahu, de la Casa Albă, nu este decât o parte din adevăr. Un exemplu: ameninţarea care vine din partea Siriei nu a fost menţionată cu nici un cuvânt. Pe de altă parte sunt convins că s-a discutat şi despre aceasta", a explicat Eran.

Toate detaliile cu privire la convorbirile dintre preşedintele american şi premierul israelian nu vor fi comunicate opiniei publice, consideră Eran.

Oficial, Barack Obama a declarat că înţelege dorinţa Israelului de a se asigura împotriva unei posibile ameninţări din partea Iranului. Şeful Casei Albe a solicitat însă în acelaşi timp din partea Irsaelului sistarea construirii de aşezări evreieşti.

Preşedintele american se pronunţă pentru soluţia celor două state

"Am spus în trecut şi o repet acum: cred că soluţia celor două state, care să coexiste în pace şi siguranţă, nu este doar în interesul palestinienilor ci şi a iaraelianilor, a Statelor Unite, a întregii comunităţi internaţionale", a spus preşedintele american.

Benjamin Netanyahu a evitat să vorbească depre "cele două state", el a declarat însă că este oricând dispus să reia discuţiile şi să extindă negocierile în restul lumii arabe, cu condiţia ca palestinienii să accepte Israelul ca stat evreu.

"Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, siguranţa Israelului garantată şi legitimitatea noastră confirmată, atunci cred că putem lua în considerare un aranjament care să asigure palestinienilor şi israelienailor posibilitatea de a trăi în demnitate, în siguranţă şi în pace", a precizat Netanjahu.

În următoarele săptămâni sunt aşteptaţi la Washington preşedintele palestinian Mahmud Abbas şi preşedintele Egiptului Hosni Mubarak. Şeful Casei Albe a atras de pe acum atenţia că şi statele arabe trebuie să depună eforturi pentru a normaliza relaţiile cu Israelul.

Autori: Christina Bergamn/ Maria Pascu

Redactor: Medana Weident

Netanyahu ar putea accepta soluţia celor două state

09.06.2009

Presiunea exercitată în ultima vreme de preşedintele american Barack Obama asupra guvernului israelian îşi arată roadele. După Obama, premierul israelian Benjamin Netanyahu intenţionează să ţină la rându-i un discurs.

Nu mai târziu de duminica viitoare, Benjamin Netanyahu intenţionează să ţină un discurs la la Univesitatea Bar Ilan din Ramat Gan în reacţie la cel adresat lumii musulmane de Barack Obama la Cairo. Analiştii sunt de părere că discursul premierului israelian va încerca să exprime foarte clar viziunea guvernului Netanyahu privitoare la obţinerea păcii şi securităţii în regiune. De altfel, încă de acum două zile, premierul israelian a făcut cunoscută direcţia politică spre care se îndreaptă guvernul său.

"Căutăm să facem pace cu palestinienii şi cu statele lumii arabe. În acelaşi timp dorim să obţinem o înţelegere cât mai consistentă cu Statele Unite şi cu prietenii noştri din întreaga lume. Îmi doresc să obţinem o pace stabilă, clădită pe principiul ferm al securităţii Israelului şi a cetăţenilor săi", a spus premierul israelian.

Schimbare de direcţie

Multe din ziarele israeliene sunt de părere că premierul îşi va schimba abordarea în chestiunile privitoare la conflictul cu palestinienii. Cel mai mare cotidian israelian "Jedioth Achronoth" scrie că discursul pe care-l pregăteşte Netanyahu ar putea semnala o schimbare a politicii actuale a guvernului. Jurnalistul cotidianului sus-menţionat, Nahum Barnea, se aşteaptă ca premierul israelian să îşi asume idee unui acord cu palestinienii. Ceea ce înseamnă, mai spune gazetarul, că Netanyahu va fi cel mai probabil de acord cu soluţia celor două state, lucru pe care l-a ocolit consecvent până acum.

Posibile renegocieri

Presupunerile ziariştilor ar putea să nu fie pure speculaţii, de vreme ce au început să circule informaţii conform cărora preşedintele israelian Peres a început deja să discute cu Netanyahu despre reluarea negocierilor de pace cu palestinienii şi despre normalizarea relaţiilor cu statele arabe. În legătură cu cea din urmă chestiune, şi-a exprimat părerea şi ministrul israelian al apărării, Ehud Barack, după întoarcerea de la Washington.

"Există fără îndoială multe domenii în care avem păreri diferite de cele ale Statelor Unite. În unele chestiuni suntem însă de acord cu guvernul american. În mare, relaţiile noastre cu America sunt profunde şi serioase, şi nu avem voie să le pierdem. Trebuie să ne concentrăm pe înţelegerea realităţii cu care ne confruntăm. Israelul ar face bine dacă s-ar implica în găsirea unei soluţii regionale şi şi-ar manifesta acordul cu privire la renegocierea acordurilor anterioare", a spus Ehud Barack.

Aceste "înlegeri anterioare" ar putea face trimitere directă la "road map-ul" din 2002, prezentat de fostul preşedinte american, Georghe W. Bush.  

Autor: Sebastian Engelbrecht / Vlad Drăghicescu

Redactor: Petre M. Iancu

Şansele istorice şi succesele lui Obama

11.06.2009

Premierul israelian Benjamin Netanjahu nu se fereşte să arate că nu este dispus să tolereze un stat palestinian la graniţele Israelului. Dar presiunile din partea Statelor Unite ale Americii sunt tot mai puternice.

Administraţia de la Washington a explicat în mod clar că îi susţine pe palestinieni în eforturile de edificare a unui stat propriu. Primele succese ale lui Obama în Orientul Apropiat sunt deja vizibile. Duminică, 14 iunie, şeful guvernului israelian va susţine un discurs referitor la soluţionarea conflictului.

Şi totuşi funcţionează. Ceea ce în era lui George W. Bush părea imposibil, este realizabil. Barack Obama a început să schimbe situaţia din Orientul Apropiat, nu cu arme, ci cu vorbe. Înainte de toate, el a reuşit să influenţeze pozitiv guvernul israelian. O singură voce de pe mapamond este ascultată de conducerea israeliană, indiferent de culoarea ei politică, şi aceasta este vocea preşedintelui Statelor Unite ale Americii.

Barack Obama a luat taurul de coarne şi mulţi europeni, nord-americani, dar mai ales israelieni, locuitori din teritoriile palestiniene şi din statele arabe îşi doresc acum să nu îi mai dea drumul. Poziţia fermă a lui Obama şi a emisarului său special în zonă, George Mitchell, şi-au dovedit din plin

eficienţa. Benjamin Netanyahu a anunţat că va ţine duminică un discurs programatic referitor la viitoarea politică faţă de palestinieni. Barack Obama a salutat decizia.

Netanyahu se află pe un drum fără întoarcere

Benjamin Netanyahu

Nu are altă opţiune decât să accepte soluţia celor două state şi să se ralieze la planul de pace recunoscut de comunitatea internaţională. Orice altă variantă ar reprezenta un afront la adresa preşedintelui Statelor Unite, dar şi faţă de palestinieni şi restul lumii. Netanyahu trebuie să acţioneze, pentru că fără sprijinul marelui aliat, SUA, siguranţa Israelului nu ar putea fi garantată.

Preşedintele Statelor Unite a solicitat în mod consecvent oprirea construcţiilor în coloniile din Cisiordania. Dar acesta nu este decât începutul. Cu aceeaşi consecvenţă, Obama vrea să îl convingă pe premierul israelian să facă nişte compromisuri în punctele vitale ale conflictului din Orientul Apropiat. Dacă se va ajunge la negocieri, dacă israelienii şi palestinienii se vor aşeza la o masă comună, atunci Netanyahu nu va mai putea evita teme precum statutul Ierusalimului sau frontiera comună.

Este bine că un reprezentant al dreptei se află acum în fruntea Cabinetului israelian. În mod tradiţional, şefii guvernelor de dreapta sunt mai în măsură să semneze acorduri de pace decât cei de stânga. Cert este că Netanyahu nu o va face cu convingere, ştiută fiind poziţia sa în favoarea unui stat israelian mare - de la Marea Mediterană până la apele Iordanului. Dar pacea poate fi decisă şi din pragmatism.

Preşedintele Peres are dreptate: un Barack Obama nu va mai reveni în curând. Israelul are o şansă istorică de pace.

Autori: Sebastian Engelbrecht / Alina Kühnel

Redactor: Medana Weident

"Da" creării unui stat palestian, dar cu condiţii

15.06.2009

Mult aşteptatul discurs de duminică seară al premierului israelian Benjamin Netanyahu a declanşat atât reacţii pozitive, cât şi de împotrivire.

În vreme ce Barack Obama n-a ezitat să catalogheze discursul lui Netanyahu drept un pas important spre obţinerea păcii, partea palestiniană a dezavuat prompt solicitările exprimate de şeful guvernului israelian, de care acesta condiţionează crearea unui stat palestinian independent.

Uniunea Europeană a salutat discursul lui Netanyahu, pe care îl consideră, la fel ca preşedintele american, un important pas înainte spre soluţionarea conflictului din Orientul Apropiat. În cadrul

întrunirii miniştrilor de externe ai UE în Luxemburg, britanicul David Miliband a declarat că este un lucru bun că premierul israelian consideră crearea unui stat palestinian independent drept parte integrantă a viitorului regiunii.

Ceva mai plastic în declaraţii, ministrul de externe finlandez, Alexander Stubb, a precizat că, deşi discursul lui Netanyahu a fost un pas în direcţia cea bună, spusele lui premierului israelian sunt "precum un pepene roşu: 92% apă. Iar pepenii moderni nu au nici măcar sâmburi".

Demilitarizarea, acesta este cuvântul de ordine când vine vorba de crearea unui stat palestian, lucru pe care premierul israelian nu l-a respins nicidecum în discursul său de duminică.

"Dacă primim aceste garanţii privind demilitarizarea şi dacă palestinienii recunosc Israelul ca stat al poporului evreu, atunci vom ajunge la o soluţie bazată pe un stat palestinian demilitarizat alături de Israel".

"O viaţă normală"

În discursul său de circa treizeci de minute, şeful guvernului israelian a abordat inclusiv chestiunea refugiaţilor palestinieni, declarând că aceasta trebuie soluţionată în afara graniţelor statului israelian. De asemenea, Benjamin Netanyahu a declarat că Jerusalimul trebuie să rămână capitala nedivizată a Israelului. Pe de altă parte însă, palestinienii şi-au exprimat de mai multe ori dorinţa de a transforma partea de est a oraşului în capitala viitorului stat Palestina.

Primul ministru Netanyahu şi-a exprimat fără echivoc părerea şi cu privire la coloniile evreieşti din Cisiordania.

"Nu intenţionăm să ridicăm alte colonii sau să le extindem pe cele existente. Trebuie însă să permitem locuitorilor din aceste colonii să aibă o viaţă normală. Ei nu sunt duşmanii poporului, şi nici duşmanii păcii. Ei sunt fraţii noştri şi surorile noastre", a mai spus premierul israelian.

Nici o negociere cu Hamasul

Premierul israelian a respins orice fel de negocieri cu organizaţia islamistă Hamas, precizând că responsabilitatea pentru situaţia din Gaza revine reprezentanţilor Autorităţii Palestiniene.

"Palestinienii trebuie să ia o decizie importantă. Trebuie să aleagă între pace şi Hamas. Este treaba Autorităţii Palestiniene să restabilească ordinea în Fâşia Gaza şi să controleze Hamasul. Israelul nu va negocia cu terorişti care vor să-l distrugă", a conchis Netanyahu.

În cadrul aceluiaşi discurs, premierul israelian a mai spus că programul nuclear iranian reprezintă cea mai mare ameninţare pentru Israel şi întreaga lume.

Autor: Sebastian Engelbrecht / Vlad Drăghicescu

Redactor: Ovidiu Suciu

Joachim Alexander

Obama, Netanyahu şi Abbas se întâlnesc la Washington

22.09.2009

Şeful Casei Albe va încerca să relanseze negocierile de pace din Orientul Apropiat

Pe marginea Adunării Generale a ONU de la Washington, preşedintele american, Barack Obama, se va întâlni astăzi cu premierul israelian, Benjamin Netanyahu şi cu liderul palestinian, Mahmud Abbas.

Purtătorii de cuvânt ai premierului israelian au anunţat că la întâlnirea acestuia cu preşedintele american, Barack Obama şi cu liderul palestinian, Mahmud Abbas, Netanyahu va susţine cu hotărâre extinderea aşezărilor evreieşti. În acelaşi timp însă, locţiitorul ministrului israelian de externe, Danny Ayalon, a încercat să tempereze aşteptările privind rezultatul întâlnirii celor trei lideri politici.

Premierul israelian, Benjamin Netanyahu

"Reuniunea este importantă prin simplul fapt că are loc. Tenacitatea americană a învins aici refuzul palestinian de a continua negocierile de pace. Dar dacă liderul palestinian, Mahmud Abbas, a crezut că prin schimbarea administraţiei de la Washington a obţinut un drept de veto sau că se va putea folosi de noul executiv american pentru a spori presiunile asupra Israelului atunci trebuie să fi înţeles până acum că s-a înşelat. Guvernul israelian nu s-a speriat, nu şi-a schimbat părerea şi nu a cedat presiunilor externe, iar eu cred că linia noastră politică consecventă dă deja primele rezultate."

În acelaşti timp, negociatorul şef palestinian, Saed Erekat, a respins afirmaţiile Israelului că Autoritatea palestiniană ar fi condiţionat procesul de pace de oprirea extinderii aşezărilor evreieşti. Mai degrabă, stoparea construcţiilor este o îndatorire a Israelului, pe care şi-a asumat-o la semnarea planului de pace "Roadmap to peace" în 2003.

Liderul palestinian, Mahmoud Abbas

Liderul palestinian, Mahmud Abbas, a declarat în context: "Dacă Israelul doreşte să continue negocierile de pace, atunci trebuie să oprească extinderea aşezărilor evreieşti. Abia după aceea putem discuta restul punctelor cheie ale planului de pace."

Gruparea radicală Hamas, care deţine în prezent puterea politică în Fâşia Gaza, l-a acuzat din nou pe liderul palestinian de inconsecvenţă. Cu toate că Abbas repetase în nenumărate rânduri că nici nu concepe să se întâlnescă cu premierul israelian înainte ca guvernul de la Ierusalim să accepte oprirea

construcţiilor, reuniunea dintre cei doi lideri politici are totuşi loc la New York, a denunţat conducerea Hamas.

Autori: Clemens Verenkotte/ Maria Pascu

Redactor: Ovidiu Suciu

Va da curs Israelul solicitărilor comisiei Goldstone?

20.10.2009

Judecătorul Richard Goldstone, care a condus comitetul ONU de investigare a acţiunilor militare din Fâşia Gaza

Guvernul israelian analizează înfiinţarea unei comisii de anchetă a ofensivei din Fâşia Gaza. Israelul reacţionează la presiunile internaţionale de investigare a acţiunilor diîn timpul războiului de la începutul anului.

Aceasta este solicitarea centrală a raportului aşa-numitei Comisii Goldstone, care acuză atât Israelul cât şi organizaţia palestiniană Hamas de crime de război.

Cabinetul israelian de securitate analizează urmările diplomatice şi juridice ale aşa-numitului raport Goldstone, care a fost adoptat la sfârşitul săptămânii trecute de către Consiliul ONU pentru Drepturile Omului.

Potrivit presei israeliene, în interiorul cabinetului condus de Benjamin Netanyahu, a izbucnit o polemică legată de oportunitatea înfiinţării unei Comisii independente israeliene de investigare a celor întâmplate pe durata războiului din Gaza.

Potrivit unei relatări a radioului public, numeroşi miniştri ai coaliţiei de dreapta, în frunte cu ministrul apărării, Ehud Barack,  resping categoric crearea unei comisii autonome de anchetă. Ei afirmă că, dacă Israelul ar înfiinţa o comisie de cercetare a operaţiunii militare "plumb turnat", acesta ar fi un semnal clar că guvernul nu mai are încredere în propria sa armată.

Armata israeliană afirmase deja în aprilie într-un raport intern că pe durata războiului din Gaza au fost ucişi preponderent luptători înarmaţi ai Hamas şi că nu au existat atacuri deliberate împotriva populaţiei civile palestiniene.

Fosta şefă a diplomaţiei, Tzipi Livni, care şi-a încheiat mandatul abia după terminarea războiului din Gaza, i-a reproşat guvernului Netanyahu că a adus prejudicii politicii externe israeliene şi intereselor statului.

Postului de radio al armatei, lidera opoziţiei i-a declarat cu privire la oportunitatea înfiinţării unei comisii independente de anchetă:

Tzipi Livni, ministru de Externe în timpul ofensivei din Gaza

"Sigur că o astfel de acţiune ar îngreuna apărarea armatei. Dacă o astfel de comisie ar lua fiinţă pentru a confirma raportul Goldstone şi nu pentru a-l contrazice, atunci o astfel de comisie nu ar fi de niciun folos. Dacă însă o astfel de comisie ar reuşi să contrazică raportul şi să asigure capacitatea armatei de a se apăra, atunci ne dorim o astfel de comisie."

Raportul Goldstone, care acuză între altele Israelul şi organizaţia Hamas de săvârşirea unor crime de război, va fi analizat, după părerea premierului Netanyahu, atât în cadrul Consiliului de Securitate, cât şi în Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.

Aceasta ar putea să confere raportului, potrivit lui Netanyahu " aura unei legitimităţi care i-ar putea determina pe procurorii Curţii Internaţionale de la Haga să pună sub acuzaţie politicieni israelieni de primă mărime".

Judecătorul sudafrican, Richard Goldstone, sub a cărui baghetă a fost întocmit raportul ONU privind războiul din Gaza, a cerut Israelului să treacă la acţiune.

El a declarat: "Mi-aş dori ca Israelul să iniţieze o anchetă proprie, deschisă, transparentă, recunoscută la nivel internaţional. Desigur ,statul evreu este capabil de aşa ceva, fiindcă a mai dovedit-o în trecut."

Editorialiştii marilor ziare israeliene îl acuză pe premierul Benjamin Netanyahu că a interpretat greşit efectul în politica externă a raportului Goldstone.

Cotidianul Yediot Ahronot consideră că, din păcate, Israelul a ajuns să facă acum silit ce trebuia să facă de la bun început, când premierul a auzit de acuzaţiile ce se vehiculează. Încă de pe atunci era necesară o anchetă amănunţită. Cabinetul nu trebuia să încerce să scape de acuzaţii doar prin ancheta internă a armatei.

Autor: Clemens Verenkotte / Ioachim Alexandru

Redactor: Rodica Binder

Sfârşitul unui parteneriat strategic?

19.10.2009

Premierul turc Tayyip Erdogan şi preşedintele Israelului Shimon Peres la Forumul Economic de la Davos

Relaţiile bilaterale dintre Turcia şi Israel s-au înrăutăţit considerabil. Guvernul de la Ankara este nemulţumit de politica premierului israelian Benjamin Netanjahu privind relaţiile cu palestinienii.

Cu un an în urmă, relaţiile dintre Ankara şi Ierusalim erau încă intacte. Armatele celor două state organizau încă manevre militare comune, iar premierul turc Recep Tayyip Erdogan încerca să medieze în negocierile dintre Ierusalim şi Damasc privind restituirea Platoului Golan, ocupat de Israel în timpul Războiului de Şase Zile din iunie 1967.

Siria ar putea să profite de pe urma acestor tensiuni bilaterale

După ofensiva israeliană în Fâşia Gaza împotriva mişcării Hamas, relaţiile bilaterale dintre Turcia şi Israel s-au răcit însă brusc. La Forumul Economic de la Davos, premierul turc Erdogan l-a acuzat deschis pe preşedintele israelian Shimon Peres că ar fi ucis copii nevinovaţi în Gaza, iar în Turcia s-au organizat demonstraţii în favoarea palestinienilor.

După scandalul provocat de premierul Erdogan la Davos, relaţiile dintre Turcia şi Israel s-au deteriorat şi mai mult. Ierusalimul a blocat negocierile cu Siria privind restituirea Platoului Golan, iar legăturile dintre cele două ţări s-au redus la minimul necesar. În al doilea rând, săptămâna trecută, guvernul de la Ankara a retras invitaţia înaintată Israelului de a participa la manevrele anuale ale aviaţiei militare turce.

În prezent circulă două zvonuri privind motivul retragerii invitaţiei. Pe de o parte, premierul turc Tayyip Erdogan a declarat că aceasta este "dorinţa poporului", ceea ce pare a fi o replică la criza palestiniană din iarnă. În cercurile diplomatice se speculează că armata turcă nu doreşte ca avioanele de luptă care au bombardat Fâşia Gaza să participe la manevre pe teritoriul Turciei. Pe de altă parte, în armata turcă se vehiculează acuzaţia că Israelul amână în mod inutil furnizarea unei serii de drone anti-teroriste în valoare de peste 180 de milioane de dolari.

