DECIZII RELEVANTE Trimestrul al II-lea 2019

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

SECŢIA I-A CIVILĂ

- judecător Florin ŞUIU

SECŢIA A II-A CIVILĂ

- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedinte Curtea de Apel Timişoara

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

- judecător dr. Carmen PÂRVULESCU – Vicepreşedinte Curtea de Apel Timişoara

- judecător Camelia LUCACIUC

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

- judecător dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

1

Cuprins

SECŢIA I-A CIVILĂ ............................................................................................................... 3

§. Drept procesual civil ......................................................................................................... 3

1. Hotărâre de divorţ. Renunţare la apelul exercitat. Cale de atac .......................... 3

2. Revizuire. Hotărâre care nu evocă fondul. Sancţiune ............................................ 4

SECŢIA A II-A CIVILĂ ......................................................................................................... 5

§. Drept civil .......................................................................................................................... 5

3. Contract de asistenţă juridică. Pretenţii rezultând din onorarii pentru activităţi

avocaţiale prestate, fără informare şi comunicarea cu pârâta-client, în absenţa

acordului acesteia cu privire la domeniul prestaţiilor angajate şi cuantumul

onorariilor pretinse. Netemeinicia pretenţiilor .............................................................. 5

§. Drept procesual civil ....................................................................................................... 22

4. Cerere pentru recunoaştere şi executare hotărâre arbitrală străină. Condiţii de

regularitate – Convenţia de la News York (1958). Condiţii de admisibilitate

prevăzute de legea naţională. Opozabilitatea clauzei compromisorii şi autoritatea de

lucru judecat al hotărârii arbitrale străine. Admiterea cererii .................................. 22

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE ............................................. 43

§. Dreptul asigurărilor sociale ........................................................................................... 43

5. Decizie privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de drepturi

prevăzute de legile cu caracter special. Obligaţia de indicare a textului legal

justificativ al obligaţiei fiscale ........................................................................................ 43

§. Dreptul muncii ................................................................................................................ 49

6. Încetarea de drept a contractului individual de muncă, în considerarea

îndeplinirii condiţiilor de pensie pentru limită de vârstă. Necesitatea unei

manifestări ferme, neechivoce a opțiunii de continuare a raporturilor de muncă

până la împlinirea vârstei de 65 de ani. ........................................................................ 49

7. Răspunderea patrimonială a primarului. Prescripţia dreptului material la

acţiune. Conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului

2

cod civil din perspectiva regimului juridic aplicabil prescripţiei extinctive.

Suspendarea cursului prescripţiei ................................................................................. 60

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL .......................................... 68

§. Contencios administrativ ............................................................................................... 68

8. Informaţii exceptate de la accesul liber al cetăţenilor la informaţiile de interes

public. Informații referitoare la date cu caracter personal ........................................ 68

§. Contencios fiscal ............................................................................................................. 73

9. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări, aferentă activităţii

prevăzute de art. 267 alin. (4) din Codul fiscal, şi taxa pentru activitatea de

prospecţiune, explorare şi exploatare a resurselor minerale, precum şi redevenţa

minieră, prevăzute de art. 44 din Legea nr. 85/2003 ................................................... 73

3

SECŢIA I-A CIVILĂ

§. Drept procesual civil

1. Hotărâre de divorţ. Renunţare la apelul exercitat. Cale de atac

Codul de procedură civilă: art. 463 alin. (1), art. 94 lit. a), art. 483 alin. (2) teza I,

art. 915, art. 918

Codul civil: art. 265

Hotărârea de divorţ dată de judecătorie este supusă doar apelului, iar decizia prin

care tribunalul ia act de renunţarea părţii la apelul declarat nu este supusă nici unei căi de

atac.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 247 din 8 mai 2019,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin sentinţa civilă nr. 1183/06.02.2017 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar

nr. […]/325/2016 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată şi precizată

de reclamantul A… şi tot în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta B… .

În consecinţă, instanţa a dispus desfacerea căsătoriei încheiată de părţi din culpa

comună a soţilor; a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la cei doi minori

rezultaţi din căsătorie să fie realizată în comun de ambii părinţi; a stabilit locuinţa minorilor la

domiciliul mamei; a obligat reclamantul să plătească pârâtei pe seama minorilor o contribuţie

de întreţinere în cotă de 1/3 parte din venitul net realizat începând cu data pronunţării hotărârii

şi până la majoratul minorilor sau noi dispoziţii.

Prin decizia civilă nr. 1080/A/18.09.2018 pronunţată în dosar nr. […]/325/2016,

Tribunalul Timiş a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea apelului declarat

împotriva sus-menţionatei sentinţe.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul care a solicitat casarea în parte a

hotărârilor pronunţate în cauză, urmând ca în rejudecare instanţa să dispună desfacerea

căsătoriei din culpă comună şi obligarea sa la plata unei contribuţii de întreţinere pe seama

minorilor începând cu data de 01.09.2018 şi nu de la data pronunţării hotărârii primei instanţe.

În drept a invocat prevederile art. 483 şi urm. C.pr.civ.

Astfel investită, instanţa a invocat din oficiu şi a pus în discuţie excepţia

inadmisibilităţii recursului, în principal raportat la dispoziţiile art. 463 C. pr. civ., iar, în

subsidiar, la dispoziţiile art. 94 lit. a) C. pr. civ şi art. 265 C. civ. raportat la art. 483 alin. (2)

prima teză C.pr.civ., având în vedere următoarele:

Prin decizia recurată, tribunalul a luat act de declaraţia reclamantului de renunţare la

judecarea apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe.

4

Or, această manifestare de voinţă este supusă prevederilor art. 463 alin. (1) C. pr. civ.,

iar hotărârea prin care instanţa o validează nu este supusă nici unei căi de atac, regimul juridic

al renunţării la calea de atac fiind diferit de cel al renunţării la judecata acţiunii, situaţie în

care legea [art. 406 alin. (6) C.pr.civ.] permite calea recursului.

Sub acest aspect, a constatat instanţa, este indiferentă menţiunea din decizia

Tribunalului Timiş, anume că aceasta este supusă recursului, câtă vreme art. 457 alin. (1)

C.pr.civ. în forma incidentă în cauză dispune că „Hotărârea judecătorească este supusă numai

căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de

menţiunile din dispozitivul ei”.

În continuare, constatând că reclamantul a învederat că prezentul recurs vizează şi

hotărârea primei instanţe, Curtea a reţinut că o astfel de cerere nu poate fi primită, câtă vreme

art. 483 alin. (1) C.pr.civ. dispune că sunt supuse recursului doar hotărârile „date în apel, cele

date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de

lege…”, nu şi cele împotriva cărora partea are la îndemână calea apelului; or, aşa cum s-a

arătat, reclamantul a urmat această cale,iar faptul că a renunţat la apel nu îi deschide calea

recursului.

În fine, a mai reţinut curtea de apel, date fiind prevederile art. 483 alin. (2) C.pr.civ.,

[„Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) –

j], art. 94 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod (care dispun că judecătoriile judecă „…în primă

instanţă, …cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară

de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel”), art. 265 Cod civil (anume că

toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor cărţii „Despre familie” din cod sunt de competenţa

instanţei de tutelă) şi ale art. 915, 918 C.pr.civ. (care dau în competenţa judecătoriei

soluţionarea cererilor privind divorţul şi pe cele vizând exercitarea autorităţii părinteşti,

contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor şi locuinţa copilului),

hotărârea dată în primă instanţă în prezenta cauză este supusă doar apelului, nu şi recursului.

Pentru aceste considerente instanţa a respins ca inadmisibil recursul reclamantului.

2. Revizuire. Hotărâre care nu evocă fondul. Sancţiune

Codul de procedură civilă de la 1865: art. 422 alin. (1) pct. (7)

Anularea pentru contrarietate a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs se poate

cere pe calea revizuirii dacă acea hotărâre evocă fondul.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 378 din 19 iunie 2019,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin decizia civilă nr. 75/R/ 25.03.2019 pronunţată în dosar nr. […]/108/2019,

Tribunalul Arad a declinat în favoarea Curţii de Apel Timişoara competenţa de soluţionare a

cererii de revizuire formulată de revizuentul A… în contradictoriu cu intimatele Agenţia

Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Arad şi Compania Naţională Poşta Română SA

5

împotriva deciziei civile nr. 73/09.10.2018 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.

[…]/55/2017.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că revizuentul a invocat că decizia a cărei

revizuire o solicită este contrară celei cu nr. 941/28.09.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în

dosarul nr. […]/55/2016/a1 astfel că, faţă de prevederile art. 322 pct. 7 şi art. 323 alin. (2)

C.pr.civ. de la 1865, competenţa de soluţionare a cererii revine Curţii de Apel Timişoara ca

instanţă superioară celor care au pronunţat deciziile apreciate ca fiind contrare.

Astfel investită, în baza art.137 alin. (1) C.pr.civ. raportat la art. 322 alin. (1) C.pr.civ.,

Curtea de apel a invocat din oficiu şi a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii cererii şi a

rămas în pronunţare asupra acestei excepţii, având în vedere următoarele:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, pusă la îndemâna părţii care

tinde să obţină de la instanţa care a pronunţat o hotărâre irevocabilă anularea propriei hotărâri

(situaţia dedusă judecăţii). Date fiind consecinţele juridice ale desfiinţării unei asemenea

hotărâri, dispoziţiile legale ce reglementează această cale de atac sunt de strictă interpretare şi

aplicare, neputând fi extinse la alte situaţii decât cele avute în vedere de legiuitor.

Raportând aceste considerente la cauza de faţă, instanţa a reţinut că, potrivit art. 322

alin. (1) C.pr.civ., se poate cere revizuirea unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci

când evocă fondul.

Or, în cauză, prin decizia nr. 73 din 9.10.2018 (a cărei anulare se solicită pentru

contrarietate) Tribunalul Arad a admis recursul declarat de intimata Agenţia Judeţeană Pentru

Ocuparea Forţei de Muncă Arad împotriva sentinţei civile 1959/26.04.2018 pronunţată de

Judecătoria Arad în dosarul nr.[…]/55/2017 pe care a modificat-o şi a respins ca tardivă

contestaţia la executare formulată de revizuentul din prezenta cauză, astfel că a dispus în baza

unei excepţii procesuale care, potrivit art. 137 alin. (1) C.pr.civ. a făcut inutilă cercetarea

fondului pricinii, deci fără ca fondul să fie evocat în sensul cerut de art. 322 alin. (1) C.pr.civ.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins ca inadmisibilă cererea revizuentului

SECŢIA A II-A CIVILĂ

§. Drept civil

3. Contract de asistenţă juridică. Pretenţii rezultând din onorarii pentru

activităţi avocaţiale prestate, fără informare şi comunicarea cu pârâta-client, în absenţa

acordului acesteia cu privire la domeniul prestaţiilor angajate şi cuantumul onorariilor

pretinse. Netemeinicia pretenţiilor

Legea nr. 51/1995: art. 3, art. 28, art. 30, art. 39

Hotărârea UNB nr. 64/2011: art. 28, art. 108, art. 121, art. 123, art. 127, art. 128,

art. 131 – 142, art. 147

6

Curtea relevă că, întreg cadrul obligaţiilor asumate de către părţi prin contractul de

asistenţă juridică şi prin actul adiţional la acesta, trebuie determinat în obiect şi în timp,

ţinând cont de natura juridică specială (intuitu personae) a contractului de asistenţă juridică,

precum şi de efectele pe care un astfel de contract le produce în sarcina părţilor, în

conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de

avocat şi cu prevederile Statutului profesiei de avocat.

Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 avocatul are dreptul să asiste şi să

reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă

scrisă.

În acelaşi sens, art. 108 alin. (1) din Statut prevede că dreptul avocatului de a asista,

a reprezenta ori de a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naşte din contractul de

asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă între avocat şi client ori mandatarul acestuia.

Avocatul nu poate acţiona decât în limitele contractului încheiat cu clientul său, cu excepţiile

prevăzute de lege [art. 108 alin. (3)].

Statutul detaliază forma şi conţinutul contractului, în cadrul prevederilor art. 121, în

sensul că, forma scrisă a contractului este cerută ad probationem [alin. (1)], că acelaşi

contract poate fi încheiat şi prin orice mijloace de comunicare la distanţă [alin. (2)], sau

poate lua forma unei scrisori de angajament [alin. (3)] ori poate fi încheiat în mod tacit dacă

clientul a achitat onorariul menţionat în acesta [alin. (4)], şi, în mod excepţional, poate fi

încheiat în formă verbală, cu condiţia ca forma scrisă să fie încheiată în cel mai scurt timp

[alin. (5)].

Statutul prevede conţinutul obligatoriu al contractului de asistenţă juridică, printre

elementele acestuia menţionându-se: obiectul contractului, care poate fi limitat la anumite

activităţi sau poate avea caracter general; forma şi cuantumul onorariului [art. 122, alin. (1),

lit. c), d)].

Contractul încheiat cu respectarea dispoziţiilor mai sus arătate constituie unicul

mijloc de probă al raporturilor dintre client şi avocat [alin. (7)].

Contractul de asistenţă juridică poate fi modificat de către părţi, cu respectarea

dispoziţiilor legale, ale statutului şi, după caz, a condiţiilor precizate în contract [art. 123

alin. (1)].

Întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului se prevede în contract. În

lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific

profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului. Pentru

activităţile prevăzute expres în cuprinsul obiectului contractului de asistenţă juridică, acesta

reprezintă un mandat special [art. 126 alin. (1) – (3)].

Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu care se stabileşte

în raport cu dificultatea, amploarea şi durata cazului, însă, în toate cazurile, onorariilor vor

fi prevăzute în contractul de asistenţă juridică, ce urmează a fi încheiat în scris, şi se

determină şi se prevăd în contract la data încheierii acestuia, între avocat şi client, înainte de

începerea asistenţei şi/sau a reprezentării clientului. În cazurile în care împrejurările

concrete impun asigurarea asistenţei şi/sau a reprezentării imediate şi nu se poate încheia un

contract de asistenţă juridică, avocatul este obligat să transmită clientului, în cel mai scurt

timp posibil, o comunicare, prin care să aducă la cunoştinţa acestuia onorariile pe care le

7

propune. În absenţa unei instrucţiuni exprese a clientului privind încetarea asistenţei şi/sau a

reprezentării ori a unei comunicări prin care clientul îşi manifestă expres dezacordul în

privinţa onorariilor, se consideră ca fiind acceptate onorariile propuse prin comunicarea

făcută de avocat [art. 127 alin. (1) şi (2), art. 128 alin. (1) – (4)].

Punerea în operă a activităţilor specifice de asistenţă şi/sau reprezentare convenite

prin contract impune avocatului respectarea obligaţiilor profesionale prevăzute de art. 134 –

142 din Statut, iar dintre acestea prezintă relevanţă în această cauză, obligaţiile referitoare

la: consultarea permanentă a clientului în legătură cu strategia şi mijloacele tehnice şi tacite

adoptate pentru atingerea scopurilor pentru care a fost angajat; consilierea, reprezentarea,

sfătuirea clientului să nu se rezume la expunerea unor prevederi legale, ci să aibă în vedere

şi consecinţele de ordin moral, economic, social şi politic care ar putea avea relevanţă în

cauza respectivă; dacă clientul propune un demers despre care avocatul apreciază că ar avea

consecinţe legale negative, avocatul va atenţiona clientul cu privire la aceste consecințe sau,

după caz, va putea denunţa contractul de asistenţă juridică; avocatul are obligaţia să

informeze rezonabil clientul în legătură cu situaţia curentă a asistenţei/reprezentării şi de a

răspunde cu promptitudine oricăror solicitări de informare din partea clientului; avocatul

trebuie să explice clientului împrejurările cauzei, situaţia curentă, posibilele evoluţii viitoare

şi eventualele rezultate, în mod rezonabil, corespunzător cu împrejurările concrete ale

cazului; obligaţia de informare a clientului nu primeşte incidenţă numai în măsura în care s-a

convenit în prealabil acest lucru; în cazul în care clientul este o persoană juridică, obligaţia

avocatului este de a informa exclusiv reprezentanţii legali sau persoanele expres desemnate

în contract în acest scop; avocatul este obligat să comunice clientului informaţiile pe care le

deţine în legătură cu cazul acestuia, chiar şi în situaţia în care comunicarea ar contraveni

interesului său personal; în toate cazurile în care avocatul este însărcinat să asiste un client

el poate să conducă discuţiile doar în prezenţa clientului său ori numai cu acordul acestuia.

În fine, Statutul mai prevede că, în afara cazurilor prevăzute de lege sau de părţi,

contractul de asistenţă juridică încetează prin renunţarea unilaterală a clientului sau, după

caz, a avocatului. Încetarea contractului, în această ipoteză, nu îl exonerează pe client de

plata onorariului cuvenit pentru serviciile prestate (art. 147).

Din aceste dispoziţii ale Legii nr. 51/1995 şi Statutului profesiei de avocat rezultă

următoarele: contractul de asistenţă juridică încheiat între avocat şi client beneficiază de un

regim juridic special, expres reglementat, care conţine condițiile de formă şi de fond ale

acestuia, conţinutul şi variabilele raportului juridic obligaţional, precum şi cadrul de

conduită al părţilor în vederea naşterii, modificării şi încetării acestui raport juridic.

Normele dreptului comun referitoare la mandat se aplică doar complementar, în măsura în

care dispoziţiile reglementării speciale sunt neîndestulătoare, raportat la situaţia de fapt şi de

drept dedusă judecăţii.

Contractul de asistenţă juridică şi actul adiţional încheiat de către părţi reflectă un

anumit obiect, care constă în activităţi de ordin general, fără concretizarea în anumite

prestaţii, precis definite, şi fără trimiterea la unul sau mai multe cauze precizate prin obiect,

număr, categorie sau alte elemente de determinare. Trimiterile obiectul contractului la

activităţi de consultanţă, audit, încheiere de contracte, asistare şi reprezentare în mod formal,

nu oferă criterii suficiente de determinare a prestaţiilor cu caracter concret.

8

De asemenea, contractul are un termen de executare, precizat în actul adiţional „până

la data de 31.12.2009, urmând să se prelungească automat pe încă un an, dacă nicio parte nu

îşi manifestă intenţia de a rezilia”.

Acelaşi contract, completat cu actul adiţional precizează şi componenta onorariului,

în principal sub forma onorariului pe oră, în anumite condiţii de ore prestate, respectiv a

onorariului forfetar, fix, sub pragul căruia nu se poate trece (1400 euro + TVA), onorariu

care urma să constituie şi criteriul de escontentare a părţilor, cu periodicitate anuală între

minimul orelor lucrate sau neutilizate în anul parcurs.

cu privire la conţinutul obiectului contractului şi al onorariului, se ridică problema

acţiunii efectelor contractului după încetarea sa formală prin trecerea termenului convenit de

către părţi, în condiţiile în care după data de 31.12.2009 acesta a fost prelungit încă un an,

până la 31.12.2010, în absenţa intenţiei de reziliere, iar după această din urmă dată, între

părţi nu s-a mai încheiat, în formele prevăzute de lege, un alt contract sau act adiţional.

Prelungirea raporturilor contractuale după expirarea ultimului termen, la data de

31.12.2010, impune trei constatări: caracterul tacit al continuării colaborării dintre

reclamantă şi pârâtă, până în luna mai 2015, având în vedere că pârâta-client a fost de acord

cu activităţile desfăşurate de reclamantă şi cu onorariile solicitate de către aceasta;

caracterul limitat al mandatului acordat reclamantei, referitor la genul activităţilor şi suma

onorariilor pe care le va putea solicita reclamanta, mandatul tacit fiind întrerupt de

comunicările exprese ale pârâtei, pentru perioada iunie – noiembrie 2015; denunţarea

unilaterală a contractului de către pârâtă începând cu luna decembrie 2015. Toate cele trei

constatări sunt atestate de corespondenţa depusă de pârâtă la dosar, şi, cu toată opunerea

reclamantei, instanţa nu are nici un temei în a reţine că reclamanta nu a cunoscut această

stare de fapt.

Cunoscând toate cele trei aspecte, reclamanta, cel puţin pe durata mandatului limitat

expres, nu şi-a îndeplinit obligaţiile referitoare la informarea şi consultarea, în fiecare caz în

parte sau activitate desfăşurată, a pârâtei - client. Dimpotrivă, a luat decizii de afaceri

judiciare, a introdus acţiuni judiciare şi a stabilit onorarii pe baza unei fişe de consultanţă,

pe parcursul lunilor iulie – noiembrie 2015, fără nici o comunicare cu pârâta, deşi decizia de

a deschide noi cauze judiciare, de a continua alte cauze anterior deschise şi de a asista sau

reprezenta aparţine, în primul rând clientului, pârâtă în cauză, aşa cum s-a arătat în dreptul

dispoziţiilor statutare care reglementează conduita de urmat din partea avocatului.

Deşi reclamanta a înfăţişat, prin intermediul fişei de consultanţă, activităţile

desfăşurate în această perioadă, nu a reuşit să ateste că anterior iniţierii demersurilor

judiciare sau de altă natură specifice mandatului limitat sau chiar, prin extensie, mandatului

general, ar fi informat pârâta cu privire la aceste activităţi şi la toate consecinţele de ordin

juridic, economic şi, nu în ultimul rând, legal al acestuia. Această conduită a asistenţei

juridice lipsită de orice informare şi comunicare situează prestațiile unilateral decise de

reclamantă în afara obligaţiilor prevăzute de lege, motiv pentru care nu poate fi considerată

în interesul clientului. Aceasta întrucât, pe lângă dreptul la informare şi comunicare promptă

şi rezonabilă a clientului, astfel încât acesta să fie în măsură a cunoaşte mijloacele, strategia

şi tehnicile posibil a fi abordate de avocat, clientul are dreptul exclusiv de a decide cu privire

la interesele sale cu caracter judiciar.

9

Curtea relevă că în absenţa certitudinii continuării raporturilor contractuale în

termenii conveniţi prin contractul de asistenţă juridică şi actul adiţional, precum şi în absenţa

unui contract scris, respectiv al trecerii de la mandatul tacit la mandatul expres limitat,

reclamanta, în calitate de societate de avocaţi avea obligaţia de a comunica propunerile sale

cu privire la domeniul activităţilor pentru a care are mandat şi al cuantumului şi formei

onorariilor. Numai în prezenţa acestei comunicări adresată pârâtei, în funcţie de răspunsul

acesteia sau de lipsa unui astfel de răspuns conţinând dezacordul la propunerile reclamantei,

aceasta din urmă ar fi putut continua prestaţiile în acelaşi mod şi sub auspiciile onorariilor

astfel comunicate sau, după caz, ar fi putut opţiona pentru renunţarea la contract.

În ce privesc prestaţiile efectuate de reclamantă pentru un terţ – SC E… SRL prin

lichidator judiciar - pentru care se solicită onorarii de 135.098 lei, Curtea constată că aceste

onorarii exced puterilor conferite de pârâta – client, reclamantei – societate de avocaţi, prin

contractul de asistenţă juridică şi actul adiţional, convenţie încheiată în anul 2008, deoarece

potrivit art. 121 alin. (6) din Statut o astfel de poziţionare a serviciilor avocațiale în

beneficiul unui terţ trebuie să fie convenită expres între avocat şi client, prestaţiile să fie

precizate în contractul de asistenţă juridică – încheiat între avocat şi client, iar terţul să

accepte, chiar şi tacit încheierea contractului în astfel de condiţii. Or, un astfel de contract,

conţinând acest angajament între reclamanta – societate de avocaţi şi pârâta – client nu a

fost încheiat, nici scris, nici prin angajamentul pârâtei, nici verbal urmat de încheierea

contractului de asistenţă juridică în folosul terţului lichidator judiciar al debitoarei E…. Prin

urmare, prestaţiile efectuate de reclamantă în raport de reprezentarea/asistarea debitoarei în

procedura insolvenţei nu fac obiectul obligaţiei de plată a onorariilor de către pârât.

În ce priveşte considerarea de către reclamantă că înregistrarea celor 6 facturi în

contabilitatea pârâtei are valoarea juridică a recunoaşterii obligaţiilor de plată de către

aceasta, Curtea constată că această susţinere este nefondată.

factura nu constituie, ut singuli, acceptare de plată, chiar înregistrată în evidenţa

contabilă a destinatarului. Factura este un document oficial contabil care serveşte, în primul

rând, scopurilor prevăzute de legislaţia privind evidenţa contabilă şi de cea referitoare la

disciplina financiară şi fiscală a subiecţilor supuşi obligaţiei de ţinere a registrelor contabile,

conform legii. Înregistrarea în evidenţa contabilă a facturii nu este o opţiune, ci o obligaţie

legală care revine persoanelor fizice şi persoanelor juridice care desfăşoară activităţi

lucrative, cu scop patrimonial sau nepatrimonial. Operaţiunea neînregistrării şi restituirea

facturilor inconvenabile de către persoana destinatară, în considerarea aspectului valorii

sau prestaţiei consemnate, şi considerarea că în aceste condiţii intervine refuzul obligaţiei de

plată, sunt lipsite de temei legal. Prin urmare, în mod corect a procedat pârâta, înregistrând

facturile în evidenţa contabilă proprie, după care în luna ianuarie 2016 comunică

reclamantei, încă odată, refuzul plății facturilor. Aceasta întrucât, operaţiunea de

înregistrare în evidenţa contabilă a facturilor are semnificaţie juridică doar pentru

activitatea financiar-contabilă a pârâtei, dar nu are nici o valoare juridică pentru raportul

obligaţional dintre părţi, în prezenţa refuzului de acceptare a plăţii aceloraşi facturi şi a

absenţei oricărui acord expres sau, după caz, implicit de onorare a plăţilor consemnate în

facturi.

10

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 554/R din 26 iunie 2019,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 409/PI/28.03.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

[…]/30/2017, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C.P.A. A..., B...- Societate

Civilă de Avocaţi Timişoara, în contradictoriu cu pârâta SC C... SRL Timişoara, fără

cheltuieli de judecată.

Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale

de 264.538,51 lei reprezentând contravaloare servicii profesionale prestate aferente perioadei

iulie-noiembrie 2015, conform contractului de consultanţă juridică anterior menţionat, fiind

emise facturile fiscale nr. SVS 051/31.12.2015, nr. SVS 052/31.12.2015, nr. SVS

053/31.12.2015 şi nr. SVS 054/31.12.2015; de asemenea reclamanta a întocmit fişe de

consultanţă a clientului C... S.R.L., în cuprinsul cărora sunt inserate prestaţiile pretins a fi fost

efectuate, menţionând totodată şi numărul de ore lucrate aferente acestei perioade.

Din cuprinsul obiectului contractului de asistenţă juridică încheiat între părţi , reiese că

reclamanta s-a obligat să presteze atât servicii de consultanţă juridică (contract de prestări

servicii) privind activitatea societăţii pârâte, cât şi asistarea şi reprezentarea clientului în

cadrul procedurilor judiciare sau extrajudiciare (specie a contractului de mandat).

Aşa cum reiese din comunicarea purtată între părţi, reclamanta a fost notificată la data

de 05.11.2015 prin care pârâta a înţeles să denunţe unilateral contractul de asistenţă juridică,

iar prin adresa emisă de pârâtă la data de 27.01.2016 prin SCPEJ D... a refuzat achitarea

sumelor inserate în cele 4 (patru) facturi fiscale anterior individualizate; totodată, instanţa a

constatat că, prin adresa emisă la data de 05.11.2015 pârâta a solicitat reclamantei limitarea

numărului de ore facturabile aferente perioadei august-noiembrie 2015, la 40 ore lucrătoare

/lună, iar facturile să fie însoţite de explicaţii privind activităţile desfăşurate.

Prin extrasul de cont aflat la fila 175 (vol.XII) pârâta a făcut dovada că a achitat în

contul reclamantei cu titlu de onorarii avocațiale în cursul anului 2015, suma totală de

154.863 lei (sumă al cărei cuantum se încadrează în minimul stabilit de către părţi, conform

art. 2 din actul adițional la contractual de asistenţă juridică).

Ori, în speţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii serviciilor

de consultanţă juridică pentru perioada iulie-noiembrie 2015 iar facturile fiscale au fost emise

la data de 31.12.2015.

De altfel, fişele de consultanţă nu au fost întocmite separat pentru fiecare lună şi

ataşate la fiecare factură aferentă serviciilor de consultanţă juridică ci pentru întreaga

perioadă.

Cum aceste fişe de consultanţă întocmite unilateral nu au fost însuşite de către pârâtă

şi nici nu reiese că ar fi fost informată de către reclamantă astfel cum prevăd dispoziţiile

art.140 din Hotărârea nr. 64/2011 a CUNBR privind Statutul Profesiei de Avocat, iar

facturile fiscale în valoare totală de 264.538,51 lei, nu au fost acceptate la plată de către

pârâtă, acțiunea apare ca fiind vădit nefondată şi a fost respinsă în consecinţă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.C.P.A A..., B...- Societate

Civilă de Avocaţi, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată, cu cheltuieli de judecată.

11

În motivare, arată că prima instanţă a respins acţiunea ca fiind vădit nefondată

invocând o serie de argumente, fiecare din acestea reţinute în mod greşit de completul.

Astfel, ca şi prim argument greşit, instanţa face o enumerare a dispoziţiilor din vechiul

cod civil referitoare la contractul de mandat şi din legislaţia specială privind profesia de

avocat, pentru a concluziona că pârâtul avea dreptul să denunţe unilateral contractul. O astfel

de analiză este inutilă şi lipsită de pertinenţă, în raport cu obiectul cauzei, judecătorul

încercând să acrediteze ideea că reclamantul fie solicită despăgubiri pentru denunţarea

unilaterală a contractului, fie solicită contravaloarea serviciilor profesionale avocaţiale

efectuate după ce a intervenit denunţarea unilaterală. În cauză reclamanta apelantă a solicitat

ca pârâta să-i achite contravaloarea serviciilor avocaţiale prestate până în momentul

intervenirii denunţării unilaterale a contractului de asistență juridică, respectiv sfârşitul lunii

noiembrie 2015.

Un al doilea argument greşit, instanţa menţionează ca şi considerent propriu că pârâta

a solicitat reclamantei să limiteze numărul de ore facturabile aferente perioadei august -

noiembrie 2015 la 40 ore lucrătoare/lună. Acest argument este greşit pentru că: (1) judecătorul

omite să arate că această solicitare a fost făcută doar în noiembrie 2015 şi nu poate să

privească prestaţiile profesionale avocaţiale deja efectuate în lunile august, septembrie şi

octombrie; (2) judecătorul omite să arate că această notificare nu priveşte serviciile

profesionale prestate în cursul lunii iulie 2015; (3) judecătorul omite să arate că prin această

notificare reclamantei i s-a transmis o rugăminte, pârâta neinvocând, la acel moment, că nu va

achita prestaţiile profesionale avocaţiale care vor excede celor 40 de ore (4) judecătorul omite

să arate că prin această notificare pârâtul este de acord să achite onorariul aferent pentru 40 de

ore de servicii profesionale avocaţiale.

Un al treilea argument greşit, instanța concluzionează că reclamanta prin extrasul de

cont de la pagina 175 a făcut dovada că a achitat în cursul anului 2015 suma totală de 154.863

lei, care se încadrează în minimul stabilit de către părţi, conform art. 2 din actul adiţional la

contractul de asistenţă juridică. Acest argument este greşit pentru că: (1) instanţa trage o astfel

de concluzie, fără ca acest aspect să fie pus în discuţia contradictorie a părţilor, judecătorul

alegând să invoce în sentinţa sa un argument pe care nici partea pârâtă nu l-a invocat şi căruia

cu atât mai puţin reclamanta îi putea aduce un contraargument; (2) faptul că în anul 2015 a

fost achitată suma de 154.863 lei nu înseamnă că acesta sumă se referă la servicii avocaţiale

prestate în cursul anului 2015, cea mai mare parte din sumă reprezentând contravaloarea

serviciilor din anii anteriori, care au fost achitate cu întârziere. Sub acest aspect judecătorul a

preferat să efectueze o simplă operaţiune de aritmetică şi nu să facă o corelaţie între plăţi şi

facturi, demnă de un magistrat specializat în soluţionarea litigiilor dintre profesionişti; (3) o

sumă totală anuală nu are cum să se încadreze în onorariul minim stabilit în art. 2 din

contractul de asistenţă juridică, deoarece onorariul minim stabilit este unul lunar, iar nu unul

anual. Atât timp cât pentru lunile iulie-noiembrie 2015 pârâta nu este obligată să plătească

nici un onorariu, judecătorul a încălcat prevederile clare şi neechivoce ale art. 2 din actul

adiţional la contractul de asistenţă juridică, cu atât mai mult cu cât invocă un pretins onorariu

minim anual.

Un al patrulea argument greşit, instanţa concluzionează că înregistrarea în contabilitate

a celor patru facturi nu echivalează cu acceptarea tacită a acestora, pentru că pârâta nu îşi

12

însuşeşte fişele de consultanţă aferente acestora şi pentru că înregistrarea a fost făcută în

contul 473 - privind operaţiunile în curs de clarificare, nefiind deduse cheltuielile inserate în

aceste facturi, conform răspunsului la interogatoriul pârâtei. Acest argument este greşit pentru

că: (l) în cauză este vorba de 5 facturi, iar nu de patru cum reţine instanţa, aceasta

demonstrând superficialitatea judecătorului în activitatea de cercetare a fondului cauzei; (2) o

concluzie cu privire la neînsuşirea fişelor de consultanţă poate fi trasă doar după verificarea

înregistrării în contabilitate a facturilor, verificare care trebuie să fie făcută printr-o expertiză

contabilă fiscală, iar nu doar în baza unor simple răspunsuri pregătite ale societăţii comerciale

pârâte; (3) decizia judecătorului de a respinge ca inutilă expertiza contabilă este incompatibilă

cu reţinerea unor argumente contabile pe care le trage inclusiv dintr-o sursă subiectivă precum

declaraţia pregătită a societăţii comerciale pârâte, iar nu una obiectivă precum o expertiză

judiciară contabilă şi fiscală; (4) judecătorul nu-l poate crede pe cuvânt pe pârât când acesta

afirmă că nu şi-a dedus cheltuielile aferente acestor facturi, o astfel de concluzie putând fi

trasă doar în cazul care au fost emise facturile în cauză; (5) judecătorul nu-l poate crede pe

cuvânt pe pârât când acesta afirmă că a înregistrat facturile în contul 473 - privind operaţiunile

în curs de clarificare, o astfel de concluzie putând fi trasă doar în urma unei analize

minuţioase care să identifice toate elementele aferente înregistrărilor fiscale ale facturilor de

la data comunicării acestora, până în prezent, pentru că o anumită înregistrare poate fi

modificată; (6) judecătorul nu explică în nici un mod atitudinea pârâtului de a nu returna în

original facturile refuzate, întocmai cum se procedează în mod obişnuit în ipoteza existenţei

unui refuz de a accepta anumite facturi.

Un al cincilea argument greşit, instanţa concluzionează că facturile fiscale au fost

emise cu nerespectarea termenelor impuse de Codul fiscal, aspect inutil şi lipsit de pertinenţă

pentru soluţionarea speţei atât timp cât pretinsa nerespectare a legislaţiei fiscale este de natură

să atragă exclusiv sancţiuni fiscale (amenzi contravenţionale şi penalităţi) iar nicidecum

exonerarea debitorului pârât de la plata sumelor datorate creditorului reclamant.

Un al şaselea argument greşit, instanţa menţionează că nu a fost întocmită câte o fişă

de consultanţă care să fie anexată fiecărei facturi, ci doar o singură fişă de consultanţă

aferentă întregii perioade iulie-noiembrie 2015, aspect inutil şi lipsit de pertinenţă pentru

soluţionarea speţei, deoarece existenţa unei singure fişe de consultanţă nu este de natură să-l

exonereze pe debitor de la plata sumelor datorate creditorului reclamant, atât timp cât din

cuprinsul acesteia se disting orele prestate în fiecare lună.

Un al şaptelea argument greşit, instanţa concluzionează că fişele de consultanţă nu au

fost însuşite de către pârâtă, că reclamanta apelantă nu şi-a respectat obligaţia de informare

instituită de legislaţia privind profesia de avocat şi că facturile nu au fost acceptate la plată.

