CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Trimestrul al III-lea 2016

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

1

Cuprins §. Contencios administrativ ..................................................................................................................... 2

1. Anulare act administrativ. Motivare act administrativ. Autorizaţia pentru deţinere,

port şi folosire de arme letale cu destinaţia vânătoare ............................................................... 2

§. Contencios fiscal ................................................................................................................................. 8

2. Ajutoare de stat. Producător agricol. Gestionarea durabilă a pădurilor. Plată

compensații. Refuz nejustificat..................................................................................................... 8

3. Atragerea răspunderii solidare .......................................................................................... 12

§. Funcţionari publici ............................................................................................................................ 15

4. Salarizare funcționar public. Spor doctorat. Nivel maxim al salariului. Principiul

ierarhiei actelor normative ......................................................................................................... 15

5. Tichete (vouchere) de vacanţă. Bugetul de stat. Bugetul local. Bugetul de venituri şi

cheltuieli aprobat. Angajator, instituţie şi autoritate publică centrală şi locală. Drepturi

salariale......................................................................................................................................... 21

2

§. Contencios administrativ

1. Anulare act administrativ. Motivare act administrativ. Autorizaţia pentru

deţinere, port şi folosire de arme letale cu destinaţia vânătoare

Legea nr. 295/2004

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene: art. 41

Constituţia României: art. 1 alin. (3), art. 31 alin. (2)

Motivarea unui act administrativ are două laturi esenţiale, respectiv indicarea

textelor legale aplicabile situaţiei date, precum şi, în al doilea rând, indicarea împrejurărilor

de fapt pe baza cărora s-a reţinut aplicabilitatea acelor texte legale.

În privinţa obligaţiei autorităţilor administrative de a-şi motiva deciziile, se constata

ca potrivit art. 31 alin. (2) din Constituţia României, „autorităţile publice, potrivit

competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra

treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.”

De asemenea, conform art. 1 alin. (3) din Constituţia României, „România este stat de

drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,

libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori

supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din

decembrie 1989, şi sunt garantate”.

Or, în condiţiile în care autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea

corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, în condiţiile în

care deciziile acestor autorităţi sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului

administrativ, nu se poate susţine că este permisă absenţa motivării explicite a actului

administrativ atacat.

Motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Ea

reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în

concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea

într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a

actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor

care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură.

Absenţa motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului

statului de drept, a dreptului la o bună administrare şi a încălcare a obligaţiei constituţionale

a autorităţilor administrative de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra

problemelor de interes personal ale acestora.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

3

Decizia civilă nr. 2842 din 27 septembrie 2016,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul A… a solicitat

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună: anularea actului prin care

autoritatea pârâtă Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Timiş – Serviciul Arme, Explozivi,

Substanţe Periculoase a respins cererea formulată de reclamant pentru autorizarea pentru

deţinere, port şi folosire de arme letale cu destinaţia vânătoare; obligarea autorităţii pârâte să

elibereze reclamantului A… autorizaţia pentru deţinere, port şi folosire de arme letale cu

destinaţia vânătoare.

Prin sentinţa nr. 758/2016, Tribunalul Timiş a admis acţiunea reclamantului şi a dispus

anularea actului administrativ, reţinând că refuzul instituţiei pârâte de a acorda avizul pentru

obţinerea autorizării de deţinere, port şi folosire a armei de vânătoare este nejustificat, din

probele administrate nerezultând că acesta ar prezenta pericol pentru ordinea publică,

siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor.

Împotriva sentinţei civile nr. 758/19.04.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar

nr. x/30/2015 a declarat recurs pârâtul recurent Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Timiş –

Serviciul Arme, Explozivi, Substanţe Periculoase solicitând admiterea recursului şi

respingerea acţiunii reclamantului.

Prin decizia pronunțată de instanța de control judiciar a fost respins recursul paratului.

În considerente, Curtea a reținut că la data de 7.09.2015 reclamantul a formulat o

cerere către Inspectoratul de Poliţie Judeţean Timiş - Serviciul Arme, Explozivi, Substanţe

Periculoase, solicitând autorizarea pentru deţinere, port şi folosire de arme letale cu destinaţia

vânătoare.

Prin răspunsul nr. x/7.09.2015 comunicat la data de 14.09.2015 această cerere i-a fost

respinsă ”întrucât din verificările efectuate s-a stabilit că prezintă pericol pentru ordinea

publică, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente

la organele competente, în conformitate cu art. 14 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 295/2004”.

Reclamantul a susţinut că refuzul autorizării pentru deţinere de arme, astfel cum a fost

comunicat, contrar dispoziţiilor legale nu cuprinde şi motivele care au dus la concluzia că

prezintă pericol pentru ordinea publică.

Cu privire la regimul juridic al armelor şi al muniţiilor, Curtea reţine că este acesta

reglementat prin Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, care a fost

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 30 iunie 2004.

Legea nr. 295/2004 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

814 din 17 noiembrie 2011 fiind, ulterior republicării, modificată prin Legea nr. 288/2011

pentru modificarea art. 14 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al

muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 16 decembrie

2011.

Totodată, în prezent Legea nr. 295/2004 a fost republicată a doua oară în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, în temeiul art. 248 din Legea nr.

187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012 şi rectificată în

4

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 1 martie 2013, cu modificările ulterioare,

dându-se textelor o nouă numerotare.

Curtea urmează să aibă în vedere Legea nr. 295/2004 – astfel cum a fost republicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, aceasta fiind

reglementarea în vigoare în luna septembrie 2015, când a fost emis actul contestat de

reclamant.

În acest sens, Curtea nu va avea în vedere modificările aduse Legii nr. 295/2004 prin

Legea nr. 319/2015, având în vedere că Legea nr. 319/2015 a fost publicată în Monitorul

Oficial, Partea I, nr. 929 din 15 decembrie 2015, intrând în vigoare ulterior datei la care au

fost emise actele contestate de reclamant în prezenta cauză şi nefiind aplicabile în speţă,

raportat la principiul neretroactivităţii legii – statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţia

României, conform căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau

contravenţionale mai favorabile”.

Art. 14 din Legea 295/2004 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

425 din 10 iunie 2014) reglementează condiţiile de acordare a autorizaţiei de procurare a

armelor letale, prevăzând la alineatul 1 că „autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă

persoanelor prevăzute la art. 13 alin. (2) - (5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele

condiţii:

a) au împlinit vârsta de 18 ani;

b) deţin calitatea impusă de lege, atestată prin prezentarea unor documente stabilite în

normele metodologice de aplicare a prezentei legi, în funcţie de destinaţia armelor;

c) nu au fost condamnate, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de un an, pentru infracţiuni comise cu

intenţie ori pentru infracţiuni prevăzute de prezenta lege;

d) nu sunt inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie;

e) sunt apte din punct de vedere psihologic şi medical pentru a deţine şi folosi arme şi

muniţii;

f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea

corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente la organele competente;

g) au absolvit un curs de instruire teoretică şi practică, organizat de o persoană

juridică autorizată pentru această activitate, în condiţiile prevăzute în normele metodologice

de aplicare a prezentei legi;

h) nu le-a fost anulat în ultimii 2 ani dreptul de procurare, deţinere sau, după caz, port

şi folosire a armelor letale ori a armelor neletale supuse autorizării, cu excepţia situaţiilor în

care măsura anulării s-a dispus ca urmare a pierderii calităţii prevăzute la art. 13 alin. (2) - (5);

i) nu au pierdut sau nu le-au fost sustrase în ultimii 5 ani arme letale sau arme neletale

supuse autorizării, din motive imputabile lor, procurate în condiţiile prezentei legi”.

Art. 14 alin. (3) din Legea 295/2004, „dacă autoritatea competentă cu soluţionarea

cererii constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), solicitantului i se refuză

autorizarea de procurare a armei şi i se comunică, în scris, în termenul prevăzut la alin. (2),

soluţia adoptată, precum şi motivele care au stat la baza acesteia”, iar potrivit art. 14 alin. 4

din aceeaşi lege, „soluţia prevăzută la alin. (3) este supusă controlului judecătoresc, potrivit

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi

poate fi atacată în termen de 15 zile de la data la care a fost adusă la cunoştinţa solicitantului”.

5

Curtea observă că refuzul emiterii permisului de armă a fost justificat de autoritatea

pârâtă prin dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 295/2004, conform cărora

„autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 13 alin. (2) -

(5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:

f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea

corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente la organele competente;”.

