O mare parte din istoriografia europeană a îmbrățișat ipoteza, potrivit căreia, prevalarea

democrației în SUA s-a reflectat puternic în cazuistica Revoluției Franceze. Drept mărturie stau

similitudinile politico-juridice dintre Declarația de Independență a SUA și Declarația drepturilor

omului și ale cetățeanului din Franța. Aceste două acte juridice s-au consacrat a fi pietre de hotar

în istoria Europei și a lumii, în general, potrivit cărora modernismul a luat naștere.

Revenind la punțile comune dintre aceste două evenimente istorice, putem aprecia faptul că

revoluționarii francezi i-au admirat pe americani ca pe proprii lor predecesori. Ideea americană

de revoluție se prezintă a fi o punte de legătură între accepția ei engleză și accepția ei franceză.

În acest context, putem aprecia că revoluția americană, prin dinamica sa, poate fi considerată

moștenitoarea revoluției engleze sau evenimentul care va zgudui temeliile societății franceze prin

propria-i revoluție.

Primii „fii ai libertății” acționând în virtutea constituționalismului englez, americanii și-au

proclamat independența. Potrivit Declarației de Independență, făurit de Thomas Jefferson în

spiritul drepturilor naturale ale individului, exprimând numaidecât, voința de libertate, apoi

organizându-se prin Constituție, poporul american a pus încă o piatră la temelia lumii moderne.

„Declarația de Independență” consfințește ruptura dintre metropola engleză și coloniile sale

nord-americane, statuând dreptul poporului de a schimba o conducere politică –guvern – în

condițiile în care aceasta nu îi mai poate „garanta siguranța și fericirea”. În această ordine de

idei, din punct de vedere ideologic, identificăm reflecția gândirii politice iluministe, având ca

reprezentanți pe John Locke si J.J. Rousseau din secolul XVIII-lea, potrivit căreia chintesența

organizării statului o reprezintă suveranitatea poporului.

Pentru Franța, „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” constituie pasul decisiv în

efortul națiunii franceze de a se elibera de sub jugul Vechiului Regim, adică monarhia

absolutistă. Prin urmare, acest act juridic, de o gravitate incontestabilă, a marcat ruptura

definitivă de vechile orânduiri societale și vechile valori ale politicii interne și externe.

Istoriografia americană consemnează faptul că „Declarația de Independență”, pe lângă multele

elemente reformiste pe care le-a cuprins, acest act juridic poate fi considerat creatorul de jure al

noului stat american, purtând numele de „Statele Unite ale Americii”. Această denumire politică

a fost consființită în textul Constituției americane de la 1787. Conform acestei Constituții,

poporul american devenise primul exemplu al istoriei moderne prin care, practic, poporul și-a

construit în mod deliberat sistemul politic sub care dorea să trăiască.

În Franța, liderii Revoluției Franceze au destituit vechii funcționari, au creat gărzi naționale, iar

prin decizia Adunării Constituante, privilegiile feudale au fost desființate, la data de 4 august

1789. Tot în cadrul acestor plenare, marchizul La Fayette a depus pe masa Constituantei o

„Declarație a drepturilor omului”, imitată integral după structura și principiile celei americane. În

urma numeroaselor conflicte politice, Declarația a fost aprobată la data de 26 august, iar potrivit

acestui act juridic, Vechiul Regim împreună cu moravurile sale politice, a fost condamnat în mod

legal.

Pentru Revoluția Franceză, următorul pas în legitimarea normativă a noului sistem politic, a

constat în elaborarea și adoptarea unei noi Constituții, având în fruntea textului propriu-zis,

„Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”. În comparație cu evenimentele din SUA,

Franța nu a trebuit să legitimeze existența unui stat nou, ci doar a unei noi forme de

guvernământ, iar acest lucru realizându-se prin adoptarea Constituției anului I.

Pentru SUA, Constituția din 1787 nu a fost elaborată neaparat în numele unei ideologii pe cât a

unei realități, fiind un exemplu de creativitate politică și pragmatism inovator. Idealul politico-

social a acestei Constituții exprima identitatea politică a americanilor, deasemenea, normele

stipulate aveau valabilitate universală.

O particularitate politică mai deosebită care se regăsește în textul acestei Constituții, face referire

la principiul separării puterilor în stat. Așadar influența juridică franceză a lui Montesqueiu se

regăsește literalmente în cele șapte articole din Constituția americană, loc în care se prevede

delimitarea atributelor celor trei puteri. Pentru Franța, „Declarația drepturilor omului și ale

cetățeanului” recunoaște egalitatea și libertatea tuturor oamenilor în fața legii, principiul

suveraniățtii poporului cât și separarea puterilor în stat.

În concluzie, din perspectiva politico-juridică, Declarația de Independență și Constituția

americană au dat naștere unui sistem în care societatea să se fundamenteze pe democrație,

principii și instituții noi care aveau menirea să garanteze libertățile fundamentale ale

cetățeanului. Pe de altă parte, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului cât și Constituțiile

care i-au urmat, împreună, au generat disoluția orânduirii Vechiului Regim, creându-se în locul

acestuia, o societate modernizată și animată de principii liberale cu valoare universală