Această concluzie este fundamental greşită pentru că (1) o concluzie cu privire la însuşirea

fişelor de consultanță nu poate fi trasă doar din declaraţiile pregătite ale pârâtei, ci din probe

obiective care trebuie administrate într-o procedură care vizează fondul raportului juridic, iar

nu aspecte formale cum se întâmplă în cazul unei ordonanţe de plată; (2) judecătorul nu poate

invoca din oficiu nerespectarea obligaţiei de informare, atât timp cât o asemenea "apărare" nu

a fost invocată de către pârât; (3) nu se pune problema neinformării pârâtului cu privire la

procedurile judiciare derulate, atât timp cât toate serviciile prestate în perioada iulie-

noiembrie 2015 nu reprezintă altceva decât o continuare a procedurilor judiciare iniţiate în

13

iunie 2015, asupra cărora clientul a fost informat şi pe care le-a acceptat achitându-le integral;

(4) pârâtul a fost informat inclusiv de către lichidatorul judiciar cu privire la procedurile

judiciare, motiv pentru care a solicitat expres acestuia ca societatea de avocatură să fie lăsată

să exercite toate aceste proceduri judiciare; (5) eventuala nerespectare a obligaţiei de

informare este de natură să atragă exclusiv sancţiuni disciplinare, nicidecum să transforme

natura contractului de asistenţă juridică dintr-unul cu titlu oneros într-unul cu titlu gratuit; (6)

eventuala nerespectare a obligaţiei de informare nu poate fi reţinută de către instanţă atât timp

cât judecătorul a respins audierea tuturor reprezentaților şi angajaților pârâtului care au ţinut

în permanenţă legătura cu reclamanta apelantă, fiind informaţi asupra a ceea ce se întâmplă.

Arată că între reclamanta apelantă şi pârâta intimată s-a încheiat un contract de

asistenţă juridică cu onorariu orar permis de legea şi statutul profesiei de avocat, cu facturare

lunara şi fără ca părţile să limiteze numărul de ore de consultanţă aferente fiecărei luni, ceea

ce rezultă de altfel din analiza fişelor de consultanţă şi a facturilor fiscale emise de reclamantă

şi comunicate pârâtei.

Pe parcursul derulării contractului, timp de 8 ani de zile, clientul a solicitat de la

reclamantă şi a fost de acord cu prestarea unor servicii profesionale avocaţiale, efectuate după

o procedură atentă şi minuţioasă.

Pe parcursul derulării contractului de asistenţă juridică, timp de 8 ani de zile, pârâtul a

fost de acord ca serviciile avocaţiale prestate să fie detaliate într-o fişă de consultanţă anexă la

factura comunicată, fără să aibă vreodată vreo obiecţiune cu privire la conţinutul acestora.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta SC C... SRL Timişoara a solicitat

respingerea apelului şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, arată că între pârâta intimată în calitate de client, şi reclamanta-apelantă

în calitate de avocat s-a încheiat Contractul de asistenţă juridică nr. 2008085/03.04.2008.

Onorariul stabilit iniţial prin art. 2.1. din contract de 70 euro + TVA/oră efectiv lucrată, a fost

modificat prin Actul adiţional la contractul de asistenţă juridică, onorariul modificat de părţi

fiind conform art. 1 de 63 euro+ TVA/oră de lucru pentru primele 400 ore, şi 56 euro

TVA/oră de lucru pentru ceea ce depăşeşte 400 de ore.

Este important de subliniat în acest context faptul că activitatea de consultanţă pretins

desfăşurată şi prestată de către reclamanta-apelantă în perioada iulie-noiembrie 2015 nu se

încadrează în prevederile şi limitele Contractului de asistenţă juridică nr.

2008085/03.04.,2008, care nu mai era în fiinţă în această perioadă iar reclamanta-apelantă

prin manopere frauduloase a inventat, printre altele, 16 acţiuni/dosare în numele unui terţ şi

fără împuternicirea pârâtei în calitate de client. Totodată, reclamanta-apelantă s-a mai implicat

încă în 20 de dosare fără nici o finalitate juridică, doar pentru justificarea şi plata unui număr

de 842 ore în valoare de 264.538,51 lei, aşa cum pârâta intimată a demonstrat în faţa instanţei

de fond.

După cum rezultă din facturile SVS 051, 052, 053, 054, 055 din 31.12.2015, facturile

emise pârâtei s-au efectuat la nivelul de 56 euro + TVA/oră, pentru 356 ore lucrate în luna

iulie (adică 18 h pe zi), 166 ore în luna august (8 h pe zi), 134 h în septembrie (7 h pe zi), 81,5

h în octombrie (4 h pe zi), şi 104,5 h în noiembrie 2015 (5 h pe zi) - în total 842 h.

Se impune a se observa că obiectul contractului de asistenţă juridică este descris

efectiv/în concret, la art. 1.1. din contract, iar pârâta intimată nu a împuternicit-o pe

14

reclamantă să introducă în numele său, sau în numele unor terţi pentru care pârâta să fie ţinută

să achite onorariul de avocat, noi cereri de chemare în judecată/cereri de intervenţie, care să

sporească costurile onorariului de avocat.

Or, în speţă reclamanta-apelantă şi-a exercitat profesia cu rea credinţă, contrar art. 108,

109 din Statutul profesiei de avocat aprobat prin Hotărârea nr. 64/2011, în detrimentul

intereselor clientului, pentru a obţine un folos propriu, întrucât şi-a majorat artificial costul

onorariului de avocat, prin introducerea în data de 22.06.2015 a celor 16 acţiuni şi implicarea

în încă 20 de dosare aflate pe rolul instanţelor, fără a fi necesar şi util pârâtei.

Întrucât din procedura insolvenţei pârâta intimată nu recupera nimic, iar reclamanta-

apelantă îi factura costuri exorbitante aferente presupuselor ore lucrate pe care intimata nu le

putea verifica, în data de 11.05.2015 pârâta a informat-o pe reclamantă că solicită ca aceasta

să presteze asistenţă juridică în anul 2015 în limita sumei de 30.000 euro. Ulterior, în 27 mai

2015, din nou a informat-o pe reclamantă că nu mai este de acord să continue achitarea

onorariului de avocat. Întrucât la această solicitare nu a primit nici un răspuns, în 01.08.2015

reclamanta din nou a fost informată de către administratorul societăţii că serviciile prestate

după 31.05.2015 nu vor fi achitate, nefiind necesare societăţii. Toate aceste notificări cuprind

intenţia pârâtei de a denunţa unilateral contractul de asistenţă juridică.

Menţionează că, pe lângă cele trei e-mailuri transmise reclamantei privind încetarea

raporturilor contractuale cu aceasta, a mai comunicat reclamantei încă o adresă în data de

05.11.2015, prin care a precizat încă o dată denunţarea unilaterală a contractului de asistenţă

juridică.

Prin Notificarea nr. 22/28.01.2016 expediată prin BEJ D…, pârâta intimată i-a

comunicat reclamantei-apelante refuzul de plată al facturilor fiscale nr. SVS 051, 052, 053,

054, 055/31.12.2015, motivat de faptul că numărul de ore facturate nu corespunde raportat la

prestaţiile efectuate, care nu erau necesare şi utile societăţii şi nici nu reprezentau servicii de

consultanţă reale, ci doar imaginare.

Examinând apelul reclamantei prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept, a

apărărilor formulate de pârâtă, a probelor administrate în apel, conform dispoziţiilor art. 476-

483 C.pr.civ., Curtea constată că apelul este nefondat pentru motivele ce succed.

1. Starea de fapt rezultată din probele administrate relevă că între reclamantă, pe de o

parte, în calitate de societate civilă de avocaţi, şi pârâtă, în calitate de beneficiar s-a încheiat

Contractul de asistenţă juridică nr. 2008085/03.04.2008 (fila 63 Vol. I dosar fond) în

conţinutul căruia părţile convin, în dreptul obiectului contractului, prestarea de către

reclamantă de activităţi constând în: consultanţă juridică privind activitatea societăţii pârâte;

audit juridic al societăţii pârâte, la cererea clientului; redactarea de contracte civile şi

comerciale; redactarea de rapoarte consultative sau informative solicitate de client; asistarea

clientului în cazul controalelor efectuate de organele de control ale statului; asistarea şi

reprezentarea pârâtei client în cadrul procedurilor judiciare necontradictorii, precum

concilierile comerciale, procedurile administrative etc.; asistarea şi reprezentarea pârâtei client

în cadrul derulării unor raporturi de negocieri/licitaţii, etc., cu orice persoană fizică sau

juridică.

15

Părţile au stabilit onorariul (orar) la suma de 70 euro + TVA/oră de lucru (art. 2.1.),

legea aplicabilă contractului (Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat), precum şi

proba raporturilor dintre părţi reprezentată exclusiv de acest contract (art. 4.3.).

Ulterior, părţile au încheiat un act adiţional, convenind modificarea tarifului orar al

onorariului (63 euro + TVA pentru primele 400 de ore; 56 euro + TVA pentru orele care

depăşesc primele 400 de ore) cu începere din data de 01.10.2008. Actul adiţional mai

stabilește durata contractului, până la data de 31.12.2009, urmând să se prelungească încă un

an, automat, dacă părţile nu îşi manifestă intenţia de a-l rezilia.

2. Părţile au pus în aplicare clauzele contractuale, atât pe durata convenită, cât şi

ulterior, până în luna mai 2015, când s-au ivit primele neînţelegeri cu privire la domeniul

activităţilor pe care pârâta le-a păstrat în mandatarea reclamantei şi la cuantumul onorariilor

în contul cărora se vor presta servicii de către reclamantă, aşa cum rezultă din corespondenţa

purtată în perioada 11 mai 2015 – august 2015, din care rezultă că reclamanta urmează a se

preocupa de „gestionarea” unor activități pe seama pârâtei, fără a le determina, în limita

onorariilor deja achitate pentru anul 2015 (30.000 euro). În aceeaşi corespondenţă, pârâta

pune în vedere reclamantei să nu mai emită alte facturi, după data de 01.06.2016, întrucât nu

vor fi plătite.

La data de 05.11.2015 pârâta transmite reclamantei o nouă corespondenţă prin care

denunţă în mod unilateral contractul şi solicită ca în cursul lunii noiembrie 2015 să continue

asistenţa şi reprezentarea, precum şi să procedeze la predarea dosarelor către avocaţii pârâtei,

care urmează să fie indicaţi, iar prestaţiile reclamantei să se limiteze la maxim 40 de ore/lună,

pentru lunile august – noiembrie 2015, urmând ca facturile să fie însoţite de explicaţii privind

activităţile desfăşurate.

În fine, prin notificarea nr. 22/28.01.2016 emisă de societatea civilă a executorilor

judecătoreşti D…, pârâta comunică reclamantei refuzul facturilor nr. SVS 051/31.12.2015,

SVS 052/31.12.2015, SVS 053/31.12.2015, SVS 054/31.12.2015 şi SVS 055/31.12.2015

arătând, în esenţă, că a denunţat contractul şi că a solicitat anterior, potrivit corespondenţei

purtată de părţi, limitarea onorariului la suma de 30.000 euro, achitat deja, şi la numărul de

ore precizat mai sus.

3. În raport de criticile invocate prin cererea de apel, expuse deja în partea introductivă

a prezentelor considerente, Curtea relevă că, întreg cadrul obligaţiilor asumate de către părţi

prin contractul de asistenţă juridică şi prin actul adiţional la acesta, trebuie determinat în

obiect şi în timp, ţinând cont de natura juridică specială (intuitu personae) a contractului de

asistenţă juridică, precum şi de efectele pe care un astfel de contract le produce în sarcina

părţilor, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea

profesiei de avocat şi cu prevederile Statutului profesiei de avocat.

Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 avocatul are dreptul să asiste şi să

reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă.

În acelaşi sens, art. 108 alin. (1) din Statut prevede că dreptul avocatului de a asista, a

reprezenta ori de a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naşte din contractul de

asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă între avocat şi client ori mandatarul acestuia.

Avocatul nu poate acţiona decât în limitele contractului încheiat cu clientul său, cu excepţiile

prevăzute de lege [art. 108 alin. (3)].

16

Statutul detaliază forma şi conţinutul contractului, în cadrul prevederilor art. 121, în

sensul că, forma scrisă a contractului este cerută ad probationem [alin. (1)], că acelaşi contract

poate fi încheiat şi prin orice mijloace de comunicare la distanţă [alin. (2)], sau poate lua

forma unei scrisori de angajament [alin. (3)] ori poate fi încheiat în mod tacit dacă clientul a

achitat onorariul menţionat în acesta [alin. (4)], şi, în mod excepţional, poate fi încheiat în

formă verbală, cu condiţia ca forma scrisă să fie încheiată în cel mai scurt timp [alin. (5)].

Statutul prevede conţinutul obligatoriu al contractului de asistenţă juridică, printre

elementele acestuia menţionându-se: obiectul contractului, care poate fi limitat la anumite

activităţi sau poate avea caracter general; forma şi cuantumul onorariului [art. 122, alin. (1),

lit. c), d)].

Contractul încheiat cu respectarea dispoziţiilor mai sus arătate constituie unicul mijloc

de probă al raporturilor dintre client şi avocat [alin. (7)].

Contractul de asistenţă juridică poate fi modificat de către părţi, cu respectarea

dispoziţiilor legale, ale statutului şi, după caz, a condiţiilor precizate în contract [art. 123, alin.

(1)].

Întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului se prevede în contract. În

lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific

profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului. Pentru activităţile

prevăzute expres în cuprinsul obiectului contractului de asistenţă juridică, acesta reprezintă un

mandat special [art. 126, alin. (1) – (3)].

Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu care se stabileşte în

raport cu dificultatea, amploarea şi durata cazului, însă, în toate cazurile, onorariilor vor fi

prevăzute în contractul de asistenţă juridică, ce urmează a fi încheiat în scris, şi se determină

şi se prevăd în contract la data încheierii acestuia, între avocat şi client, înainte de începerea

asistenţei şi/sau a reprezentării clientului. În cazurile în care împrejurările concrete impun

asigurarea asistenţei şi/sau a reprezentării imediate şi nu se poate încheia un contract de

asistenţă juridică, avocatul este obligat să transmită clientului, în cel mai scurt timp posibil, o

comunicare, prin care să aducă la cunoştinţa acestuia onorariile pe care le propune. În absenţa

unei instrucţiuni exprese a clientului privind încetarea asistenţei şi/sau a reprezentării ori a

unei comunicări prin care clientul îşi manifestă expres dezacordul în privinţa onorariilor, se

consideră ca fiind acceptate onorariile propuse prin comunicarea făcută de avocat [art. 127

alin. (1) şi (2), art. 128 alin. (1) – (4)].

Punerea în operă a activităţilor specifice de asistenţă şi/sau reprezentare convenite prin

contract impune avocatului respectarea obligaţiilor profesionale prevăzute de art. 134 – 142

din Statut, iar dintre acestea prezintă relevanţă în această cauză, obligaţiile referitoare la:

consultarea permanentă a clientului în legătură cu strategia şi mijloacele tehnice şi tacite

adoptate pentru atingerea scopurilor pentru care a fost angajat; consilierea, reprezentarea,

sfătuirea clientului să nu se rezume la expunerea unor prevederi legale, ci să aibă în vedere şi

consecinţele de ordin moral, economic, social şi politic care ar putea avea relevanţă în cauza

respectivă; dacă clientul propune un demers despre care avocatul apreciază că ar avea

consecinţe legale negative, avocatul va atenţiona clientul cu privire la aceste consecințe sau,

după caz, va putea denunţa contractul de asistenţă juridică; avocatul are obligaţia să informeze

rezonabil clientul în legătură cu situaţia curentă a asistenţei/reprezentării şi de a răspunde cu

17

promptitudine oricăror solicitări de informare din partea clientului; avocatul trebuie să explice

clientului împrejurările cauzei, situaţia curentă, posibilele evoluţii viitoare şi eventualele

rezultate, în mod rezonabil, corespunzător cu împrejurările concrete ale cazului; obligaţia de

informare a clientului nu primeşte incidenţă numai în măsura în care s-a convenit în prealabil

acest lucru; în cazul în care clientul este o persoană juridică, obligaţia avocatului este de a

informa exclusiv reprezentanţii legali sau persoanele expres desemnate în contract în acest

scop; avocatul este obligat să comunice clientului informaţiile pe care le deţine în legătură cu

cazul acestuia, chiar şi în situaţia în care comunicarea ar contraveni interesului său personal;

în toate cazurile în care avocatul este însărcinat să asiste un client el poate să conducă

discuţiile doar în prezenţa clientului său ori numai cu acordul acestuia.

În fine, Statutul mai prevede că, în afara cazurilor prevăzute de lege sau de părţi,

contractul de asistenţă juridică încetează prin renunţarea unilaterală a clientului sau, după caz,

a avocatului. Încetarea contractului, în această ipoteză, nu îl exonerează pe client de plata

onorariului cuvenit pentru serviciile prestate (art. 147).

4. Din aceste dispoziţii ale Legii nr. 51/1995 şi Statutului profesiei de avocat rezultă

următoarele: contractul de asistenţă juridică încheiat între avocat şi client beneficiază de un

regim juridic special, expres reglementat, care conţine condițiile de formă şi de fond ale

acestuia, conţinutul şi variabilele raportului juridic obligaţional, precum şi cadrul de conduită

al părţilor în vederea naşterii, modificării şi încetării acestui raport juridic. Normele dreptului

comun referitoare la mandat se aplică doar complementar, în măsura în care dispoziţiile

reglementării speciale sunt neîndestulătoare, raportat la situaţia de fapt şi de drept dedusă

judecăţii.

5. Atât în cererea de chemare în judecată, cât şi prin intermediul motivelor de apel,

reclamanta susţine că obiectul pretenţiilor sale constă în onorariile cuvenite reclamantei

pentru activităţile prestate în baza contractului de asistenţă juridică încheiat în 03.04.2008 şi

actul adiţional încheiat în cursul anului 2008, anterior datei de 01.09.2008, activităţi

desfăşurate în cursul lunilor iulie – noiembrie 2015.

6. Prima instanţă a respins acţiunea, având în vedere, în esenţă, că pârâta a renunţat

unilateral la contract, reţinând corespondenţa din datele de 05.11.2015 şi 27.01.2016l, că

aceeaşi pârâtă a achitat onorariile de 157.863 lei, conform cu minimul de onorarii stabilit prin

actul adiţional, iar pentru facturile emise de reclamantă pentru perioada iulie – noiembrie

2015 nu s-a efectuat informarea pârâtei cu referire la reprezentarea acestor onorarii în

activităţi desfăşurate şi consimţite de pârâtă, iar aprobarea lor tacită nu poate fi primită. Mai

reţine prima instanţă că numai înregistrarea de către pârâtă a acestor facturi nu reprezintă o

recunoaştere a obligaţiilor de plată, iar fişele de consultanţă întocmite de reclamantă, în

vederea emiterii acestor facturi şi ridicării pretenţiilor în onorarii pe baza acestor fişe,

constituie acte unilaterale ale reclamantei care nu pot fi opuse pârâtei.

7. În apel, reclamanta a formulat critici cu privire la toate aceste considerente ale

primei instanţe, pe care le consideră greşite, solicitând instanţei de apel să constate aceste

erori de apreciere („argumente”), precum şi că nu se poate modifica unilateral contractul de

pârâta-client, în cadrul solicitării acesteia de conformare a reclamantei la un anumit număr de

ore lunare pentru prestarea serviciilor şi la limitarea onorariilor la o anumită sumă de bani

achitată anterior pentru întreg anul 2015. O astfel de modificare ar fi trebuit să aibă acordul

18

reclamantei, în lipsa căreia pârâta datorează toate onorariile cuprinse în facturi. (pct. 1.I.).

Susţinerea purtării corespondenţei nu poate fi reţinută, întrucât reclamanta nu a primit această

corespondenţă (pct. 1.II.). Pârâta nu putea refuza facturile în 01.08.2015 şi să pretindă

modificarea unilaterală a contractului anterior, în 31.05.2015. (pct. 1.III.) Nu poate fi primită

excepţia de neexecutare a plăţii facturilor pe temeiul că acestea privesc, în parte, activităţi

avocaţiale efectuate pentru un alt beneficiar – E... (pct. 2.I.; 2.II.), deoarece pârâta şi-a dat

acordul în acest sens. Modalitatea de prestare a serviciilor de către reclamantă este cea

convenită de părţi pe parcursul celor 8 ani de colaborare (pct. 2.III.). Apărarea pârâtei este

întemeiată pe critici generice, cu trimitere concretă doar la activitățile prestate de reclamantă

pentru terţul E... (pct. 2.IV.). Pârâta a primit facturile şi le-a înregistrat contabil, ceea ce

semnifică o recunoaştere a acestora, din moment ce nu le-a restituit.

8. În apel, instanţa a încuviinţat proba cu expertiza contabilă din care rezultă că: toate

facturile invocate în acţiunea în pretenţii au fost emise la aceeaşi dată – 31.12.2015 – având ca

perioadă de referinţă lunile iulie – noiembrie 2015; anterior lunii iulie 2015, reclamanta a

emis facturi lunare aferente prestaţiilor lunare efectuate; expertiza reţine întocmirea fişelor de

consultanţă pentru perioada iulie – noiembrie 2015, însă, nu se poate pronunţa cu privire la

conţinutul activităţilor reţinute în aceste fişe; totuşi, în precizarea efectuată de expert (fila 166

dosar apel) se constată că a fost întocmită o singură fişă de consultanţă pentru întreaga

perioadă de referinţă; facturile au fost înregistrate în evidenţa contabilă a pârâtei, fiind

achitate în data de 08.02.2017, prin executare silită.

Nu sunt utile clauzei, constatările expertului cu privire la componenta în TVA a

sumelor facturate şi plata acestei taxe, precum şi constatările privind identificarea conturilor

de înregistrare a sumelor de bani şi de plată/deducere a componentelor de ordin fiscal.

Datorită caracterului inutil, străin de obiectul expertizei, a acestor constatări, instanța

de apel va proceda la reducerea onorariului expertului în raport cu finalitatea valorificării în

proces a expertizei efectuate, în concret răspunsul la obiectivele 2 şi 3.

9. Criticile reclamantei apelante, sub aspectele sus menţionate, sunt nefondate, iar

sentinţa primei instanţe este temeinică şi legală, reținând corect starea de fapt şi normele de

drept aplicabile raportului juridic dedus cauzei.

10. În plus, Curtea răspunde criticilor apelantei, relevând considerentele care vor fi

expuse în continuare.

Contractul de asistenţă juridică şi actul adiţional încheiat de către părţi reflectă un

anumit obiect, care constă în activităţi de ordin general, fără concretizarea în anumite

prestaţii, precis definite, şi fără trimiterea la unul sau mai multe cauze precizate prin obiect,

număr, categorie sau alte elemente de determinare. Trimiterile obiectul contractului la

activităţi de consultanţă, audit, încheiere de contracte, asistare şi reprezentare în mod formal,

nu oferă criterii suficiente de determinare a prestaţiilor cu caracter concret.

De asemenea, contractul are un termen de executare, precizat în actul adiţional „până

la data de 31.12.2009, urmând să se prelungească automat pe încă un an, dacă nicio parte nu

îşi manifestă intenţia de a rezilia”.

Acelaşi contract, completat cu actul adiţional precizează şi componenta onorariului, în

principal sub forma onorariului pe oră, în anumite condiţii de ore prestate, respectiv a

onorariului forfetar, fix, sub pragul căruia nu se poate trece (1400 euro + TVA), onorariu care

19

urma să constituie şi criteriul de escontentare a părţilor, cu periodicitate anuală între minimul

orelor lucrate sau neutilizate în anul parcurs.

Curtea constată că, în prezenţa clauzelor convenite de către părţi, cu privire la cele trei

componente – obiect, onorarii, durată – instanţa trebuie să confere deplină aplicare dispoziţiei

legale şi celei statutare, conform căreia contractul de asistenţă juridică este singurul mijloc de

probă a raportului obligaţional astfel legat. De asemenea, atât timp cât părţile nu au manifestat

conduite contrare contractului, nici instanţa nu are de cercetat astfel de aspecte, pentru bunul

motiv că exced litigiului prezent.

În schimb, odată cu apariţia actelor manifeste ale pârâtei-client, începând cu luna mai

2015, cu privire la conţinutul obiectului contractului şi al onorariului, se ridică problema

acţiunii efectelor contractului după încetarea sa formală prin trecerea termenului convenit de

către părţi, în condiţiile în care după data de 31.12.2009 acesta a fost prelungit încă un an,

până la 31.12.2010, în absenţa intenţiei de reziliere, iar după această din urmă dată, între părţi

nu s-a mai încheiat, în formele prevăzute de lege, un alt contract sau act adiţional. Prelungirea

raporturilor contractuale după expirarea ultimului termen, la data de 31.12.2010, impune trei

constatări: caracterul tacit al continuării colaborării dintre reclamantă şi pârâtă, până în luna

mai 2015, având în vedere că pârâta-client a fost de acord cu activităţile desfăşurate de

reclamantă şi cu onorariile solicitate de către aceasta; caracterul limitat al mandatului acordat

reclamantei, referitor la genul activităţilor şi suma onorariilor pe care le va putea solicita

reclamanta, mandatul tacit fiind întrerupt de comunicările exprese ale pârâtei, pentru perioada

iunie – noiembrie 2015; denunţarea unilaterală a contractului de către pârâtă începând cu luna

decembrie 2015. Toate cele trei constatări sunt atestate de corespondenţa depusă de pârâtă la

dosar, şi, cu toată opunerea reclamantei, instanţa nu are nici un temei în a reţine că reclamanta

nu a cunoscut această stare de fapt.

Cunoscând toate cele trei aspecte, reclamanta, cel puţin pe durata mandatului limitat

expres, nu şi-a îndeplinit obligaţiile referitoare la informarea şi consultarea, în fiecare caz în

parte sau activitate desfăşurată, a pârâtei - client. Dimpotrivă, a luat decizii de afaceri

judiciare, a introdus acţiuni judiciare şi a stabilit onorarii pe baza unei fişe de consultanţă, pe

parcursul lunilor iulie – noiembrie 2015, fără nici o comunicare cu pârâta, deşi decizia de a

deschide noi cauze judiciare, de a continua alte cauze anterior deschise şi de a asista sau

reprezenta aparţine, în primul rând clientului, pârâtă în cauză, aşa cum s-a arătat în dreptul

dispoziţiilor statutare care reglementează conduita de urmat din partea avocatului.

Deşi reclamanta a înfăţişat, prin intermediul fişei de consultanţă, activităţile

desfăşurate în această perioadă, nu a reuşit să ateste că anterior iniţierii demersurilor judiciare

sau de altă natură specifice mandatului limitat sau chiar, prin extensie, mandatului general, ar

fi informat pârâta cu privire la aceste activităţi şi la toate consecinţele de ordin juridic,

economic şi, nu în ultimul rând, legal al acestuia. Această conduită a asistenţei juridice lipsită

de orice informare şi comunicare situează prestațiile unilateral decise de reclamantă în afara

obligaţiilor prevăzute de lege, motiv pentru care nu poate fi considerată în interesul clientului.

Aceasta întrucât, pe lângă dreptul la informare şi comunicare promptă şi rezonabilă a

clientului, astfel încât acesta să fie în măsură a cunoaşte mijloacele, strategia şi tehnicile

posibil a fi abordate de avocat, clientul are dreptul exclusiv de a decide cu privire la interesele

sale cu caracter judiciar.

20

Întocmirea unei singure fişe de consultanţă în luna decembrie 2015 şi emiterea,

deodată, a unui număr de 6 facturi, toate în data de 31.12.1015, pentru o perioadă de referinţă

de 6 luni, pentru un număr total de 842 de ore prestate, denotă lipsa de informare şi de

comunicare cu pârâta, precum şi lipsa oricărui acord în prealabil dat de aceasta.

Contrar susţinerilor reclamantei, nimic nu a împiedicat-o pe aceasta să păstreze modul

de lucru anterior exersat de părţi, constând în comunicarea lunară a fişei de consultanţă şi mai

apoi a facturii lunare.

Curtea relevă că în absenţa certitudinii continuării raporturilor contractuale în termenii

conveniţi prin contractul de asistenţă juridică şi actul adiţional, precum şi în absenţa unui

contract scris, respectiv al trecerii de la mandatul tacit la mandatul expres limitat, reclamanta,

în calitate de societate de avocaţi avea obligaţia de a comunica propunerile sale cu privire la

domeniul activităţilor pentru a care are mandat şi al cuantumului şi formei onorariilor. Numai

în prezenţa acestei comunicări adresată pârâtei, în funcţie de răspunsul acesteia sau de lipsa

unui astfel de răspuns conţinând dezacordul la propunerile reclamantei, aceasta din urmă ar fi

putut continua prestaţiile în acelaşi mod şi sub auspiciile onorariilor astfel comunicate sau,

după caz, ar fi putut opţiona pentru renunţarea la contract.

Curtea constată că mijlocul de probaţiune reprezentat de contractul de asistenţă

juridică şi actul adiţional nu acoperă perioada iulie – noiembrie 2015, nici expres, deoarece

termenul lor a expirat, nici tacit, întrucât prezumarea continuităţii colaborării în aceiaşi

termeni a încetat prin manifestarea expresă a pârâtei materializată în informarea mandantului

cu privire la reducerea ariei de activităţi pe care le poate exercita în continuare, precum şi la

limitarea onorariilor la plăţile deja efectuate în prima parte a anului.

În cauză s-a reţinut că aceste plăţi s-au situat la suma de 154.863 lei, asupra cărora

părţile nu au formulat contestaţii.

Este real că pârâta avea posibilitatea de a renunţa unilateral la contract, însă, în

aceleaşi condiţii şi aceiaşi termeni, şi reclamanta avea prerogativa de a pune capăt raportului

juridic obligațional, în condiţiile în care a fost informată de pârâtă încă din luna mai 2015, că

onorariile achitate se referă şi la partea a doua a anului şi că alte pretenţii în onorarii din

partea reclamantei nu vor mai fi onorate.

Curtea este în măsură să contate că, atât raportat la obligaţiile legale şi statutare ale

reclamantei – societate de avocaţi, cât şi la diligenţa profesională ataşată acestei calităţi,

reclamanta ar fi putut să constate caracterul diferenţiat al continuării prestaţiilor şi de a obţine

de la pârâtă o conduită certă sau, după caz, de a înceta raporturile de asistenţă/reprezentare ale

acesteia din urmă.

11. În ce privesc prestaţiile efectuate de reclamantă pentru un terţ – SC E… SRL prin

lichidator judiciar - pentru care se solicită onorarii de 135.098 lei, Curtea constată că aceste

onorarii exced puterilor conferite de pârâta – client, reclamantei – societate de avocaţi, prin

contractul de asistenţă juridică şi actul adiţional, convenţie încheiată în anul 2008, ceea ce

rezultă din simpla lecturare a acestor acorduri contractuale.

Asemenea atribute de reprezentare/asistare a terţului, nu au fost acordate reclamantei,

nici pe durata mandatului tacit, după data de 31.12.2010 până în luna mai 2015, nici ulterior,

în perioada mandatului expres limitat, după luna mai 2015 până la denunţarea unilaterală a

contractului, în luna noiembrie 2015.

21

Susţinerea reclamantei conform căreia în procedura insolvenţei SC E… SRL

reprezentată de lichidator judiciar şi într-o parte a corespondenţei părţilor, pârâta s-ar fi

pronunţat în sensul ca reclamanta să efectueze toate demersurile necesare de ordin judiciar în

acea procedură, nu acoperă cerinţa mandatului expres acordat, în scris, pentru reclamantă de a

se angaja în raporturi de reprezentare/asistare pentru debitoarea E…, prin lichidator judiciar,

deoarece potrivit art. 121 alin. (6) din Statut o astfel de poziţionare a serviciilor avocațiale în

beneficiul unui terţ trebuie să fie convenită expres între avocat şi client, prestaţiile să fie

precizate în contractul de asistenţă juridică – încheiat între avocat şi client, iar terţul să

accepte, chiar şi tacit încheierea contractului în astfel de condiţii. Or, un astfel de contract,

conţinând acest angajament între reclamanta – societate de avocaţi şi pârâta – client nu a fost

încheiat, nici scris, nici prin angajamentul pârâtei, nici verbal urmat de încheierea contractului

de asistenţă juridică în folosul terţului lichidator judiciar al debitoarei E…. Prin urmare,

prestaţiile efectuate de reclamantă în raport de reprezentarea/asistarea debitoarei în procedura

insolvenţei nu fac obiectul obligaţiei de plată a onorariilor de către pârât.

12. În ce priveşte considerarea de către reclamantă că înregistrarea celor 6 facturi în

contabilitatea pârâtei are valoarea juridică a recunoaşterii obligaţiilor de plată de către aceasta,

Curtea constată, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că această susţinere este nefondată.

În primul rând, pârâta a comunicat reclamantei, succesiv, în cursul lunilor mai, august

şi noiembrie 2015 că nu va accepta facturi emise după luna iunie 2015, iar reclamanta a

cunoscut acest aspect.

Pe de altă parte, factura nu constituie, ut singuli, acceptare de plată, chiar înregistrată

în evidenţa contabilă a destinatarului. Factura este un document oficial contabil care serveşte,

în primul rând, scopurilor prevăzute de legislaţia privind evidenţa contabilă şi de cea

referitoare la disciplina financiară şi fiscală a subiecţilor supuşi obligaţiei de ţinere a

registrelor contabile, conform legii. Înregistrarea în evidenţa contabilă a facturii nu este o

opţiune, ci o obligaţie legală care revine persoanelor fizice şi persoanelor juridice care

desfăşoară activităţi lucrative, cu scop patrimonial sau nepatrimonial. Operaţiunea

neînregistrării şi restituirea facturilor inconvenabile de către persoana destinatară, în

considerarea aspectului valorii sau prestaţiei consemnate, şi considerarea că în aceste condiţii

intervine refuzul obligaţiei de plată, sunt lipsite de temei legal. Prin urmare, în mod corect a

procedat pârâta, înregistrând facturile în evidenţa contabilă proprie, după care în luna ianuarie

2016 comunică reclamantei, încă odată, refuzul plății facturilor. Aceasta întrucât, operaţiunea

de înregistrare în evidenţa contabilă a facturilor are semnificaţie juridică doar pentru

activitatea financiar-contabilă a pârâtei, dar nu are nici o valoare juridică pentru raportul

obligaţional dintre părţi, în prezenţa refuzului de acceptare a plăţii aceloraşi facturi şi a

absenţei oricărui acord expres sau, după caz, implicit de onorare a plăţilor consemnate în

facturi.

13. În cauză au fost formulate cereri pentru cheltuieli de judecată de ambele părţi,

cereri care în conformitate cu art. 451-453 C.pr.civ., vor fi respinse, astfel: fiind respins apelul

reclamantei, cererea acesteia este neîntemeiată; pârâta intimată nu a făcut dovada

întrebuinţării unor cheltuieli de judecată în apel, iar cererea cesteia va fi respinsă pentru acest

motiv.

22

14. Referitor la onorariul solicitat de expertul desemnat în cauză, F..., în sumă de

5.900 de lei, Curtea constată, în raport de prevederile art. 451 alin. (1)-(3) C.pr.civ., că

expertului i se cuvine parţial onorariul definitiv solicitat, proporţional cu criteriul utilităţii

valorificării expertizei în acest proces, şi anume răspunsul la obiectivele 2 şi 3 din Raportul de

expertiză, aşa cum s-a arătat deja în cuprinsul acestor considerente.

Curtea apreciază că onorariul definitiv în sumă de 4.000 de lei este de natură a

remunera corespunzător lucrarea efectuată de expert. Din acest onorariu, suma de 2.000 de lei

a fost achitată în cursul procesului cu titlu de onorariu provizoriu, expertul fiind îndreptăţit să

i se achite de reclamanta apelantă diferenţa de 2.000 de lei cu titlu de onorar.

Astfel fiind, pentru considerentele mai sus expuse, a fost respins ca nefondat apelul

reclamantei şi respinse cererile pentru cheltuieli de judecată formulate de reclamanta apelantă

şi pârâta intimată.