Întrucât nu există alte reglementări speciale privind refuzul autorizării deţinerii,

portului şi folosirii de arme letale cu destinaţia vânătoare şi având în vedere că însăşi

autoritatea pârâtă a invocat dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 295/2004 – care se referă la

autorizarea de procurare a armelor letale – Curtea reţine incidenţa în speţă a acestei

reglementări.

Examinând hotărârea recurată, Curtea constată că instanţa de fond a omis să analizeze

critica reclamantului referitoare la lipsa motivelor de fapt care au stat la baza acestuia, deşi în

cererea de chemare în judecată, acesta a susţinut că măsura de refuzului de autorizare a

dreptului de port armă trebuie expres motivată şi dovedită faptic.

Întrucât reclamantul a reiterat acest motiv de nulitate a actului contestat, Curtea a fost

învestită cu examinarea a motivului de nulitate referitor la absenţa motivării în fapt a actului

contestat.

Cu privire la absenţa motivării actului contestat, Curtea subliniază că motivarea unui

act administrativ are două laturi esenţiale, respectiv indicarea textelor legale aplicabile

situaţiei date, precum şi, în al doilea rând, indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a

reţinut aplicabilitatea acelor texte legale.

În privinţa obligaţiei autorităţilor administrative de a-şi motiva deciziile, instanţa

observă că, potrivit art. 31 alin. (2) din Constituţia României, „autorităţile publice, potrivit

competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra

treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.”

De asemenea, conform art. 1 alin. (3) din Constituţia României, „România este stat de

drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,

libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori

supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din

decembrie 1989, şi sunt garantate.”

Or, în condiţiile în care autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă

a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, în condiţiile în care deciziile

acestor autorităţi sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ,

nu se poate susţine că este permisă absenţa motivării explicite a actului administrativ atacat.

Motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Ea

reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în

concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-

un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a

actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care

au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absenţa acestei motivări

favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce lipsa motivării lipseşte de

orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.

6

Instanţa subliniază că art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

consacră „dreptul la bună administrare”. Conform alineatelor 1 şi 2 din acest articol, (1)

„orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament

imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi

agenţiilor Uniunii.

(2) Acest drept include în principal:

(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri

individuale care ar putea să îi aducă atingere;

(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor

legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial;

(c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.”

Date fiind aceste obligaţii, instanţa apreciază că absenţa motivării actului administrativ

atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare

şi a încălcare a obligaţiei constituţionale a autorităţilor administrative de a asigura informarea

corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.

Pe de altă parte, subliniind importanţa motivării actului administrativ fiscal, Curtea

reţine şi că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul posibilităţii suplinirii

absenţei motivării actului administrativ prin inserarea acestei motivări în actul care a stat la

baza primului şi la care reclamantul a avut acces.

În acest sens, Curtea menţionează Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia

contencios administrativ şi fiscal nr. 1470 din 11 martie 2011, în care s-a reţinut că „este

îndeplinită cerinţa motivării actului administrativ şi atunci când în conţinutul acestuia nu sunt

reluate în extenso toate temeiurile de fapt şi de drept care au fost reţinute într-un alt înscris pe

care actul administrativ s-a fundamentat şi pe care îl înglobează”.

De asemenea, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios

administrativ şi fiscal nr. 4331 din 5 decembrie 2006, s-a reţinut că „în conformitate cu

principiul transparenţei administraţiei publice, consacrat în art. 31 alin. (1) şi (2) din

Constituţia României dreptul la informaţie trebuie respectat în raporturile juridice care se

stabilesc între autorităţile publice şi cei cărora li se adresează actele emise de către acestea, în

sensul motivării oricărui act administrativ, fie el normativ sau individual.

Suplineşte condiţia motivării actului administrativ existenţa unei corespondenţe

anterioare între autoritatea emitentă şi reclamantă, în care acesteia din urmă, i-au fost

prezentate consecinţele unei eventuale neconformări la cerinţele legale”.

În raport cu aceste consideraţii teoretice, Curtea constată însă că Adresa nr.

150470/7.09.2015 nu îndeplineşte cerinţele unei motivări complete, în condiţiile în care nu se

face referire în cuprinsul acesteia la motivele concrete pentru care a fost emisă – nefiind

indicate decât dispoziţiile legale în temeiul cărora s-a dispus măsura anulării dreptului de port-

armă, respectiv dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. f) din Legea 295/2004.

Astfel, Curtea reţine că din actul contestat nu rezultă care sunt acele împrejurări

concrete pe baza cărora autoritatea pârâtă a reţinut că reclamantul prezintă „pericol pentru

ordinea publică, siguranţă naţională, viața şi integritatea corporală a persoanelor, conform

datelor şi informaţiilor existente la organele competente”.

Este adevărat că la baza dispoziţiei contestate stă propunerea de anulare a permisului

de port-armă din Raportul nr. 150470/4.09.2015, precum şi un raport întocmit de un agent

7

principal de poliţie de la Postul de Poliţie B (judeţ Timiş), – acte care cuprind motivele

concrete pe care s-a întemeiat concluzia că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea

publică, siguranţă naţională, viața şi integritatea corporală a persoanelor, dar Curtea subliniază

că nu s-a făcut dovada că ar fi fost comunicate reclamantului aceste înscrisuri, iar dispoziţia

de anulare a permisului de armă nu a inserat motivele de fapt conţinute în respectiva adresă.

Rezultă de aici că reclamantul nu a avut acces la motivele de fapt care au determinat luarea

măsurii contestate. Or, Curtea reaminteşte că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie –

Secţia contencios administrativ şi fiscal nr. 4331 din 5 decembrie 2006 s-a reţinut că

„suplineşte condiţia motivării actului administrativ existenţa unei corespondenţe anterioare

între autoritatea emitentă şi reclamantă, în care acesteia din urmă, i-au fost prezentate

consecinţele unei eventuale neconformări la cerinţele legale”. Din această decizie rezultă că

posibilitatea suplinirii absenţei motivării actului administrativ este admisă în cazul inserării

acestei motivări într-un alt înscris, care a stat la baza actului contestat şi la care reclamantul a

avut acces, ceea ce nu este cazul în speţă.

Nu se poate reţine argumentul conform căruia nu se impune motivarea actului de

anulare a permisului de port-armă pe considerentul că Legea nr. 295/2004 nu menţionează

expres această cerinţă. Cerinţa motivării actului administrativ este una de ordin general,

menţionată în dispoziţiile din Curtea Constituţională şi din Carta Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene citate anterior, admisă la nivelul întregii jurisprudenţei a instanţei supreme

ca o cerinţă aplicabilă tuturor actelor administrative. Prin urmare, nu se poate reţine

posibilitatea unei derogări de la acest principiu, decât, eventual, în măsura în care Legea

295/2004 ar fi precizat expres că nu este necesară motivarea – caz în care s-ar fi pus problema

neconstituţionalităţii unei astfel de reglementări.

Este de asemenea, adevărat că reclamantul a făcut referire, în cererea de chemare în

judecată, la sancţionarea sa contravenţională, dar faptul că reclamantul a intuit unele din

motivele de fapt care au stat la baza actului contestat nu absolvă autorităţile administrative de

obligaţia indicării în mod concret a acestor motive, pentru a şi le asuma şi pentru a se evita

emiterea unor acte administrativ abuzive.

Nici reclamantul şi nici instanţa de contencios administrativ nu au obligaţia de a

specula asupra motivelor de fapt care au determinat emiterea actului administrativ.

Raportat la aceste aspecte, Curtea constată absenţa unor explicaţii privind temeiurile

concrete care au determinat anulare a permisului de port-armă al reclamantului încalcă

prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 31 alin. (3) din Constituţia României, precum şi

dispoziţiile art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Curtea admite necesitatea unei vigilenţe sporite a organelor competente în ceea ce

priveşte respectarea de către particulari a regimului armelor şi al muniţiilor. Cu toate acestea,

o astfel de vigilenţă nu poate autoriza emiterea unor acte prin care se aduce atingere în mod

arbitrar drepturilor reglementate de Legea nr. 295/2004.

Referirile la alte cazuri în care persoane autorizate să deţină arme le-au folosit în

scopul uciderii sau vătămării altor persoane nu pot fi luate în considerare, Curtea având

obligaţia de a examina temeinicia actului contestat în raport cu dispoziţiile legale şi

circumstanţele speciale ale cauzei de faţă.

Raportat la această concluzie, Curtea reţine nelegalitatea dispoziţiei contestate.

8

Având în vedere aceste constatări, Curtea consideră că actul contestat de reclamant –

întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor legale menţionate mai sus – este lovit de nulitate,

impunându-se desfiinţarea acesteia.

