democratie si structuri federative. modelul de structurare a puterii in spatiul elvetian
DESCRIPTION
istorieTRANSCRIPT
Universitatea Alexandru Ioan Cuza
Facultatea de Filosofie și Stiințe Social Politice
Specializarea: Relații Internaționale și Studii Europene
Democrație și structuri federative.
Modelul de structurare a puterii în spațiul elvețian
Prof. Coord.: S. Grecu Realizat: Anton Alina,
Iordăchescu Mădălina,
Sochirca Tatiana
Anul III, grupa 3
Cuprins:
1. Introducere……………………………………………………………………………………3
2. Democrație – note explicative…………..……………………………………………………...5
3. Democrație și structuri federative……………………………………………………………..6
4. Modelul de structurare a puterii în spațiul elvețian…………………………………..……….11
5. Modelul elvețian de democrație consensualistă………………………………………………18
6. Metodologia cercetării……………………………………………………………………..…22
7. Concluzii……………………………………………………………………………………...48
8. Bibliografie……………………………………………………………………………..…….49
2
Introducere
Confederația Elvețiană a fot fondată în 1291 ca o alianță defensivă între trei cantoane.
În anii ce au urmat, alte regiuni s-au alăturat celor trei. Această confederație și-a asigurat
independența față de Sfântul Imperiu Roman în 1499. Constituția din 1848, ulterior
modificată în 1874, a înlocuit forma de organizare confederală cu un guvern federal
centralizat. Constituția din 1874 a cărei formă a fost revizuită în 1998 (aprobată fiind de
Parlamentul Federal) a fost adoptată prin referendum pe 18 aprilie 1999 și a intrat în vigoare
în 1 ianuarie 2000.
Suveranitatea și neutralitatea Elveției au fost respectate de către celelalte puteri ale
Europei, ea nefiind implicată în niciunul dintre cele două războaie mondiale. Relațiile sale cu
statele Europei și nu numai sunt de tip economic și politic, Elveția făcând parte din organizații
internaționale, dar păstrându-și, totuși, neutralitatea. Deși nu face parte din Uniunea
Europeană, Elveția nu este un stat izolat.
Din punct de vedere geografic, Elveția este poziționată în Europa Centrală, la nord de
Italia și la est de Franța. Cu un relief preponderent montan (aproximativ 90% din suprafața
țării), agricultura nu este o activitate propice pentru acest stat. Orientarea către servicii, în
special a determinat contrabalansarea unor deficiențe geografice.
Din punct de vedere demografic, Elveția este o țară cu o populație de aproximativ 7,7
milioane de locuitori, dintre care 75% sunt în mediul urban. Populația este formată, din punct
de vedere etnic, din germani (65%), francezi (18%), italieni (10%) și alte grupuri etnice (7%).
Limbile oficiale sunt germană, franceză și italiană.
Formal, Elveția este o confederație, însă are structura unei republici federale, formată
din 26 de cantoane. Puterea politică este împărțită în cele trei ramuri: executivă, legislativă și
judecătorească. Executivul este format din șeful statului – Președintele Confederației Elveției
Micheline Calm-Rey, din 1 ianuarie 2011 – vicepreședintele Eveline Widmer Schlumpf, din
1 ianuarie 2011 și cabinet. Președintele este atât șef de stat, cât și șef de guvern, reprezentând
Consiliul Federal. Consiliul Federal este format din șapte membri, iar în fiecare an unul dintre
ei devine președinte federal; în Consiliu sunt reprezentate cele mai puternice patru partide
politice. Această poziție nu atribuie noi competențe și nu acordă privilegii celui care ocupă
funcția respectivă. Acest organism este ales de Adunarea Generală dintre membrii proprii
pentru o perioadă de patru ani.
3
Alegerea președintelui și a vicepreședintelui este realizată de către Adunarea Generală,
dintre membrii Consiliului Federal, pentru o perioadă de un an, fără posibilitatea prelungirii.
Ultimele alegeri au avut loc în 8 decembrie 2010, iar următoarele vor fi la începutul lui
decembrie 2011.
Legislativul este bicameral, cele două camere fiind Consiliul Statelor (46 de locuri –
câte doi reprezentanți pentru fiecare canton și câte un reprezentant pentru fiecare jumătate de
canton, pentru o perioadă de patru ani) și Consiliul Național (200 de locuri – membri aleși
prin vot popular, prin sistem proporțional, pentru patru ani).
Ramura juduciară este reprezentată de Curtea Federală Supremă, formată din
judecători aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de șase ani.
Structura federalistă a statului a fost clasificată ca fiin dintre cele mai puternice din
lume. Democracybarometre.com a publicat un studiu care a calculat gradul de federalism al
statelor. Elveția se înregistează cu o cifră maximă de 5 luncte, minimul fiind de 1 punct,
specific statelor unitare. Gradul de federalism este compus din două variabile: caracterul
federal (alegeri regionale ale legislativului plus recunoașterea autorității subnaționale) și
bicameralismul puternic (camera superioară are anumite puteri de veto, dar acest lucru nu
înseamnă că îl exercită formal). Cele 26 de cantoane au un grad ridicat de autonomie față de
autoritatea centrală, de aceea este interesant de studiat și de explicat de ce Elveția, deși un stat
federal cu cantoane autonome, își menține stabilitatea și structura administrativ-teritorială.
4
Democrația – note explicative
„Democrația este guvernarea
poporului de către popor și pentru popor”
(Abraham Lincoln)
Citatul de mai sus caracterizează în totalitate proiectul ce urmează să-l desfășurăm, de
aceea ne-am propus să începem cu o mică caracterizare a cuvântului de bază a acestei lucrări.
DEMOCRAȚIA este un sistem de guvernare caracterizat prin participarea cetățenilor
la procesul de conducere.
Acest regim politic se definește prin: separarea puterilor în stat; alegeri libere;
pluralism; respectarea drepturilor și libertăților oamenilor.
Cuvântul DEMOCRAȚIE a fost pentru prima dată folosit în urmă cu aproximativ
2500 ani și provine din limba greacă, în care "demos" înseamnă popor, iar "kratos" înseamnă
putere. Prin democrație se înțelege puterea poporului, conducerea poporului de către popor.
Democrația a apărut în Atena în secolul al VI – lea, înainte de Hristos și a cunoscut o
dezvoltare deosebită în secolul următor, în timpul lui Pericle. În Atena, toți cetățenii puteau
lua parte, în mod nemijlocit, la adoptarea deciziilor de interes public. Exista o democrație
directă. Cetatea era condusă de un Sfat și de Adunarea Poporului.
Referindu-ne la a doua parte a lucrării noastre, putem spune că exemplele Comunității
Europene și altor sisteme confederale sau aproape confederale, care s-au multiplicat în a doua
jumătate a sec. XX, arată că soluțiile federale rămân excepționale, deoarece legăturile sunt
prea puternice. Ele arată și că trebuie găsite formule care să ducă la un anumit grad de
asociere fără a deveni o structură federală deplină. Deoarece multe astfel de modele sunt
experimentate și par a da roade, putem evidenția că, măcar în această privință, lumea și liderii
săi au dat dovadă de imaginație1.
1 Jean Blondel, Guvernarea comparată, Editura Institutul European, Iași, 2009, p. 254
5
Democrație și structuri federative
În întreaga lume, democrația constituie, în momentul de față, forma acceptată de
guvernare pentru oameni. Guvernul și Parlamentul răspund de conducerea statului, dar sunt
alese de către oameni și în aceasta rezidă legitimitatea lor democratică. Totuși, acesta este un
model limitat al democrației. În ptimul rând, întrucât Parlamentul reprezintă majoritatea celor
care votează, el asigură legitimitatea democratică și dispoziția cetățenilor de a accepta în mod
colectiv deciziile cu caracter obligatoriu. În al doillea rând, alegerile ținute la intervale
regulate le permit cetățenilor să înlăture prin vot majoritatea aflată la guvernare, dacă sunt
dezamăgiți de politica aceteia, și să aducă la putere Opoziția. Acest model simplu de
democrație electoral s-a dovedit a avea succes extraordinar. Într-adevăr, există voci care
susțin că tocmai restricțiile inerente acestei forme de democrație au făcut posibile actualul val
de democratizare globală2.
La polul opus acestui model „realist” al democrației, se situează modelul „utopic”:
democrația realizată de către oameni, în care cetățenii caută împreună să exercite un control
cât mai mare asupra tuturor deciziilor politice. Aceasta a fost exact poziția enunțată de doi
dintre părinții constituției americane. Benjamin Franklin și Thomas Jefferson, sceptici în
privința a tot ce însemna puterea statului, aveau toată încrederea în bunul simț al oamenilor și
au cerut ca toate deciziile politice să fie controlate, în cea mai mare măsură posibilă, de către
cetățenii liberi. John Adams și James Madison au adoptat o poziție opusă. Statul ar trebui
guvernat de către reprezentanți competenți și responsabili ai poporului, care să modereze
influența maselor imprevizibile și mai puțin informate.
Inițial, punctul de vedere al lui Adams și Madison a avut câștig de cauză. Cum s-a mai
menționat, modelul democrației reprezentative sau „indirecte” a prins rădăcini peste tot. Însă
poziția adoptată de Franklin și Jefferson, nu este doar o notă de subsol în istoria ideilor. În
secolul al XIX-lea, cantoanele elvețiene și guvernul federal al Elveției au fost deschizătoare
de drumuri, introducând în constituția lor elemente de democrație directă – referendumul și
inițiativa populară, cât și dreptul cetățenilor de a solicita prin petiție organizarea unui
referendum. Puțin mai târziu, anumite state din SUA au adoptat la rândul lor forme de
democrație directă. Aceste elemente le conferă cetățenilor posibilitatea de a-și exprima
punctul de vedere în luarea deciziilor politice importante, precum și dreptul de a vota în
cadrul alegerilor. Însă interesul față de democrația directă s-a dezvoltat și în alte țări. La
2 Linder Wolf, Democrația directă în Elveția, publicată de Swiss Embassy, București, 2008, p. 13
6
începutul celui de-al treilea mileniu, se înregistrează peste 100 de referendumuri anual la nivel
mondial, fără a fi luate în calcul cele din Elveția3.