§. Drept procesual civil

4. Cerere pentru recunoaştere şi executare hotărâre arbitrală străină. Condiţii

de regularitate – Convenţia de la News York (1958). Condiţii de admisibilitate prevăzute

de legea naţională. Opozabilitatea clauzei compromisorii şi autoritatea de lucru judecat

al hotărârii arbitrale străine. Admiterea cererii

Convenţia de la New York (1958): art. 3, art. 2, art. 5

Codul de procedură civilă: art. 200, art. 208, art. 177, art. 548 – 550, art. 1128 –

1129, art. 1131, art. 614 – 615, art. 1125

Codul civil: art. 1609 şi art. 1612

Cu privire la critica asupra respingerii excepției inadmisibilității acțiunii, în absența

clauzei de arbitraj, Curtea constată neîntemeiată critica adusă de pârâta-apelantă.

Obiectul cererii introdusă de reclamanți constă în recunoașterea și executarea unei

hotărâri arbitrale străine, care se soluționează în primă instanță de tribunalul în

circumscripția căruia se află sediul celui căruia i se opune respectiva hotărâre, potrivit art.

1126 alin. (1) C.pr.civ.

În continuare, dispozițiile art. 1128 alin. (1) C.pr.civ. statuează că cererea de

recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale trebuie să fie însoțită de hotărârea arbitrală și

convenția de arbitraj în original sau în copie, care sunt supuse supralegalizării în condițiile

prevăzute de art. 1093 C.pr.civ.

Sub aspectul condițiilor de regularitate mai sus arătate, cererea reclamanților

îndeplinește toate cerințele, cu observația că hotărârile arbitrale pronunțate de Tribunalul

Arbitral Baschetbalistic, formă de arbitraj instituționalizat, cu caracter permanent și

specializat, nu sunt supuse cerinței supralegalizării, deoarece nu fac parte din categoria

actelor publice întocmite sau legalizate de o autoritate străină sau de un agent public străin,

23

ci de o instanță de arbitraj, cu caracter nestatal, lipsită de forța publică a autorităților

statale.

Pe de altă parte, atât România, în calitate de stat chemat să aplice lex fori asupra

cererii de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale, cât și Elveția, în calitate de stat pe

al cărui teritoriu își are sediul Tribunalul Arbitral chemat să soluționeze litigiul arbitral

declanșat între părți, sunt state membre ale Convenției de la New York cu privire la

recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, încheiată în anul 1958 și ratificată

de România prin Decretul nr. 186 din 24 iulie 1961.

Potrivit art. 1093 alin. (3) C.pr.civ., ,,Scutirea de supralegalizare este permisă în

temeiul legii, al unui tratat internațional la care România este parte sau pe bază de

reciprocitate”.

Convenția de la New York din 1958 este un tratat internațional la care România este

parte semnatară și are prioritate în aplicare în raport cu normele de drept național, conform

art. 1093 alin. (3) C.pr.civ.

Drept consecință, cerințele de regularitate privind recunoașterea și executarea

hotărârilor arbitrale străine prevăzute în dreptul intern trebuie să se conformeze Convenției

de la New York, denumită în continuare Convenție, potrivit art. 3 din aceasta ,,Fiecare din

Statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea

acestei sentinţe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este

invocată în condiţiile stabilite în articolele următoare. Pentru recunoaşterea sau executarea

sentinţelor arbitrale cărora se aplica prezenta Convenţie nu vor fi impuse condiţiuni mult mai

riguroase, nici cheltuieli de judecată mult mai ridicate, decât acelea care sunt impuse pentru

recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale.“

O primă constatare a Curții cu referire la hotărârile arbitrale străine supuse

recunoașterii și executării, în temeiul Convenției, reține că acestea se bucură de aceleași

efecte executorii ca și hotărârile arbitrale naționale, în privința cărora nu este necesară vreo

formalitate suplimentară de supralegalizare, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile relative la

executarea hotărârilor arbitrale prevăzute de art. 614-615 C.pr.civ.

În continuare art. 4 din Convenție statuează că: ,,1. Pentru a obţine recunoaşterea şi

executarea arătată în articolul precedent, partea care cere recunoaşterea şi executarea

trebuie să producă odată cu cererea:

a) originalul sentinţei autentificat în mod cuvenit, sau o copie a acestui original

întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa;

b) originalul convenţiei arătate în articolul II sau o copie întrunind condiţiile cerute

pentru autenticitatea sa;

Dacă menţionata sentinţă sau menţionata convenţie nu este redactată într-o limbă

oficială a ţării în care sentinţa este invocată, partea care cere recunoaşterea şi executarea

sentinţei va trebui să producă o traducere a acestor piese în această limbă. Traducerea va

trebui să fie certificată de un traducător oficial, sau de un traducător cu jurământ, ori de un

agent diplomatic sau consular”.

Aceste condiții de regularitate au fost complinite de reclamanți prin atașarea la

cererea de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine a contractelor încheiate cu

H… Timișoara în limba română, certificate ,,conform cu originalul”, în care sunt conținute

24

clauzele compromisorii, expres formulate, potrivit cărora, în redactarea acestor clauze,

,,orice conflict izvorât din sau relaționat la acest contract se va soluționa de către Tribunalul

Arbitral Baschetbalistic (BAT) în Geneva, Elveția, în conformitate cu Regulile de Arbitraj

BAT, de către un singur arbitru desemnat de președintele BAT. Locul arbitrajului va fi în

Geneva, Elveția. Procesul de arbitraj va fi guvernat de Capitolul 12 din Legea privind dreptul

privat internațional din Suedia, indiferent de domiciliul părților. Limba de arbitraj va fi

engleza. Arbitrul va decide asupra disputei ex aequo et bono”.

Această formulare a clauzei compromisorii se regăsește în contractele încheiate între

reclamanții F…, C... și B… . În contractul încheiat de reclamantul A..., formula întrebuințată

de clauza compromisorie se referă la ,,Orice litigiu care decurge din sau în legătură cu

prezentul contract (...) va fi înaintat Tribunalului Arbitral de Baschet (BAT) din Geneva...”

continuarea fiind identică cu celelalte clauze compromisorii cuprinse în contractele celorlalți

reclamanți.

La cerere s-au ataşat hotărârile arbitrale pronunţate de Tribunalul Arbitral

Baschetbalistic de la Geneva nr. 0951/08.03.2016 şi nr. 0991/08.03.2016, ambele în copie

certificată şi în traducere legalizată în limba română.

Clauzele de arbitraj existente în contractele încheiate de reclamanţi cu H… Timişoara

sunt opozabile pârâtei G... Timişoara, deoarece fiind formulate în corpul contractelor de

fond, principale, de obligaţii, sub forma clauzelor compromisorii urmează soarta juridică a

acestor contracte sub aspectul asumării lor şi alegerii instanţei de arbitraj chemate să

soluţioneze eventualele litigii care se vor ivi, în temeiul contractelor de bază sau în legătură

cu obligaţiile financiare izvorând din aceste contracte, între părţi şi între cei care se obligă

în contul părţii căzute în pretenţii, clauza electio juris păstrându-şi autonomia pentru a

deferi instanţei de arbitraj litigiul ivit, în condiţiile în care se produce înlocuirea liber

consimţită a debitorului iniţial prin preluarea şi asumarea obligaţiilor de ordin financiar ale

acestuia de noul debitor. În conformitate cu Acordul de Asociere şi Actul Adiţional la acesta,

între H… Timişoara şi G... Timişoara a operat novaţia de debitor reglementată de art. 1609

alin. (2) Cod civil, conform căruia ,,novaţia se produce atunci când un debitor nou îl

înlocuieşte pe cel iniţial”.

În această ipoteză, potrivit art. 1612 Cod civil, ,,Atunci când novaţia are loc prin

schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe

care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici cele pe care acesta din urmă le avea

împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest ultim caz, debitorul poate

invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligaţia iniţială”.

În obiect, pârâta apelantă a invocat, pentru susţinerea excepţiei inadmisibilităţii

acţiunii, absenţa convenţiei de arbitraj, subsumată neîncheierii, în scris, a unei astfel de

convenţii cu pârâta, ceea ce contravine prevederilor art. 1129 şi 1125 C.pr.civ. şi determină

refuzul recunoaşterii şi executării hotărârii arbitrale străine.

Curtea a arătat deja că cererea reclamanţilor a fost însoţită de contractele care

cuprind inserarea clauzei compromisorii, clauză care îndeplineşte condiţiile de formă

prevăzute de legea română - art. 548 alin. (1) C.pr.civ., privind forma scrisă a convenţiei

arbitrale, art. 549 alin. (1) C.pr.civ., privind inserarea clauzei compromisorii în conţinutul

contractului principal şi art. 550 C.pr.civ. referitor la conţinutul clauzei compromisorii.

25

De asemenea, clauzele compromisorii stipulate de părţi dezvăluie manifestarea de

voinţă a acestora de a supune litigiile care se vor naşte din sau în legătură cu contractul

principal unui anumit organ de arbitraj - Tribunalul Arbitral Baschetbalistic de la Geneva,

Elveţia, invocând atât modul de constituire a instanţei arbitrale - arbitru unic - cât şi

acceptarea Regulilor de arbitraj ale tribunalului arbitral desemnat, precum şi forma

arbitrajului - în echitate (ex aequo et bono). Conţinutul clauzei compromisorii îndeplineşte,

astfel, pe deplin cerinţele prevăzute de art. 550 alin. (1) C.pr.civ., conform cărora ,,Prin

clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este

stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub

sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituţionalizat

este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează

arbitrajul”.

Curtea concluzionează că, în prezenţa clauzelor compromisorii astfel încheiate,

sancţiunea nulităţii convenţiei de arbitraj nu primeşte aplicare, iar excepţia inadmisibilităţii

cererii pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine este judicios respinsă

prin sentinţa pronunţată de prima instanţă.

Referitor la criticile aduse în fond, aceleiaşi sentinţe, Curtea constată că, potrivit art.

5 pct. 1 din Convenţia de la New York din 1958, ,,Recunoaşterea şi executarea sentinţei nu

vor fi refuzate, la cererea părţii contra căreia ea este invocată, decât dacă aceasta face

dovada în faţa autorităţii competente a ţării unde recunoaşterea şi executarea sunt cerute:

a) că părţile la convenţia amintită în articolul II, erau, în virtutea legii aplicabilă lor,

lovite de o incapacitate, sau că convenţia menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia

părţile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care

sentinţa a fost dată; sau

b) că partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod

cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, sau că i-a fost

imposibil, pentru un alt motiv, să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare; sau

c) că sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis, sau care nu intră în

prevederile clauzei compromisorii, sau că ele conţin hotărâri care depăşesc prevederile

compromisului, sau ale clauzei compromisorii; totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care au

legătură cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legătură cu

probleme care nu sunt supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute şi executate; sau

d) că constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă

cu convenţia părţilor, sau, în lipsă de convenţie, că ea nu a fost conformă cu legea ţării în

care a avut loc arbitrajul; sau

e) că sentinţa nu a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau

suspendată de o autoritate competentă a ţării în care, sau după legea căreia, a fost dată

sentinţa”.

În legătură cu aceste condiţii, Curtea constată că şi legea naţională, totodată legea

forului chemat să se pronunţe asupra cererii pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii

arbitrale străine, prevede în conţinutul art. 1129 alin. (1) lit. a) – h) C.pr.civ. aceleaşi cerinţe.

Deosebirea între cele două seturi de reglementări constă în imperativul pe care îl

utilizează, distinct, ipoteza de reglementare: Convenţia prevede expres că recunoaşterea şi

26

executarea nu vor fi refuzate decât în prezenţa probării situaţiilor prevăzute de art. 5 pct. 1;

Codul de procedură civilă prezervă soluţia respingerii cererii dacă se probează situaţiile

cuprinse în art. 1129 alin. (1).

Elementul comun al celor două seturi de reglementare constă în necesitatea probării

de către cel căruia i se opune hotărârea arbitrală străină, situaţiilor pentru care se refuză/se

respinge recunoaşterea şi executarea acestei hotărâri.

În plus, Convenţia prevede că ,,Recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale

vor putea fi, de asemenea, refuzate dacă autoritatea competentă a ţării în care se cere

recunoaşterea şi executarea constată:

a) că în conformitate cu legea acestei ţări obiectul diferendului nu este susceptibil a fi

reglementat pe calea arbitrajului; sau

b) că recunoaşterea sau executarea sentinţei ar fi contrară ordinei publice a acestei

ţări.“ (art. 5 pct. 2). Aceleaşi condiţii negative sunt prevăzute şi de art. 1125 C.pr.civ.

Din acest ansamblu de situaţii, ipoteze sau cazuri în prezenţa cărora instanţa

naţională competentă refuză sau respinge cererea de recunoaştere şi executare, pârâta -

apelantă a invocat: prevederile art. 5 pct. 2 lit. b) din Convenţie şi art. 1125 C.pr.civ. cu

referire la caracterul potrivnic al hotărârii arbitrale străine în raport cu ordinea publică de

drept internaţional privat român/cu ordinea publică a ţării în care se cere recunoaşterea şi

executarea hotărârii; dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţie şi art. 1129 alin. (1) lit. b)

C.pr.civ., cu referire la nevalabilitatea convenţiei arbitrale potrivit legii căreia părţile au

supus-o; art. 5 pct. 2 lit. a) din Convenţie şi art. 1125 C.pr.civ., privind caracterul

nearbitrabil al soluţionării litigiului dintre părţi potrivit legii române.

Curtea constată că niciunul dintre aceste cazuri nu primeşte incidenţa asupra cererii

reclamanţilor pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine pronunţată de

Tribunalul Arbitral Baschetbalistic de la Geneva, obiect al cererii.

În ceea ce priveşte primul motiv invocat, Curtea constată că hotărârile arbitrale nr.

0951/08.03.2018 şi nr. 0991/08.03.2018 pronunţate de Tribunalul Arbitral Baschetbalistic

Geneva nu conţin dispoziţii contrare ordinii publice din România şi, cu atât mai puţin,

ordinii publice a dreptului internaţional privat din România. În plus, Curtea constată că

asumarea de către pârâtă a obligaţiilor financiare ale H… Timişoara, inclusiv faţă de terţi,

include nu numai obligaţiile concret stabilite prin cele patru contracte încheiate de H…

Timişoara cu reclamanţii, considerate contracte principale, ci şi clauza de opţiune cu privire

la instanţa de arbitraj şi modul de soluţionare, pe viitor, a diferendelor de ordin litigios care

se vor ivi cu privire la aceste obligaţii (electio juris).

Atât novaţia prin schimbarea debitorului, cât şi clauza de opţiune privind recurgerea

la instanţa de arbitraj nu au caracter prezumat.

Dimpotrivă, în lipsă de stipulaţie contrară înscrisă în Acordul de Asociere sau/şi în

Actul adiţional la acesta, din care să rezulte neechivoc manifestarea de voinţă a pârâtei

apelante că înţelege să nu preia obligaţiile financiare ale H… Timişoara, cu referire la cele

patru contracte încheiate de reclamanţi cu H… Timişoara, ceea ce ar fi condus pe calea

raţionamentului logico-juridic că nu îşi asumă nici clauzele de opţiune conţinute de clauzele

compromisorii, Curtea, aşa cum judicios a stabilit şi prima instanţă, nu are niciun motiv de

27

fapt sau de drept, pentru a considera că pârâtei apelante nu îi sunt opozabile nici

contractele, nici clauzele compromisorii.

Asumarea liberă şi conştientă a obligaţiilor financiare aflate în sarcina H…

Timişoara semnifică consimţământul deplin, iar nu lipsa acestuia.

Modul de soluţionare a eventualelor litigii ivite în legătură cu onorarea acestor

obligaţii a fost stabilit prin clauze compromisorii legal încheiate, având deplină valabilitate

între părţile contractante ale convenţiei de arbitraj şi în raport cu succesorii în drepturi şi

obligaţii ai părţilor raportului obligaţional principal.

Chiar şi în condiţiile în care clauza compromisorie ar comporta îndoială, prevederile

art. 550 alin. (3) C.pr.civ. statuează că clauza compromisorie se interpretează în sensul că se

aplică tuturor neînţelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care se

referă.

Tribunalul Arbitral Baschetbalistic de la Geneva a avut la dispoziţie contractele

principale, Acordul de Asociere şi Actul adiţional la acesta, pronunţând hotărârile arbitrale,

în primul rând, prin luarea în considerare a clauzelor compromisorii, sub aspectul celor trei

imperative ale convenţiilor de arbitraj: de a nu fi afectate de caducitate; de a nu avea

caracter inoperant faţă de obiectul litigiului şi în raportul cu părţile arbitrajului; de a fi

susceptibile sub aspectul aplicării în litigiul arbitral cu care a fost învestit. Aceste cerinţe

sunt prevăzute de Convenţia de la New York (art. 2 pct. 3).

Sub cea de-a doua teză a acestui motiv, relativ la proiectarea în viitor, a asumării

obligaţiilor financiare aflate în sarcina H... Timişoara de către pârâta G… Timişoara,

Curtea de Apel constată că această apărare este una de fond, punând în discuţie, în ce

măsură, sub aspectul debutului în timp, îi pot fi opuse pârâtei apelante obligaţiile financiare

contractate de H… Timişoara anterior încheierii Actului adiţional la Acordul de Asociere.

Această problemă repune în dezbaterea instanţelor naţionale fondul raportului

obligaţional dezlegat de Tribunalul Arbitral Baschetbalistic, dezlegare supusă judecăţii

instanţei de arbitraj prin intermediul apărărilor formulate de G... Timişoara. Hotărârea

Tribunalului Arbitral, dată fără motivare în temeiul propriului Regulament de Arbitraj, a

soluţionat, în fond, această problemă, prin dispozitiv, în sensul obligării pârâtei arbitrale

G... Timişoara în solidar cu H… Timişoara, la plata pretenţiilor băneşti formulate de

reclamanţi, ceea ce conduce la constatarea indubitabilă că Tribunalul Arbitral a reţinut

răspunderea în pretenţii a pârâtei faţă de reclamanţi pentru obligaţiile financiare rezultate

din cele patru contracte încheiate anterior Actului adiţional.

Potrivit art. 1133 C.pr.civ., Tribunalul naţional învestit cu cererea de recunoaştere şi

executare a hotărârii arbitrale străine nu poate examina hotărârea arbitrală pe fondul

diferendului.

Curtea de Apel reţine că, privită sub aspectul reluării problemei de fond a momentului

debutului şi întinderii obligaţiilor asumate de pârâtă, refuzul recunoaşterii de către aceasta

a unor obligaţii financiare anterioare Actului adiţional, nu poate face obiectul cercetărilor

judecătoreşti în procedura recunoaşterii şi executării hotărârii arbitrale străine, fără a

înfrânge prevederile art. 1127 alin. (1) C.pr.civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat a

hotărârii arbitrale străine, respectiv dispoziţiile art. 3 din Convenţia de la New York cu

28

privire la obligativitatea statelor semnatare de a recunoaşte autoritatea unei sentinţe

arbitrale.

Cel de-al treilea caz invocat de pârâtă pentru a obţine refuzul/respingerea cererii de

recunoaştere şi executare a hotărârilor arbitrale străine pronunţate de Tribunalul Arbitral

Baschetbalistic de la Geneva, formulat în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel se referă

la caracterul nearbitrabil al litigiului, pentru considerente care privesc regimul juridic de

dreptul muncii al contractelor încheiate de reclamanţi cu H… Timişoara.

În primul rând, caracterul arbitrabil al litigiului a fost examinat de Tribunalul

Arbitral Baschetbalistic de la Geneva, în temeiul principiului de drept internaţional privat

Kompetenz – Kompetenz, prin intermediul căruia tribunalul arbitral îşi verifică propria

competenţă pentru a soluţiona diferendul supus judecăţii sale.

Tribunalul Arbitral Baschetbalistic a constatat că în temeiul convenţiei arbitrale

încheiată de reclamanţi are competenţa de a soluţiona litigiului pe calea arbitrajului, în

pofida apărărilor formulate în acel cadru procesual de către pârâta apelantă.

Curtea relevă mai întâi, că problema de drept supusă calificării nu este reprezentată

de natura litigiului, dacă acesta este de dreptul muncii sau de drept civil (stricto sensu), ci

dacă litigiul este susceptibil de a fi soluţionat pe calea arbitrajului sau, în mod exclusiv, de o

instanţă statală.

Rezolvarea acestei calificări juridice este dată de dispoziţiile naţionale cuprinse în

art. 542 alin. (1) C.pr.civ., care statuează că: ,, Persoanele care au capacitate deplină de

exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea

care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de

familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună” şi în art. 543 alin. (1)

C.pr.civ. potrivit căruia ,,arbitrajul poate fi încredinţat, prin convenţia arbitrală, uneia sau

mai multor persoane, învestite de părţi sau în conformitate cu acea convenţie să judece

litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după

caz, arbitrii învestiţi constituie, în sensul dispoziţiilor prezentei cărţi, tribunalul arbitral”.

Rezultă că legea naţională stabileşte regula libertăţii de opţiune a persoanelor de a

încredinţa arbitrajului litigiile ivite între ele, indicând excepţiile de la această regulă, aşa

cum sunt cele referitoare la cauzele privind starea civilă, capacitatea persoanelor,

dezbaterea succesorală, relaţiile de familie, precum şi la drepturile asupra cărora părţile

nu pot dispune.

Niciuna dintre aceste excepţii nu este incidentă în litigiul pendinte arbitrajului.

Invocarea de către pârâta-apelantă a jurisdicţiei speciale asupra litigiilor de muncă

în dreptul naţional, reprezentat de Codul muncii, este relevantă doar pentru determinarea

competenţei instanţelor judecătoreşti statale, în soluţionarea conflictului de competenţă

materială, în raport cu calificarea naturii raportului juridic născut din contractul încheiat

între angajator şi salariat sau, după caz, între prestatorul de servicii şi antreprenor, pentru

a identifica cadrul contractual specific al obligaţiilor părţilor şi, în continuare,

determinarea competenţei materiale, speciale, pentru litigii de muncă, respectiv,

competenţei materiale de drept comun, pentru litigii civile, după cum raporturile părţilor

privesc un contract de muncă sau, după caz, un raport de prestări servicii.

29

Caracterul arbitrabil al litigiului având obiect pretenţii băneşti nu este înlăturat de

calificarea contractelor încheiate de reclamanţi ca fiind contracte de muncă întrucât numai

această calificare nu înlătură dreptul de opţiune pentru soluţionarea pretenţiilor reclamate

pe calea arbitrajului, un astfel de drept fiind permis de art. 542 alin. (1) C.pr.civ., iar

dispoziţiile Codului muncii nu îl interzic. Pretenţiile deduse soluţionării de reclamanţi pe

calea arbitrajului internaţional special creat pentru sportivii care activează în cadrul

cluburilor afiliate Federaţiilor Naţionale, nu sunt derivate din drepturi asupra cărora aceşti

sportivi nu pot să dispună, indiferent că izvorul contractual al unor asemenea pretenţii are

natura unor raporturi de muncă sau de prestări de servicii (sportive).

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 492/R din 12 iunie 2019,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 1059/12.12.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

[…]/30/2018, s-a admis cererea formulată de reclamanţii A..., B..., C..., D..., E... şi F... în

contradictoriu cu pârâta G... TIMISOARA; s-a dispus recunoaşterea şi încuviinţarea

executării silite pe teritoriul României a Hotărârii Arbitrale nr. 0951/16 din 08.03.2018,

pronunţată de Tribunalul Arbitral Baschetbalistic precum si a Hotărârii Arbitrale nr. 0991/16

din 27.03.2018, pronunţată de Tribunalul Arbitral Baschetbalistic cu sediul în Geneva Elveţia.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:

Prin Hotărârea Arbitrală pronunțată în cauza nr. 0951/16 la data de 08.03.2018,

Tribunalul Arbitral Baschetbalistic cu sediul în Geneva, Elveția a hotărât obligarea împreună

a Asociației H... Timișoara și a pârâtei G... Timișoara, după cum urmează:

-26.540 euro net către B... alături de o dobândă anuală în cuantum de 5%, faţă de suma

de 7.000 euro, începând cu data de 01.09.2015 şi până la plata integrală respectiv faţă de suma

de 19.540 euro, începând cu data de 27.09.2015 şi până la plata integrală;

-35.824 dolari net către C... alături de o dobândă anuală în cuantum de 5%, faţă de

suma de 5.500 dolari, începând cu data de 01.09.2015 şi până la plata integrală respectiv faţă

de suma de 30.324 dolari, începând cu data de 24.09.2015 şi până la plata integrală;

-10.000 euro net către Nenad Milosevic alături de o dobândă anuală în cuantum de

5%, faţă de suma de 3.000 euro, începând cu data de 01.09.2015 şi până la plata integrală

respectiv faţă de suma de 7.000 euro, începând cu data de 25.09.2015 şi până la plata

integrală;

-6.500 euro, în solidar către B..., C... şi F… cu titlu de costuri arbitrale;

-5.100 euro către C... cu titlu de cheltuieli de judecată;

-4.400 euro către B... cu titlu de cheltuieli de judecată;

-2.500 euro către F… cu titlu de cheltuieli de judecată;

Prin Hotărârea Arbitrală pronunțată în cauza nr. 0991/16 la data de 27.03.2018,

Tribunalul Arbitral Baschetbalistic cu sediul în Geneva, Elveția a hotărât obligarea împreună

a H… Timișoara și a pârâtei G... Timișoara, după cum urmează:

-36.333,35 dolari net către A... alături de o dobândă anuală în cuantum de 5%, faţă de

suma de 8.000 dolari, începând cu data de 01.09.2015 şi până la plata integrală, faţă de suma

30

de 8.333,35 dolari, începând cu data de 26.09.2015 şi până la plata integrală, respectiv faţă de

suma de 20.000 dolari, începând cu data de 01.12.2015 şi până la plata integrală;

-3.980 euro către A... cu titlu de costuri arbitrale;

-5.200 euro către A... cu titlu de cheltuieli de judecată;

Potrivit dispozițiilor art. 1127 C.p.c., cel care se prevalează de o hotărâre arbitrală

străină poate solicita numai recunoaşterea acesteia pentru a invoca autoritatea de lucru judecat

sau, când nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar, încuviinţarea executării silite pe

teritoriul României.

În conformitate cu dispozițiile art. 1128 C.pr.civ., cererea trebuie însoţită de hotărârea

arbitrală şi convenţia de arbitraj, în original sau în copie, care sunt supuse supralegalizării în

condiţiile prevăzute la art. 1.093.

Dacă documentele prevăzute la alin. (1) nu sunt redactate în limba română, solicitantul

trebuie să prezinte şi traducerea acestora în limba română, certificată de conformitate.

Reclamanții au depus la dosar înscrisurile prev. de acest text de lege, cu mențiunea că,

în pofida susținerilor pârâtei, supralegalizarea hotărârii arbitrale nu era necesară în cauză.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1093 C.pr.civ., scutirea de formalitățile de

supralegalizare este permisă în temeiul legii, al unui tratat internaţional la care România este

parte sau pe bază de reciprocitate.

Sub acest aspect, instanța de fond a reținut că prin Decretul nr. 186/1961, România a

aderat la Convenția de la New York pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale

străine din anul 1958.

La rândul său, Elveția este parte a acestei Convenții.

Potrivit art. 4 din Convenție, pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale,

partea interesată trebuie să depună originalul sau o copie întrunind condițiile de autenticitate a

sentinței și a convenției arbitrale.

Așadar, în temeiul acestui tratat internațional, la care sunt parte atât România cât și

statul în care își are sediul tribunalul arbitral, formalitatea supralegalizării nu este necesară.

Potrivit dispozițiilor art. 1125 C.pr.civ., orice hotărâre arbitrală dintre cele prevăzute la

art. 1.124 este recunoscută şi poate fi executată în România dacă diferendul formând obiectul

acesteia poate fi soluţionat pe cale arbitrală în România şi dacă hotărârea nu conţine dispoziţii

contrare ordinii publice de drept internaţional privat român.

Instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite și condițiile acestui text de lege pentru

recunoașterea și executarea hotărârii arbitrale străine.

Astfel, contrar susținerilor pârâtei, natura juridică a raporturilor de drept supuse

arbitrajului este de drept comun și nu de dreptul muncii.

Pârâta a invocat faptul că nu a fost parte în convenția arbitrală care a justificat

soluționarea diferendului de către Tribunalul Arbitral Baschetbalistic cu sediul în Geneva,

Elveția.

Sub acest aspect, instanța de fond a reținut următoarele:

Analizând conținutul contractelor încheiate între reclamanți și Asociația H…

Timișoara, aflate în copie la filele 13 și următoarele dosar fond, s-a reținut că fiecare dintre

acestea conține o clauză conform căreia orice conflict izvorât din, sau relaționat la contract se

va soluționa de către Tribunalul Arbitral Baschetbalistic cu sediul în Geneva, Elveția.

31

La data de 06.11.2015, între Asociația H… Timişoara şi G... Timişoara s-a încheiat un

acord de asociere, urmând ca şapte luni mai târziu, la data de 12.05.2016, cele două cluburi să

încheie un act adiţional la acordul de asociere prin care s-a menţionat că toate obligaţiile

asumate de Asociaţia H…Timişoara vor fi preluate de către G… Timişoara (fila 55-57 dosar

fond).

De altfel, așa cum a rezultat din răspunsul oferit de Federația Română de Baschet-fila

187 dosar fond, colaborările dintre cluburile participante în Liga Națională de Baschet nu pot

fi făcute decât cu respectarea art. 2.15 din Regulamentul General de Organizare al

competițiilor de baschet, referitor la preluarea în solidar a datoriilor către terți, tocmai pentru a

se evita situațiile în care terții ar rămâne cu debite neîncasate de la una dintre aceste entități.

Așadar, preluând datoriile Asociației H… Timișoara, pârâta G... Timișoara a preluat și

calitatea de parte în convenția arbitrală și implicit calitatea procesuală pasivă în litigiul

soluționat de BAT.

Concluzionând, instanța de fond a reținut că pârâta nu a făcut dovada existenței

vreunuia dintre impedimentele prevăzute de art. 1129 la recunoașterea și executarea pe

teritoriul României a hotărârilor arbitrale străine, astfel încât a admis cererea reclamanților și

a dispus recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a Hotărârii

Arbitrale nr. 0951/16 din 08.03.2018, pronunţată de Tribunalul Arbitral Baschetbalistic cu

sediul în Geneva Elveţia, precum şi a Hotărârii Arbitrale nr. 0991/16 din 27.03.2018,

pronunţată de Tribunalul Arbitral Baschetbalistic cu sediul în Geneva Elveţia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta G... Timişoara, solicitând admiterea

apelului, cu consecinţa casării sentinţei apelate şi, urmare a rejudecării procesului în fond,

respingerea acţiunii ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

La data de 21.02.2019, G... Timişoara a depus la dosarul cauzei memoriu de apel, prin

care a solicitat în principal, admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanţe ca urmare a

faptului că instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului cauzei şi corelativ, în principal

trimiterea cauzei înspre rejudecare primei instanţe; în subsidiar reţinerea cauzei înspre

rejudecarea fondului în apel; în subsidiar, solicită admiterea apelului şi modificarea în tot a

sentinţei primei instanţe, cu cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

În motivare arată că, faţă de pârâta G... Timişoara, reclamanţii A..., B..., C..., E… nu

au avut niciun raport juridic, nu au încheiat niciun contract cu pârâta şi în egală măsură nu au

încheiat nicio convenţie arbitrală şi nici nu au agreat o clauză compromisorie arbitrală cu

reclamanţii.

Motivele pentru care se impune admiterea apelului şi anularea hotărârii primei instanţe

sunt, în opinia apelantei, următoarele: neintrarea în cercetarea fondului unei apărări de

importanţă fundamentală formulată de către pârâtă - caracterul necomercial al cauzei şi

incidenţa rezervei la Convenţia de la New York formulată de către Statul Român prin

Decretul nr. 186/1961; neintrarea în cercetarea fondului cauzei raportat la soluţia dată

excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată bazată pe nedepunerea la dosarul

cauzei a unui exemplar original al convenţiei arbitrale [conform art. 4 pct. 1 lit. b) din

Convenţia de la New York] supralegalizată, conform art. 1128 C.pr.civ.; încălcarea

drepturilor procedurale ale părţii prin decăderea pârâtei din dreptul de a formula întâmpinare

32

şi de a propune probe; greşita respingere a cererii de amânare formulate de către pârâtă la

termenul de judecată din data de 11.09.2018.

Apreciază că motivele expuse mai-sus sunt de natură să atragă anularea sentinţei cu

trimiterea acesteia înspre rejudecare primei instanţe, având în vedere că procedând astfel,

instanţa de fond a privat practic părţile de un grad de jurisdicţie prin păşirea la judecarea

fondului în aceste condiţii. Ca atare, în principal, solicită anularea sentinţei primei instanţe şi

trimiterea acesteia înspre rejudecare primei instanţe.

Cu privire la schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe în sensul respingerii cererii

de chemare în judecată formulată de către reclamanţi, apelanta arată că întreaga procedură în

faţa primei instanţe a reprezentat o masacrare a dispoziţiilor legale incidente şi o ignorare a

documentelor aflate la dosarul cauzei şi a apărărilor expuse de către pârâtă, astfel: netimbrarea

acţiunii de către reclamanţi; inexistenţa unei convenţii arbitrale între reclamanţi şi G...

Timişoara fac incidente următoarele motivele de refuz al recunoaşterii şi a încuviinţării

executării silite pe teritoriul României; art. 1125 C. pr. civ. (hotărârea este contrară ordinii de

drept internaţional public roman, fiind pronunţată în temeiul unei convenţii arbitrale ce nu

există) şi art. 5 pct. 2 lit. b) din Convenţia de la New York (recunoaşterea sau executarea

sentinţei ar fi contrară ordinii publice a acestei ţări); art. 1129 lit. b) C. pr. civ. (convenţia

arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o) şi art. 5 pct. 1 lit. a) din

Convenţia de la New York (convenţia menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia

părţile au subordonat-o).

Ca atare, apelanta pârâtă menţionează că recunoaşterea unei hotărâri pronunţate în

baza unei convenţii arbitrale inexistente (nule absolut având în vedere faptul că nu exista nici

consimţământ acordat la aceasta şi nici nu exista o asemenea formă scrisă) este de natură să

fie în flagrantă contradicţie cu dispoziţiile contrare ordinii de drept internaţional privat roman

şi în acelaşi timp contrară ordinii publice a acestei ţări, o altă soluţie însemnând că orice

persoană fizică sau juridică de pe teritoriul României, ar putea fi executată în baza unor

documente inexistente.

Nu în ultimul rând, arată faptul că oricum creanţele reclamanţilor nu îndeplinesc

condiţiile prevăzute de lege în acest sens pentru a putea beneficia de un exequator admis de

către instanţele interne.

Intimaţii reclamanţi A..., B..., C..., E… au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin

care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca legală şi

temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Examinând cu precădere excepţia tardivităţii înregistrării memoriului de apel

formulată de reclamanţii intimaţi Curtea constată că excepţia este nefondată, întrucât

comunicarea sentinţei atacate cu apel s-a efectuat la data de 21.01.2019, iar memoriul de apel

a fost depus la data de 21.02.2019, astfel că termenul de 30 de zile în cadrul căruia se declară

apelul şi se depun motivele de apel nu este depăşit, ţinând cont de prevederile art. 180 alin. (1)

pct. 2 C.pr.civ., conform cărora în cazul termenului calculat pe zile nu intră în calul nici ziua

comunicării şi nici ziua în care expiră termenul de comunicare.

Analizând apelul de faţă, prin prisma criticilor formulate de apelantă prin motivele

ataşate declaraţiei de apel şi a celor conţinute în memoriul de apel, a apărărilor ridicate de

reclamanţii intimaţi şi a prevederilor art. 466 şi urm. Cod procedură civilă, Curtea constată că

33

acesta este nefondat, hotărârea pronunţată de prima instanţă fiind temeinică şi legală, conformă

cu probele de la dosar.