Turcia intenţionează să organizeze manevre militare comune cu Siria

Un lucru îi îngrijorează însă şi mai mult pe israelieni: Turcia este dispusă să efectueze o manevră militară comună cu Siria în luna aprilie a anului 2010 la graniţa comună a celor două state.

Având în vedere că problema Platoului Golan este încă nerezolvată şi că Siria este un partener loial al Iranului, este de înţeles de ce guvernul de la Ierusalim reacţionează consternat, anunţând că relaţiile de parteneriat statagic dintre Turcia şi Israel sunt "grav periclitate."

Turcia este pe cale de a-şi extinde relaţiile internaţionale şi dincolo de atitudinea strict pro-occidentală adoptată până în prezent, iar Israelul riscă să-şi piardă singurul partener din Orientul Apropiat.

Autori: Ulrich Pick / Maria Pascu

Redactor: Alexandra Sora

Jimmy Carter: Palestinienii sunt tratati precum animalele

de A.N. HotNews.ro

Miercuri, 17 iunie 2009, 18:13

Fostul presedinte american Jimmy Carter a declarat, la sfarsitul unei intalniri avute in Fasia Gaza cu liderul Hamas, Ismail Haniyeh, ca palestinienii sunt tratati "precum animalele" si a cerut ridicarea blocadei instituita de Israel, informeaza RawStory. Fostul lider american l-a indemnat, de asemenea, pe Barack Obama sa stearga Hamas de pe lista organizatiilor teroriste.

Dupa discutiile cu Haniya, Carter a cerut incetarea "tuturor violentelor" impotriva palestinienilor si israelienilor, afirmand ca "acesta este pamantul sfant pentru noi toti si speranta mea este aceea ca putem avea pace".

Carter a denuntat blocada israeliana si distrugerile produse de ofensiva Israelului in Gaza, in decembrie si ianuarie. "Sentimentul meu major astazi este acela de manie si disperare, iar un elemnt al furiei apare atunci cand vad distrugerile provocate oamenilor inocenti", a afirmat Carter.

"In mod tragic, comunitatea internationala a ignorat prea des tipetele de ajutor, iar cetatenii palestieni sunt tratati mai mult ca animalele decat ca fiinte umane", a spus fostul presedinte american, acuzand "infometarea a 1.5 milioane de oameni si lipsirea lor de lucrurile de baza - niciodata inainte in istorie o comunitate atat de mare nu a fost decimata de bombe si rachete, dupa care sa-i fie refuzate mijloacele de a-si reveni".

El a cerut, totodata, ca militantii palestinieni sa nu mai lanseze rachete spre Israel.

Pe de alta parte, FoxNews sustine ca fostul presedinte american il va indemna pe Barack Obama sa stearga Hamas de pe lista organizatiilor teroriste. Aceasta cerere vine dupa ce Carter s-a deplasat in Fasia Gaza pentru a discuta cu liderii Hamas, pe care a incercat sa-i convinga sa accepte conditiile comunitatii internationale pentru a pune capat boicotului impotriva organizatiei: recunoasterea Israelului, renuntarea la violenta si acceptarea acordurilor de pace realizate pana in acest moment.

Hamas este considerata o organizatie terorista de catre Israel, SUA si Uniunea Europeana.

Statul palestinian - condiţionat de demilitarizare şi „fidelizare”

Autor: Matei Dobrovie

Data: 16 iun 2009

Semnal FP România online. Pentru apărarea securităţii sale externe, Israelul va susţine un stat palestinian doar dacă acesta renunţă la armată şi recunoaşte Israelul ca stat evreu, susţine premierul Netanyahu. Recent, partenerul său de coaliţie, Avigdor Lieberman, a încercat să asigure securitatea internă a Israelului prin „fidelizarea” forţată, prin lege, a arabilor israelieni.

Foto: Manifestaţii palestiniene de comemorare a catastrofei au loc nu doar în Fâşia Gaza şi Cisiordania, dar şi în LIban

Pe lângă armată, palestinienii ar trebui să renunţe şi la dreptul de a se întoarce al refugiaţilor strămutaţi în urma războiului arabo-israelian din 1948 şi a Războiului de şase zile din 1967.

„Fac apel la Dvs., vecinii noştri palestinieni, şi la conducerea Autorităţii Palestiniene să începem negocierile pentru pace imediat, fără precondiţii. Israelul îşi respectă acordurile internaţionale şi aşteaptă ca şi toate celelalte părţi să-şi îndeplinească obligaţiile”, a spus Netanyahu, citat de Canberra Times, parcă mai curând pentru urechile Washingtonului.

Loialitate prin lege

Partidul de extremă dreaptă Israel Beiteinu a introdus recent  în Knesset două „legi de loialitate” prin care urmărea să interzică arabilor israelieni să comemoreze Nakba (Ziua catastrofei), care marchează începutul exodului palestinian ca urmare a înfiinţării statului Israel, şi să-i oblige pe aceştia să depună un jurământ de credinţă faţă de „statul evreu, zionist şi democratic Israel”.

În fiecare an, cam în aceeaşi perioadă în care israelienii îşi sărbătoresc independenţa, israelienii arabi organizează marşuri către satele arabe distruse în 1948.  Aproximativ 700.000 de palestinieni au fugit sau au fost obligaţi să-şi părăsească casele în 1948, reaminteşte BBC . Mai mult, tot atunci se comemorează şi masacrul de la Deir Yassin, în care între 107 şi 120 de civili palestinieni au fost ucişi de 132 de luptători de gherilă evrei zionişti.

Furie palestiniană

Până să fie respinse în Parlament, legile au fost criticate vehement de mulţi arabi din Israel, care au susţinut că acestea ar duce la o a treia intifadă. „De ce să se teamă israelienii când ei controlează totul? Palestinienii sunt cei care suferă. Noi nu putem fi loiali decât naţiunii noastre palestiniene. Nu putem fi loiali ţării care ne-a demolat casele şi care este resposnabilă pentru Nakba noastră”, susţine Abdelhakeem Mufeed, redactor-şef al ziarului Mişcării Islamice din Iersualim.

„Ne şterg memoria şi nu se vor opri aici. Vor încerca să ne şteargă limba, numele arabe ale străzilor noastre. Vom deveni evrei”, susţine şi pictoriţa Nasreen Abu Bakr.

În prezent, arabii israelieni care reprezintă 20% din populaţia Israelului, suferă de pe urma discriminării pe piaţa forţei de muncă şi trăiesc în condiţii grele. 

Un sondaj recent, realizat de Universitatea Haifa arată că numărul arabilor israelieni care recunosc dreptul de a exista al Israelului a scăzut de la 81% în 2003 la 53%, iar numărul celor care neagă Holocaustul a crescut de la 28% în 2006 la 40% în 2009.

Relaţiile americano-israeliene pe butuci?

24.07.2009

Raporturi mai reci de cât oricând: Preşedintele SUA, Barack Obama, la Casa Albă, cu premierul israelian Benjamin Netanyahu la 18 mai 2009

În ciuda variilor dezminţiri din partea diplomaţilor celor două ţări, e tot mai evident că relaţiile americano-israeliene se deteriorează în ritm alert....

Experţii statului evreu s-au reunit recent la ministerul israelian al apărării, spre a se consulta asupra opţiunilor pentru cazul în care SUA îşi vor reduce ajutorul financiar şi militar acordat  anual Ierusalimului.

Contenciosul dintre Washington şi Ierusalim legat de îngheţarea completă a activităţilor de construcţie în aşezările israeliene riscă să pună pe butuci un raport de parteneriat strategic care părea făcut să reziste eternităţii.

Cearta dintre America şi Israel a atins cote paroxistice după ce guvernul de la Ierusalim a aprobat construcţia a 20 de locuinţe într-un cartier din nordul oraşului sfânt, situat într-o zonă cucerită de la iordanieni în 1967. Departamentul de stat american l-a convocat pe ambasadorul israelian la Washington, căruia i s-a cerut imperativ blocarea proiectului.

În reacţie, premierul israelian Netaniahu s-a declarat surprins de atitudinea americană şi a respins categoric revendicările departamentului de stat. Oficialii, care insistă asupra dreptului israelienilor de a-şi construi locuinţe în aşezări spre a face faţă creşterii naturale a populaţiei au subliniat că nu doar evreii posedă locuinţe în cartierele arabe.  Sute de palestinieni  şi-au procurat în ultimii ani locuinţe în cartierele evreieşti din Ierusalim şi în alte oraşe ale statului evreu. Concomitent, autorităţile israeliene se întreabă ce s-ar întâmpla oare, dacă la New York, Paris, Londra sau Berlin li s-ar interzice evreilor să se mute într-un cartier sau altul şi de ce Ierusalimul ar trebui să aibă alt regim.   Alte voci se întreabă dacă evreilor israelieni urmează să li se impună aceleaşi limitări vizând creşterea naturală, precum cele la care au fost supuşi în evul mediu strămoşii lor din ghetouri. 

Dincolo de aceste dueluri retorice, e clar însă, că, în absenţa unei frânări a extinderii aşezărilor israeliene din teritoriile revendicate de arabi, înfiinţarea unui stat palestinian viabil s-ar amâna la calendele greceşti.

Or, administraţia Obama s-a fixat definitiv asupra acestui obiectiv, extrem de popular în lumea arabă şi islamică şi crede că-l poate atinge rapid, supunând unilateral guvernul israelian unor presiuni pe cât de ample, pe atât de lipsite de precedent.  De bună seamă, la Washington se mizează pe ipoteza unui rapid eşec politic, sub impactul presiunilor americane, al actualei coaliţii guvernamentale israeliene.

Calculul administraţiei Obama, întemeiat pe prezumţia corectă, potrivit căreia politica de colonizare israeliană  e controversată chiar şi în rândul populaţiei evreieşti din Israel şi SUA, pare totuşi greşit şi contraproductiv, după cum reliefa recent ziaristul Amnon Lord. Fiindcă, deşi o parte din electoratul israelian detestă guvernul Netaniahu şi e gata să renunţe, în scopul obţinerii păcii, la aşezările evreieşti de pe malul apusean al Iordanului, realităţile regionale au iscat în ultimii 10 ani mutaţii de proporţii în Ţara Sfântă.

Pericolul nuclear iranian, cuplat cu incapacitatea palestinienilor de a impune domnia legii şi cu ameninţarea terorismului de tip Hezbollah şi Hamas, grupare care a preluat controlul asupra fâşiei Gaza după evacuarea ei de către israelieni, au schimbat în profunzime datele problemei.

La fel s-a modificat şi starea de spirit a israelienilor. Încât programul enunţat recent de premierul israelian la universitatea Bar-Ilan, unde a evocat crearea unui stat palestinian, acceptând-o însă doar în condiţiile în care nu va periclita securitatea statului evreu, reprezintă o poziţie consensuală în Israel.

În plus, experienţa istorică atestă că, ori de câte ori sunt supuşi unor ameninţări majore sau unor presiuni externe, pe care le consideră injuste, israelienii reacţionează încăpăţânat, unindu-se în jurul liderilor lor.

Oficialităţile din Washington au afirmat că este prematur să se discute anularea subvenţiilor atribuite Israelului. Ceea ce înseamnă că subiectul rămâne pe tapet. America poate fireşte recurge la reducerea sau tăierea completă a celor 3 miliarde de dolari pe care-i acordă anual Israelului sub formă de asistenţă militară.

Dat fiind însă pericolul, care confruntă statul evreu, e greu de crezut că o astfel măsură i-ar putea convinge pe israelieni să-şi schimbe atitudinea. Cu atât mai mult cu cât statul evreu dispune şi de o opţiune franceză pentru o viitoare cooperare militară. In schimb, n-ar fi exclus ca un atare demers, echivalând cu abandonarea de către America a unui vechi aliat, să erodeze popularitatea oricum tot mai fragilă a lui Obama în SUA şi să sperie ţări partenere, precum Egiptul, care se tem de crescânda putere iraniană. 

S-ar  plasa ca atare noi obstacole greu surmontabile în calea unei păci negociate în Orientul Mijlociu.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Medana Weident

Nou atac verbal al preşedintelui iranian la adresa Israelului

18.09.2009

Preşedintele iranian, Mahmud Ahmadinejad, a declarat vineri că Holocaustul este o minciună şi un pretext pentru crearea statului Israel. Iranienii au obligaţia religioasă şi naţională de a lupta împotriva acestui stat, a spus Ahmadinejad, într-un discurs în faţa susţinătorilor săi la Universitatea din Teheran. Afirmaţiile lui Ahmadinejad vin tocmai în ultima vineri din postul Ramadanului, zi în care în Iran au loc tradiţional demonstraţii împotriva Israelului. Între timp, în capitala iraniană au avut loc noi manifestaţii împotriva preşedintelui. Cel puţin 10 susţinători ai opoziţiei au fost bătuţi şi arestaţi de forţele de ordine. Liderul spiritual suprem al Iranului, aiatolahul Ali Khamenei, a avertizat opoziţia să nu folosească demonstraţiile anti-Israel pentru proteste la adresa puterii de la Teheran. Mii de suporteri ai liderilor opoziţiei, Mirhossein Mousavi şi Mehdi Karoubi, s-au aflat însă printre participanţii la marşurile anti-israeliene. În timpul acestora, demonstranţii ultraconservatori l-au agresat pe fostul preşedinte moderat Mohammad Khatami.

Dilemele muncitorilor palestinieni din aşezările evreieşti

Autor: Matei Dobrovie

Data: 26 aug 2009

Semnal FP. Premierul israelian Benjamin Netanyahu a respins încă o dată cererile Occidentului de îngheţare a procesului de colonizare. Între timp, în teritoriile ocupate, tineri palestinieni săraci lucrează din greu pentru a ridica case evreieşti, călcându-şi pe inimă doar pentru a-şi putea întreţine familiile.

În ciuda presiunilor SUA, Israelul continuă să extindă aşezările evreieşti, pardoxal cu ajutorul muncitorilor palestinieni constrânşi de nevoie

În cadrul întâlnirii de la Londra cu premierul britanic Gordon Brown, şeful guvernului israelian a declarat că Israelul nu va ridica noi aşezări, dar va continua să construiască pe suprafaţa celor existente pentru a permite „creşterea naturală” a comunităţilor evreieşti care trăiesc acolo, relatează BBC. Totodată el a ţinut să sublineze că Ierusalimul de Est ocupat, unde palestinienii doresc să-şi stabilească capitala unui eventual viitor stat palestinian, face parte din capitala indivizibilă a Israelului şi nu este o aşezare.

În prezent, peste 450.000 de colonişti israelieni trăiesc în Cisiordania, inclusiv în Ierusalimul de Est, iar aceste aşezări sunt ilegale potrivit dreptului internaţional.

Netanyahu s-a întâlnit astăzi la Londra cu emisarul special al SUA pentru Orientul Mijlociu, George Mitchell, pentru a discuta problema aşezărilor evreieşti. El îşi va continua turneul diplomatic cu o vizită la Berlin, unde se va întâlni cu cancelarul german Angela Merkel.

Disperarea palestinienilor

Aproximativ 12.000 de palestinieni primesc anual permise de muncă pentru a lucra în aceste aşezări. Mulţi dintre ei nu văd nicio altă cale pentru a-şi întreţine familiile numeroase sau pentru a-şi finanţa studiile.

„Mă simt ca un sclav, dar nu am nicio alternativă. Şi nu sunt singurul, tot satul meu lucrează în aşezările evreieşti. Toate aceste aşezări au fost construite de palestinieni”, explică Khalil Rabbaye, un tânăr palestinian care vrea să ajungă jurnalist, citat de BBC.

De partea sa, Autoritatea Palestiniană refuză reluarea oricăror negocieri cu Israelul până când procesul de construcţie din aceste aşezări va fi întrerupt, dar recunoaşte că, date fiind dificultăţile economice şi şomajul ridicat din Cisiordania, nu le poate cere acestora să nu mai construiască case evreieşti.

Salarii mai mici

Înainte zeci de mii de muncitori palestinieni veneau din Gaza şi Cisiordania să construiască case acolo. Însă după intifada din 2000, numărul celor care primeau permise de mucă a scăzut, la fel ca şi salariile. Acum palestinienii sunt plătiţi cu numai 100-110 de şecheli pe zi(26-29 de dolari), sub salariul minim israelian de 150 de şecheli(40 de dolari).

Unii dintre muncitorii palestinieni susţin că vor oprirea colonizării, chiar dacă astfel îşi vor pierde slujbele. Alţii încă ezită cu gândul la familii.

Holocaustul şi mitologizările lui

27.01.2010

Preşedintele israelian Shimon Perez în Bundestag

27 ianuarie, ziua eliberării lagărului morţii de la Auschwitz-Birkenau, unde între 1941 şi 1945 au fost ucişi peste un milion de evrei, numeroşi romi precum şi deţinuţi politici s-a marcat oficial în Germania.

Preşedintele Israelului, Shimon Perez, a rostit în Bundestag un discurs în premieră.

La 27 ianuarie se comemorează pretutindeni, în Europa, de 5 ani încoace, printr-o decizie ONU, „ziua Holocaustului”. Or, exterminarea de către naziştii germani şi aliaţii lor a 6 milioane de evrei, continuă să fie, pentru mulţi, o temă de care se abuzează în fel şi chip.

E adevărat că Auschwitz a devenit de mult un simbol. Simbolul, "prin excelenţă", al Holocaustului. Dar localitatea poloneză în care naziştii au construit, în numele poporului german, lagărul Auschwitz-Birkenau n-a fost singurul perimetru al morţii din Europa ocupată de trupele lui Hitler.

Mutilarea fundamentelor morale

O vastă reţea de fabrici de exterminare similare, eufemistic numite „lagăre de concentrare”, a mutilat, în anii 40 ai veacului trecut, faţa şi fundamentele morale ale întregului continent. 

Unii dintre asasinii mari şi mici de-atunci trăiesc şi azi. Este de pildă cazul călăului din Sobibor, ucraineanul Ivan Demianiuk, care s-a regăsit mai nou, pe banca acuzării în Germania. Şi unii supravieţuitori – tot mai puţini - ai maşinăriei de exterminare naziste, una pe cât de uriaşă, pe atât de bine unsă, se mai află printre noi: bolnavi, nonagenari, cu un picior în groapă.

Or, în ciuda mărturiilor lor şi a vastităţii materialului istoric, a dovezilor palpabile şi documentare care probează genocidul, negaţionismul ia amploare. Încă înainte de a se stinge şi ultimul supravieţuitor a devenit „şic” să se nege primul şi fără îndoială cel mai atroce genocid din istoria modernă a omenirii civilizate: crima de o magnitudine în continuare inimaginabilă, prin care s-a încercat nimicirea cu mic cu mare a unui popor, a unei rase şi a unei religii.

Negaţionismul, cu întregul său cortegiu mitologic (camerele de gazare ar fi pasămite o invenţie, Hitler n-ar fi ştiut ce se întâmplă, evreii, vezi bine, s-ar folosi de relatări exagerate despre genocid ca să profite politic ori financiar) s-a înstăpânit nu doar la preşedinţia iraniană. Se ştie că în lumea arabă şi islamică naziştii şi-au exportat la un moment dat, cu mult succes, antisemitismul.

Minciuna face ravagii

Minciuna despre Holocaust face ravagii însă şi în Europa.  Caraghioslâcul acestei concepţii, rupte vădit de orice realitate nu i-a răpit defel din sex-appeal. La stânga, dreapta şi uneori chiar şi în centrul, progresist şi el, al spectrului politic şi al elitelor a devenit cochet să se facă uz de Holocaust în cele mai varii scopuri abuzive, de regulă politice, antisemite, antiamericane şi anti-sioniste.

În ultimii ani a început să fie la modă trivializarea lui. Lista gogoriţelor pe care le susţin complicii, trivializatori, ai oştirii de negaţionişti este virtual interminabilă. Ba că palestinienii ar fi "noii evrei". Ba că evreii ar fi fost ei înşişi "de vină" pentru masacrul la care au fost supuşi. Ori că exterminarea lor ar fi fost chipurile de net mai mică anvergură decât au estimat istoricii occidentali.

În fine, s-au încetăţenit şi forme mai subtile de edulcorare a dezastrului. Astfel se scoate adesea în evidenţă că la Auschwitz au fost asasinaţi nu doar evrei.

"Nu toate victimele lui Hitler au fost evrei, toţi evreii au fost victime"

Este perfect adevărat că malaxorul exterminator nazist a înghiţit şi o jumătate de milioane de romi, a ucis creştini ruşi, francezi şi polonezi, precum şi mulţi alţi cetăţeni din toată Europa, homosexuali şi disidenţi, laici şi clerici. Tot atât de adevărat e însă că, deşi "nu toate victimele lui Hitler au fost evrei, toţi evreii au fost victime", după cum a  precizat la un moment dat un gânditor israelian.