Reţinând temeinicia excepţiei nulităţii actului administrativ pentru lipsa motivării

acestuia, Curtea constată inutilitatea şi imposibilitatea examinării fondului cauzei, acţiunea în

anularea acestui act fiind întemeiată în raport cu concluzia reţinută anterior.

§. Contencios fiscal

2. Ajutoare de stat. Producător agricol. Gestionarea durabilă a pădurilor. Plată

compensații. Refuz nejustificat

Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, rep.: art. 97 alin. (1) lit. b)

Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea

ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările și completările ulterioare: art. 4 lit.

s) pct. 4

Ordonanța Guvernului nr. 14/2010: art. 5

H.G. nr. 861/2009

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: art. 521 alin. (3)

Potrivit prevederilor legale, acordarea ajutoarelor de stat este condiţionată de

îndeplinirea a două condiţii cumulative, în baza cărora se pot acorda ajutoarele de stat,

pentru persoane fizice şi juridice care deţin păduri incluse în zonele T1 şi T2, din siturile

Natura 2000, respectiv:

1. emiterea Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012;

2. adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial a Hotărârii Guvernului pentru

aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat pentru

compensaţii reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o

recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, necesare

acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor.

În speţă, acordarea compensaţiilor a fost solicitată pentru anul 2014, deci după data

de 1 ianuarie 2010, pentru care în prezent nu există bază legală, în lipsa Hotărârii de Guvern

pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat

în discuţie.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 2796 din 23 septembrie 2016,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. x/115/2015 din

data de 26.10.2015, reclamantul Composesoratul A… în contradictoriu cu pârâţii Garda

Forestieră Timişoara şi Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor - Administraţia Fondului

9

pentru Mediu a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea actului

administrativ emis de pârâtă sub nr. 5211/14.07.2015 (raportat la anul 2014), reprezentând în

fapt un refuz nejustificat emis cu exces de putere, prin care Garda Forestieră Timişoara (ex -

CRSC) le-a comunicat refuzul la solicitările susmenţionate, cu privire la întocmirea

decontului şi acordarea/plata ajutoarelor de stat aferente anului 2014, cu consecinţa obligării

pârâtei la: - plata sumei de 284,163,42 lei reprezentând contravaloarea produselor de masă

lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietari pentru suprafaţa de pădure de

L043/70 ha, situată în zona de conservare totală a Reţelei Natura 2000- Sit Coridorul Rusca –

Ţarcu - Retezat şi Sit Coridorul Dancioanea în zona/tipul funcţional T1 şi T2, terenuri

forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Valea Bistrei pe întreaga perioada a anului

2014, cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat, datorită funcţiilor de protecţie stabilite de

amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, aferente

anului 2014; plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 284,163,42

lei începând cu data de 19.07.2012, dată la care creanţa a devenit exigibilă, respectiv data la

care Comisia Europeană a emis Decizia nr. C(2012)5166 final - publicată în Jurnalul Oficial

al Uniunii Europene pe data de 14.09.2012 (RO)- prin care a avizat favorabil continuarea

acordării ajutoarelor de stat tuturor persoanelor fizice şi juridice indiferent de forma de

proprietate pentru terenurile forestiere (păduri in T1 şi T2 din cadrul Siturilor Natura 2000); în

cazul in care instanţa de judecată va considera că Adresa nr. 5211/14.05.2015 nu întruneşte

elementele constitutive ale unui act administrativ tipic conform prevederilor Legii nr.

554/2004 (iar pe cale de consecinţă nu poate fi anulată pe calea contenciosului administrativ),

solicită - urmare a refuzului nejustificat al Gărzii Forestiere Timişoara (ex - CRSC

Timişoara), manifestat în Adresa nr. 5211/14.05,2015, obligarea pârâtei, conform prevederilor

art. 8 din Legea nr. 554/2004, la plata ajutorului de stat cuvenit reclamantului raportat la anul

2014, în cuantum de 284,163.42 lei, precum şi a dobânzilor fiscale aferente; cu cheltuieli de

judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 133 din 09.03.2016 pronunţată în dosar nr. x115/2015,

Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de

reclamantul Composesoratul A, în contradictoriu cu pârâţii Garda Forestieră Timişoara şi

Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor.

Împotriva sentinţei de mai sus, a declarat recurs recurentul-reclamant Composesoratul

A, solicitând admiterea recursului aşa cum a fost formulat, respectiv casarea în tot a sentinţei

atacate, iar în urma rejudecării pe fond a cauzei deduse judecăţii, să se admită cererea a prin

care a reclamat refuzul nejustificat al intimaţilor pârâţi la acordarea compensaţiilor pentru

anul 2014 şi să se oblige intimaţii pârâţi la plata ajutorului de stat aferent întregii perioade a

anului 2014 - în cuantum de 284.163,42 lei, precum şi a dobânzilor fiscale corespunzătoare

sumei totale de la data 01.01.2015 şi până la achitarea efectivă a debitului; cu cheltuieli de

judecată.

Prin decizia pronunţată Curtea de Apel Timişoara a respins recursul formulat.

S-a reţinut in considerentele deciziei ca prima instanţă în mod corect a apreciat că

răspunsul la cererea reclamantei, materializat în adresa nr. x din data de 14.07.2015 nu poate

fi un „refuz nejustificat”, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, atât timp

cât instituţia a motivat imposibilitatea acordării compensaţiilor solicitate cu faptul că nu au

fost elaborate norme de acordare şi stabilire a acestora prin hotărâri de guvern anuale, raportat

10

la Decizia nr. 36/2015 a ÎCCJ, pronunţată în Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de

drept şi Decizia Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012

H.G. nr. 861/2009 la art. 6, prevede că „1) Formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin.

(1) lit. a), la art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoane juridice şi la art. 97 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, se vor finanţa

numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

(2) Toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi

completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea

deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.”

Prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012, publicată în

Monitorul Oficial al Uniunii Europene, a fost primit avizul favorabil pentru acordarea

ajutoarelor de stat persoanelor fizice sau juridice care deţin păduri în T1 şi T2, din cadrul

siturilor Natura 2000, conform articolului menţionat, dar conform acestei decizii, ajutoarele

de stat se pot acorda numai după publicarea Normelor Metodologice de acordare, utilizare şi

control a ajutoarelor de stat, pentru aceste compensaţii, în Monitorul Oficial al României.

O.G. nr. 14/2010 în forma în vigoare actuală, prevede la art. 5 şi 6 că: „(1) Normele

metodologice privind modul de acordare a ajutoarelor de stat prevăzute la art. 4 se aprobă prin

hotărâri ale Guvernului, cu respectarea prevederilor comunitare şi naţionale în domeniul

ajutorului de stat, şi reglementează scopul, obiectivul, durata, cuantumul ajutorului exprimat

ca procent din cheltuiala eligibilă şi valoare în lei, fluxurile financiare pentru acordarea

ajutoarelor de stat, criteriile de eligibilitate, procedurile de implementare, supraveghere şi

control.

(2) Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale transmite Comisiei Europene

notificările formelor de ajutor de stat prevăzute la art. 4, în conformitate cu dispoziţiile

Regulamentului (CE) nr. 794/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de punere în aplicare a

Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a

articolului 93 din Tratatul CE.

Ajutoarele de stat care pot fi acordate din cele prevăzute la art. 4 şi suma totală alocată

fiecărei forme de ajutor de stat se aprobă anul prin hotărâre a Guvernului, care va fi

comunicată Comisiei Europene prin Raportul anul, în conformitate cu art. 6 din Regulamentul

(CE) nr.794/2004.".

Potrivit prevederilor legale, acordarea ajutoarelor de stat, respectiv plata

compensaţiilor solicitate de reclamantă este condiţionată de îndeplinirea a două condiţii

cumulative, în baza cărora se pot acorda ajutoarele de stat, pentru persoane fizice şi juridice

care deţin păduri incluse în zonele T1 şi T2, din siturile Natura 2000, respectiv:

3. emiterea Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012, condiţie

care a fost îndeplinită;

4. adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial a Hotărârii Guvernului pentru

aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat pentru

compensaţii reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează

datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii

costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor, condiţie ce nu a fost îndeplinită.