1. O primă critică se referă la considerarea de către primă instanţă a depunerii tardive a

întâmpinării de către pârâtă şi pe acest temei a decăderii acesteia din dreptul de a propune

probe şi de a ridica excepţii.

Curtea constată că, pârâtei i s-a comunicat cererea reclamanților la data de

17.07.2018, ora 1030

, iar în lipsa cutiei poștale, s-a atașat o înștiințare prin care a fost

informată că actele vor fi depuse la sediul instanței.

Aceeași pârâtă, prin reprezentant, a primit corespondența conținând cererea

reclamanților și actul de procedură a comunicării în data de 20.07.2018, așa cum rezultă din

dovada de comunicare întocmită la aceeași dată.

Din corespondența astfel comunicată pârâtei a aflat că are obligația de a depune

întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare.

Întâmpinarea a fost depusă de pârâtă la data de 30.07.2018, ridicându-se un număr de

trei excepții: 1. insuficiența timbrării; 2. inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată,

întemeiată pe caracterul necomercial al litigiului; 3. inadmisibilitatea acțiunii prin

nedepunerea unui exemplar original al convenției arbitrale supralegalizată. Prin întâmpinare

s-au propus proba cu înscrisurile depuse odată cu întâmpinarea și interogatoriul

reclamanților.

Prima instanță a decăzut pârâta doar din dreptul de a propune probe și a ridica excepții,

fără a declara tardivitatea întâmpinării. Dispoziția primei instanțe s-a întemeiat pe

dispozițiile art. 208 alin. 2 C.pr.civ., conform cărora nedepunerea întâmpinării în termenul

prevăzut de lege atrage decăderea părții din dreptul de a mai propune probe și de a invoca

excepții, în afara celor de ordine publică. În raport cu data comunicării cererii de chemare în

judecată, 17.07.2018, depunerea întâmpinării la data de 30.07.2018 și termenul de 10 zile

acordat pentru depunerea acestei întâmpinări, în condițiile în care dispozițiile art. 1131

C.pr.civ. prevăd doar obligația citării părților, iar nu și pe aceea a fixării unui termen legal, în

sarcina pârâtei, pentru a depune întâmpinare, rezultă că prima instanță a acordat, în termeni

judiciari, dreptul la apărare pârâtei, prin întâmpinare, prin propunerea de probe și ridicarea de

excepții. Prima instanță avea la dispoziție procedura simplificată descrisă în Titlul IV.

,,Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine”, în special prevederile art.

1131 Cod procedură civilă, care nu impun obligativitatea întâmpinării prevăzută de art. 208

alin. (1) Cod procedură civilă, procedura putându-se desfășura chiar și fără citarea părților

[alin. (2)] și fără regularizarea cererii de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine,

potrivit cerințelor impuse de art. 200 C.pr.civ. Aceasta întrucât, procedura soluționării unei

astfel de cereri are un regim juridic special creat de legiuitor, diferit de cel al judecării

cererilor și acțiunilor de drept comun.

Pârâta apelantă invocă, indirect, încălcarea unor norme procesual civile de drept

comun, fără a le indica în mod concret, iar prin aceasta, vătămarea unui interes legitim, de

natură procesuală, și anume împiedicarea sa de a mai propune și ridica excepții. Această

vătămare este supusă examinării de către Curte, prin raportare la dispozițiile art. 174-179

C.pr.civ. privind regimul juridic al nulității actelor de procedură.

34

Curtea constată că nu subzistă o vătămare de ordin procesual care să impună

sancțiunea nulității încheierii de ședință din 11.09.2018, întrucât: prima instanță s-a pronunțat

asupra excepțiilor ridicate prin întâmpinare, conform încheierii de ședință din 11.09.2018,

soluționând excepția netimbrării și unind cu fondul celelalte excepții referitoare la

inadmisibilitatea acțiunii, acestea din urmă fiind soluționate prin sentința atacată cu prezentul

apel. Relativ la cererile în probațiune, Curtea constată că prima instanță a soluționat cauza

prin luarea în considerare a tuturor înscrisurilor depuse la dosar, inclusiv cele propuse de

pârâtă. În ce privește interogatoriul reclamanților, această probă nu a mai fost reiterată în

apel, astfel că eventuala vătămare a părții în fața primei instanțe nu mai subzistă în calea de

atac, partea renunțând tacit la administrarea acesteia de către instanța de control judiciar

devolutiv.

În consecință, această critică a reclamantei apelante este neîntemeiată, întrucât sunt

incidente prevederile art. 177 alin. (2) C.pr.civ., conform cărora nulitatea nu poate fi acoperită

dacă subzistă vătămarea, ceea ce în acest stadiu procesual al judecării cauzei nu mai poate fi

reținut, în sensul că vătămarea mai sus invocată de pârâta apelantă nu mai subzistă.

2. Examinând cea de-a doua critică din apel, referitoare la încălcarea de către prima

instanță a dispozițiilor art. 222 C.pr.civ., cu specială privire asupra respingerii cererii de

amânare a judecății cauzei formulată de pârâtă pentru termenul de judecată din data de

11.09.2018, Curtea constată că, deși prima instanță a respins cererea astfel formulată,

considerând că plecarea în concediu de odihnă al reprezentantului pârâtei nu constituie un

motiv temeinic de amânare, a dispus, totuși, amânarea cauzei. Pe de altă parte, pârâta avea

termen în cunoștință, astfel că avea posibilitatea de a se informa și de a-și exercita drepturile

în apărare, printr-un alt reprezentant, în afara consilierului juridic aflat în concediu de odihnă.

Prin urmare, instanța de apel nu constată încălcarea dreptului la apărare al pârâtei, nefiind

incidente nici în acest caz prevederile art. 177 alin. (2) C.pr.civ.

3. În ceea ce privește critica privind greșita respingere a excepției insuficientei

timbrări a cererii de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale, Curtea constată că în mod

legal prima instanță a supus această cerere regulilor de timbraj referitoare la cererile în

materia executărilor silite, ,,cereri pentru încuviințarea executării silite”, conform art. 10 alin.

(1) lit. a) din OUG nr. 80/2013, iar nu normelor de timbrare după valoare, prevăzute de art. 3

din aceiași ordonanță de urgență. De altfel, regulile de timbraj mai sus arătate s-au aplicat și

asupra cererii de apel introdusă de pârâtă.

4. Cu privire la critica asupra respingerii excepției inadmisibilității acțiunii, în absența

clauzei de arbitraj, Curtea constată neîntemeiată critica adusă de pârâta-apelantă.

Obiectul cererii introdusă de reclamanți constă în recunoașterea și executarea unei

hotărâri arbitrale străine, care se soluționează în primă instanță de tribunalul în circumscripția

căruia se află sediul celui căruia i se opune respectiva hotărâre, potrivit art. 1126 alin. (1)

C.pr.civ.

În continuare, dispozițiile art. 1128 alin. (1) C.pr.civ. statuează că cererea de

recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale trebuie să fie însoțită de hotărârea arbitrală și

convenția de arbitraj în original sau în copie, care sunt supuse supralegalizării în condițiile

prevăzute de art. 1093 C.pr.civ.

35

Sub aspectul condițiilor de regularitate mai sus arătate, cererea reclamanților

îndeplinește toate cerințele, cu observația că hotărârile arbitrale pronunțate de Tribunalul

Arbitral Baschetbalistic, formă de arbitraj instituționalizat, cu caracter permanent și

specializat, nu sunt supuse cerinței supralegalizării, deoarece nu fac parte din categoria actelor

publice întocmite sau legalizate de o autoritate străină sau de un agent public străin, ci de o

instanță de arbitraj, cu caracter nestatal, lipsită de forța publică a autorităților statale.

Pe de altă parte, atât România, în calitate de stat chemat să aplice lex fori asupra

cererii de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale, cât și Elveția, în calitate de stat pe al

cărui teritoriu își are sediul Tribunalul Arbitral chemat să soluționeze litigiul arbitral declanșat

între părți, sunt state membre ale Convenției de la New York cu privire la recunoașterea și

executarea sentințelor arbitrale străine, încheiată în anul 1958 și ratificată de România prin

Decretul nr. 186 din 24 iulie 1961.

Potrivit art. 1093 alin. (3) C.pr.civ., ,,Scutirea de supralegalizare este permisă în

temeiul legii, al unui tratat internațional la care România este parte sau pe bază de

reciprocitate”.

Convenția de la New York din 1958 este un tratat internațional la care România este

parte semnatară și are prioritate în aplicare în raport cu normele de drept național, conform

art. 1093 alin. (3) C.pr.civ.

Drept consecință, cerințele de regularitate privind recunoașterea și executarea

hotărârilor arbitrale străine prevăzute în dreptul intern trebuie să se conformeze Convenției de

la New York, denumită în continuare Convenție, potrivit art. 3 din aceasta ,,Fiecare din

Statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea

acestei sentinţe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este

invocată în condiţiile stabilite în articolele următoare. Pentru recunoaşterea sau executarea

sentinţelor arbitrale cărora se aplica prezenta Convenţie nu vor fi impuse condiţiuni mult mai

riguroase, nici cheltuieli de judecată mult mai ridicate, decât acelea care sunt impuse pentru

recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale.“

O primă constatare a Curții cu referire la hotărârile arbitrale străine supuse

recunoașterii și executării, în temeiul Convenției, reține că acestea se bucură de aceleași efecte

executorii ca și hotărârile arbitrale naționale, în privința cărora nu este necesară vreo

formalitate suplimentară de supralegalizare, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile relative la

executarea hotărârilor arbitrale prevăzute de art. 614-615 C.pr.civ.

În continuare art. 4 din Convenție statuează că: ,,1. Pentru a obţine recunoaşterea şi

executarea arătată în articolul precedent, partea care cere recunoaşterea şi executarea trebuie

să producă odată cu cererea:

a) originalul sentinţei autentificat în mod cuvenit, sau o copie a acestui original

întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa;

b) originalul convenţiei arătate în articolul II sau o copie întrunind condiţiile cerute

pentru autenticitatea sa;

2. Dacă menţionata sentinţă sau menţionata convenţie nu este redactată într-o limbă

oficială a ţării în care sentinţa este invocată, partea care cere recunoaşterea şi executarea

sentinţei va trebui să producă o traducere a acestor piese în această limbă. Traducerea va

36

trebui să fie certificată de un traducător oficial, sau de un traducător cu jurământ, ori de un

agent diplomatic sau consular”.

Aceste condiții de regularitate au fost complinite de reclamanți prin atașarea la cererea

de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine a contractelor încheiate cu H…

Timișoara în limba română, certificate ,,conform cu originalul”, în care sunt conținute

clauzele compromisorii, expres formulate, potrivit cărora, în redactarea acestor clauze, ,,orice

conflict izvorât din sau relaționat la acest contract se va soluționa de către Tribunalul Arbitral

Baschetbalistic (BAT) în Geneva, Elveția, în conformitate cu Regulile de Arbitraj BAT, de

către un singur arbitru desemnat de președintele BAT. Locul arbitrajului va fi în Geneva,

Elveția. Procesul de arbitraj va fi guvernat de Capitolul 12 din Legea privind dreptul privat

internațional din Suedia, indiferent de domiciliul părților. Limba de arbitraj va fi engleza.

Arbitrul va decide asupra disputei ex aequo et bono”.

Această formulare a clauzei compromisorii se regăsește în contractele încheiate între

reclamanții F…, C... și B… . În contractul încheiat de reclamantul A..., formula întrebuințată

de clauza compromisorie se referă la ,,Orice litigiu care decurge din sau în legătură cu

prezentul contract (...) va fi înaintat Tribunalului Arbitral de Baschet (BAT) din Geneva...”

continuarea fiind identică cu celelalte clauze compromisorii cuprinse în contractele celorlalți

reclamanți.

La cerere s-au ataşat hotărârile arbitrale pronunţate de Tribunalul Arbitral

Baschetbalistic de la Geneva nr. 0951/08.03.2016 şi nr. 0991/08.03.2016, ambele în copie

certificată şi în traducere legalizată în limba română.

De asemenea, cererea reclamanților a fost însoțită de Acordul de Asociere între ,,H...

Timișoara" și ,,G... Timișoara” prin care părțile convin constituirea unui ,,Consorțiu" în

vederea participării în comun în Liga Națională de Baschet Masculin, precum și la alte

competiții în care Asociația ,,H... Timișoara” ar avea dreptul să evolueze. Punctul V.5.4 din

acest Acord prevede că G... Timișoara ,,va reprezenta consorțiul în raporturile cu Federația

Română de Baschet, precum și cu ceilalți terți, persoane fizice sau juridice”.

Alăturat Acordului de Asociere, s-a depus Actul Adițional nr. 78/12.05.2016 prin care

părțile convin asupra titulaturii înscrierii la Federația Română de Baschet, și anume G...

Timișoara și a denumirii sub care vor participa în Liga Națională de Baschet Masculin, sub

numele de G... Timișoara, prevăzându-se expres că ,,Toate obligațiile financiare aferente

Consorțiului format din Asociaţia H… Timișoara și G... Timișoara, față de Federația Română

de Baschet și terți, vor fi preluate de către G... Timișoara”.

Această din urmă obligație pune de acord clauzele Acordului de Asociere, în special

capitolul aporturilor părților la ,,Consorțiu”, în cadrul căruia ,,Asociatul G... Timișoara

participă la asociație cu echipa de baschet (jucătorii, antrenorii, specialiștii clubului fiind

contractați și legitimați de către G... Timișoara), precum și cu toate celelalte cheltuieli

necesare pentru participarea în competițiile sportive", cu clauza cuprinsă în Actul adiţional

privind asumarea de către pârâta apelantă a tuturor obligaţiilor financiare aferente consorţiului

format din BC Timişoara şi G... Timişoara, faţă de Federaţia Română de Baschet şi terţi, care

vor fi preluate de către G... Timişoara.

Curtea constată că prin cele două stipulații consecutive, părțile au agreat, pe de o parte,

îndeplinirea condițiilor sportive de participare împreună la competițiile organizate de

37

Federația Română de Baschet (FRB), valorificând locul deținut de Asociaţia H… Timișoara

în Liga Națională de Baschet Masculin (LNBM) și denumirea sub care s-a înscris

H…Timișoara în cadrul FRB, denumindu-l aportul BC Timișoara la Asociație și, în același

scop, valorificarea potențialului sportiv format din jucători, antrenori, specialiști de către G...

Timișoara, respectiv, pe de altă parte, îndeplinirea criteriului financiar, de înscriere la FRB și

participare în LNBM prin asumarea acestui criteriu de către G... Timișoara.

Rezultă, fără putinţă de tăgadă, că pârâta G... Timişoara, înfiinţată prin HCLMT nr.

470/30.10.2015, încheind Acordul de Asociere nr. 01/06.11.2015, deci la scurt timp de la

înfiinţare, cu H… Timişoara şi, mai apoi, încheind Actul Adiţional nr. 78/12.05.2016, a

preluat, mai întâi cu titlu de aport, participarea cu jucătorii necesari şi staful tehnic la

îndeplinirea criteriului sportiv, iar ulterior, participarea cu susţinerea financiară a entităţii

asociative create, asumându-şi obligaţiile pecuniare deţinute de H…Timişoara faţă de FRB şi

în raport cu terţii, precum şi reprezentarea noii Asociaţii, prin propria persoană.

Clauzele de arbitraj existente în contractele încheiate de reclamanţi cu H… Timişoara

sunt opozabile pârâtei G... Timişoara, deoarece fiind formulate în corpul contractelor de

fond, principale, de obligaţii, sub forma clauzelor compromisorii urmează soarta juridică a

acestor contracte sub aspectul asumării lor şi alegerii instanţei de arbitraj chemate să

soluţioneze eventualele litigii care se vor ivi, în temeiul contractelor de bază sau în legătură

cu obligaţiile financiare izvorând din aceste contracte, între părţi şi între cei care se obligă în

contul părţii căzute în pretenţii, clauza electio juris păstrându-şi autonomia pentru a deferi

instanţei de arbitraj litigiul ivit, în condiţiile în care se produce înlocuirea liber consimţită a

debitorului iniţial prin preluarea şi asumarea obligaţiilor de ordin financiar ale acestuia de

noul debitor. În conformitate cu Acordul de Asociere şi Actul Adiţional la acesta, între H…

Timişoara şi G... Timişoara a operat novaţia de debitor reglementată de art. 1609 alin. (2)

Cod civil, conform căruia ,,novaţia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel

iniţial”.

În această ipoteză, potrivit art. 1612 Cod civil, ,,Atunci când novaţia are loc prin

schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe

care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva

creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea

absolută a actului din care s-a născut obligaţia iniţială”.

În obiect, pârâta apelantă a invocat, pentru susţinerea excepţiei inadmisibilităţii

acţiunii, absenţa convenţiei de arbitraj, subsumată neîncheierii, în scris, a unei astfel de

convenţii cu pârâta, ceea ce contravine prevederilor art. 1129 şi 1125 C.pr.civ. şi determină

refuzul recunoaşterii şi executării hotărârii arbitrale străine.

Curtea a arătat deja că cererea reclamanţilor a fost însoţită de contractele care

cuprind inserarea clauzei compromisorii, clauză care îndeplineşte condiţiile de formă

prevăzute de legea română - art. 548 alin. (1) C.pr.civ., privind forma scrisă a convenţiei

arbitrale, art. 549 alin. (1) C.pr.civ., privind inserarea clauzei compromisorii în conţinutul

contractului principal şi art. 550 C.pr.civ. referitor la conţinutul clauzei compromisorii.

De asemenea, clauzele compromisorii stipulate de părţi dezvăluie manifestarea de

voinţă a acestora de a supune litigiile care se vor naşte din sau în legătură cu contractul

principal unui anumit organ de arbitraj - Tribunalul Arbitral Baschetbalistic de la Geneva,

38

Elveţia, invocând atât modul de constituire a instanţei arbitrale - arbitru unic - cât şi

acceptarea Regulilor de arbitraj ale tribunalului arbitral desemnat, precum şi forma

arbitrajului - în echitate (ex aequo et bono). Conţinutul clauzei compromisorii îndeplineşte,

astfel, pe deplin cerinţele prevăzute de art. 550 alin. (1) C.pr.civ., conform cărora ,,Prin

clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este

stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub

sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituţionalizat

este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează

arbitrajul”.

Curtea concluzionează că, în prezenţa clauzelor compromisorii astfel încheiate,

sancţiunea nulităţii convenţiei de arbitraj nu primeşte aplicare, iar excepţia inadmisibilităţii

cererii pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine este judicios respinsă prin

sentinţa pronunţată de prima instanţă.

5. Referitor la criticile aduse în fond, aceleiaşi sentinţe, Curtea constată că, potrivit art.

5 pct. 1 din Convenţia de la New York din 1958, ,,Recunoaşterea şi executarea sentinţei nu

vor fi refuzate, la cererea părţii contra căreia ea este invocată, decât dacă aceasta face dovada

în faţa autorităţii competente a ţării unde recunoaşterea şi executarea sunt cerute:

a) că părţile la convenţia amintită în articolul II, erau, în virtutea legii aplicabilă lor,

lovite de o incapacitate, sau că convenţia menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia

părţile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care

sentinţa a fost dată; sau

b) că partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit

despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, sau că i-a fost imposibil, pentru

un alt motiv, să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare; sau

c) că sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis, sau care nu intră în

prevederile clauzei compromisorii, sau că ele conţin hotărâri care depăşesc prevederile

compromisului, sau ale clauzei compromisorii; totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care au

legătură cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legătură cu probleme

care nu sunt supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute şi executate; sau

d) că constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu

convenţia părţilor, sau, în lipsă de convenţie, că ea nu a fost conformă cu legea ţării în care a

avut loc arbitrajul; sau

e) că sentinţa nu a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau

suspendată de o autoritate competentă a ţării în care, sau după legea căreia, a fost dată

sentinţa”.

În legătură cu aceste condiţii, Curtea constată că şi legea naţională, totodată legea

forului chemat să se pronunţe asupra cererii pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii

arbitrale străine, prevede în conţinutul art. 1129 alin. (1) lit. a) – h) C.pr.civ. aceleaşi cerinţe.

Deosebirea între cele două seturi de reglementări constă în imperativul pe care îl

utilizează, distinct, ipoteza de reglementare: Convenţia prevede expres că recunoaşterea şi

executarea nu vor fi refuzate decât în prezenţa probării situaţiilor prevăzute de art. 5 pct. 1;

Codul de procedură civilă prezervă soluţia respingerii cererii dacă se probează situaţiile

cuprinse în art. 1129 alin. (1).

39

Elementul comun al celor două seturi de reglementare constă în necesitatea probării

de către cel căruia i se opune hotărârea arbitrală străină, situaţiilor pentru care se refuză/se

respinge recunoaşterea şi executarea acestei hotărâri.

În plus, Convenţia prevede că ,,Recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale vor

putea fi, de asemenea, refuzate dacă autoritatea competentă a ţării în care se cere

recunoaşterea şi executarea constată:

a) că în conformitate cu legea acestei ţări obiectul diferendului nu este susceptibil a fi

reglementat pe calea arbitrajului; sau

b) că recunoaşterea sau executarea sentinţei ar fi contrară ordinei publice a acestei

ţări.“ (art. 5 pct. 2). Aceleaşi condiţii negative sunt prevăzute şi de art. 1125 C.pr.civ.

Din acest ansamblu de situaţii, ipoteze sau cazuri în prezenţa cărora instanţa naţională

competentă refuză sau respinge cererea de recunoaştere şi executare, pârâta - apelantă a

invocat: prevederile art. 5 pct. 2 lit. b) din Convenţie şi art. 1125 C.pr.civ. cu referire la

caracterul potrivnic al hotărârii arbitrale străine în raport cu ordinea publică de drept

internaţional privat român/cu ordinea publică a ţării în care se cere recunoaşterea şi executarea

hotărârii; dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţie şi art. 1129 alin. (1) lit. b) C.pr.civ., cu

referire la nevalabilitatea convenţiei arbitrale potrivit legii căreia părţile au supus-o; art. 5 pct.

2 lit. a) din Convenţie şi art. 1125 C.pr.civ., privind caracterul nearbitrabil al soluţionării

litigiului dintre părţi potrivit legii române.

Curtea constată că niciunul dintre aceste cazuri nu primeşte incidenţa asupra cererii

reclamanţilor pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine pronunţată de

Tribunalul Arbitral Baschetbalistic de la Geneva, obiect al cererii.

În ceea ce priveşte primul motiv invocat, Curtea constată că hotărârile arbitrale nr.

0951/08.03.2018 şi nr. 0991/08.03.2018 pronunţate de Tribunalul Arbitral Baschetbalistic

Geneva nu conţin dispoziţii contrare ordinii publice din România şi, cu atât mai puţin, ordinii

publice a dreptului internaţional privat din România.

În susţinerea acestui caz de refuz/respingere a cererii, pârâta apelantă a invocat: lipsa

consimţământului său la încheierea convenţiei arbitrale şi lipsa formei scrise a aceleiaşi

convenţii, ceea ce înfrânge ordinea juridică referitoare la condiţiile de formare a convenţiilor

arbitrale şi expune în mod injust pârâta – neparticipantă la încheierea convenţiei de arbitraj-

unei proceduri de executare silită.

Curtea a arătat că pârâtei îi sunt opozabile clauzele compromisorii din cele patru

contracte încheiate de reclamanţi, în temeiul instituţiei de drept privat al novaţiei de debitor

reglementată de art. 1609 alin. (2) şi art. 1612 Cod civil, dispoziţii expuse deja de instanţa de

apel în conţinutul examinării excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

În plus, Curtea constată că asumarea de către pârâtă a obligaţiilor financiare ale H…

Timişoara, inclusiv faţă de terţi, include nu numai obligaţiile concret stabilite prin cele patru

contracte încheiate de H… Timişoara cu reclamanţii, considerate contracte principale, ci şi

clauza de opţiune cu privire la instanţa de arbitraj şi modul de soluţionare, pe viitor, a

diferendelor de ordin litigios care se vor ivi cu privire la aceste obligaţii (electio juris).

Atât novaţia prin schimbarea debitorului, cât şi clauza de opţiune privind recurgerea la

instanţa de arbitraj nu au caracter prezumat.

40

Dimpotrivă, în lipsă de stipulaţie contrară înscrisă în Acordul de Asociere sau/şi în

Actul adiţional la acesta, din care să rezulte neechivoc manifestarea de voinţă a pârâtei

apelante că înţelege să nu preia obligaţiile financiare ale H… Timişoara, cu referire la cele

patru contracte încheiate de reclamanţi cu H… Timişoara, ceea ce ar fi condus pe calea

raţionamentului logico-juridic că nu îşi asumă nici clauzele de opţiune conţinute de clauzele

compromisorii, Curtea, aşa cum judicios a stabilit şi prima instanţă, nu are niciun motiv de

fapt sau de drept, pentru a considera că pârâtei apelante nu îi sunt opozabile nici contractele,

nici clauzele compromisorii.

Asumarea liberă şi conştientă a obligaţiilor financiare aflate în sarcina H… Timişoara

semnifică consimţământul deplin, iar nu lipsa acestuia.

Modul de soluţionare a eventualelor litigii ivite în legătură cu onorarea acestor

obligaţii a fost stabilit prin clauze compromisorii legal încheiate, având deplină valabilitate

între părţile contractante ale convenţiei de arbitraj şi în raport cu succesorii în drepturi şi

obligaţii ai părţilor raportului obligaţional principal.

Chiar şi în condiţiile în care clauza compromisorie ar comporta îndoială, prevederile

art. 550 alin. (3) C.pr.civ. statuează că clauza compromisorie se interpretează în sensul că se

aplică tuturor neînţelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care se

referă.

Tribunalul Arbitral Baschetbalistic de la Geneva a avut la dispoziţie contractele

principale, Acordul de Asociere şi Actul adiţional la acesta, pronunţând hotărârile arbitrale, în

primul rând, prin luarea în considerare a clauzelor compromisorii, sub aspectul celor trei

imperative ale convenţiilor de arbitraj: de a nu fi afectate de caducitate; de a nu avea caracter

inoperant faţă de obiectul litigiului şi în raportul cu părţile arbitrajului; de a fi susceptibile

sub aspectul aplicării în litigiul arbitral cu care a fost învestit. Aceste cerinţe sunt prevăzute

de Convenţia de la New York (art. 2 pct. 3).

Tribunalul naţional a constatat, în acelaşi sens, că cerinţa soluţionării litigiului pe cale

arbitrală, cu consecinţa pronunţării hotărârilor arbitrale, pe baza convenţiilor de arbitraj este

îndeplinită, nu contravine ordinii publice naţionale a României, constatare care va fi

menţinută de Curtea de Apel.

Referitor la cel de-al doilea caz, motivat de pârâta apelantă prin invocarea

nevalabilităţii clauzelor compromisorii, Curtea constată că acest motiv este susţinut din nou,

pe temeiul inexistenţei convenţiilor de arbitraj şi, în plus, pe accentuarea caracterului ex

nunc, pentru viitor al obligaţiilor financiare pe care le-ar fi preluat pârâta prin Actul

adiţional la Acordul de Asociere.

Curtea de Apel a examinat deja problema valabilităţii clauzelor compromisorii şi a

reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 548 alin. (1) şi art. 550 C.pr.civ., dar şi conform art. 2 şi 3

din Convenţia de la New York, aceste convenţii sunt încheiate în scris, că se referă la părţile

aflate în diferend şi că sunt opozabile acestora , inclusiv pârâtei apelante.

Sub cea de-a doua teză a acestui motiv, relativ la proiectarea în viitor, a asumării

obligaţiilor financiare aflate în sarcina H... Timişoara de către pârâta G… Timişoara, Curtea

de Apel constată că această apărare este una de fond, punând în discuţie, în ce măsură, sub

aspectul debutului în timp, îi pot fi opuse pârâtei apelante obligaţiile financiare contractate

de H…Timişoara anterior încheierii Actului adiţional la Acordul de Asociere.

41

Această problemă repune în dezbaterea instanţelor naţionale fondul raportului

obligaţional dezlegat de Tribunalul Arbitral Baschetbalistic, dezlegare supusă judecăţii

instanţei de arbitraj prin intermediul apărărilor formulate de G... Timişoara. Hotărârea

Tribunalului Arbitral, dată fără motivare în temeiul propriului Regulament de Arbitraj, a

soluţionat, în fond, această problemă, prin dispozitiv, în sensul obligării pârâtei arbitrale G...

Timişoara în solidar cu H… Timişoara, la plata pretenţiilor băneşti formulate de reclamanţi,

ceea ce conduce la constatarea indubitabilă că Tribunalul Arbitral a reţinut răspunderea în

pretenţii a pârâtei faţă de reclamanţi pentru obligaţiile financiare rezultate din cele patru

contracte încheiate anterior Actului adiţional.

Potrivit art. 1133 C.pr.civ., Tribunalul naţional învestit cu cererea de recunoaştere şi

executare a hotărârii arbitrale străine nu poate examina hotărârea arbitrală pe fondul

diferendului.

Curtea de Apel reţine că, privită sub aspectul reluării problemei de fond a momentului

debutului şi întinderii obligaţiilor asumate de pârâtă, refuzul recunoaşterii de către aceasta a

unor obligaţii financiare anterioare Actului adiţional, nu poate face obiectul cercetărilor

judecătoreşti în procedura recunoaşterii şi executării hotărârii arbitrale străine, fără a înfrânge

prevederile art. 1127 alin. (1) C.pr.civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii

arbitrale străine, respectiv dispoziţiile art. 3 din Convenţia de la New York cu privire la

obligativitatea statelor semnatare de a recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale.

Curtea este în măsură să constate că, în fapt, problema proiectării asumării

obligaţiilor doar după încheierea Actului adiţional, excluzând astfel, obligaţiile financiare

anterioare, aşa cum sunt şi cele cuprinse în contractele încheiate cu reclamanţii, tinde la

repudierea acestor contracte şi, prin aceasta, a clauzelor compromisorii, ceea ce ar conduce

la ceea ce pârâta apelantă declară sub titlu de convenţie nevalabilă în virtutea legii române.

Or, nevalabilitatea convenţiei de arbitraj nu se referă la inexistenţa acesteia, ci la lipsirea

unei astfel de convenţii de cerinţele de validitate prevăzute de lege, condiţii examinate deja.

Cel de-al treilea caz invocat de pârâtă pentru a obţine refuzul/respingerea cererii de

recunoaştere şi executare a hotărârilor arbitrale străine pronunţate de Tribunalul Arbitral

Baschetbalistic de la Geneva, formulat în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel se referă la

caracterul nearbitrabil al litigiului, pentru considerente care privesc regimul juridic de dreptul

muncii al contractelor încheiate de reclamanţi cu H… Timişoara.

În primul rând, caracterul arbitrabil al litigiului a fost examinat de Tribunalul Arbitral

Baschetbalistic de la Geneva, în temeiul principiului de drept internaţional privat Kompetenz

– Kompetenz, prin intermediul căruia tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă

pentru a soluţiona diferendul supus judecăţii sale.

Tribunalul Arbitral Baschetbalistic a constatat că în temeiul convenţiei arbitrale

încheiată de reclamanţi are competenţa de a soluţiona litigiului pe calea arbitrajului, în pofida

apărărilor formulate în acel cadru procesual de către pârâta apelantă.

În faţa instanţelor naţionale, aceeaşi pârâtă revine cu punerea în discuţie a caracterului

nearbitrabil al litigiului, însă, pe alte temeiuri şi anume, a calificării raporturilor contractuale

dintre reclamanţi şi H… Timişoara ca fiind raporturi de muncă, iar prin aceasta raporturi

supuse legislaţiei dreptului muncii.

42

Curtea relevă mai întâi, că problema de drept supusă calificării nu este reprezentată de

natura litigiului, dacă acesta este de dreptul muncii sau de drept civil (stricto sensu), ci dacă

litigiul este susceptibil de a fi soluţionat pe calea arbitrajului sau, în mod exclusiv, de o

instanţă statală.

Rezolvarea acestei calificări juridice este dată de dispoziţiile naţionale cuprinse în art.

542 alin. (1) C.pr.civ., care statuează că: ,, Persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu

pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care

privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie,

precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună” şi în art. 543 alin. (1) C.pr.civ.

potrivit căruia ,,arbitrajul poate fi încredinţat, prin convenţia arbitrală, uneia sau mai multor

persoane, învestite de părţi sau în conformitate cu acea convenţie să judece litigiul şi să

pronunţe o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii

învestiţi constituie, în sensul dispoziţiilor prezentei cărţi, tribunalul arbitral”.

Rezultă că legea naţională stabileşte regula libertăţii de opţiune a persoanelor de a

încredinţa arbitrajului litigiile ivite între ele, indicând excepţiile de la această regulă, aşa cum

sunt cele referitoare la cauzele privind starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea

succesorală, relaţiile de familie, precum şi la drepturile asupra cărora părţile nu pot dispune.

Niciuna dintre aceste excepţii nu este incidentă în litigiul pendinte arbitrajului.

Invocarea de către pârâta-apelantă a jurisdicţiei speciale asupra litigiilor de muncă în

dreptul naţional, reprezentat de Codul muncii, este relevantă doar pentru determinarea

competenţei instanţelor judecătoreşti statale, în soluţionarea conflictului de competenţă

materială, în raport cu calificarea naturii raportului juridic născut din contractul încheiat între

angajator şi salariat sau, după caz, între prestatorul de servicii şi antreprenor, pentru a

identifica cadrul contractual specific al obligaţiilor părţilor şi, în continuare, determinarea

competenţei materiale, speciale, pentru litigii de muncă, respectiv, competenţei materiale de

drept comun, pentru litigii civile, după cum raporturile părţilor privesc un contract de muncă

sau, după caz, un raport de prestări servicii.

Caracterul arbitrabil al litigiului având obiect pretenţii băneşti nu este înlăturat de

calificarea contractelor încheiate de reclamanţi ca fiind contracte de muncă întrucât numai

această calificare nu înlătură dreptul de opţiune pentru soluţionarea pretenţiilor reclamate pe

calea arbitrajului, un astfel de drept fiind permis de art. 542 alin. (1) C.pr.civ., iar dispoziţiile

Codului muncii nu îl interzic. Pretenţiile deduse soluţionării de reclamanţi pe calea

arbitrajului internaţional special creat pentru sportivii care activează în cadrul cluburilor

afiliate Federaţiilor Naţionale, nu sunt derivate din drepturi asupra cărora aceşti sportivi nu

pot să dispună, indiferent că izvorul contractual al unor asemenea pretenţii are natura unor

raporturi de muncă sau de prestări de servicii (sportive).

Astfel fiind, Curtea pentru considerentele mai sus expuse a respins apelul pârâtei ca

nefondat.

43

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

§. Dreptul asigurărilor sociale

5. Decizie privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de drepturi

prevăzute de legile cu caracter special. Obligaţia de indicare a textului legal justificativ

al obligaţiei fiscale

Legea nr. 263/2010: art. 179

Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală: art. 49 alin. (3)

Prin neidentificarea naturii indemnizaţiei lunare primite de reclamant, pentru care

există obligaţia calculării şi reţinerii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, şi

neindicarea temeiului legal care autorizează casa judeţeană de pensii să calculeze, să reţină

şi să vireze obligaţia fiscală stabilită de legislaţia în vigoare la data efectuării plăţii,

concomitent cu neindicarea textului legal justificativ al obligaţiei fiscale, reclamantului i s-a

produs o vătămare constând în imposibilitatea cunoaşterii raţiunii pentru care s-a emis actul

administrativ atacat. Manifestarea de voinţă a autorităţii competente, exprimată într-o formă

rudimentară şi lacunară, pune reclamantul în incapacitatea de a aprecia în deplină

cunoştinţă de cauză asupra legalităţii actului de imputare şi implicit asupra pertinenţei

obligaţiei fiscale conţinute, reclamantul fiind nevoit să promoveze demersuri administrative şi

judiciare pentru a verifica legalitatea demersului iniţiat de casa de pensii.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 326 din 19 aprilie 2019,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin sentinţa civilă nr. 1492/7.11.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

1496/30/2018, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A..., împotriva pârâtei

Casa Judeţeană de Pensii Publice Timiş, având ca obiect contestarea deciziei privind

recuperarea sumelor încasate necuvenit, sens în care s-a anulat Decizia pârâtei nr.