După analiza surselor de informație, dintr-o perspectivă globală, Elveția, cu
procedurile sale de vot nu este unică, deși reprezintă un caz excepțional prin elementele sale
de democrație directă. La fel ca și anumite state din SUA, Elveția a dezvoltat un sistem în
cadrul căruia inițiativele populare și referendumurile le dau cetățenilor posibilitatea de a
participa în mod regulat la luarea deciziilor politice de către parlamente. În plus, Elveția este
singura țară care le permite cetățenilor să patricipe la luarea deciziilor, la toate nivelurile
administrației, de la cea locală la cea națională. De asemenea, în Elveția, cetățenii au dreptul
aprioric (fără experiență) de a vota în absolut orice problemă, de la limita de viteză pe
autostrăzi, până la desființarea armatei.
Elveția a mers mai departe decât orice altă țară în dezvoltarea democrației „exercitate
de către oameni”. De aceea, elvețienii se mândresc în mod întemeiat cu instituțiile lor.
Stabilitatea și succesul democrației semidirecte constituie o confirmare solidă a încrederii lui
Jefferson în puterea de judecată a oamenilor și ajută la creșterea încrederii în propriile forțe.
Contrar prejudecății larg răspândite, exemplul Elveției arată că democrația directă este
posibilă și într-o societate industrială complexă, puternic dezvoltată4.
De la fondarea Statelor Unite ca guvernământ federal prin Constituția de la 1789,
federalismul a fost înfățișat de unii ca răspunsul la problema relației dintre centru și periferie,
pentru că maximizează descentralizarea, evitând totuși destrămarea statului5.
Dar dacă am încerca să găsim principiul esențial pe care se bazează federalismul,
deoarece sunt multe tipuri de sistem federal, răspunsul nu poate fi unul singur, însă un singur
tip de federalism, acela al Statelor Unite, este adesea privit ca fiind cel care asigură modelul
„clasic”.
Principiul de bază al acestui model classic constă în ideea că autoritățile decidente ar
trebui împărțite în două seturi independente unul față de celălalt, pe baza propriilor
competențe. Conceptul că fiecare dintre cele două niveluri ar trebui să fie independente în
propria sferă de competență este fundamental. Dar aceasta nu înseamnă că nu există alte
niveluri de guvernare, precum districte sau orașe; dar numai două, guvernul central și nivelul
superior al unității componente, sunt „independente”.
3 Ibidem, p. 144 Ibidem 5 Jean Blondel, Guvernarea comparată, Editura Institutul European, Iași, 2009, p. 243
7
Modelul este astfel parțial reușit și parțial nereușit. Este parțial reușit, deoarece
articulează un număr de caracteristici clar definite care permit unei poziții „intermediare”
între cele două extreme – statul unitar și confederația – să capete un conținut exact. Într-un
stat unitar, doar organul central este independent din punct de vedere legal, celelalte autorități
subordonându-se guvernării centrale. Într-o confederație, guvernarea centrală există doar
pentru că statele membre sunt dispuse să o păstreze. Astfel, Parlamentul britanic este
„suveran” și are un control absolut asupra diviziunii muncii între autorități în cadrul statului.
Dimpotrivă, Organizația Națiunilor Unite și Organizația Unității Africane pot face doar acele
lucruri pe care statele individuale sunt dispuse să le permită, atâta timp cât acestea din urmă
cooperează în acest sens.
Insuccesul parțial al modelului clasic se explică prin faptul că lasă nerezolvate două
probleme critice: autoritatea responsabilă de puterea constitutivă și determinarea domeniilor
de guvernare ce urmează a fi date organului federal și agențiilor componente. Ca rezultat al
incapacității modelului de a oferi răspunsuri clare în ambele privințe, există diferențe
substanțiale între țările federale, între ele având loc o gradare6.
Dacă analizăm în practică relația dintre centru și entitățile componente, există
diferențe substanțiale de la un stat federal la altul. Procedura prin care sunt adoptate
amendamentele constituționale este mai mult sau mai puțin strictă: în Statele Unite, trei
pătrimi din legislativele statelor trebuie să aprobe un amendament constituțional dacă este să
devină lege; în Australia și Elveția, spre a fi adoptate, amendamentele au nevoie de aprobare
prin referendumuri din partea majorității populației în majoritatea unităților componente. Dar
aceste condiții stringente, nu sunt în vigoare în toate sferele federale.
Nu toate curțile supreme au puterea de a interveni în disputele dintre două niveluri de
guvernare și între entitățile component. Astfel, puterile Curții Constituționale a Elveției sunt
mai limitate decât cele ale unei Curți Supreme „depline”.
Și ultima deosebire ar fi camerele superioare, care sunt prezente întotdeauna, dar nu
există peste tot egalitate în reprezentarea entităților componente. Egalitate există în Statele
Unite, Australia și Elveția, dar în Canada, în ciuda faptului că țara este de obicei privită ca un
„adevărat” stat federal, camera superioară nu este organizată pe baza ideii de reprezentare a
entităților componente. În alte părți există uneori o ponderare în favoarea componentelor mai
mari; așa se întâmplă practic în toate federațiile noi, în special în Germania.
6 Ibidem, pp. 244-246
8
În același timp, în unele state federale, constituția însăși dă guvernării federale puteri
de „intervenție” sau de veto. Astfel, centrul se poate amesteca în deciziile entităților
componente și în alegerea oficialilor.
Statele federale sunt de obicei vaste atât în privința populației, cât și a întinderii. Doar
Elveția și în general statele federale europene sunt din punct de vedere geografic țări mici, și
exceptând Gerrmania, populația lor este și ea relativă redusă, deși nu atât de redusă ca cea a
celor aproximativ 30 de state cu mai puțin de un million de locuitori. Statul federal cu
populația cea mai redusă este Elveția, cu 6 milioane de locuitori; dar este mai mare ca
teritoriu decât multe alte state, în special insulare, care se găsesc în Caraibe, Oceanul Indian și
Pacific.
Dar, totuși există și o suprapunere a statelor unitare cu cele federale în privința
gradului de descentralizare. Această suprapunere se întâlnește în special în rândul țărilor
vestice și, într-un anumit grad, și în cel al țărilor din America Latină.
O să menționăm entitățile componente, care sunt protejate în statele federale, dar
aproape un efect asemănător se obține și în unele state unitare. În plus, numirea legislatorilor
în unitățile componente ale statelor federale este uneori supusă unor forme de control, care
sunt cel puțin negative, de către guvernul central, în timp ce acest lucru nu se întâmplă în
anumite state unitare. Și în sfârșit, autoritățile administrative sunt mai curând combinate decât
separate într-un număr de federații, în timp ce acest lucru nu se întâmplă în toate statele
unitare. Exemplul cel mai cunoscut este acela al Germaniei. În contrast puternic cu Statele
Unite și Elveția, dar și cu un stat unitar precum Marea Britanie, care are structuri
administrative complet separate, există doar o singură structură administrativă pentru ambele
niveluri de guvernare în Germania, această prevedere fiind introdusă în Constituția din 1949
pentru a evita duplicarea7.
În practică, câteva țări din cele 16 state federale au fost alcătuite ca mijloc de alăturare
a țărilor independente (Statele Unite, Elveția, Germania, Emiratele Arabe Unite și cu unele
rezerve, Canada și Austria). Așa cum reiese din enumerarea acestor țări, majoritatea statelor
federale create din unități independente, includeau țări care aveau motive istorice și culturale
foarte puternice să fie strâns asociate; dintre acestea, Elveția și Canada sunt singurele țări
multiculturale. În patru cazuri, o origine colonială comună justifică instituirea legăturii
federale, iar în trei dintre aceste țări, Australia, Canada și Germania, legătura federală a fost
efectiv impusă cu forța unităților componente de către o putere externă (Marea Britanie în
7 Ibidem, pp. 248-249
9
primele două cazuri) sau de cea mai puternică unitate componentă (Prusia în cazul
Germaniei). Orice ar fi intenționat să realizeze cei care au dezvoltat ideea de federalism,
majoritatea statelor federale au apărut prin creșterea descentralizării existente, iar nu din
alăturarea unor state independente8.
Modelul constituțional care se consideră că aduce cel mai înalt grad de a acorda
autonomie administrativă organelor locale este federalismul. Acesta ar fi „intermediar” între
confederații (unde domină unitățile componente) și statele unitare (unde domină centrul).
În formula sa clasică, federalismul stipulează că trebuie să existe două niveluri de
guvernare „independente”; să se bazeze pe o constituție rigidă; trebuie să existe o curte
supremă care să protejeze „independența” celor două niveluri de guvernare; trebuie să existe
și o cameră superioară care să apere drepturile organelor componente la nivel central. Totuși,
există variații în gradul în care organele componente sunt protejate, cât și în gradul de
descentralizare.
În statele federale, centralizarea nu poate depăși un anumit punct fără să ducă la
ineficiență severă și poate chiar la destrămarea regimului, așa cum a arătat experiența
comunistă. Acesta este în parte motivul pentru care între statele federale și cele unitare a
existat un grad de convergență.
Federalismul este asociat și cu eforturile de a alătura statele independente, dar acest
lucru s-a întâmplat doar în puține cazuri. Încercările de a realiza o cooperare mai strânsă între
state au dus de obicei la confederații precum Organizația Națiunilor Unite.
Comunitatea Europeană sau Uniunea Europeană a fost inovatoare în aceea că a
format un tip de asociere etichetată supranațională, care este intermediară în raport cu
modelele confederale și cele federale. Inovația constă în faptul că dezvoltările au loc treptat,
cu acoperirea progresivă a unor domenii noi, alcătuirea de noi structuri și alăturarea unor noi
state membre9.
Modelul de structurare a puterii în spațiul elvețian
8 Ibidem, p. 2529 Ibidem, p. 255
10
Unus pro omnibus, omnes pro un.
(Unul pentru toți, toți pentru unul)
(Deviza elvețienilor)
Termenul de Confederație desemnează Statul Federal Elveția. Competentele
Confederației sunt fixate prin constituția federală. Confederația este cu precădere competentă
în materie de politică externă, politică de securitate, politică vamală, monetară și de legislație,
atunci când aceasta se aplică pe întreg teritoriul național. Competente de altă natură revin
nivelului imediat inferior, respective al cantoanelor.
