DECIZIE din 25 mai 1998Cererea Ernst REHBOCK împotriva Sloveniei. Art. 3, 5, 7, 8 şi 25. Pedepse. Reţinere. Arestare. Tratamente degradante. Dreptul la un proces echitabil. Dreptul la libertate şi la siguranţă. Legalitatea pedepselorEMITENT: COMISIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

DECIZIEcu privire la admisibilitatea Cererii nr. 29462/95 făcută de Ernst REHBOCK împotriva Sloveniei

Comisia Europeană a Drepturilor Omului întrunită pe data de 20 mai 1998, cu următorii membrii prezenţi:

Domnii N. BRATZA, Preşedinte în exerciţiu E. BUSUTTIL A. WEITZEL C.L. ROZAKIS Doamna J. LIDDY Domnii L. LOUCAIDES B. MARXER B. CONFORTI I. BEKES G. RESS A. PERENIC C. BÎRSAN K. HERNDL M. VILA AMIGE Doamna M. HION Domnul R. NICOLINI Doamna M.F. BUQUICCHIO, Secretar al Camerei

Având în vedere art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; Având în vedere cererea introdusă pe data de 17 septembrie 1995 de Ernst Rehboch împotriva Sloveniei şi înregistrată pe data de 6 decembrie 1995 în Dosarul nr. 29462/95; Având în vedere: - rapoartele prevăzute în Regula 47 din Regulamentul de procedură al Comisiei;

- observaţiile prezentate de Guvernul pârât la data de 9 aprilie 1996 şi completate pe data de 21 mai 1996 şi observaţiile prezentate ca răspuns de reclamant pe data de 1 şi 29 ianuarie, 28 februarie şi 7 martie 1997; După ce a deliberat; Hotărăşte după cum urmează:

ÎN FAPT

Reclamantul este un cetăţean german născut în anul 1959. Acesta este sportiv în activitate şi locuieşte la Landshut. Reclamantul este reprezentat înaintea comisiei de domnul H. Boog, un avocat care practică avocatura în Rostock. Elementele constitutive ale cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţile în cauză, pot fi rezumate după cum urmează.

A. Circumstanţele speciale ale cauzei

Tratamentul la care a fost supus reclamantul în timpul arestării şi deţinerii sale

La data de 8 septembrie 1995 în jurul orei 2 p.m. reclamantul a trecut graniţa dintre Austria şi Slovenia în apropiere de Sentilj. Acesta avea în maşină un pachet de pilule pe care o cunoştinţă de naţionalitate slovenă îl rugase să îl aducă în Slovenia. El nu declarase acest lucru vameşilor. La ora 4.55 p.m. în aceeaşi zi reclamantul a fost arestat de poliţia slovenă din Dolic. Potrivit versiunii reclamantului cu privire la fapte, acesta a fost ameninţat de mai mulţi oameni cu arme automate şi pistoale. Aceştia erau îmbrăcaţi în haine obişnuite şi nu purtau însemne vizibile care să indice că aparţineau poliţiei. Aceştia l-au atacat pe reclamant fără nici un avertisment. El a fost imobilizat şi nu a făcut nici o încercare de a se opune. În ciuda faptului că le-a strigat şi în germană şi în engleză că nu se opune a fost târât în mod brutal spre capota maşinii. Doi bărbaţi l-au imobilizat şi l-au împins cu partea de sus a corpului spre capotă şi alţi patru bărbaţi îl loveau în continuu în cap cu bâte şi cu pumnii. Faţa acestuia era grav rănită iar el suferea de dureri puternice. Potrivit Guvernului pârât, reclamantul a fost arestat în contextul unei acţiuni care fusese planificată de autorităţile competente pe baza datelor lor operaţionale. La alcătuirea echipei care urma să facă arestarea autorităţile au ţinut cont de faptul că reclamantul, pe care îl suspectau că ar face parte dintre traficanţii de droguri, era extrem de puternic pentru că câştigase de mai multe ori campionatul german de body-building. Guvernul mai susţine că reclamantul a fost arestat de patru poliţişti în haine de serviciu, care indicau clar faptul că aceştia aparţineau poliţiei. Ei erau echipaţi cu

arme pentru apărarea proprie. Poliţiştii l-au avertizat că aparţineau poliţiei şi i-au cerut să rămână nemişcat. Deoarece acesta nu le-a ascultat ordinul şi a încercat să se opună arestării, poliţiştii au fost nevoiţi să îl oprească prin intermediul forţei fizice şi al cătuşelor. Când poliţiştii l-au înhăţat pe reclamant şi l-au aruncat la pământ, reclamantul s-a lovit cu capul de bara de protecţie a unei maşini din apropiere. După arestarea sa reclamantul a fost reţinut de poliţie. Acesta suferea de dureri de cap şi avea probleme cu vederea. A fost ameninţat cu bătaia şi a fost înjurat fiindu-i adresate cuvinte precum "porc nazist." Deşi era frig, reclamantul nu a primit pături. Nu i s-a oferit mâncare sau băutură şi nici nu a primit hârtie igienică. Nu i s-a permis să contacteze un avocat şi a fost obligat să semneze o declaraţie cum că îşi provocase singur rănile şi că nu solicitase un avocat. Ulterior i s-a permis să-şi sune logodnica în Germania. Reclamantul a fost examinat pentru prima dată de un doctor de la Spitalul General Maribor la data de 9 septembrie 1995. În raport se menţionează că a fost adus le spital de către poliţie şi că maxilarul său era rănit. Reclamantul i-a spus doctorului că rănile îi fuseseră provocate de poliţişti. Aceştia din urmă au declarat că reclamantul se lovise de marginea unei maşini în timpul arestării. Doctorul a constatat că încheietura dintre osul temporal şi mandibulă a reclamantului era sensibilă la presiune şi că nu putea să-şi deschidă gura în mod corespunzător. În raport se mai precizează că ocluzia reclamantului se făcea în mod asimetric deoarece dinţii din partea stângă fuseseră dislocaţi. Doctorul i-a făcut o radiografie reclamantului şi a pus diagnosticul de dublă fractură a maxilarului şi contuzii faciale. Doctorul a concluzionat că era nevoie de o intervenţie chirurgicală cu anestezie generală şi a făcut demersurile pentru ca aceasta să aibă loc a doua zi. El a permis poliţiei ca, între timp, să-l ţină pe reclamant în custodie. La data de 10 septembrie 1995 reclamantul a fost adus la spital dar nu a fost de acord cu intervenţia chirurgicală deoarece credea că va fi eliberat în curând şi că va face operaţia în Germania. S-a convenit ca reclamantul să fie examinat din nou pe data de 12 septembrie 1995. La data de 12 septembrie 1995 reclamantul a fost reexaminat şi a declarat că se simţea rău şi că vomitase. Tot nu a fost de acord cu intervenţia chirurgicală recomandată de doctor. Acesta din urmă a dispus ca reclamantului să îi fie servită mâncare lichidă şi că ar trebui să i se ofere gumă de mestecat fără zahăr. A fost stabilită o altă examinare pentru data de 18 septembrie. Raportul medical din data de 18 septembrie 1995 indică faptul că reclamantul se simţea mai bine. Durerile erau mai slabe dar se simţeau încă atunci când mesteca şi când mânca. Nu putea să-şi deschidă gura mai mult de cincisprezece şi douăzeci de