[…]/20.03.2018, fiind respinsă cererea reclamantului se suspendare a executării silite a

deciziei menţionate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin Decizia nr.

[…]/20.03.2018, pârâta a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de a restitui suma de 452

lei încasată necuvenit, iar reclamantul a contestat această hotărâre, în primul rând, pentru

nemotivarea ei în drept.

Analizând decizia contestată, tribunalul a reţinut că acest înscris nu cuprinde motivele

de drept pe care se întemeiază, în cuprinsul deciziei menţionându-se că în perioada

01.11.2017 – 31.03.2018 reclamantul a încasat drepturi prevăzute de legi cu caracter special,

fără a i se reţine sumele reprezentând contribuţia de sănătate.

44

În schimb, în aceeaşi decizie nu se precizează ce fel de indemnizaţie a încasat

reclamantul şi temeiul de drept în baza căruia el datora contribuţie la bugetul asigurărilor

sociale de sănătate.

În decizie sunt indicate art. 172 – 173 din O.G. nr. 92/2003 – act normativ abrogat şi

art. 153 lit. i), respectiv art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, însă acestea cuprind norme

de procedură privind contestaţia la executare şi competenţa de soluţionare a acesteia.

S-a mai reţinut că Decizia pârâtei nr. […]/20.03.2018 a fost emisă în temeiul art. 179

alin. (1) din Legea nr. 263/2010 şi, deşi acest text de lege nu prevede obligativitatea motivării

în drept a deciziei de recuperare, această condiţie decurge din principiul legalităţii emiterii

actelor administrative.

Prima instanţă a indicat şi faptul că obligativitatea motivării deciziilor emise de casele

de pensii decurge şi din prevederile art. 106 din Legea nr. 263/2010.

Instanţa a reţinut că pârâta este o instituţie de drept public, participând la administrarea

sistemului public de pensii, aşa cum rezultă din întreaga economie a prevederilor Legii nr.

263/2010, iar art. 181 alin. (3) din actul normativ menţionat prevede că: „(3) În cazul în care

se constată că recuperarea debitului conform prevederilor alin. (1) şi (2) nu se poate face în

termenul general de prescripţie de 3 ani, casa teritorială de pensii transmite titlul executoriu

organului fiscal central, în vederea punerii în executare silită, potrivit dispoziţiilor Codului de

procedură fiscală”.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că decizia contestată reprezintă un act administrativ

fiscal, astfel că el trebuia motivat atât în fapt cât şi în drept.

S-a mai arătat că motivarea asigură transparenţa în emiterea actelor administrative şi

constituie o garanţie împotriva abuzului, a arbitrariului din partea instituţiilor publice, iar un

act administrativ motivat dă posibilitatea cunoaşterii şi aprecierii de către destinatar a

temeiniciei acestuia, iar pe de altă parte, permite exercitarea controlului judiciar sub aspectul

legalităţii sale.

În absenţa motivării, destinatarul actului administrativ nu îşi poate face o apărare

eficientă, adecvată, încălcându-i-se, astfel, dreptul la apărare şi la un proces echitabil –

componente ale principiului accesului liber la justiţie.

Totodată, în cadrul controlului judiciar, instanţa de judecată nu poate cenzura un astfel

de act sub aspectul legalităţii sale, întrucât nu este cunoscut raţionamentul care a stat la baza

emiterii lui.

Tribunalul a reţinut, de asemenea, că motivarea actelor administrative reprezintă şi o

componentă a obligaţiei autorităţilor publice de a informa în mod corect destinatarii acestora,

fiind invocat în acest sens art. 31 alin. (2) din Constituţia României şi art. 41 alin. (1) şi (2)

din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

În concluzie, prima instanţă a reţinut că în speţa de faţă decizia contestată nu se supune

exigenţelor informării şi motivării, potrivit dispoziţiilor legale menţionate.

Condiţia motivării nu este îndeplinită prin aducerea la cunoştinţa destinatarului a

acestei motivări ulterior emiterii actului – în speţa de faţă prin întâmpinare, întrucât

exercitarea controlului judiciar al acestuia se face în raport cu împrejurările concrete existente

la data emiterii sale, neexistând certitudinea că motivele prezentate ulterior reprezintă chiar

raţionamentele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat actul contestat.

45

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a reţinut că Decizia pârâtei nr.

[…]/20.03.2018 este lovită de nulitate şi, în consecinţă, a admis în parte acţiunea, anulând

Decizia pârâtei nr. […]/20.03.2018.

Reţinând că cererea reclamantului de suspendare a executării silite a Deciziei nr.

[…]/20.03.2018 a rămas fără obiect, Tribunalul Timiş a respins acest petit.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş,

solicitând admiterea apelului şi, în temeiul art. 480 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind

Codul de procedură civilă, schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii în

totalitate a acţiunii reclamantului.

În motivarea apelului, s-a arătat că reclamantul-intimat beneficiază de pensie pentru

limită de vârstă şi de indemnizaţie lunară prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. o) din Legea nr.

341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, adică indemnizaţie lunară, adăugată la

pensia pentru limită de vârstă, reclamantul-intimat având titlul de Luptător pentru Victoria

Revoluţiei din Decembrie 1989 - Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite, titlu prevăzut la

art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 4 din Legea nr. 341/2004 a recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei

Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din

noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni -

august 1977, cu modificările şi completările ulterioare.

Plata celor două categorii de drepturi băneşti, al căror beneficiar este reclamantul-

intimat, s-a efectuat începând cu data de 01.11.2017 de Casa Locală de Pensii Lugoj, în a

cărei evidenţă au fost transferate de la Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin dosarul de

pensie şi cel de indemnizaţie de revoluţionar ale reclamantului-intimat, întrucât acesta şi-a

schimbat domiciliul stabilindu-se în localitatea Lugoj, astfel cum rezultă din adresa nr. […]

din 31.08.2017 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin către Casa Locală de Pensii

Lugoj.

Pentru preluarea în plată, începând cu data de 01.11.2017, a pensiei şi a indemnizaţiei

lunare de revoluţionar, Casa Locală de Pensii Lugoj a emis Decizia nr. […]/08.11.2017

privind revizuirea pensiei pentru limită de vârstă şi Decizia nr. […]/05.12.2017 pentru

acordarea indemnizaţiilor prevăzute de Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române

din Decembrie 19B9 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din

noiembrie 1987, nr. 341/2004.

Prin Decizia nr. […]/20.03.2018 privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu

titlu de drepturi prevăzute de legile cu caracter special s-a stabilit în sarcina reclamantului-

intimat debitul în cuantum total de 452 lei reprezentând contribuţie de asigurări sociale de

sănătate încasată de către reclamantul-intimat în perioada 01.11.2017 - 31.03.2018, care nu a

fost reţinută din indemnizaţia lunară prevăzută la art. 5 alin. (1= lit. o) din Legea nr. 341/2004

a recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, pentru revolta

muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească

anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977, cu modificările şi completările

ulterioare.

Pârâta-apelantă a arătat că Decizia nr. 96952/20.03.2018 cuprinde motivele de fapt şi

de drept care au determinat emiterea acestei decizii de debit, respectiv faptul că în perioada de

la 01.11.2017 până la 31.03.2018 s-au plătit si încasat necuvenit drepturi în sumă totală de

46

452 lei, determinată conform buletinului de calcul anexat, reprezentând contribuţie sănătate,

plata necuvenită a drepturilor fiind generată de încasarea de către reclamantul-intimat a

indemnizaţiei lunare fără reţinerea acestei contribuţii de asigurări sociale de sănătate. În

cuprinsul Deciziei nr. […]/20.03.2018 este menţionat si temeiul legal în baza căruia s-a

constituit debitul în sarcina reclamantului-intimat.

Invocând dispoziţiile art. 142 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr.

263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, norme aprobate prin H.G. nr. 257/2011 şi

prevederile art. 154 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu

modificările şi completările, apelanta a subliniat că de la plata contribuţiei de asigurări sociale

de sănătate sunt exceptate persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1 din Legea nr.

341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru drepturile băneşti acordate de

această lege, iar reclamantul-intimat nu se regăseşte în categoria de persoane fizice exceptate

de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, întrucât art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1 din

Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la persoanele cărora li

s-a acordat titlul de Luptător pentru Victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 - Luptător Rănit.

Reclamantul-intimat a obţinut titlul prevăzut la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 4 din Legea

nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv titlul de Luptător pentru

Victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 - Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite, potrivit

Certificatului seria […] - […] nr. […] eliberat la data de 08.12.2009, anexat în copie.

În susţinerea legalităţii şi temeiniciei Deciziei nr. […]/20.03.2018 privind recuperarea

sumelor încasate necuvenit cu titlu de drepturi prevăzute de legile cu caracter special, apelanta

a invocat dispoziţiile art. 179 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 43 alin. (2) din Legea nr. 341/2004,

cu modificările şi completările ulterioare.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; art.

142 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de

pensii publice, norme aprobate prin H.G. nr. 257/2011; art. 179 alin. (1) din Legea nr.

263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare;

art. 154 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi

completările ulterioare; art. 43 alin. (2) din Legea nr. 341/2004 a recunoştinţei pentru victoria

Revoluţiei Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la

Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului -

Lupeni - august 1977, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin întâmpinare, reclamantul A... a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi

menţinerea sentinţei civile apelate ca temeinică şi legală.

Reclamantul-intimat a arătat că Decizia nr. […]/20.03.2018 emisă de Casa Judeţeană

de Pensii Timiş nu conţine decât temeiuri de drept care precizează doar procedura emiterii

unei asemenea decizii, nefiind menţionat niciun temei de drept care să arate că această

indemnizaţie acordată reclamantului în baza Legii nr. 341/2004 s-ar încadra în condiţiile ce

permit a fi considerată venit, deci pe cale de consecinţă a putea fi reţinut CASS, CAS, etc.

Un alt aspect invocat de intimat în apărare priveşte faptul că apelanta a indus în eroare

instanța de judecată afirmând că „reclamantul intimat a obţinut titlul prevăzut la art. 3 alin. (1)

47

lit. b) pct. 4 din Legea nr. 341/2004”, în situaţia în care art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

341/2004 nu are decât 3 puncte, punctul 4 neexistând în lege, iar reclamantul a obţinut titlul în

baza Legii nr. 341/2004, art. 3 alin. (1) lit. b pct. 3, nu punctul 4, aşa cum a susţinut nelegal şi

nedovedit Casa Judeţeană de Pensii Timiş.

Astfel, în opinia intimatului toate argumentările apelante pârâte pe textul de lege

invocat/precizat de aceasta, nu au nici un temei de drept. (...)

Examinând apelul declarat de pârâtă, prin prisma motivelor invocate, precum şi a

actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor 466 şi următoarele C.pr.civ., se reţin următoarele:

Instanța de apel constată că în mod corect a apreciat tribunalul că decizia de debit

contestată este nelegală, fiind emisă de apelanta intimată cu încălcarea prevederilor legale

care edictează în materie obligativitatea motivării deciziilor emise de casele judeţene de

pensii.

Astfel, prin demersul judiciar pendinte, reclamantul A... a contestat decizia nr.

[…]/20.03.2018 privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de

asigurări sociale, antamând atât aspecte de nelegalitate ale deciziei contestate cât şi de

netemeincie. Primordial reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei din perspectiva

neîndeplinirii de către Casa Judeţeană de Pensii Timiş a obligaţiei de motivare a deciziei,

consecutiv precizării temeiului de drept care a stat la baza emiterii ei, aceste vicii ale actului

administrativ repudiat punându-l pe reclamant în imposibilitatea cunoaşterii raţiunii emiterii

actului administrativ atacat.

Se observă că decizia de recuperare debit contestată a fost emisă în temeiul art. 179

din Legea nr. 263/2010, text de lege care consacră normativ o cale procedurală specială, pusă

la dispoziţia instituţiei care administrează sistemul public de pensii, şi anume aceea a emiterii

unui titlu executoriu pentru recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de

asigurări sociale de la beneficiari, sume plătite prin intermediul caselor de pensii. Norma

specială conţinută în 179 se completează cu prevederile Codului de procedură fiscală în

materie, astfel cum dispune art. 181 alin. (2) din Legea nr. 263/2010. Aceasta deoarece

debitele provenite din prestaţii de asigurări sociale sunt venituri publice aparţinând bugetului

asigurărilor sociale de stat şi nu decurg dintr-un raport juridic de drept privat, căruia să i se

aplice dispoziţiile de drept comun.

În aceste condiţii, dispoziţiile art. 179 din Legea nr. 263/2010 pot constitui temei

juridic pentru recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale,

numai în contextul coroborării lor cu dispoziţiile corespunzătoare din Codul de procedură

fiscală referitoare la conţinutul titlului executoriu.

Dispoziţiile relevante din Codul de procedură fiscală, din perspectiva materiei

analizate, sunt cele cuprinse în art. 226 alin. (6) şi (8) şi art. 46 alin. (2) C.pr.fisc.

Sancţiunea nerespectării condiţiilor relative la conţinutul actului administrativ este

prevăzută în mod expres în 49 C.pr.fisc. şi constă în nulitatea actului administrativ, care este o

nulitate absolută expresă în cazurile reglementate în alin. (1) al textului legal sau o nulitate

relativă aplicabilă în cazul actelor administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi

legale decât cele prevăzute la alin. (1), care vizează încălcarea prevederilor legale privind

competenţa, necuprinderea în actul administrativ a elementelor referitoare la numele,

48

prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori

denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii

persoanei împuternicite a organului fiscal, precum şi organul fiscal emitent, sau, în sfârşit,

actul administrativ este afectat de o gravă şi evidentă eroare.

Aceste dispoziţii de drept comun prevăzute în Codul de procedură fiscală completează

normele cu caracter procedural cuprinse în art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 şi de altfel

şi celelalte dispoziţii procedurale din legea pensiilor care au caracterul unor norme speciale,

derogatorii de la dispoziţiile de drept comun, şi care se completează cu acestea din urmă,

numai în măsura în care nu este contrazisă raţiunea instituirii lor.

În consecinţă, raportând dispoziţiile legale anterior detaliate la conţinutul actului de

imputare emis de Casa Judeţeană de Pensii Timiş, Curtea constată că prin neidentificarea

naturii indemnizaţiei lunare primite de reclamant pentru care există obligaţia calculării şi

reţinerii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate şi neindicarea temeiului legal care

autorizează casa judeţeană de pensii să calculeze, să reţină şi să vireze obligaţia fiscală

stabilită de legislaţia în vigoare la data efectuării plăţii, concomitent cu neindicarea textului

legal justificativ al obligaţiei fiscale, reclamantului i s-a produs o vătămare constând în

imposibilitatea cunoaşterii raţiunii pentru care s-a emis actul administrativ atacat.

Manifestarea de voinţă a autorităţii competente, exprimată într-o formă rudimentară şi

lacunară, pune reclamantul în incapacitatea de a aprecia în deplină cunoştinţă de cauză asupra

legalităţii actului de imputare şi implicit asupra pertinenţei obligaţiei fiscale conţinute,

reclamantul fiind nevoit să promoveze demersuri administrative şi judiciare pentru a verifica

legalitatea demersului iniţiat de casa de pensii.

Se impune a fi menţionat că indicarea în cuprinsul deciziei de recuperare a art. 179 din

legea pensiilor nu e de natură să complinească exigenţele legale anterior enunţate, câtă vreme

prin prevederea în sarcina autorităţii fiscale a obligaţiei de a insera în actul administrativ

temeiul legal legiuitorul nu a avut în vedere temeiul legal al puterii executorii a titlului, care

este acelaşi în toate deciziile de recuperare, ci evident temeiul legal justificativ al impunerii

obligaţiei fiscale în sarcina contribuabilului, în cazul de faţă textul legal care obligă

reclamantul să achite contribuţia de asigurări sociale de sănătate pentru drepturile băneşti

primite în baza Legii nr. 341/2004. Că este aşa rezultă cu deosebită evidenţă din conţinutul

art. 226 alin. (6) C.pr.fisc. în care legiuitorul a individualizat în mod expres obligaţia

organului fiscal de a insera în titlul executoriu temeiul legal al puterii executorii a titlului

distinct de temeiul legal prevăzut de art. 46 C.pr.fisc.

Se observă că o motivare corespunzătoare s-ar fi impus cu atât mai mult cu cât

reclamantul este beneficiar a două categorii de drepturi băneşti achitate prin intermediul casei

judeţene de pensii, respectiv pensie pentru limită de vârstă şi indemnizaţie de revoluţionar,

fiecare cu un regim juridic distinct, art. 154 din Codul fiscal exceptând de la plata contribuţiei

de asigurări sociale de sănătate doar persoanele fizice care au calitatea de pensionari, pentru

veniturile din pensii.

Pe de altă parte, o motivare corectă a actului administrativ s-ar fi impus şi din

perspectiva puterii executorii a acestuia, conferită de art. 179 alin. (3) din Legea nr. 263/2010,

care califică decizia de recuperare ca fiind titlu executoriu, titlu care în cazul de speţă nu s-a

fundamentat pe o decizie anterioară lămuritoare de suspendare sau sistare a drepturilor

49

acordate, având în vedere că dreptul la indemnizaţia de asigurări sociale nu a suferit nicio

modificare, astfel cum a arătat instituţia apelanta. Într-adevăr, nu au fost încălcate prevederile

art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, neaflându-ne în situaţia în care trebuia să se

mai emită o decizie de revizuire a drepturilor reclamantului, întrucât nu a intervenit nicio

modificare a cuantumului indemnizaţiei achitate acestuia, în discuţie fiind numai contribuţia

de asigurări sociale de sănătate care nu a fost reţinută la data plăţii indemnizaţiei.

Este de netăgăduit că motivarea actului administrativ constituie o garanţie împotriva

arbitrariului organului emitent şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică

sau se suprimă drepturi ori situaţii juridice individuale şi subiective. Motivarea unei decizii

administrative trebuie să conţină elementele de fapt şi de drept care să permită destinatarilor,

pe de o parte, să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă

posibilă exercitarea controlului de legalitate.

De altfel şi în jurisprudenţa comunitară se reţine că motivarea trebuie să fie adecvată

actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia

care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească

motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competente să efectueze

revizuirea actului (cauza C-367/95, Comisia/Sytraval şi Brink's France SARL).

Cum orice act producător de consecințe juridice trebuie să respecte cerințele prevăzute

de lege pentru încheierea lui valabilă, decizia de recuperare debit emisă de instituţia intimată

neconstituind o excepţie de la această regulă, Curtea constată că în procedura de recuperare a

creanţelor aparţinând bugetului asigurărilor sociale de stat Casa Judeţeană de Pensii Timiş

trebuia să respecte cerinţele de motivare a titlului executoriu emis pentru a conferi

transparenţă şi previzibilitate drepturilor beneficiarilor sistemului public de pensii,

insuficienţa motivării echivalând cu o lipsă a motivării actului emis, de natură a atrage

anularea actului administrativ, conform art. 49 alin. (3) C.pr.fisc.

Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază că tribunalul a făcut o justă interpretare a

textelor legale incidente raportate la situaţia de fapt dedusă judecăţii, motiv pentru care, în

temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ. instanţa a respins apelul ca neîntemeiat, menţinând soluţia

primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.

§. Dreptul muncii

6. Încetarea de drept a contractului individual de muncă, în considerarea

îndeplinirii condiţiilor de pensie pentru limită de vârstă. Necesitatea unei manifestări

ferme, neechivoce a opțiunii de continuare a raporturilor de muncă până la împlinirea

vârstei de 65 de ani.

Codul muncii: art. 56 alin. (1) lit. c)

Codul civil: art. 1270, art. 1325

Aplicarea principiilor referitoare la inegalitatea de şanse dintre bărbaţi şi femei şi

interzicerea oricărei discriminări pe criterii de sex în ceea ce priveşte condiţiile de muncă,

50

trebuia fundamentată pe o manifestare de voinţă neechivocă a reclamantei în sensul

continuării raporturilor de muncă, care să constituie premisa recunoaşterii dreptului la

muncă în favoarea reclamantei în coordonatele contractului de muncă iniţial.

Odată exprimată opţiunea de încetare a contractului de muncă începând cu data de 1

septembrie 2018, retragerea acestei opţiuni se putea realiza numai în condiţiile respectării

principiului irevocabilităţii efectelor actului juridic ceea ce înseamnă ca actului unilateral să

nu i se poată pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, venită din partea

autorului actului. Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a actului juridic,

fiind o consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 473 din 28 mai 2019,

rezumată de judecător dr. Carmen Puşa Pârvulescu)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 12.09.2018, reclamanta

A... a solicitat anularea deciziei nr. 36/31.08.2018 a pârâtului Liceul Teoretic B... privind

încetarea contractului de muncă nr. 421/2002, obligarea pârâţilor Inspectoratul Şcolar

Judeţean Arad şi Liceul Teoretic B... să menţină contractul de muncă până la vârsta de 65 ani

pe postul de profesor titular cu gradul didactic I la Liceul Teoretic B…, Catedra de Educaţie

tehnologică şi obligarea pârâţilor să plătească toate drepturile salariale corespunzătoare

acestui post de la 01.09.2018 până la data reîncadrării efective.

Prin încheierea de ședință din data de 02.11.2018 pronunțată în dosarul nr.

[...]/108/2018, Tribunalul Arad a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a

Inspectoratului Şcolar Judeţean Arad ca neîntemeiată, invocând dispoziţiile art. 267 din Codul

muncii şi art. 36 Cod civil, a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a acestui pârât.

Prin sentinţa civilă 46/25.01.2019 pronunţată în dosarul nr. [...]/108/2018, Tribunalul

Arad a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta A..., în contradictoriu cu pârâţii Liceul

Teoretic B... şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad, având ca obiect anulare act.

De asemenea, instanţa a anulat decizia nr. 36/31.08.2018, privind încetarea

contractului de muncă nr. 421/2002, încheiat între reclamantă şi pârâtul Liceul Teoretic B…,

ca fiind nelegală; a obligat pârâţii la reîncadrarea reclamantei pe postul deţinut anterior

încetării contractului nr. 421/2002, de profesor titular gradul didactic I, până la vârsta de 65

ani; a obligat pârâtul Liceul Teoretic B... la plata către reclamantă a drepturilor salariale

începând cu data de 01.09.2018, până la data reîncadrării efective pe post; a obligat pârâţii la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a avut calitatea de cadru

didactic la Liceul Teoretic B…, începând cu anul 2002, conform dispoziţiei nr. 131/2002

emisă de pârâtul Liceul Teoretic B…, activitate pe care a desfăşurat-o până în 31.08.2018,

dată la care prin decizia 36/31.08.2018 i-a încetat de drept contractul de muncă, în

considerarea îndeplinirii condiţiilor de pensie pentru limită de vârstă.

Înainte de depunerea cererii pentru acordarea dreptului la pensie, reclamanta luând act

de decizia nr. 387/05.06.2018 a Curţii Constituţionale publicată în M.O. nr. 642/24.07.2018, a

solicitat pârâtului Liceul Teoretic B... să-i permită continuarea activităţii pe acest post,

51

invocând dispoziţiile art. 56 alin. (l) lit. c) din Codul muncii coroborat cu decizia nr.

387/05.06.2018 a Curţii Constituţionale publicată în M.Of. nr. 642/24.07.2018. Solicitarea

reclamantei a fost însă refuzată, atât pârâtul de ordinul I, cât şi cel de ordinul II- Inspectoratul

Şcolar Judeţean Arad, considerând că efectele deciziei pronunţată de către instanţa de

contencios constituţional, nu îi sunt aplicabile reclamantei. În acest context, la data de

31.08.2018, pârâtul I a emis decizia pe care reclamanta a contestat-o, act prin care s-a

constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al acesteia.

Instanţa a reţinut de asemenea că, la 1 septembrie 2018, reclamanta, avea vârsta de 61

ani şi 4 luni cu o vechime în muncă de 30 ani, 11 luni şi 16 zile, îndeplinind condiţiile pentru

pensie pentru limită de vârstă.

Instanţa de judecată a analizat incidenţa efectelor deciziei nr. 387/2018 referitoare la

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr.

263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice şi ale art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, dat fiind faptul că reclamantei i-a încetat contractul de

muncă de drept, în considerarea îndeplinirii condiţiilor de vârstă standard pentru pensionare.

Considerentele analizate de către instanţa de contencios constituţional au vizat un

tratament discriminatoriu pe criterii de sex reţinându-se o situaţie discriminatorie în raport cu

bărbaţii, al căror contract individual de muncă încetează la o vârstă mai înaintată, fiind afectat

în subsidiar un drept fundamental al femeii, respectiv dreptul la muncă. În acord cu

jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională a admis excepţia

de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 -

Codul muncii şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care sintagma

„condiţii de vârstă standard” nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea

executării contractului individual de muncă, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la

împlinirea vârstei de 65 de ani.

Analizând succesiunea evenimentelor prin prisma petitelor formulate în procedura

necontencioasă, instanţa a reţinut că reclamanta într-adevăr a făcut demersuri în sensul

pensionării. Din această perspectivă instanţa a reţinut că reclamanta a avut convingerea

încetării activităţii, procedând de o manieră neechivocă în acest sens, până la momentul în

care a luat act de decizia instanţei de contencios constituţional. Ulterior datei de 24 iulie 2018,

data publicării în M.Of. a Deciziei nr. 387/2018, a formulat însă către Inspectoratul Judeţean

Şcolar Arad, o cerere, solicitând menţinerea în activitate până la vârsta de 65 ani, manifestând

o intenţie contrară demersurilor anterioare.

În acest sens, atât pârâtul de ordinul I, cât şi cel de ordinul 2, în mod oarecum justificat

de legislaţia specifică, au opinat asupra netemeiniciei cererii petentei, invocând că efectele

deciziei pronunţată de către instanţa de contencios constituţional nu îi sunt aplicabile

reclamantei.

În acord cu cele reţinute mai sus, argumentul pe care s-a întemeiat apărarea pârâţilor,

s-a bazat pe ipoteza în care reclamanta a optat pentru pensie, acest aspect conducând de iure la

încetarea contractului individual de muncă, pentru ca ulterior dreptului la muncă să fie

exercitat numai după încheierea unui nou contract de muncă, dacă angajatorul consimte în

acest sens.

52

Această situaţie însă nu se circumscrie în cauza dedusă judecăţii dat fiind faptul că

reclamanta a optat pentru continuarea raportului de muncă până la împlinirea vârstei de

pensionare prevăzute de lege pentru bărbaţii, înaintea unui demers la Casa Judeţeană de Pensii

Arad.

În acest sens, instanţa a reţinut că manifestarea reclamantei era cunoscută de către ISJ

la data atribuirii postului acesteia prin transfer unui alt cadru didactic, aşa cum rezultă din

încheierea de şedinţă din 27.07.2018, conform căreia reprezentanta ISJ afirmă că se ştia de

cererea reclamantei de a fi menţinută în activitate (fila 176-177 dosar).

Instanţa a amintit că o persoană care optează pentru dreptul la pensie trebuie într-

adevăr să parcurgă şi o procedură administrativă, dar ce este relevant, că această persoană

trebuie să se manifeste neîndoielnic în acest scop. În consecinţă, este irelevant că reclamanta a

făcut demersuri în vederea stabilirii dreptului la pensie, atâta timp cât nu a înţeles să solicite

autorităţii competente, printr-o cerere, acest drept.

Astfel, pentru toate aceste considerente reţinute, în temeiul deciziei 387/2018 a Curţii

Constituţionale, ale art. 6 Cod civil, art. 398 C.pr.civ., tribunalul a admis contestaţia

reclamantei.

Împotriva acestei sentințe şi a încheierii de şedinţă din data de 02.11.2018 a declarat

apel pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în

totalitate a sentinţei apelate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a

Inspectoratului Şcolar Judeţean Arad şi respingerii cererii de chemare în judecată depusă de

reclamanta A....

În motivare, pârâtul a arătat că a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a

Inspectoratului Şcolar Judeţean Arad, întrucât, aşa cum rezultă din contractul de muncă nr.

421/2012 invocat de reclamantă, angajatorul este unitatea de învăţământ - Liceul Teoretic B...

cu care aceasta a încheiat raportul de muncă şi nu inspectoratul şcolar. La data angajării

reclamantei la Liceul Teoretic B…, în anul 2002, în baza Dispoziţiei ISJ Arad nr. 131/2002,

inspectoratele şcolare judeţene erau organe deconcentrate în subordinea Ministerului

Educaţiei Naţionale, cu atribuţii clar prevăzute în art. 142 din Legea învăţământului nr.

84/1995 cu modificările şi completările ulterioare, printre care cea de a coordona încadrarea

unităţilor de învăţământ cu personal didactic necesar, neavând în schimb calitatea de angajator

în sensul art. 10 şi 14 din Codul muncii, motiv pentru care între inspectoratul şcolar şi cadrele

didactice nu s-au născut raporturi de muncă. Acestea au putut lua fiinţă între directorul unităţii

de învăţământ şi cadrele didactice, potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind

Statutul personalului didactic, întrucât angajarea pe post se face de către directorul unităţii de

învăţământ, pe baza deciziei de repartizare semnată de Inspectoratul şcolar general.

În sarcina inspectoratelor şcolare nu se regăsesc atribuţii privind salarizarea

personalului didactic sau angajarea efectivă a acestuia. Doar atribuţiile enumerate la Art. 142

lit. b) din Legea învăţământului (asigură aplicarea legislaţiei în organizarea, conducerea şi

desfăşurarea procesului de învăţământ) şi art. 142 lit. g) (coordonează încadrarea unităţilor de

învăţământ cu personal didactic necesar, în conformitate cu prevederile Statutului

personalului didactic) s-au apropiat de problematica derulării raporturilor de muncă ale

cadrelor didactice, însă nu într-un mod suficient de specific pentru a putea justifica în speţă

calitatea procesuală pasivă a pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean. Astfel, nu există vreo

53

formă de implicare efectivă a ISJ ARAD în încheierea contractului individual de muncă al

reclamantei cu unitatea de învăţământ, iar repartizarea personalului didactic la diversele

unităţi de învăţământ, făcută de inspectoratul şcolar, nu reprezintă decât o condiţie prealabilă

încheierii contractului de muncă.(...)

În speţa de faţă, nu se poate reţine culpa pârâţilor, Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad

şi Liceul Teoretic B... în condiţiile în care reclamanta intimată deşi şi-a manifestat intenţia

certă, fără echivoc, încă din luna ianuarie 2018 că nu mai doreşte menţinerea ca titular peste

vârsta standard de pensionare, ci doreşte pensionarea pentru limită de vârstă, nu a mai depus

ulterior cererea de pensionare şi actele doveditoare pentru acordarea pensiei şi la Casa de

Pensii Arad. De asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nr. 387/2018 produce efecte pentru

viitor, de la data publicării în Monitorul Oficial al României şi vizează exclusiv interpretarea

şi aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (l) lit. c) din Legea nr. 53/2003 şi nu prevederile din

Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011. Pe cale de consecinţă, Decizia CCR nr. 387/2018 nu se

pronunţă asupra prevederilor art. 284 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011; mai mult decât

atât Curtea Constituţională respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că

acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

În drept, a invocat art. 36 şi art. 470, art. 471, art. 476, art. 479, art. 480 alin. (2) Cod

procedură civilă, art. 95 alin. (l), Art. 97 alin. (2), Art. 284 alin. (1)-(2), art. 261-262 din

Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, art. 52-53 şi

art. 55 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2, art. 4, art. 28

şi 74-79 din Metodologia - cadru privind mobilitatea personalului didactic în anul şcolar

2018-2019, aprobată prin Ordinul MEN nr. 5485/2017, cu modificările şi completările

ulterioare, art. 10, art. 14, art. 56 alin. (l) lit. c), art. 267 din Legea nr. 53/2003, republicată şi

Decizia Curţii Constituţionale nr. 387/2018, O.U.G. nr. 96/2018.

Împotriva sentinței a declarat apel şi pârâtul Liceul Teoretic B…, solicitând admiterea

apelului şi schimbarea în totalitate a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii cererii de

chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivare a arătat că decizia nr. 36 din 31.08.2018 privind încetarea contractului de

muncă al doamnei A... cu Liceul Teoretic B... a fost emisă ca urmare a cererii depuse chiar de

reclamantă la unitatea pârâtă, cerere înregistrată cu nr. 2044/31.08.2018, prin care solicită

extras din Revisal în vederea întocmirii dosarului de pensionare începând cu data de

01.09.2018. Dorinţa de a se pensiona, exprimată în cererea din 31 august 2018, a devenit

activă de la acea dată şi a anulat în mod categoric dorinţa anterioară de a continua activitatea.

Pentru facilitatea înţelegerii a tot ceea ce s-a întâmplat în cauza de faţă, pârâtul a

prezentat punctual, în ordine cronologică, toate evenimentele care au avut loc:

- 22.01.2018 – reclamanta a depus la Liceul Teoretic B... cererea nr. 150/22.01.2018

pentru eliberarea acordului privind încetarea contractului de muncă în vederea pensionării la

vârsta standard (la 01.09.2018 împlinea 61 de ani, 4 luni şi 13 zile şi un stagiu de cotizare de

30 de ani şi 11 luni) - fila 1;

- 23.01.2018 – reclamanta a depus cerere adresată Inspectorului Şcolar General prin

care a solicitat aprobarea eliberării din funcţia didactică începând cu 1 septembrie 2018,

54

însoţită de Adeverinţa de la Liceul Teoretic B... nr. 161/23.01.2018, conform formularului din

Metodologia-cadru de mobilitate a personalului didactic — fila 2;

- Postul de educaţie tehnologică (14 ore - catedră incompletă) este publicat vacant în

aplicaţia „Titularizare-2018”, cu codul 2274, pentru a fi ocupat în cadrul etapelor de

mobilitate ale cadrelor didactice - fila 3

- 17.04.2018 - doamna C..., specializarea educaţie tehnologică, a depus la Liceul

Teoretic B... cererea nr. 1121/17.04.2018, referitoare la pretransferul consimţit între unităţi de

învăţământ; cererea a fost însoţită de adresa nr. 711/16.04.2018 prin care Şcoala Gimnazială

Agrişu-Mare îşi exprimă acordul pentru pretransfer - fila 4 şi fila 5;

- 27.04.2018 - Consiliul de Administraţie al unităţii a emis acordul de principiu pentru

pretransferarea doamnei C... pe postul de educaţie tehnologică (14 ore) de la Liceul Teoretic

B... - cod post 2274, începând cu 01.09.2018; acordul de pretransfer este comunicat doamnei

C... prin adresa cu nr. 1221/27.04.2018-fila 6;

- 26.07.2018 – reclamanta a înaintat prin fax la I.S.J. Arad o cerere înregistrată cu nr.

1892/27.07.2018, prin care a solicitat radierea postului cu codul 2274 din aplicaţia

„Titularizare-2018”, pentru că doreşte să rămână la catedră - fila 7;

- 27.07.2018 - postul de educaţie tehnologică cu codul 2274 este atribuit doamnei C...

în şedinţa publică de soluţionare a cererilor de pretransfer consimţit între unităţi, conform

Deciziei nr. 213/7 din 27.07.2018 - fila 8 şi fila 9;

- 31.07.2018 – reclamanta a revenit asupra cererii din data de 26.07.2018, depunând la

I.S.J. Arad cererea nr. 1927/31.07.2018 - fila 10;

- 20.08.2018 – reclamanta a depus la Liceul Teoretic B... cererea cu nr.