Elveția și-a proclamat independența în anul 1479, dar este recunoscută pe plan
internațional, prin Pacea de la Westfalia, în anul 1648. Elveția a adoptat o constituție federală
în 1848, revizuită profund în 1874, care a stabilit responsabilitatea federală în afacerile
interne, apărare și comerț. În 1999, a fost adoptată o nouă constituție, dar care nu a introdus
modificări notabile în organizarea statului. Ea descrie drepturile fundamentale și politice ale
indivizilor, descrie cadrul pentru participarea cetățenilor la treburile publice, și divide puterea
în stat între confederație și cantoane, definind jurisdicțiile și autoritatea la nivel confederal. De
atunci se continuă cea mai bună politică economică și socială, care a caracterizat Elveția de-a
lungul timpului10.
Elvețienii sunt cunoscuți pentru neutralitatea lor istorică și pentru că nu au participat
militar în nici un război mondial. Printr-un referendum pe tema aderării țării la ONU
desfășurat la 3 martie 2002, s-a obținut votul favorabil al populației, iar la 10 septembrie
2002, Elveția devine membră ONU. Însă, deși situată în mijlocul Europei, nu este membră a
Uniunii Europene.
Încă din 1978, Elveția numără 23 de cantoane, iar altele trei sunt constituite din câte
două semi-cantoane. Cantoanele sunt state, care s-au reunit în 1848 pentru a da naștere
Confederației, trasferând acesteia o parte din suveranitatea lor. Fiecare canton sau semi-
canton are propria sa constituție, propriul său parlament și propriile sale tribunale.
Parlamentele cantonale numără de la 58 la 200 de locuri, iar guvernele cantonale câte 5, 7 sau
9 persoane11.
Parlamentul sau Adunarea federală, care are autoritate legislativă, este compus din
două Camere: Consiliul național, cu 200 de membri și Consiliul statelor, cu 46 de membri.
Consiliul Federal (Guvernul), adică autoritatea executivă, este alcătuit din 7 membri, aleși de
10 http://ro.wikipedia.org/wiki/Elveția11 http://bern.mae.ro
11
către Adunarea Federală pentru un mandat de 4 ani. Consiliul Federal reprezintă puterea
executivă supremă în cadrul Confederației. Elveția are 7 departamente federale, fiecare
condus de către un Consilier Federal12:
1. Departamentul Federal pentru Afaceri Externe
2. Departamentul Federal pentru Justiție și Poliție
3. Departamentul Federal de Interne
4. Departamentul Federal pentru Mediu, Transporturi, Energie și Comunicații
5. Departamentul Federal de Finanțe
6. Departamentul Federal de Apărare, Protecție Civilă și Sport
7. Departamentul Federal pentru Afaceri Economice
Președintele Confederației, care este și șeful Guvernului, este desemnat, pe termen de
un an, prin rotație, dintre cei șapte membri ai Consiliului Federal. Președintele conduce
ședințele Consiliului Federal și are, de asemenea, sarcini de reprezentare.
Tribunalul Suprem Federal, sau autoritatea judecătorească, apără drepturile
constituționale ale cetățenilor împotriva deciziilor arbitrare ale autorităților și administrației.
Judecătorii sunt aleși de Adunarea Federală (Parlament)13.
Prin referendum, cetățenii pot contesta orice altă lege adoptată de parlament; prin
inițiativă legislativă publică, ei pot introduce amendamente la Constituția Federală, elemente
care fac Elveția să fie considerată o democrație directă (în contrast cu democrațiile
reprezentative).
În contextul internațional, democrația directă este fără îndoială cea mai evidentă
particularitate a sistemului politic elvețian. Iar aceasta reprezintă o componentă a culturii
poltice și a identității elvețiene. Chiar dacă și în alte țări și state, ca de exemplu în SUA, există
instituții bazate pe democrația directă, în nici o altă țară cetățenii nu sunt chemați atât de des
la urne, ca în Elveția.
Strict vorbind, Elveția este o democrație semi-directă. Vocea poporului nu se face
auzită în mod direct cu privire la toate subiectele, dar consultarea are loc pe toate temele
importante. Astfel, numai pentru o mică parte dintre legile adoptate de parlament se
organizează vot popular. Concret, democrația directă înseamnă votul care se organizează
periodic în comunități, cantoane și la nivel național. Prin intermediul inițiativelor, pot fi
12 Ibidem 13 Ibidem
12
lansate dorințe exprimate de popor – de exemplu desființarea armatei sau interzicerea
publicității la alcool și tutun. (Există, însă, anumite limite stabilite de dreptul internațional cu
caracter obligatoriu). Rezultatele votului popular sunt definitive, iar voința populară este
respectată în Elveția fără alte discuții.
Domnul profesor Wolf Linder, de la Universitatea din Berna, consideră că țările
apropiate Elveției, care sunt democrații reprezentative, așa cum este de exemplu România,
cunosc în foarte mică măsură instrumentele politice ale inițiativei și referendumului. Aici,
cetățenii de la nivel național pot avea o influență directă asupra vieții politice prin alegerea
Parlamentului. „Cu aceasta nu dorim să spunem că democrația directă este mai bună decât
cea reprezentativă”. Este vorba despre două forme egale ale democrației, care s-au dezvoltat
de-a lungul istoriei și care sunt adânc înrădăcinate în cultura politică a țărilor respective.
Democrația directă elvețiană nu este un cadou care se primește o dată pentru
totdeauna. „Trebuie să ne luptăm zilnic pentru ea și să o apărăm. Nu este ceva comod. Avem
nevoie de timp pentru a ne informa despre politică, pentru a ne construi propria părere și a
vota de mai multe ori pe an. Cetățenii nu sunt conduși la urne, ci trebuie să-și găsească
singuri drumul. Filozoful Habermas este de părere că democrația „nu se dezvoltă în mod
natural”. Aceasta trebuie învățată pentru a putea fi trăită. Oamenii nu se nasc cu o genă a
democrației, ci trebuie să învețe și să exerseze democrația și regulile sale de joc, deloc
simple.”14, au fost spusele profesorului Wolf Linder, care susține că democrația directă nu este
o invenție „întâmplătoare”.
Democrația directă s-a construit în urma unui proces social și multiplu de învățare,
care a durat decenii sau chiar secole. În anii care au urmat înființării sale din 1848, principala
provocare a statului federal modern a fost aceea de a crea o coeziune în societatea elvețiană,
care era divizată politic și social. Drepturile populare atașate democrației directe au permis
integrarea grupurilor minoritare în sistemul politic și social, oferindu-le acestora un
instrument cu care să-și exprime interesele. Astfel s-a putut face auzită populația catolică, dar
și clasa muncitoare.
Legitimarea sistemului politic în totalitatea sa și a deciziilor politice ale guvernului și
ale Parlamentului este cea de-a doua valoare importantă a democrației directe. Astfel are loc
o democrație semi-directă, în care există un dialog permanent între guvern și populație cu
scopul de a-și apropia edealul exprimat de Abraham Lincoln ca government of the people, by
the people, for the people. În democrația directă nu se face politică împotriva poporului, ci
14 Wolf Linder, op.cit., p. 6
13
numai cu poporul, iar dacă politicienii reușesc să convingă populația de politica lor, această
politică este stabilă și durabilă pe termen lung.democrația directă ste un mecanism care
asigură că nu va exista niciodată o discrepanță prea mare între interesele poporului și politica
Guvernului și a Parlamentului.
Deoarece democrația se bazează pe dialog și pe diversitatea opiniilor, cetățenii
Elveției manifestă o înțelegere deosebită a politicii și contextelor politice. O altă funcție a
democtației directe este delimitarea puterii politicienilor. Democrația directă este un
mecanism de control, un instrument de veto la adresa elitei politice. Politicii se vor gândi
foarte bine care este voința poporului înainte de a adopta o lege riscantă sau avantajoasă
pentru ei sau pentru clientela lor. Fără controlul democrației directe, politicienii se abat adesea
de la voința poporului pentru a crea beneficii și avantaje pentru ei înșiși și pentru clientela
lor15.
În principal, democraţia directă are cinci funcţii centrale16, care se pot suprapune pe
alocuri:
Integrare - Democraţia elveţiană nu este o invenţie întâmplătoare, nu a apărut din
neant, ci s-a construit în urma unui proces social şi multiplu de învăţare care a
durat decenii şi chiar secole. După ce a fost înfiinţat, principala provocare a statului federal a
fost aceea de a crea o coeziune în societatea elveţiană, care era divizată politic şi social.
Drepturile populare caracteristice democraţiei directe au permis integrarea grupurilor
minoritare în sistemul politic şi social, oferindu-le posibilitatea de a-şi exprima interesele.
Legitimare - Referitor la democraţia semi-directă, legitimarea se manifestă prin
existenţa unui dialog permanent între guvern şi populaţie cu scopul de a exprima
cât mai bine interesele acesteia.
Inovare - Unii critici consideră că democraţia directă împiedică inovarea, acest
lucru fiind, într-o oarecare măsură valabil în cazul referendumului, despre care s-a afirmat că
acţionează ca o „frână” în cadrul sistemului politic elveţian. Este însă, greşit să se afirme că
Guvernul şi Parlamentul ar fi întotdeauna mai deschişi spre reformă decât populaţia. Pe de
altă parte, iniţiativa poate fi considerată o pedală de accelaraţie, deoarece prin intermediul
15 Ibidem, pp. 7-916 15 Wolf Linder, Democrația directă în Elveția, Editura Swiss Embassy, București, 2008, pp. 7-9
14
acesteia se introduc, des, idei noi în dezbaterile politice, acesta fiind un lucru pozitiv,
deoarece democraţia se bazează pe dialog şi diversitate a opiniilor.
Politizare - Democraţia directă are o contribuţie esenţială la animarea societăţii
civile şi a vieţii politice. Poporul elveţian nu este chemat la vot doar o dată la patru ani, ci de
mai multe ori pe an şi de aceea dezbaterea publică pe teme politice este de cele mai multe ori
mult mai cuprinzătoare şi mai amplă decât în alte societăţi democratice.
Control - O altă funcţie importantă este delimitarea puterii politicienilor.
