Profesor Ghinea Elena Monaliza

DESCOPERIM TALENTE…

In parasire…

Viata noastra isi are dimensiunile ei,un timp al aparitiei ca fiinta,trairi

sufletesti,un drum urmat de dorinte personale,comune, dar niciodata nu

poate fi controlata in totalitate.

Ce pot spune despre copilaria mea?

A fost una din cele mai pretuite comori pe care nimeni nu a putut sa mi-o

ia.Copilaria,a fost cel mai important dar pe care l-am primit in viata.Pana

acum…

Ma gandesc cum ar fi sa retraiesc acele clipe,cred ca nu as schimba nimic din

ce-am facut atunci;nu ca ar fi greu-la urma urmei fiecare e creatorul lumii

sale,si,daca vrei,oricand poti fi de 12 ani sau de 90 de ce nu?Vrei sa traiesti

in rai?in rai vei trai…Tu vei alege ce vrei de la tine si cei din jur,si rai sau

iad,nimic nu exista fara ca tu sa existi.

Mereu ma gandeam la present,la fericirea ce era in sufletul meu,la prietenii

care ma asteptau afara sa ne jucam.

Stiu ca toti v-ati jucat cand erati mici.Stiu ca va amintiti cu drag cum

stateati iarna afara doar pentru ca ningea si ajungeati in casa uzi din cap

pana in picioare.

Si acum ma uit la semnele de buna purtare care mi-au ramas pe genunghi

,coate si parca revad momentele in care ma chinuiam sa-i explic mamei ca nu

e vina mea si ca nu o sa mai intample si ca la urma urmei nu ma doare chiar

atat de tare.

Pentru o peroada lunga de timp,parintii mei s-au gandint iar si iar ,sa o faca

sa nu o faca,luam totul in ras credeam ca e o gluma ,un test, cine stie?-pana

in momentul cand cartile au fost puse pe fata!totul era confuz nu acceptam

sa fac pasul acest,stiam ca va veni dar nu credeam ca atat de devreme.

Hotararea era luata pana la uram va plec,cine?mama,unde? In Italia

,intrebarea ce ma framanta cel mai mult era DE CE?-atunci nu puteam sa

inteleg ,pentru mine totul parea perfect,dar acum realizez eforturile,munca

ce o faceau ei pentru a mentine acea perfectiune,pentru ca eu sa fiu fericita.

A venit si ziua despartitrii ce mai era de facut? Nimic care sa-mi stea

in puteri.Atunci m-am inchis in mine total.Nam mai vorbit cu nimeni ,uram pe

toti din jurul meu,nu ma mai interesa nimeni.

La urma urmei vorbim de acea fiinta sfanta pentru toti:MAMA-care mereu

cand am intampinat greutati ea a stiut sa se uite inapoi,sa se intoarca sa-mi

dea mana,sa ma ajute sa ma ridic,si mai mult ,sa ma ajute sa merg mai

departe.Imi amintesc de chipul ei zambitor.Intotdeauna avea un cuvant de

incurajare pentru mine.Iubirea ei era nepretuita,era un tablou de pus in

rama.Alaturi de mama,bolta vietii mele e linistita,senina fara nori.Ea este o

floare sfanta care imi este invatator,ingrijitor dar mai presus de toate

prietena.Ea e o carte de povesti care imi spune mereu ce e bine si ce e rau,

ce e frumos si ce e urat.Ea e leaganul povestilor ce mi-au mangaiat copilaria.

Acum zilele sunt lungi si goale;doar ea le umple,cu zambetul ei senin le faceau

sa treaca repede si frumos.Pastrez cu drag amintirile legate de ea.

Ce e o amintire?E o imagine pastrata in memorie.Si pana la urma ,acea

imagine nu trebuie sa fie doar o imagine in adevaratul sens al

cuvantului.Amintirea poate fi si un parfum.Poate fi si un sentiment.Poate fi o

simpla cicatrice,un simplu zambet.Amintirile sunt pe de o parte bucurii ale

vietii.Iluzii,ar spune unuii.Eu le consider doar bucurii.

Uneori imi chemam prietenii ,putini la numar si incepeam sa insiruim de la o

simpla imagine,o carte intreaga de povesti.Desi am ramas doar cu tata el nu

se compara cu mama.

Toti din jur ma consolau,vorbeau cu mine dar nu ma interesa,ma invinovateam

mereu,poate am fost prea rasfatata,poate…poate…cine stie?!

Acuma a plecat.Absenta mamei ma teroriza.Singura fara ea ma simteam

parasite de oameni ,undeva intr-o lume fara viata.

Cum se inchidea usa dupa ultimul om ce iesea din casa,ingrozita de absenta

oamenilor nu trecea mult timp pana sa incep sa strig,sa urlu,doar sa-mi aduc

in preajma un suflet de om,oricare.