1999/20.08.2018, prin care a solicitat continuarea activităţii de profesor titular de educaţie

tehnologică până vârsta de 65 de ani, conform Deciziei C.C.R. nr. 387/2018; reclamanta a

precizat în cerere că a depus cerere în acest sens la I.S.J. Arad în data de 26.07.2018; pârâtul a

menţionat faptul că unităţile şcolare au acces în aplicaţia „Titularizare-2018”, doar pentru

vizualizare, numai inspectoratele şcolare pot opera modificări - fila 11;

- 20.08.2018 - I.S.J. Arad a solicitat o situaţie a pensionărilor conform Deciziei C.C.R.

nr. 387/2018, datele cerute referindu-se doar la femei. Pârâtul a transmis în aceeaşi zi Macheta

C cu nr. 1996/20.08.2018, în care a menţionat-o pe reclamantă, care a solicitat continuarea

activităţii conform Deciziei C.C.R. 387/2018 - fila 12 şi fila 13;

- 27.08.2018 - Liceul Teoretic B... transmite la I.S.J. Arad adresa nr. 2018/27.08.2018

pentru confirmarea posturilor din aplicaţia M.E.N., în care se face din nou menţiunea că

reclamanta a depus cerere de continuare a activităţii de profesor titular până la vârsta de 65 de

ani, ataşând adresei şi cererea cu nr. 1999/20.08.2018 - fila 14 şi fila 15;

- 31.08.2018 – reclamanta a depus la Liceul Teoretic B... cererea cu nr.

2044/31.08.2018, prin care a solicitat extras din Revisal, deoarece îi este necesar pentru

întocmirea dosarului de pensionare începând cu data de 01.09.2018 - fila 16;

- 31.08.2018 - după ce a depus cererea pentru extrasul din Revisal, reclamanta a

solicitat decizia de încetare a activităţii, aceasta fiind necesară dosarului de pensionare. În

baza cererii cu nr. 2044/31.08.2018, Liceul Teoretic B... emite Decizia cu nr. 36/31.08.2018

de încetare a contractului individual de muncă înregistrat cu nr. 421/01.09.2002, conform

Legii 53/2003, art. 56, alin. (1), lit. c) şi art. 55 lit. c), care prevede explicit încetarea

55

contractului de muncă ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi. Prin urmare, Liceul

Teoretic B... a emis decizia de încetare a activităţii reclamantei numai după ce dânsa a cerut

expres acest lucru - 11 - fila 17;

- 12.09.2018 – reclamanta a chemat în judecată Liceul Teoretic B... pentru că a emis

decizia de încetare a contractului individual de muncă, dar tocmai aceasta a cerut acest lucru.

Aşadar, acţiunea reclamantei nu are obiect.

Decizia Liceului Teoretic B... nr. 36/31.08.2018 este conformă cu Legea 53/2003. este

temeinică şi legală.

În drept, pârâtul a invocat Legea nr. 5S/2003, actualizată - Codul muncii, art. 55 lit. c)

- încetarea contractului individual de muncă ca urmare a voinţei uneia din părţi; şi art. 56 alin.

(1) lit. (c) - îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de

cotizare pentru pensionare.

În dovedire, pârâtul a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Prin întâmpinare, reclamanta A... a solicitat respingerea apelurilor pârâților, cu

cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că ambii pârați au calitate procesuală pasivă faţă de cele 3 petite

ale acţiunii. Pe fond, a arătat că dreptul la prelungirea contractului de muncă până la vârsta de

65 ani este stabilit prin lege: art. 56 alin. (l) lit. c) din Codul muncii şi prin Decizia CC nr.

387/05.06.2018. Revenirea asupra cererii din luna ianuarie 2018 a fost posibilă până la

emiterea Deciziei nr. 36/31.08.2018 privind încetarea contractului de muncă emisă de pârâtul

2.

Atât pârâtul 1 cât şi pârâtul 2 au ignorat cererile şi au repartizat postul unei alte

persoane C... prin procedura pretransferului deşi revenirea la cererea iniţială era explicită prin

cererea scrisă adresată ISJ la 26.07.2018, dată pe care au modificat-o în 27.07.2018 ca să pară

că a depus-o după ce au repartizat postul doamnei C... în 27.07.2018. A considerat că pârâtul

1 a fost de rea-credinţă faţă de aceasta încălcând grosolan un drept legal al acesteia de a ocupa

acelaşi post, în condiţiile pe care le-a exercitat şi anterior, respective dreptul la muncă.

Intenţia reclamantei de a munci rezultă şi din faptul că nu a depus cerere de pensionare

la Casa de pensii conform art. 103 din Legea nr. 263/2010 nici până astăzi şi a arătat că îşi

menţine ferm intenţia de a-şi exercita profesia.

Prin răspunsul la întâmpinare, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad a solicitat

respingerea apărărilor formulate de reclamantă reiterând în mod sintetic cele susţinute prin

apel.

În calea de atac a apelului s-a administrat proba cu înscrisuri invocată de către pârâtul

Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad.

Analizând căile de atac introductive prin care s-au invocat motive de apel diferite,

instanța constată necesar să le analizeze concomitent, având în vedere că acestea conduc la o

antamare a întregului raport juridic dedus judecății, astfel încât, având în vedere și materialul

probator aflat la dosarul cauzei, constată următoarele:

Reclamanta A... a avut calitatea de cadru didactic la Liceul Teoretic B…, începând cu

anul 2002, conform dispoziţiei nr. 131/2002 emisă de pârâtul Liceul Teoretic B…, activitate

pe care a desfăşurat-o până în 31.08.2018, dată la care, prin decizia 36/31.08.2018, i-a încetat

de drept contractul de muncă, în considerarea îndeplinirii condiţiilor de pensie pentru limită

56

de vârstă. Prin cererea dedusă prezentei judecăți, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr.

36/31.08.2018 emisă de pârâtul Liceul Teoretic B... privind încetarea contractului de muncă

nr. 421/2002, obligarea pârâţilor Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad şi Liceul Teoretic B... să

menţină contractul de muncă până la vârsta de 65 ani pe postul de profesor titular cu gradul

didactic I la Liceul Teoretic B…, Catedra de Educaţie Tehnologică şi obligarea pârâţilor să-i

plătească toate drepturile salariale corespunzătoare acestui post de la data de 01.09.2018 până

la data reîncadrării efective.

Prin primul motiv de apel pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad a criticat soluţia

primei instanţe de menţinere a cadrului procesual stabilit de reclamantă, deşi apelantul a arătat

că nu justifică legitimitate procesuală pasivă în cauză.

Curtea apreciază ca fiind întemeiată critica formulată, în condiţiile în care, aşa cum

rezultă din contractul de muncă nr. 421/2012 invocat de reclamantă, calitatea de angajator în

sensul art. 10 si 14 din Codul muncii o are unitatea de învăţământ - Liceul Teoretic B..., între

inspectoratul şcolar şi cadrul didactic nefiind născut vreun raport de muncă. Din perspectiva

art. 36 C.pr.civ., raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii

dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii, respectiv din raportul de

muncă în acest caz. De altfel, titularul căruia îi revine legitimitatea procesuală pasivă este

prevăzut expres în conţinutul art. 254 alin. (20) din Legea nr. 1/2011, conform căruia

„Eliberarea din funcţie a personalului didactic în unităţile de învăţământ cu personalitate

juridică se face de către directorul unităţii, cu aprobarea consiliului de administraţie, iar la

unităţile de învăţământ particulare de către persoana juridică fondatoare”. în acelaşi sens, art.

93 din lege dispune că „Hotărârile privind angajarea, motivarea, evaluarea, recompensarea,

răspunderea disciplinară şi disponibilizarea personalului didactic se iau la nivelul unităţii de

învăţământ de către consiliul de administraţie, cu votul a 2/3 din totalul membrilor. Directorul

unităţii de învăţământ emite deciziile conform hotărârilor consiliului de administraţie.

Angajatorul este unitatea de învăţământ.”

În sarcina inspectoratelor şcolare nu se regăsesc atribuţii privind salarizarea

personalului didactic sau angajarea efectivă a acestuia. Doar atribuţiile referitoare la aplicarea

legislaţiei în organizarea, conducerea şi desfăşurarea procesului de învăţământ, respectiv cele

referitoare la coordonarea încadrării unităţilor de învăţământ cu personal didactic necesar, s-

au apropiat de problematica derulării raporturilor de muncă ale cadrelor didactice, însă nu

într-un mod suficient de specific pentru a putea justifica în speţă calitatea procesuală pasivă a

pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean. Astfel, nu există vreo formă de implicare efectivă a

Inspectoratului Şcolar Judeţean Arad în încheierea contractului individual de muncă al

reclamantei cu unitatea de învăţământ, iar repartizarea personalului didactic la diversele

unităţi de învăţământ, făcută de inspectoratul şcolar, nu reprezintă decât o condiţie prealabilă

încheierii contractului de muncă.

În aceste condiţii, instanţa apreciază că în mod greşit tribunalul a respins excepţia

lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Arad în condiţiile în care nu

există un raport de drept material, pe care să se grefeze raportul de drept procesual dintre între

reclamantă şi pârâtul Inspectoratul Şcolar judeţean Arad, urmând să dispună modificarea

corespunzătoare a hotărârii atacate.

57

În ceea ce priveşte fondul raportului de drept substanţial dedus judecăţii, instanţa

consideră necesar să redea împrejurările de fapt desprinse din probatoriul administrat în

cauză, cu relevanţă în soluționarea apelului, pentru a facilita înţelegerea contextului factual ce

a precedat emiterea deciziei repudiate de către reclamantă.

La data de 22.01.2018 reclamanta a depus la Liceul Teoretic B... cererea nr.

150/22.01.2018 pentru eliberarea acordului privind încetarea contractului de muncă în

vederea pensionării la vârsta standard prevăzută de lege (la data de 01.09.2018 reclamanta

urmând să împlinească vârsta de 61 de ani, 4 luni şi 13 zile şi un stagiu de cotizare de 30 de

ani şi 11 luni). În aceste condiţii, postul de educaţie tehnologică ocupat de reclamantă a fost

publicat vacant în aplicaţia „Titularizare-2018”, cu codul 2274, pentru a fi ocupat în cadrul

etapelor de mobilitate a cadrelor didactice. La data de 17.04.2018 doamna C..., având

specializarea educaţie tehnologică, a depus la Liceul Teoretic B... cererea nr. 1121/17.04.2018

referitoare la pretransferul consimţit între unităţile de învăţământ, Consiliul de Administraţie

al unităţii şcolare emiţând la data de 27.04.2018 acordul de principiu pentru pretransferarea

doamnei C... pe postul de educaţie tehnologică, începând cu data de 01.09.2018. Transferul a

fost definitivat la data de 27.07.2018, prin decizia nr. 213 emisă de Inspectoratul Şcolar

Judeţean Arad când postul de educaţie tehnologică a fost atribuit doamnei C....

Cu o zi înaintea desfăşurării şedinţei publice din 27.07.2018 a Inspectoratului Şcolar

Judeţean Arad, reclamanta a adresat acestei instituţii o cerere comunicată prin fax şi

înregistrată sub nr. 1892/27.07.2018, prin care a solicitat radierea postului cu codul 2274 din

aplicaţia „Titularizare-2018”, susţinând că doreşte să rămână în activitate. La data de

31.07.2018 reclamanta a înaintat o nouă cerere Inspectoratului Şcolar Judeţean Arad prin care

s-a exprimat în sensul că înţelege să revină asupra cererii iniţiale formulate la data de

26.07.2018.

La data de 20.08.2018 reclamanta a depus la Liceul Teoretic B... o nouă cerere,

înregistrată sub nr. 1999/20.08.2018, prin care a solicitat continuarea activităţii de profesor

titular de educaţie tehnologică până la vârsta de 65 de ani, invocând în motivare dispozitivul

deciziei nr. 387/2018 pronunţate de Curtea Constituţională a României.

În sfârşit, la data de 31.08.2018 reclamanta a depus la Liceul Teoretic B... cererea nr.

2044/31.08.2018, prin care a solicitat extras din Revisal, susţinând că îi este necesar pentru

întocmirea dosarului de pensionare începând cu data de 01.09.2018. La aceeaşi dată, Liceul

Teoretic B... a emis decizia nr. 36/31.08.2018 de încetare a contractului individual de muncă

înregistrat cu nr. 421/01.09.2002, în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Analizând conduita reclamantei ce a precedat emiterea deciziei de încetare a

contractului individual de muncă, cu uşurinţă se poate trage concluzia unui periplu scriptic

care cu greu ar putea fi caracterizat ca fiind o manifestare fermă, neechivocă a opțiunii de

continuare a raporturilor de muncă până la împlinirea vârstei de 65 de ani. Instanţa constată că

reclamanta şi-a manifestat iniţial în mod indubitabil intenţia de încetare a activităţii la

împlinirea vârstei legale de pensionare pentru femei, fapt ce a declanşat procedura vacantării

postului şi a ocupării lui prin transfer, după care şi-a modificat opţiunea la aflarea deciziei

pronunţate de Curtea Constituţională, spre sfârşit revenind din nou asupra intenţiei iniţiale.

Aplicarea principiilor postulate de instanţa de fond, referitoare la inegalitatea de şanse

dintre bărbaţi şi femei şi interzicerea oricărei discriminări pe criterii de sex în ceea ce priveşte

58

condiţiile de muncă, trebuia fundamentată pe o manifestare de voinţă neechivocă a

reclamantei în sensul continuării raporturilor de muncă, care să constituie premisa

recunoaşterii dreptului la muncă în favoarea reclamantei în coordonatele contractului de

muncă iniţial.

Nu se poate susţine că odată cu adoptarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 387/2018

în favoarea reclamantei s-ar fi născut un drept nou, ceea ce i-ar fi legitimat o schimbare de

optică în privinţa continuării activităţii, în condiţiile în care şi anterior acestei decizii

reclamanta avea la îndemână instrumente internaţionale aplicabile în virtutea principiului

supremaţiei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional al statelor membre, la care

putea să apeleze pentru valorificarea dreptului pretins. De altfel, se observă că şi Curtea

Constituţională în susţinerea neconstituţionalităţii soluţiei legislative adoptate de legiuitor prin

art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii a apelat tot la repere jurisprudenţiale consacrate în

dreptul comunitar (a se vedea cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West

Hampshire Area Health Authority (Teaching) şi Hotărârea din 18 noiembrie 2010, pronunţată

în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, ambele pronunţate în

interpretarea dispoziţiilor Directivei 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind

punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce

priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi

condiţiile de muncă, sau Ordonanţa din 7 februarie 2018, pronunţată de Curtea de la

Luxembourg în cauzele conexate Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria

Badini, Loredana Barbanera împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma, şi Fondazione

Teatro dell’Opera di Roma împotriva Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo,

Maria Badini, Loredana Barbanera, Luca Troiano, Mauro Murri (C-142/17), şi Catia Passeri

împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma (C-143/17), care se raportează la

prevederile actuale ale art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului

European şi a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii

de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi

de muncă). Într-adevăr, Directiva 2006/54/CE cuprinde dispoziții menite să asigure punerea

în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între femei și bărbați în

materie de muncă, în ceea ce privește accesul la muncă, condițiile de muncă și sistemele

profesionale de securitate socială. În art. 9 din Directivă sunt exemplificate situații de

discriminare în materia securității sociale, impunerea unor vârste diferite de pensionare

regăsindu-se printre aceste exemple, femeile și bărbații putând solicita să beneficieze în

aceleași condiții, de un sistem flexibil în ceea ce privește vârsta de pensionare (art. 13 din

Directivă).

Aşadar, reclamanta avea la dispoziţie cadrul necesar care să-i permită să solicite

continuarea raportului de muncă încă de la momentul formulării primei cereri, în ianuarie

2018, dar din înscrisurile existente în dosarul de fond și indicate la începutul prezentelor

considerente, rezultă că aceasta şi-a manifestat intenţia de a înceta contractul de muncă în

vederea pensionării.

Pe de altă parte, instanţa constată că odată exprimată opţiunea de încetare a

contractului de muncă începând cu data de 1 septembrie 2018, retragerea acestei opţiuni se

putea realiza numai în condiţiile respectării principiului irevocabilităţii efectelor actului

59

juridic ceea ce înseamnă ca actului unilateral să nu i se poată pune capăt prin manifestarea de

voinţă, în sens contrar, venită din partea autorului actului. Irevocabilitatea decurge din

principiul forţei obligatorii a actului juridic, fiind o consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a

acestui principiu. Prin urmare, raţiunile care servesc ca justificare existenţei principiului forţei

obligatorii sunt, în acelaşi timp, şi raţiuni pe care se întemeiază irevocabilitatea actului juridic.

O consacrare a acestui principiu, al irevocabilităţii, o regăsim în materia actelor bilaterale, în

dispoziţiile art. 1270 alin. (2) C.civ., conform cărora contractul se modifică sau încetează

numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege. Deşi în privinţa actului unilateral

nu există un text asemănător, cu caracter de principiu, care să stipuleze regula irevocabilităţii,

trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1325 C.civ., potrivit cărora, dacă prin lege nu se

prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor

unilaterale.

Prin excepţie de la această regulă, există situaţii în care se poate admite revocabilitatea

actului juridic unilateral, aceasta fiind prohibită dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile ca

manifestarea de voinţă să producă consecinţe juridice, existenţa acestora să fie legată de

menţinerea voinţei iniţiale, iar consecinţele produse să determine crearea sau consolidarea

unor drepturi ale terţilor. Din această perspectivă, se observă că manifestarea iniţială de voinţă

a reclamantei a produs efecte juridice, în sensul că a generat declanşarea procedurii de

ocupare a postului vacantat prin pensionare la cerere, conform Metodologiei-cadru privind

mobilitatea personalului didactic de predare din învăţământul preuniversitar în anul şcolar

2018-2019, aprobată prin Ordinul MEN nr. 5485/2017. În cadrul procedurii, postul a fost

atribuit doamnei C..., cadru didactic titular la Şcoala Gimnazială Agrişu-Mare care formulase

cererea de pretransfer la data de 17.04.2018. Este adevărat că reclamanta a solicitat prin

adresa înregistrată cu nr. 1892/27.07.2018, în data de 27.07.2018, tocmai în ziua desfăşurării

şedinţei publice de soluţionare a cererilor de pretransfer, radierea postului cu codul nr. 2274,

deoarece doreşte să continue activitatea conform deciziei Curţii Constituţionale (cerere asupra

căreia a revenit la data de 31.07.2018), dar radierea postului nu mai era posibilă în condiţiile

în care, pe de o parte reclamanta nu adresase anterior angajatorului o cerere de menţinere în

activitate care să fi premers cererii adresate Inspectoratului Şcolar Judeţean Arad (doar

consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ având atribuţia de a comunica

inspectoratului şcolar opţiunile exprimate de cadrele didactice cu privire la pensionare,

respectiv menţinere în funcţie), iar, pe de altă parte, reclamanta solicitase pensionarea pentru

limită de vârstă încă din luna ianuarie 2018, postul fiind publicat vacant din luna februarie

2018, cuprins în proiectul de încadrare cu posturile/ catedrele complete şi incomplete,

vacante/rezervate, valabil pentru anul şcolar 2018-2019, înregistrat cu nr. 398/09.02.2018.

Astfel cum am arătat, reclamanta a formulat o cerere adresată de data aceasta în mod

corect unităţii de învăţământ pârâte doar la data de 20.08.2018, prin care a solicitat

continuarea activităţii de profesor titular de educaţie tehnologică până la vârsta de 65 de ani,

conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 387/2018, dar această cerere nu putea să primească

o soluţionare favorabilă decât prin uzurparea drepturilor născute în favoarea cadrului didactic

terţ, respectiv a doamnei C..., căreia i se admisese cererea de transfer pe postul vacantat prin

cererea de pensionare formulată anterior de reclamantă. În aceste condiţii, cererea nr.

150/22.01.2018 formulată de reclamantă pentru încetarea contractului de muncă în vederea

60

pensionării la vârsta standard prevăzută de lege, depusă la Liceul Teoretic B... la data de

22.01.2018, are caracter irevocabil, Curtea apreciind că fundamentul acestui principiu rezidă,

ca și în ipoteza actului juridic bilateral, în necesitatea respectării drepturilor terților, precum și

a situațiilor juridice create, cu scopul asigurării securității circuitului civil.

În sfârşit, Curtea nu poate să nu observe că inclusiv la data formulării cererii pentru

eliberarea acordului privind încetarea contractului de muncă în vederea pensionării,

reclamanta ar fi avut posibilitatea de a-şi manifesta opţiunea de menţinere în activitate, peste

vârsta standard de pensionare, conform art. 28 din Metodologia-cadru privind mobilitatea

personalului didactic de predare din învăţământul preuniversitar în anul şcolar 2018-2019, e

adevărat, potrivit unei proceduri distincte reglementată în Metodologia amintită care nu îi

garanta reclamantei menţinerea în funcţie. Dar, o astfel de opţiune ar fi avut o semnificaţie

deosebită în condiţiile în care ar fi exprimat în mod neechivoc dorinţa reclamantei de

rămânere în activitate, astfel opţiunea acesteia nu ar mai fi putut fi contestată din perspectiva

art. 56 alin. (1) lit. c) Codul muncii şi a încălcării principiului irevocabilităţii actelor juridice.

Prima instanţă a ajuns la o soluţie diametral opusă celei ce rezultă din considerentele

prezentate, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, motiv pentru care, în temeiul art.

480 alin. (1) şi (2) C.pr.civ., s-a impus admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii

atacate, precum şi schimbarea parţială a încheierii pronunţate în şedinţa publică din data de

02.11.2018, pentru considerentele supra redate. Astfel, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad şi a respins acţiunea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad ca fiind introdusă

împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins acţiunea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Liceul Teoretic B... ca neîntemeiată.

Faţă de soluţia pronunţată, instanţa a respins cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată formulată de intimata A..., reţinând că acesteia îi aparţine culpa procesuală în cauză.

7. Răspunderea patrimonială a primarului. Prescripţia dreptului material la

acţiune. Conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului cod

civil din perspectiva regimului juridic aplicabil prescripţiei extinctive. Suspendarea

cursului prescripţiei

Legea dialogului social nr. 62/2011: art. 211 lit. c)

Legea nr.53/2003: art. 256, art. 268 alin. 1 lit. c)

Decretul nr. 167/1958: art. 14, 18

Având în vedere că raportul juridic dedus judecăţii derivă din fapte juridice produse

ori săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil, instanţa de fond era obligată să

facă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1948. Pentru a stabili dacă

raporturile derulate între unitatea administrativ-teritorială şi primar intră în sfera de

aplicare vizată de art. 14 din decret, instanţa se va raporta la dispoziţiile art. 9 şi 10 din

Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 care dispun că autorităţile administraţiei

publice locale administrează resursele financiare şi bunurile proprietate publică sau privată

61

ale comunelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale, primarul fiind o autoritate

executivă a administraţiei publice locale, conform art. 1 alin. (2) pct. e) şi art. 3 din Legea nr.

215/2001. Câtă vreme art. 14 din decret reglementează un caz de suspendare a cursului

prescripţiei extinctive ce se aplică raporturilor dintre cel care administrează în temeiul legii

bunurile altuia şi cel ale cărui bunuri sunt administrate, prin prisma dispoziţiilor legale

enunţate în Legea nr. 215/2001, raporturile derulate între unitatea administrativ-teritorială şi

primar intră în sfera de acoperire a cazului de suspendare analizat.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 501 din 7 iunie 2019,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 28.06.2018 reclamanta

Comuna Peciu Nou a solicitat obligarea pârâţilor A... și B... în solidar la plata sumei în

cuantum de 6.880 lei, reprezentând prejudiciu cauzat cu titlu de majorări de întârziere

calculate pentru suma de 20.000 lei acordată ca avans în cazul contractului nr. 141/07.05.2008

și nejustificat până la finele anului 2008, conform prevederilor legale în vigoare cu

actualizarea corespunzătoare până la data plății efective și obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1553/22.11.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

[...]/30/2018, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins cererea

formulată de reclamanta Comuna Peciu Nou, în contradictoriu cu pârâții A… şi B… .

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în perioada aferentă

anului 2009, în cadrul reclamantei a fost efectuată o acţiune de audit financiar întreprinsă de

către Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Timiş, acţiune în urma căreia au fost

emise Procesul verbal de constatare nr. [...] /24.08.2008 precum şi Decizia nr.

[...]/25.09.2009.

Prin Decizia nr. [...]/2009, emisă de către Curtea de Conturi a României - Camera de

Conturi Timiş, s-a constatat că în cadrul relaţiilor contractuale desfăşurate de comuna Peciu

Nou s-au realizat abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea de

prejudicii pentru unitatea administrativ teritorială în cuantum de 6.880 lei, reprezentând

majorări de întârziere calculate pentru suma de 20.000 lei acordată ca avans în cazul

contractului nr. 141/07.05.2008 şi nejustificat până la finele anului 2008, conform

prevederilor legale în vigoare.

Reclamanta a arătat că din verificările efectuate, organul de control a constatat

următoarele: cu factura nr. [...]/03.07.2008 se facturează suma de 20.000 lei reprezentând

avans lucrare - această factură este vizată de control financiar preventiv de dna. viceprimar

C… şi de bun de plată de dl. primar A…; cu factura nr. [...]/12.06.2009 se facturează suma de

42,707,05 lei din care se scade avansul acordat, rezultând suma de 22.707,05 lei - această

factură este vizată de control financiar preventiv de dna D… şi de bun de plată de dl primar

A… .

Aceste facturi au fost achitate cu OP nr. 529/29.09.2008 în sumă de 20.000 lei şi OP

nr. 491/23.06.2009 în sumă de 22.707.05 lei .

62

Instanța de fond a constatat că prin Decizia ICCJ - RIL nr. 16/2016 s-a stabilit că

Codul muncii se aplica raporturilor juridice dintre primar/viceprimar si unitatea administrativ-

teritoriala, daca legi speciale nu conțin dispoziții specifice, inclusiv după încetarea

mandatelor.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 254 alin. (1) din Codul muncii,

care prevede că salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii

civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu

munca lor .

Potrivit dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea

soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii

dreptului la acţiune în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Legea nr. 62/2011 prevede la art. 211 lit. c), că „plata despăgubirilor pentru pagubele

cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în

termen de 3 ani de la data producerii pagubei”. [Legea 62/2011 a abrogat Legea nr. 168 din

12 noiembrie 1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, care la art. 73 lit. d) prevedea

ca cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate, după cum urmează:

plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data

producerii pagubei].

Prin urmare, s-a apreciat că nu prezintă relevanţă sub aspectul momentului de la care

curge termenul de prescripţie, faptul că doar după data de 01.07.2016 în cadrul comunei Peciu

Nou a fost ales alt primar.

Reţinând că faptele în baza cărora s-au solicitat majorări de întârziere prin prezenta

cerere de chemare în judecată s-au petrecut în anul 2008, Tribunalul a constatat ca reclamanta

a înțeles să promoveze prezenta acțiune la data de 28.06.2018, iar faptul că cei doi pârâţi au

ocupat funcții în cadrul reclamantei până în anul 2016, respectiv 2008, nu constituie o cauza

de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție.

Raportat la textul de lege menționat, s-a apreciat ca nerelevant momentul în care în

cadrul comunei Peciu Noua fost ales alt primar, întrucât termenul de prescripție nu curge de la

data aceasta dată, ci potrivit art. 211 lit. c) din Legea 62/2011 ( dispoziție legală expresă), de

la data producerii prejudiciului, adică din anul 2008, inclus în privința majorărilor de

întârziere.

Pentru aceste considerente, instanța de fond a constatat că termenul de 3 ani de la data

producerii pagubei a fost depășit, motiv pentru care a apreciat că excepția prescripției

dreptului material la acțiune este întemeiata, fiind admisă şi, pe cale de consecinţă, s-a respins

acţiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal reclamanta Comuna Peciu

Nou, solicitând admiterea apelului, în concordanţă cu prevederile art. 480 alin. (2) Cod

procedură civilă, schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecinţa admiterii acţiunii

introductive şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul

demers judiciar.

În motivarea cererii de apel s-a arătat că în deplină concordanţă cu prevederile art.

2512 alin. (1) Cod procedură civilă, prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia

63

curge, personal sau prin reprezentant şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi

fost de bună-credinţă.

Din perspectiva normativă a textului legal precizat, invocarea excepţiei prescripţie era

fundamentată doar în sfera interpretării art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia

extinctivă, însă în paradigma de invocare a prescripţiei în Noul Cod Civil, instanţa de judecată

nu deţine prerogativa invocării prescripţiei, întrucât numai cel în folosul căruia curge

prescripţia o poate invoca în faţa instanţei de judecată, motiv pentru care, în opinia apelantei,

prima instanţa a încălcat, în mod flagrant, dispoziţiile art. 2512 alin. (1) NCC.

Un alt aspect invocat în susţinerea apelului priveşte faptul că în prezenta pricină

dedusă judecăţii, apelanta Comuna Peciu Nou este persoana prejudiciată prin actele efectuate

de către intimaţii A… şi B…, cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului local al Comunei Peciu

Nou, reprezentând majorări de întârziere, la suma acordată cu titlu de avans în temeiul

contractului nr. 141 din 07.05.2008, nejustificată până la sfârşitul anului 2008 şi nerecuperată

ulterior, în conformitate cu cele constatate de Camera de Conturi a judeţului Timiş,

materializate în Decizia nr. 27 din data de 25.09.2009.

În acest context, se impune a fi subliniat faptul că dispoziţiile art. 62 din Legea

administraţiei publice locale nr. 215/2001 se coroborează cu prevederile art. 2532 pct. 3 NCC,

care prevăd faptul că prescripţia se suspendă în cazul în care între orice persoană care, în

temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile

altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi

socotelile nu au fost date şi aprobate.

Prin urmare, pentru ca apelanta Comuna Peciu Nou să introducă acţiune împotriva

intimaţilor A…, primar şi viceprimar în perioada 2004-2016, şi B…, având atribuţii de

conducere în conducerea apelantei, era imperios necesar ca, în mod direct sau indirect, dl.

A…, ca reprezentant al Comunei Peciu Nou, să autorizeze introducerea unei acţiuni împotriva

lui A… şi a lui B…, persoane fizice şi autori ai prejudiciului suferit de către apelantă. Or, în

mod evident, intimatul - pârât A…, cât timp a fost primar, nu ar fi introdus o acţiune în

justiţie împotriva pârâţilor.

Din perspectiva logicii juridice, prin raportare la starea de fapt incidentă în speţa de

faţă, instanţa de fond s-a raportat, în mod eronat, exclusiv la interpretarea art. 211 lit. c) din

Legea nr. 62/2011, fără a analiza incidenţa cauzei de suspendare a prescripţiei pe perioada

mandatelor intimaţilor, sfidând regulile logicii juridice faţă de exercitarea dreptului material la

acţiune.

S-a mai arătat că raportat la art. 2.523 din Codul civil, prescripţia începe să curgă de la

data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască

naşterea lui. Apelanta Comuna Peciu Nou a cunoscut în mod efectiv şi real naşterea dreptului

de a solicita recuperarea prejudiciului odată cu schimbarea Primarului, la data de 01 iulie

2016. În aceste condiţii, curgerea termenului de prescripţie ar începe la data de 01 iulie 2016

şi s-ar împlini la data de 30 iunie 2019. Prin a socoti că apelanta a avut posibilitatea reală de a

introduce acţiune împotriva pârâtului anterior datei de 01 iulie 2016, s-ar cădea abrupt în sfera

argumentum ad absurdum.

64

În motivarea apelului, reclamanta a invocat următoarele aspecte, esenţiale în opinia sa

pentru a se înţelege imaginea de ansamblu asupra instituţiei prescripţiei dreptului material la

acţiune în prezenta cauză:

Instituţia prescripţiei incidenţă în prezenta cauză este reglementată de Noul Cod civil,

raportat la momentul în care prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă,

respectiv la data de 1 iulie 2016, acţiunea a fost introdusă de către reclamantă la data de

28.06. 2018, în interiorul termenului de prescripţie.

În lumina celor expuse supra, raportat la principiul conform căruia legea trebuie

interpretată în sensul în care produce efecte, s-a solicitat instanţei de apel să constate faptul că

prescripţia a început să curgă din 1 iulie 2016, momentul la care s-a modificat structura

aleşilor locali şi dl. E… a devenit Primarul Comunei Peciu Nou, primind astfel prerogativa de

a reprezenta apelanta în faţa instanţelor judecătoreşti, apelanta având, în mod efectiv,

posibilitatea de a se îndrepta împotriva intimaţilor-pârâţi.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 466 si art. 480 alin. (2) Cod procedură

civilă, art. 2523 si art. 2532 pct. 3 Cod civil.

Pârâţii nu au formulat întâmpinare.

În calea de atac a apelului nu s-au administrat probe noi.

Analizând apelul formulat, instanţa reţine următoarele:

Reclamanta Comuna Peciu Nou a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii întemeiată

pe dispoziţiile art. 254 din Codul muncii, solicitând obligarea pârâţilor A... și B…, în solidar,

la plata sumei în cuantum de 6.880 lei, reprezentând prejudiciu cauzat cu titlu de majorări de

întârziere calculate pentru suma de 20.000 lei acordată ca avans în baza contractului nr.

141/07.05.2008. Astfel, faptul generator al curgerii majorărilor de întârziere l-a constituit

plata sumei de 20.000 lei efectuată de reclamantă la data de 29.09.2008, plată considerată de

Curtea de Conturi ca fiind nelegală, urmare a acţiunii de audit financiar întreprinsă în perioada

august-septembrie 2009.

Având în vedere calitatea de primar, respectiv viceprimar a pârâţilor, deţinută la data

săvârşirii faptelor ce li se impută, Curtea constată că potrivit dispoziţiilor art. 128 din Legea

nr. 215/2001 şi art. 55 din legea 393/2004, aleşii locali răspund, în condiţiile legii,

administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le

revin.

Capitolul 7 din Legea nr. 393/2004 reglementează răspunderea aleşilor locali, dar fără

să facă nici o referire la răspunderea patrimonială a acestora, rezultând astfel că acest tip de

răspundere este reglementat de dispoziţiile codului muncii, care este norma generală. De

altfel, prin decizia ÎCCJ nr. 16/2016 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii s-a

statuat în sensul că prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre

primar/viceprimar şi unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii

specifice, inclusiv după încetarea mandatelor. Astfel, dispoziţiile în vigoare în materia

răspunderii patrimoniale a personalului contractual, primarului şi viceprimarului

reglementează o procedură de recuperare a prejudiciului care este prevăzută în Codul muncii,

inclusiv din perspectiva termenelor de prescripţie aplicabile acţiunii în despăgubiri promovată

de persoana juridică păgubită.

65

Fiind în situaţia unui conflict de muncă, sunt incidente dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit.

c) din Codul muncii care prevăd că cererile se pot formula în termen de 3 ani de la data

naşterii dreptului la acţiune în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Într-adevăr, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 prevede că plata despăgubirilor pentru

pagube cauzate poate fi cerută în termen de 3 ani de la data producerii pagubei, însă se

observă că acest ultim act normativ a intrat în vigoare la data de 13 mai 2011, aşadar ulterior

naşterii raportului juridic dedus judecăţii. Întrucât ne plasăm temporal anterior intrării în

vigoare a art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, prescripţia rămâne în întregime supusă

dispoziţiilor legale care au instituit-o, astfel cum a statuat şi ÎCCJ prin decizia nr. 1/2014

pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care a soluţionat conflictul de

drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului cod civil din perspectiva regimului

juridic aplicabil prescripţiei extinctive. În consecinţă, de vreme ce prin acţiunea de faţă se

tinde la recuperarea unui prejudiciu produs prin conduita culpabilă a pârâţilor în intervalul

2008-2009, perioadă în care Legea nr. 62/2011 nu era în vigoare, acest temei de drept nu

poate fi avut în vedere şi nu poate fi analizat, cum în mod greşit a procedat Tribunalul Timiş.

Prin urmare, Curtea apreciază că doar prin raportare la dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din

Codul muncii se determină care anume este data la care s-a născut dreptul material la acţiune

al reclamantei în ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului invocat, dată de la care începe să

curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de textul de lege citat.

Aşadar, problema litigioasă ce se impune a fi soluţionată în prezenta cauză este

reprezentată de data la care începe să curgă termenul de prescripţie şi efectul pe care îl

produce asupra curgerii termenului de prescripţie calitatea pe care pârâţii au deţinut-o la data

producerii faptelor păgubitoare, respectiv aceea de primar şi viceprimar.