Democraţia directă este un mecanism de control, un instrument de veto la adresa elitei
politice, iar în lipsa acestui control, politicienii se pot abate, adesea, de la voinţa poporului
pentru a crea beneficii şi avantaje pentru ei înşişi.
Constituţia elveţiană, intrată în vigoare pe data de 1 ianuarie 2000, prevede trei
instrumente principale prin intermediul cărora populaţia poate participa direct la viaţa publică
şi politică a statului federal.
Referendumul obligatoriu17 se organizează în cazul în care se doreşte revizuirea
Constituţiei Federale, în situaţia în care trebuie să se decidă intrarea statului în organizaţii
sau comunităţi internaţionale. Acestea trebuie supuse votului populaţiei şi este necesar să se
obţină majoritatea voturilor cetăţenilor şi cantoanelor pentru a fi validate. De exemplu, în anul
1999 cantoanele şi populaţia au aprobat o nouă constituţie federală, dar în 1992 au respins
propunerea Guvernului ca Elveţia să devină membră a Pieţei Unice.
Referendumul opţional18 se poate aplica în cazul tuturor legilor obişnuite, dacă în
termen de trei luni 50 000 de cetăţeni solicită organizarea unui referendum pentru votarea
unei legi. Astfel, populaţia a aprobat, spre exemplu, încheierea de tratate bilaterale cu UE, dar
a respins propunerea de privatizare şi liberalizare a industriei producătoare de energie
electrică.
Un alt instrument de participare directă îl constituie iniţiativa populară19. Un număr
de 100.000 de cetăţeni pot semna o propunere de revizuire totală a Constituţiei federale.
Consiliul Federal (guvernul) şi Parlamentul pot propune aprobarea sau respingerea acestui tip
de iniţiativă. În cazul în care resping propunerea, pot iniţia un contraproiect, dar nu li se
17 Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene, Titlul al IV-lea, Capitolul al II-lea, p. 43, http://www.admin.ch/ch/f/rs/c101.html18 Ibidem19 Ibidem, p. 42
15
permite să modifice formularea iniţiativei populare. Iniţiativa trebuie să obţină majoritatea
voturilor populaţiei şi cantoanelor pentru a fi validată. De exemplu, în 2002, printr-o iniţiativă
populară s-a solicitat aderarea Elveţiei la ONU, care a fost susţinută şi de către Guvern şi
Parlament, precum şi de votul popular.
Conform tabelului20 din anexa 1, referendumul obligatoriu este cel mai folosit.
Articolul al treilea din Constituţie stipulează faptul că toate noile îndatoriri şi obligaţii ale
Guvernului şi Parlamentului trebuie aprobate de către cantoane şi de populaţie. Astfel, cursul
evoluţiei constituţionale în Elveţia a fost şi este în continuare supus controlului democraţiei
directe. Mai mult de un sfert dintre proiectele parlamentare de modificare a Constituţiei au
fost respinse, ceea ce demonstrează că politicele constituţionale sunt adesea foarte disputate.
Se poate afirma că referendumul acţionează ca un sistem de frânare: cetăţenii resping
proiectele care, din punctul lor de vedere, sunt prea inovatoare. Analizând tabelul, se mai
poate constata, că referendumul opţional împotriva legilor e mai puţin frecvent, motivul fiind
acela că atunci când se elaborează proiecte de legi, Parlamentul nu poate avea niciodată
certitudinea că un anumit grup nu va solicita referendumul. De aceea, Parlamentul şi
Guvernul încearcă să reducă la minim riscul declanşării unui referendum, ajungând la un
compromis între toate grupările politice importante.
După cum se poate observa, această abordare are succes, deoarece numai pentru 7%
din toate proiectele de lege propuse din 1874 până în 2007 s-au organizat referendumuri.
Deci, se poate afirma că în majoritatea cazurilor, toate grupurile de la nivelul societăţii
elveţiene sunt satisfăcute de compromisurile făcute de putere. Iniţiativa populară este folosită
de acele grupuri care nu reuşesc să îşi impună punctul de vedere în arena parlamentară. Aşa
cum reiese din anexa 1, doar una din zece iniţiative populare obţine aprobarea populaţiei.
Majoritatea gânditorilor politici (de exemplu Sartori) priveşte democraţia directă ca pe
un obiectiv imposibil de realizat, dar şi nepractic. În viziunea lor, cetăţeanul mediu are cel
mult capacitatea de a aprecia calităţile politicienilor nu şi de a lua decizii politice, dar
elveţienii au realizat un tip de democraţie care în orice altă parte a lumii este considerată
utopică. Conform unor studii21 efectuate, populaţia elveţiană are mai multă încredere în
Parlament, Guvern şi în puterea judecătorească decât cetăţenii din majoritatea celorlalte state
europene. De asemenea, sunt mai înclinaţi să creadă că votul lor poate contribui la schimbarea
20 Wolf Linder, Democraţia directă în Elveţia, Editura Swiss Embassy, Bucureşti, 2008, p. 1621 Wolf Linder, Democraţia directă în Elveţia, Editura Swiss Embassy, Bucureşti, 2008, p. 24
16
politicilor, dar nu sunt mai dispuşi să participe la vot decât alţi europeni, fapt dovedit de o rată
relativ redusă de participare la scrutin (aproximativ 45%)22.
Democraţia elveţiană semi-directă prezintă o serie de avantaje pentru viaţa politică,
dar şi anumite riscuri23 demne de menţionat. Experienţa a demonstrat, prin exemplul Elveţiei,
că democraţia directă şi stabilitatea politică pot fi realizate concomitent, dar aceasta depinde
de existenţa unor partide şi elite politice rezonabile, care să dorească construirea acestei
durabilităţi. De asemenea, s-a dovedit că populaţia este aptă de a face alegeri politice directe
întemeiate şi raţionale, dar pot exista decalaje profunde între opiniile exprimate de cetăţeni.
Această formă de guvernare conferă o mai mare legitimitate sistemului politic, dar, în acelaşi
timp alegerile reprezentaţilor populaţiei devin mai puţin decisive sau importante. Trebuie
menţionat că acest sistem reface legătura dintre elitele politice şi preferinţele, interesele
oamenilor, dar cu toate că şi-a dovedit eficienţa în cadrul afacerilor interne ale statului, poate
fi destul de riscantă în politica externă a unei ţări.
Experienţa îndelungată a Elveţiei oferă multe date despre mecanismele democraţiei
directe şi despre comportamentul alegătorilor, dar acest tip de guvernare nu se poate exporta,
ea trebuie dezvoltată pe baza moştenirii specifice a culturii politice din fiecare stat. Sistemul
elveţian demonstrează că participarea politică intensă este posibilă şi poate juca un rol
important, iar pe de altă parte, că o proporţie substanţială a populaţiei este dispusă să discute
şi să-şi exprime preferinţele, chiar privind probleme politice complexe. Elveţia este singura
ţară care le permite cetăţenilor să participe la luarea deciziilor la toate nivelurile
administraţiei, de la cea locală la cea naţională. Chiar dacă există dezavantaje ale democraţiei
directe, Elveţia nu a experimentat anarhia sau revoluţia politică, ceea ce dovedeşte că
democraţia directă şi complexitatea societăţii moderne nu se exclud24.
Modelul elvețian de democrație consensualistă
Cel mai important factor din spatele succesului Elveţiei poate fi faptul că nu a avut
niciodată posibilitatea de a construi un stat bazat numai pe o religie, o cultură sau o limbă.
22 Ibidem, p. 3623 Ibidem, pp. 27-2824 Wolf Linder, Swiss Democracy: Possible Solutions to Conflict in Multicultural Societies, Editura MacMillan Press LTD, Londra, 1994, p. 130
17
Neavând nici o altă posibilitate, decât aceea de convieţuire a tuturor minorităţilor, aceasta a
adoptat modelul democraţiei consensualiste bazate pe compromis şi negociere. Federalismul
este un mecanism instituţional important în democraţia elveţiană, deoarece protejează
minorităţile şi face faţă cu succes diviziunii culturale. Referendumurile sunt principalul motiv
pentru care Elveţia, cu coabitarea sa, a abordat modelul de democraţie a consensului25. În
locul unui model concurenţial, cu alternanţa sa de guverne majoritare, Elveţia are un guvern
format din toate partidele politice, a cărui componenţă nu se schimb. Acest tip de guvernare
facilitează ajungerea constantă la un compromis cu minorităţile lingvistice şi culturale din
cadrul societăţii.
Democraţia consensualistă semi-directă plasează controlul final al subiectelor de mare
importanţă de pe agenda politică în mâna cetăţenilor. Legitimarea instituţiilor provine de la
deciziile luate de populaţie. Modelul consensualist elveţian are următoarele caracteristici26:
Împărţirea puterii executive prin intermediul constituirii unor coaliţii mari
Separarea puterii formale şi informale
Existenţa unui bicameralism echilibrat şi a unei reprezentări a minorităţilor
Un sistem multipartidist
Un federalism teritorial şi non-teritorial, dar existenţa şi a unei descentralizări
O Constituţie scrisă şi un drept de veto al minorităţilor
Consiliul Federal elveţian funcţionează pe baza împărţirii puterii executive (principiul
power-sharing), formând o coaliţie pentru a guverna statul. Este alcătuit din şapte membri
(Eveline Widmer-Schlumpf, Moritz Leuenberger, Micheline Calmy-Rey, Pascal Couchepin,
Samuel Schmid, Doris Leuthard, Hans-Rudolf Merz27) care reprezintă cele trei mari partide
(Partidul Creştin Democrat, Partidul Socialist Democrat, Partidul Radical Democrat) şi
Partidul Popular Elveţian, care împart poziţiile executive conform „formulei 2-2-2-1, stabilită
în 1959”28.
