DEFILEUL DUNĂRII

1. Localizare

Defileul Dunării (între Baziaş şi Gura Văii) este valea transversală cea mai lungă şi mai

impresionantă din întreaga vale a Dunării. Clisura Dunării, așa cum mai este denumită, este

ultima barieră muntoasă străbătută de fluviu în drumul său spre Marea Neagră. În România i se

mai spune pur şi simplu Defileul Dunării, denumire totuși incompletă căci Dunărea a mai creat şi

prin alte părţi, în amonte (Austria, Germania), străpungeri prin lanţuri muntoase.

Acest sector dunărean justifică numele de „defileu”, deoarece se

adâncește pe cea mai mare parte cu peste 200 m, într-un culoar tectonic şi

de eroziune larg de 3-10 km, de vârstă mio-pliocenă,

Între Baziaş (km 1073), unde lunca are o altitudine absolută de 70 m, şi

barajul Gura Văii (km 941), cu lunca de 43 m altitudine absolută, Dunărea

curge cu o viteză medie de 4-5 m pe secundă şi străpunge, pe o distanţă de

132 km o zonă muntoasă de tranziţie între Carpaţi şi Balcani.

Aria mare pe care se desfăşoară acest culoar este delimitată de următoarele

unităţi morfologice: Munţii Locvei (înălţimi medii de 500 m, altitudinea maximă în Tâlva

Cornului, 794 m), Munţii Almăjului (înălţimi medii de 700-900 m, altitudine maximă în Vf.

Svinecea Mare, 1226 m), Munţii Mehedinţi (înălţimi medii de 950 m, înălţimea maximă în Vf.

lui Stan, 1466 m) şi Podişul Mehedinţi (cu înălţimi medii de 500 m, înălţimea maximă în Vf.

Paharnic, 887 m), pe sectorul românesc, şi Dobrianske Planina (cu înălţimi de 800 m) şi

Miroci Planina (cu înălţimi medii de 500-550 m) pe teritoriul iugoslav. (Figura 1.)

1

Figura . Defileul Dunării (Sursa: Posea Gr., 2002)

Între Baziaş şi Gura Văii – baraj, Dunărea străbate alternativ următoarele sectoare

morfologice şi structurale cu caractere diferenţiate: sectorul Nera – valea Rilii; Depresiunea

Moldova Veche; strâmtoarea Pescari-Alibeg; Depresiunea Liubcova; îngustarea Berzasca-

Greben; sectorul Greben-Plavişeviţa (Milanovač); Cazanele; depresiunea Ogradena-Orşova;

sectorul Vârciorova-Gura Văii (Porţile de Fier).

2. Formarea și dezvoltarea defileului

Defileul Dunării este sectorul asupra căruia s-au emis cele mai multe ipoteze, fiind puse în

evidenţă fie captarea, fie antecedenţa, fie moştenirea unui culoar în lungul căruia s-a realizat

scurgerea lacului panonic spre cel getic.

Concepţiile privitoare la instalarea Dunării prin actualul defileu al

Porţilor de Fier au evoluat în decursul timpului şi s-au îmbogăţit cu date

geologice şi geomorfologice şi cu multiple interpretări ale acestora. Cercetări

şi cartări morfologice amănunţite s-au efectuat, în defileu, numai în două

rânduri şi anume, în jurul anului 1908 (J. Cvijič) şi între 1963-1966 (Gr. Posea

şi colab.) pentru teritoriul românesc. Celelalte publicaţii s-au bazat, cu

2

precădere, pe interpretarea datelor geologice, a datelor lui J. Cvijič, precum şi

pe argumente culese din afara defileului.

S-au emis o serie de ipoteze ce pot fi cuprinse în patru grupe.

1. Ipoteza conform căreia defileul s-a dezvoltat pe un sistem de linii rupturale,

aproximativ perpendiculare pe axa Carpaţilor şi Balcanilor. Este prima încercare de a explica

instalarea Dunării în acest loc formulată de Romulus Sevastos (1904, 1908) precizâmd că

existenţa unei dislocaţii este pusă în evidenţă de următoarele fapte: a) apariţia, în cadrul

defileului, a unor bazinete depresionare, bine conturate de linii de falii, cărora le corespund, în

relieful actual, abrupturile; b) în cadrul defileului se întâlnesc două direcţii de fracturare care au

permis dislocarea şi decroşarea stratelor, pe o mare suprafaţă, după direcţiile de şistuozitate ale

acestora; c) existenţa unei falii orientată nord sud, în lungul căreia s-a axat „clisura inferioară” ce

separă şisturile cristaline de calcare jurasice şi cretacice, de-a lungul căreia au apărut la zi roci

eruptive terţiare; d) traseul de zigzag al defileului, care nu este rezultatul unei evoluţii prin

meandrare încătuşată, ci s-ar datora unor mari dislocaţii ale scoarţei terestre.

Au mai fost formulate puncte de vedere similare de către alţi cercetători, printre care K.

Peters (1876), care intuieşte şi o captare dinspre bazinul Getic, Bela von Inkey (1184), G. Ianescu

(1895), M. Drăghiceanu (1896) etc.