Exista un om pe lumea aceasta a carui prezenta ma face sa ma simpt in

siguranta.In fiecare seara inainte de a adormi el venea sa spunem impreuna

Tatal Nostru.Eram mica atunci cand am inteles ca exista o parte din acest om

care nu ne apartine noua.In viata lui era o alta dimensiune,cumva deasupra

noastra,era ceva diferit,important,nu ca o meserie sau o slujba ceva mult mai

cuprinzator,mai profund,si totusi acel ceva era si in mine.Sentimentul de

apartenenta a crescut odata cu mine si m-a adus si mai apropape de omul

despre care va vorbesc.

Datorita plecarii mamei ,aceasta parte a lui il facea retinul si trist.Dar cum el

era foarte echilibrat reusea sa-si invinga tristetea.Acest om are un

formidabil simt al umorului si poate spune glume foarte amuzante;simtul

umorului i-a folosit lui si mie ca medicament atunci cand venea tristetea.

Persoana aceasta e incoruptibila,nu l-am putut minti niciodata.Omul aceasta a

fost intotdeauna acolo langa mine,ca tata dar ca si mama,cat a fost in

stare,cu toate acestea frica de singuratate a ramas desi am crescut,exista si

ma mananca de vie.Iar strigatul de disperare dupa un suflet de om a ramas si

el doar ca s-a transformat intr-un strigat sugrumat parca pe dinauntru,de

neauzit de catre ceilalti.

Desi cu timpul a intervenit obisnuinta.Asa cum unii se obisnuiesc cu minca,cu

rutina de a merge la serviciu,cu scoala asa m-am obisnuit eu cu acelasi drum

continuu an de an,dus-intors.Asa cum vine aja pleaca,pana cand?pana cand va

ajunge fara vlaga,secata parca de orice puteri…sau pana cand isi va da seama

cate a pierdut,amintiri ce nu mai pot fi recuperate sau inlocuite,pana cand va

fi prea tarziu.

Imi aduc aminte cu drag cand ma lua de la scoala treceam mereu prin parcul

de peste drum sau ultima poza pe care am facut-o impreuna la mare.

Chiar daca nu a plecat de tot ,stiu ca a plecat cu sufletul impacat deoarece

se bucurase de fiecare moment petrecut cu noi.durerea e undeva acolo.Nu a

parasit-o niciodata ,totusi cred ca s-a trezit in fiecare dimineata gandindu-

se la ce a lasat in urma.

Ca sa scapi cat mai usor e bines a schimbi mediul sau sa te inhami la mai

multe ca sa nu ai timp sa te gandesti,sa incerci sa vezi ca sunt si altii care

sufera ca si tine si sa nu crezi ca viata ti s-a sfarsit doar din cauza asta.

RUSU CRISTINA GEORGIANA-10A

Prezentare personala:

Ce pot spune despre mine?Avand in vedere faptul ca sunt o persoana

sociabila care prefer sa sa se implice in orice fel de activitate ,chiar daca nu

am nimic de castigat,pot spune ca par a fi o fire sensibila care se ataseaza

usor.Imi palce sa practic jocuri de echipa,cum ar fi handball sau volei,care

sunt in acelasi timp sporturile mele preferate,Fac parte din echipa de volei a

scolii.O alta pasiune este lectura.Cand deschid o carte,inca de la primele

randuri sunt captivata si cu greu las cartea din mana pentru alte ‘’obligatii’’.

Pe viitor doresc sa-mi continui studiile in afara tarii,poate Medicina de ce nu

?-desi mai atractiv suna Facultatea de Drept.Cel mai mult urasc

minciunaa,tradarea si indiferenta.In general ma ghidez dupa mottoul ‘’Totul

sau nimic’’ pentru ca nu-mi place superficialitatea si pentru ca am vointa.

Mi-e dor…

Pentru ca in viata si in moarte suntem legati de “inima culturii

romanesti” , rog prea bunul cititor sa-mi primeasca “un murmur testamentar”

la gandul fara de scapare despre EMINESCU.

Ma simt legata prin soare si noapte,prin albul lunii si trecerea

anotimpurilor de cel care mi-a aratat cat de adanca este “rana” iubirii,cat de

nimic este “taramul celalalt”,cat de frumos si neuitat sta chipul mamei…

Prunc divin,fiu al Lunii si al Soarelui,venit,nu din “rude mari

imparatesti”,ci din Cosmos,Eminescu ne-a imbracat in poezie,ne-a hranit cu

geniul lui,ne-a purtat de la plans la fericire,de la durere la noptile cu

farmec.El vine de departe si de demult din adancurile miraculoase ale

neamului romanesc,din toate culturile Romaniei,peste care se leagana de mii

de ani dorul din doina si tanguirea fara leac a “Mioritei” ,vine ca o

misterioasa lumina “pe cai de mii de ani” din basmul vechi al Zanei

Dochii,vine din matricea stilistica a sufletului romanesc pe care l-a

intruchipat si l-a marturisit,pentru eternitate,lumii intregi.Cel mai mare poet

al neamului,in scurtul rastimp al trairii sale, a cantat jalea si amarul

poporului in tumultul veacurilor.