A-i scoate pe evrei vinovaţi pentru orice, a-i transforma în ţapi ispăşitori e, pe bătrânul continent, un sport mai vechi. Nouă pare a fi numai neruşinarea cu care, în pofida evidenţei, se practică această îndeletnicire întru culpabilizarea victimei pentru cataclismul cel mai amplu din istoria plină de catastrofe a evreilor, care s-a abătut asupra ei.

Nouă e şi dimensiunea pe care a luat-o deficitara adecvare a europenilor la propriul trecut totalitar. Ceea ce a început, în occident, prin a fi subestimarea proporţiilor tragediei provocate de comunism s-a prefăcut încetul cu încetul în ultimele decenii, sub presiunea unui segment larg al imigraţiei musulmane, într-o carentă asumare a crimelor naziste.

Asumarea nazismului

E-adevărat că Germania a făcut eforturi mai mari de asumare a nazismului decât orice ţară implicată în cel de-al doilea război mondial. Prezenţa lui Perez, la 27 ianuarie 2010, ca principal vorbitor, în limba ebraică, în Bundestagul german e un semnal încurajator.

Dar, după cum reliefa recent un editorialist liberal polonez, "însăşi necesitatea fixării unei date speciale de comemorare a victimelor Holocaustului demonstrează că mulţi europeni -  şi nu doar imigranţii – continuă să aibă dificultăţi în a-şi asuma moştenirea criminală a continentului lor".

În aceste condiţii de intensă degringoladă morală e dificil de crezut că atrocele hiat de civilizaţie provocat cândva de nazişti nu se va repeta. Fiindcă adevărul este prea fragil. Iar bruma noastră de civilizaţie e prea uşor de anihilat.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Robert Schwartz

Mesajul lui Hitler pentru lumea arabă: "Singura voastră salvare este distrugerea evreilor înainte ca ei să vă distrugă pe voi!"

Cristina Iana

Joi 22 apr 2010

Antisemitismul, alimentat de propaganda nazistă în lumea arabă

Rădăcinile fanatismului se pot regăsi în mesajele transmise de către Adolf Hitler la posturile de radio arabe în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, conform unei noi publicaţii a academicianului american Jeffrey Herf, "Propaganda nazistă în lumea arabă".

Singura voastră salvare este distrugerea evreilor înainte ca ei să ajungă să vă distrugă pe voi! Acesta era mesajul pe care Hitler îl transmitea Orientului Mijlociu în 1942, unul dintre miile de astfel de mesaje, în încercarea de a câştiga încrederea lumii arabe, scrie cotidianul britanic The Telegraph.

Un număr mare de evrei care trăiesc în Egipt, alături de polonezi, greci, armeni şi francezi, deţin arme şi muniţie, a afirmat Hitler în cadrul unui mesaj transmis pe posturile de radio arabe, dorind să provoace o creşterea sentimentului antisemit în Egipt.

Unii evrei din Cairo au cerut chiar autorităţilor britanice să monteze mitraliere pe acoperişul caselor lor, pretindea acesta.

Mesajele transmise de nazişti pe canalele radio în timpul războiului au rămas un capitol ascuns al istoriei până la descoperirea acestora de către un academician american, care crede că aceste mesaje au alimentat conflictul din Orientul Mijlociu dintre populaţia israeliană şi palestinieni.

Conflictul dintre Israel şi palestinieni s-ar fi încheiat cu mult timp în urmă dacă nu ar fi existat ura, inspirată din religie, pentru evrei, care a fost alimentată de propagandiştii nazişti, şi care a continuat şi după terminarea războiului, este de părere Jeffrey Herf, profesor de istorie la Universitatea din Maryland.

În cartea sa, Propaganda nazistă în lumea arabă (Nazi Propaganda for the Arab World), profesorul american scrie că propagandiştii nazişti au oferit un mesaj care a completat

Fundamentalismul islamic, precum totalitarismul secolului al XX-lea, a fost şi încă mai este un amestec între elemente foarte vechi şi elemente foarte moderne.

În urmă cu doi ani, Herf a descoperit 6.000 de astfel de înregistrări, realizate în perioada Ministrului Propagandei Publice Joseph Goebbels şi trimise către lumea arabă într 1939 şi 1945.

Potrivit The Telegraph, înregistrările au fost clasificate până în 1977, păstrate de ambasada americană la Cairo în timpul războiului, iar ulterior aduse la Washington.

Naziştii foloseau astfel de înregistrări - traduse în arabă - pentru mesaje propagandiste în acea perioadă, având în vedere că radioul era ascultat în cafenele, pieţe şi locuri care atrăgeau foarte mulţi oameni .

Această campanie propagandistă a compromis un capitol important din istoria celui De-al Doilea Război Mondial, conchide profesorul american.

Palestina, ca stat

Moisés Naím

Luni 26 apr 2010

Protest în Cisiordania, pentru eliberarea prizonierilor palestinieni din Israel

Comentariu. Ce se va întâmpla dacă Palestina şi-ar declara independenţa? Întrebarea nu este doar teoretică. La Washington şi în alte centre de putere se zvoneşte cu insistenţă că o declaraţie de independenţă din partea Palestinei este iminentă.

Salam Fayad, premierul palestinian, spune că asta intenţionează să facă dacă nu se poate ajunge la un acord cu Israelul. Un proces de pace blocat, absenţa unei perspective care să ofere speranţă, vulnerabilităţile politice existente de ambele părţi sunt factorii care fac o declaraţie de independenţă tot mai plauzibilă. Nu ar rezolva problema; dar ar schimba lucrurile.

Tirania minorităţii

Un alt factor este fragmentarea politică a Israelului, care consolidează izolarea ţării. În teorie, democraţia presupune că guvernele reflectă preferinţele unei majorităţi electorale. În practică, interesele guvernului nu sunt şi cele ale majorităţii, ci aparţin segmentelor mai vocale. Pasiunea anumitor organizaţii îşi poate pune decisiv amprenta asupra vieţii politice. Asta se întâmplă în Israel, unde grupuri religioase conservatoare se asigură că interesele lor determină agenda naţiunii.

În martie, chiar în timpul vizitei vicepreşedintelului Statelor Unite în Israel, guvernul a autorizat construcţia a încă 1.600 de noi case în Ierusalimul de Est.

„Când am văzut acest lucru, m-am întrebat dacă liderii Israelului consideră Iranul drept o ameninţare pentru ţara lor", mi-a declarat un oficial de la Casa Albă. „În timp ce noi lucrăm din greu să convingem China şi Rusia să impună sancţiuni Teheranului, politicienii Israelului par interesaţi doar să construiască case pentru câţiva colonişti."

O interpretare diferită a incidentului este aceea că reprezentanţii politici ai coloniştilor au deturnat birocraţia israeliană, utilizând-o ca mijloc de promovare a propriilor obiective. Într-un astfel de scenariu, premierul Benjamin Netanyahu a fost la fel de surprins precum Joe Biden de autorizarea proiectului. Iată cum, o minoritate vocală şi radicală duce ţara într-o direcţie pe care puţini o susţin.

În schimb, majoritatea întoarce spatele politicii, bucurându-se de beneficiile unei vieţi la standarde înalte şi liniştite, pe fondul reducerii atacurilor teroriste ca urmare a sigilării teritoriilor palestiniene.

O schimbare nu chiar radicală

Izolarea internaţională a Israelului se accentuează. În multe ţări a susţine Israelul a devenit un demers costisitor, în timp ce sprijinirea palestinienilor aduce dividende. Ideea unei declaraţii de independenţă unilaterale devine tot mai tentantă . Şi totuşi, problema nu este gestul în sine, ci ce se va întâmpla ziua următoare.

Independenţa nu va schimba faptul că palestinienii rămân divizaţi. Şi nici nu va conta în negocierile cu Israelul asupra frontierelor Ierusalimului sau în problema reîntoarcerii refugiaţilor. Dar ar putea hrăni ceva ce această mică parte de lume produce în cantităţi uriaşe: speranţe care se transformă rapid în dezamăgiri.

Netanyahu apără ofensiva împotriva "Flotei solidarităţii"

Politică | 01.06.2010

Militari israelieni coboară pe frânghii pe puntea vasului "Mavi Marmara" (31.05.2010)

Israelul a declanşat ieri o intervenţie militară împotriva aşa-numitei "flote a solidarităţii cu Fâşia Gaza". Operaţiunea s-a soldat cu vărsare de sânge. În urma acţiunii şi-au pierdut viaţa cel puţin nouă persoane.

Comunitatea internaţională a reacţionat scandalizată. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat astăzi o rezoluţie în care condamnă acţiunea statului evreu şi cere între altele eliberarea imediată a vaselor şi a persoanelor sechestrate. De asemenea, Consiliul de Securitate solicită demararea promptă a unei investigaţii imparţiale. Israelul a respins acuzele reliefând că militarii au acţionat  în legitimă apărare.

Guvernul de la Ierusalim a cedat azi dimineaţă (1.6.) presiunilor internaţionale şi a publicat înregistrări video de la ofensiva împotriva vasului „Mavi Marmara“. Imaginile arată coborârea soldaţilor evrei din elicoptere cu ajutorul frânghiilor, în timp ce la bordul navei, demonstranţii îi atacă lovindu-i cu răngi de fier. În acest moment, comandantul unităţii de intervenţie le permite soldaţilor să se apere în faţa agresorilor: "La bordul vaporului e multă violenţă, au loc bătăi. Dacă ar să fie necesar, se poate deschide focul. Aveţi grijă să-i scoateţi teferi şi nevătămaţi de pe vas".

Activiştii "flotei solidarităţii" la bordul vasului Mavi Marmara

În afara răngilor de fier, armata israeliană a găsit pe vapor cuţite, prăştii şi muniţia aferentă - bile de sticlă, precum şi gaze lacrimogene. În imaginile filmate se aud, de asemenea, focuri de armă, şi pe fundalul lor apelul comandantului navei aflate în drum spre Gaza: "Către toţi fraţii de pe punte. Am pierdut în mare parte controlul asupra vasului. Vă rog să coborâţi şi să vă ocupaţi poziţiile".

Ancheta pe marginea incidentului de pe vaporul „Mavi Marmara“ va rămâne multă vreme în centrul atenţiei publice. În opinia premierului israelian, Benyamin Netanyahu este însă limpede că soldaţii evrei au acţionat în legitimă apărare: "Demonstranţii i-au atacat pe primii soldaţi care au coborât pe vas cu răngi de fier. Militarii au fost bătuţi, înjunghiaţi şi au fost trase chiar şi focuri de armă. Soldaţii noştri au fost nevoiţi să se apere, altminteri ar fi fost omorâţi. În urma acestor incidente au fost ucise cel puţin zece persoane. Regretăm pierderea acestor vieţi", a declarat premierul Benyamin Netanyahu, care şi-a întrerupt vizita în SUA. Şeful executivului israelian şi-a contramandat de asemenea întrevederea cu preşedintele Barack Obama prevăzută pentru astăzi la Washington.

Sute de militanţi pro-Hamas au fost sechestraţi în portul din Aşdod. Guvernul israelian intenţionează să-i expulzeze. Cine se va opune expulzării riscă să fie arestat. Printre persoanele arestate se află şi unii activişti porpalestinieni şi deputaţi ai Partidului german al Stângii. Aceştia ţinuseră să participe la aşa-numita "misiune de solidaritate", menită să spargă blocadă israeliană impusă fâşiei după preluarea de către Hamas a puterii în Gaza.

Autor: Sebastian Engelbrecht/Ana-Maria Fischer-Dieskau

Redactor: Petre M. Iancu

Israelul şi bătăliile sale pierdute

01.06.2010

Indiferent ce anume s-a întâmplat în largul coastelor israeliene, statul evreu a mai pierdut o mare bătălie. Una propagandistică.

Într-un târziu, la 11 septembrie 2001, lumea liberă a sesizat în fine că se află angrenată în război cu islamismul extremist. Edificarea, precară şi incompletă până azi, nu s-ar fi produs, dacă n-ar fi avut loc mega-atentatele al Quaidei. Dar acest război, declanşat de forţe fundamentaliste din lumea islamică împotriva valorilor occidentale, începuse cu decenii în urmă, prin revoluţia iraniană şi exportul ei, precum şi prin repetatele şi concertatele atacuri arabe contra statului evreu. Un stat, resimţit în vaste zone ale universului musulman, drept un corp apusean, străin şi ostil, implantat în Orientul Mijlociu.

Între timp, tiermondista campanie anti-israeliană s-a diversificat şi a devenit net mai eficientă. Terorismul sinucigaş a încetat de mult să fie singura armă de care se folosesc extremiştii. Sub impactul extinderii relativismului cultural în occident şi a transformării corectitudinii politice într-o ideologie atotcuprinzătoare, militantismul anti-sionist a învăţat să se folosească deopotrivă de orice slăbiciuni sau reflexe antisemite din lumea apuseană, ca şi de forţa percutantă a imaginii televizate.

Cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, Israelul s-a văzut supus unei intense ofensive propagandistice. Iniţiat în timpul celei de-a doua Intifade şi ajuns la apogeu mai întâi în 2006, în timpul confruntării cu organizaţia şiită pro-iraniană Hizbullah, apoi în 2008 şi 2009, în urma campaniei anti-Hamas din Gaza, acest război televizat are un scop clar.

Purtată, chipurile, în numele „păcii" şi a „idealurilor umanitare", obiectivul străveziu al acestei campanii este să-i sustragă statului evreu legitimitatea şi să-l izoleze pe plan internaţional. În acest context, ea aminteşte de similarele operaţiuni "de agit-prop" declanşate de sovietici în anii 50, 60 şi 70, cu sprijinul şi complicitatea multor intelectuali de stânga din Apus. Diferenţa dintre campania actuală şi cea a Moscovei din timpul Războiului Rece e însă clară. Cea din urmă a eşuat jalnic graţie coeziunii occidentale şi inepţiei propagandiştilor Kremlinului. Cea actuală are toate şansele să fie încununată de un triumfător succes.

Operaţiunea israeliană de stopare a flotilei pornite spre Gaza spre a sparge blocada impusă Fâşiei după acapararea puterii în zonă de către gruparea extremistă Hamas s-a soldat nu doar cu morţi şi răniţi. Deşi înregistrările video difuzate de israelieni relevă că militarii statului evreu au acţionat în legitimă apărare, eşecul propagandistic al Executivului de la Ierusalim e evident. Sub presiunea tot mai influentei opinii publice islamice, Israelul s-a văzut confruntat din capul locului cu o indignare şi o condamnare internaţională cvasi-unanime. În plus, conform vrăjmaşilor săi, statul evreu ar fi comis „un masacru” şi şi-ar fi devoalat „barbaria".

În fapt, Israelul şi-a trădat proasta pregătire la nivelul serviciilor secrete. Statul evreu şi-a mai demonstrat incapacitatea de a face faţă, în mod adecvat, necesităţii de a menţine blocada impusă extremiştilor pro-iranieni din Gaza, precum şi, mai ales, de a contracara eficient campania publică internaţională de ţintuire a statului evreu la stâlpul infamiei.

Evident, dacă, înainte de a se înarma cu răngi de fier, aşa-numiţii „activişti pentru pace” ar fi dorit cu adevărat aplanarea conflictului israeliano-arab şi nu intensificarea lui, ar fi avut multiple posibilităţi s-o facă. S-ar fi putut de pildă declara de acord cu formulele de compromis propuse de oficialităţile israeliene, bunăoară de a se transporta ajutoarele umanitare prin portul israelian Ashdod. Că le-au respins nu e întâmplător, ci ţine de un calcul tactic şi strategic. Cel tactic a ieşit. Israelului i s-a mai pricinuit o înfrângere diplomatică fără precedent, precum şi un prejudiciu de imagine enorm.

Dar şi Anglia şi-a pierdut în istorie mai toate bătăliile. Nu însă pe cele decisive.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Cristian Ştefănescu

Premierul turc cere pedepsirea Israelului pentru atacul asupra convoiului umanitar

Raidul Israelului asupra convoiului umanitar internaţional în largul coastelor Gazei este un masacru care trebuie pedepsit. Afirmaţia aparţine premierului turc, Recep Tayyip Erdogan, care a avertizat autorităţile de la Ierusalim să nu pună la încercare răbdarea Ankarei. Într-un discurs în parlament, Erdogan a mai cerut Israelului să ridice şi ceea ce a numit embargoul inuman impus Fâşiei Gaza. Primul ministru turc a solicitat o anchetă internaţională privind atacarea de către comandourile israeliene a convoiului umanitar sprijinit de Turcia. Într-o notă critică la adresa operaţiunii marinei israeliene s-a exprimat şi preşedintele UE, Herman van Rompuy, care a declarat că pierderea de vieţi omeneşti în incidentul respectiv este inexplicabilă.

Turcia acuză Israelul de „terorism de stat”

Autor:   Paul Ciocoiu

Marţi, 01 Iunie 2010. 2605 vizualizări, 293 comentarii, 1 vot

Regimul de la Ankara a condamnat ieri, în termen duri, atacul armatei israeliene asupra unui grup de vase care transporta ajutoare pentru palestinienii din Fâşia Gaza.

Ankara a reacţionat virulent la asaltul forţelor speciale israeliene asupra flotei internaţionale, formată în mare parte din vase turceşti, care transportă ajutoare umanitare în Fâşia Gaza, condamnând în termeni duri operaţiunea derulată în cursul nopţii de duminică spre luni şi soldată cu cel puţin 9 morţi în rândul pasagerilor.

„Acest atac este un alt semn al nivelului nesăbuit la care au ajuns politicile violente ale guvernului israelian”, a declarat vicepremierul turc Bulent Arinc într-un discurs televizat, în timp ce şeful executivului de la Ankara, Tayyip Recep Erdogan, şi-a întrerupt un turneu în America de Sud şi a revenit în ţară. „Israelul a comis un act de terorism de stat”, a acuzat Erdogan.

Din cei 600 de pasageri de pe nava Mavi Marmara, cea mai mare din flotă şi la bordul căreia comandourile israeliene au deschis focul, aproape 400 erau turci, a adăugat Arinc, citat de Reuters.

„Condamnăm atacul Israelului la modul cel mai ferm”, a subliniat oficialul turc. Turcia, stat membru NATO, şi-a rechemat ambasadorul în Israel şi şi-a suspendat participarea la trei exerciţii militare comune cu statul evreu.

Consiliul de Securitate al ONU s-a reunit, ieri după-amiază, la cererea Turciei, membru nepermanent al forului decizional al Naţiunilor Unite. În paralel cu reacţiile oficiale ale Ankarei, mii de turci au protestat, ieri, în Istanbul, cel mai mare oraş al ţării, scandând sloganuri ostile statului evreu.

Israelul se justifică

Confruntat cu un val de reacţii ostile, statul evreu a încercat să convingă, ieri, comunitatea internaţională că operaţiunea armatei a fost ultima soluţie pe care guvernul a avut-o în vedere.

Adjunctul ministrului de externe, Dany Ayalon, a declarat, într-o conferinţă de presă, că pasagerii de la bordul navei Mavi Marmara i-au provocat pe militarii israelieni, cărora au încercat să le smulgă armele.

„Au fost atacaţi cu cuţite, cu răngi de fier şi chiar cu focuri de armă”, a mai precizat şi purtătorul de cuvânt al executivului de la Ierusalim, care a confirmat că zece militari israelieni au fost răniţi, unul fiind în stare foarte gravă.

Netanyahu nu mai merge în SUA

Premierul Benjamin Netanyahu, aflat în vizită în Canada, şi-a anulat deplasarea la Washington, unde urma să se întâlnească cu preşedintele american Barack Obama, şi a revenit în Israel pentru a gestiona situaţia de criză. El nu a ezitat să îşi manifeste public sprijinul pentru Tsahal, armata israeliană.

Mai mulţi oficiali europeni, printre care comisarul pentru Relaţii Externe, Catherine Ashton, şi şeful diplomaţiei franceze, Bernard Kouchner, alături de secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, au cerut demararea unei anchete complexe, în timp ce mai multe state au convocat pentru explicaţii ambasadorii israelieni.

Incidentul de ieri a adus relaţiile turco-israeliene la un nivel de avarie, după ce Ankara şi Ierusalimul s-au mai confruntat în ultima perioadă pe diferite teme, în special pe situaţia din Fâşia Gaza.

Tensiunile s-au accentuat după ce Turcia a mediat recent un acord nuclear cu Iranul, acuzat de statul evreu că vrea să producă armament atomic.