milimetri. Doctorul a recomandat ca reclamantului să i se ofere mâncare lichidă şi gumă de mestecat. Următorul examen medical a fost programat pentru data de 25 septembrie 1995 dar nu a mai avut loc. Reclamantul a semnat o declaraţie, după spusele lui fiind silit să o facă, în care declara că nu dorea să fie examinat la spital. Au mai avut loc alte examinări pe data de 3 octombrie şi pe data de 25 şi 27 noiembrie 1995 la Spitalul General Maribor. Reclamantul a recunoscut că a simţit o uşoară ameliorare a problemelor sale cu maxilarul dar s-a plâns de dureri abdominale şi de apariţia sângelui în excrementele sale. Acesta a refuzat o examinare rectală. I-au fost examinate abdomenul şi urina dar nu s-a găsit nimic anormal. Doctorii i-au prescris un regim special şi, dacă era nevoie, o altă examinare. Într-o scrisoare din data de 20 noiembrie 1995 adresată directorului închisorii reclamantul a declarat că încercase fără succes, încă din prima săptămână de detenţie, să îl contacteze atât personal, cât şi în scris, şi să se plângă de faptul că nu i s-a permis să îl contacteze pe consulul german, că nu i s-a asigurat mâncarea lichidă recomandată de doctori şi că din această cauză a suferit din punct de vedere fizic şi moral. El a solicitat un examen medical corespunzător într-un spital. La data de 23 noiembrie 1995 reclamantul s-a plâns în scris directorului închisorii de faptul că îl durea maxilarul. La data de 26 şi 28 noiembrie 1995 reclamantul i-a solicitat din nou directorului închisorii un examen medical într-un spital. La data de 29 noiembrie 1995 reclamantul a primit actele medicale în legătură cu tratamentul său. Până atunci aceste documente îi fuseseră refuzate în mod constant iar autorităţile nu acceptaseră cererile reclamantului de a-i fi furnizate în scris motivele pentru un astfel de refuz. La data de 4 decembrie 1995 reclamantul a fost examinat din nou la Spitalul General Maribor. În raport se menţionează că ocluzia îi fusese afectată şi că reclamantul s-a plâns de dureri de maxilar. La data de 7 decembrie 1995 reclamantul a primit îngrijire medicală pentru două tăieturi superficiale la încheietura mâinii stângi pe care şi le provocase singur din cauza depresiei la data de 3 decembrie 1995. Într-o scrisoare din 17 decembrie 1995 adresată Ministerului Justiţiei reclamantul s-a plâns că a fost bătut în mod brutal şi că a suferit o dublă fractură la maxilar. El a declarat că nu i-a fost asigurată asistenţa medicală corespunzătoare. El pretindea prejudicii în valoare de 1.000.000 de mărci. Un alt examen medical a fost efectuat pe data de 16 ianuarie 1996. Reclamantul s-a plâns de dureri la încheietura din partea stângă dintre mandibulă şi osul temporal şi în zona urechilor. Doctorul i-a prescris reclamantului analgezice şi a notat că ar trebui consultat un specialist în privinţa tratamentului maxilarului său.

La data de 23 ianuarie 1996 un specialist a concluzionat că maxilarul reclamantului avea nevoie de refacere şi chiar de o intervenţie chirurgicală. Deoarece reclamantul declarase că dorea să urmeze tratamentul în Germania, doctorul a recomandat că ar trebui trimis acolo cât mai curând posibil. La data de 5 martie 1996 reclamantul s-a plâns directorului închisorii de faptul că avea dureri în urma unei inflamaţii la urechea medie şi a cerut să beneficieze de tratament într-un spital. La data de 7 martie 1996 reclamantul s-a plâns unui doctor de dureri puternice la cap şi de faptul că nu i s-a asigurat asistenţa medicală corespunzătoare în închisoare. În special, acesta s-a plâns de faptul că medicamentele care i-au fost prescrise nu i-au fost administrate cu regularitate. Într-o scrisoare din 9 iunie 1996 adresată ambasadei Germaniei în Slovenia reclamantul s-a plâns de faptul că nu i-au fost asigurate mâncarea adecvată şi medicamentele prescrise de doctori. De asemenea a declarat că din acest motiv a refuzat să se supună unui examen medical. La data de 10 iunie 1996 reclamantul s-a plâns directorului închisorii din Maribor că pe data de 8 şi 9 iunie paznicii nu i-au oferit analgezicele prescrise de doctor şi, prin urmare, a suferit dureri puternice şi a fost deprimat. La data de 20 iunie 1996 reclamantul s-a plâns directorului închisorii că pe data de 18 şi 19 iunie că nu i-au fost asigurate medicamentele care îi fuseseră prescrise. La data de 30 iunie şi 3 iulie 1996 acesta s-a plâns din nou de faptul că i-au fost refuzate medicamentele. În plângerile sale reclamantul a declarat că dorea să introducă o acţiune penală împotriva personalului închisorii şi a cerut permisiunea de a depune o plângere penală la poliţie. La data de 4 iulie 1996 reclamantul s-a plâns înaintea unui judecător de la Tribunalul Superior Maribor că a suferit dureri puternice şi că medicamentele împotriva durerii nu i-au fost asigurate cu regularitate.

Decizii legate de deţinerea preventivă a reclamantului

După arestarea sa din data de 8 septembrie 1995 reclamantul a solicitat fără succes să i se acorde permisiunea de a consulta un avocat. Reclamantul a fost adus înaintea unui judecător de instrucţie de la Tribunalul Slovenj Gradec (Okrozno sodisce) la data de 10 septembrie 1995, potrivit afirmaţiilor sale în jur de ora 11 a.m., şi potrivit Guvernului pârât la 9 p.m. Se pare că atunci i-a fost acordată pentru prima dată asistenţa unui avocat. Reclamantul era în stare de şoc şi a avut dificultăţi în a-l înţelege pe interpret care nu vorbea corect limba germană. La data de 10 septembrie 1995 un judecător de instrucţie de la Tribunalul Slovenj Gradec l-a retrimis pe reclamant la închisoare cu începere din momentul