Apoi, Curtea are în vedere considerentele Deciziei nr. 36/23.11.2015 prin care se

arată că „67. Așadar, se poate observa că normele metodologice ce urmează a fi adoptate de

11

către legiuitorul delegat au un rol determinant în individualizarea dreptului la compensații al

beneficiarului, în condițiile în care au ca obiect de reglementare atât modul de calcul, cât și

criteriile de eligibilitate, procedurile de supraveghere și control…

71. Relevante în acest sens sunt dispozițiile pct. 5 din Decizia Comisiei Europene în

care se arată că „temeiul juridic al schemei este proiectul de hotărâre a Guvernului de

aprobare a normelor metodologice pentru acordarea de ajutoare de stat pentru compensații

reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită

funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice și a costurilor reclamate de

gestionarea durabilă a pădurilor.”…

74. Ca atare, schema de ajutor de stat, având ca temei legal proiectul de hotărâre

a Guvernului de aprobare a normelor metodologice, avizată favorabil prin decizia Comisiei

Europene, nu poate produce efecte juridice decât după adoptarea acestui act normativ intern.

75. În raport cu cele anterior prezentate se apreciază că nu poate fi primită teza potrivit

căreia, după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2010, Normele metodologice

adoptate prin Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 continuă să producă efecte juridice,

reglementând metodologia de calcul al compensațiilor cuvenite proprietarilor de suprafețe

forestiere cu funcție de protecție de tip T1 sau T2 și care nu pot recolta masa lemnoasă de pe

acestea.

76. Însă, se constată faptul că procedura internă necesară acordării ajutoarelor de stat

vizate de Decizia Comisiei Europene nu a fost finalizată, în condițiile în care nu a fost

adoptată și publicată în Monitorul Oficial al României hotărârea Guvernului pentru aprobarea

Normelor metodologice de acordare, utilizare și control al ajutorului de stat pentru

compensații reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează

datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii

costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor situate în siturile de importanță

comunitară Natura 2000.

77. Ca atare, în prezent nu există baza legală pentru acordarea compensațiilor, în lipsa

hotărârii Guvernului cu obiectul de reglementare mai sus arătat.

79. În altă ordine de idei este real faptul că situația juridică determinată de

neîndeplinirea acestei condiții suspensive, respectiv adoptarea hotărârii Guvernului aflate în

discuție, este aptă să lezeze dreptul la compensații pe care îl au proprietarii suprafețelor

forestiere cu funcție de protecție de tip T1 sau T2 situate în siturile de importanță comunitară

Natura 2000, însă, pentru aceasta există un alt remediu judiciar.”

Astfel, s-a decis cu efect obligatoriu potrivit art. 521 alin. (3) Cod procedură civilă

„Pentru acordarea compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008

privind Codul silvic, republicată, și de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanța Guvernului nr.

14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate

producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 74/2010, cu modificările și completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010,

trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie

adoptate normele metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr.

14/2010.”

În speţă, acordarea compensaţiilor a fost solicitată pentru anul 2014, deci după data de

1 ianuarie 2010, pentru care în prezent nu există bază legală, în lipsa Hotărârii de Guvern

12

pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat

în discuţie .

În consecinţă, pârâtul nu poate dispune plata ajutoarelor de stat/compensaţiilor

acordate proprietarilor de terenuri forestiere, situate în arii naturale protejate, în care au fost

instituite măsuri de protecţie, prin încălcarea prevederilor legale incidente în materia speţei,

dedusă judecăţii.

3. Atragerea răspunderii solidare

Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003: art. 27 alin. (2), art. 28

Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) Cod procedură fiscală pentru obligaţiile de plată

restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta administratorii sau

orice alte persoane care, cu rea credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la

scadenţă a obligaţiilor fiscale, rezultând astfel că trebuie îndeplinite cumulativ atât condiţia

relei credinţe, ce nu se prezumă ci trebuie dovedită de cel ce o afirmă, cât şi condiţia că acest

comportament să fie determinant în neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Nu se poate retine că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, aceasta fiind definită

prin antiteză cu buna credinţă ce obligă la un comportament în acord cu ordinea publică şi

bunele moravuri, reaua credinţă presupunând o atitudine asumată de persoana în cauză

care, conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale, săvârşeşte un act sau un fapt contrar

legii sau celorlalte norme de convieţuire socială. Reaua credinţă nu poate rezulta aşa cum

susţin recurentele, din atitudinea reclamantului de tolerare a unei stări de fapt care a

determinat neachitarea obligaţiilor fiscale datorate de societate întrucât reaua credinţă, aşa

cum s-a arătat anterior, presupune săvârşirea unui act sau fapt contrar legii sau normelor de

convieţuire socială şi nu poate rezulta dintr-o eventuală stare de pasivitate.

De asemenea nu se poate vorbi despre un grad de implicare al reclamantului în

administrarea societăţii întrucât din punct de vedere legal administrarea societăţii s-a

realizat prin persoanele abilitate în acest sens, iar faptul că reclamantul a deţinut drept de

semnătură şi a efectuat retrageri în numerar din contul societăţii deschis la bancă după data

naşterii creanţelor fiscale ţinând cont de cuantumul acestor retrageri prin raportare la

disponibilul bănesc al societăţii existent în aceeaşi perioadă, nu se poate concluziona că

reclamantul ar fi dat dovadă de rea credinţă, contribuind la neachitarea obligaţiilor fiscale.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 2648 din 15 septembrie 2016,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin sentinţa civilă nr. x/25.05.2016 Tribunalul Timiş a admis excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; a admis acţiunea

precizată formulată de reclamantul A… în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană

a Finanţelor Publice Timiş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara,

13

având ca obiect - anulare act administrativ şi a dispus anularea deciziei nr. x/23.01.2016 şi a

deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/08.04.2015, obligând pârâtele la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 lei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal recurentele Direcţia

Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara Regională a Finanţelor Publice Timişoara

şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, solicitând casarea sentinţei recurate şi

pe fond respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.

[…]

Curtea, in soluţionarea recursurilor, a respins aceste cereri.

S-a reţinut ca reclamantul A… a deţinut calitatea de asociat cu o cotă de participare de

20% pentru SC B… SRL şi totodată a figurat cu specimen de semnătură pentru această

societate la Banca C… în perioada 01.02.2012 până la 12.10.2012 precum şi la Banca D…

începând cu 25.05.2012, pierzând calitatea de asociat.

Cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de SC B… SRL pentru care a fost declarată

insolvabilă prin procesul verbal nr. x/17.06.2014 este de 212.027 lei din care obligaţii fiscale

principale în sumă de 172.405 lei şi majorări şi penalităţi de întârziere în sumă de 39.622 lei,

cu începere din 5.06.2012.

Prin sentinţa comercială nr. x/25.04.2013 a Tribunalului Timiş societatea în discuţie a

fost declarată insolventă, iar prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/8.04.2015

întocmită de AJFP Timiş s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului pentru

suma totală de 212.027 lei, organele fiscale reţinând în esenţă, faptul că atâta vreme cât

reclamantul a avut drept de semnătură la băncile anterior individualizate, rezultă că a

participat activ la administrarea societăţii efectuând operaţiuni cu sume semnificative, motiv

pentru care devin incidente dispoziţiile art. 27 şi 28 din Codul de procedură fiscală, privind

atragerea răspunderii solidare.

Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) Cod procedură fiscală pentru

obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta

administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau

neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, rezultând astfel că trebuie îndeplinite cumulativ

atât condiţia relei credinţe, ce nu se prezumă ci trebuie dovedită de cel ce o afirmă, cât şi

condiţia că acest comportament să fie determinant în neachitarea la scadenţă a obligaţiilor

fiscale.

Analizând comportamentul reclamantului în perioada în care a avut calitatea de asociat

al SC B… SRL rezultă conform probatoriului administrat în faţa instanţei de fond că acesta nu

a avut calitatea de administrator al societăţii, dar figura între persoanele cu drept de semnătură

şi a dispus de sume aflate în conturile societăţii deschise la Banca C… şi Banca D…, instanţa

urmând a determina dacă efectuarea acestor tranzacţii dovedeşte reaua credinţă a reclamant

ului şi este un temei pentru antrenarea răspunderii solidare a acestuia, pe motiv că un

asemenea comportament a condus la nedeclararea/neachitarea la scadenţă a obligaţiilor

fiscale.

Din cuprinsul adresei nr. x/2016 emisă de Banca C… rezultă că reclamantul a deţinut

drept de semnătură pentru societate în perioada 01.02.2012-12.10.2012, iar în data de

01.02.2012 a efectuat o retragere de numerar în numele societăţii în sumă de 1700 lei, dar, aşa

cum în mod corect a reţinut prima instanţă, aceasta este anterioară datei la care societatea

14

figura cu debite fiscale restante, rezultând din cuprinsul deciziei de antrenare a răspunderii

solidare că obligaţiile fiscale datorate de societate provin cu începere din 5.06.2012, ultima

plată voluntară fiind făcută la 22.02.2012.