Turcia practică un joc periculos în Orientul Apropiat

02.06.2010

Proteste la Istanbul

Turcia a preluat în ultimele luni un rol de mediator în Conflictul din Orientul Apropiat. Acum, după sângeroasa misiune militară israeliană de stopare a flotei cu ajutoare pentru Fâşia Gaza, soldată cu moartea mai multor cetăţeni turci, aparent nu mai poate fi vorba de aşa ceva. Premierul turc, Recep Tayyip Erdogan a calificat incidentul drept "masacru" şi a cerut pedepsirea statului evreu. Un comentariu de Baha Güngör.

Că Israelul nu este gingaş când este vorba să-şi impună interesele, ştie întreaga lume. Că Israelul nu se dă în lături să înclace drepturile omului, să atace civili lipsiţi de apărare sub pretextul autoapărării - cel târziu de la războiul din Gaza, nu mai necesită dovezi suplimentare.

De aceea trebuie să fie permisă întrebarea: ce scop a urmărit acţiunea întreprinsă de o organizaţie turcească, declarată independentă de guvern, cu sprijinul unor activişti europeni. Scopul declarat oficial nu a putut fi atins, după cum era şi de aşteptat. Navele nu au reuşit nici să străpungă blocada instituită de Israel în jurul Fâşiei Gaza şi nici să descarce ajutoarele direct la ţărmul teritoriului palestinian. De altfel, de câteva sâptămâni, Israelul a tot transmis Turciei, prin toate canalele diplomatice disponibile, că va stopa o astfel de acţiune, la nevoie cu mijloace violente.

Israelul şi-a pus în practică ameninţările, luând cu asalt cea mai mare navă din convoi. În cursul acţiunii, statul evreu a încălcat dreptul internaţional fiindcă navele se aflau în apele internaţionale. Militarii israelieni au deschis focul ucigând şi rănind oameni. De atunci, Recep Tayyip Erdogan îşi manifestă nestânjenit mânia faţă de Israel, jucând un joc periculos.

Turcia nu este o ţară oarecare, ci un membru al NATO de aproape 60 de ani. Ca aliat al Pactului Nord Atlantic, Turcia are obligaţia de a milita în favoarea păcii. În ultimul timp, diplomaţiei de la Ankara îi reuşise să detensioneze raporturile dintre Iran şi occident, să medieze între Israel şi Siria, ca un partener credibil. De la debutul acestei săptămâni însă, Turcia a devenit membru al frontului anti-israelian din Orientul Mijlociu. Credibilitatea ţării are cel puţin de suferit din perspectiva viitoarelor misiuni de mediere.

Turcia nu are voie să se înhame la căruţa unor state nedemocratice

Nava turcească era pavoazată cu imense drapele turceşti şi palestiniene. Imaginea transmisă a fost aceea că militarii israelieni au luat cu asalt o navă turcească. În Turcia au fost mobilizaţi zeci de mii de demonstranţi care au asediat reprezentanţele diplomatice israeliene. În faţa grupului parlamentar al formaţiunii de guvernământ AKP, Erdogan a atacat viguros Israelul, vorbind despre "terorism de stat" şi despre un "regim al minciunii", fiind de părere că "israelienii se pricep de minune să omoare oameni". Premierul turc a cerut în consecinţă "pedepsirea" statului evreu. "Cine trece acum cu vederea faptele abominabile comise de Israel, se face părtaş la crime împotriva umanităţii" - a mai spus Erdogan.

Turcia este un mediator important în eforturile internaţionale de asigurare a unei păci durabile în Orientul Apropiat, în Caucaz, dar şi în Balcani. De aceea, nu are voie să se înhame la căruţa unor state neiubitoare de pace din Orientul Apropiat, aşezate pe temelii nedemocratice.

În Turcia nu există decât extrem de puţine voci care avertizează asupra posibilelor consecinţe ale războiului retoric în plină desfăşurare. În Europa, argumentele lui Erdogan sunt luate la cunoştinţă cu stupoare. Chiar dacă el condamnă antisemitismul şi promite siguranţă comunităţii evreieşti din ţară, un val de ură antiisraeliană a cuprins Turcia.

Unul din puţinii comentatori europeni rezonabili ai incidentului din Marea Mediterană a fost Ruprecht Polenz, preşedintele Comsiei de Politică Externă a Bundestagului. El a cerut, în disonanţă faţă de colegii săi de partid creştin-democraţi, motivarea Turciei pe drumul integrării europene în locul discriminării acestei ţări din motive religioase şi culturale. În acest moment este greu de anticipat în ce tabără se va afla Turcia în cazul eşuării proiectului european. UE ar face însă bine, în interesul propriei sale politici externe, să încurajeze Turcia pe drumul integrării în structurile comunitare.

Autor: Baha Güngör / Ioachim Alexandru

Redactor: Rodica Binder

Noua ecuaţie politică din Orientul Mijlociu

02.06.2010

Nu e clar cine anume a luat, în Israel, decizia reţinerii, timp de ore în şir, a înregistrărilor video documentând agresivitatea ieşită din comun a aşa-zişilor „militanţi pentru pace”.

Oameni, care s-au repezit, înarmaţi cu răngi de fier, să-i omoare în bătaie pe soldaţii israelieni trimişi să oprească din drum flotila de nave, cu sute de activişti pro-palestinieni, în special turci şi arabi la bord, ce se îndreptau să deblocheze fâşia Gaza. Or, Gaza e un teritoriu blocat nu doar de israelieni, ci şi de egipteni, de când la cârma lui se află organizaţia extremistă Hamas, izolată de vecini anume ca să nu se înarmeze până în dinţi teroriştii islamişti.

Fapt e că, spre deliciul grupării Hamas şi al Iranului fundamentalist-islamic care-i sponsorizează pe extremişti, duşmanii statului evreu au profitat cu impunitate, timp de tot atâtea ceasuri , de supremaţia imaginilor propagandistice anti-israeliene.

Transmise lumii, prin televiziuni, în scopul denigrării Israelului ca ţară chipurile barbară ce ar recurge la violenţă împotriva unor oameni pasămite paşnici, aceste imagini au provocat statului evreu un imens prejudiciu de imagine. Ele au afectat şi mai grav relaţiile, oricum serios împovărate, dintre Israel şi statele din Orientul Mijlociu, îndeosebi cele dintre Ierusalim şi oficialităţile de la Ankara.

Or, Turcia poartă o mare parte din răspundere pentru sângeroasele evenimente din Marea Mediterană. Fiindcă guvernul islamist de la Ankara este cel care a susţinut, fie şi neoficial, aşa-zisa misiune de „solidaritate" pro-palestiniană, menită să provoace statul evreu printr-o demonstraţie politică având nu atât scopuri umanitar-pacifiste cât anti-sioniste. Încărcate până la refuz cu sute de militanţi, mai degrabă decât cu ajutoare umanitare, vasele flotei plecate din Turcia, cu nenumărate drapele turceşti şi palestiniene fluturând pe puntea principalei nave, nu-şi propuseseră să aline presupusele suferinţe ale populaţiei din Gaza. Ci să provoace un imens scandal internaţional. Fiindcă altfel ar fi acceptat sugestiile Ierusalimului de a-şi descărca ajutoarele într-un port israelian şi de a le expedia în Gaza pe uscat.

Turcia ştie la fel de bine ca şi aliaţii ei din NATO ce hram are blocarea Gazei. Ca şi misiunea anti-Hizbullah din largul coastelor libaneze, acest demers încearcă să împiedice importul de arme şi rachete utilizate de organizaţiile teroriste palestiniene din fâşie spre a ataca localităţile israeliene.

Concomitent, la Ankara şi aiurea s-a înregistrat şi faptul că cel puţin 3 din extremiştii turci ucişi în timpul operaţiunii israeliene erau terorişti islamişti care şi-au anunţat expresis verbis intenţia de a deveni „martiri".

Pe de altă parte, e clar că şi responsabilii israelieni au comis greşeli. Dincolo de întârzierea cu care s-a trecut la probarea legitimei apărări a militarilor atacaţi, una din erori rezidă în faptul că unităţile de comando au trecut la acţiune în ape internaţionale. Acest fapt livrează propagandei anti-israeliene unicul argument plauzibil privind o prezumtivă încălcare, de către statul evreu, a dreptului internaţional. În plus, unităţile s-au dovedit insuficient pregătite să facă faţă violenţei exercitate de aşa-zişii „militanţi pentru pace".

Toate acestea nu schimbă în esenţă datele problemei. Conflictul israeliano-arab, generat de refuzul lumii islamice de accepta în Orientul Mijlociu un stat ne-arab şi ne-musulman, va continua să mocnească şi din când în când să erupă.

Ceva mai noi sunt în schimb datele ecuaţiei diplomatice. Preşedintele SUA, principalul aliat al statului evreu, a cerut amorsarea unei anchete independente. Or, democraţia israeliană e perfect capabilă să investigheze operaţiunea. Iar violenţa şi provocarea extremistă de la bordul flotei „de solidaritate" nu mai constituie un secret.

Şi mai problematic e, din unghi apusean, premierul islamist al Turciei, care şi-a perpetuat escaladarea retorică anti-israeliană. Erdogan nu poate fi bănuit că nu cunoaşte contextul politic în care şi-a formulat incendiarele acuze de „masacru" şi revendicările de „pedepsire" a statului evreu. De asmenea, excesele verbale turceşti nu sunt de natură să-i îngrijoreze acut doar pe israelieni.

Fiindcă, în timp ce sub Obama SUA dau dovadă în Orientul Mijlociu de perplexitate, incoerenţă, lipsă de loialitate faţă de aliaţi şi de sensibilitate diplomatică, Turcia îşi demonstrează despărţirea de valorile occidentale. Stridenţa şi virulenţa Ankarei par să fi pecetluit noua orientare a Turciei şi trecerea acestui stat NATO, cu arme şi bagaje, în tabăra Iranului, a Siriei şi a celorlalte forţe din coaliţia islamistă din regiune.

În aceste condiţii, şansele de pace în Orientul Mijlociu se destramă rând pe rând. Extremiştii exultă. Iar israelienii se vor simţi pe viitor şi mai izolaţi şi, ca atare, tot mai înclinaţi să recurgă la operaţiuni de auto-apărare din ce în ce mai drastice.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Rodica Binder

Pro sau contra blocadei?

03.06.2010

Fâsia Gaza ramâne izolata

Comunitatea internaţională ia poziţie faţă de situaţia locuitorilor din Fâşia Gaza. După atacul asupra aşa-zisei "flote a solidarităţii", blocada impusă de Israel a revenit în atenţia liderilor din întreaga lume.

"Israelul are dreptul să ştie dacă este vorba despre o eventuală contrabandă cu muniţie", întrucât "Israelul se află în război cu organizaţia radical-islamică Hamas". Aceasta este opinia vice-preşedintelui american Joe Biden, exprimată într-un interviu televizat. Prima opinie clară a unui oficial american, după ce comunitatea internaţională a insistat să afle pe ce poziţie se situează Washingtonul, după atacul asupra flotei solidarităţii, atac soldat cu nouă morţi şi mai mulţi răniţi.

Inadvertenţe americane

La New York însă, presa sesizează deja inconcordanţe în interiorul administraţiei Obama. Mai mulţi membrii ai guvernului sunt citaţi de "New York Times" ca fiind împotriva blocadei maritime impuse de Israel pe coastele Fâşiei Gaza. Mai mult chiar, Washingtonul ar insista asupra unei noi linii politice, care să permită introducerea de alimente în zonele grav afectate de sărăcie din teritoriile palestiniene.

Ban Ki Moon - Secretarul General al ONU

Şi tot la New York, Ban Ki Moon nu ezită să lanseze apeluri cât se poate de clare: "Această tragedie scoate la lumină o problemă fundamentală mult mai serioasă. Blocada îndelungată aplicată Fâşiei Gaza este contraproductivă şi complet greşită. Sunt pedepsiţi civili inocenţi. Blocada trebuie ridicată imediat de către autorităţile israeliene".

Ancheta ONU

De altfel, imediat după incident, Consiliul Permanent de Securitate al ONU a dispus începerea unei anchete transparente şi credibile asupra cauzelor care au dus la uciderea şi rănirea mai multor civili.

Întrucât majoritatea activiştilor din convoi sunt de origine turcă, atacul a fost aspru criticat de guvernul de la Ankara. "Crime ordonate de autorităţi" sau "masacru sângeros" sunt doar două dintre expresiile dure folosite de autorităţile turce, care cer pedepsirea imediată a celor vinovaţi.

În cursul acestei nopţi, la Istanbul au ajuns 466 de activişti eliberaţi de autorităţile israeliene, şase dintre aceştia fiind cetăţeni germani.

În vreme ce politicienii se întrec în declaraţii şi acuzaţii, blocada impusă încă din vara anului 2007, în urma unui conflict violent între organizaţiile rivale palestiniene Fatah şi Hamas, se menţine. Sub conducerea grupării radical-islamice Hamas, 1 milion şi jumătate de oameni continuă să sufere de foame, într-o sărăcie cruntă.

Autor: Alina Kühnel

Redactor: Alexandra Sora

Israelul respinge ideea unei comisii internaţionale în cazul flotilei propalestiniene

Politică | 04.06.2010

Israelul a respins apelurile ONU şi ale altor organizaţii sau state pentru o anchetă internaţională în cazul raidului său militar asupra flotilei umanitare pentru Gaza.

Guvernul israelian a refuzat categoric înfiinţarea unei comisii internaţionale care să investigheze circumstanţele atacării de către armata israeliană a flotilei care se îndrepta spre Fâşia Gaza cu ajutoare pentru palestinieni. Ministrul de externe evreu, Avigdor Liberman, a anunţat în schimb că Israelul însuşi va crea o astfel de comisie din care, dacă se doreşte, pot face parte şi experţi străini.

Într-o intervenţie la postul public de radio, Liberman a declarat că Israelul nu va permite nici următoarei flotile cu ajutoare pentru Fâşia Gaza să ajungă la destinaţie.

"Prefer să accept criticile internaţionale decât să înmormântez soldaţi. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte trebuie să fie clar pentru toată lumea că flotila nu a ajuns pe coastele Fâşiei Gaza şi nici o altă ambarcaţiune nu va ajunge acolo", a subliniat, ferm, Avigdor Liberman.

"Vina aparţine în totalitate Turciei"

În ceea ce priveşte protestele vehemente ale Turciei, ministrul de externe israelian a declarat că nu este în interesul Israelului să încingă atmosfera oricum tensionată în regiune. "Nu noi am declanşat această provocare, noi nu am trimis oameni înarmaţi cu cuţite şi cu leviere în Turcia. În acest caz, întreaga vină aparţine de la început şi până la sfârşit turcilor. Noi nu avem pentru ce să ne scuzăm, dimpotrivă", a mai spus oficialul israelian.

Dincolo însă de criticile Turciei, armata israeliană se confruntă şi cu un val de masive proteste ale Asociaţiei Presei Internaţionale. Reprezentanţii acesteia acuză armata israeliană că nu permite publicarea fotografiilor făcute de jurnaliştii care se aflau la bordul flotilei "Free Gaza" şi spun că soldaţii israelieni au prezentat imagini şi filmări făcute înainte de declanşarea raidului asupra flotilei, fără a cere permisiunea celor care le realizaseră.

"Spargerea blocadei cu orice mijloace"

Aseară, miniştrii arabi ai Afacerilor Externe au hotărât, în cadrul unei reuniuni extraordinare la Cairo, să "spargă" blocada israeliană impusă Fâşiei Gaza "prin toate mijloacele". Anunţul a fost făcut de secretarul general al Ligii Arabe, Amr Moussa, citat de AFP. Miniştrii au apreciat drept pozitivă hotărârea egipteană, anunţată marţi, privind deschiderea terminalului de la Rafah pe o perioadă nedeterminată, a anunţat acelaşi Moussa. Reuniunea a fost convocată pentru identificarea unui răspuns "colectiv" în urma unui atac al Israelului împotriva flotilei propalestiniene, pe fondul unor puternice presiuni din partea opiniei publice.

De asemenea, Moussa a subliniat că arabii "nu au sentimentul că Israelul cooperează sau ar avea intenţia să coopereze în privinţa eforturilor de pace", o aluzie la negocierile indirecte purtate prin intermediul Statelor Unite.

"Acesta este motivul pentru care ne pregătim să mergem la Consiliul de Securitate, pentru a prezenta dosarul conflictului israelo-arab în ansamblul său", a precizat el.

Autor: Clemens Verenkotte / Vlad Drăghicescu

Redactor: Rodica Binder

Israelul şi dubla măsură

Politică | 04.06.2010

Flotila de solidaritate cu Gaza

Că în lumea musulmană, antisemitismul a luat proporţii fără precedent se ştie de mult. Înspăimântătoarea intensitate a ostilităţii faţă de evrei reiese între altele din nenumăratele apeluri la vărsare de sânge evreiesc lansate în internet după stoparea de către israelieni a flotilei de solidaritate cu Gaza.

Frecvenţa şi virulenţa acestor apeluri, datorate în special unor utilizatori turci ai site-urilor Facebook şi Twitter au sfârşit prin a alarma şi comunitatea evreiască din Berlin, care s-a adresat justiţiei germane cerându-i să pună capăt instigărilor la ură şi la crimă.

Vehemenţa urii anti-israeliene, alimentate nu doar de mai vechile sau mai recentele excese retorice iresponsabile ale premierului turc Erdogan, ci şi de critici parţial nejustificate la adresa Ierusalimului, formulate în special de stânga occidentală a devenit de mult un factor politic cheie. Un factor care modifică şi complică profund misiunea Comunităţii Internaţionale de a aplana conflictul israeliano-arab.

Fiindcă, în siajul acestei adversităţi radicale, mascând deopotrivă interese politice înguste, carenţe de personalitate şi de civilizaţie, precum şi abulie morală, evoluează mai vechiul proces de demonizare a statului evreu. Acest proces nu poate avea decât efecte dintre cele mai pernicioase asupra oricăror eforturi de aplanare negociată a conflictului dintre israelieni şi palestinieni întrucât, pe de o parte, exacerbează sentimentul evreiesc al izolării şi ca atare tendinţa adoptării de măsuri israeliene tot mai dure. Pe de alta, încurajează fixarea taberei palestiniene, arabe şi islamice pe poziţia unor inacceptabile revendicări maximaliste.

Toate acestea nu înseamnă fireşte că trebuie trecute cu vederea erorile tactice ori strategice săvârşite de oficialităţile israeliene. La categoria erori tactice trebuie incluse de pildă demararea în ape internaţionale a unei operaţiuni militare lipsite de o pregătire prealabilă suficientă în materie de informaţii secrete şi în absenţa unor măsuri de flancare informaţională adecvate. Ori, punerea în dificultate, din pricina unei birocraţii israeliene excesive, a lui Joe Biden, surprins de proiecte de construcţie controversate, în timpul vizitei efectuate de vicepreşedintele american la Ierusalim.

Dincolo de legitimitatea unor critici justificate la adresa autorităţilor israeliene se remarcă însă, şi în Apus, o tot mai accentuată tendinţă de a se aplica statului evreu nu numai grila demonizării, ci şi pe cea a unor standarde diferite. Aşa de pildă, Naţiunile Unite şi varii cancelarii au cerut Israelului să accepte o comisie de anchetă internaţională care să investigheze incidentul de pe nava turcească Mavi Marmara. Pavoazată cu drapele turceşti şi palestiniene, nava, însoţită de alte vapoare încercase să spargă blocada impusă fâşiei Gaza, de când la conducerea ei se află organizaţia teroristă islamistă Hamas.

Ciocnirile de pe această navă, plină până la refuz cu militanţi islamişti înarmaţi între altele cu răngi de fier, care, departe de orice pacifism sau umanism, s-au repezit să-i atace pe militarii israelieni, s-a soldat cu nouă morţi. Or, nimeni nu s-a gândit de pildă să ceară Germaniei să admită o comisie de anchetă internaţională în cazul bombardării celor două autocisterne capturate de talibani. Bombardamentul, solicitat de un ofiţer german din Afganistan, se soldase cu 150 de morţi, între care şi numeroşi civili. Procuratura germană a sistat investigarea colonelului Klein, considerând că ofiţerul n-a comis o greşeală imputabilă juridic.

Or, democraţia israeliană nu e mai puţin vitală decât cea germană şi ca atare e perfect capabilă să se auto-investigheze credibil. A nu admite acest fapt echivalează cu a perpetua discreditarea, demonizarea şi delegitimarea statului israelian şi ca atare, cu a complica misiunea aplanării litigiului din Orientul Mijlociu.

Sub politica oarecum confuză a administraţiei Obama, SUA s-au demonstrat incapabile să urnească din loc negocierile din Orientul Mijlociu. Dimpotrivă, ele par a fi devenit imposibile. Ar fi ceasul Europei.