arestării sale, adică de la ora 4.55 p.m. la data de 8 septembrie 1995. Judecătorul a notat că reclamantul era bănuit de producere ilegală şi de trafic de stupefiante şi a considerat că deţinerea sa era necesară în sensul Secţiunii 201 alin. 2 (1) şi (2) din Codul de procedură penală (a se vedea "Dreptul intern aplicabil" de mai jos). La data de 3 octombrie 1995 reclamantul a depus, prin intermediul avocatului său, o cerere de eliberare. El susţinea că nu va fugi şi a oferit o garanţie de 50 000 de mărci. Reclamantul mai pretindea că deţinerea sa nu mai era necesară pentru că martorii fuseseră deja audiaţi şi toate probele relevante fuseseră obţinute. La data de 6 octombrie 1995 Tribunalul Slovenj Gradec a prelungit deţinerea preventivă a reclamantului până la data de 8 decembrie 1995 în temeiul Secţiunii 205 alin. 2 din Codul de procedură penală. Instanţa a notat că ancheta în cauza reclamantului nu s-ar fi putut încheia într-o lună. Aceasta a mai arătat că existau motive verosimile de a-l bănui pe reclamant de săvârşirea infracţiunilor penale conform legislaţiei slovene. Deoarece era cetăţean străin, exista riscul de a obstrucţiona ancheta încercând să fugă. Prin urmare, instanţa a hotărât că deţinerea sa era necesară în continuare în sensul Secţiunii 201 alin. 2 (1) din Codul de procedură penală şi a art. 20 din Constituţie. Reclamantul a depus o plângere împotriva deciziei de mai sus. El pretindea că nu exista nici un motiv pentru deţinerea sa şi că tribunalul nu se pronunţase cu privire la cererea de eliberare pe cauţiune din 3 octombrie. La data de 19 octombrie 1995 Tribunalul Superior (Visje sodisce) a respins plângerea reclamantului. Acesta a notat că reclamantul era un cetăţean străin care nu avea legături în Slovenia. Prin urmare, a considerat că exista riscul ca acesta să fugă. Instanţa a mai notat că procedura era în curs de desfăşurare, în acelaşi context, împotriva altor două persoane şi considera că deţinerea reclamantului era necesară şi pentru asigurarea unei bune desfăşurări a procedurii. În ceea ce priveşte cererea reclamantului de eliberare pe cauţiune a reclamantului, Tribunalul Superior susţinea că era nevoie mai întâi ca tribunalul regional să se pronunţe asupra acesteia. La data de 26 octombrie 1995 Tribunalul Slovenj Gradec a respins cererea de eliberare pe cauţiune a reclamantului din data de 3 octombrie 1995. Instanţa nu a considerat că cauţiunea oferită de reclamant reprezintă o garanţie suficientă pentru prezenţa acestuia la proces. Instanţa a notat că procedura implica alte două persoane acuzate şi a susţinut că, dacă reclamantul s-ar fi ascuns, nu ar fi putut să conducă procedura în mod corespunzător. La data de 27 noiembrie 1995 Tribunalul Slovenj Gradec a prelungit deţinerea preventivă a reclamantului în temeiul Secţiunii 272 alin. 2 din Codul de procedură penală. Instanţa a notat că la data de 24 noiembrie 1995 Parchetul din Slovenj Gradec l-a acuzat pe reclamant de contrabandă şi de producere ilegală şi trafic de stupefiante.

În ceea ce priveşte dosarul referitor la cauza reclamantului, instanţa a notat că exista o bănuială serioasă cu privire la faptul că reclamantul a săvârşit infracţiunile de care era acuzat. Aceasta a mai arătat că reclamantul era cetăţean străin şi că acuzaţiile împotriva lui l-ar putea încuraja să se fugă. Instanţa a considerat că deţinerea era, de asemenea, necesară pentru a asigura o bună desfăşurare a procedurii care îi implica pe alţi doi acuzaţi. Aceasta a făcut referire la Secţiunea 201 alin. 2 (1) din Codul de procedură penală şi la art. 20 din Constituţie. La data de 13 decembrie 1995 Tribunalul Superior Maribor a respins plângerea reclamantului împotriva deciziei de mai sus. În ceea ce priveşte motivarea oferită de tribunal, acesta a considerat că deţinerea în continuare a reclamantului era necesară în sensul Secţiunii 201 alin. 2 (1) din Codul de procedură penală. Tribunalul Superior a examinat şi susţinerea reclamantului care afirma că un martor prezentat o probă care a discreditat susţinerea acuzării. Cu toate acestea, instanţa a susţinut că examinarea acuzaţiilor împotriva reclamantului pentru evaluarea probei era de competenţa unei instanţe penale. La data de 29 noiembrie 1995 reclamantul a depus, prin intermediul avocatului său, o altă cerere de eliberare. El pretindea că nu exista nici un motiv relevant pentru deţinerea sa şi a oferit o cauţiune de 50 000 de mărci. La data de 22 decembrie 1995 Tribunalul Slovenj Gradec a respins cererea menţionată mai sus. Instanţa a considerat că existau încă motive pentru deţinerea reclamantului, aşa cum se stabilise în deciziile anterioare. Instanţa a notat că un martor prezentase o probă în favoarea reclamantului. Cu toate acestea, instanţa a arătat că evaluarea unei astfel de probe era de competenţa camerei care se ocupa de cauză şi a considerat, pe baza documentelor din dosar, că există motive verosimile pentru a-l bănui pe reclamant de săvârşirea infracţiunilor de care era acuzat. La data de 8 ianuarie 1996, după ce l-a condamnat pe reclamant, Tribunalul Slovenj Gradec a prelungit deţinerea reclamantului până în momentul în care hotărârea va deveni definitivă ori, după caz, până la expirarea pedepsei cu închisoarea care îi fusese aplicată.

Acţiunea penală împotriva reclamantului

La data de 21 septembrie 1995 un judecător de instrucţie de la Tribunalul Slovenj Gradec a hotărât, la cererea procurorului din data de 12 septembrie 1995, instituirea unei anchete penale în cauza reclamantului. Judecătorul a notat, pe baza informaţiilor disponibile din dosar, că reclamantul era bănuit că ar fi făcut trafic cu stupefiante în Slovenia în scopul de a le vinde şi că era necesară efectuarea unei anchete amănunţite în cauza respectivă. La data de 23 octombrie 1995 o cunoştinţă a reclamantului s-a prezentat, din proprie iniţiativă, înaintea Tribunalului Slovenj Gradec. Acesta a declarat că el îl

rugase pe reclamant să transporte steroizi anabolizanţi din Germania în Slovenia şi că reclamantul nu a ştiut că, de fapt, el transportase substanţa numită "Ecstasy". La data de 24 noiembrie 1995 Procurorul din Slovenj Gradec l-a acuzat de producere neautorizată şi trafic de stupefiante şi de contrabandă. De asemenea, au fost aduse acuzaţii împotriva altor două persoane. La data de 8 ianuarie 1996 Tribunalul Slovenj Gradec l-a condamnat pe reclamant pentru infracţiunile menţionate mai sus în temeiul Secţiunii 196 alin. 1 şi Secţiunii 255 alin. 1 din Codul penal şi l-a condamnat la un an de închisoare. Tribunalul a stabilit că la data de 8 septembrie 1995 în jur de ora 2 p.m. reclamantul a transportat ilegal din Austria în Slovenia 6 066 de pilule "Ecstasy" şi alte 581 de pilule. Instanţa a constatat, cu privire la opiniile a doi experţi, că pilulele menţionate mai sus conţineau amfetamină şi metilhendioxidmetamfetamină. S-a constatat că ambele substanţe au fost incluse pe lista stupefiantelor în Regulamentul cu privire la stupefiante nr. 74/78 modificat de Regulamentul nr. 10/87 al fostei Republici Socialiste Federale Iugoslavia care a fost inclus în legislaţia slovenă în virtutea art. 4 din Actul Constituţional nr. 1/91. Valoarea bunurilor transportate ilegal se ridica la 102 000 de mărci. Instanţa a mai stabilit că reclamantul a fost implicat în mod activ în vânzarea pilulelor mai sus menţionate adică le-a transportat, din data de 7 septembrie şi până în momentul când a fost prins pe data de 8 septembrie 1995 la ora 4.55 p.m., în scopul predării lor unei alte persoane în schimbul unei recompense. Reclamantul a recunoscut înaintea instanţei că a adus în Slovenia, fără a avea autorizaţie, pilule pe care le considera a fi steroizi anabolizanţi. El pretindea că transportarea ilegală a steroizilor anabolizanţi nu constituia o infracţiune deoarece acestea nu erau considerate stupefiante. Reclamantul a mai recunoscut că i s-a spus că va primi 66.000 de mărci pentru pilulele respective şi o recompensă de 5.000 de mărci pentru transportarea acestora. Reclamantul a explicat că a fost de acord să transporte pilulele la cererea unei cunoştinţe de origine slovenă. El le ascunsese în maşină deoarece ştia că steroizii anabolizanţi nu puteau fi importaţi în mod liber. El pretindea că nu ştia ce cantitate de pilule transportase sau natura lor reală. Tribunalul nu a acceptat susţinerea reclamantului. Acesta a stabilit că înainte de 8 septembrie 1995 reclamantul şi cunoştinţa acestuia au venit în Slovenia unde s-au întâlnit cu persoana căreia reclamantul urma să-i predea pilulele. Instanţa a notat că persoana care îi ceruse reclamantului să transporte pilulele a confirmat că îi spusese reclamantului că pilulele respective erau steroizi anabolizanţi şi că întâlnirea reclamantului cu o persoană căreia, în opinia instanţei, i-au fost predate pilulele fusese pur şi simplu întâmplătoare. Cu toate acestea, tribunalul nu s-a bazat pe declaraţiile martorului menţionat anterior. Tribunalul a declarat că persoana respectivă furnizase probe chiar