De asemenea, din cuprinsul adresei nr. x emisă de Banca E…, având denumirea

anterioară Banca D…, rezultă că reclamantul a deţinut drept de semnătură pentru SC B…

SRL începând cu data de 25.05.2012, iar în perioada 01.06.2012-3.10.2012 a efectuat mai

multe extrageri de numerar individualizate în cuprinsul adresei, fiind depuse ulterior , la

11.05.2016 şi copii de pe documentele de ridicare numerar aferente sumelor indicate în

adresa anterior menţionată, Curtea reţinând că în mod corect prima instanţă a observat că

ridicările de numerar din 1 şi, respectiv 5.06.2012, sunt anterioare perioadei de la care

societatea datora obligaţii fiscale.

Tot din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare rezultă că potrivit

bilanţului contabil la 30.06.2012 societatea a realizat în perioada de raportare venituri în

sumă totală de 484.569 lei iar creanţele comerciale erau la aceeaşi dată în sumă de 143.812

lei, în scădere faţă de 30.06.2011, iar la aceeaşi dată (30.06.2012) societatea figura cu un

disponibil în conturi la bănci şi în casieria societăţii de 106.835 lei în creştere faţă de

30.06.2011 când avea un disponibil de 28.071 lei.

Cu referire la contul deschis de societate la Banca D… rezultă că la data de 5.06.2012

soldul contului este creditor, societatea având disponibilă suma de 37.447,50 lei pentru ca în

perioada 5.06.-11.12.2012, să încaseze prin plăţi efectuate de clienţi suma de 841.915 lei,

rezultând un cont al societăţii de 875.398 lei din care retragerile efectuate de reclamant

însumează 31.492 lei, iar faţă de această stare de fapt, instanţa nu poate concluziona că

reclamantul cu rea credinţă a contribuit la nedeclararea sau neachitarea obligaţiilor fiscale, cu

atât mai mult cu cât acesta nu a fost singurul cont al societăţii prin care aceasta a derulat

operaţiuni bancare, condiţia esenţială reglementată de art. 27 alin. (2) lit. d) Cod procedură

fiscală fiind aceea a caracterului determinant a unor asemenea acţiuni.

Nu a rezultat astfel că reclamantul a acţionat cu rea credinţă, aceasta fiind definită prin

antiteză cu buna credinţă ce obligă la un comportament în acord cu ordinea publică şi bunele

moravuri, reaua credinţă presupunând o atitudine asumată de persoana în cauză care,

conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale, săvârşeşte un act sau un fapt contrar legii sau

celorlalte norme de convieţuire socială. Reaua credinţă nu poate rezulta aşa cum susţin

recurentele, din atitudinea reclamantului de tolerare a unei stări de fapt care a determinat

neachitarea obligaţiilor fiscale datorate de SC B… SRL întrucât reaua credinţă, aşa cum s-a

arătat anterior, presupune săvârşirea unui act sau fapt contrar legii sau normelor de

convieţuire socială şi nu poate rezulta dintr-o eventuală stare de pasivitate.

De asemenea nu se poate vorbi despre un grad de implicare al reclamantului în

administrarea societăţii întrucât din punct de vedere legal administrarea societăţii s-a realizat

prin persoanele abilitate în acest sens, iar faptul că reclamantul a deţinut drept de semnătură

şi a efectuat retrageri în numerar din contul societăţii deschis la Banca D… după data naşterii

creanţelor fiscale ţinând cont de cuantumul acestor retrageri prin raportare la disponibilul

bănesc al societăţii existent în aceeaşi perioadă, nu se poate concluziona că reclamantul ar fi

dat dovadă de rea credinţă, contribuind la neachitarea obligaţiilor fiscale.

15

§. Funcţionari publici

4. Salarizare funcționar public. Spor doctorat. Nivel maxim al salariului. Principiul

ierarhiei actelor normative

O.U.G. nr. 83/2014

Legea nr. 71/2015: art. 5 alin. (1) , alin. (11) şi alin. (1

2)

Ordinul MAI nr. S/65 din 01.07.2015

Legea nr. 24/2000

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, rep.1: art. 272

Legea nr. 188/1999: art. 117

Prin 5 alin. (1) şi alin. (11) din O.U.G. nr. 83/2014 – astfel cum a fost completat prin

Legea nr. 71/2015 – legiuitorul a urmărit înlăturarea inechităţii în salarizare, respectiv a

discriminării identificate între personalul din instituţiile şi autorităţile publice, salarizat din

fonduri publice.

Astfel, în speţă este în discuţie – pe de o parte – situaţia unui funcţionar public ce a

beneficiat de sporul de doctorat până la 31.12.2009 şi căruia mai apoi – ca efect al Legii nr.

330/2009 – i s-a acordat ulterior o compensaţie cu caracter tranzitoriu în contul acestui spor,

după care acest spor i-a fost inclus în salariul de bază şi – pe de altă parte – personalul care

a obţinut titlul ştiinţific de doctor ulterior anului 2009 şi care îşi desfăşoară activitatea în

aceleaşi condiţii, fără a beneficia însă de o recunoaştere reflectată în drepturile salariale a

acestui spor, ce fusese abrogat.

Prin Legea nr. 71/2015 s-a creat, aşadar, posibilitatea ca personalul încadrat în

instituţiile şi autorităţile publice care avea un nivel al salariului de bază şi al sporurilor mai

mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru

fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară

activitatea în aceleaşi condiţii.

Dispoziţiile Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. S/214/2011, prin care

s-au aprobat Normele metodologice privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului

militar, poliţiştilor şi personalului civil din Ministerul Afacerilor Interne, precum şi cele ale

Ordinului nr. S/65 din 01.07.2015 nu pot modifica sub nici o formă conţinutul drepturilor

recunoscute expres prin Legea nr. 71/2015

Nu se poate reţine temeinicia argumentului autorităţii pârâte, care a susţinut că

ordinul în cauză a fost emis în chiar temeiul Legii nr. 71/2015. Este adevărat că Legea nr.

71/2015 a permis şi chiar a impus emiterea unor Norme metodologice, dar emiterea de astfel

de norme se face cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative, ceea ce impune

respectarea dispoziţiilor legale de forţă juridică superioară.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

1 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011.

16

Decizia civilă nr. 2582 din 13 septembrie 2016,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin cererea promovata in fata instanței de contencios administrativ, reclamantul A…

– funcţionar public în cadrul Inspectoratului de Poliţie […], în funcţia de comisar şef de

poliţie – a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună obligarea

pârâtului Inspectoratul de Poliţie […] la plata drepturilor salariate reprezentând echivalentul

sporului de 15% pentru titlul ştiinţific de doctor, începând cu data de 09.04.2015 şi în

continuare pe toată perioada desfăşurării activităţii în cadrul Inspectoratului de Poliţie […],

conform art. 5 alin. (11) şi (1

2) din O.U.G. nr. 83/2014, completată şi modificată de Legea nr.

71/2015 – art. 1 pct. 6, începând cu data de 09.04.2015, data intrării în vigoare a acestei legi.

Prin sentința pronunțată de Tribunalul Arad a fost admisă acțiunea reclamantului.

Împotriva sentinţei civile nr. x/23.03.2016, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.

x/108/2016 a declarat recurs pârâtul Inspectoratului de Poliţie […] solicitând admiterea

recursului, casarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, în temeiul art.

488, pct. 8, art. 498 din noul Cod de procedură civilă.

Prin decizia de soluționare a căii de atac a recursului, Curtea a respins recursul

promovat de către pârât.

In considerente, Curtea a constatat ca prin cererea prealabilă nr. x/27.11.2015,

reclamantul a solicitat autorităţii pârâte acordarea drepturilor salariale reprezentând

echivalentul sporului de 15% pentru titlul ştiinţific de doctor, însă pârâtul, prin adresa de

răspuns nr. x/08.12.2015, a respins solicitarea sa.

Reclamantul apreciază că, prin acordarea salariaţilor unei instituţii aflaţi în situaţii

similare a unor drepturi salariale diferite se produce o discriminare directă, prin încălcarea art.

16 alin. (1) coroborat cu art. 41 din Constituţia României, art. 1 pct. 1) din Protocolul nr. 12 la

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În considerarea tuturor aspectelor prezentate, reclamantul a apreciat că prin refuzul

pârâtei de a-i acorda reclamantului sporul de doctorat, acesta a fost vătămat în dreptul său.