2. Ipoteza deversării lacului panonic a fost formulată de Fr. Toula (1896) și susținea că

ridicarea nivelului lacului postsarmaţian din bazinul Panonic a fost urmată de revărsarea acestuia,

prin zona defileului actual, către lacul din bazinul Getic. Această deversare a determinat formarea

defileului Dunării. Cercetările ulterioare întreprinse de Gh. Murgoci (1902, 1908), J. Cvijič

(1908), Gh. Macovei (1909), I.P. Voiteşti (1935), Fl. Marinescu, Josefina Marinescu (1963) şi

alţii, au indicat prezenţa în lungul defileului, îndeosebi în sectoarele de bazinete, a unor depozite

de vârstă miocenă, care atestă existenţa unui canal permanent de legătură între bazinele Panonic

şi Getic şi nu a fenomenului de deversare, întrucât nivelul acestor două bazine era acelaşi.

3. Ipoteza antecedenţei este formulată prima dată se pare de A. Penck (1895) și a fost

dezvoltată, într-o lucrare de amploare, de către J. Cvijič (1908). J. Cvijič este primul care a

cercetat amănunţit relieful defileului și consideră actualul defileu ca provenit dintr-o strâmtoare

marină miocenă, strâmtoare care, la rândul ei, se instalase peste o vale premiocenă. În sprijinul

acestei idei aduce şi existenţa unui aparent con aluvionar dunărean în Oltenia.

3

Argumentul cel mai puternic în sprijinul ipotezei sale, J. Cvijič îl vedea în reconstituirea

văii „pontice” în lungul întregului defileu. El identifică urmele acelei văi, mai ales în patru

regiuni: la Cazane (320 m altitudine absolută), în bazinul Milanovăţ (330-340 m altitudine

absolută), la Moldova Nouă (310-340 m altitudine absolută) şi la Şip-Kalfa-Podvârska (370-450

m altitudine absolută). Pentru a face totuşi racordarea celor patru porţiuni, el consideră că, din

punct de vedere geologic, aceste suprafeţe sunt identice, deoarece suportă cam aceleaşi tipuri de

pietrişuri (cuarţitice).

În favoarea antecedenţei, adică a trecerii nemijlocite de la strâmtoarea marină miocenă la

o vale transversală pe direcţia vest-est, s-au pronunţat şi alţi autori. V. Mihăilescu este de părere

că dacă râuri cu debit mai redus din Carpaţii Meridionali de pildă, au putut să-şi păstreze vechiul

traseu, atunci Dunărea (cu un debit mai important, luând în discuţie marele con de dejecţie) şi-a

menţinut traseul iniţial în timpul mişcărilor de ridicare a munţilor.

N. Orghidan (1969) aduce în sprijinul acestei ipoteze prezenţa faunei bentonice ponto-

caspice relicte din „genunele” Cazanelor.

Conul aluvionar adus în discuție de J. Cvijič (1908) este cel mai „impresionant”

argument, cu sedimente de vârstă villafranchiană (E. Liteanu, C. Ghenea, 1966), situat în vestul

Olteniei, care ar părea construit de o apă cu debit mare, ca Dunărea. Forma de con a fost însă

interpretată încă de G. Vâlsan ca rezultat al instalării unei reţele hidrografice locale, predunărene,

ca urmare a începutului retragerii lacului Getic. Gr. Posea şi colab. (1967) arată că Dunărea nu

aduce pietriş mare în Câmpia Română din cauza competenţei sale reduse, acesta aparţinând

râurilor carpatice care construiau piemonturi.

C. Gheorghiu, M. Iancu (1967) precizează că arealul defileului se află încadrat între două

unităţi structurale inegal adâncite – bazinele Panonic şi Pontic, şi lasă să se înţeleagă că, cel puţin

în faza iniţială, între aceste bazine au existat mai multe căi de legătură, iar falia Belgradului,

continuată cu aceea a defileului, a influenţat temporar şi local cursul Dunării.

4. Ipoteza captării apare pentru prima dată la K. Peters (1870), apoi la Gh. M. Murgoci

(1902), Emm. de Martonne (1902) ş.a.

Emm. De Martonne (1902, 1907, 1931) nu soluţionează problema de amănunt, cum face,

de exemplu cu Jiul sau Oltul, arătând numai posibilităţile de efectuare a captării pe calea unei

deversări; înclină totodată şi spre părerea influenţei pe care ar fi avut-o carstul în fenomenele de

captare. Nu precizează o anume cumpănă de ape.

4

Geneza prin captare cunoaşte mai multe variante, în funcţie de locul de fixare a cumpenei

de ape:

- Captarea peste o cumpănă de ape aflată pe aliniamentul Sviniţa-Maidapek

G. Vâlsan (1918) ajunge la concluzia unei captări post-levantine peste o cumpănă care

urmărea culmea principală a Munţilor Almăjului. Valea Porecic şi bazinul Milanovăţului formau

izvoarele unui râu care curgea spre Câmpia Olteniei, iar Bolietinul (Serbia) curgea invers, către

Câmpia Panonică. Este argumentată pe baza interpretării cartărilor lui Cvijič şi a unor elemente

care demonstrează că Dunărea este mai nouă decât Jiul, în Oltenia. Este vorba de faptul că Jiul

spre Craiova, precum şi toată reţeaua afluentă lui pe dreapta, apar ca mai vechi decât formarea

unui colector dunărean. Aceste văi au în general direcţii de la vest către est, iar Dunărea, dacă ar

fi fost colector iniţial, ar fi trebuit să le imprime o direcţie sudică; ele sunt în fapt văi subsecvente

(nu consecvente).