împotriva sa ştiind că nu s-ar putea deschide o anchetă penală împotriva lui în Slovenia în acest context. Reclamantul s-a prezentat personal la audiere şi a fost reprezentat de Rok Gerlovic, un avocat practicant în Maribor şi Andrej Kac, un avocat stagiar din Maribor. La data de 11 ianuarie 1996 reclamantul i-a cerut lui Andrej Kac să depună o plângere constituţională în numele lui şi să invoce art. 3, 5, 6 şi 7 din convenţie şi, de asemenea, art. 2 şi 3 al Protocolului nr. 7. Avocatul l-a sfătuit pe reclamant să nu urmeze această cale de atac. La data de 24 ianuarie 1996 reclamantul a reziliat contractul cu Boris Kac, un avocat care practica avocatura în Maribor, care îl reprezentase, împreună cu Andrej Kac, din data de 18 septembrie 1995. În scrisoarea sa reclamantul a declarat că a avut probleme financiare şi şi-a exprimat recunoştinţa pentru munca avocatului. Ulterior, reclamantului a fost reprezentat de Ljubo Kolbl, un avocat care practica avocatura în Maribor. Atât procurorul, cât şi reclamantul au făcut apel împotriva hotărârii tribunalului din data de 8 ianuarie 1996. Primul a susţinut că pedeapsa aplicată reclamantului era prea uşoară. Reclamantul pretindea că prima instanţă de judecată nu determinase corect faptele şi că el fusese condamnat în mod arbitrar. Reclamantul se plângea şi de faptul că tribunalul nu aplicase corect legea în sensul că hotărârea sa era în contradictorie, că acţiunile reclamantului nu puteau fi calificate drept infracţiuni şi că substanţele transportate de el nu puteau fi considerate de el stupefiante conform legislaţiei slovene. La data de 29 aprilie 1996 Tribunalul Superior Maribor a respins apelul reclamantului ca fiind în mod evident nefondat şi, ca urmare a solicitării procurorului, a mărit pedeapsa reclamantului la şaptesprezece luni de închisoare. Tribunalul Superior susţinea că prima instanţă de judecată a determinat toate faptele relevante cu destulă precizie şi că a aplicat corect legea. În special, nu a constatat contradicţii semnificative în hotărârea tribunalului şi a susţinut că acesta a făcut o evaluare corectă a acţiunilor reclamantului conform legislaţiei slovene. Tribunalul Superior a reamintit în continuare că substanţele transportate de reclamant fuseseră identificate drept amfetamine şi metilhendioxidmetamfetamină de două institute de medicină legală independente una de cealaltă şi că regulamentul fostei Republici Socialiste Federale Iugoslavia care definea aceste substanţe ca fiind stupefiante a fost inclus în legislaţia slovenă în virtutea art. 4 din Actul Constituţional nr. 1/91. În procedura înaintea Tribunalului Superior Maribor reclamantul a fost reprezentat de avocatul său. La sfatul acestuia din urmă reclamantul a hotărât să nu se prezinte la audiere.

Ingerinţa în corespondenţa reclamantului

În perioada deţinerii sale în Slovenia toată corespondenţa reclamantului a fost supravegheată. Prin urmare, scrisorile sale au fost trimise cu întârziere de până la trei sau patru săptămâni. Prima scrisoare din partea Secretariatului Comisiei a fost trimisă reclamantului pe data de 27 octombrie 1995. I-a fost înmânată reclamantului, deschisă, pe data de 9 noiembrie 1995. A doua scrisoare cu formularul de cerere a fost trimisă prin poşta rapidă pe data de 20 noiembrie şi i-a fost transmisă reclamantului pe data de 28 noiembrie 1995.

B. Dreptul intern aplicabil

Prevederi constituţionale

Art. 19 din Constituţie prevede după cum urmează: (traducere) "Este garantat dreptul fiecărei persoane la libertate. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor stipulate de lege şi potrivit căilor legale. Orice persoană care a fost lipsită de libertate trebuie să fie imediat informată, în limba maternă sau într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele arestării sale. În cel mai scurt timp posibil după aceasta, persoana arestată trebuie să fie informată în scris în legătură cu motivele arestării sale. Această persoană trebuie să fie informată de faptul că nu este obligată să facă vreo declaraţie, că are dreptul să primească imediat asistenţa unui avocat pe care îl poate alege singur şi că autoritatea responsabilă de arestarea lui are obligaţia să înştiinţeze, la cererea acestuia, familia şi prietenii reclamantului că a fost arestat." Art. 20 din Constituţie prevede, în măsura în care este relevant, după cum urmează: (traducere) "Atunci când există motive verosimile de a bănui o persoană că ar fi săvârşit o infracţiune, aceasta poate fi reţinută numai din ordinul unei instanţe şi numai atunci când o astfel de detenţie este absolut necesară pentru buna desfăşurare a acţiunii penale sau în scopul protejării societăţii. În termen de douăzeci şi patru de ore după arestare persoanei respective i se va înmâna ordinul scris în care se precizează motivele arestării ..." În temeiul art. 160 din Constituţie, Curtea Constituţională este autorizată să se pronunţe, după epuizarea tuturor celorlalte căi de atac disponibile, cu privire la

plângerile referitoare la actele individuale ale autorităţilor publice care încalcă drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Conform art. 162 din Constituţie orice persoană care are un interes legitim în a acţiona astfel poate iniţia procedura înaintea Curţii Constituţionale. În temeiul art. 4 din Actul Constituţional nr. 1/91 privind Implementarea Cartei Constituţionale cu privire la independenţa Republicii Slovenia, normele legale ale fostei Republici Socialiste Federale Iugoslavia care nu sunt în contradicţie cu Constituţia şi ordinea de drept a Republicii Slovenia se aplică în Republica Slovenia până la adoptarea unei noi legislaţii.