În recurs, autoritatea pârâtul a reiterat susţinerile sale conform cărora la data formulării

plângerii prealabile de către reclamant, salarizarea poliţiştilor din cadrul Inspectoratului de

Poliţie […] se efectua în baza prevederilor legislaţiei mai sus şi a Ordinului MAI nr. S/65 din

01.07.2015 (clasificat potrivit normelor legale), care reglementează Normele metodologice

privind modul de stabilire a soldelor lunare, salariilor lunare şi al altor drepturi ale

personalului din M.A.I. în anul 2015, act normativ emis în temeiul Legii nr. 71/2015, potrivit

căruia cuantumul drepturilor prevăzute la pct. 16-20 din anexa 13 la Ordinul MAI se menţin

la acelaşi nivel cu cel ce s-a acordat pentru luna decembrie 2014.

Iar pentru anul 2016, normele în discuţie au fost completate prin O.U.G. nr. 57/2015

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, care dispune

menţinerea salarizării la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015.

Curtea subliniază că reclamantul a solicitat acordarea sporului în discuţie cu începere

din 09.04.2015 – data la care au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 71/2015, de modificare

a O.U.G. nr. 83/2014.

17

Prin urmare, nu au relevanţă directă reglementările salariale care au fost în vigoare

anterior datei de 9.04.2015, întrucât reclamantul solicită acordarea sporului numai începând

cu această dată, pentru viitor.

În privinţa dispoziţiilor Legii nr. 71/2015, Curtea constată că prin această lege a fost

aprobată cu modificări O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri

publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, Legea nr.

71/2015 fiind publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015 şi intrând în

vigoare la data de 9.04.2015, conform art. 78 din Constituţia României şi a art. 12 alin. (1) din

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, „în anul 2015, pentru personalul nou-

încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe

funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte,

salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din

instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat sau din instituţiile subordonate

acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată”.

Art. 5 din O.U.G. nr. 83/2014 a fost completat conform art. I, punctul 6 din Legea nr.

71/2015, astfel:

„Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind

salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în

domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925

din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

(...)

6. La articolul 5, după alineatul (1) se introduc două noi alineate, alineatele (11) şi (1

2),

cu următorul cuprins:

"(11) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi

cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost

incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi

sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul

angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare,

postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii,

specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(12) Prevederile alin. (1

1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru

persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă

de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei”.

Curtea subliniază că din textul art. 5 rezultă că acesta este aplicabil tuturor

funcţionarilor publici, iar nu numai celor indicaţi la art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014. Nu există

nici o indicaţie în cuprinsul O.U.G. nr. 83/2014 în sensul că art. 5 este limitat numai la

anumite instituţii publice, cum este cazul cu art. 1 din acelaşi act normativ.

Astfel, Curtea observă că art. 5 din O.U.G. nr. 83/2014 se referă la:

- personalul nou-încadrat pe funcţii,

- personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi

fel, precum şi

- personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, ... „din instituţia/autoritatea

publică în care acesta este încadrat sau din instituţiile subordonate acestora”.

18

Prin urmare, nu sunt limitate instituţiile publice la care se referă art. 5 din O.U.G. nr.

83/2014, spre deosebire de art. 1 alin. (51) (introdus prin Legea nr. 71/2015), care se referă la

„personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice,

salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii

de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii”

În consecinţă, Curtea reţine că sunt aplicabile şi reclamantului dispoziţiile art. 5 din

O.U.G. nr. 83/2014, reglementare care este aplicabilă tuturor funcţionarilor publici din

instituţiile publice.

Prin 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014 – astfel cum a fost completat prin Legea nr.

71/2015 – legiuitorul a urmărit înlăturarea inechităţii în salarizare, respectiv a discriminării

identificate între personalul din instituţiile şi autorităţile publice, salarizat din fonduri publice.

Astfel, în speţă este în discuţie – pe de o parte – situaţia unui funcţionar public ce a

beneficiat de sporul de doctorat până la 31.12.2009 şi căruia mai apoi – ca efect al Legii nr.

330/2009 – i s-a acordat ulterior o compensaţie cu caracter tranzitoriu în contul acestui spor,

după care acest spor i-a fost inclus în salariul de bază şi – pe de altă parte – personalul care a

obţinut titlul ştiinţific de doctor ulterior anului 2009 şi care îşi desfăşoară activitatea în

aceleaşi condiţii, fără a beneficia însă de o recunoaştere reflectată în drepturile salariale a

acestui spor, ce fusese abrogat.

Prin Legea nr. 71/2015 s-a creat, aşadar, posibilitatea ca personalul încadrat în

instituţiile şi autorităţile publice care avea un nivel al salariului de bază şi al sporurilor mai

mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru

fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară

activitatea în aceleaşi condiţii.

Or, în contextul în care autoritatea legiuitoare a înţeles să aprobe cu modificări O.U.G.

nr. 83/2014, în scopul eliminării discriminărilor existente între persoane care ocupă aceleaşi

funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, este greu de susţinut şi mai mult decât

discutabil, faţă de necesitatea respectării prevederilor art. 16 din Constituţia României, că

eliminarea unor atare discriminări a avut în vedere, cum numai eronat susţine recurenta, doar

anumite categorii de salariaţi şi nu toţi destinatarii actului normativ în discuţie, aflaţi în

aceeaşi situaţie, respectiv cei care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al

sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau

autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşa fiind, deşi corespunde realităţii împrejurarea că de la 1.01.2010 şi până la data de

9.04.2015 nu exista temei legal pentru acordarea sporului aferent titlului ştiinţific de doctor

obţinut cu începere din anul 2010 – sporul în discuţie fiind abrogat, deci inaplicabil celor care

dobândeau titlul după anul 2009 – începând cu data de 9.04.2015, prin intrarea în vigoare a

Legii nr. 71/2015, acest spor urmează a fi avut în vedere la stabilirea aceluiaşi nivel de

salarizare în plată pentru funcţii similare, nivel aplicabil salariaţilor cu aceeaşi funcţie, în care

au fost incluse după 31.12.2009 sumele aferente sporurilor de care au beneficiat anterior

acestei date.

Curtea admite că obţinerea titlului de doctor după 1.01.2010 nu a produs efecte

juridice în materia salarizării funcţionarului public, de vreme ce sporul pentru deţinerea

acestui titlu a fost a fost abrogat după această dată, chestiunea fiind necontestată în speţă.

19

Cu toate acestea, Curtea subliniază că există o diferenţă de salarizare între funcţionarii

publici care au obţinut titlul de doctor până la 31.12.2009 – şi cărora le-a fost acordată o sumă

compensatorie cu caracter tranzitoriu la valoarea sporului de doctorat care a fost suprimat

după 1.01.2010, sumă care ulterior a fost inclusă în salariul de bază – şi funcţionarii publici

care au obţinut titlul de doctor după data de 1.01.2010, care nu au beneficiat nici de sporul de

doctorat şi nici de acordarea vreunei sume compensatorii.

Este adevărată susţinerea conform căreia această diferenţă de salarizare a fost opţiunea

legiuitorului de la momentul respectiv, însă această opţiune a fost modificată prin intervenirea

Legii nr. 71/2015, care reprezintă tot o opţiune a legiuitorului în sensul înlăturării

discriminărilor de natură salarială între funcţionarii publici.

În ceea ce priveşte dispoziţiile Ordinului MAI nr. S/65 din 01.07.2015, care

reglementează Normele metodologice privind modul de stabilire a soldelor lunare, salariilor

lunare şi al altor drepturi ale personalului din M.A.I. în anul 2015, Curtea observă că

dispoziţiile acestui ordin nu pot contraveni dispoziţiilor Legii nr. 71/2015 şi se impun a fi

interpretate în acord cu această reglementare legală de forţă juridică superioară.

Astfel, cu privire la principiul ierarhiei actelor juridice cu caracter normativ, Curtea

subliniază, cu titlu preliminar, că legalitatea unui act emis de un minister se evaluează în

raport cu reglementările cuprinse în actele de nivel superior adoptate în materia respectivă.

Legalitatea unui ordin al unui minister implică respectarea reglementărilor emise în domeniul

respectiv şi care sunt cuprinse în legi sau în acte emise de Guvernul României.

În acest sens – cu privire la ierarhia actelor normative – art. 4 din Legea nr. 24/2000,

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, prevede

următoarele:

(1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi

de autoritatea publică competentă să le adopte.

(2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora

sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi.

(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor

Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Totodată, conform art. 81 alin. (1) (fostul art. 79 anterior republicării din 2010) din

Legea nr. 24/2000, „la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii se va avea în

vedere caracterul lor de acte subordonate legii, hotărârilor şi ordonanţelor guvernului şi altor

acte de nivel superior”.