Elveţia are un sistem multipartidist, fără ca vreun partid să se apropie de statutul de
partid majoritar. Peisajul politic este atât de neschimbat ca formaţiunile ei geografice, atât de
25 Wolf Linder, Democraţia directă în Elveţia, Editura Swiss Embassy, Bucureşti, 2008, p. 20 26 Wolf Linder, Swiss Democracy: Possible Solutions to Conflict in Multicultural Societies, Editura MacMillan Press LTD, Londra, 1994, p. 16727 Site-ul oficial al Administraţiei Federale elveţiene: http://www.admin.ch/br/dokumentation/mitglieder/departementsvorsteher/index.html?lang=en 28 Arend Lijphart, Modele ale democraţiei, traducere de Cătălin Constantinescu, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 52
18
divers ca şi culturile şi oamenii din acest stat. O multitudine de clivaje între clase, religii,
limbi a determinat un sistem multipartidist luxuriant care reprezintă legătura dintre societate şi
autoritatea politică. Acest sistem de partide nu dispune de o opoziţie puternică, ci mai degrabă
de una difuză care nu se manifestă neapărat în Parlament, şi este caracterizat de o fragmentare
foarte mare ceea ce determină existenţa unor „forţe centripetale puternice care dau naştere la
consens şi negociere; aceste forţe condamnă adversarii politici să convieţuiască împreună”29.
Remarcabila stabilitate a cabinetelor elveţiene se datorează respectării regulilor, formale şi
informale, cu privire la funcţionarea coaliţiilor. Partidele politice joacă un rol foarte
important: ele formulează alternative la politici publice, informează şi educă publicul, luptă ca
politicile propuse de accestea să fie adoptate în Parlament. Sistemul multipartidist elveţian are
câteva trăsături definitorii30:
Durata mandatului legislativ este fixă, conform prevederilor Constituţiei, Parlamentul
neputând fi suspendat prin nici un mijloc constituţional pe perioada cât a fost ales, adică pe 4
ani.
Colegialitatea guvernului de coaliţie se manifestă prin faptul că, în eventualitatea
respingerii unui act guvernamental de camerele Parlamentului Federal, întregul cabinet
trebuie să îşi asume (colegial) responsabilitatea pentru înfrângerea suferită. De aceea, din
cauza faptului că nici un ministru nu îşi pune în joc responsabilitatea sau reputaţia sa în
propunerile legislative, nu au existat niciodată căderi ale guvernelor în timpul mandatului
parlamentar. Pe de altă parte, colegialitatea ministerială, mai implică, ideea că toţi cei şapte
miniştri federali sunt egali, deci funcţia de prim-ministru nu există, iar preşedenţia
Confederaţiei este deţinută prin rotaţie, în fiecare an, de unul dintre membri.
Regula proporţionalităţii în alegeri şi ajustarea mutuală în procesul legislativ de luare
al deciziilor favorizează ideea „no single winner takes all, everybody wins something”
(datorită acestui principiu, guvernul elveţian, căruia nu îi este teamă că nu va mai fi reales, nu
îşi ocupă timpul prea mult cu construirea, în prealabil, a unor programe de politici).
Până în prezent, acest sistem multipartidist a îndeplinit nevoile şi interesele cetăţenilor,
iar astfel satisfacţia publică faţă de performanţele guvernului este foarte ridicată31, ceea ce
dovedeşte pliabilitatea sistemului în condiţiile unei societăţi plurale, aşa cum este Elveţia.
29 Hans Daalder, (ed.), Party Systems in Denmark, Austria, Switzerland, The Netherlands and Belgium, Editura Frances Pinter, Londra, 1987, p. 11430 Ibidem, pp. 125-12631 Kurt Richard Luther, Kris Deschouwer, (ed.), Party Elites in Divided Societies: Political Parties in Consociational Democracy, Editura Routledge, Londra, 1999, p. 158
19
Atât timp cât populaţia va rămâne mulţumită de rezultatele acestui mod de funcţionare, nu vor
exista motive pentru ca acesta să trebuiască să fie regândit, reînnoit.
O altă caracteristică a democraţiei consensualiste elveţiene este bicameralismul
puternic. La nivel federal, Parlamentul este format din Consiliul Naţional şi Consiliul
Statelor32, ambele camere având o importanţă egală şi aceleaşi drepturi procedurale. Orice act
parlamentar necesită acordul celor două camere. Consiliul Naţional este alcătuit din 200 de
membri care reprezintă poporul elveţian. Cantoanele sunt reprezentate proporţional cu
numărul locuitorilor acestora, fiecare având cel puţin un membru. Consiliul statelor este
compus din 46 de reprezentanţi ai cantoanelor. Fiecare unitate cantonală are 2 reprezentanţi,
cu excepţia cantoanelor mai mici, precum: Obwalden, Nidwalden, etc. care au doar câte un
reprezentant.
De asemenea, după cum am menţionat anterior, Elveţia este structurată pe trei nivele
politice: comune, cantoane, confederaţie, element definitoriu pentru un sistem federal de
guvernare, care are drept particularităţi o puternică descentralizare, care se manifestă atât la
nivelul cantoanelor, cât şi la nivelul comunelor. Aceste unităţi politico-administrative se
caracterizează printr-o puternică autonomie şi independenţă faţă de statul federal, având
putere de acţiune şi de decizie în nenumărate domenii, ceea ce le oferă posibilitatea de auto-
guvernare, conform criteriilor proprii.
Un alt element ce defineşte democraţia consociaţională este rigiditatea constituţională,
care se regăseşte şi în statul elveţian. Constituţia Federală poate fi modificată numai cu
îndeplinirea unor majorităţi speciale. În vederea amendării Constituţiei trebuie să se
organizeze un referendum care să obţină votul pozitiv nu numai a majorităţii populaţiei
elveţiene, dar şi a cantoanelor33. Această ultimă condiţie, aprobarea şi de către majoritatea
cantoanelor, oferă drept de veto populaţiilor cantoanelor mici din Elveţia, care constituie mai
puţin de 20% din numărul total al cetăţenilor, în ceea ce priveşte o eventuală modificare
constituţională. Aceasta demonstrează, încă o dată, că funcţionarea sistemului de guvernământ
elveţian, se bazează pe consensul tuturor grupurilor care alcătuiesc statul federal.
În concluzie, democraţia consensualistă elveţiană este o soluţie viabilă în condiţiile în
care statul este fragmentat de o diversitate de clivaje care determină existenţa unei societăţi
profund divizate, în care convieţuiesc diferite etnii, culturi, religii. Acest model de guvernare
32 Site-ul oficial al Parlamentului Federal elveţian: http://www.parlament.ch/e/ra- raete/nratsrat/pages/index.aspx33 Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene, Titlul al IV-lea, Capitolul al II-lea, p. 44 : http://www.admin.ch/ch/f/rs/c101.html
20
evită adoptarea deciziilor cu majoritate prin intermediul negocierilor şi a compromisului,
elemente esenţiale, mai ales, în probleme ce ţin de minorităţile culturale. Experienţa Elveţiei a
demonstrat că, pe termen lung, rezolvarea paşnică a conflictelor culturale necesită un respect
mutual între grupurile culturale şi dezvoltarea unor valori comune interculturale.
De asemenea, este o formă de guvernământ lentă, care necesită timp pentru a se
definitiva şi pentru a funcţiona, dar tocmai aceste caracteristici evită declanşarea unor
conflicte în cadrul societăţii plurale elveţiene. Într-adevăr, compromisul politic nu este
întotdeauna inovativ, dar aceasta nu reprezintă neapărat un dezavantaj, mai ales în cadrul unor
state fragmentate etnic şi cultural. Regula reprezentării proporţionale, pe lângă faptul că
asigură funcţionalitatea sistemului multipartidist, are şi o valoare simbolică care determină
respectul reciproc al grupurilor din interiorul societăţii. Deşi unele elemente ale acestui model
de democraţie, pot fi considerate de unii critici, ca fiind mult prea rigide sau stabile, acestea
pot face faţă presiunii de a schimba regulile de funcţionare şi organizare a statului în situaţii
de conflict.
Pe de altă parte, federalismul ca mecanism în cadrul democraţiei consensualiste, oferă
autonomie pentru diferitele segmente ale societăţii. Analizând trecutul Elveţiei, modul special
al acesteia de guvernare, se poate afirma, cu siguranţă, că democraţia consensualistă este
singura posibilitate pentru un stat divizat şi multicultural să existe în condiţii de stabilitate şi
să se asigure condiţiile necesare pentru dezvoltarea acestuia.
Metodologia cercetării
I. Argument
Elveția este un exemplu de stat federal a cărui structură rezistă de aproape două secole.
Împărțirea în cantoane oferă acestora o anumită autonomie față de puterea centrală. Totuși,
21
indicatorii arată că sistemul politic este stabil; nu a existat decât o singură demitere a
guvernului în istoria sa. De asemenea, indicatorii mai arată că între cele două ramuri,
executivul și legislativul, nu există influenșe reciproce care ar putea afecta funcționarea uneia
dintre ele. Legislativul nu are putere de veto asupra executivului și viceversa.
Stabilitatea sistemului politic este determinată și de susținerea electoratului, care a fost
măsurată prin intermediul chestionarelor și care are o valoare relativ mică (în medie 25, 54,
din maximul de 76,35) dar constantă. În plus, guvernul își găsește susțienerea electoratului și
își menține stabilitatea și datorită unor factori precum libertatea accesului la informație,
transparența comunicării politice (guvernul își anunță electoratul asupra viitoarelor intenții
legislative) și a flexibilității intervenției electoratului în procesul legislativ. Guvernul poate
cere populației să se pronunțe printr-un referendum asupra diverselor chestiuni (dintre cele
mai minore chiar, cum ar fi comercializarea unor anumite produse), dar inițiativa poate
aparține și electoratului. Acesta poate veni cu inițiative în cazul în care consideră că este
necesară o anume măsură (este necesară strîngerea a cel puțin 100.000 de semnături dintr-un
număr minim de cantoane) sau poate protesta împotriva unei măsuri propuse de guvern în
termen de 100 de zile (în acest caz este necesară strângerea a cel puțin 50.000 de semnături
dintr-un anumit număr de cantoane).
Practica referendumului este frecventă în Elveția, dat fiind faptul că populația relativ
mică (aproximativ 7,7 milioane de locuitori), iar resursele financiare și de infrastructură, dar
și de administrație publică permit realizarea acestor referendumuri.
În cerectarea de față am încercat să identific anumite corelații între factorul economic
și cel politic (relația dintre PIB și numărul referendumurilor și încrederea în guvern – am
presupus că o economie a cărei gestionare funcționează bine determină o creșterea încrederii
populației în politicile guvernului). De asemenea, am presupus că un electorat care are
încredere în autorități va avea o participare directă mai scăzută, ceea ce a și fost demonstrat
prin aplicarea măsurătorilor cercetării.