Actul Curţii Constituţionale

Procedura înaintea Curţii Constituţionale este guvernată de Actul Curţii Constituţionale (Zakon o Ustavnem sodiscu, Monitorul Oficial nr. 15/94). În temeiul Secţiunii 50 alin. 1, orice persoană care consideră că drepturile şi libertăţile sale fundamentale au fost încălcate printr-un act individual al unei autorităţi publice poate depune o plângere constituţională la Curtea Constituţională. Conform Secţiunii 51 Curtea Constituţională poate să examineze o plângere constituţională numai după ce au fost epuizate toate căile de atac pe care le are la dispoziţie. Totuşi, Curtea Constituţională poate să se pronunţe, în cazuri excepţionale, cu privire la o plângere constituţională înainte de epuizarea tuturor căilor de atac extraordinare cu condiţia ca pretinsa încălcare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale să fie evidentă şi dacă implementarea actului împotriva căruia se face plângere ar cauza prejudicii ireparabile persoanei respective. Secţiunea 52 prevede că o plângere constituţională trebuie introdusă în termen de şaizeci de zile după predarea actului împotriva căruia poate fi făcută. Totuşi, în cazuri excepţionale Curtea Constituţională poate decide să examineze şi plângerile introduse după expirarea termenului mai sus menţionat. Conform Secţiunii 59 alin. 1, în cazurile în care Curtea Constituţională a acceptat cererea constituţională acesta este îndreptăţită să anuleze, ex tunc sau ex nunc, actul împotriva căruia se face plângerea şi să trimită cazul înapoi la autoritatea competentă. În temeiul art. 60 din Actul Curţii Constituţionale, dacă Curtea Constituţională anulează un act individual ex tunc aceasta poate să pronunţe o decizie cu privire la dreptul sau libertatea contestate, dacă este necesar, pentru a elimina consecinţele care ar apărea în urma actului împotriva căruia se face plângerea sau dacă se impuse prin natura dreptului sau a libertăţii respective şi cu condiţia ca Curtea Constituţională să poată lua o astfel de decizie pe baza informaţiilor care i-au fost

prezentate. O astfel de decizie a Curţii Constituţionale poate fi implementată de autoritatea publică competentă.

Codul penal

Secţiunea 196 alin. 1 din Codul penal prevede că orice persoană care, fără a avea autorizaţie, produce, modifică, vinde sau oferă spre vânzare, cumpără în scopul de a vinde, păstrează sau transportă ori serveşte ca intermediar în vânzare şi achiziţionare sau care se angajează în orice alt mod în circulaţia neautorizată a substanţelor definite ca stupefiante se pedepseşte cu închisoare de la unul la zece ani. În temeiul Secţiunii 255 alin. 1 din Codul penal, orice persoană care transportă bunuri de o valoare considerabilă peste graniţă sau se sustrage controlului vamal, sau transferă astfel de bunuri ca membru al unui grup, fiind înarmată sau făcând uz de forţă sau ameninţând cu forţa va fi pedepsită cu amendă şi cu închisoare de până la trei ani.

Codul de procedură penală

În temeiul Secţiunii 201 alin. 2 (1) din Codul de procedură penală, atunci când există motive verosimile de a bănui o persoană că ar fi săvârşit o infracţiune penală, aceasta poate fi retrimisă în custodie atunci când se ascunde, când nu i se poate determina identitatea sau când circumstanţele speciale ale cauzei arată că există pericolul ca aceasta să fugă. În temeiul alin. 2 (2) din aceeaşi secţiune, o persoană poate fi retrimisă în custodie dacă există un risc real ca el sau ea să şteargă urmele săvârşirii infracţiunii sau să împiedice desfăşurarea procedurii încercând să-şi exercite ilegal influenţa asupra martorilor sau a altor persoane implicate în procedură. Secţiunea 205 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că un judecător de instrucţie nu poate retrimite acuzatul în custodie pentru mai mult o lună din momentul când a fost arestat. După expirarea acestei perioade persoana poate fi reţinută doar pe baza deciziei de prelungire a deţinerii sale. Conform alin. 2 al aceleiaşi secţiuni, o astfel de decizie trebuie să fie pronunţată de una din camerele Curţii şi, prin urmare, deţinerea acuzatului poate fi prelungită doar cu două luni. Secţiunea 211 alin. 3 din Codul de procedură penală prevede că un deţinut poate coresponda sau poate stabili alte contacte cu persoane din afara închisorii cu acordul şi sub supravegherea judecătorului de instrucţie care se ocupă de cauza respectivă. Acesta din urmă îi poate interzice deţinutului să trimită sau să primească scrisori sau să aibă alte contacte atunci când acestea ar putea afecta

acţiunea penală în curs de desfăşurare împotriva sa. Totuşi, un deţinut nu poate fi împiedicat să trimită cereri şi apeluri. În temeiul alin. 4 al secţiunii menţionate mai sus, în perioada cuprinsă între depunerea actului de acuzare şi momentul când hotărârea devine definitivă controlul corespondenţei persoanei deţinute se exercită de către preşedintele uneia dintre camerele curţii. În conformitate cu Secţiunea 272 alin. 2 din Codul de procedură penală, când un act de acuzare este depus împotriva unei persoane deţinute preventiv şi cu condiţia ca acesta să nu conţină o propunere de eliberare a acestei persoane, una dintre camerele curţii examinează din oficiu, în termen de trei zile după depunerea actului de acuzare, dacă există motive relevante pentru deţinerea în continuare a acuzatului şi pronunţă o decizie prin care fie se prelungeşte deţinerea preventivă, fie persoana este eliberată.

PLÂNGERILE

Reclamantul se plânge conform art. 3 din convenţie de tratamentul la care a fost supus în timpul arestării sale şi a deţinerii ulterioare de către autorităţile slovene. În special, el se plânge de faptul că poliţiştii care l-au arestat i-au fracturat maxilarul, că a fost supus unui tratament degradant în perioada cât a fost reţinut de poliţie, că nu i s-a acordat asistenţa medicală corespunzătoare şi că personalul închisorii nu i-a oferit cu regularitate mâncarea şi medicamentele adecvate prescrise de doctori. Reclamantul se mai plânge de faptul că deţinerea sa a fost ilegală, că nu a fost informat imediat de motivele arestării sale, că a fost adus înaintea unui judecător cu o întârziere destul de mare de la arestare şi că nu a putut, mai ales în prima fază a deţinerii sale, să introducă un recurs în vederea examinării rapide de către o instanţă a legalităţii deţinerii sale. El pretinde că a avut loc o încălcare a art. 5 alin. 1 lit. (c), alin. 2 şi 5 din convenţie. Reclamantul se mai plânge conform art. 8 din convenţie de faptul că toată corespondenţa sa a fost supravegheată de autorităţile slovene şi transmisă cu întârzieri destul de mari. În cele din urmă, reclamantul se plânge în legătură cu acţiunea penală care a condus la condamnarea sa. În special, acesta pretinde că, în faza preliminară a procedurii, nu a beneficiat de drepturile garantate prin art. 6 alin. 3 lit. (a), (b), (c) şi (e) din convenţie şi că instanţa care s-a ocupat de cauza sa nu a stabilit corect faptele şi a pronunţat o hotărâre în mod arbitrar. El se mai plânge conform art. 7 din convenţie de faptul că acţiunile sale nu constituiau infracţiune penală. El pretinde, de asemenea, existenţa unei încălcări a art. 2 şi 3 din Protocolul nr. 7 în contextul acţiunii penale deschise împotriva lui.

PROCEDURA ÎNAINTEA COMISIEI

Cererea a fost introdusă pe data de 17 septembrie 1995 şi a fost înregistrată pe data de 6 decembrie 1995. La data de 18 ianuarie 1996 Comisia a decis să comunice cererea Guvernului pârât şi să îl invite să-şi prezinte observaţiile scrise cu privire la admisibilitatea şi fondul acesteia. Comisia a invitat Guvernul să se refere în observaţiile sale, mai ales, la problemele din art. 3, art. 5 alin. 3 şi 4, precum şi art. 8 şi 25 din convenţie. În ceea ce priveşte plângerile reclamantului conform art. 3 din convenţie, Comisia a invitat Guvernul să-şi prezinte opinia referitoare la întrebarea dacă reclamantul a avut la dispoziţie toate căile de atac eficiente. Observaţiile scrise ale Guvernului au fost prezentate la data de 9 aprilie 1996, după o prelungire a termenului fixat în acest scop. La data de 25 aprilie 1996 preşedintele Primei Camere a stabilit, la cererea Guvernului, un nou termen pentru a prezenta observaţii suplimentare. Observaţiile suplimentare ale Guvernului au fost prezentate pe data de 21 mai 1996. Reclamantul a răspuns pe 1 şi 29 ianuarie, 28 februarie şi 7 martie 1997, după alte două prelungiri ale termenului. La data de 16 aprilie 1996 Comisia i-a acordat reclamantului asistenţă juridică.