Raportat la dispoziţiile legale anunţate anterior, Curtea subliniază că dispoziţiile

Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. S/214/2011, prin care s-au aprobat Normele

metodologice privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, poliţiştilor şi

personalului civil din Ministerul Afacerilor Interne, precum şi cele ale Ordinului nr. S/65 din

01.07.2015 nu pot modifica sub nici o formă conţinutul drepturilor recunoscute expres prin

Legea nr. 71/2015

Nu se poate reţine temeinicia argumentului autorităţii pârâte, care a susţinut că ordinul

în cauză a fost emis în chiar temeiul Legii nr. 71/2015. Este adevărat că Legea nr. 71/2015 a

permis şi chiar a impus emiterea unor Norme metodologice, dar emiterea de astfel de norme

se face cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative, ceea ce impune respectarea

dispoziţiilor legale de forţă juridică superioară.

20

Or, art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014 este clar în sensul că „în anul 2015, pentru ...

personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, ...,

salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din

instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat ...”.

De asemenea, art. 5 alin. (11) din O.U.G. nr. 83/2014 – introdus în ordonanţă conform

art. I, punctul 6 din Legea nr. 71/2015 – prevede clar că „prin nivel de salarizare în plată

pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor

având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele

aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat

înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi

condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi

desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau

promovării”.

Prin urmare, prin nivel de salarizare în plată, cu începere din 9.04.2015 – pentru

fiecare funcţionar public deţinător al titlului de doctor obţinut ulterior anului 2009 – se

înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în

care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare,

precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată”, adică

acelaşi cuantum al salariului de bază pentru un funcţionar public având aceeaşi funcţie ca şi

reclamantul, salariu în care au fost incluse – după data de 31 decembrie 2009 – sumele

aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat

înainte de această dată, inclusiv sporul de doctorat care fusese acordat anterior datei de

1.01.2010 şi care a fost abrogat de la această dată.

Referitor la condiţia acordării nivelului de salarizare „dacă salariatul angajat, numit

sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare,

doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de

muncă la data angajării sau promovării”, Curtea subliniază că, potrivit art. 272 din Codul

muncii (Legea nr. 53/2003 – Codul muncii – a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I,

nr. 345 din 18 mai 2011) – aplicabil în absenţa unei reglementări contrare şi în cazul

funcţionarilor publici, inclusiv poliţiştilor, raportat la art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind

Statutul funcţionarilor publici, conform cărora „dispoziţiile prezentei legi se completează cu

prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile,

administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice

funcţiei publice” – „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind

obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”, iar în speţă

autoritatea pârâtă angajatoare nu a dovedit că reclamantul nu ar îndeplini condiţiile enumerate

mai sus la data de 9.04.2015, în acelaşi mod în care le îndeplinea un funcţionar public care a

beneficiat de sporul de doctorat la 31.12.2009.

În ceea ce priveşte hotărârile Curţii Constituţionale invocate de autoritatea pârâtă,

referitoare la imposibilitatea constatării de către instanţele judecătoreşti a discriminării

salariale decurgând din dispoziţiile legale, Curtea menţionează că prin deciziile nr. 818/2008,

nr. 819/2008 şi nr. 820/2008, (toate fiind publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din

16 iulie 2008), Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27

alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor

21

formelor de discriminare, republicată, „sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se

desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea

unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască

cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

Curtea apreciază, astfel, că o constatare prin hotărâre judecătorească a discriminării

referitoare la salarizarea personalului bugetar reprezintă o nesocotire a deciziei Curţii

Constituţionale nr. 820/2008, în cuprinsul căreia s-a reţinut expressis verbis că „instanţele

judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu

putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale

judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că instanţele judecătoreşti nu

au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării unui

drept salarial care nu este prevăzut de lege.

Raportat la cele reţinute de Curtea Constituţională prin hotărârile menţionate anterior,

Curtea observă că în speţa de faţă nu se pune problema înlăturării efectelor Legii nr. 71/2015,

nici a extinderii efectelor acesteia la alte categorii de persoane ori la alte drepturi salariale

decât cele prevăzute de acest act normativ. Dimpotrivă, nici reclamantul nu a susţinut şi nici

instanţa nu a reţinut caracterul discriminatoriu al Legii nr. 712015, ci, dimpotrivă, tocmai

intenţia legiuitorului de înlăturare – prin promovarea acestui act normativ – a discriminării

salariale dintre funcţionari publici aflaţi în situaţii similare.

În consecinţă, spre deosebire de situaţiile examinate de Curtea Constituţională prin

deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 şi nr. 820/2008, în prezenta cauză instanţa nu a înlocuit

dispoziţii legale cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte

normative, ci a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 712015.

În ceea ce priveşte referirea la abrogarea reglementărilor referitoare la acordarea

sporului salarial pentru deţinerea titlului de doctor, Curtea observă că acestea sunt adevărate,

dar Legea nr. 71/2015 a modificat nivelul de salarizare pentru persoanele care nu au beneficiat

de acest spor anterior anului 2010, astfel încât – chiar dacă acest spor nu se poate acorda în

mod distinct de salariul de bază, el este inclus în acest salariu, conform art. 5 alin. (11) din

O.U.G. nr. 83/2014 – introdus în ordonanţă prin Legea nr. 71/2015.

De altfel, instanţa de fond a obligat autoritatea pârâtă la plata despăgubirilor salariale

în favoarea reclamantului reprezentând sporul de 15% pentru titlul ştiinţific de doctorat

începând cu data de 09.04.2015, astfel încât nu se poate reţine din această hotărâre că i s-a

recunoscut reclamantului un spor salarial distinct de salariul de bază, ci o despăgubire

corespunzătoare sporului respectiv, despăgubire ce urmează a fi inclusă în salariul de bază.

5. Tichete (vouchere) de vacanţă. Bugetul de stat. Bugetul local. Bugetul de venituri

şi cheltuieli aprobat. Angajator, instituţie şi autoritate publică centrală şi locală.

Drepturi salariale

O.U.G. nr. 8/2009

O.U.G. nr. 80/2010

O.U.G. nr. 58/2010

Legea nr. 94/2014

22

O.G. nr. 8/2014

Legea nr. 173/2015

Pentru anul 2012 nu se puteau acorda drepturile salariale sub forma voucherelor de

vacanţă, având în vedere că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 8/2009 – astfel cum au

fost modificate prin Legea nr. 94/2014 – nu permiteau acordarea acestor drepturi decât în

limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul autorităţii angajatoare, iar pentru

anul 2012 a fost interzisă prevederea în bugete a unor astfel de sume.

Nici pentru anul 2013 nu se puteau acorda drepturile salariale sub forma voucherelor

de vacanţă, având în vedere că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 8/2009 – astfel cum

au fost modificate prin Legea nr. 94/2014 – nu permiteau acordarea acestor drepturi decât în

limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul autorităţii angajatoare, iar pentru

anul 2013 a fost interzisă prevederea în bugete a unor sume cu această destinaţie.

Pentru anul 2014, Curtea reţine că, potrivit art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 103/2013

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri

în domeniul cheltuielilor publice, „în anul 2014, autorităţile şi instituţiile publice, indiferent

de modul de finanţare, nu vor acorda premii şi prime de vacanţă”.

Faţă de prevederile art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, se constată că nici în anul

2015 nu era permisă acordarea de premii sau prime de vacanţă de către instituţiile publice,

inclusiv de autoritatea pârâtă.

Totodată, nici pentru anul 2016 nu se pot acorda drepturile salariale sub forma

voucherelor de vacanţă, având în vedere că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 8/2009

– astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 94/2014 – nu permit acordarea acestor

drepturi decât în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul autorităţii

angajatoare, iar pentru anul 2016 a fost interzisă prevederea în bugete a unor sume cu

această destinaţie.

Astfel fiind, deși dispoziţiile O.U.G. nr. 8/2009 nu au fost abrogate în perioada anilor

2012-2016, prin dispoziţiile legale succesive enumerate anterior s-a interzis acordarea de

drepturi salariale sub forma voucherelor de vacanţă către personalul instituţiilor şi

autorităţilor publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002

privind finanţele publice, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele

publice locale.

Prin urmare, autoritatea pârâtă, fiind instituţie publică, nu a avut posibilitatea legală

de a prevedea în bugetele anilor 2012-2016 sume pentru acordarea de drepturi salariale sub

forma voucherelor de vacanţă către angajaţii săi funcţionari publici.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 2844 din 27 septembrie 2016,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin acțiunea promovata în faţa instanței de contencios administrativ reclamantele –

funcţionari publici în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului – au solicitat

instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună obligarea pârâtei

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului la acordarea către fiecare dintre reclamanţi a

23

unei despăgubiri echivalente cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă aferente

perioadei 01.12.2012 - 31.12.2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate

în plată/an în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecăţii, astfel cum a fost stabilit

prin actele normative speciale.