Ma gandesc la participarea lui Eminescu la misterul universal ,la nevoia

lui de absolut,la “setea cea eterna” , la albastrul luat din mare pentru floare.

Ma gandesc ca pamanul a strans zapezi tinere in noaptea nasterii sale,ca

sa aprinda cu ele “Luceafarul”. Peste lumina crescuta rotund,au adormit

primavera si ierni si doar copiii,hoinarind desculti prin zapezi,numai ei stiu

de ce zapezile sunt fierbinti si n u reci…

“O te vad,te-aud,te cuget,tanara si dulce veste,

Dintr-un cer cu alte stele,cu –alte raiuri,cu alti zei…”

Cu Eminescu imi dau intalnire in fiecare zi si tot mi-e dor,mi-e tare

dor…

DABIJA ANDREEA

Clasa a IX-a D

DABIJA ANDREEA este eleva in clasa a IX-a D la

Grupul Scolar “Sf. Maria”.Intr-o discutie,

eleva a afirmat ca este pasionata de letura, in

special de poezie: “Eminescu este, poate, cel

care m-a apropiat de lectura” . Pe langa

poeziile romantice ale lui Eminescu, prefera si

romanele lui J.Verne, comediile lui Caragiale,

dar amintirile lui Creanga vor fi mereu,vii , in

sufletul ei.

Sa nu credeti ca toata ziua sta si lectureaza,

citeste sa se delecteze.Ca orice adolescent, iubeste

plimbarile,petrecerile si cumparaturile.A recunoscut ca

petrece mult timp pentru aspectul ei fizic,deci o alta pasiune ar

fi fashion-ul.

Totusi, chiar daca nu gandeste ca Voltaire, simte ca Eminescu,

iubeste ca Blaga si se disteaza cu prietenii ei.

Tinerii, darul Domnului

Nu vreau sa filozofez.De ce? Pentru ca nu sunt filozof.Nu vad

totul ca pe o chestie ce necesita o privire atenta,minutioasa,o

cercetare amanuntita,ce pana la urma duce la ceva abstract.Nu.Sunt

doar o persoana ce vede frumusetea,ce vede Gradina Edenului din

ochii migdalati ai unei tinere, ce vede floarea minuscule, dar

stralucitoare ca un diamante, ascunsa in mocirla. Nu pot gandi la

Voltaire, dar pot simti ca Eminescu,desi,poate fara sa vreau,

filozofez chiar din ignorarea filozofiei. Nu stiu. Tot ce stiu este ca

orice ar fi, tinerii sunt cel ai pretios dar. De ce? Poate ca surasul

dulce al unui copil topeste inima batranului si nu invers. Totusi,

daca nu ma credeti,intrebati-va: “Cum ar fi lumea fara tineri?” Ar

fi ca un mormant. Intunecata si rece, fara nici o sansa de

scapare,deoarece tinerii sunt viata. Printre buclele lor aurii se

intrevede Raiul, dintre buzele lor trandafirii ies triluri de

privighetoare.

In locul unui tablou de Michelangelo,am prefera sa privim

perlele ascunse printre petalele de trandafir ale unui zambet

tineresc. Deoarece tineretea pentru muritori este ca primavera

pentru floare. Este primavera noastra, caci pana la urma, suntem

flori.

Totusi lumea s-a schimbat. Nimeni nu se poate impotrivi

acestei uriase clepsidre pe care o numim TIMP si care nu se mai

intoarce niciodata. Acum ne jignim, atunci ne salutam; acum ne

mandrim cu telefoanele scumpe, atunci trebuia sa muncim pentru

mancarea de toate zilele; acum se tip ape melodii ce ne zguduie

mintile, atunci se valsa pe muzica fina.Dar c ear fi lumea fara

vecinul de alaturi care da muzica prea tare? Ce s-ar intampla daca

nu ar fi toti acei tineri cu blugii rupti dinadins, cercei si I-Pod-ul in

buzunar? Am pieri cu totii. De ce? Pentru ca ei sunt Viitorul.

Oricat de putin s-ar vedea, ei fac ceva pentru omenire.

Adolescentul rebel de azi va ajunge maine, poate, scriitorul

Deci, nu-i subestimati, caci sub acel invelis tare se afla acea

imagine angelica, ce se aseamana cu o floare. O floare in coroana

unei preafrumoase Afrodite, numita VIATA… sau DESTIN…ori

poate… TINERETE…

DABIJA ANDREEA

Clasa a IX-a D