Or, Europa se confruntă ea însăşi cu probleme imense de adecvare la realităţile devenite vizibile la 11 septembrie 2001. Voturile imigranţilor musulmani, frica de extremismul islamist, pacifismul, relativismul postmodern, moral şi cultural, manifestat în aşa-zisa corectitudine politică îşi dau mâna pe bătrânul continent. Pe mulţi politicieni şi formatori de opinie din occident, toate acestea îi determină să tacă în reacţie la amploarea pe care au luat-o instigările anti-israeliene şi antisemite.

Aceiaşi elită tinde să ignore şi vădita trădare a intereselor occidentale de către Turcia premierului islamist Erdogan, care, de-o bună bucată de vreme, cochetează cu Iranul şi cu mişcările extremiste din Orientul Mijlociu. În consecinţă, există motive suficiente de pesimism în privinţa şanselor de relansare a tratativelor de pace în Orientul Mijlociu.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Rodica Binder

Vocea raţiunii

Politică | 08.06.2010

Scriitorul israelian Amos Oz

Cîtă vreme Israelul va confunda violenţa cu puterea, conflictul va dura – crede scriitorul israelian Amos Oz, referindu-se la modul în care autorităţile de la Ierusalim au găsit de cuvinţă să oprească din drum aşa numita flotă a solidarităţii.

Fără a fi singurul, dar ca puţini alţii, scriitorul israelian Amos Oz s-a implicat lucid şi tenace, în dezbaterile generate de conflictul din Orientul Apropiat prin cărţile sale, prin articolele şi eseurile publicate şi traduse în întreaga lume.

Pledînd împotriva fanatismului, în cărţi şi în viaţă, în favoarea păcii, dar nu a uneia cu orice preţ şi necondiţionate, dispus să-şi revizuiască poziţiile, nu radical ci doar nuanţîndu-le în funcţie de şansele unei soluţii de a aduce pacea, intervenţia sa publicistică în dezbaterile iscate de felul în care autorităţile israeliene au tăiat calea aşa numitei „flote a solidarităţii”, devenise aproape scadentă.

Sub titlul „Spirala ucigaşă”, Amos Oz semnează un articol pe care Frankfurter Allgemeine Zeitung l-a tipărit înainte ca ceaţa ce învăluie încă toate cele petrecute pe bordul navei Mavi Marmara să se risipească.

Opiniile scriitorului israelian, adept al soluţiei celor două state, membru al mişcării Peace Now, sunt greu digerabile pentru adepţii înverşunaţi ai soluţionării conflictului prin forţa armelor.

De peste două mii de ani, evreilor le-a fost dat să cunoască limbajul violenţei doar sub forma loviturilor pe care le-au tot primit. De cîteva decenii încoace suntem şi noi capabili să recurgem la violenţă. Această putere ne-a ameţit adesea. Dacă suntem confruntaţi cu o problemă, ne imaginăm că o putem soluţiona doar militar, precum cel care, ţinînd în mînă un ciocan, ar vedea în fiecare problemă un cui.

O incursiune în istoria statului evreu îi permite autorului să readucă în actualitate figurile unor lideri ai generaţiei de întemeietori care au recunoscut limitele violenţei şi au ştiut cum să procedeze spre a nu le transgresa.

Cotitura fundamentală în schimbarea strategiei ar fi indus-o războiul de şase zile, din 1967. De atunci ar data şi fixarea pe forţa militară, mantra, deviza fiind, pînă azi, următoarea: dacă obiectivul nu poate fi atins prin forţă, trebuie să recurgem la şi mai multă forţă.

Produsele acestei noi strategii nu doar militare ci şi mentale ar fi încercuirea Fîşiei Gaza, pe de o parte, şi, pe de alta, ideea că Hamasul poate fi înfrînt „manu militari” - în acelaşi fel lăsîndu-se „soluţionată”

şi problema palestiniană.

Scriitorul Amos Oz, dând o mână de ajutor la strângerea măslinelor, alături de palestinieni în satul Aqraba, din Cisiordania

Riscînd să suscite aversiunile latente sau reacţiile vehemente ale propriilor săi conaţionali, Amos Oz întrevede în organizaţia Hamas nu doar componentele ei teroriste ci şi statutul ei „ideatic”, ideologic (fanatic, ce-i drept), născut însă din descumpănirea şi disperarea multor palestinieni.

Ceea ce adepţilor soluţiilor dure în combaterea terorismului li s-ar putea părea un sacrilegiu, o erezie fatală, dobîndeşte în discursul raţional şi lucid al scriitorului israelian statutul de axiomă morală şi demonstraţie irecuzabilă, istoric argumentată:

Niciodată o idee nu a putut fi anihilată prin violenţă, nici prin blocade, nici prin atacuri aeriene, nici prin coloane de blindate, nici prin bătălii navale. Pentru a înfrînge o idee trebuie să-i opui ceva mai bun, o altă idee, mai atrăgătoare, mai acceptabilă.

Aplicată în cazul conflictului israeliano-palestinian, axioma ar avea drept consecinţe crearea unui stat palestinian, format din Cisiordania şi Gaza în frontierele din 1967, cu capitala în Ierusalimul de Est, şi încheierea unui acord de pace între guvernul lui Abbas şi cel israelian.

Cît desptre conflictul cu Fîşia Gaza, acesta ar fi soluţionabil doar prin tratative cu Hamas, preferabilă fiind şi includerea în negocieri a lui Abbas şi a mişcării Fatah.

În situaţia actuală, scenariul pare de-a dreptul utopic - deşi nu mai puţin himerică este şi convingerea că soluţionarea conflictului ar fi posibilă doar prin suplimentarea şi intensificarea mijloacelor militare.

Enunţînd banalul adevăr că nici israelienii şi nici palestinienii nu sunt doar ei locuitorii exclusivi ai ţării - sau ai Ierusalimului - Amos Oz dă acestei constatări rezonanţa unui avertisment:

Cît timp noi, israelienii şi palestinienii, nu recunoaştem consecinţele logice ale acestui simplu adevăr,vom trăi într-o permanentă stare de asediu - Gaza sub asediu israelian, Israel sub cel internaţional şi arab.

Ca şi cum ar fi intuit că adversarii săi îl pot acuza în cel mai bun caz de idealism, de pacifism sau de defetism, Amos Oz revine asupra importanţei pe care o are potenţialul militar pentru Israel, pentru existenţa şi libertatea statului evreu.

Dar - orice încercare de a uza nu preventiv, în scopul apărării, ci ofensiv de acest potenţial, spre a elimina probleme şi idei - se va solda cu şi mai multe catastrofe de felul aceleia petrecute în dreptul ţărmurilor Fîşiei Gaza, în larg, în apele internaţionale.

La finele lecturii acestui apel la raţiune lansat de scriitorul Amos Oz , ne putem teme că zicala “nimeni nu-i profet în ţara lui” se va adeveri, din păcate, şi de astă dată…

Autor: Rodica Binder

Redactor: Cristian Ştefănescu

Marmeladă şi condimente pentru Gaza

Politică | 11.06.2010

După sângerosul atac al armatei israeliene asupra aşa numitei “flote a solidarităţii”, guvernul de la Ierusalim a anunţat o relaxare a blocadei impuse în Fâşia Gaza.

Marmeladă şi condimente ar putea fi livrate, începând de săptămâna viitoare, populaţiei din Gaza. Anunţul a fost făcut de un purtător de cuvânt al guvernului israelian. Pe lista dată publicităţii mai figurează: chipsuri, biscuiţi, limonadă, fructe şi aparate de ras de unică folosinţă. Aceste produse ajung de mai mulţi ani în Fâşia Gaza, prin tunelul ilegal care face legătura cu Egiptul.

Nil Press, fost şef al biroului de legătură israelian din Gaza, consideră anunţul ca fiind total lipsit de relevanţă. Într-un interviu acordat postului de radio al armatei israeliene, Press a detaliat: “Decizia este prezentată ca o relaxare survenită acum. Nimic mai neadevărat. Asistăm la o manipulare a mijloacelor de informare, care loveşte din nou în statul Israel. Cert este că acestea şi alte produse erau livrate dinainte. Astfel încât ele nu lipsesc cu adevărat din Fâşia Gaza”.

Guvernul Hamas din Gaza a reacţionat cu rezervă la anunţul de astăzi. Ministerul economiei condus de islamişti a informat că se va aplica interdicţie de import pentru produsele evreieşti, fabricate înaintea blocadei în Gaza, precum biscuţi, sucuri şi salate. Hamas reacţionează astfel la decizia Israelului care, de la declanşarea blocadei, în urmă cu trei ani, nu a mai permis livrarea materilor de bază pentru aceste produse în Fâşia Gaza, slăbind astfel economia din teritoriile palestiniene.

Şeful guvernului Hamas, Ismael Hanijeh, a solicitat din nou ridicarea embargoului asupra Fâşiei Gaza. Doar o relaxare a restricţiilor nu este suficientă, în opinia lui Hanijeh.

Washingtonul critica situatia

Preşedintele palestinian Mahmud Abbas a fost primit de Barack Obama la Washington

Chiar şi preşedintele american Barack Obama a caracterizat situaţia ca fiind “insuportabilă”.

Potrivit unor informaţii transmise de postul de radio israelian, Statele Unite ar avea un plan menit a pune capăt blocadei. Forţe internaţionale şi de securitate de la graniţa israeliano-palestiniană ar urma să fie implicate în realizarea acestui plan. În plus, este vizată negocierea unui armistiţiu de durată între Israel şi Hamas.

Siguranta contra hrana

“Siguranţă pentru hrana” - aceasta ar fi deviza sub care ar urma să se desfăşoare planul american, inspirat probabil şi din programul Naţiunilor Unite “Petrol pentru hrana”, care funcţionează din anii 90 în Irak.

Premierul israelian Benjamin Netanjahu nu a comentat, deocamdată, în nici un fel informaţiile de ultimă oră referitoare la embargoul din Fâşia Gaza şi nici la planul Washingtonului.

Autori: Sebastian Engelbrecht / Alina Kuehnel

Redactor: Alexandra Sora

“Blocada civilă” din jurul Fâşiei Gaza va fi înlocuită cu o “blocadă de securitate”

Relaxarea blocadei terestre din jurul Fâşiei Gaza, aşa cum a fost anunţată de Israel, este salutată în occident.

Preşedintele SUA, Barack Obama, intenţionează să se întâlnească pe 6 iulie cu premierul israelian, după ce o preconizată întâlnire similară nu a mai avut loc la începutul lunii iunie, eventual din cauza atacului israelian asupra convoiului de nave încărcat cu ajutoare pentru populaţia din Fâşia Gaza.

De partea cealaltă, palestinienii sunt sceptici în privinţa promisiunilor israeliene, apreciind că acestea ar fi pură diversiune.

Premierul israelian Benjamin Netanyahu a justificat în felul următor decizia de relaxare a blocadei la care este supusă de mai mulţi ani populaţia din Fâşia Gaza: “Politica guvernului faţă de Gaza este clară: Israelul depune eforturi să nu ajungă în fâşia de coastă armele şi materialele cu ajutorul cărora Hamas poate executa atacuri teroriste şi cu rachetă asupra statului evreu şi populaţiei sale. Toate celelalte mărfuri pot fi introduse în Gaza”

Mass media israelienă relatează că Netanyahu ar fi declarat oamenilor săi de încredere că noile măsuri reprezintă o “blocadă de siguranţă”, iar aceste măsuri urmează a fi înăsprite. Nu mai este vorba deci despre o “blocadă civilă” instituită în jurul Fâşiei Gaza. Cabinetul israelian vrea să priveze organizaţia Hamas de posibilitatea de a acuza Israelul că prejudiciază populaţia civilă palestiniană.

Emisarul cvartetului pentru Orientul Apropiat, fostul premier britanic Tony Blair, a calificat în felul următor decizia israeliană, în prezenţa lui Benjamin Netanyahu: “Această schimbare permite guvernului israelian şi premierului să-şi menţină decizia absolută de a apăra securitatea Israelului concomitent cu ameliorarea condiţiilor de viaţă ale oamenilor din Fâşia Gaza.”

Ismail Radwan, purtător de cuvânt al Hamas în Fâşia Gaza, a criticat anunţata relaxare a blocadei, apreciind că aceasta ar fi doar o manevră de diversiune a statului evreu, care vrea să scape de presiunile la care este supus de către comunitatea internaţională de la luarea cu asalt a navelor cu ajutoare, un sângeros incident petrecut în urmă cu trei săptămâni. Radwan a explicat: “Este vorba de încercarea de a eluda decizia internaţională de desfiinţare totală a blocadei din jurul Fâşiei Gaza. Este o încercare de contracarare a presiunilor făcute de lumea islamică şi arabă dar şi de oamenii liberi din întreaga lume, care cer ridicarea blocadei.” El a adăugat că în Fâşie există o penurie reală de aparatură electrică, echipament medical, materiale de construcţie şi oţel, şi orice schimbare care interzice pe mai departe importul acestor produse este numai de faţadă.

Şi trecători pe străzile oraşului Gaza s-au arătat foarte sceptici faţă de anunţul cabinetului Netanyahu, după patru ani de blocadă. Un bărbat a declarat: “Nu vom fi fericiţi până nu vom avea un stat propriu. Sunt sigur că blocada va fi reinstituită. Acesta nu este decât un joc politic. Ei relaxează blocada fiindcă aşa le porunceşte America”. Un altul a estimat: “Trebuie să vedem mai întâi că anunţul se şi aplică. Să facă ce au spus, şi anume să deschidă toate punctele de trecere. Israelul a afirmat că vrea să relaxeze blocada. Vrem ca aceasta să se întâmple cu adevărat, să nu auzim numai declaraţii.”

Potrivit ziarului israelian “Yedioth Achronoth”, chiar şi după anunţata schimbare va fi menţinută interdicţia de import pentru multe sortimente de mărfuri care pot fi folosite la producţia de arme, între care produse de aluminiu, îngrăşăminte chimice şi numeroase produse de metal.

Autor: Clemens Verenkotte / Ioachim Alexandru

Redactor: Petre M. Iancu

Gilad Shalit şi conflictul israeliano-arab

Politică | 25.06.2010

Gilad Shalit, într-o fotografie prezentată de familie

În timp ce premierul israelian Beniamin Netanyahu se pregătea să se întâlnească la Washington cu preşedintele Barack Obama, la Ierusalim se adunau protestatari cerând executivului statului evreu să nu-l uite în temniţă pe franco-israelianul Gilad Şalit, un tânăr răpit la 25 iunie 2006 de organizaţia extremistă palestiniană Hamas şi ţinut de-atunci într-o totală izolare. Un comentariu de Petre Iancu.

La 25 iunie 2010 s-au împlinit patru ani de la răpirea, de către gruparea islamistă Hamas, a unui tânăr cu cetăţenie dublă, franceză şi israeliană, pe atunci în vârstă de 19 ani. De-atunci încoace, organizaţia extremistă care controlează fâşia Gaza îl menţine nu doar în captivitate, ci şi într-o izolare completă, fără dreptul de a fi vizitat de Crucea Roşie sau de Semiluna Roşie, fără posibilitatea de a transmite ştiri familiei sale ori de a primi vreo scrisoare sau pachet.

Barbaria condiţiilor de detenţie impuse, de ani în şir, de către gruparea teroristă Hamas, tânărului răpit, a determinat Human Rights Watch să ceară să se pună capăt imediat tratamentului inuman care i se aplică lui Gilad Shalit. În mod absolut justificat, organizaţia pentru apărarea drepturilor omului a calificat acest tratament drept „tortură”.

În vest acest cuvânt e tare. În orient nu înseamnă însă mai nimic.

Ca atare, acest calificativ din partea unei organizaţii care excelează altfel prin critici virulente la adresa statului evreu riscă să rămână fără nici un efect.

Nici decizia israeliană de a menţine doar izolarea militară şi de a renunţa aproape integral la embargoul comercial impus fâşiei Gaza, de când la cârma ei a trecut o organizaţie ce militează deschis pentru distrugerea statului evreu, nu i-a impresionat pe liderii Hamas. Pentru eliberarea lui Shalit, mai marii grupării palestiniene, sponsorizate de negaţioniştii Holocaustului, cu ambiţii nucleare, aflaţi la cârma Iranului, revendică punerea în libertate a mii de terorişti condamnaţi de justiţia israeliană.

Această revendicare plasează statul evreu într-o dilemă perpetuă. Pe de o parte, Israelul depune prin tradiţie eforturi enorme spre a-şi recupera cetăţenii luaţi prizonieri. Pe de altă parte, oficialii de la Ierusalim ştiu bine că orice decizie disproporţionată, luată sub presiune, precum amnistierea în masă a sute şi mii de răufăcători va fi, pe drept cuvânt, cotată ca neechilibrată şi nejustificată şi va sfârşi prin a-i încuraja pe terorişti.

Or, sub o masivă presiune americană şi internaţională, s-a adoptat la Ierusalim şi hotărârea de a se deschide graniţele fâşiei Gaza. Precaut salutată de Comunitatea Internaţională, întâmpinată cu mult scepticism de palestinieni, controversată şi problematică la culme, din unghi israelian, decizia riscă, evident, să-i ofere grupării Hamas considerabile avantaje politice. Organizaţia palestiniană se va folosi,

fireşte, de bunurile importate în Gaza, spre a-şi consolida reputaţia de organizaţie  chipurile „filantropică” şi a se eterniza la conducerea fâşiei, spre deliciul nesfârşit al tuturor mişcărilor teroriste şi al regimurilor exportatoare de extremism. 

Curios şi pernicios politic şi moral nu e, în context, doar caracterul unilateral al presiunilor crescânde exercitate de Comunitatea Internaţională asupra Israelului, în ciuda concesiilor teritoriale, de asemeni unilaterale, făcute de oficialii israelieni în ultimele trei decenii.  Fiindcă aceste presiuni n-au fost niciodată însoţite de o similară plasare în menghină a răpitorilor lui Gilad Shalit, în ciuda cruzimii lor ieşite din comun.

Şi mai straniu e zig-zagul politicii israeliene, care, spre a evita izolarea politică, şi-a abandonat în repetate rânduri, în ultimii 20 de ani, legitimele interese de securitate în favoarea unor prezumtive avantaje diplomatice, vremelnice şi îndoielnice. Acest curs tot mai sinuos în ultima vreme oglindeşte în fapt nu numai neajunsurile conducerii israeliene ci şi abulia elitei politice din capitala SUA, principalul aliat al statului evreu.

Aparent lipsită de valori morale clare, această elită pare cu totul incapabilă să-şi onoreze alianţele şi să ducă la bun sfârşit războiul anti-terorist.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Rodica Binder

Turcia şi-a închis spaţiul aerian pentru avioane israeliene

Politică | 29.06.2010

Heron TP, cel mai mare avion fără pilot din flota aeriană a Israelului

Hotărârea Turciei intervine ca reacţie la operaţiunea militară israeliană efectuată împotriva unui convoi umanitar pentru Fâşia Gaza, a declarat premierul turc Recep Erdogan.

Turcia a interzis, începând de duminică (27.06.2010), oficial accesul aeronavelor militare israeliene în spaţiul său aerian. Potrivit agenţiei turce de presă Anadolu, care citează declaraţiile premierului Recep Erdogan la summitul G20 desfăşurat în Canada, măsura survine ca reacţie la operaţiunea militară israeliană desfăşurată împotriva “Flotilei libertăţii”, având la bord ajutoare umanitare pentru Fâşia Gaza. Potrivit unor surse guvernamentale, anumite zboruri pot fi aprobate însă, de la caz la caz.

Recep Tayyip Erdogan

La sfârşitul săptămânii trecute, Turcia a interzis oficial primul zbor al unei aeronave israeliene prin spaţiul său aerian. Este vorba de un avion cu peste 100 de ofiţeri la bord, care se deplasa în Polonia. Potrivit cotidianului israelian “Jediot Ahronot”, armata israeliană nu a reacţionat încă oficial faţă de

acest incident pentru a nu încorda şi mai mult relaţiile bilaterale cu Turcia, şi aşa tensionate de la incidentul din Marea Mediterană, în urma căruia şi-au pierdut viaţa opt cetăţeni turci. Guvernul de la Ankara a reacţionat prin retragerea ambasadorului turc din Tel Aviv, precum şi prin anularea exerciţiilor militare comune cu Israelul.

Executivul turc a solicitat statului evreu restituirea vaselor sechestrate şi acordarea de compensaţii victimelor. În cadrul summitului G20 desfăşurat la Toronto, premierul turc a reiterat solicitarea ca statul evreu să-şi ceară scuze oficial pentru raidul aerian efectuat împotriva “Flotilei libertăţii”. El a adăugat că Ierusalimul trebuie să înceteze complet blocarea Fâşiei Gaza şi să permită efectuarea unei anchete internaţionale pe marginea incidentului din 31 mai. “Nimeni nu poate spune că Israelul a fost atacat”, a declarat Erdogan, argumentând că nu s-au găsit niciun fel de arme la bordul vasului sechestrat.