Prin sentința pronunțată, Tribunalul a respins acțiunea reclamantelor.

Împotriva sentinţei civile nr. x/20.05.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

x/30/2016 au declarat recurs reclamantele A…, B…, C… şi D… solicitând casarea hotărârii şi

rejudecând, obligarea pârâtei la acordarea către fiecare dintre reclamanţi a unei despăgubiri

echivalente cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă aferente perioadei 01.12.2012

- 31.12.2014, în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe tară garantate în plată/an, în

cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin actele

normative speciale.

Prin decizia pronunțată, instanța de control judiciar a respins recursul astfel promovat.

Curtea reţine că in cadrul recursului formulat reclamantele au reiterat dispoziţiile art.

III din Legea nr. 94/2014, dispoziţiile O.U.G. nr. 8/2009 şi faptul că acestea nu au fost

abrogate în perioada pentru care au solicitat plata tichetelor/voucherelor de vacanţă şi că

autoritatea pârâtă nu se poate apăra prin lipsa fondurilor necesare pentru plata acestor drepturi

salariale., având obligaţia includerii în bugetele anuale a acestor sume.

Cu privire la regimul juridic aplicabil tichetelor de vacanţă, Curtea observă că acestea

au fost reglementate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea

tichetelor de vacanţă, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 110 din 24 februarie 2009.

Conform art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 8/2009, „începând cu data intrării în vigoare a

prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru recuperarea şi întreţinerea capacităţii de muncă a

personalului salarial, angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract

individual de muncă pot acorda, în condiţiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare

tichete de vacanţă”, iar potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009, „instituţiile din sectorul

bugetar definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările

ulterioare, şi Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi

completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care

se finanţează integral din venituri proprii, regiile autonome, societăţile comerciale la care

statul este acţionar unic sau acţionar majoritar, societăţile şi companiile naţionale care

încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă acordă, în condiţiile

legii, tichete de vacanţă”.

Totodată, conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 8/2009, „tichetele de vacanţă se

acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în

bugete locale, pentru unităţile din domeniul bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu

această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte

categorii de angajatori”, iar potrivit art. 1 alin. (6) din O.U.G. nr. 8/2009, „angajatorii acordă

tichete de vacanţă numai în cazul în care în anul fiscal anterior au obţinut profit sau venit,

după caz”.

O.U.G. nr. 8/2009 a fost modificată în mod succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 58/2010, prin Legea nr. 94/2014, Ordonanţa Guvernului nr. 8/2014 şi prin

Legea nr. 173/2015, fiind modificată inclusiv titlul actului normativ („privind acordarea

voucherelor de vacanţă”, prin Legea nr. 94/2014).

24

Conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 8/2009 – astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 94/2014, „voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această

destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul

bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi

cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.

De asemenea, conform art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 8/2009 – astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 94/2014, „nivelul maxim al sumelor care pot fi acordate salariaţilor

sub formă de vouchere de vacanţă reprezintă contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute

pe ţară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal”.

Pentru anul 2012, Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în

Monitorul Oficial, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011, a introdus în cuprinsul Ordonanţei

de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 articolul II, prin care se aprobă instituirea unor măsuri

financiare în domeniul bugetar pentru anul 2012.

Art. 15 al art. II din O.U.G. nr. 80/2010 prevede următoarele:

(1) „În anul 2012, instituţiile şi autorităţile publice centrale şi locale, astfel cum sunt

definite prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările

ulterioare, şi prin Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi

completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv

activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, cu

excepţia instituţiilor finanţate integral din venituri proprii, nu acordă tichete de masă

personalului din cadrul acestora.

(2) În bugetele pe anul 2012 ale instituţiilor publice centrale şi locale, astfel cum sunt

definite prin Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr.

273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de

subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă

instituţiile publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete-cadou şi tichete de vacanţă

personalului din cadrul acestora”.

Raportat la dispoziţiile clare ale art. 15 ale art. II alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010,

Curtea constată că instituţiilor publice centrale şi locale – inclusiv autorităţii pârâte – le era

interzis în anul 2012 să prevadă în bugetul pentru anul 2012 sume pentru acordarea de tichete

de vacanţă personalului din cadrul acestor instituţii.

Or, conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 8/2009 – astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 94/2014, „voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această

destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul

bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi

cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.

Prin urmare, pentru anul 2012 nu se puteau acorda drepturile salariale sub forma

voucherelor de vacanţă, având în vedere că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 8/2009 –

astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 94/2014 – nu permiteau acordarea acestor

drepturi decât în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul autorităţii

angajatoare, iar pentru anul 2012 a fost interzisă prevederea în bugete a unor astfel de sume.

25

Pentru anul 2013, Curtea reţine că, potrivit art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul

2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare,

publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 845 din 13 decembrie 2012, „Prevederile art. 15,

18, 19 şi 20 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul

2013”.

Prin urmare, Curtea reţine că nici pentru anul 2013 nu se puteau acorda drepturile

salariale sub forma voucherelor de vacanţă, având în vedere că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din

O.U.G. nr. 8/2009 – astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 94/2014 – nu permiteau

acordarea acestor drepturi decât în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul

autorităţii angajatoare, iar pentru anul 2013 a fost interzisă prevederea în bugete a unor sume

cu această destinaţie.

Pentru anul 2014, Curtea reţine că, potrivit art. 9 alin. 2 din O.U.G. nr. 103/2013

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri

în domeniul cheltuielilor publice, „în anul 2014, autorităţile şi instituţiile publice, indiferent

de modul de finanţare, nu vor acorda premii şi prime de vacanţă”.

Astfel, Curtea reţine că, raportat la dispoziţiile imperative ale art. 9 alin. (2) din

O.U.G. nr. 103/2013, nu era permisă acordarea de premii sau prime de vacanţă în anul 2014

de către instituţiile publice, inclusiv de autoritatea pârâtă.

Pentru anul 2015, Curtea reţine că, potrivit art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul

2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, „în anul 2015, autorităţile şi

instituţiile publice, indiferent de modul de finanţare, nu vor acorda premii şi prime de

vacanţă”.

Având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 8 alin. 2 din O.U.G. nr. 83/2014,

Curtea reţine că nici în anul 2015 nu era permisă acordarea de premii sau prime de vacanţă de

către instituţiile publice, inclusiv de autoritatea pârâtă.

Pentru anul 2016, Curtea reţine că, potrivit art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor

termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, „în anul 2016, instituţiile şi autorităţile

publice prevăzute la alin. (1), cu excepţia instituţiilor finanţate integral din venituri proprii şi

unităţilor prevăzute la art. 100 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul

sănătăţii, republicată, cu modificările ulterioare, nu acordă tichete de masă personalului din

cadrul acestora”, art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 făcând referire la „instituţiile şi

autorităţile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002

privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39

din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale”.

Totodată, potrivit art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 57/2015, „în bugetele pe anul 2016

ale instituţiilor şi autorităţilor publice prevăzute la alin. (1) nu se prevăd sume pentru

acordarea de tichete-cadou, prime de vacanţă şi vouchere de vacanţă personalului din cadrul

acestora”.

Prin urmare, Curtea reţine că nici pentru anul 2016 nu se pot acorda drepturile

salariale sub forma voucherelor de vacanţă, având în vedere că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din

26

O.U.G. nr. 8/2009 – astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 94/2014 – nu permit

acordarea acestor drepturi decât în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul

autorităţii angajatoare, iar pentru anul 2016 a fost interzisă prevederea în bugete a unor sume

cu această destinaţie.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reţine că, în pofida faptului că dispoziţiile

O.U.G. nr. 8/2009 nu au fost abrogate în perioada anilor 2012-2016, prin dispoziţiile legale

succesive enumerate anterior s-a interzis acordarea de drepturi salariale sub forma

voucherelor de vacanţă către personalul instituţiilor şi autorităţilor publice, astfel cum sunt

definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, şi la art. 2

alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.

Prin urmare, autoritatea pârâtă, fiind instituţie publică, nu a avut posibilitatea legală de

a prevedea în bugetele anilor 2012-2016 sume pentru acordarea de drepturi salariale sub

forma voucherelor de vacanţă către angajaţii săi funcţionari publici.

Raportat la această concluzie, Curtea reţine temeinicia soluţiei de respingere a acţiunii

în justiţie având ca obiect obligarea autorităţii pârâte la acordarea de drepturi salariale sub

forma voucherelor de vacanţă către reclamante.