ÎN DREPT

1. Reclamantul se plânge de tratamentul la care a fost supus în timpul arestării şi al deţinerii sale ulterioare de către autorităţile slovene. El pretinde că a avut loc încălcarea articolului 3 (art. 3) din convenţie care prevede după cum urmează: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante." În primul rând Comisia reaminteşte că, conform articolului 26 (art. 26) din convenţie, ea poate să se ocupe de cauză doar după ce au fost epuizate toate căile de atac interne. În cazul în care o cauză a fost comunicată Guvernului pârât, de obicei Comisia nu declară cererea inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne, decât dacă problema a fost ridicată de Guvern în observaţiile sale (a se vedea nr. 22947/93 şi nr. 22948/93, Dec. 11.10.94, D.R. 79 - A, p. 108). Comisia notează că pe data de 18 ianuarie 1996 a decis să comunice plângerea reclamantului conform articolului 3 (art. 3) din convenţie şi a invitat părţile în cauză să prezinte observaţiile cu privire la întrebarea dacă reclamantul a avut la dispoziţie toate căile de atac eficiente. În observaţiile sale Guvernul pârât nu a făcut nici un comentariu cu privire la respectarea de către reclamant a cerinţei cu privire la epuizarea căilor de atac interne prevăzute în articolul 26 (art. 26) din convenţie. În aceste împrejurări,

Comisia consideră că această parte a cererii nu poate fi respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne. În ceea ce priveşte fondul, Guvernul pârât susţine că reclamantul a fost arestat de patru oficiali care purtau însemne vizibile care indicau că aparţineau poliţiei. Deoarece reclamantul nu a reacţionat la avertismentele verbale şi a încercat să se opună arestării, poliţiştii au fost nevoiţi să recurgă la mijloace uşoare de constrângere. În vreme ce acesta era reţinut şi aruncat la pământ, reclamantul s-a lovit la cap de bara de protecţie a unei maşini din apropiere. Guvernul mai susţine că folosirea forţei în timpul arestării reclamantului a fost, indiferent de consecinţe, legitimă şi în conformitate cu prevederile legislaţiei slovene. Reclamantul contestă versiunea Guvernului cu privire la fapte. El susţine că poliţiştii erau în haine civile şi l-au ameninţat cu o puşcă şi cu pistoale. A fost imobilizat de două persoane şi alte patru persoane îl loveau în continuu în cap cu bâte şi cu pumnii neţinând seama de faptul că el striga atât în limba germană, cât şi în engleză că nu se opune. Reclamantul mai susţine că după arestarea sa a fost adus la secţia de poliţie şi a fost transportat la spital cu o întârziere destul de mare. Maxilarul său a fost grav rănit şi suferea de dureri de cap şi avea probleme cu vederea. În timpul deţinerii sale la secţia de poliţie a fost ameninţat cu bătaia şi a fost înjurat fiindu-i adresate cuvinte precum "porc nazist". Deşi era frig, reclamantul nu a primit pături. Nu i s-a oferit mâncare sau băutură şi nici nu a primit hârtie igienică. Nu i s-a permis să contacteze un avocat şi a fost obligat să semneze o declaraţie cum că şi-ar fi provocat singur rănile. În cele din urmă, reclamantul susţine că asistenţa medicală care i-a fost acordată în Slovenia a fost necorespunzătoare şi că personalul închisorii a omis în mod repetat să-i asigure mâncarea şi medicamentele adecvate prescrise de doctori. Comisia consideră că plângerile reclamantului menţionate mai sus ridică probleme grave de fapt şi de drept conform convenţiei a căror determinare ar trebui să depindă de examinarea fondului. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi respinsă ca fiind în mod evident nefondată în sensul art. 27 alin. 2 (art. 27 - 2) din convenţie. Nu s-a găsit nici un alt motiv pentru a declara cererea inadmisibilă. 2. Reclamantul se mai plânge în legătură cu deţinerea sa în Slovenia. El pretinde că a avut loc o încălcare a art. 5 alin 1 lit. (c), alin. 2 şi 5 (art. 5 - 1 - c, 5 - 2, 5 - 5) din convenţie. a) În măsura în care reclamantul se plânge că deţinerea sa a fost ilegală, că nu a fost informat imediat în legătură cu motivele arestării sale şi că nu a primit nici o compensaţie pentru deţinerea sa, Comisia notează că din documentele prezentate nu reiese că reclamantul ar fi ridicat aceste probleme în plângerile sale adresate Tribunalului Slovenj Gradec şi Tribunalului Superior Maribor. Mai mult, până la

urmă reclamantul nu a introdus o plângere constituţională la Curtea Constituţională. Comisia notează că reclamantul era în mod evident conştient de existenţa unei căi de atac înaintea Curţii Constituţionale deoarece pe data de 11 ianuarie 1996 acesta i-a cerut avocatului care îl reprezenta la vremea aceea să introducă o plângere constituţională în numele lui pe baza plângerilor prezentate în cererea de faţă. Este adevărat că avocatul l-a sfătuit să nu urmeze o astfel de cale de atac. Totuşi, în această privinţă Comisia reaminteşte că un avocat nu angajează răspunderea statului conform convenţiei (a se vedea nr. 9022/80, Dec. 13.7.83, D.R. 33, p. 21). În plus, după data de 24 ianuarie 1996 reclamantul a fost reprezentat de un alt avocat la libera sa alegere şi din documentele prezentate nu reiese că a încercat să obţină o reparaţie în acest sens fie prin reprezentantul său sau personal. În această situaţie, Comisia consideră că reclamantul nu a respectat cerinţa cu privire la epuizarea căilor de atac interne stipulate în articolul 26 (art. 26) din convenţie. Prin urmare această parte a cererii trebuie respinsă conform articolului 27 alin. 3 (art. 27 - 3) din convenţie. b) Reclamantul se mai plânge de faptul că după arestarea sa nu a fost adus imediat înaintea unui judecător. Comisia a examinat această plângere conform articolului 5 alin. 3 (art. 5 - 3) din convenţie care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: "Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de alin. 1 lit. (c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare ..." În primul rând Comisia notează că această parte a cererii a fost comunicată Guvernului pârât. De vreme ce acesta din urmă a omis să pună problema epuizării căilor de atac interne în această privinţă, Comisia consideră că această parte a cererii nu poate fi respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne (a se vedea alin. 1 de mai sus). În ceea ce priveşte fondul, Guvernul pârât susţine că reclamantul a fost arestat pe data de 8 septembrie 1995 la ora 4.55 p.m. şi adus înaintea unui judecător la data de 10 septembrie 1995 la ora 9 a.m. Reclamantul afirmă că a fost adus înaintea unui judecător pe data de 10 septembrie 1995 la ora 11 a.m. Comisia constată, pe baza observaţiilor prezentate de părţile în cauză, că reclamantul a fost adus înaintea unui judecător după mai puţin patruzeci şi două de ore de la arestare. În opinia Comisiei, această perioadă este în concordanţă cu cerinţele cu privire la promptitudine stipulate în articolul 5 alin. 3 (art. 5 - 3) din