Am încercat apoi să găsesc corelații între stabilitatea guvernului și încrederea
electoratului în el, precum și participarea la procesul decizional al cetățenilor. Am presupus că
un guvern stabil va determina electoratul să aibă încredere în politicile sale, dar și să aibă un
grad mai ridicat de participare directă. Lucrul acesta a fost demonstrat de calcule, cu
mențiunea că în ultimul caz corelația dintre cele două variabile este extrem de scăzută, fapt ce
indică o slabă relaținare între stabilitatea guvernului și gradul de participare al alectoratului la
22
procesul decizional. Am putea trage concluzia că fie intervine o altă variabilă care alterează
datele, fie participarea electoratului are loc indiferent dacă guvernul este stabil sau nu.
Un alt aspect la care m-am referit este gradul de transparență a politicilor guvernului și
numărul de referendumuri. Așa cum este de așteptat, calculele indică o conexiune puternică
între cele două variabile. Un guvern care îți face publice intențiile va asigura un grad mai
ridicat de acces a electoratului la informații, ceea ce va determina obținerea unei reacții din
partea lui (petiții, demonstrații etc).
Un ultim argument este cel referitor la numărul partidelor politice din guvern. Am
presupus că dacă se remarcă o creștere a șansei partidelor mici de a avea un loc în guvern,
atunci acesta se poate destabiliza. Acest aspect nu a fost confirmat în mare măsură de calcule,
dat fiin faptul că graficul nu indica o evoluție cnstantă, matricea de corelație a fost nulă iar
coeficientul Pearson a avut o valoare mică. Acest lucru este confirmat și de realitatea politică;
guvernul este dominat în general de patru mari partide care obțin cele mai multe locuri, astfel
că există o continuitate a politicilor și o oarecare omogenitate.
Ținând cont de structura federală a statului, în care fiecare canton se bucură de un grad
ridicat de autonomie, ținând cont și de organizarea pe departamente a guvernului central, este
interesant de studiat gradul de stabilitate al statului și modul prin care îți menține structura și
omogenitatea.
II. Construcția teoretică a cercetării
Obiectivele cercetării:
La nivelul teoretico-normativ al analizei prezenta cercetare îşi propune să analizeze:
O1: Relația dintre transparența politicilor guvernului și numărul de referendumuri (s-a
presupus că un guvern transparent, care își expune intențiile electortului și îi face cunoscut
23
acestuia programul său politic va determina un grad mai ridicat de pareticipare a cetățenilor la
procesul legislativ).
O2: Relația dintre PIB și numărul referendumurilor (s-a presupus că un PIB mai ridicat va
determina electoratul să aibă un grad mai ridicat de participare la viața politică și, totdată, va
permite guvernului să antreneze resursele logistice, financiare și umane pentru a realiza
referendumurile).
O3: Relația dintre șansa partidelor mici de a câștiga un loc în guvern și stabilitatea guvernului
(s-a presupus că partidele mici, dacă ar avea șansa de a obține un loc în guvern, ar putea
destabiliza guvernul).
O4: Relația dintre stabilitatea guvernului și încrederea în guvern (s-a presupus că un guvern
stabil va determina electoratul să îți mărească încrederea în politicile sale).
O5: Relația dintre încrederea în guvern și numărul referendumurilor (s-a presupus că un
guvern care are parte de susținerea populației va determina electoratul să se implice mai puțin
în procesul legislativ, dat fiind gradul ridicat și constant de susținere din partea populației).
O6: Relația dintre PIB și încrederea în guvern (s-a presupus că o economie solidă va
determina electoratul să acorde credit guvernului și, implicit, să aibă încredere în politicile
sale și în capacitatea acestuia de a gestiona eficient activitatea politică).
O7: Relația dintre stabilitatea guvernului și participarea la vot a cetățenilor (s-a presupus că
un guvern stabil va determina ca un segment mai mare al populației să participe la procesul
electoral).
III. Întrebările cercetării
Din punct de vedere teoretic, cercetarea de faţă porneşte de la o serie de interogaţii analitice atât cu caracter normativ cât şi cu carater empiric precum:
Î1: Care este relația dintre transparența politicilor guvernului și numărul de referendumuri?
24
Î2: Care este relația dintre PIB și numărul referendumurilor?
Î3: Care este relația dintre șansa partidelor mici de a câștiga un loc în guvern și stabilitatea
guvernului?
Î4: Care este relația dintre stabilitatea guvernului și încrederea în guvern?
Î5: Care este relația dintre încrederea în guvern și numărul referendumurilor?
Î6: Care este relația dintre PIB și încrederea în guvern?
Î7: Care este relația dintre stabilitatea guvernului și participarea la vot a cetățenilor?
IV. Ipotezele științifice
1. H1: Cu cât crește transparența politicilor guvernului, cu atât crește numărul
referendumurilor.
H2: Cu cât scade transparența politicilor guvernului, cu atât scade numărul referendumurilor.
H3: Cu cât crește transparența politicilor guvernului, cu atât scade numărul referendumurilor.
2. H1: Cu cât crește PIB, cu atât crește numărul refrendumurilor
H2: Cu cât scade PIB, cu atât scade numărul refrendumurilor
H3: Cu cât crește PIB, cu atât scade numărul referendumurilor
3. H1: Cu cât crește șansa partidelor mici de a câștiga un loc cu atât crește stabilitatea
guvernului
H2: Cu cât scade șansa partidelor mici de a câștiga un loc cu atât scade stabilitatea guvernului
H3: Cu cât crește șansa partidelor mici de a câștiga un loc, cu atât scade stabilitatea
guvernului
4. H1: Cu cât crește stabilitatea guvernului, cu atât crește încrederea în guvern
H2: Cu cât scade stabilitatea guvernului, cu atât scade încrederea în guvern
25
H3: Cu cât crește stabilitatea guvernului, cu atât scade încrederea în guvern
5. H1: Cu cât crește încrederea în guvern, cu atât crește numărul referendumurilor.
H2: Cu cât scade încrederea în guvern, cu atât scade numărul referendumurilor
H3: Cu cât crește încrederea în guvern, cu atât scade numărul referendumurilor
6. H1: Cu cât crește PIB-ul, cu atât crește încrederea în guvern
H2: Cu cât scade PIB-ul, cu atât scade încrederea în guvern
H3: Cu cât crește PIB-ul, cu atât scade încrederea în guvern
7. H1: Cu cât crește stabilitatea guvernului, cu atât crește participarea cetățenilor la procesul
decizional
H2: Cu cât scade stabilitatea guvernului, cu atât scade participarea cetățenilor la procesul
decizional
H3: Cu cât crește stabilitatea guvernului, cu atât scade participarea cetățenilor la procesul
decizional
V. Concepte și operaționalizarea conceptelor
Concept Democraţie
Definiţie reală/nominală Sistem politic bazat pe libertatea cetăţenilor şi separarea
26
puterilor în stat.
Variabile Libertatea de exprimare, gradul de separaţie a puterilor,
satisfacţia cetăţenilor faţă de regim, gradul de reprezentare a
cetăţenilor, echilibrul puterilor, libertatea presei,
transparența politicilor.
Definiţie operaţională Libertatea de exprimare, gradul de separare a puterilor,
satisfacţia cetăţenilor faţă de regim, gradul de reprezentare a
cetăţenilor, accesul liber la informație, politicile transparente
formează democraţia.
Instrumente/măsuri Anchete sociologice, analiza mass-media, observaţii directe.
Concept Stabilitate de politică
Definiţie reală/nominală
Echilibrul sistemului politic dintr-un stat
Variabile Gradul de mulţumire a cetăţenilor, numărul politicilor
publice, evoluţia sistemului politic, implementarea unor noi
programe sau legi, echilibrul dintre puteri
Definiţie operaţională Gradul de mulţumire al cetăţenilor, numărul politicilor
publice, evoluţia sistemului politic, implementarea unor noi
programe sau legi, echilibrul dintre puteri duc la stabilitate
politică.
Instrumente/măsuri Sondaje, presa, ratinguri TV, oferte politice.
27
Concept Cultură politică
Definiţie reală/nominală
SidneyVerba: "Cultura politica a unei societati consta dintr-
un sistem de credinte empirice, simboluri expresive si valori
care definesc situatia in care are loc actiunea politica. Ea
ofera orientarea subiectiva a politicii".
Gabriel Almond: "reteaua orientarilor, atitudinilor, valorilor,
convingerilor prin care individul se raporteaza la sistemul
politic"
Gabriel Almond si Bingham G. Powell: “un model de
atitudini individuale si de orientari fata de politica,
manifestate in randul membrilor unui sistem politic. Ea este
un fenomen subiectiv care sta la baza actiunilor politice si
care le confera importanta".
Variabile Educaţia (învăţământul), politica (guverământul),
moralitatea, sentimente şi cunoştinţe care dau substanţă
procesului politic, familia, societatea
Definiţie operaţională Educaţia (învăţământul), politica (guverământul),
moralitatea, sentimentele şi cunoştinţele care dau substanţă
procesului politic formează conceptul de cultură politică.
Instrumente/măsuri Nivelul de educaţie al cetăţenilor şi participarea la viaţa
politică.
Concept Participare politică
Definiţie reală/nominală
“Participarea politică reprezintă acel ansamblu de acte și
atitudini care tind să influențeze (într-un mod direct sau mai
puțin direct și mai mult sau mai puțin legal) deciziile celor
care dețin puterea în sistemul politic sau în organizațiile
politice luate separat, precum și în alegerea lor, în
28
perspectiva de a păstra sau modifica structura (și deci
valorile) sistemului intereselor dominante” Pasquino
Variabile Semnarea unei petiţii, contactarea unui politician la nivel
local sau guvernamental, activare într-un partid politic sau
grup de acţiune, participarea în cadrul unei campanii
electoral, participare la diferite forme de protest, inițiativele
populare, contestarea politicilor, participarea la vot
Definiţie operaţională Semnarea unei petiţii, contactarea unui politician la nivel
local sau guvernamental, activarea într-un partid politic sau
grup de acţiune, participarea în cadrul unei campanii
electoral, participarea la diferite forme de protest,
inițiativele populare, contestarea politicilor, participarea la
vot formează conceptul de participare politică.