Criză în relaţiile turco-israeliene

Premierul turc şi-a exprimat speranţa ca întrevederea pe care o va avea la începutul lunii iulie cu preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, să aibă un efect pozitiv asupra administraţiei Netanyahu de la Ierusalim. Guvernul statului evreu a refuzat să coopereze cu anchetatorii străini, demarând însă o investigaţie proprie a incidentului din Marea Mediterană, investigaţie la care participă şi doi observatori internaţionali.

Preşedintele comisiei de anchetă, Jacob Turkel, a declarat că în cadrul investigaţiei vor fi audiaţi, de asemenea, premierul Benjamin Netanyahu şi ministrul Apărării, Ehud Barak.

Autor: Stephanie Gebert/Ana-Maria Fischer-Dieskau

Redactor: Robert C. Schwartz

Parlamentul german cere ridicarea blocadei în Fâşia Gaza

Germania | 02.07.2010

Liberalul Rainer Stinner

Parlamentul german a solicitat ridicarea imediată a blocadei impusă de Israel în Fâşia Gaza. Într-un document semnat de Uniunea Creştin-Democrată/Creştin-Socială, social-democraţi, liberali şi de verzi, se afirmă clar că blocada din Gaza este contraproductivă şi nu serveşte intereselor de securitate ale Israelului. Bettina Marx ne trimite informaţii de la Berlin.

O nouă, surprinzătoare şi deplină armonie politică în Parlamentul german, care a dezbătut, vineri, situaţia politică şi umanitară din Fâşia Gaza. Prin intermediul unui document semnat de toate cele patru fracţiuni din Bundestag, politicienii germani solicită ridicarea imediată a blocadei impusă de

statul evreu în Fâşia Gaza, considerată a fi nu doar contraproductivă, ci şi în neconcordanţă cu legile internaţionale.

Consensul la care au ajuns principalele partide politice germane a fost lăudat de parlamentarul liberal Rainer Stinner, care a declarat că acesta reprezintă dovada “calităţii politicii interne şi externe a Germaniei”. O părere asemănătoare a fost exprimată şi de Wolfgang Gehrcke, membru al Partidului Stângii, care a punctat însemnătatea documentului semnat de toate cele patru fracţiuni politice din Bundestag.

“Este pentru prima oară când în chestiuni vizând Orientul Mijlociu, toate fracţiunile politice prezente în Bundestag vorbesc aceeaşi limbă. Acest semnal va fi cu siguranţă luat în considerare în regiune”, a spus Gehrcke în Parlament.

Acelaşi deputat al Stângii a ţinut să sublinieze că documentul prezentat în Bundestag nu are sub nicio formă un caracter anti-israelian sau anti-palestinian, ci ţine este spre binele ambelor popoare. Liberalii au întărit afirmaţiile lui Gehrcke, declarând, prin vocea lui Rainer Stinner, că textul documentului nu lezează în nici un fel “relaţia noastră istorică specială cu statul israelian”. “Aş dori să afirm acest lucru într-un mod foarte clar”, a adăugat Stinner.

Unul din puţinii, dacă nu cumva singurul parlamentar care a turnat un strop de apă în vinul nobil al armoniei politice, a fost creştin-socialul Thomas Silberhorn. El a acuzat Partidul Stângii că a susţinut forţele islamiste prin prezenţa a doi membri de partid ai săi la bordul flotilei pro-palestiniene. “A fost vorba mai puţin de oamenii din Gaza şi mai mult de o confruntare cu Israelul”, a spus Silberhorn.

În rest, ideea că ridicarea blocadei ar aduce beneficii Israelului, nu a fost contestată de nimeni. Creştin-democratul Philipp Missfelder a atras însă atenţia că interesele legitime de securitate ale Israelului nu trebuie scăpate din vedere.

Autor: Bettina Marx / Vlad Draghicescu

Redactor: Medana Weident

Opţiunea israeliană: soluţia celor două state sau un stat binaţional?

Politică | 06.07.2010

Cât de viabilă este soluţia celor două state în Orientul Mijlociu? Şi ce vrea, de fapt, statul evreu?

Două state pentru două popoare în Orientul Mijlociu - acesta este scopul declarat al aşa-numitului proces de pace de la Oslo. Documentul prevede crearea unui stat palestinian în Cisioradania şi Fâşia Gaza, teritorii ocupate de Israel. Perspectiva convieţuirii paşnice a statului evreu alături de un stat palestinian, devine însă tot mai îndepărtată.

Marele zid din Cisiordania

În discursurile sale, premierul israelian Benjamin Netanyahu face deseori trimitere la soluţia celor două state. În paralel, el crează însă premisele blocării acestei opţiuni. Politologul german Helga Baumgarten trăieşte în Ierusalimul de Est şi este expertă în chestiuni privitoare la organizaţia extremistă palestiniană Hamas. Aceasta apreciază că Israelul urmăreşte două chestiuni distincte în regiune. “Este vorba pe de-o parte de extinderea coloniilor, iar pe de altă parte de consolidarea infrastructurii, care reprezintă un punct esenţial. Construcţia de străzi cimentează în realitate prezenţa coloniilor evreieşti în Cisiordania”, spune profesoara de la universitatea Birzeit din Ramallah.

Baumgarten spune de asemenea că reţeaua de străzi din Cisiordania, care leagă coloniile de teritoriul statului evreu, ar fi rezervată exclusiv coloniştilor,  palestinienii neavând voie să circule pe aceste străzi.

“Ce se întâmplă? Israelul caută să obţină controlul absolut asupra Ierusalimului şi asupra unor teritorii cât mai întinse din Cisiordania, mizând pe faptul că palestinienii vor renunţa la un moment dat la un trai în asemenea condiţii şi vor pleca”.

Două state, o capitală comună?

În teritoriile ocupate trăiesc în prezent circa 500 000 de colonişti evrei. Oraşele lor, satele, fermele şi cartierele lor brăzdează Cisiordania în lung şi-n lat făcând imposibilă crearea unui stat palestinian între graniţele unui teritoriu omogen, cu capitala în Ierusalimul de Est. Soluţia celor două state, invocată mereu şi de politicienii germani, nu mai este aşadar o opţiune reală, deoarece ea ar implica evacuarea teritoriilor ocupate de coloniştii evrei - o perspectivă pe care Israelul o respinge.

Nici Şimon Perez, politicianul în vârstă de 87 de ani, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în calitate de “arhitect” al soluţiei celor două state, nu a crezut vreo clipă cu adevărat în ea, căutând mereu să elaboreze şi alte concepte paralele.

Acestea însă nu oferă niciun răspuns la întrebarea privind destinul palestinienilor. Ar fi ideea unui stat binaţional, în care palestinienii să trăiască, cu drepturi egale, alături de evrei, o alternativă pentru soluţia celor două state?

Această idee se vehiculează din anii 1930. Cu toate acestea, ea este greu de pus în practică. Într-un astfel de stat, evreii ar deveni în mai puţin de zece ani minoritari. Astfel, ea se opune radical conceptului sionist al unui stat democratic al evreilor. În timp ce în rândul palestinienilor ideea unui stat binaţional se bucură de tot mai multă popularitate, în opinia evreilor singura soluţie care ar garanta existenţa pe termen lung a unui stat evreiesc, este aceea a celor două state.

Autor: Bettina Marx/Ana-Maria Fischer-Dieskau

Redactor: Vlad Drăghicescu

Slabe speranţe pentru palestinieni - semnalele politice nu îi favorizează

Politică | 06.07.2010

Mahmud Abbas, liderul Autorităţii Palestiniene

Chiar şi între palestinieni apăruse speranţa, în urma venirii la putere a preşedintelui Barack Obama, că SUA vor promova o nouă politică pentru Orientul Apropiat, abandonând poziţia sprijinului necondiţionat acordat Israelului, aplicată în timpul mandatelor George W. Bush. Mare lucru nu s-a ales de aceste speranţe; administraţia de la Washington a încercat până acum zadarnic să relanseze negocierile de pace.

Emisarul special american pentru Orientul Apropiat, George Mitchell, nu a reuşit să obţină progrese, deşi a vizitat în mod repetat regiunea. Israelienii şi palestinienii nici nu s-au mai reunit oficial pentru tratative de pace, iar atunci când, nu mai departe de ieri, ministrul Apărării Ehud Barak s-a întâlnit cu premierul din Cisiordania Salam Fayyad, miza reală a fost doar crearea unui climat favorabil înaintea discuţiei de azi dintre preşedintele Obama şi premierul Netanyahu.

Aparent, Barack Obama a fost deja pe jumătate câştigat în favoarea cauzei israeliene. Astfel, cu ocazia unei recente vizite efectuate la curtea regelui Abdullah al Arabiei Saudite, liderul de la Washington a vorbit, ce-i drept despre pace în Orientul Apropiat, dar a făcut o fină diferenţă între palestinieni şi israelieni. El a afirmat: “Am discutat despre procesul de pace în Orientul Apropiat şi despre nevoia imperioasă de a avansa clar şi în chip curajos, despre nevoia de a asigura un cămin palestinian care să poată exista alături de un stat israelian sigur şi prosper.”

Un stat prosper pentru unii, un cămin pentru alţii

Aşadar un stat prosper pentru unii şi un cămin pentru alţii. În aceste circumstanţe, şi premierul israelian se arată brusc interesat de tratative directe, chiar şi numai pentru a contracara impresiile negative provocate de guvernul său. A nu se uita că blocada în jurul Fâşiei Gaza este în vigoare, că în Cisiordania operează în continuare armata israeliană şicanând populaţia palestiniană la numeroasele baraje de control. Mai mult decât atât, circulă zvonul că se fac pregătiri pentru reluarea masivă a construcţiilor în coloniile evreieşti din Cisiordania, începând din septembrie, când expiră o interdicţie în acest sens, impusă de SUA.

În ce-l priveşte, preşedintele palestinian Mahmud Abbas este de mai multă vreme dispus să reia negocierile directe, mai mult decât atât, să facă o serie de compromisuri, spre satisfacţia străinătăţii. Cu ocazia unei vizite la Brookings-Institute din Washington, un important centru de studii strategice, Abbas a declarat: “Ok, atunci haideţi să stăm de vorbă. Noi spunem: graniţele din 1967 - toată lumea vorbeşte despre asta - dar cu o serie de corecturi şi cu schimb de teritorii pe ici pe colo. Suntem de acord. În privinţa securităţii, vom da garanţii israelienilor. Pentru 10, pentru 20 sau câţi ani doresc, pentru ca israelienii să aibă sentimentul siguranţei în interiorul graniţelor proprii. Ce altceva să mai fac în plus?”

La Ierusalim nu se dă curs unor astfel de propuneri. Dimpotrivă, ministrul de Externe, Avigdor Lieberman, un reprezentant al aripii dure de dreapta, i-a declarat cu câteva zile în urmă omologului său rus, Serghei Lavrov, aflat în vizită în Israel, că până la finele anului 2011 nu va lua cu siguranţă fiinţă un stat palestinian.

Abbas: “Vreau pace pentru nepotul meu, vreau ca el să aibă sentimentul că aparţine unui loc”

Se poate presupune în cazul lui Lieberman că el caută de pe acum căi şi mijloace pentru a lăsa să treacă şi acest termen fără să se schimbe ceva, şi asta cu complicitatea tacită a SUA şi a altor ţări europene. Numai în cazul blocadei din jurul Fâşiei Gaza au existat proteste politice, chiar şi la Berlin. În chestiunile fundamentale ale problemei palestiniene nu se acţionează însă, în ciuda asigurărilor lui

Mahmud Abbas, privind disponibilitatea pentru o coexistenţă paşnică. “Putem colabora şi face totul. Suntem interesaţi de aceasta. Vrem să facem ceva fiindcă vrem ca regiunea să fie liniştită. Vrem să trăim. Am suferit vreme de peste 62 de ani. Vreau pace pentru nepotul meu, vreau ca el să aibă sentimentul că aparţine unui loc. Până acum credem că nu suntem nicăieri acasă. Vrem acest stat - 22 la sută din întreaga Palestină. Acceptăm acest lucru”, a spus Abbas.

Atâta vreme cât astfel de declaraţii nu sunt luate în serios şi nu sunt sprijinite mai ales de către SUA, se face un imens serviciu radicalilor. Palestinienii sunt în continuare divizaţi, şi nu numai geografic, între Cisiordania şi Fâşia Gaza, ci şi între organizaţia conciliantă Fatah, a preşedintelui Abbas, şi mişcarea islamistă Hamas. Fiecare obstacol apărut în calea negocierilor de pace întăreşte Hamas - un efect potenţat încă prin inactivitatea străinătăţii. Iar Hamas nu dispune de o reţetă de pace, ci numai de una de prelungire şi aprofundare a conflictului, după cum a subliniat şi unul din liderii Hamas, Mahmud a-Zahar, într-un interviu acordat postului libanez de televiziune “future-tv”. El a declarat: “Noi am eliberat Gaza dar am renunţat la ţara noastră care a fost ocupată în 1948. Noi cerem eliberarea Cisiordaniei şi crearea unui stat palestinian în Cisiordania şi Gaza, având Ierusalimul drept capitală. Dar, fără a recunoaşte dreptul la existenţă al statului evreu. Aceasta este cheia... Fără a recunoaşte duşmanului israelian dreptul la vre-o fărâmă din teritoriu”.

Autor: Peter Philipp / Ioachim Alexandru

Redactor: Vlad Drăghicescu

“No photos” fusese refrenul

Politică | 07.07.2010

Ultima dată când s-au văzut, au făcut-o pe cât posibil departe de curiozitatea presei. De data asta, preşedintele american Barack Obama şi premierul israelian Benjamin Netanyahu au defilat în armonie pe aleile Casei Albe

Conferinţa de presă de la finalul întrevederii şefului Executivului de la Washington, Barack Obama, cu omologul său israelian Benjamin Netanyahu a început sub semnul unui camuflaj: între cele două administraţii nu au existat niciodată probleme sau tensiuni. Nici măcar atunci când vasul turcesc aflat în drum spre Fâşia Gaza a fost luat cu asalt de militarii trupelor de elită ale statului evreu. Jurnaliştii nu au fost prea siguri de această stare de fapte, aşa că întrebarea nu a întârziat să apară - nu cumva Obama s-a distanţat de Netanyahu în vremea din urmă? E o greşeală de percepţie, a sugerat Obama: “În toate declaraţiile mele din ultimul an şi jumătate am spus-o clar: angajamentul Americii faţă de securitatea Israelului rămâne una dintre responsabilităţile neschimbate”.

Aceasta înseamnă, a subliniat şeful Casei Albe, că Statele Unite nu vor cere Israelului să face vreun pas îndărăt care să îi afecteze apărarea. Este, desigur, o trimitere nenominalizată de către preşedintele american la posesia de arme atomice - fapt niciodată recunoscut oficial de statul evreu. Sunt, a completat Obama, un element indispensabil securităţii Israelului, ameninţat de programele de înarmare ale Iranului şi de gruparea palestiniană Hamas - şi chiar de o parte dintre vecinii arabi, în ciuda faptului că tonul acestora din urmă nu mai e, de ceva timp, vădit agresiv.

Procesul de pace din regiune a fost, însă, torpilat şi dinspre partea israeliană, anume, de locuitorii ultraconservatori ai noilor colonii din teritoriile palestiniene. Lucrurile, a promis Netanyahu, se vor schimba: “Ne simţim obligaţi să facem pace, eu mă simt obligat să fac pace. O pace care va schimba

vieţile israelienilor şi palestinienilor şi va schimba regiunea noastră. Israelul”, a asigurat premierul Netanyahu,”pregătit să facă multe pentru pace”,dar completând: “Însă vrem să avem certitudinea că dacă ne înţelegem asupra păcii, chiar pace vom avea după aceea - şi securitate. Nu vrem să mai părăsim teritorii în care se vor amplasa rachete care să lovească în noi”.

După întrevederile lui Barack Obama cu şeful palestinian Mahmud Abbas şi cu Netanyahu se întrevede trecerea la următorul pas - dialogul direct. Rămâne de văzut cum poate fi încadrată, în formula diplomaţiei, gruparea Hamas - şi dacă chiar aceasta va dori să se lase cooptată.

Autor: Silke Hasselmann/Cristian Stefanescu

Redactor: Rodica Binder

Slabe speranţe pentru palestinieni - semnalele politice nu îi favorizează

Politică | 06.07.2010

Mahmud Abbas, liderul Autorităţii Palestiniene

Chiar şi între palestinieni apăruse speranţa, în urma venirii la putere a preşedintelui Barack Obama, că SUA vor promova o nouă politică pentru Orientul Apropiat, abandonând poziţia sprijinului necondiţionat acordat Israelului, aplicată în timpul mandatelor George W. Bush. Mare lucru nu s-a ales de aceste speranţe; administraţia de la Washington a încercat până acum zadarnic să relanseze negocierile de pace.

Emisarul special american pentru Orientul Apropiat, George Mitchell, nu a reuşit să obţină progrese, deşi a vizitat în mod repetat regiunea. Israelienii şi palestinienii nici nu s-au mai reunit oficial pentru tratative de pace, iar atunci când, nu mai departe de ieri, ministrul Apărării Ehud Barak s-a întâlnit cu premierul din Cisiordania Salam Fayyad, miza reală a fost doar crearea unui climat favorabil înaintea discuţiei de azi dintre preşedintele Obama şi premierul Netanyahu.

Aparent, Barack Obama a fost deja pe jumătate câştigat în favoarea cauzei israeliene. Astfel, cu ocazia unei recente vizite efectuate la curtea regelui Abdullah al Arabiei Saudite, liderul de la Washington a vorbit, ce-i drept despre pace în Orientul Apropiat, dar a făcut o fină diferenţă între palestinieni şi israelieni. El a afirmat: “Am discutat despre procesul de pace în Orientul Apropiat şi despre nevoia imperioasă de a avansa clar şi în chip curajos, despre nevoia de a asigura un cămin palestinian care să poată exista alături de un stat israelian sigur şi prosper.”

Un stat prosper pentru unii, un cămin pentru alţii

Aşadar un stat prosper pentru unii şi un cămin pentru alţii. În aceste circumstanţe, şi premierul israelian se arată brusc interesat de tratative directe, chiar şi numai pentru a contracara impresiile negative provocate de guvernul său. A nu se uita că blocada în jurul Fâşiei Gaza este în vigoare, că în Cisiordania operează în continuare armata israeliană şicanând populaţia palestiniană la numeroasele baraje de control. Mai mult decât atât, circulă zvonul că se fac pregătiri pentru reluarea masivă a construcţiilor în coloniile evreieşti din Cisiordania, începând din septembrie, când expiră o interdicţie în acest sens, impusă de SUA.

În ce-l priveşte, preşedintele palestinian Mahmud Abbas este de mai multă vreme dispus să reia negocierile directe, mai mult decât atât, să facă o serie de compromisuri, spre satisfacţia străinătăţii. Cu ocazia unei vizite la Brookings-Institute din Washington, un important centru de studii strategice,

Abbas a declarat: “Ok, atunci haideţi să stăm de vorbă. Noi spunem: graniţele din 1967 - toată lumea vorbeşte despre asta - dar cu o serie de corecturi şi cu schimb de teritorii pe ici pe colo. Suntem de acord. În privinţa securităţii, vom da garanţii israelienilor. Pentru 10, pentru 20 sau câţi ani doresc, pentru ca israelienii să aibă sentimentul siguranţei în interiorul graniţelor proprii. Ce altceva să mai fac în plus?”

La Ierusalim nu se dă curs unor astfel de propuneri. Dimpotrivă, ministrul de Externe, Avigdor Lieberman, un reprezentant al aripii dure de dreapta, i-a declarat cu câteva zile în urmă omologului său rus, Serghei Lavrov, aflat în vizită în Israel, că până la finele anului 2011 nu va lua cu siguranţă fiinţă un stat palestinian.

Abbas: “Vreau pace pentru nepotul meu, vreau ca el să aibă sentimentul că aparţine unui loc”

Se poate presupune în cazul lui Lieberman că el caută de pe acum căi şi mijloace pentru a lăsa să treacă şi acest termen fără să se schimbe ceva, şi asta cu complicitatea tacită a SUA şi a altor ţări europene. Numai în cazul blocadei din jurul Fâşiei Gaza au existat proteste politice, chiar şi la Berlin. În chestiunile fundamentale ale problemei palestiniene nu se acţionează însă, în ciuda asigurărilor lui Mahmud Abbas, privind disponibilitatea pentru o coexistenţă paşnică. “Putem colabora şi face totul. Suntem interesaţi de aceasta. Vrem să facem ceva fiindcă vrem ca regiunea să fie liniştită. Vrem să trăim. Am suferit vreme de peste 62 de ani. Vreau pace pentru nepotul meu, vreau ca el să aibă sentimentul că aparţine unui loc. Până acum credem că nu suntem nicăieri acasă. Vrem acest stat - 22 la sută din întreaga Palestină. Acceptăm acest lucru”, a spus Abbas.