convenţie (a se vedea, de exemplu, nr. 11256/84, Dec. 5.9.88, D.R. 57, p. 47, 70, cu trimiterile suplimentare). Prin urmare această parte a cererii este în mod evident nefondată în sensul art. 27 alin. 2 (art. 27 - 2) din convenţie. c) Reclamantul se mai plânge de faptul că nu a putut să introducă un recurs prin care să se examineze într-un termen scurt legalitatea detenţie sale. Comisia a examinat cererea acestuia conform articolului 5 alin. 4 şi 5 (art. 5 - 4, 5 - 5) din convenţie care prevede după cum urmează: "4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. 5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii." Mai întâi, Comisia notează că această parte a cererii a fost comunicată Guvernului pârât, conform articolului 5 alin. 4 (art. 5 - 4) din convenţie. De vreme ce acesta din urmă a omis să pună problema epuizării căilor de atac interne în această privinţă, Comisia consideră că această parte a cererii nu poate fi respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne (a se vedea alin. 1 de mai sus). Guvernul pârât nu a prezentat nici o observaţie cu privire la fondul acestei părţi din cerere. Reclamantul pretinde că în prima fază a deţinerii sale preventive nu a putut să apeleze la o instanţă care să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale. În procedura înaintea autorităţilor slovene el se plângea şi de faptul că Tribunalul Slovenj Gradec nu s-a pronunţat într-un termen scurt cu privire la cererea sa de eliberare din data de 3 octombrie 1995. Comisia notează că Tribunalul Slovenj Gradec s-a pronunţat pe data de 26 octombrie 1995 cu privire la cererea de eliberare a reclamantului din data de 3 octombrie 1995. La data de 29 noiembrie 1995 reclamantul a depus o altă cerere de eliberare iar Tribunalul Slovenj Gradec s-a pronunţat asupra acesteia pe data de 22 decembrie 1995. Comisia consideră că plângerile reclamantului menţionate mai sus ridică probleme grave de fapt şi de drept conform convenţiei a căror determinare ar trebui să depindă de examinarea fondului. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi respinsă ca fiind în mod evident nefondată în sensul art. 27 alin. 2 (art. 27 - 2) din convenţie. Nu s-a găsit nici un alt motiv pentru a declara cererea inadmisibilă. 3. Reclamantul se plânge că în perioada cât a fost reţinut autorităţile slovene i-au supravegheat corespondenţa inclusiv scrisorile care i-au fost trimise de Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi că scrisorile i-au fost trimise cu întârziere

destul de mare. El pretinde existenţa unei încălcări a articolului 8 (art. 8) din convenţie, care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea ... corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege, şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora." În primul rând Comisia notează că la data de 18 ianuarie 1996 a hotărât să invite părţile în cauză să prezinte observaţii cu privire la plângerea reclamantului conform articolului 8 (art. 8) din convenţie. În observaţiile sale Guvernul pârât nu a avut făcut nici un comentariu cu privire la respectarea de către reclamant a cerinţei cu privire la epuizarea căilor de atac interne prevăzute în articolul 26 (art. 26) din convenţie. În aceste împrejurări, Comisia consideră că această parte a cererii nu poate fi respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne (a se vedea alin. 1 de mai sus). În ceea ce priveşte fondul, Guvernul pârât susţine că corespondenţa reclamantului a fost supravegheată de un judecător de instrucţie în temeiul Secţiunii 211 din Codul de procedură penală. Acesta arată în continuare că întârzierile în predarea scrisorilor reclamantului se datorau faptului că în faza preliminară şi în primă instanţă cauza sa a fost examinată de Tribunalul Slovenj Gradec având în vedere că era deţinut la închisoarea din Maribor. Reclamantul afirmă că scrisorile sale erau deschise cu regularitate şi îi erau înmânate cu întârzieri de până la trei sau patru săptămâni. El susţine că din acest motiv nu a putut să întreţină un schimb de idei liber şi nestânjenit prin corespondenţă şi că această ingerinţă nu avea nici o justificare rezonabilă. Comisia consideră că plângerea reclamantului menţionate mai sus ridică probleme grave de fapt şi de drept conform convenţiei a căror determinare ar trebui să depindă de examinarea fondului. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi respinsă ca fiind în mod evident nefondată în sensul art. 27 alin. 2 (art. 27 - 2) din convenţie. Nu s-a găsit nici un alt motiv pentru a declara cererea inadmisibilă. 4. Comisia a examinat, din oficiu, plângerea reclamantului în legătură cu ingerinţa în corespondenţa acestuia înaintea Comisiei conform articolului 25 alin. 1 (art. 25 - 1) din convenţie care prevede după cum urmează: "Comisia poate primi cereri adresate Secretarului General al Consiliului Europei de la orice persoană, organizaţie neguvernamentală sau grup de persoane particulare care pretind a fi victimele unei încălcări a drepturilor enunţate în această Convenţie din partea uneia dintre Înaltele Părţi Contractante, cu condiţia ca Înalta Parte Contractantă împotriva căreia a fost introdusă cererea să declare că

recunoaşte competenţa Comisiei de a primi astfel de cereri. Înaltele Părţi Contractante care au făcut astfel de declaraţii se angajează să nu împiedice în nici un fel exercitarea eficientă acestui drept." Comisia notează că prima scrisoare a Secretariatului Comisiei i-a fost trimisă reclamantului pe data de 27 octombrie 1995. I-a fost înmânată deschisă reclamantului pe data de 9 noiembrie 1995. A doua scrisoare cu formularul de cerere a fost trimisă prin poşta rapidă pe data de 20 noiembrie şi i-a fost transmisă reclamantului pe data de 28 noiembrie 1995. Comisiei nu i s-a prezentat nici o dovadă care să arate că au fost deschise scrisorile de mai sus sau orice alte scrisori între Comisie şi reclamant. În plus, chiar dacă se presupune că au existat întârzieri care pot fi atribuite autorităţilor slovene în înmânarea scrisorilor de mai sus reclamantului, Comisia nu are nici o probă care să demonstreze că ar fi suferit vreun prejudiciu în ceea ce priveşte prezentarea cererii înaintea Comisiei sau că ar fi fost împiedicat să-şi exercite dreptul de a introduce o cerere individuală (a se vedea Campbell c. Regatului Unit, Raportul Com. 12.7.90, alin. 73 - 76, Curtea Eur. HR, Seria A nr. 233, p. 41; Curtea, în hotărârea sa din 25 martie 1992, nu a făcut nici o descoperire cu privire la articolul 25 (art. 25) din convenţie; p. 23, alin. 66). Prin urmare Comisia consideră că nu este nevoie să se mai ia nici o măsură cu privire la respectarea dreptului reclamantului conform articolului 25 alin. 1 (art. 25 - 1) din convenţie. 5. Reclamantul se mai plânge în legătură cu acţiunea penală care a condus la condamnarea sa. El pretinde că a avut loc o încălcare a articolului 6 (art. 6) din convenţie care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public ... de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra ... temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. ... 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a. să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el sau, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; ... e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere." În măsura în care reclamantul se plânge de faptul că instanţele au evaluat probele în cauza sa în mod eronat şi că l-au condamnat în mod arbitrar, Comisia