- Captări succesive, pe bazine hidrografice, desfăşurate dinspre bazinul Getic către vest.

Conform acestei ipoteze formulată de R. Ficheux şi G. Vergez-Tricom (1948) şi susţinută de I.

Rădulescu, Silvia Iancu, Silvia Lupu (1965), defileul dunărean al Porţilor de Fier ar fi rezultat

prin captări succesive efectuate dinspre bazinul Getic; în urma acestora Dunărea a ajuns să-şi

creeze un curs unitar, traversând unul după altul bazinele din lungul defileului: Orşova-Ogradena,

Sviniţa, Berzasca, Liubcova, Moldova-Veche.

R. Ficheux şi G. Vergez-Tricom (1948) semnalează, pe versantul românesc al Dunării, 12

talveguri ce se etajează între luncă şi 500 m altitudine absolută. Fără să rezulte sigur, autorii par

să admită existenţa pe acest traseu a două lacuri (unul la Orşova şi altul la Milanovăţ) şi un golf

Panonic care pătrundea până la Liubcova, toate devenind favorabile şi înlesnind la un moment dat

captarea dinspre Turnu Severin şi Orşova.

- Captarea în zona Porţilor de Fier

Gr. Posea şi colab. (1968), Gr. Posea (1964) emit o variantă mai nouă a ipotezei captării,

ce presupune o cumpănă de ape situată peste Porţile de Fier. Argumentele principale în acest sens

au rezultat din racordarea datelor geomorfologice cu cele geologice, în ceea ce priveşte evoluţia

culoarului tectono-eroziv, în special pe distanţa Milanovăţ-Bahna; respectiv, s-a urmărit şi au fost

cartate suprafeţele şi terasele din lungul defileului şi Depresiunea Bahna.

Cercetările geologice mai vechi şi cele mai noi au conchis în unanimitate că strâmtoarea

marină se continua de la Orşova către Bahna, fără vreo prelungire peste Porţile de Fier (G.

5

Macovei, 1909; I. Ionescu-Argentoaia, 191831; Fl. Marinescu şi Josefina Marinescu, 1963 ş.a.).

Cercetarea şi cartarea suprafeţelor de nivelare au indicat modelarea şi continuitatea lor în acelaşi

sens (Gr. Posea, M. Grigore, N. Popescu, 1963). Astfel, suprafaţa medie (Râu-Şes), lasă

deasupra ei o serie de martori (suprafaţa Almăj) ce se înşiră din Podişul Mehedinţi până către Vf.

Ştirbăţ (768 m, Serbia). Este vorba de resturi ale unei cumpene care despărţea culoarul marin

Milanovăţ-Balta de bazinul Getic. Şi mai evidentă este continuitatea însăşi a suprafeţei Râu-Şes

din Podişul Mehedinţi în Podişul Miroci, peste sectorul Porţile de Fier.

Formarea Dunării actuale, respectiv captarea, s-a produs imediat înaintea terasei de 90-

115 m (t5), prima care poate fi urmărită cu precizie pe tot defileul şi în Oltenia, în sensul actual

de scurgere. Vârsta acestei terase a fost datată în Oltenia ca fiind mindel-riss (C. Ghenea, N.

Mihăilă, A. Ghenea, 1963); rezultă că vârsta captării se situează în cuaternarul mediu.

Deşi concepţiile asupra formării defileului sunt foarte variate şi după cum s-a văzut pot fi

înglobate în patru grupe, discuţia de bază, în ultimă instanţă, se duce între antecedenţă şi

captare. Ambele însă, pornesc de la un fapt, de acum pe deplin câştigat, şi anume că formarea

defileului a fost sigur pregătită de şirul bazinelor tectonice miocene de aici. Susţinătorii

antecedenţei se izbesc de lipsa oricăror argumente geologice (şi după noi şi geomorfologice), care

să indice o legătură între culoarul marin de la Milanovăţ- Orşova-Bahna şi lacul Getic, pe direcţia

Orşova-Turnu Severin. Din contră, geologii indică această legătură numai către Bahna-Baia de

Aramă. Ipotezele captării, pe de altă parte, întâmpină greutatea urmăririi în amănunt a mersului

longitudinal al teraselor superioare din defileu (t6-t7) care sunt deosebit de fragmentate. Dar,

dacă antecedenţa constituie o lege pentru Carpaţii Răsăriteni, în schimb captarea a dominat

evoluţia văilor principale din Carpaţii Vestici şi Meridionali, tocmai din cauza structurii lor în

blocuri de tip horst, care la înălţări au basculat diferenţiat (Gr. Posea, 1968).

6