Atâta vreme cât astfel de declaraţii nu sunt luate în serios şi nu sunt sprijinite mai ales de către SUA, se face un imens serviciu radicalilor. Palestinienii sunt în continuare divizaţi, şi nu numai geografic, între Cisiordania şi Fâşia Gaza, ci şi între organizaţia conciliantă Fatah, a preşedintelui Abbas, şi mişcarea islamistă Hamas. Fiecare obstacol apărut în calea negocierilor de pace întăreşte Hamas - un efect potenţat încă prin inactivitatea străinătăţii. Iar Hamas nu dispune de o reţetă de pace, ci numai de una de prelungire şi aprofundare a conflictului, după cum a subliniat şi unul din liderii Hamas, Mahmud a-Zahar, într-un interviu acordat postului libanez de televiziune “future-tv”. El a declarat: “Noi am eliberat Gaza dar am renunţat la ţara noastră care a fost ocupată în 1948. Noi cerem eliberarea Cisiordaniei şi crearea unui stat palestinian în Cisiordania şi Gaza, având Ierusalimul drept capitală. Dar, fără a recunoaşte dreptul la existenţă al statului evreu. Aceasta este cheia... Fără a recunoaşte duşmanului israelian dreptul la vre-o fărâmă din teritoriu”.

Autor: Peter Philipp / Ioachim Alexandru

Redactor: Vlad Drăghicescu

Poziţia UE faţă de blocada impusă în Fâşia Gaza

Politică | 19.07.2010

Catherine Ashton la Jabaliya (nordul Fâşiei Gaza)

Catherine Ashton, înaltul reprezentant al UE pentru politică externă este primul diplomat străin care a vizitat Fâşia Gaza după relaxarea blocadei impuse de Israel. Diplomatul european a declarat că Uniunea ramâne implicată în regiune pentru a îmbunătăţi situaţia din Gaza şi pentru „un stat palestinian democratic şi viabil".

Înaltul reprezentat UE pentru politică externă, Catherine Ashton, a cerut diminuarea blocadei israeliene din Gaza, regiune în care s-a aflat la sfârşitul săptămânii. De la relaxarea blocadei, în Fâşia Gaza au fost din nou permise transporturile de alimente şi medicamente. Economia duce însă, în continuare, lipsă de materie primă şi materiale de construcţii.

Şederea diplomatului european în Fâşia Gaza s-a limitat la vizitarea unei şcoli, a unui lagăr ONU pentru refugiaţi palestinieni şi la convorbiri cu reprezentanţii sectorului economic.

Dupa întâlnirea de sâmbătă, de la Ramallah, cu premierul palestinian Salam Fayad, oficialul european a cerut Israelului implementarea deplină a politicii  revizuite faţă de Gaza şi a afirmat că noua politică, ce prevede ridicarea parţială a embargoului, este necesară pentru îmbunătăţirea traiului oamenilor din Gaza. Dar - a mai afirmat Ashton -  "Redresarea economică nu depinde numai de diminuarea blocadei, ci şi de comerţ, inclusiv de exporturi."

În opinia doamnei Ashton, punctele de trecere a frontierei ar trebui să fie deschise în ambele direcţii, atât pentru populaţie, cât şi pentru transporturile de mărfuri. „Poziţia Uniunii Europene este limpede: vrem ca oamenii să poată circula liber, iar bunurile nu numai să poată ajunge în Gaza, dar şi să poată fi exportate" a spus ea.

Înaltul reprezentant UE pentru politică externă a anunţat alocarea unui ajutor financiar direct către Autoritatea Palestiniană şi a menţionat că Uniunea va analiza acordarea unui ajutor suplimentar în câteva luni.

Guvernul israelian impune în continuare restricţii privind libera circulaţie. Pentru populaţia din Gaza, graniţele rămân deocamdată închise. De asemenea, în regiune pătrund numai mărfuri pe care Hamas nu le-ar putea folosi la producerea armelor. Ministrul israelian al finanţelor, Yuval Steinitz, reproşează Uniunii Europene că subestimează pericolul reprezentat de Hamas.

"Cred că unii europeni ignoră caracterul acestei grupări radical-islamice. Este cel mai brutal regim de pe pământ. Statistic vazut, în Gaza au loc mai multe execuţii ca în oricare ţară din lume", a declarat Steinitz.

În cadrul vizitei în Orientul Mijlociu de la sfârştiul săptămânii, Catherine Ashton nu a avut întrevederi şi cu reprezentanţii grupării radical-islamice Hamas.

Autori: Tim Aßmann, Claudia Ştefan

Redactor: Vlad Drăghicescu

O poveste de succes

Germania | 19.07.2010

Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: Sfeşnicul de Hanukka, de Sărbătoarea Luminilor, instalat la 11 .12. 2009 în Pariser Platz, în faţa Porţii Brandenburg din Berlin

Cei 60 de ani împliniţi de la înfiinţarea Consiliului Central al Evreilor în Germania – o instituţie reprezentîndu-i pe cei peste 120 000 de evrei care trăiesc în Republica Federală -, sunt o poveste de succes.

Consiliul Central al Evreilor în Germania nu este doar o instituţie, avînd o componentă politică şi religioasă deopotrivă, ci şi o instanţă, una morală, o voce care se face auzită cînd în discuţie sunt aduse

trecutul nazist al Germaniei, Holocaustul, extremismul de dreapta, xenofobia, antisemitismul. Deşi oficial înfiinţat la 19 iulie 1950, Consiliul Central al Evreilor în Germania îşi are rădăcinile istorice în secolul al XIX-lea, o filiaţie pe care naziştii au încercat să o curme radical.

Că numărul evreilor care trăiesc în Germania astăzi este de peste 120.000 pare un miracol, estimează actuala preşedintă a  Consiliului, Charlotte Knobloch. Cînd în urmă cu 60 de ani se înfiinţa la Frankfurt pe Main această instituţie, din cei peste o jumătate de milion de evrei, cîţi trăiau în Germania înainte de Holocaust, mai rămăseseră în viaţă doar vreo 15.000, dintre care abia o treime reuşiseră să supravieţuiască prigoanei, în clandestinitate. Restul erau fie supravieţuitori ai infernului concentraţionar nazist, fie reîntorşi din exil ori evrei din Europa de est care nu au mai putut  reveni în locurile natale, aşa numiţii „Displaced Persons”.

Germania avea să deţină pentru mulţi dintre ei, după cumplitele încercări prin care au trecut, doar rolul unei staţii de tranzit şi fiindcă amintirea încă proaspătă a oribilului trecut ecrana perspectivele de viitor. Totuşi, aşa cum Heinz Galinski, cel dintîi preşedinte al Consiliului Central al Evreilor avea să precizeze, prima îndatorire a proaspăt createi instituţii a fost aceea de ale reinsufla comunităţilor evreieşti o conştiinţă de sine puternică, de a le oferi şansa să se organizeze. O misiune deloc uşoară fiindcă mulţi oameni stăteau încă cu valizele făcute, neştiind dacă să rămînă în Germania sau să plece mai departe.

Memorialul închinat victimelor Holocaustului, la Berlin

Încă din primele ceasuri ale existenţei sale, pe lîngă ajutorul material, concret, acordat comunităţilor, Consiliul şi-a asumat o datorie primordială - aceea de a coparticipa la elaborarea legislaţiei de despăgubire a evreilor care au avut de suferit de pe urma nazismului. Dar deja asumîndu-şi această fundamentală îndatorire, Consiliul Central al Evreilor şi-a luat în primire şi rolul de instanţă morală, membrilor săi revenindu-le şi funcţia de a avertiza asupra pericolului amneziei ce ar putea să se aştearnă peste atrocităţile comise în numele dictaturii naţional-socialiste, asupra primejdiei antisemitismului, xenofobiei sau ideologiei de extremă dreaptă.

Confruntarea cu trecutul nazist a rămas pînă în ziua de azi o dominantă tematică a activităţii Consiliului Central al Evreilor.

Ea a culminat cu o dezbatere publică, antologică, în 1998, cînd scriitorul Martin Walser, în discursul rostit cu prilejul luării în primire a Premiului Păcii acordat de Asociaţia Librarilor Germani, a recurs la o nefericită analogie prin care Auschwitz era comparat cu o „măciucă morală”. Preşedintele din acea vreme a Consiliului Central al Evreilor, Ignatz Bubis, l-a numit la rîndu-i pe Walser „un spirit incendiator”, acuzîndu-l că vrea să tragă o linie sub trecutul brun al Germaniei.

Comunităţile evreieşti din Republica Federală, păstorite de Consiliul Central, au început să-şi sporească numărul de membri în deceniile şase şi şapte, prin imigraţia la început sporadică apoi tot mai constantă a evreilor din Uniunea Sovietică. După 1990, imigraţia a luat o amploare nemaiîntîlnită şi o nouă calitate: evreii care soseau din fosta Uniune Sovietică veneau spre a se stabili definitiv în Germania, dînd astfel consistenţă formelor evreieşti de viaţă.

Rabinul Chaim Rozwaski, în faţa Sinagogii din Pestalozzi Strasse la Berlin

Nu au lipsit nici unele relaţii conflictuale între vechii membri ai comunităţii şi noii veniţi, dintre care unii nu aveau nici cunoştinţe de limbă germană şi nici educaţie religioasă. Consiliul Central al Evreilor s-a văzut şi se vede confruntat la rîndu-i cu datoria de a-i învăţa pe noii membri ai comunităţii nu doar litera credinţei ci de a-i educa şi în spiritul tradiţiilor evreieşti. În 2003, printr-un  tratat de stat, relaţia dintre guvernul german şi Consiliul Central al Evreilor este reîntemeiată pe baze noi, fiind nu doar dovada unei încrederi reciproce, ci şi o mînă de ajutor concret, în valoare de 5 milioane de euro anual, dat comunităţilor, spre a face faţă obligaţiilor lor sociale şi culturale.

Multe din luările de poziţie ale Consiliului Central al Evreilor din Germania vizează şi politica Israelului, în spiritul unei aproape neţărmurite loialităţi faţă de statul evreu. Abia în vremea din urmă se mai fac auzite, ocazional şi prudent articulate, şi unele tonuri critice la adresa actualei politici a Ierusalimului.

De la întemeierea sa şi pînă azi, Consiliul Central a avut la conducere persoane al căror destin a fost marcat de prigoana naţional-socialistă, care au supravieţuit în clandestinitate, care au scăpat cu viaţă din lagărele de exterminare. Cu alte cuvinte, reprezentanţi ai aşa numitei generaţii a supravieţuitorilor. Consiliul Central al Evreilor va fi confruntat, după ce ultima victimă şi ultimul făptaş îşi vor fi dat obştescul sfîrşit, nu numai cu asumarea şi mai fermă a problemei responsabilităţii morale, ci şi cu iminente înnoiri de personal şi inovaţii de structură. Fiindcă deja de pe-acum există unele comunităţi, precum cea a evreilor liberali, neologi, care aduc în discuţie dreptul Consiliului Central de a fi singurul reprezentant al evreilor în Germania. Ceea ce obligă venerabila instituţie, la cei 60 de ani împliniţi, să nu se culce pe laurii binemeritaţi, ci să se încumete să înfrunte iminentul proces al redefinirii propriilor ei competenţe.

Autor: Cornelia Rabbitz/ Rodica Binder

Redactor: Robert Schwartz

Atacuri cu rachetă asupra Israelului şi Iordaniei

Politică | 03.08.2010

Cele două autovehicule lovite în Aqaba

Metropola turistică Eilat, situată în sudul Israelului, a fost din nou ţinta unor atacuri cu rachetă. O rachetă a lovit oraşul vecin iordanian Aqaba, ucigând un taximetrist. Statul evreu consideră că rachetele au fost lansate din Peninsula Sinai, în Egipt.

Potrivit autorităţilor israeliene au fost lansate luni cinci atacuri cu rachetă în Israel şi Iordania. Patru dintre ele au ratat ţinta, anume hotelurile evreieşti, de pe litoral, căzând în Marea Roşie.

Moschee din oraşul iordanian Aqaba (în fundal staţiunea israeliană Eilat)

Cea de-a cincea, destinată probabil staţiunii Eilat, a lovit oraşul vecin iordanian Aqaba, provocând explozia a două autovehicule şi moartea unei persoane.

Ministrul de interne iordanian Nayef Qadai a confirmat că o rachetă de tip Grad a ucis un şofer de taxi în vârstă de 51 de ani şi a rănit alte patru persoane. Guvernul de la Amman a condamnat atacul drept „acţiune teroristă“. Nimeni nu a revendicat până acum atacurile.

Rachetele au fost lansate din Egipt

Potrivit declaraţiilor unor responsabili ai poliţiei israeliene, rachetele au fost lansate din Peninsula Sinai, teritoriu aparţinând Egiptului şi situat în imediata vecinătate a oraşului Eilat. Comandantul poliţiei israeliene, Moshe Cohen, presupune că rachetele au fost lansate dinspre sud. Graniţa cu Egiptul se află la doar zece kilometri de staţiunea turistică Eilat.

În acest moment nu se poate preciza cu exactitate de unde anume au fost lansate rachetele, autorităţile israeliene şi iordaniene au declanşat însă o anchetă pentru a stabili direcţia din care au fost efectuate atacurile.

Graniţa israeliano-egipteană la Marea Roşie

Potrivit unor surse egiptene, ar fi însă exclus ca atentatele să provină din Deşertul Sinai, deoarece teritoriul respectiv s-ar afla sub supraveghere maximă.

Această serie de atacuri este cea de-a doua în acest an, după lansarea mai multor rachete asupra oraşelor Eilat şi Aqaba în aprilie. Şi atunci autorităţile statelor afectate au fost de părere că atacurile au provenit din peninsula Sinai. Eilat şi Aqaba sunt două staţiuni turistice foarte frecventate, despărţite doar printr-o fâşie îngustă de graniţă.

Guvernul german a condamnat atacurile. În comunicatul de la Berlin se subliniază că aceste atentate demonstrează că obţinerea unei soluţii de pace este deosebit de importantă  pentru toţi oamenii din regiune.

A sosit timpul pentru negocieri de pace directe

Recent, şeful Casei Albe a sporit presiunile asupra preşedintelui Autorităţii Palestiniene, de a accepta reluarea negocierilor directe de pace cu Israelul. Într-o scrisoare adresată lui Mahmud Abbas, publicată de ziarul arab „Al-Hayat“, Obama a afirmat că „a sosit timpul de a demara negocieri de pace directe“.

Abbas a respins în repetate rânduri dialogul direct cu statul evreu, condiţionându-l de anumite concesii ale Israelului, ca de pildă retragerea coloniilor din teritoriile ocupate.

Potrivit declaraţiei unui responsabil israelian, citată de AFP, administraţia municipală din Ierusalim a aprobat luni construcţia a 40 de locuinţe noi în incinta coloniei israeliene Pisgat Seew din estul oraşului, locuit preponderent de palestinieni.

Autor: Naima El Moussaoaui/Ana-Maria Fischer-Dieskau

Redactor: Ovidiu Suciu

Dedesubturile incidentului israeliano-libanez

Politică | 04.08.2010

Soldaţi israelieni pe un tanc la graniţa cu Libanul

Incidentul, cel mai grav de la războiul de acum 4 ani, când statul evreu s-a confruntat săptămâni în şir cu gruparea islamistă şiită, pro-iraniană Hizbullah, care controlează bună parte din Liban, a amplificat nu doar tensiunea din regiune, ci şi îngrijorarea cancelariilor occidentale. Dar, ce s-a întâmplat de fapt marţi la graniţa dintre Israel şi Liban?

După schimbul de focuri în cursul căruia a fost ucis un ofiţer israelian, iar altul grav rănit, în timp ce de partea libaneză a frontierei şi-au pierdut viaţa doi militari şi un jurnalist al unui ziar apropiat de gruparea extremistă Hizbullah, autorităţile celor două ţări s-au lansat în acuze reciproce. Oficialităţile de la Beirut i-au acuzat pe israelieni de violare a teritoriului libanez. Reacţia israeliană nu s-a lăsat aşteptată. Ministerul de externe de la Ierusalim a condamnat agresiunea forţelor libaneze afirmând că a încălcat în mod clar prevederile rezoluţiei ONU 1701, care, în 2006, a pus capăt celor 33 de zile de confruntare militară dintre Israel şi Hizbullah.

În cacofonia învinuirilor reciproce adevărul e mai greu de stabilit. Câteva întrebări de bun simţ pot însă lesne clarifica situaţia. Ce făcea armata israeliană la frontiera libaneză? Executa lucrări de întreţinere menite să înlăture vegetaţia din zonă spre a-şi ameliora vizibilitatea. Statul evreu anunţase efectuarea acestor lucrări forţelor Naţiunilor Unite, UNIFIL, cu 6 ore înainte de începerea acţiunii. La rândul lor, căştile albastre dislocate în sudul Libanului informaseră armata libaneză. Armată care, de altfel, a recunoscut că a deschis focul asupra israelienilor, dar, potrivit ei, numai după ce ostaşii evrei ar fi ignorat o solicitare "de a părăsi teritoriul libanez".

În replică, autorităţile de la Ierusalim au difuzat o fotografie aeriană care demonstrează că soldaţii israelieni atacaţi de libanezi se aflau pe teritoriul statului evreu. Între timp, reprezentanţii UNIFIL au confirmat această poziţie.

Ce făcea însă în zonă un jurnalist al unui ziar de propagandă al grupării Hizbullah, organizaţia care susţinută de Iran şi Siria, dispune de singura forţă militară redutabilă din Liban, una care o depăşeşte net pe cea a armatei naţionale? Răspunsul logic la această întrebare se impune de la sine şi susţine poziţia israeliană. Potrivit căreia informaţiile furnizate de israelieni căştilor albastre şi retransmise de UNIFIL armatei libaneze au fost utilizate pentru montarea unei ambuscade anti-israeliene menite să provoace reescaladarea tensiunilor la frontieră.

De ce a avut loc acest incident tocmai acum? Atât Iranul cât şi organizaţiile extremiste şi teroriste pe care le sponsorizează Teheranul în Orientul Mijlociu se află sub o crescândă presiune. Programul nuclear persan a sfârşit prin a alerta şi statele arabe din Golf, care se tem de o proximă bombă atomică

iraniană mult mai mult decât de Israel, în măsura în care, odată fabricată, ar schimba din temelii echilibrul de forţe din zonă, în defavoarea părţii arabe.

Concomitent, Hizbullah e acuzată mai nou de un tribunal special al ONU de implicare în asasinarea fostului premier libanez Rafi Hariri, tatăl actualului premier libanez. Până la finele acestui an mai mulţi membri ai grupării extremiste şiite din sudul Libanului urmează să fie traduşi în judecată pentru acest asasinat.

În aceste condiţii atât Teheranul cât şi Hizbullah, care controlează practic întreaga viaţa politică şi economică din Liban, au tot interesul să abată atenţia de la propriile probleme cu restul Comunităţii Internaţionale. În plus, o confruntare cu israelienii are, prin tradiţie, virtutea de a ralia întreaga lume arabă de partea duşmanilor statului evreu.

Or, situaţia din zonă e atât de fragilă, încât asemenea incidente, iscate cu scop tactic, se pot lesne transforma într-un incendiu de proporţii. Ca atare, alarma cancelariilor occidentale, care au cerut ambelor părţi să manifeste maximă reţinere, e pe deplin justificată.

Cu toate acestea, apelurile occidentale par mai degrabă patetice, decât eficiente. Câtă vreme apusul va continua să tolereze prezenţa în sudul Libanului a unei forţe armate de anvergura celei de care dispune Hizbullah, pacea în regiune va continuă să rămână o iluzie.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Robert Schwartz

Papandreu şi Netanyahu - un parteneriat cu mulţi aşi la ambele capete

Politică | 17.08.2010

Premierul israelian Netanyahu, dreapta, salutând presa la primirea la Atena de către omologul grec Papandreu

Benjamin Netanyahu este cel dintâi premier israelian care vizitează Atena - iar şeful Guvernului grec Giorgos Papandreu asigură că Ankarei nu trebuie să îi fie teamă.

Miezul lui august este vârful absolut al sezonului turistic din Grecia. O perioadă în care, prin tradiţie, Atena politică lipseşte cu desăvârşiere - şi nici vizite de stat nu se programează, pentru că trec prea neobservate. Pare-se că tocmai asta şi-a dorit, însă, premierul grec Giorgos Papandreu.