Naşterea dreptului la acţiune în cazul acestei forme speciale de răspundere

patrimonială, deşi nedefinită de dispoziţiile relevante ale Codului muncii, poate fi

circumscrisă momentului în care angajatorul a cunoscut atât paguba repercutată în patrimoniul

său, cât şi pe salariaţii vinovaţi de producerea acesteia. Cu alte cuvinte, imediat ce angajatorul

se află în posesia unor elemente pertinente (înscrisuri, constatări, procese-verbale, rapoarte de

control, expertize tehnice) care permit a se concluziona că în patrimoniul său s-a produs o

pagubă de care se fac vinovaţi salariaţii săi, ia naştere şi dreptul la acţiune pentru recuperarea

pagubei respective.

În speţă, paguba a fost cunoscută de către unitatea administrativ-teritorială cel mai

târziu la data emiterii deciziei nr. 27/25.09.2009 a Curţii de Conturi prin care s-a constatat

producerea prejudiciului în cuantum de 6.880 lei.

În aceste condiţii, apare a fi corectă concluzia exprimată de tribunal în sensul că la

data introducerii acţiunii, 28.06.2018, termenul de 3 ani prevăzut de lege a fost depăşit în ce

priveşte pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Apelanta a apreciat că raţionamentul instanţei de fond este eronat, întrucât, pe de o

parte, prescripţia nu putea fi invocată din oficiu, ci doar de partea în folosul căreia curge, iar,

pe de altă parte, prescripţia a fost suspendată pe perioada exercitării mandatelor de primar,

respectiv viceprimar.

Prima critică va fi înlăturată de către instanţă, având în vedere că regimul juridic al

prescripţiei rămâne supus dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia

66

extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât și părţile interesate

pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii

începute după 1 octombrie 2011. În aceste condiţii, având în vedere că raportul juridic dedus

judecăţii derivă din fapte juridice produse ori săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului

cod civil, instanţa de fond era obligată să facă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 din Decretul

nr. 167/1948 care dispun că ”Instanța judecătorească şi organul arbitral sînt obligate ca, din

oficiu, sa cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”.

Sub aspectul apărării referitoare la suspendarea termenelor de prescripţie extinctivă pe

perioada desfăşurării mandatelor celor doi pârâţi, Curtea constată că pârâtul B… a avut

calitatea de primar în perioada 2004-2008, iar pârâtul A... a exercitat funcţia de primar al

comunei Peciu Nou în perioada 2008-29 aprilie 2015, când a fost emis Ordinul prefectului nr.

236/29.04.2015 privind încetarea mandatului de primar al comunei Peciu Nou ca urmare a

condamnării prin hotărâre judecătorească definitivă la o pedeapsă privativă de libertate.

Având în vedere dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 215/2001, conform cărora „În caz de

vacanţă a funcţiei de primar, precum şi în caz de suspendare din funcţie a acestuia, atribuţiile

ce îi sunt conferite prin prezenta lege vor fi exercitate de drept de viceprimar (…)”, Consiliul

Local al comunei Peciu Nou a adoptat Hotărârea nr. 78/25 iunie 2015 prin care l-a desemnat

pe dl F… să exercite temporar atribuţiile de viceprimar al comunei, ca urmare a încetării

mandatului de primar al pârâtului A.... Astfel, pârâtului B… i-a expirat mandatul de primar în

anul 2008, astfel încât în privinţa acestuia nu a existat nici un impediment de drept substanţial

în declanşarea acţiunii în răspundere patrimonială în cursul termenului de prescripţie

extinctivă de 3 ani calculat de la data deciziei Curţii de Conturi nr. 27/25.09.2009. Rămâne de

analizat dacă în privinţa pârâtului A... a intervenit cauza de suspendare a cursului prescripţiei

din perspectiva dispoziţiilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958, în cauză nefiind aplicabil art.

2532 C.civ. indicat de apelantă pentru considerentele supra expuse, dar şi pentru cele ce

succed.

Potrivit art. 14 din Decretul nr. 167/1958, „Între părinţi sau tutor şi cei ce se află sub

ocrotirea lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă precum şi între orice altă persoană care,

în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror

bunuri sînt astfel administrate, prescripţia nu curge cît timp socotelile nu au fost date şi

aprobate”. Se observă că această cauză de suspendare este dictată de natura specială a

raporturilor în care se află cei împotriva cărora curge prescripţia, raporturi în care există, de

regulă, imposibilitatea morală de a acţiona.

Pentru a stabili dacă raporturile derulate între unitatea administrativ-teritorială şi

primar intră în sfera de aplicare vizată de art. 14 din decret, instanţa se va raporta la

dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 care dispun că

autorităţile administraţiei publice locale administrează resursele financiare şi bunurile

proprietate publică sau privată ale comunelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale,

primarul fiind o autoritate executivă a administraţiei publice locale, conform art. 1 alin. (2)

pct. e) şi art. 3 din Legea nr. 215/2001.

Câtă vreme art. 14 din decret reglementează un caz de suspendare a cursului

prescripţiei extinctive ce se aplică raporturilor dintre cel care administrează în temeiul legii

bunurile altuia şi cel ale cărui bunuri sunt administrate, Curtea constată că, prin prisma

67

dispoziţiilor legale enunţate în Legea nr. 215/2001, raporturile derulate între unitatea

administrativ-teritorială şi primar intră în sfera de acoperire a cazului de suspendare analizat.

Cu toate acestea, având în vedere că împrejurările care constituie cauze de suspendare

au intervenit mai înainte de începerea cursului prescripţiei extinctive, efectul produs este de

amânare, întârziere a curgerii prescripţiei extinctive. Cu alte cuvinte, prescripţia a început sub

legea veche, doar curgerea ei este temporizată până la momentul indicat de art. 14 din

Decretul nr. 167/1958, respectiv darea şi aprobarea socotelilor administrării bunurilor

aparţinând unităţii administrativ teritoriale, moment localizat în timp de instanţă la data de 25

iunie 2015. Nu s-ar putea susţine că într-o astfel de situaţie devine aplicabilă legea nouă care

suprimă dreptul instanţei de a invoca din oficiu împlinirea prescripţiei dreptului material la

acţiune, pentru că legea trebuie aplicată unitar în privinţa efectelor juridice generate de

naşterea raportului de drept substanţial. Într-o altă exprimare, nu s-ar putea susţine aplicarea

unei lex tertia printr-o îmbinare a dispoziţiilor art. 14 din decret care produc o întârziere a

curgerii prescripţiei extinctive cu dispoziţiile art. 2512 C.civ care interzic organului de

jurisdicţie competent să aplice prescripţia din oficiu. Momentul de debut al naşterii dreptului

la acţiune este data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe

cel care răspunde de ea, potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii raportat la art. 8 din

Decretul nr. 167/1958, moment situat temporal sub imperiul legii vechi. Astfel, regimul

juridic al instituţiei prescripţiei extinctive este cel guvernat de Decretul nr. 167/1958, în

privinţa tuturor componentelor specifice acestei instituţii, respectiv început, suspendare,

întrerupere şi împlinire a termenului, numai o astfel de abordare dând satisfacţie principiului

securităţii juridice și principiului preeminenţei dreptului. Interpretarea unitară se impune cu

atât mai mult cu cât există o diferenţă de concepţie și de tratament juridic cu care a fost

abordată instituţia juridică a prescripţiei extinctive de către legiuitorul actual - cel al Codului

civil din 2009, spre deosebire de cel trecut, sub reglementarea dată prin Decretul nr. 167/1958

privitor la prescripţia extinctivă. Totodată, ultraactivitatea legii vechi apare a fi și echitabilă,

menţinând echilibrul dintre părţi în așa fel încât niciuna dintre ele să nu aibă posibilitatea să

invoce în beneficiul său prevederile legii noi. A atribui unui fapt deja consumat - încheierea

unui act juridic ori săvârșirea unui fapt juridic stricto sensu -, chiar și pentru viitor, alte efecte

juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii lor înseamnă, pe de o parte,

a modifica ori suprima aceste efecte în considerarea dispoziţiilor legii noi, iar nu ale celei

vechi, normal și natural aplicabilă, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului

neretroactivităţii legii, iar, pe de altă parte, se constituie într-o încălcare a principiului

previzibilităţii, ce presupune ca orice persoană angajată într-o raport juridic să fie capabilă să

prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea

rezulta din conduita sa.

În sfârşit, pentru analiza de faţă este important de amintit că sub reglementarea

Decretului nr. 167/1958 prescripţia extinctivă a fost concepută ca o instituţie de ordine

publică, guvernată de norme imperative, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din decret postulând

absolut că orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă. Astfel,

efectele juridice nu pot fi decât cele determinate de aplicarea decretului şi nu cele mai blânde

consacrate în viziunea diametral opusă a legiuitorului actual, atât în ceea ce priveşte aspectele

de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie.

68

Întrucât regimul de invocare a excepţiei prescripţiei extinctive este consecinţa directă a

naturii juridice a acestei instituţii de drept, care diferă după cum prescripţia este tratată de

legiuitor ca instituţie de ordine publică ori de ordine privată, se poate spune că, aplicând

dispoziţiile art. 2.512 și 2.513 ale Codului civil prescripţiilor ce vizează raporturile juridice

născute anterior datei de 01.10.2011, se ajunge pe această cale nu doar la modificarea

regimului de invocare a excepţiei prescripţiei - care devine altul decât cel legal prevăzut la

data naşterii raportului juridic -, ci la o modificare a chiar naturii juridice a acestei instituţii

(cu consecinţe inclusiv în planul dreptului substanţial), care, deși de ordine publică la data

nașterii ei, va fi tratată ca instituţie de ordine privată.

În concluzie, prescripţia extinctivă nu poate fi analizată în mod unitar decât din

perspectiva dispoziţiilor legale existente şi incidente la data săvârşirii faptului juridic analizat,

ceea ce înseamnă că indiferent că vorbim de o suspendare sau de o întârziere a curgerii

prescripţiei extinctive, termenul de trei ani calculat de la data de 25 iunie 2015, când a fost

desemnată o nouă persoană pentru exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de primar, s-a

împlinit la data de 25 iunie 2018. În aceste condiţii, în temeiul art. 268 alin. (1) lit. c) din

Codul muncii se constată că pentru pretenţiile deduse judecăţii prin acţiunea introductivă este

prescris dreptul material la acțiune al reclamantei, care a înţeles să introducă cererea de

chemare în judecată doar la data de 28 iunie 2018.

Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază că tribunalul a făcut o justă interpretare a

textelor legale incidente raportate la situaţia de fapt dedusă judecăţii, motiv pentru care, în

temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ. instanţa a respins apelul ca neîntemeiat, menţinând soluţia

primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

§. Contencios administrativ

8. Informaţii exceptate de la accesul liber al cetăţenilor la informaţiile de

interes public. Informații referitoare la date cu caracter personal

Legea nr. 544/2001: art. 2 lit. b) ; art.12

Legea nr. 677/2001

Aspectele sesizate de o anumită persoană cu privire la atribuţiile exercitate de

reclamant, în calitatea sa de preşedinte al unei asociaţii de proprietari şi care rezultă din

activitatea pârâtei, ca instituţie publică ce deţine prerogative de control în domeniul

respectării legislaţiei muncii şi verifică sesizările, plângerile sau reclamaţiile în materie,

intră în sfera noțiunii de „informaţie de interes public”.

Datele cu caracter personal se subsumează noțiunii generale de „informații” și, în

măsura în care privesc activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau

69

instituții publice, sunt susceptibile să reprezinte informații de interes public, în sensul art. 2

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001. Pentru a intra însă efectiv în această categorie trebuie

îndeplinită o condiție suplimentară, respectiv aceea de a afecta capacitatea de exercitare a

funcției publice, întrucât, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, "Informațiile cu

privire la datele personale ale cetățeanului pot deveni informații de interes public numai în

măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice”.

Potrivit Deciziei nr. 37/2015 pronunţata de ICCJ-completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept, în interpretarea și aplicarea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2001

și art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001, numele și prenumele unei persoane reprezintă

informații referitoare la date cu caracter personal, indiferent dacă, într-o situație dată, sunt

sau nu suficiente pentru identificarea persoanei. În cazul cererilor de liber acces la informații

de interes public întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 544/2001, atunci când informațiile de

interes public și informațiile cu privire la datele cu caracter personal sunt prezente în

cuprinsul aceluiași document, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare

a informațiilor, accesul la informațiile de interes public se realizează prin anonimizarea

informațiilor cu privire la datele cu caracter personal.

S-a decis prin aceeaşi hotărâre ca refuzul de acces la informațiile de interes public, în

condițiile în care informațiile cu privire la datele personale sunt anonimizate, este

nejustificat.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 611 din 13 mai 2019,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş în data de

10.12.2018 sub dosarul cu numărul […]/30/2015, reclamantul A... în contradictoriu cu pârâta

Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş a solicitat instanţei obligarea pârâtei la eliberarea

unei copii a sesizării depuse de către numita B..., sesizare în urma căreia a fost supus unui

control din partea ITM Timiş, control finalizat cu emiterea procesului verbal nr. […]/21-

22.06.2018, şi obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecată

Prin sentinţa civilă nr.104/04.02.2019 pronunţată de în dosar nr. […]/30/2018

Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamantul A... în contradictoriu cu pârâta

Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş, a obligat pârâta să elibereze reclamantului o copie a

sesizării înregistrate sub nr. […]/21.05.2018, cu protejarea datelor de identitate ale titularului

sesizării, precum şi să plătească reclamantului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul recurent Inspectoratul Teritorial de

Muncă Timiş solicitând casarea în tot a Sentinţei civile nr. 104/04.02.2019 pronunţata de

Tribunalul Timiş ca fiind neîntemeiată şi nelegală, precum şi respingerea cererii de chemare

în judecată formulată de reclamant.

În motivare se arată că, la data de 21.05.2018, la sediul pârâtului s-a depus o sesizare,

având număr de înregistrare 11461, cu privire la desfăşurarea unei activităţi de administrare a

unor imobile situate în Timişoara, […], de către numita C…, fără a deţine forme legale de

angajare, conform prevederilor legale în vigoare.

70

În urma sesizării, inspectorii ITM s-au deplasat la adresa mai sus indicată în vederea

verificării şi soluţionării reclamaţiei.

Cu această ocazie s-au verificat documentele persoanei fizice autorizate A..., acesta

având calitatea de administrator al acestui imobil, în baza unui contract de prestări servicii cu

Asociaţia de Proprietari, D…, al cărui obiect este „administrare în mobile”.

În urma controlului efectuat, inspectorii ITM au constatat legalitatea şi conformitatea

documentelor şi au concluzionat că această reclamaţie nu a fost întemeiată.

Procesul - verbal de control întocmit în urma preluării, verificării şi restituirii

documentelor apreciază că nu este de natură a aduce atingere în vreun fel, reclamantului,

având în vedere faptul că acesta nu a fost sancţionat şi că nu i s-a impus nicio măsură

contravenţională.

În urma soluţionării reclamaţiei înregistrată la sediul ITM cu nr. […]/21.05.2018,

pârâtul a prelucrat date cu caracter personal al persoanei care a depus această sesizare,

neavând acordul ei de a dezvălui informaţiile cu privire la datele sale personale.

Ulterior soluţionării reclamaţiei, la sediul acestuia s-a depus cererea cu nr.

[…]/29.10.2018, de către reclamant prin care îi solicita să îi pună la dispoziţie sesizarea

primită.

Instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că informaţiile solicitate de reclamant se

circumscriu sferei de informaţii de interes public, aşa cum sunt definite de textul legal.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 544/2001 actualizată, la Anexa 1. este prevăzută şi

Lista documentelor care conţin informaţii de interes public, informaţii care pot fi puse la

dispoziţia persoanelor interesate, la cerere.

Ori, în cuprinsul acestei liste nu se regăsesc ca fiind publice şi informaţiile cu privire

la reclamaţiile şi sesizările pe care le primeşte, acestea fiind documente cu caracter

confidenţial. Mai mult decât atât reclamantul nefiind semnatar al sesizării formulate de către o

altă persoană nu justifică un interes în solicitarea acestuia.

În chiar cuprinsul articolului indicat de către reclamant, respectiv art. 22 alin. (1), se

face vorbire despre „persoana care se consideră vătămată în drepturile sale”, această vătămare

fiind necesar a fi dovedită în faţa instanţei de judecată.

Cu privire la prevederile art. 18 din Legea nr. 544/2001, deşi acestea au fost invocate

de către reclamant, apreciază că nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

În speţă, consideră a fi aplicabile însă şi prevederile Legii nr. 677/2001 pentru

protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a

acestor date. Anonimizarea acestora, aşa cum se susţine de către reclamant, nu suplineşte

acordul persoanei care a făcut sesizarea, necesar într-o asemenea situaţie.

În drept se invocă dispoziţiile art. 483 şi urm. C.pr.civ., Legea nr. 544/2001,

modificată şi completată, Legea nr. 677/2001, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Legal citat, reclamantul intimat a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca fiind temeinică şi legală, arătând în esenţă

că informaţiile solicitate se circumscriu în sfera informaţiilor de interes public.

Instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001,

conform cărora prin informaţie de interes public se înțelege orice informaţie care priveşte

activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi sau instituţii publice.

71

De asemenea, instanţa de fond a constatat că documentul solicitat de reclamant în

copie nu face parte din cele exceptate de la liberul acces al cetăţenilor la informaţie, conform

art. 12 din Legea nr. 544/2001.

Prin recursul formulat de recurentă, aceasta apreciază că instanţa de fond a reținut în

mod eronat că informaţiile solicitate se circumscriu sferei de informaţii de interes public, însă

reclamantul apreciază susţinerile recurentei ca fiind eronate.

În drept se invocă dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, art. 18 din

Legea nr. 554/2004, art. 205 şi urm. C.pr.civ. art. 453 C.pr.civ.

Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate,

precum şi prin aplicarea art. 488 şi urm. Noul Cod de procedură civilă, Curtea a respins

recursul.

În considerentele deciziei, Curtea a constatat că prin acţiunea promovată în faţa

instanţei de contencios administrativ, reclamantul a solicitat pronunţarea unei hotărâri

judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâtei la eliberarea unei copii a sesizării

depuse de către numita B..., sesizare în urma căreia a fost supus unui control din partea ITM

Timiş, control finalizat cu emiterea procesului verbal nr. […]/21-22.06.2018.

Instanţa de fond a admis acţiunea, reţinând, în esenţă, că informaţiile solicitate de

reclamant se circumscriu sferei de informaţii de interes public, aşa cum sunt definite de textul

legal. Se reţine de instanţa de fond ca pârâta s-a apărat invocând prevederile Legii nr.

677/2001, respectiv că furnizarea copiei solicitate ar echivala cu dezvăluirea identităţii

persoanei care a făcut sesizarea, însă această apărare nu poate fi reţinută de către instanţă,

întrucât există posibilitatea comunicării înscrisului solicitat cu anonimizarea datelor de

identitate ale titularului sesizării.

Nemulţumit fiind de această soluţie, pârâtul a promovat calea de atac a recursului,

învederând că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea eronată a normelor de drept

material incidente în cauză.

Instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că informaţiile solicitate de reclamant se

circumscriu sferei de informaţii de interes public, aşa cum sunt definite de textul legal.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 544/2001 actualizată, la Anexa 1. este prevăzută şi

Lista documentelor care conţin informaţii de interes public, informaţii care pot fi puse la

dispoziţia persoanelor interesate, la cerere. Or, susţine recurentul, în cuprinsul acestei liste nu

se regăsesc ca fiind publice şi informaţiile cu privire la reclamaţiile şi sesizările pe care le

primeşte, acestea fiind documente cu caracter confidenţial.

Recurentul apreciază ca sunt aplicabile şi prevederile Legii nr. 677/2001 pentru

protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a

acestor date, anonimizarea acestora, aşa cum se susţine de către reclamant, neputând suplini

acordul persoanei care a făcut sesizarea,acord necesar într-o asemenea situaţie.

Analizând legalitatea soluţiei pronunţata de instanţa de fond, Curtea constată că este

legală, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Curtea constată că în acord cu dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind

liberul acces la informaţiile de interes public, noțiunea de „informaţie de interes public” este

definită ca fiind orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei

72

autorităţi sau instituţii publice, iar accesul liber la aceste informaţii nu poate fi îngrădit

conform art. 1.

Legiuitorul a precizat în mod expres şi limitativ informațiile care sunt exceptate de la

accesul liber al cetățenilor.

Astfel, potrivit art. 12 din Legea nr. 544/2001, sunt exceptate de la accesul liber al

cetățenilor, prevăzut la art. 1 şi, respectiv, la art. 111, următoarele informații, şi anume:

a) informațiile din domeniul apărării naționale, figurantei şi ordinii publice, dacă fac

parte din categoriile informațiilor clasificate, potrivit legii;

b) informațiile privind deliberările autorităților, precum şi cele care privesc interesele

economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informațiilor clasificate,

potrivit legii;

c) informațiile privind activitățile comerciale sau financiare, dac publicitatea acestora

aduce atingere dreptului de proprietate intelectual ori industrial, precum şi principiului

concurenţei loiale, potrivit legii;

d) informațiile cu privire la datele personale, potrivit legii;

e) informațiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se

periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața,

integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de

desfășurare;

f) informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere

asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în

proces;

g) informațiile a căror publicare prejudiciază masurile de protecție a tinerilor”.

Curtea constată că înscrisul solicitat a fi comunicat de către reclamant în copie nu intra

în sfera informaţiilor exceptate de la accesul liber al cetăţenilor la informaţiile de interes

public.

În mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză nu se solicită dezvăluirea unor date

cu caracter personal, ci a unor informaţii vizând aspecte sesizate de o anumită persoană cu

privire la atribuţiile exercitate de reclamant, în calitatea sa de preşedinte al unei asociaţii de

proprietari. Informaţiile solicitate de reclamant i rezultă din activitatea pârâtei, ca instituţie

publică ce deţine prerogative de control în domeniul respectării legislaţiei muncii şi verifică

sesizările, plângerile sau reclamaţiile în materie.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului în sensul ca ar fi aplicabile prevederile Legii

nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal

şi libera circulaţie a acestor date, subliniind că anonimizarea acestora, aşa cum se susţine de

către reclamant, nu ar putea suplini acordul persoanei care a făcut sesizarea, Curtea constată

că se impune aplicarea Deciziei nr. 37/2015 pronunţata de ICCJ-completul pentru dezlegarea

unor chestiuni de drept, decizie obligatorie pentru instanţele de judecată, potrivit dispozițiilor

art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerentele deciziei anterior

menţionate că noțiunile de „date cu caracter personal” (sau "informația cu privire la datele

personale”) și de „informații de interes public” sunt definite de lege: prima, de dispozițiile art.

2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2001, potrivit cărora „prin informație cu privire la datele

73

personale se înțelege orice informație privind o persoană fizică identificată sau identificabilă”,

și de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001, conform cărora reprezintă „date

cu caracter personal - orice informații referitoare la o persoană fizică identificată sau

identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau

indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulți

factori specifici identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale”; a

doua noțiune este definită, cum am precizat anterior, de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 544/2001.

Așadar, datele cu caracter personal se subsumează noțiunii generale de „informații” și,

în măsura în care privesc activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau

instituții publice, sunt susceptibile să reprezinte informații de interes public, în sensul art. 2

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001. Pentru a intra însă efectiv în această categorie trebuie

îndeplinită o condiție suplimentară, respectiv aceea de a afecta capacitatea de exercitare a

funcției publice, întrucât, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, „Informațiile cu

privire la datele personale ale cetățeanului pot deveni informații de interes public numai în

măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice”.

Potrivit deciziei anterior menționate, în interpretarea și aplicarea art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 544/2001 și art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001, numele și prenumele

unei persoane reprezintă informații referitoare la date cu caracter personal, indiferent dacă,

într-o situație dată, sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei. În cazul cererilor de

liber acces la informații de interes public întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 544/2001, atunci

când informațiile de interes public și informațiile cu privire la datele cu caracter personal sunt

prezente în cuprinsul aceluiași document, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de

exprimare a informațiilor, accesul la informațiile de interes public se realizează prin

anonimizarea informațiilor cu privire la datele cu caracter personal.

S-a decis prin aceeaşi hotărâre ca refuzul de acces la informațiile de interes public, în

condițiile în care informațiile cu privire la datele personale sunt anonimizate, este nejustificat.

Pentru considerentele anterior expuse, Curtea constată că în mod corect instanța de

fond a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă

Timiş să elibereze reclamantului o copie a sesizării înregistrate sub nr. […]/21.05.2018, cu

protejarea datelor de identitate ale titularului sesizării.

Curtea a respins ca neîntemeiat recursul formulat, nefiind probată de către recurent

incidenta în cauza a motivului de casare reglementat de legiuitor la art. 488 alin. (1) pct. 8

NCPC.

§. Contencios fiscal

9. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări, aferentă activităţii

prevăzute de art. 267 alin. (4) din Codul fiscal, şi taxa pentru activitatea de

prospecţiune, explorare şi exploatare a resurselor minerale, precum şi redevenţa

minieră, prevăzute de art. 44 din Legea nr. 85/2003

74

Legea nr. 571/2003: art. 267 alin. (4)

Legea nr. 85/2003: art. 14 , art. 15 , art. 18, art. 28, art. 44

Legea nr. 50 /1991: art. 3 alin. (1)

Legea nr. 207/2015: art. 86 alin. 4, art. 94–109

În acord cu dispozițiile art. 267 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal,

„Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări necesară studiilor geotehnice,

ridicărilor topografice, exploatărilor de carieră, balastierelor, sondelor de gaze şi petrol,

precum şi altor exploatări se calculează înmulţind numărul de metri pătraţi de teren afectat

de foraj sau de excavaţie cu o valoare stabilită de consiliul local de până la 8 lei”.

Taxa de foraj sau excavare este concepută ca o taxă locală unică, ce se plăteşte în

vederea obţinerii autorizaţiei de construire reglementate de art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea

nr. 50/1991, se calculează în raport cu numărul de metri pătraţi de teren afectat de

prospecţiunile anterioare exploatărilor şi se virează în bugetul local.

Nu există o dublă impunere pentru activitatea de excavare /foraj, prin dispoziţiile art.

267 alin. (4) din Codul fiscal fiind instituită o singură taxă pentru eliberarea autorizaţiei de

foraje sau excavări, care se calculează raportat la numărul de metri pătraţi de teren afectat

efectiv de foraj sau excavaţie, iar nu la suprafaţa ocupată pentru activitatea de exploatare.

Totodată, taxa pentru obţinerea autorizaţiei de foraje sau excavaţii pentru efectuarea de

studii geotehnice este diferită de taxa de exploatare reglementată de Legea minelor, având

temeiuri juridice diferite şi beneficiari diferiţi.

Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări, aferentă activităţii

prevăzute de art. 267 alin. (4) din Codul fiscal, şi taxa pentru activitatea de prospecţiune,

explorare şi exploatare a resurselor minerale, precum şi redevenţa minieră, prevăzute de art.

44 din Legea nr. 85/2003, nu se exclud una pe cealaltă, putând avea caracter complementar,

raportat la baza legală de referinţă, modalităţi de calcul diferite şi beneficiari diferiţi ai

acestora.

Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 714 din 28 mai 2019,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta SC A... SRL în

contradictoriu cu pârâţii U.A.T. Orașul Lipova şi Direcția Generala Regională a Finanțelor

Publice a formulat o contestaţia la Deciziei de impunere nr. 165/5920 din 14.04.2015 emisa

de oraşul Lipova prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată faţă de bugetul

local al Oraşului Lipova a sumei de 212.300 lei cu titlu de taxă de excavare aferenta anului

2015 şi a refuzului de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva acestei decizii, solicitând:

să se dispună anularea Deciziei de impunere nr. 165/5920/14.04.2015 emisa de organul fiscal,

cu consecinţa exonerării de la plata taxei de excavare impusă în cuantum de 212.300 lei, ca

fiind nelegală; să fie obligată D.G.R.F.P. Timişoara - Structura specializata de soluţionare a

contestaţiilor, sa emită decizie de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de

impunere cu numărul de mai sus; să se dispună - în temeiul art. 15 alin. (1), alin. (2) din

75

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004- suspendarea executării deciziei de impunere

atacată, până la soluţionarea în mod definitiv a prezentei acţiuni; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1932/21.12.2015 pronunţată în dosar nr. […]/30/2015

Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A... SRL în contradictoriu cu

pârâta U.A.T. Orașul Lipova, a respins acţiunea introdusa împotriva Direcţiei Generale

Regionale a Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate

procesuala pasivă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamanta recurentă SC A... SRL cât

şi pârâta recurentă U.A.T. Orașul Lipova.

Prin recurs, pârâta recurentă U.A.T. Orașul Lipova a solicitat casarea în parte a

sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de obligare a reclamantei-intimată la plata

cheltuielilor de judecată în primă instanţă în cuantum de 3000 de lei, cheltuieli constând în

onorariu avocaţial.

În motivare critică adusă sentinţei atacate vizează exclusiv dezlegarea dată cererii de

obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată constând onorariu avocaţial, onorariu

în cuantum de 3000 de lei, instanţa încălcând poziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de

procedură civilă.

Astfel, în condiţiile în care reclamantei i-a fost respinsă acţiunea, aceasta căzând în

pretenţii în raport cu pârâta, se impunea admiterea cererii privind obligarea intimatei la plata

cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial.

Dovada onorariului avocaţial a fost făcută în sensul că au fost depuse la dosarul cauzei

actele fiscale din care rezultă plata onorariului avocaţial, respectiv factură fiscală şi ordin de

plată (filele 127, 128 şi 129).

Consideră că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu a solicitat obligarea

reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile în care o astfel de cerere a fost

formulată, scop în care au şi fost depuse, la dosarul cauzei, actele fiscale din care rezultă plata

onorariului avocaţial.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 488 alin.

(1) pct. 8 din Codul de procedură civilă

Prin cererea de recurs, reclamanta recurentă SC A... SRL a solicitat casarea sentinţei

recurate, rejudecarea procesului în fond, dispunând anularea Deciziei de impunere nr.

165/5920/14.04.2015 emisă de organul fiscal, cu consecinţa exonerării reclamantei de plata

taxei de excavare impusă în cuantum de 212.300 lei, ca fiind nelegală.

În motivare se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 8 noul Cod de procedură

civilă, arătând în esenţă că atât prin contestaţia înaintata organului fiscal emitent, cât şi prin

„acţiunea în contencios administrativ-fiscal” înaintată instanţei, a invocat faptul că „taxa de

excavare” de 213.300 lei care face obiectul Deciziei de impunere nr. 165/5920/14.04.2015 a

fost stabilită în mod arbitrar; la stabilirea acestei taxe, organul fiscal a avut în vedere

„procesul verbal de constatare din 09.04.2015 din care rezultă - în mod nereal - o suprafaţă

totală afectată de excavări de 43,15 ha, în condiţiile în căror suprafața totală reală afectată de

excavări este de 22,60 ha (20,80 plus 1,8 ha) - conform „planului de situaţie” întocmit PFA

B....

76

Se arată că la stabilirea „taxei de excavare” , organul fiscal trebuia să aibă în vedere

faptul că, în recuperarea „taxei de excavare de 219.223 lei aferente unei suprafeţe afectată de

excavare de 21,9223 ha a emis în dos. exec. nr. 280/2012- Decizia de impunere nr.

4944/10.04.2013 precum şi titlurile executorii nr. 1313/11.05.2012 şi nr. 448/28.05.2014

precum şi somaţiile nr. 1314/11.05.2012 şi nr. 450/28.05.2014 - iar această taxă a fost achitată

în urma popririi înfiinţate pe contul bancar, conform „fisei de cont” şi „extrasului de cont”

emise de terţul poprit.

Prin urmare, „taxa de excavare” stabilită prin Decizia de impunere contestată, urma a

fi raportată la suprafaţa de 0,6777 ha (22,6000 ha-21,9223 ha = 0,6777 ha) şi putea fi

cuantificată la cel mult suma de 6.777 lei, şi nu la suma de 212.300 lei cât a stabilit organul

fiscal.

Subliniază că la data de 04.12.2015 a înregistrat în dosarul cauzei „cererea de

probațiune” prin care a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi expertiza judiciara

topografică, cu obiectivele menţionate în cerere, asupra cărora instanţa de fond nu s-a

pronunţat.

Mai arată că a ataşat - ca mijloc de probă – „planul de situaţie” privind suprafaţa

reală— afectată de excavare şi a solicitat efectuarea unei expertize judiciare tehnice pentru

determinarea cu exactitate a acestei suprafeţe, în cazul în care acest plan de situaţie se

contesta de pârât, însă cu toate că nu a fost contestat, acest mijloc de probă nu a fost avut în

vedere la soluţionarea cauzei.

Arată că instanţa de fond a omis să pună în discuţia părţilor probele solicitate, a omis

să se pronunţe asupra admisibilităţii, încuviinţării şi administrării acestor probe, cu toate că

„planul de situaţie” cu privire la suprafaţa afectată de excavare nu a fost contestat de pârât.

Menţionează că la baza emiterii acestei decizii de impunere, nu stă un „raport de

inspecţie fiscală”, cu toate că datoria fiscală pretinsă reprezintă „o diferenţă a unei obligaţii

fiscale de aceeași natură, stabilită prin decizia de impunere nr. 4499/10.04.2013 - „aferentă

aceleiași perioade verificate”. Iar în această situaţie, apreciază că la baza deciziei de

impunere, raportul de inspecţie fiscală se impunea a fi întocmit, cu „respectarea dreptului

contribuabilului de a fi ascultat”.

În executarea obiectivelor autorizate de Oraşul Lipova, reclamanta realizează

activitatea de exploatare a nisipului şi pietrişului ori a altor resurse minerale, în baza

permiselor de exploatare emise în temeiul art. 15 din Legea nr. 85/2003, de către Agenţia

Naţională pentru Resurse Minerale, pentru care a achitat la bugetul de stat taxa de exploatare

aferenta perioade de valabilitate a acestor premise şi a cantităţii de nisip şi pietriş autorizată a

fi exploatată, precum şi o redevența miniera de 0,40 euro/mc. În opinia sa, perceperea de către

Oraşul Lipova a taxei de excavare care face obiectul Deciziei de impunere contestate, nu are

suport legal întrucât, pentru aceeaşi activitate de exploatare şi pentru aceeaşi suprafaţa,

respectiv aceeaşi cantitate de nisip şi pietriş exploatat, nu pot fi percepute două taxe la bugetul

de stat de către două autorităţi diferite.

Oraşul Lipova a autorizat executarea lucrărilor de construire a lucrărilor hidrotehnice

menţionate mai sus, pentru care a încasat taxa de autorizare de 1% din valoarea lor;

perceperea taxei de exploatare este de competenta Agenţiei Naţionale pentru Resurse

77

Minerale care a autorizat exploatarea şi care a emis permisele de exploatare şi care conferă

reclamantei în calitate de titular al acestor permise - dreptul de exploatare.

Aceasta interpretare este exprimată şi în jurisprudență, sens în care aduce în atenţie

Decizia nr. 680/CA/2009 a Curţii de Apel Oradea - Secţia de Contencios administrativ şi

fiscal (nepublicată).

În ce priveşte „taxa de excavare” - neprevăzută în Codul fiscal - solicitată în temeiul

art. 267 alin. (4) din acelaşi cod, prin care se instituie „taxa de foraje sau excavări necesare

exploatării balastierelor”- această taxă se achită „numai pentru autorizarea execuţiei de foraje

sau excavaţii necesare pentru efectuarea lucrărilor de recoltare a probelor pentru studii

geotehnice, cu scopul stabilirii amplasamentelor carierelor, balastierelor, a sondelor de gaze

sau ţiţei, şi nu pentru întreaga suprafaţă afectată exploatării. Suprafaţa afectată de foraj este de

dimensiuni reduse şi se calculează prin însumarea suprafeţei fiecărui punct de foraj şi

excavare. Având în vedere că această taxă se plăteşte anticipat, este evident că suprafaţa ce

urmează a afectata de punctele de foraj şi excavare nu este cunoscută iar o eventuală

autorizaţie în acest scop se emite în baza estimărilor proprii”.