reaminteşte faptul că, în conformitate cu articolul 19 (art. 19) din convenţie, singura sa îndatorire este aceea de a asigura respectarea obligaţiilor pe care şi le-au asumat părţile la convenţie. În special, examinarea unei cereri în care se afirmă că instanţele interne au săvârşit erori de drept şi de fapt nu este de competenţa sa, cu excepţia cazului în care aceasta consideră că astfel de erori ar fi putut implica o încălcare a unuia din drepturile şi a uneia dintre libertăţile prevăzute în convenţie. În privinţa acestui aspect, Comisia face referire la jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, nr. 25062/94, Dec. 18.10.95, D.R. 83, p. 77, 86). În cauza de faţă Tribunalul Slovenj Gradec a examinat probele care i-au fost prezentate şi, din motivele precizate în mod expres în hotărârea sa, a ajuns la concluzia că reclamantul a săvârşit infracţiunile de care era acuzat. Ulterior, Tribunalul Superior Maribor a constatat că prima instanţă de judecată determinase toate faptele relevante cu destulă certitudine şi că a aplicat legea în mod corect. În special, a constatat că nu există contradicţii semnificative în hotărârea tribunalului şi a susţinut că acesta din urmă a evaluat corect acţiunile reclamantului conform legislaţiei slovene. Ambele instanţe au examinat şi apărarea reclamantului şi au prezentat în hotărârile lor motivele pentru care au refuzat să le accepte. Comisia consideră că motivele pe care se bazează deciziile de mai sus ale instanţelor sunt suficiente pentru a exclude ideea potrivit căreia evaluarea probelor în cauza reclamantului a fost arbitrară. b) În măsura în care reclamantul se plânge de faptul că în faza preliminară a acţiunii penale nu i-au fost respectate drepturile conform articolului 6 alin. 3 lit. (c) (art. 6 - 3 - c), Comisia reaminteşte că problema referitoare la întrebarea dacă un proces este în conformitate cu cerinţele articolului 6 (art. 6) trebuie să fie examinată pe baza unei investigaţii a proceduri în ansamblul ei şi nu doar a unui aspect izolat (a se vedea nr. 11069/84, Dec. 17.9.89, D.R. 62, p. 5, 19). Comisia notează că în procedura înaintea tribunalului, unde reclamantul s-a prezentat personal, reclamantul a beneficiat de asistenţa unui avocat şi a unui avocat stagiar. Reclamantul a hotărât să nu se prezinte la audierea înaintea tribunalului superior la sfatul avocatului său, iar acesta l-a reprezentat în procedura în a doua instanţă. Aşadar, în cursul desfăşurării procedurii judiciare cu privire la cauza reclamantului, acesta nu a putut să se apere nici personal, nici prin intermediul avocatului său, iar Comisia nu a deţine informaţii prin care să se arate că autorităţile slovene au limitat exerciţiul dreptului său de a se apăra într-o manieră care este incompatibilă cu articolul 6 alin. 3 lit. (c) (art. 6 - 3 - c) din convenţie. c) În ceea ce priveşte plângerile reclamantului, conform articolului 6 alin. 3 lit. (a), (b) şi (e) (art. 6 -3 - a, 6 - 3 - b, 6 - 3 - e) din convenţie, Comisia notează că din documentele prezentate nu reiese că reclamantul a ridicat aceste probleme în

procedura înaintea Tribunalului Slovenj Gradec şi, ulterior, în apelul depus la Tribunalul Superior Maribor. Prin urmare, în această privinţă reclamantul nu a respectat cerinţa referitoare la epuizarea căilor de atac interne prevăzute în articolul 26 (art. 26) din convenţie. Prin urmare această parte a cererii trebuie respinsă conform articolului 27 (art. 27) din convenţie. 6. În cele din urmă, reclamantul pretinde existenţa unei încălcări a articolului 7 (art. 7) din convenţie şi a art. 2 şi 3 din Protocolul nr. 7 (P7 - 2, P7 - 3) în contextul unei acţiuni penale care a condus la condamnarea sa. Prevederile de mai sus stipulează, în măsura în care este relevant, după cum urmează: Articolul 7 (art. 7) din Convenţie "1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional şi internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii." ... Protocolul nr. 7, articolul 2 (P7 - 2) din convenţie "1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege." ... Protocolul nr. 7, articolul 3 (P7 - 3) din convenţie "Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte." a) În măsura în care reclamantul pretinde existenţa unei încălcări a articolului 7 (art. 7) din convenţie afirmând că acţiunile sale nu reprezentau infracţiuni, Comisia reaminteşte faptul că reclamantul a fost condamnat pentru producere neautorizată şi trafic de stupefiante şi de contrabandă în temeiul Secţiunii 196 alin. 1 şi 255 alin. 1 din Codul penal în vigoare la momentul respectiv. În plus, Comisia nu deţine informaţii care să arate că instanţele din Slovenia au depăşit limitele unei interpretări rezonabile a acestor prevederi (a se vedea nr. 9870/82, Dec. 13.10.83, D.R. 34, p. 208, 211). b) În ceea ce priveşte plângerea reclamantului conform articolului 2 din Protocolul nr. 7 (P7 - 2), Comisia notează că reclamantul a avut posibilitatea să

ceară reexaminarea hotărârii tribunalului Slovenj Gradec din 8 ianuarie 1996 de către o a doua instanţă, mai exact de Tribunalul Superior Maribor. În această situaţie, Comisia consideră că au fost respectate cerinţele articolului 2 din Protocolul nr. 7 (P7 - 2). c) În măsura în care reclamantul pretinde existenţa unei încălcări a articolului 3 din Protocolul nr. 7 (P7 - 3), Comisia reaminteşte că dreptul la reparaţie garantat de acesta acoperă în mod exclusiv cazurile în care o condamnare finală pentru o infracţiune penală a fost anulată sau dacă o persoană condamnată de o infracţiune penală a fost graţiată pe motiv că au fost descoperite recent fapte noi care demonstrează în cele din urmă că a avut loc o eroare judiciară. Totuşi, în cauza de faţă hotărârile prin care reclamantul a fost condamnat şi prin care a primit pedeapsa cu închisoarea sunt obligatorii. Prin urmare, reclamantul nu poate cere reparaţii pentru condamnarea sa conform articolului 3 din Protocolul nr. 7 (P7 - 3). Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată în sensul articolului 27 alin. 2 (art. 27 - 2) din convenţie.

Pentru aceste motive, Comisia, în unanimitate, DECLARĂ ADMISIBILE, fără a pronunţa o hotărâre înainte de a examina fondul cauzei, plângerile reclamantului în care acesta declară că a fost supus unui tratament incompatibil cu art. 3 din convenţie, că nu a putut să introducă un recurs prin care să se examineze într-un termen scurt legalitatea deţinerii sale după cum se cere prin art. 5 alin. 4 din convenţie, că nu a fost respectat dreptul său la o reparaţie în această privinţă după cum garantează art. 5 alin. 5 din convenţie, că a avut loc o ingerinţă în corespondenţa sa fapt care contrazice cerinţele art. 8 din convenţie; HOTĂRĂŞTE SĂ NU CONTINUE examinarea existenţei unei ingerinţe cu privire la dreptul reclamantului conform art. 25 alin. 1 din convenţie; DECLARĂ INADMISIBIL restul cererii.

M.F. BUQUICCHIO Secretar al Primei Camere

N. BRATZA Preşedinte în exerciţiu al Primei Camere

---------------