Instrumente/măsuri Presa, rapoarte, statistici
Concept Gradul de încredere în guvern
Definiţie reală/nominală
Acţiunea de a (se) încrede şi rezultatul ei; sentiment de
siguranţă faţă de cinstea, buna-credinţa sau sinceritate a
cuiva; credinţă
Variabile
Program politic pliat pe nevoile electoratului
Credibilitatea discursurilor şi acţiunilor politice
Resimţirea rezultatelor politicilor guvernamentale
Absenţa crizelor şi a instabilităţii sociale şi politice
Transparența politicilor
Definiţie operaţională Sentimentul de certitudine că interesele cetăţenilor vor fi
29
reprezentate prin intermediul clasei politice
Instrumente/măsuri Presa, statistici, rapoarte
Concept Sistem democratic
Definiţie reală/nominală
Formă de organizare şi de conducere a unei societăţi în care
poporul îşi exercită puterea
Variabile Instituţii stabile, respectarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, reprezentativitate, control instituţional, separarea
puterilor în stat, populaţie implicată în procesul de luare a
deciziilor, echilibrul puterilor în stat, libertatea de
exprimare, libertatea accesului la informație
Definiţie operaţională Instituţiile viabile, respectarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, reprezentativitatea, controlul instituţional,
separarea puterilor în stat, populaţia implicată în procesul de
luare a deciziilor formează sistemul democratic.
Instrumente/măsuri Presa, rapoarte, statistici
Concept Produs Intern Brut
Definiţie reală/nominală
Valoarea bunurilor şi serviciilor finale generate de o
economie pe teritoriul său
Variabile TVA, Impozit, Taxe, Produsul per capita
Definiţie operaţională TVA, impozit, taxe, produsul per capita, economia unei ţări
formează PIB
Instrumente/măsuri Presa, statistici, rapoarte, Institutul național de statistică
30
Concept Participare directă
Definiţie reală/nominală
vot exprimat prin participarea la urnă a fiecărui cetățean
Variabile numărul participanților la vot, numărul de referendumuri,
numărul de inițiative populare
Definiţie operaţională Participarea directă reprezintă participarea electoratului la
procesul decizional prin rferendumuri sau inițiative
populare.
Instrumente/măsuri Presa, statistici, rapoarte, Institutul național de statistică
Concept Sistem federal
Definiţie reală/nominală
Confederație statală ce formează o unitate internațională
distinctă de statele alcătuitoare, servind între acestea din
urma drept legătură politico-juridică
Variabile Guvern, parlament, constituție, canton
Definiţie operaţională Guvernul legislativul, juridicul și constituția structurate pe
două niveluri de guvernare sunt caracteristice ale unui stat
federal.
Instrumente/măsuri Constituția, site-urile oficiale ale instituțiilor statului
VI. Tehnici de culegere a datelor:
Sondaje aplicate populației, rapoarte, site-uri oficiale, presa, analiza politice.
VII. Tipologia datelor culese:
Numerice: PIB, participanții la vot, numărul de referendumuri, șansa partidelor mici
de a câștiga un loc în guvern.
31
Non-numerice: încrederea în guvernare, stabilitatea guvernului, transparența
guvernului.
VIII. Modele de reprezentare a datelor
Variabile folosite (sursa: www.democracybarometer.com)
1. Transparența politicilor guvernului
2. Oportunitatea de a influența direct deciziile politice (numărul de referendumuri)
3. Numărul de votanți
4. Încrederea populației în guvern
5. Șansa partidelor mici de a câștiga
6. Stabilitatea guvernului
7. PIB
În cele ce urmează se regăsesc calculele ce au în vedere confirmarea sau infirmarea
ipotezelor. Fiecare set de ipoteze este urmat de un set de concluzii care detaliază rezultatele
obținute și oferă justificări generale asupra rezultatelor obținute.
1. H1: Cu cât crește transparența politicilor guvernului, cu atât crește numărul
referendumurilor
H2: Cu cât scade transparența politicilor guvernului, cu atât scade numărul referendumurilor
H3: Cu cât crește transparența politicilor guvernului, cu atât scade numărul referendumurilor
Nr crt Transparența politicilor guvernului Numărul referendumurilor
1 61,02 4
2 41,98 2
3 57,12 4
4 45,08 3
5 68,12 4
6 67,75 3
7 74,72 3
8 88,44 2
32
9 78,20 3
10 75,51 2
Variabile: Vi – transparența politicilor guvernului
Vd – numărul referendumurilor
Graficul corelație
64.15 64.15 64.15 64.15 64.15 64.15 62.82 61.50 60.18 58.860.00
0.50
1.00
1.50
2.00
2.50
3.00
3.50
4.00
4.50
Matricea de corelație
X1 – 63, 02 m M Corelație nula
X2 – 3 m 1 3
M 2 4
Coeficientul Pearson
R= -0,18
Concluzii
Deși graficul nu este reprezentativ, pentru analiză, coeficientul Pearson are o valoare
cuprinsă în intervalul -0,5 și 0, ceea ce indică o corelație slab negativă. Acest rezultat se
traduce prin verificarea ipotezei H3; conform acesteia, între transparența politicilor guvernului
33
și numărul referendumurilor este o legătură cauzală, așa cum sugerează și exercițiul rațiuni.
Cu cât un guvern este mai transparent și comunică intențiile sale electoratului, cu atât
participarea non-instituțională a cetățenilor va fi mai scăzută. Acest fapt poate fi explicat prin
aceea că un guvern transparent, care își manifestă intenția de cooperare cu electoratul va
determina pe acesta din urmă să aibă mai multă încredere în politicile sale și nu va apela la
formele de participare non-instituțională (petiții, referendumuri).
2. H1: Cu cât crește PIB, cu atât crește numărul refrendumurilor
H2: Cu cât scade PIB, cu atât scade numărul refrendumurilor
H3: Cu cât crește PIB, cu atât scade numărul referendumurilor
Nr. crt PIB Numărul referendumurilor
1 373,59 2
2 376,67 3
3 383,99 2
4 395,26 3
5 402,06 3
6 422,06 4
7 430,32 3
8 434,25 4
9 437,73 2
10 451,37 4
Variabile: Vi – valoarea PIB
Vd – numărul referendumurilor
Graficul corelației
34
376.67 383.99 395.26 402.41 422.06 430.32 434.25 437.73 451.370.00
0.50
1.00
1.50
2.00
2.50
3.00
3.50
4.00
4.50
Matricea de corelație
X1 – 410,76 m M Corelație nula
X2 – 2, 88 m 2 3
M 1 4
Coeficientul Pearson
R= 0, 54
Concluzii
Deși graficul corelației nu indică o evoluție constantă în ceea ce privește corelația
dintre cele două variabile, coeficientul Pearson indică o corelație media pozitivă23 , ceea ce
înseamnă că se verifică ipoteza conform căreia cu cât PIB-ul crește, cu atât crește și numărul
referendumurilor. Această ipoteză poate fi explicată printr-o abordare economică, conform
căreia atunci când bugetul este suficient de mare există o predispoziție pentru consultarea
populației mai frecvent deoarece resursele financiare permit acest lucru. Un stat cu un PIB în
creștere constantă asigură o anume stabilitate economică nu doar la nivel național, ci și la
nivel individual. Se pune astfel problema dacă există într-adevăr o corelație între nivelul de
trai și activismul politic.
35
3 H1: Cu cât crește șansa partidelor mici de a câștiga un loc cu atât crește stabilitatea
guvernului
H2: Cu cât scade șansa partidelor mici de a câștiga un loc cu atât scade stabilitatea guvernului
H3: Cu cât crește șansa partidelor mici de a câștiga un loc, cu atât scade stabilitatea
guvernului
Nr. Crt. Șansa partidelor mici de a câștiga un loc Stabilitatea guvernului
1 97,62 97,73
2 97,62, 83,32
3 97,62 83,32
4 97,62 100,00
5 99,71 100,00
6 99,71 100,00
7 99,71 95,01
8 99,29 95,01
9 99,29 95,01
10 99,29 77,06
Variabile: Vi – șansa partidelor mici de a câștiga un loc
Vd – stabilitatea guvernului
36
Graficul corelației
97.62 97.62 97.62 99.71 99.71 99.71 99.71 99.29 99.290.00
20.00
40.00
60.00
80.00
100.00
120.00
Matricea de corelație
X1 – 98,79 m M Corelație nulă
X2 – 92,65 m 2 2
M 1 5
Coeficientul Pearson
R= 0, 24
Concluzii
Conform coeficientului Pearson, ar exista o slabă corelație între șansa partidelor
politice mici de a câștiga un loc și stabilitatea guvernului. Aceasta din urmă nu este afectată în
mod clar de posibilitatea ca partidele mai mici să câștige un loc. Analiza este întărită de
realitate; guvernul este dominat în linii mari de cele mai puternice patru partide din Elveția,
iar compoziția guvernului a fost schimbată total doar o singură dată în istorie.
4. H1: Cu cât crește stabilitatea guvernului, cu atât crește încrederea în guvern
37
H2: Cu cât scade stabilitatea guvernului, cu atât scade încrederea în guvern
H3: Cu cât crește stabilitatea guvernului, cu atât scade încrederea în guvern
Nr. crt. Stabilitatea guvernului Încrederea în guvern
1 97,73 64,15
2 83,32 64,15
3 83,32 64,15
4 100,00 64,15
5 100,00 64,15
6 100,00 64,15
7 95,01 62,82
8 95,01 61,50
9 95,01 60,18
10 77,06 58,86
Variabile: Vi – stabilitatea guvernului
Vd – încrederea în guvern
Graficul corelației
38
97.73 83.32 83.32 100 100 100 95.01 95.01 95.01 77.0656
57
58
59
60
61
62
63
64
65
Matricea de corelație
X1 – 92,64 m M Corelație negativă
X2 – 62,82 m 1 2
M 2 5
Coeficientul Pearson
R= 0, 43
Concluzii
Deși graficul corelației indică o descreștere, fapt demonstrat și de corelația negativă
din matricea corelației, coeficientul Pearson are semn pozitiv și o valoare aproximativ medie.