În opinia reclamantei, perceperea acestei taxe stabilită în raport cu întreaga suprafaţă

afectată de exploatare, este rezultatul unei grave erori de interpretare a dispoziţiilor art. 267

alin. (4) din Codul fiscal şi ale pct. 134 din HG nr. 44/2004, atât de către organele de control

ale Curţii de Conturi cât şi de către intimat.

În drept, se invocă dispoziţiile legale enunţate precum şi cele ale art. 20 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 496, art. 498, art. 501 C. pr. civ.

Pârâta UAT Lipova, a formulat întâmpinare la recursul formulat de către reclamanta

recurentă arătând în esenţă că, potrivit procesului-verbal de constatare înregistrat la Primăria

Oraşului Lipova sub numărul 5854/09.04.2015, proces-verbal întocmit de trei specialişti din

cadrul Serviciului Urbanism A.T. al Primăriei Lipova, rezultă în mod clar următoarea stare de

fapt atestată de către semnatarii procesului-verbal menţionat, şi anume că suprafaţa totală

exploatată de către recurenta S.C. A... S.R.L., suprafaţă afectată de excavările efectuate de

către recurentă este de 43,15 ha.

Pentru această suprafaţă totală au fost emise decizii de impunere diferite, după cum

urmează:

1. Pentru suprafaţa de 219223 mp a fost emisă decizia de impunere numărul 4499

din data de 10.04.2013 (pentru debitul de 219223 lei). Această decizie a fost contestată de

către recurenta din prezenta cauză, cererea acesteia fiind respinsă de Tribunalul Arad prin

sentinţa civilă nr. 6290 din 12 noiembrie, pronunţată în dosarul contencios numărul

[…]/250/2014, sentinţă menţinută ca temeinică şi legală de Curtea de Apel Timişoara prin

decizia numărul 3425 din 17.04.2014;

2. Pentru diferenţa de suprafaţă până la suprafaţa totală de 43.15 ha, respectiv

pentru suprafaţa de 212300 mp a fost emisă decizia de impunere numărul 165 din 14.04.2015

(pentru debitul de 212300 de lei), decizie ce face obiectul prezentului litigiu. Înmulţind

suprafaţa de 212300 mp cu taxa de 1 leu/mp rezultă valoarea taxei datorată de către recurentă,

conform Hotărârii Consiliului Local Lipova nr. 151/23.12.2014 pentru suprafaţa exploatată în

plus, respectiv pentru suprafaţa pentru care s-a emis decizia contestată.

78

Arată că susţinerea recurentei în sensul că exploatează o suprafaţă mai mică decât cea

de 43,15 ha este una nereală în condiţiile în care, ca urmare a controlului efectuat de către

personalul de specialitate din cadrul Primăriei Oraşului Lipova, control finalizat cu întocmirea

procesului-verbal de control înregistrat sub numărul 5854/09.04.2015, s-a constatat că

recurenta exploatează o suprafaţă totală de 43,15 ha, astfel că în condiţiile în care pentru

suprafaţa afectată de excavări, măsurată în anul 2012, respectiv 219223 mp a fost emisă, în

anul 2013 decizie de impunere, constatându-se ulterior, în anul 2015, cu ocazia controlului

efectuat, faptul că recurenta mai exploatează în plus şi o diferenţă de suprafaţă de 212300 de

mp, deci o suprafaţă totală de 43,15 ha, astfel că în condițiile în care pentru suprafața afectată

de excavări, măsurată în anul 2012, respectiv 219223 mp a fost, în anul 2013 decizie de

impunere, constatându-se ulterior în anul 2015, cu ocazia controlului efectuat, faptul că

recurenta mai exploatează în plus şi o diferenţă de suprafaţă de 212300 de mp, deci o

suprafaţă totală de 43,15 ha, în mod legal a fost emisă decizia de impunere numărul 165 din

14.04.2015, pentru diferenţa de suprafaţă, respectiv 212300 mp.

Totodată susţine că planul de situaţie la care face referire recurenta nu poate avea

valoarea unui mijloc de probă în contextul în care obiectul acestuia a fi stabilit doar în temeiul

unei expertize tehnice de specialitate, expertiză judiciară, administrată în condiţii de

contradictorialitate.

Susţinerea în sensul că recurenta ar avea obligaţia de a achita doar o diferenţă de 6777

de lei, şi nu debitul în cuantum de 212300 lei este neîntemeiată.

În acest sens arată că susţinerile recurentei precum şi înscrisurile depuse vizează

exclusiv decizia de impunere numărul 4499 din data de 04.2013.

În ceea ce priveşte debitul stabilit prin decizia de impunere ce face obiectul

prezentului litigiu, respectiv decizia de impunere numărul 165 din 14.04.2015 ( pentru debitul

de 212300 de lei) se arată că recurenta nu a achitat niciun leu acest debit astfel că în sarcina

recurentei incumbă obligaţia de plată a debitului în cuantum de 212300 de lei.

Potrivit dispoziţiilor art. 492 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în recurs pot fi

administrate probe noi, cu excepţia probei constând în înscrisuri, or cererea vizând

administrarea probei constând în expertiza judiciară topografică, recurs, este inadmisibilă.

De asemenea, susţine că nu se impune nici casarea cauzei şi trimiterea rejudecare

pentru administrarea unei astfel de probe în contextul în care, contrar dispoziţiilor art. 194 lit.

e) din Codul de procedură civilă, recurenta nu a licitat în cuprinsul cererii de chemare în

judecată administrarea probei stând în expertiza topografică, fiind astfel decăzută din dreptul

de a solicita încuviinţarea şi administrarea acestui mijloc de probă conform dispoziţiilor

imperative ale art. 254 din Codul de procedură civilă.

Mai mult, arătă că recurenta nu s-a prezentat (prin reprezentant legal convenţional) la

judecata în primă instanţă, nesusţinând cererile de probaţiune ce nu au fost formulate

procedural în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte critica vizând legalitatea deciziei de impunere, critică întemeiată pe

lipsa inspecţiei fiscale prealabile, critica recurentei în sensul că decizia de impunere ar fi

lovită de nulitate în contextul în care aceasta nu este precedată de un raport de inspecţie

fiscală, este total neîntemeiată.

79

Astfel, învederează că pentru emiterea deciziei de impunere nu era necesară realizarea

unui raport de inspecţie fiscală prima instanţă reţinând în mod judicios faptul că obligaţia

reclamantei de a achita taxa de excavare are elementele constitutive ale unei declaraţii fiscale

conform dispoziţiilor cuprinse la punctul 134 alin. (3) din Normele Metodologice de aplicare

ale Codului fiscal, forma şi conţinutul declaraţiei fiscale fiind reglementate de art. 82 din

Codul de procedură fiscală iar potrivit art. 85 din Codul de procedură fiscală, impozitele,

taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc prin

declaraţia fiscală, conform art. 82 alin. (2) şi art. 86 alin. (4) din Codul de procedură fiscală,

sau prin decizie emisă de organul fiscal în celelalte cazuri.

Cum recurenta avea obligaţia de a depune declaraţia fiscală, declaraţie ce este

asimilată cu o decizie de impunere, iar recurenta nu a depus o astfel de declaraţie fiscală care

să cuprindă cererea de eliberare a autorizaţiei de foraje şi excavări, în mod corect organul

fiscal a procedat, din oficiu, la emiterea deciziei impunere, stabilind astfel din oficiu baza de

impunere şi obligaţia fiscală corelativă.

Potrivit dispoziţiilor pct. 134 din H.G. nr. 44/2004: „(1) Autorizaţia de foraje şi

excavări, model stabilit potrivit pct. 256, se eliberează de către primarii în a căror rază de

competenţă teritorială se realizează oricare din operaţiunile: studii geotehnice, ridicări

topografice, exploatări de cariera, balastiere, sonde de gaze şi petrol, precum şi oricare alte

exploatări, la cererea scrisă a beneficiarului acesteia, potrivit modelului prevăzut la acelaşi

punct.

(2) Autorizaţia nu este de natura autorizaţiei de construire şi nici nu înlocuieşte pe

aceasta, iar plata taxei nu îl scuteşte pe titularul autorizaţiei de orice alte obligaţii fiscale

legale, în măsura în care acestea îi sunt aplicabile.

(3) Cererea pentru eliberarea autorizaţiei de foraje şi excavări are elementele

constitutive ale declaraţiei fiscale şi se depune la structura de specialitate în a cărei rază de

competenţă teritorială se realizează oricare dintre operaţiunile prevăzute la art. 267 alin. (4)

din Codul fiscal, cu cel puţin 30 de zile înainte de data începerii operaţiunilor.

(4) Taxa pentru eliberarea autorizaţiei prevăzute la alin. (1) se plăteşte anticipat şi se

calculează pentru fiecare metru pătrat sau fracţiune de metru pătrat afectat de oricare dintre

operaţiunile prevăzute la alin. (1)”.

Se mai arată că, urmare a controlului şi constatării realizate de către Curtea de Conturi

a fost emisă prima decizie de impunere, în anul 2013 pentru taxa şi suprafaţa exploatată în

anul 2012.

Pentru suprafaţa exploatată în plus faţă de cea pentru care s-a emis din anul 2013

(decizia de impunere numărul 4499 din data de 2013 pentru debitul de 219223 lei aferent

suprafeţei exploatate de 219223 mp), respectiv pentru diferenţa de suprafaţă de 212300 mp

(suprafaţă ce rezultă din procesul-verbal de constatare numărul 5854/09.04.2015) a fost emisă

decizia ce face obiectul prezentului litigiu decizia de impunere numărul 165din 14.04.2015 -

pentru debitul de 212300 de lei.

Astfel, cele două decizii de impunere acoperă întreaga suprafaţă constatată exploatată

de către recurentă, respectiv suprafaţa totală de 43,15 ha.(suprafaţă de rezultă din procesul-

verbal de constatare numărul 5854/09.04.2015).

80

Analizând recursurile declarate, prin prisma motivelor invocate, a probelor

administrate, precum şi prin aplicarea art. 488 şi urm. Noul Cod de procedură civilă, Curtea

reţine următoarele:

Curtea constată că prin acțiunea promovata în faţa instanței de contencios

administrativ reclamanta SC A... SRL în contradictoriu cu pârâţii U.A.T. Orașul Lipova şi

Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice a solicitat pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care să se dispună anularea deciziei de impunere nr. 165/5920 din

14.04.2015 emisă de oraşul Lipova prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de

plată faţă de bugetul local al Oraşului Lipova a sumei de 212.300 lei cu titlu de taxă de

excavare aferentă anului 2015, cu consecinţa exonerării de la plata taxei de excavare impusă

în cuantum de 212.300 lei, ca fiind nelegală; obligarea pârâtei D.G.R.F.P. Timişoara -

Structura specializată de soluţionare a contestaţiilor, să emită decizie de soluţionare a

contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere cu numărul de mai sus; suspendarea în

temeiul art. 15 alin. (1), alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

executării deciziei de impunere atacata, pana la soluţionarea în mod definitiv a acţiunii.

Instanța de fond a respins ca netemeinică acţiunea formulată de reclamanta SC A...

SRL în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Orașul Lipova, iar în contradictoriu cu pârâta Direcţia

Generala Regionala a Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de

calitate procesuala pasivă.

Nemulțumită fiind de soluția astfel pronunțată, reclamanta a promovat calea de atac a

recursului, învederând incidenţa în speță a motivelor de casare reglementate de legiuitor în

art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 noul Cod de procedură civilă.

Totodată, pârâta U.A.T. Orașul Lipova a solicitat casarea parțiala a hotărârii, cu

consecința obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu, în

cuantum de 3000 lei, cheltuieli solicitate în faţa instanței de fond şi neacordate în mod eronat

de prima instanță.

Învederează ca, în condiţiile în care reclamantei i-a fost respinsă acţiunea, aceasta

căzând în pretenţii în raport cu pârâta, se impunea admiterea cererii privind obligarea

intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial.

Curtea reaminteşte ca potrivit art. 197 Cod de procedură civilă (aprobat prin Legea nr.

134/2010), „în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se

ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în

judecată, în condiţiile legii”. Or, potrivit art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind

taxele judiciare de timbru: (1) „Recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100

lei dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 7

din Codul de procedură civilă. (2) În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a

normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu

50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 lei; în aceeaşi ipoteză,

pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 lei”.

Având în vedere că recurenta pârâtă a fost citată cu menţiunea de a achita taxa

judiciară de timbru de 100 RON – dispoziţie la care nu s-a conformat – văzând şi prevederile

art. 33 alin. (1), art. 34 alin. (2) şi art. 36 alin.( )2 din O.U.G. nr. 80/2013, conform cărora

taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar neîndeplinirea obligaţiei de plată până la

81

termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, instanţa va admite excepţia

de netimbrare şi va anula ca netimbrat recursul formulat de recurenta pârâtă.

În ceea ce privește recursul formulat de reclamantă, Curtea constată că se susține de

către reclamantă că „taxa de excavare” în cuantum de 213.300 lei care face obiectul Deciziei

de impunere nr. 165/5920/14.04.2015 a fost stabilită în mod arbitrar, la stabilirea acestei taxe,

organul fiscal având în vedere „procesul verbal de constatare din 09.04.2015” din care rezultă

- în mod nereal - o suprafaţă totală afectată de excavări de 43,15 ha, în condiţiile în care

suprafața totală reală afectată de excavări este de 22,60 ha (20,80 plus 1,8 ha) - conform

„planului de situaţie” întocmit PFA B....

Recurenta învederează că organele de inspecție fiscale au încălcat dispoziţiile art. 107

alin. (4), art. 109 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, în sensul că la baza emiterii deciziei de

impunere nu stă un „raport de inspecţie fiscală”, ignorându-se „dreptul contribuabilului de a fi

informat”, aspect invocat şi în faţa instanței de fond.

Recurenta critică actele administrative atacate susţinând că prin decizia de impunere

contestată, a fost stabilită în sarcina reclamantei taxa de excavare-în mod unilateral şi arbitrar,

pentru o suprafaţa totala de 43,15 ha, în condiţiile în care suprafaţa reală afectată a acestei

activităţi este mult inferioară.

Totodată, recurenta subliniază ca la data de 04.12.2015 a înregistrat în dosarul de fond

al cauzei „cererea de probațiune” prin care a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi

expertiză judiciară topografică, în vederea stabilirii suprafeței reale— afectată de excavare,

cereri de probațiune asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat.

Intimata apreciază că susţinerea recurentei în sensul că exploatează o suprafaţă mai

mică decât tea de 43,15 ha este una nereală în condiţiile în care, ca urmare a controlului

efectuat de către personalul de specialitate din cadrul Primăriei Oraşului Lipova, control

finalizat cu întocmirea procesului-verbal de control înregistrat sub numărul 5854/09.04.2015,

s-a constatat că recurenta exploatează o suprafaţă totală de 43,15 ha.

Totodată, intimata apreciază ca planul de situaţie la care face referire recurenta nu

poate avea valoarea unui mijloc de probă în contextul în care obiectul acestuia ar fi stabilit

doar în temeiul unei expertize tehnice de specialitate, expertiză judiciară, administrată în

condiţii de contradictorialitate.

Intimata învederează ca că nu se impune nici casarea cauzei şi trimiterea rejudecare

pentru administrarea unei astfel de probe în contextul în care, contrar dispoziţiilor art. 194 lit.

e) din Codul de procedură civilă, recurenta nu a solicitat în cuprinsul cererii de chemare în

judecată administrarea probei constând în expertiza topografică, fiind astfel decăzută din

dreptul de a solicita încuviinţarea şi administrarea acestui mijloc de probă conform

dispoziţiilor imperative ale art. 254 din Codul de procedură civilă.

Analizând legalitatea sentinței recurate, raportat la criticile formulate de reclamantă,

Curtea constată că acestea sunt întemeiate, impunându-se admiterea recursului pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

În ceea ce priveşte starea de fapt, Curtea constată că prin procesul-verbal de constatare

înregistrat la Primăria Oraşului Lipova sub numărul 5854/09.04.2015, întocmit de trei

specialişti din cadrul Serviciului Urbanism A.T. al Primăriei Lipova, s-a reținut că suprafaţa

82

totală exploatată de către recurenta S.C. A... S.R.L., afectată de excavările efectuate de către

recurentă este de 43,15 ha.

Pentru această suprafaţă totală au fost emise decizii de impunere diferite, după cum

urmează : pentru suprafaţa de 219223 mp a fost emisă decizia de impunere numărul 4499 din

data de 10.04.2013 (pentru debitul de 219223 lei), această decizie fiind contestată de către

recurenta din prezenta cauză, cererea făcând obiectul dosarului nr. 6241/250/2014, fiind

respinsă de Tribunalul Arad prin sentinţa civilă nr. 6290 din 12 noiembrie, sentinţă menţinută

ca temeinică şi legală de Curtea de Apel Timişoara prin decizia numărul 3425 din 17.04.2014;

iar pentru diferenţa de suprafaţă până la suprafaţa totală de 43.15 ha, respectiv pentru

suprafaţa de 212300 mp a fost emisă decizia de impunere numărul 165 din 14.04.2015 (pentru

debitul de 212300 de lei), decizie ce face obiectul prezentului litigiu.

Valoarea debitului stabilit prin aceasta din urma decizie a fost stabilită, prin raportare

la dispozițiile HCL Lipova nr. 151/23.12.2014 , prin înmulțirea suprafeței de 212300 mp cu

taxa de 1 leu/mp.

Curtea reamintește ca taxa reglementată de prevederile art. 267 alin. (4) din Legea nr.

571/2003 este distinctă de taxa de exploatare prevăzută de art. 44 din Legea minelor nr.

85/2003, prima fiind o taxă unică ce se plăteşte la bugetul local, iar cea de a doua o taxă

anuală, ce se plăteşte la bugetul de stat.

După cum s-a menționat şi anterior, în considerentele deciziei, reclamanta recurentă a

susţinut, similar celor învederate în faţa instanţei de fond, că taxa prevăzută de Codul fiscal

pentru executarea de foraje şi excavaţii necesare studiilor geotehnice trebuie să se aplice doar

pentru suprafaţa afectată de operaţiunile respective, care este cu mult mai mică decât

suprafaţa aferentă perimetrului de exploatare, dar că titlul trebuie să fie cert, adică să aibă o

întindere determinată sau determinabilă, condiție ce nu este îndeplinită în cauza de faţă,

deoarece pârâta a calculat taxa în mod discreționar.

În drept, Curtea retine ca prevederile legale incidente cauzei sunt următoarele:

- art. 267 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conform căruia „(4)

Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări necesară studiilor geotehnice,

ridicărilor topografice, exploatărilor de carieră, balastierelor, sondelor de gaze şi petrol,

precum şi altor exploatări se calculează înmulţind numărul de metri pătraţi de teren afectat de

foraj sau de excavaţie cu o valoare stabilită de consiliul local de până la 8 lei”.

- art. 44 din Legea nr. 85/2003, conform căruia „ (1) Titularii licenţelor /permiselor

sunt obligaţi la plata către bugetul de stat a unei taxe pentru activitatea de prospecţiune,

explorare şi exploatare a resurselor minerale, precum şi a unei redevenţe miniere.

(2) Taxa anuală pentru activitatea de prospecţiune se stabileşte la 341 lei/km2.

(3) Taxa anuală pentru activitatea de explorare se stabileşte la 1.367 lei/km2; aceasta se

dublează după 2 ani şi devine de 5 ori mai mare după 4 ani.

(4) Taxa anuală pentru activitatea de exploatare se stabileşte la 34.180 lei/km2.

(5) Valoarea taxelor prevăzute la alin. (2) - (4) va fi reactualizată anual, la propunerea

autorităţii competente, prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de rata inflaţiei.

(6) Taxele prevăzute la alin. (2) - (4) se datorează anual şi se plătesc anticipat pentru

anul viitor, până la data de 31 decembrie a anului în curs”.

83

De asemenea, prezintă maximă importanţă chestiunile de drept analizate prin Decizia

nr. 27/2017 din 24 aprilie 2017 a ICCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,

decizie obligatorie pentru instanţele de judecată, din momentul publicării în Monitorul

Oficial, în acord cu dispoziţiile art. 521 alin. (3) NCPC.

Astfel, se reţine în cuprinsul acestei decizii că, în vederea interpretării normelor legale

mai sus citate trebuie analizate, pe de o parte, regimul de autorizare aplicabil activităţii de

realizare a lucrărilor de exploatare de pietriş şi nisip, iar, pe de altă parte, obligaţiile de plată

către bugetele publice ca urmare a desfăşurării activităţii sus-arătate.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 50 /1991, „Construcţiile civile, industriale,

agricole, cele pentru susţinerea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, pentru infrastructură de

orice fel sau de oricare altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de

construire (...)”, fiind inclusă o listă de lucrări pentru care este necesară obţinerea autorizaţiei

de construire [lit. a) - i)]. Or, art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 50 /1991 face referire la:

„lucrări de foraje şi excavări necesare pentru efectuarea studiilor geotehnice şi a

prospecţiunilor geologice, proiectarea şi deschiderea exploatărilor de cariere şi balastiere, a

sondelor de gaze şi petrol, precum şi a altor exploatări de suprafaţă, subterane sau

subacvatice”.

Se arată în Decizia ICCJ ca „din modul de redactare a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. e)

din Legea nr. 50 /1991, rezultă că lucrările de foraje şi excavaţii la care textul legal se referă

sunt auxiliare unor activităţi determinate, respectiv efectuarea studiilor geotehnice şi a

prospecţiunilor geologice, proiectarea şi deschiderea exploatărilor de cariere şi balastiere, a

sondelor de gaze şi petrol, precum şi a altor exploatări de suprafaţă, subterane sau

subacvatice. Totodată, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1), ale art. 2 alin. (1) şi ale art.

3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 50/1991, lucrările de foraje şi excavări pot fi executate numai

pe baza unei autorizaţii de construire, în măsura în care sunt auxiliare efectuării studiilor

geotehnice şi prospecţiunilor geologice, proiectării şi deschiderii exploatărilor de cariere şi

balastiere, a sondelor de gaze şi petrol, precum şi a altor exploatări de suprafaţă/subterane sau

subacvatice.

În baza aceloraşi prevederi din Legea nr. 50/1991, dacă pe lângă lucrările de foraje sau

excavări auxiliare efectuării studiilor geotehnice şi prospecţiunilor geologice sau proiectării şi

deschiderii de exploatări sunt realizate şi alte lucrări de construcţii dintre cele enumerate la

alte litere ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, pentru aceste din urmă lucrări va fi

necesară o altă autorizaţie de construire, distinctă de autorizaţia obţinută pentru lucrările de

foraj sau excavări”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai precizat în Decizia menţionată că „Toate

activităţile reunite în enumerarea din art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 50/1991 au în comun

faptul că sunt desfășurate în legătură cu explorarea şi exploatarea resurselor minerale, aflate în

proprietatea exclusivă a statului. În aceste condiţii, desfăşurarea de către orice persoană a unor

lucrări de foraje sau excavări în vederea explorării sau exploatării resurselor minerale, astfel

cum aceste resurse sunt definite de Legea nr. 85/2003, determină aplicarea prevederilor

acestei din urmă legi în ceea ce priveşte desfăşurarea lucrărilor respective. În ceea ce priveşte

regimul de autorizare reglementat de Legea nr. 85 /2003, concesiunea resurselor minerale are

în vedere 3 tipuri de activităţi: de prospecţiune, de explorare şi de exploatare, fiecare dintre

84

acestea având un regim de autorizare distinct. Astfel, activitatea de prospecţiune, potrivit art.

14 din Legea nr. 85/2003, constă într-un ansamblu de studii şi lucrări de suprafaţă care se

realizează pe baza unui permis neexclusiv pentru identificarea posibilităţilor existenţei unor

acumulări de resurse minerale. Explorarea resurselor minerale, conform art. 15 din Legea nr.

85/2003, se realizează pe baza unei licenţe de explorare, eliberată la cerere, scopul lucrărilor

de explorare fiind acela de a fundamenta decizia cu privire la oportunitatea valorificării

zăcământului. Exploatarea resurselor minerale se realizează, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea

nr. 85/2003, pe baza licenţei de exploatare, activitatea de exploatare fiind definită de art. 3

pct. 11 din Legea nr. 85/2003 ca „ansamblul de lucrări executate în subteran şi/sau la

suprafaţă pentru extragerea resurselor minerale, prelucrarea şi livrarea acestora în forme

specifice”. Prin excepţie, conform art. 28 din Legea nr. 85/2003, exploatarea anumitor resurse

minerale, respectiv rocile utilizabile în construcţii şi acumulările de turbă [art. 28 alin. (1)],

nisipuri şi pietrişuri din albiile minore ale râurilor [art. 28 alin. (2)] şi recuperarea aurului din

aluviuni [art. 30 alin. (1)], se poate face pe baza unui permis de exploatare, fără a mai fi

necesară obţinerea unei licenţe de exploatare. În speţă, exploatarea nisipului şi pietrişului s-a

realizat în baza unor permise de exploatare, activitatea supusă autorizării prin reglementarea

obligativităţii obţinerii permisului de exploatare, în condiţiile art. 28 din Legea nr. 85/2003,

fiind, astfel, exploatarea resurselor minerale” .

Faţă de considerentele arătate, sub aspectul regimului de autorizare incident în cauză,

decizia nr. 27/2017 a ICCJ a concluzionat că „activitatea care presupune şi realizarea de

excavări într-un strat de roci utile, care trebuie îndepărtate, este compusă din două activităţi

care trebuie supuse unui regim de autorizare distinct, respectiv activitatea de construire

propriu-zisă, supusă autorizării conform art. 3 alin. (1) lit. a) sau c) din Legea nr. 50/1991, şi

activitatea de excavare necesară exploatării unor resurse minerale (în speţă, nisip şi pietriş),

supusă autorizării conform art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 50/1991, respectiv art. 28 din

Legea nr. 85/2003.

Având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora

pentru activitatea de foraj şi excavare este necesară obţinerea unei autorizaţii de construire,

precum şi art. 267 alin. (4) din Codul fiscal, care reglementează obligaţiile fiscale născute în

legătură cu emiterea autorizaţiilor la care face referire art. 3 alin. (1) din Legea nr. 50/1991,

apare cu evidenţă faptul că autorizaţia de foraje şi excavări prevăzută de Codul fiscal este

autorizaţia de construire la care face referire art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 50/1991.

Prin urmare, taxa de foraj sau excavare este concepută ca o taxă locală unică, ce se

plăteşte în vederea obţinerii autorizaţiei de construire reglementate de art. 3 alin. (1) lit. e) din

Legea nr. 50/1991, se calculează în raport cu numărul de metri pătraţi de teren afectat de

prospecţiunile anterioare exploatărilor şi se virează în bugetul local.

Spre deosebire de taxa locală reglementată de Codul fiscal, art. 28 alin. (3) din Legea

nr. 85/2003 statuează că pentru eliberarea permisului de exploatare solicitantul va trebui să

plătească taxa pe activitatea de exploatare, redevenţa minieră trimestrială pe parcursul

valabilităţii permisului [art. 45 alin. (4) din Legea nr. 85/2003] şi garanţia financiară pentru

refacerea mediului.

Având în vedere prevederile din Legea nr. 85/2003 precitate, se poate observa că

realizarea unor lucrări dintre cele prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 50/1991, în

85

speţă lucrări de excavare în vederea exploatării unor resurse minerale [respectiv roci utile,

dintre cele menţionate de art. 28 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 85/2003], este permisă numai

în baza unui permis de exploatare, emis de autorităţile competente, realizarea acestor lucrări

dând naştere unor obligaţii de plată către bugetul de stat a unei taxe pentru activitatea de

exploatare şi a unei redevenţe miniere”.

Se constată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că „În ceea ce priveşte raportul

dintre taxa datorată bugetului local pentru eliberarea autorizaţiei de realizare a lucrărilor de

excavare în vederea exploatării de resurse minerale (o formă specială de autorizaţie de

construire) şi taxa pentru activitatea de exploatare, acestea sunt datorate unor bugete diferite şi

au un obiect diferit. Astfel, taxa datorată bugetului local este percepută pentru eliberarea

autorizaţiei care permite excavarea, în timp ce taxa percepută la bugetul de stat este datorată

pentru desfăşurarea activităţii propriu-zise de exploatare, de extragere a resurselor minerale.

Concluzionând, s-a apreciat de către ICCJ că nu există o dublă impunere pentru

activitatea de excavare /foraj, prin dispoziţiile art. 267 alin. (4) din Codul fiscal fiind instituită

o singură taxă pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări, care se calculează raportat

la numărul de metri pătraţi de teren afectat efectiv de foraj sau excavaţie, iar nu la suprafaţa

ocupată pentru activitatea de exploatare. Totodată, taxa pentru obţinerea autorizaţiei de foraje

sau excavaţii pentru efectuarea de studii geotehnice este diferită de taxa de exploatare

reglementată de Legea minelor, având temeiuri juridice diferite şi beneficiari diferiţi. Acest

aspect a fost reţinut în mod corect şi de către instanţa de fond din prezenta cauză.

Astfel, Curtea constată că în mod corect s-a reținut de prima instanţa ca în raport cu

premisa caracterului special al Legii nr. 85/2003 faţă de norma generală aplicabilă în materie

(Codul fiscal), se apreciază că taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări,

aferentă activităţii prevăzute de art. 267 alin. (4) din Codul fiscal, şi taxa pentru activitatea de

prospecţiune, explorare şi exploatare a resurselor minerale, precum şi redevenţa minieră,

prevăzute de art. 44 din Legea nr. 85/2003, nu se exclud una pe cealaltă, putând avea caracter

complementar, raportat la baza legală de referinţă, modalităţi de calcul diferite şi beneficiari

diferiţi ai acestora.

Ca urmare, taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări este datorată

independent de existenţa taxei anuale pentru activitatea de prospecţiune, explorare şi

exploatare a resurselor minerale şi redevenţa minieră.

În concluzie, ceea ce este în discuţie în cauza de faţă este împrejurarea dacă

modalitatea de stabilire a taxei pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări, prevăzută

de art. 267 alin. (4) din Codul fiscal, de către pârât prin decizia contestată în speță s-a realizat

prin raportare la numărul de metri pătraţi de teren afectat efectiv de foraj sau excavaţie, iar nu

având în vedere suprafaţa ocupată pentru activitatea de exploatare.

Prin urmare, Curtea constata ca taxa în discuție trebuie calculata având în vedere

distincţiile făcute în Decizia nr. 27 /2017, faţă de împrejurarea că, în acord cu considerentele

hotărârii anterior precizate, obligatorie pentru instanţele de judecata, această taxă se

calculează raportat la numărul de metri pătraţi de teren afectat efectiv de foraj sau excavaţie,

iar nu la suprafaţa ocupată pentru activitatea de exploatare.

Curtea retine că prima instanţă nu a analizat critica formulată de reclamanta-recurentă

cu privire la modul în care organele de impunere au calculat taxa de excavaj, şi anume

86

susţinerea acesteia în sensul ca aceasta taxa trebuia calculată prin raportare la suprafața de

teren afectat efectiv de foraj sau de excavație.

În același sens, Curtea constată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra probei

solicitată de reclamantă , de efectuare a unei expertize tocmai în vederea stabilirii cu

exactitate de către un expert a suprafeței de teren afectat efectiv de foraj sau de excavație.

Instanța de fond s-a limitat sa răspundă la critica reclamantei vizând nerespectarea

normelor procedurale cuprinse la art. 94–109 C.pr.fisc. , reţinând totodată ca reclamanta avea

obligaţia depunerii obligaţiei fiscale conform Normelor Metodologice de aplicare a Codului

fiscal pct. 134 alin. (3), declaraţie fiscală ce este asimilată cu o decizie de impunere, sub

rezerva verificării ulterioare, conform art. 86 alin. (4) C.pr.fisc., iar câtă vreme reclamanta nu

a depus o asemenea declaraţie fiscală care să încorporeze cererea pentru eliberare a

autorizaţiei de foraje şi excavări la care face referire art. 267 alin. (4) C.fisc., în mod corect

organul fiscal a emis decizia de impunere contestată în cauză, stabilind astfel din oficiu baza

de impunere şi obligaţia fiscală corelativă.

Curtea subliniază că instanţa de fond a tranşat în mod corect problema de drept potrivit

căreia taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări nu se confundă cu taxa pentru

eliberarea autorizaţiei de construire la care face referire alin. (8) al aceluiaşi articol 267 care

stabileşte că „Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire pentru orice altă construcţie

decât cele prevăzute în alt alineat al prezentului articol este egală cu 1% din valoarea

autorizată a lucrărilor de construcţie, inclusiv instalaţiile aferente”.

Curtea reamintește ca, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5

C.pr.civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la

nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea

cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.

Din analiza înscrisurilor de la dosar, rezulta ca prima instanța nu a pus în discuția

părților proba solicitata de reclamantă, în temeiul art. 254 NCPC, şi anume încuviinţarea

probei cu expertiză judiciară tehnică topografică, având ca obiective principale determinarea

cu exactitate a suprafeţei totale din perimetrul „C…” judeţul Arad afectată de foraje şi

excavări la data de 09.04.2015, cu stabilirea suprafeţei afectata de foraje şi excavări necesare

exploatării de balastieră, precum şi determinarea exactă a suprafeţei afectată de foraje şi

excavări care depăşeşte suprafaţa de 21,92 ha, avută în vedere la emiterea deciziei de

impunere nr.165/14.04.2015, precum şi a suprafeţelor afectate de foraje sau excavări necesare

exploatării de balastieră în perioada 2014-09.04.2015.

Așadar, instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, care guvernează

procesul civil, principiu care presupune că toate elementele procesului trebuie supuse

dezbaterii și discuției părților, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu

privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

Astfel, Curtea reţine că instanța de fond nu a stabilit în fapt care era suprafaţa afectată

de foraj sau excavaţie la momentul la care reclamanta ar fi trebuit să solicite eliberarea

autorizaţiei de foraje sau excavări, astfel ca dezlegarea în drept a cauzei nu este posibilă, fiind

necesară cercetarea completă a fondului sub acest aspect, prin administrarea probelor permise

de legea procesuală.

87

Chiar dacă din actele de executare nu rezultă suprafața pentru care a fost calculată taxa,

nu se poate considera că o asemenea taxă nu poate fi impusă, pentru considerentele expuse

anterior, însă incertitudinea modului de calcul a acesteia nu poate determina în ce măsură

cuantumul stabilit de pârât este legal.

Curtea subliniază că taxa prevăzută de Codul fiscal vizează doar suprafaţa de teren

afectată de efectuarea studiilor geotehnice, care este cu mult mai mică decât suprafaţa aferentă

perimetrului de exploatare.

În concluzie, prin raportare la dispoziţiile art. 498 alin. (2) NCPC, pentru completa

cercetare a fondului cauzei, sub aspectul stabilirii în fapt a întinderii suprafeței afectate de

foraj sau excavaţie la momentul la care reclamanta ar fi trebuit să solicite eliberarea

autorizaţiei de foraje sau excavări, se impune admiterea recursului formulat de reclamanta

recurenta şi casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, în limitele învederate în cuprinsul

deciziei de faţă.

În rejudecare, conform art. 501 Codul de procedură civilă, instanţa va avea în vedere

considerentele prezentei decizii, va pune în discuţia parţilor proba solicitată de reclamanta

recurentă, şi anume proba cu expertiza judiciară tehnică topografică cu obiectivele formulate

de parte, va lămuri cauza sub aspectul stabilirii în fapt a întinderii suprafeței afectate de foraj

sau excavaţie la momentul la care reclamanta ar fi trebuit să solicite eliberarea autorizaţiei de

foraje sau excavări, prin administrarea probelor permise de legea procesuală şi cu aplicarea

considerentelor Deciziei nr. 27/2017 din 24 aprilie 2017 a ICCJ- Completul pentru dezlegarea

unor chestiuni de drept, decizie obligatorie pentru instanţele de judecata, din momentul

publicării în Monitorul Oficial, în acord cu dispoziţiile art. 521 alin. (3) NCPC.