La nici trei săptămâni de la vizita fulger pe care a efectuat-o la Tel Aviv, şeful Guvernului elen l-a primit, în căldura insuportabilă a Atenei, pe omologul său israelian Benjamin Netanyahu. Cele două ţări dau impresia că-şi doresc să dezvolte în marş forţat un parteneriat bilateral; şi au destule de recuperat, de vreme ce Israelul a fost recunoscut oficial de către Grecia de abia în 1993.

După înrăutăţirea relaţiei cu Turcia, Israelul caută noi prieteni şi aliaţi în vreme ce Grecia urmăreşte să exploateze orice sursă de impulsionare a economiei, pentru a depăşi faza recentului faliment naţional.

Papandreu a vorbit despre investiţii inovative, în special în domeniul resurselor energetice regenerabile, în agricultură şi în domeniul securităţii. Turismul, pe de altă parte, ar putea marca o creştere cu 40% a prezenţei israeliene în resorturile greceşti, poate singura veste bună pentru un sezon, altfel, cvasi ratat.

Papandreu şi Netanyahu, de vorbă în biroul premierului elen

Netanyahu, la rândul lui, a venit cu propriile griji: aviaţia israeliană are nevoie de noi poligoane de antrenament, de vreme ce spaţiul aerian turc a fost închis pentru armata statului evreu. În schimbul acestui favor, Grecia ar putea beneficia de tehnologia militară avansată a Israelului.

Evident că apropierea greco-israeliană naşte suspiciuni dar Giorgos Papandreu a încercat să le înlăture:

"Colaborarea turco-elenă şi turco-israeliană nu sunt la concurenţă cu noua relaţie pe care încercăm să o dezvoltăm. Pacea şi rezolvarea conflictelor implică întâi de toate cooperare regională. Avem, din când în când, momente tensionate cu Turcia, problema cipriotă rămâne deschisă, însă vecinătatea noastră se bazează pe principiile dreptului internaţional".

Radioul public de la Atena a anunţat că subiectul central al discuţiilor dintre Papandreu şi Netanyahu a vizat situaţia din Orientul Mijlociu. Premierul de la Atena s-a pregătit multă vreme pentru performanţe diplomatice, este preşedintele Internaţionalei Socialiste şi poartă un nume care deschide, încă, numeroase uşi în Orientul Mijlociu.

Rămâne de văzut dacă aceasta înseamnă şi o garanţie a succesului în labirintul conflictului israelo-arab.

Autor: Jannis Papadimitriu / Cristian Ştefănescu

Redactor: Rodica Binder

Un nou impas în Orientul Mijlociu

Flavius Ţone

Vineri 13 aug 2010

În ciuda eşecului negocierilor, Benjamin Netanyahu pare mai bine dispus decât interlocutorul său palestinian

Negocierile de pace din Orientul Mijlociu par a se fi blocat înainte de a reîncepe, din cauza refuzului celor două părţi, israeliană şi palestiniană, de a găsi un cadru comun de dialog. Astfel că, reprezentatul special american, George Mitchell, încă de la începutul misiunii sale în regiune, întâmpină dificultăţi greu de surmontat.

Deşi primul ministru israelian, Benjamin Netanyahu, afirmase miercuri, în cadrul unei discuţii cu George Mitchell, că îşi doreşte să reia discuţiile cu Autoritatea Palestiniană cât mai repede cu putinţă, evenimentele ulterioare au schimbat premisele pozitive ce păreau să se ivească în cadrul dialogului israeliano-palestinian.  Dorinţa liderului israelian rezida în începerea discuţiilor cu partea palestiniană fără existenţa unor “precondiţii” sau a unui cadru fix de dialog.

“Haideţi, ne apucăm de treabă? Vă propun să iniţiem discuţiile... Ăsta este mesajul meu central, pe care-l exprim de aproape una an şi jumătate: haideţi să discutăm”, afirmase, plin de încredere, Netanyahu.

Întâlnindu-se la Ierusalim, reprezentantul american i-a transmis premierului Netanyahu cerinţele preşedintelui Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas, care-şi doreşte ca negocierele directe să aibă ca punct de plecare declaraţia comună a Cvartetului Internaţional ( Statele Unite, Naţiunile Unite, Rusia şi Uniunea Europeană) din 19 martie, referitoare la situaţia din teritoriile ocupate. Rezoluţia comună a Cvartetului viza crearea unui stat palestinian şi retragerea Israelului pe graniţele din 1967, blocarea construcţiilor de aşezări în teritoriile ocupate şi oprirea demolărilor în Ierusalimul de Est. De asemenea, declaraţia vorbea inclusiv despre nerecunoaşterea anexării Ierusalimului de Est de către comunitatea internaţională.

Practic, diferenţa între poziţiile celor doi lideri ţine de punctul de plecare al dialogului. Dacă partea israeliană vrea ca totul să fie pe masă, supus negocierilor, partea palestiniană, din contră, doreşte ca dialogul să se reia dintr-un punct avantajos, recunoscut, de altfel, şi de către comunitatea internaţională. Lipsa de angajament a Ierusalimului, într-o astfel de circumstanţă, este motivată de autorităţile israeliene prin lipsa de adeziune populară la o astfel de soluţie, Netanyahu sugerând că o acceptare a acestor termeni din partea sa, ar conduce la o opoziţie în cadrul opiniei publice.

Nerăbdarea americană

Partea americană, care intermediază reluarea negocierilor, s-a pronunţat în favoarea reluării procesului de pace cel puţin până la nivelul la care a fost întrerupt la începutul anului 2009, când Israelul a început ofensiva împotriva Gazei conduse de Hamas. Deşi Washingtonul a depus multe eforturi în direcţia restabilirii dialogului, probabilitatea ca acesta să se reia se restrânge pe zi ce trece, datorită expirării în septembrie a moratoriului de zece luni, instituit de Guvernul Netanyahu asupra construcţie de aşezări în Cisiordania.

Blocarea negocierilor ar fi un imens dezavantaj strategic pentru Autoritatea Palestiniană, care se bucură, în prezent de o poziţie favorabilă în negocieri şi de susţinerea proiectului unui stat naţional palestinian de către preşedintele american, Barack Obama.

Chiar dacă dialogul la nivel înalt nu a fost rezumat, Mahmoud Abbas a încurajat cooperarea între jurnaliştii palestinieni şi cei evrei, subliniind importanţa contactelor permanente.

Musulmanii britanici, îndemnaţi să boicoteze curmalele israeliene în timpul Ramadanului

Matei Dobrovie

Marţi 10 aug 2010

Şi în Irak pregătirile pentru Ramadan sunt în toi. Irakienii iau cu asalt magazinele alimentare

Grupul de activişti Friends of Al Asqa face apel la musulmanii britanici să nu mai cumpere curmale produse în Israel, ca formă de protest faţă de ocuparea continuă a teritoriilor palestiniene. Dincolo de importanţa simbolică a fructelor cu care musulmanii termină o zi de post, curmalele reprezintă 15% din exporturile Israelului către UE.

Într-un moment în care ne gândim la oameni mai puţin fericiţi ca noi, ar fi ipocrit şi un afront din partea noastră să ignorăm ce se întâmplă în Palestina, ba mai mult să alimentăm opresiunea cumpărând produse israeliene”, susţine Samiul Joarder, unul dintre reprezentanţii grupului, citat de The Guardian.

Această campanie de „verificare a etichetelor” este susţinută şi de alte grupuri precum War on Want şi Jews Boycotting Israeli Goods, care speră ca acţiunea să reducă veniturile anuale ale Israelului realizate din vânzarea de curmale în spaţiul UE, cifrate în prezent la 80 de milioane de euro anual.

Ambasadorul israelian în Marea Britanie a minimalizat însă ameninţarea cu boicotul şi a susţinut că „Israelul va continua să exporte cu succes curmale, în timp ce alţii aleg să exporte ură”. „Îi încurajăm pe cumpărătorii musulmani să ignore acest nonsens şi să cumpere de două ori mai mult decât de obicei pentru a ajuta la o two-date solution”(parafrazarea sintagmei two-state solution, soluţia celor două state), a adăugat ironic Ron Prosor.

Preţuri fixe de sărbătoare

„Ramadanul este o forţă în toată regula, care mută lumea  - o perioadă impredictibilă a consumerismului vorace. Deşi nu este tocmai uriaşul consumator global care este Crăciunul, Ramadanul se află pe un respectabil loc doi. Mall-urile din Istanbul sunt înţesate de lume şi este una dintre perioadele cele mai aglomerate ale anului pentru dealerii de maşini de lux din Riad. Lanţurile de fast-food oferă promoţii de noapte pentru mâncare, iar egiptenii cumpără de două ori mai multă mâncare decât de obicei”, scrie Vali Nasr în ultima ediţie a FP România.

Anul trecut guvernul din Dubai a impus controale stricte şi inspecţii pentru a descuraja manipularea preţurilor pe piaţa locală în timpul sărbătorii. Ca urmare preţurile la 400 de produse au scăzut cu 40% iar câţiva retaileri au fost amendaţi pentru vânzarea la suprapreţ, scrie Gulf News.

În prezent retailerii îşi stochează alimentele cele mai căutate, precum curmalele, pentru a-i descuraja pe consumatori să stocheze sau să cumpere cantităţi mari en gros, astfel încât să se evite penuria.

„Politica noastră este să nu creştem niciodată preţurile pe cont propriu şi să căutăm să avem aprobarea guvernului înainte. Încercăm să absorbim costurile adiţionale. Anul acesta coşul alimentar de Ramadan va fi mai ieftin cu 10%”, explică V.Nandakumar de la LuLu Hypermarkets.

Cele mai bine vândute alimente în perioada Ramadanului sunt sucurile concentrate, energizantele, orezul, apa şi iaurtul. Dar anul acesta retailerii se aşteaptă la profituri mai mici pentru că mulţi clienţi părăsesc ţara din cauza temperaturilor ridicate pentru vacanţe în străinătate.

Totuşi economistul emiratez Simon Williams consideră că „nu există o presiune pentru a mări preţurile” pentru că inflaţia este sub control şi nu există o cerere destul de mare.

Yoav Galant sau drumul către culmea gloriei al tăietorului de lemne

Politică | 26.08.2010

Yoav Galant, nominalizat pentru şefia armatei israeliene

N-ar fi exclus ca de numele lui să se lege un nou capitol al istoriei sângeroaselor războaie din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Lui Yoav Galant i s-a propus să treacă la cârma forţelor armate israeliene într-un moment extrem de sensibil şi de periculos pentru statul evreu.

Dar cum se ajunge de la cariera de tăietor de lemne, la cea de şef al uneia dintre cele mai moderne şi puternice oştiri din lume? Simplu, parcurgând traiectoria sinuoasă a generalului maior Yoav Galant, propus recent, de ministrul israelian al apărării, Ehud Barak, în funcţia de nou şef al statului major al forţelor militare israeliene spre a-l înlocui pe Gabi Aşkenazi.

Fiul unei supravieţuitoare a Holocaustului, care a traversat Marea Mediterană la bordul legendarului „Exodus” şi a unui erou israelian, căzut la datorie, pe câmpul de luptă, pe când băiatul său era adolescent, n-a fost crescut în puf. La 19 ani Yoav a fost încorporat în armata statului evreu. Şi-a absolvit serviciul militar obligatoriu şi a făcut carieră într-o unitate de elită a marinei, participând la numeroase operaţiuni de comando în Mediterană.

Dar tânărul ofiţer a început să se plictisească de meseria armelor. Şi-a luat traista în băţ şi lumea în cap. A ajuns în Alaska, unde s-a hrănit ca tăietor de lemne. Dar nici acolo nu i-a plăcut să se eternizeze. S-a repatriat, devenind unul dintre cei dintâi ofiţeri ai marinei israeliene care să treacă în rândul trupelor de uscat.

În calitate de consilier militar al fostului premier Ariel Sharon, el însuşi un om politic care a făcut carieră în unităţile de elită ale armatei israeliene Galant a învăţat „să evalueze şi să trieze informaţiile secrete şi să înţeleagă interdependenţa dintre diplomaţie, politică şi recursul la forţa armelor”. Această apreciere, citată de ziaristul Gil Yaron de la Deutsche Welle aparţine unui dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai fostului premier Sharon, influentul jurist şi consilier politic Dov Weissglass.

Multă atenţie i s-a rezervat lui Galant din pricina operaţiunii „Plumb topit”, în speţă a ofensivei militare din Gaza, menite să pună capăt tirurilor de rachete ale extremiştilor palestinieni în direcţia localităţilor israeliene. În ciuda masivelor critici suscitate de această operaţiune pe care a condus-o la cumpăna anilor 2008 şi 2009, Galant s-a acoperit de glorie. Fiindcă, deşi frânat constant de conducerea politică, aflată sub presiunea opiniei publice internaţionale, Galant şi-a comandat militarii într-un mod excelent.

Doar 13 dintre ei şi-au pierdut viaţa în fâşia stăpânită de organizaţia teroristă Hamas, iar tirul de rachete al extremiştilor din Gaza fost în mare măsură sistat. De cealaltă parte însă Hamas a supravieţuit ofensivei. Iar palestinienii au plătit un preţ de sânge greu, înregistrând peste 1000 de morţi, între care, ca întotdeauna în asemenea conflicte asimetrice, numeroşi civili. Deloc de mirare că ziarele arabe l-au calificat drept „măcelarul din Gaza”.

Dacă-şi va prelua funcţia de şef al statului major în februarie 2011, Galant va trebui să-şi asume însă misiuni net mai complexe. Israelul se confruntă cu pericole multiple, simultane şi fără precedent. Ele

ţin, pe moment, în special de regimul islamist al Iranului. Executivul iranian nutreşte ambiţii nucleare, neagă Holocaustul, a ameninţat statul evreu cu genocidul şi sponsorizează varii grupări teroriste, precum Hamas şi Hizbullah, instalate ferm în teritorii situate la graniţa de nord şi de sud a Israelului.

Autor: Gil Yaron/Petre M. Iancu

Redactor: Medana Weident

Ce şanse are pacea israeliano-palestiniană?

Politică | 01.09.2010

Ultima runda de negocieri sub mediere americană

Premierul israelian Netanyahu a hotărât să nu suspende negocierile directe de pace cu palestinienii în urma uciderii, lângă Hebron, a patru civili israelieni într-un sângeros atentat terorist revendicat de Hamas.

Momentul ales de teroriştii palestinieni sponsorizaţi de guvernul iranian pentru a-şi declanşa acţiunea, o execuţie în stilul mafioţilor lui Al Capone derulată pe un drum public al Ţării Sfinte, e edificator. În ajunul îndelung pregătitelor tratative directe israeliano-palestiniene, cu participarea liderilor celor două părţi, Benjamin Netanyahu şi Mahmud Abbas, atentatul săvârşit lângă Hebron s-a soldat cu împuşcarea a patru civili israelieni.

Or, dincolo de cruzimea lui, atentatul - reliefa pe bună dreptate ziarul israelian Jerusalem Post - a constituit o evidentă tentativă de torpilare a negocierilor. Împuşcăturile au transmis un mesaj clar din partea Teheranului şi a grupărilor extremiste pe care le susţine Iranul, în speţă Hamas şi Jihadul Islamic. Potrivit acestui mesaj, actorii regionali aflaţi în spatele sângeroasei operaţiuni încearcă nu doar să împiedice un eventual succes al discuţiilor, ci însăşi desfăşurarea lor.

E incontestabil că atentatul a sporit speranţele tuturor extremiştilor din regiune în capacitatea lor de a arunca în aer negocierile. La fel de limpede este că liderii taberelor angrenate în conflictul pentru controlul Ţării Sfinte au tot interesul să zădărnicească nădejdile teroriştilor. Dar misiunea lor este extrem de dificilă. Atât aşezările israeliene din teritoriile revendicate de palestinieni cât, mai cu seamă, anvergura urii anti-sioniste, extremismul şi terorismul din regiune, precum şi sumedenie de greutăţi politice interne şi externe au creat obstacole aparent insurmontabile în calea unui eventual acord.

Mari semne de întrebare ridică însăşi voinţa americanilor, a israelienilor şi palestinienilor de a încheia realmente o înţelegere negociată. Potrivit ziarului parizian Le Monde, ambele părţi ar fi acceptat invitaţia americană doar din raţiuni de imagine, din politeţe şi calcul tactic spre a nu fi învinuite că obstrucţionează pacea.

Pe de altă parte, nici obiectivele lui Obama nu sunt clare. Încearcă el cu adevărat să rezolve un conflict parcă vechi de când lumea, spre a ameliora, strategic, poziţia SUA în lumea arabă şi islamică, aşa cum a dat semne că doreşte? Sau, dimpotrivă, e pe cale să revină la simpla gestionare a crizei, poziţie la care, între altele din cauze politice interne, s-au văzut reduşi toţi predecesorii săi la Casa Albă?

Potrivit SUA, negocierile ar urma să dureze un an şi să se încheie printr-o soluţie de pace. În Orientul Apropiat şi Mijlociu prea puţini observatori serioşi împărtăşesc asemenea nădejdi.

Evoluţiile din ultimele patru decenii, alunecarea treptată spre dreapta a electoratului israelian şi constelaţia politică actuală de la Ierusalim îl leagă pe primul ministru al statului evreu de mâini şi de

picioare. Concesii ample, ba chiar totale, de felul celor favorizate de europeni, Netanyahu nu va putea face.

Pe de altă parte, terorismul islamist şi lipsa de autoritate a liderului palestinian Abbas, contestat, iată, de Hamas, nu doar în Gaza, ci, după cum o dovedeşte atentatul de la Hebron, chiar şi pe malul apusean al Iordanului, constituie un obstacol şi mai redutabil în calea oricărui posibil acord negociat.

Autor. Petre M. Iancu

Redactor: Cristian Ştefănescu

Începutul negocierilor de pace israeliano-palestiniene la Washington

Politică | 02.09.2010

Liderul palestinian Abbas, premierul israelian Netanyahu şi preşedintele american Obama

Pentru prima oară în ultimii doi ani, israelienii şi palestinienii sunt dispuşi să discute direct procesul de pace din Orientul Apropiat.

După o primă rundă preliminară de discuţii, purtată de preşedintele american Barack Obama cu premierul israelian, Benjamin Netanyahu, liderul palestinian Mahmud Abbas, preşedintele Egiptului Husni Mubarak şi regele Iordaniei Abdullah, şeful Casei Albe a anunţat un început excelent de negocieri:

"Ambele părţi implicate au lăsat să se înţeleagă că negocierile pot fi încheiate în decurs de un an" , a spus, într-un exerciţiu de optimism, Barack Obama.

Statele Unite susţin negocierile însă succesul procesului de pace din Orientul Apropiat depinde numai de israelieni şi palestinieni, a mai adăugat liderul politic american. Mai mult, şeful Casei Albe a admis că neîncrederea şi suspiciunea care domină de ani de zile între cele două părţi nu poate dispărea într-o singură noapte.

"Munca grea abia de acum începe. Nu putem promite nici că negocierile vor fi un succes dar nu putem pleca de la premisa că vor eşua. Un lucru este cert: procesul de pace este sortit eşecului dacă nici nu încercăm să negociem. Dacă părţile implicate nu se angajează în tratative de pace, conflictul din Orientul Apropiat va continua şi va afecta şi următoarea generaţie. Nu putem permite o astfel de evoluţie", a avertizat Obama.

Toţi cei prezenţi la negocieri sunt de acord că rezultatul procesului de pace trebuie să fie două state independente. Înainte de a atinge acest obiectiv trebuie clarificate o serie de probleme precum statutul Ierusalimului şi graniţele unui posibil stat palestinian.

Începutul discuţiilor a fost umbrit de un atentat comis la Hebron, revendicat de braţul militar al grupării extremiste Hamas şi căruia i-au căzut victimă patru israelieni. Liderul palestinian Mahmud Abbad a condamnat atentatul şi a declarat că va face tot posibilul pentru ca negocierile de pace să fie încununate de succes.

Zvonurile apărute imediat după atentat, cum că Israelul intenţionează să reia constucţia de aşezări evreieşti ca reacţie la atentat, au fost comentate de purtătorul de cuvânt al Departamentului american de Stat Philip Crowley astfel: "Vor exista multe speculaţii şi puneri în scenă în următoarele ore, zile şi săptămâni. Ceea ce contează cu adevărat sunt însă negocierile. Decisive nu sunt declaraţiile publice spectaculoase ci dicuţiile care au loc în spatele uşilor închise."

Premierul israelian Benjamin Netanyahu a refuzat să comenteze zvonurile amintite, în schimb a admis că palestinienii şi israelienii trebuie să înveţe să coexiste: "Am venit aici pentru a ajunge la un compromis istoric, care să permită ambelor popoare să trăiască pe viitor în pace, siguranţă şi demnitate."

Autori: Christina Bergmann/ Maria Pascu

Redactor: Cristian Ştefănescu