Astfel, se verifică prima ipoteză, lucru care putea fi sugerat și de logica gândirii, conform
căreia un guvern stabil determină populația să aibă încredere în el.
5. H1: Cu cât crește încrederea în guvern, cu atât crește numărul referendumurilor.
H2: 5. Cu cât scade încrederea în guvern, cu atât scade numărul referendumurilor
H3: 5. Cu cât crește încrederea în guvern, cu atât scade numărul referendumurilor
39
Nr. Crt. Încrederea în guvern Numărul referendumurilor
1 64,15 2
2 64,15 3
3 64,15 2
4 64,15 3
5 64,15 3
6 64,15 4
7 62,82 3
8 61,50 4
9 60,18 2
10 58,86 4
Variabile: Vi – încrederea în guvern
Vd – numărul referendumurilor
Graficul corelației
64.15 64.15 64.15 64.15 64.15 62.82 61.5 60.18 58.860.00
0.50
1.00
1.50
2.00
2.50
3.00
3.50
4.00
4.50
Matricea de corelație
40
X1 – 62,67 m M Corelație negativă
X2 – 3 m 1 2
M 6 1
Coeficientul Pearson
R= -0,19
Concluzii
Graficul matricei nu are o evoluție constantă, deci nu sugerează corelația dintre cele
două variabile. Matricea de corelație indică, în schimb, o corelație negativă. De asemenea,
coeficientul Pearson are valoare slab negativă, sugerând o corelație negativă între cele două
valori. Astfel, se verifică ultima ipoteză, conform căreia cu cât crește încrederea în guvern, cu
atât scade numărul referendumurilor. Această ipoteză poate fi interpretată astfel: dacă
cetățenii au încredere în guvernul propriu, atunci se bazează foarte mult pe această încredere
și nu mai sunt atât de dispuși să intervină în procesul decizional.
6. H1: Cu cât crește PIB-ul, cu atât crește încrederea în guvern
H2: Cu cât scade PIB-ul, cu atât scade încrederea în guvern
H3: Cu cât crește PIB-ul, cu atât scade încrederea în guvern
Nr. crt PIB Încrederea în guvern
1 373,59 64,15
2 376,67 64,15
3 383,99 64,15
4 395,26 64,15
5 402,06 64,15
6 422,06 64,15
7 430,32 62,82
8 434,25 61,50
9 437,73 60,18
10 451,37 58,86
41
Variabile: Vi – PIB
Vd – încrederea în guvern
Graficul corelației
373.59 376.67 383.99 395.26 402.41 422.06 430.32 434.25 437.73 451.3756.00
57.00
58.00
59.00
60.00
61.00
62.00
63.00
64.00
65.00
Matricea de corelație
X1 – 410,76 m M Corelație nulă
X2 – 62,82 m 3 2
M 0 5
Coeficientul Pearson
R= 0,82
Concluzii
Graficul indică o pantăconstantă si apoi în descreștere bruscă, iar matricea de corelație
nu este foarte relevantă, indicând o corelație nulă. Coeficientul Pearson indică o valoare
puternic pozitivă, ceea ce se traduce prin faptul că, cu cât PIB-ul crește, cu atât încrederea în
guvern crește. Se observă că factorul economic influențează mediul politic, în general, și
atitudinea electoratului față de guvern, în special. O economie solidă va determina electoratul
42
să creadă că autoritățile politice lucrează eficient și acest lucru se traduce în gradul ridicat de
încredere în instituțiile politice.
7.H1: Cu cât crește stabilitatea guvernului, cu atât crește participarea cetățenilor la procesul
decizional
H2: Cu cât scade stabilitatea guvernului, cu atât scade participarea cetățenilor la procesul
decizional
H3: Cu cât crește stabilitatea guvernului, cu atât scade participarea cetățenilor la procesul
decizional
Nr. Crt. Stabilitatea guvernului participarea cetățenilor la
procesul decizional
1 97,73 77,43
2 83,32 77,86
3 83,32 78,42
4 100,00 78,75
5 100,00 78,73
6 100,00 78,75
7 95,01 79,29
8 95,01 79,52
9 95,01 79,75
10 77,06 79,37
Variabile: Vi – stabilitatea guvernului
Vd – participarea cetățenilor la procesul decizional (petiții și demonstrații)
43
Graficul corelației
97.73 83.32 83.32 100.00 100.00 100.00 95.01 95.01 95.01 77.0676.00
76.50
77.00
77.50
78.00
78.50
79.00
79.50
80.00
Matricea de corelație
X1 – 92,64 m M Corelație pozitivă
X2 – 78,78 m 1 2
M 4 3
Coeficientul Pearson
R= 0,006
Concluzii
Toate cele trei instrumente, graficul, matricea și coeficientul Pearson indică o corelație
pozitivă între cele două valori. Corelația slab pozitivă indică faptul că atunci când guvernul
este stabil din punct de vedere politic (nu îți schimbă compoziția pe durata mandatului),
cetățenii sunt mai interesați să participe la procesul decizional (vot, petiții, demonstrații). În
caz contrar, interesul acestora nu manifestă o schimbare radicală. Acest lucru indică faptul că,
indiferent de gradul de stabilitate al guvernului, participarea cetățenilor la procesul electoral
este aproximativ constantă.
44
IX. Metodele de cercetare
- Ancheta
- Documentarea
X. Instrumente de cercetare :
- Sondaje de opinie
- Rapoarte
- Statistici
45
XI. Lanțuri cauzale
46
Stabilitatea guvernului
Climat politic eficient
Politici publice eficiente
Electorat mulțumit
Creșterea încrederii electoratului în guvern
Absența crizelor politice
Participarea cetățenilor la procesul legislativ
Drepturi și libertăți pentru cetățeni
Libertatea expresiei și presiune asupra autorităților
Cultură politică de tradiție
Activism civic
Democrație participativă
Creșterea susținerii populației pentru guvern
XII. Interpretarea datelor cercetării. Concluzii
47
Stabilitate economică
Politici sociale de calitate
Bunăstare socială
Creșterea interesului pentru politică
Democrație participativă
Particpare crescută la procesul legislativ
Libertăți și drepturi de expresie și informare
Exprimarea dezideratelor
Capacitatea de a influența politicul
Politici favorabile electoratului
Creșterea susținerii guvernului
Stabilitate politică
În urma efectuării calculelor și a identificării propozițiilor care se verifică se poate
formula o teorie asupra funcționării democrației în Elveția. Deși, conform rapoartelor
Democracybarometer, Elveția are cel mai ridicat grad de federalism acest grad nu este o
condiție suficientă pentru nivelul de democrație. La nivel mondial, Elveția este pe locul șase
în ceea ce privește gradul de democrație. Astfel, federalismul nu este egal cu democrația.
Elveția se înregistrează printre statele cele mai democratice datorită practicii frecvente
a democrației directe. Din datele cercetării se poate deduce că factorul economic, corelat cu o
populație relativ mică (aproximativ 7,7 milioane de locuitori), favorizează această practică
destul de costisitoare și dificil de implementat într-un stat unitar, cu o populație mai mare.
Democrația directă, reprezentată prin referendumuri și dreptul populației de a interveni
în procesul legislativ prin inițiative populare (dacă se strâng 100000 de semnături dintr-un
anumit număr de cantoane) și prin contestații ale unor proiecte de lege (este nevoie, în acest
caz, de cel puțin 50000 de semnături) funcționează în Elveția de cel puțin un secol și jumătate,
fapt ce a determinat crearea unei culturi participative solide. Cultura politică, cărelată cu
factorul istoric, au ajutat la formarea unui spirit civic activ, manifestat indiferent dacă climatul
politic este sal nu stabil.
Libertatea de expresie, influența grupurilor de presiune, accesul la informație și
transparența politiclor guvernului, campaniile de informare și buna comunicare dintre
electorat și autoritățile locale favorizează crearea unui cadru eficient de dialog între părți, cu
beneficii pentru ambele tabere. Autoritățile sunt susținute de populație în demersurile lor
legislative pentru că, de fapt, ea este cea care influențează politicul, ceea ce duce la lipsa
crizelor guvernamentale și la un climat politic stabil. Electoratul beneficiază de politici sociale
de calitate și, la nivel psihologic, de satisfacția că autoritățile le iau în considerare
dezideratele.
Astfel, deși Elveția este un stat federal, cu o structură alcătuită din cantoane ce și-au
câștigat, în timp, un nivel ridicat de autonomie, totuși există un grad ridicat de stabilitate
economică, politică și socială. Susținerea guvernării de către populație, bunăstarea cetățenilor,
politicile eficiente, stabilitatea guvernului, nivelul relativ constant al economiei naționale
contribuie la crearea unui echilibru între grupurile societății civile și autorități.
48
BIBLIOGRAFIE
1. ALEXANDRU, Ioan, IVANOFF, Ivan V., GILIA, Claudia, Sisteme politico- administrative
europene, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007
2. BLONDEL Jean, Guvernare comparată, Editura Institutul European, Iași, 2009
3. DAALDER, Hans (ed.), Party Systems in Denmark, Austria, Switzerland, The
Netherlands and Belgium, Editura Frances Pinter, Londra, 1987
4. LIJPHART, Arend, Modele ale democraţiei, traducere de Cătălin Constantinescu,
Editura Polirom, Iaşi, 2006
5. LINDER, Wolf, Democraţia directă în Elveţia, Editura Swiss Embassy,
Bucureşti, 2008
6. LINDER, Wolf, Swiss Democracy: Possible Solutions to Conflict in Multicultural
Societies, Editura MacMillan Press LTD, Londra, 1994
7. LUTHER, Kurt Richard, DESCHOUWER, Kris (ed.), Party Elites in Divided
Societies: Political Parties in Consociational Democracy, Editura Routledge,
Londra, 1999
8. Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene de pe site-ul oficial al
Administraţiei Federale elveţiene: www.admin.ch
9. Site-ul oficial al guvernării elveţiene la nivel federal, cantonal şi comunal:
www.ch.ch
10. Site-ul oficial al Parlamentului Federal elveţian: www.parlament.ch
11. http://bern.mae.ro
49