DECIZIE din 2 iulie 1997Cererea Boguslaw Berlinski împotriva Poloniei. Art. 5. Arestare ilegală. Dreptul la libertate şi la siguranţă. Reclamantul care a avut la dispoziţie o cale de atacEMITENT: COMISIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

DECIZIEcu privire la admisibilitatea Cererii nr. 27714/95 făcută de Boguslaw Berlinski împotriva Poloniei

Comisia Europeană a Drepturilor Omului (A Doua Cameră) întrunită pe data de 2 iulie 1997, următorii membri fiind prezenţi: Doamna G.H. THUNE, Preşedinte Domnii J.-C. GEUS G. JORUNDSSON A. GOZUBUYUK J.-C. SOYER H. DANELIUS F. MARTINEZ M.A. NOWICKI I. CABRAL BARRETO J. MUCHA D. SVABY P. LORENZEN E. BIELIUNAS E.A. ALKEMA A. ARABADJIEV Domnişoara M.-T. SCHOEPFER, Secretar al Camerei,

Având în vedere art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; Având în vedere cererea introdusă pe data de 16 iunie 1995 de Boguslaw Berlinski împotriva Poloniei şi înregistrată pe 26 iunie 1995 în Dosarul nr. 27714/95; Având în vedere: - rapoartele prevăzute în Regula 47 din Regulamentul de procedură al Comisiei; - observaţiile prezentate de Guvernul pârât la data de 8 octombrie 1996 şi observaţiile prezentate ca răspuns de reclamant pe data de 28 octombrie 1996; După ce a deliberat, Hotărăşte după cum urmează:

ÎN FAPT

Reclamantul, un cetăţean polonez născut în 1947, este un medic fără loc de muncă domiciliat în Lublin. Elementele constitutive ale cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţile în cauză, pot fi rezumate după cum urmează:

Circumstanţe deosebite ale cauzei

În 1993 Procurorul districtual din Lublin a instituit o acţiune penală împotriva reclamantului suspectat de a fi folosit ameninţări. Psihiatrii de la Institutul de Psihiatrie şi Neurologie din Pruszkow au stabilit data examenului medical pe 1 martie 1994 şi l-au convocat pe reclamant la acea dată. Reclamantul nu a respectat convocarea şi a declarat că nu va coopera nici pe viitor. Ulterior reclamantului i-au fost propuse alte date. Având în vedere refuzul reclamantului de a coopera, la data de 4 octombrie 1994 procurorul a dispus ca pe 13 octombrie 1994 la ora 10 a.m. reclamantul să fie ridicat de poliţie pentru a fi examinat într-un spital psihiatric. Poliţiştii, care mai avuseseră de-a face cu reclamantul, au anticipat dificultăţile care ar putea să apară când reclamantul va fi forţat să respecte ordinul. De aceea s-a hotărât ca arestarea reclamantului să înceapă mai devreme decât se stabilise prin ordinul procurorului. La data de 12 octombrie 1994 la ora 6 a.m. doi poliţişti de la sediul poliţiei din Lublin au ajuns la apartamentul reclamantului. Ei i-au ordonat reclamantului să îi însoţească la Secţia de poliţie nr. 4 din Lublin. Ei l-au ameninţat că vor folosi forţa dacă se va opune. Apoi l-au dus la secţia de poliţie şi l-au înştiinţat despre decizia procurorului. Acesta a fost eliberat la 8.30 a.m. după ce a semnat un angajament cum că se va prezenta la secţia de poliţie în ziua următoare pentru a fi dus la spitalul din Pruszkow. La data de 13 octombrie 1994 reclamantul nu s-a prezentat la secţia de poliţie. El a fost arestat de poliţie şi dus la Spitalul de boli mintale pentru examenul medical. La data de 14 octombrie 1994 reclamantul a solicitat instituirea acţiunii penale împotriva poliţiştilor respectivi pentru abuz de putere. La data de 30 noiembrie 1994 Procurorul districtual din Lublin a întrerupt acţiunea penală împotriva poliţiştilor care îl arestaseră pe reclamant. S-a constatat că la data de 4 octombrie 1994 procurorul ordonase ca reclamantul să fie luat pentru a fi examinat într-un spital de boli mintale în scopul deschiderii acţiunii penale împotriva lui. Examinarea urma să înceapă pe data de 13 octombrie 1994. Având în vedere faptul că reclamantul refuzase înainte de mai multe ori să ia parte la procedură şi a trebuit să fie adus la Parchet de către poliţie, poliţia a decis să fie

arestat cu o zi înainte, pe 12 octombrie 1994. Pe data de 12 octombrie 1994 la ora 6 a.m. doi poliţişti au ajuns la apartamentul reclamantului. Ei i-au ordonat să îi însoţească la Secţia de poliţie nr. 4 din Lublin. El a fost eliberat la 8.30 a.m. Procurorul a considerat că decizia de a-l aresta pe reclamant era neregulamentară "din punct de vedere formal" ("z formalnego punktu widzenia") fiindcă arestarea nu fusese făcută la data precizată în ordinul din 4 octombrie 1994. Cu toate acestea, această decizie a fost luată pentru a asigura prezenţa reclamantului la examinări. Dată fiind atitudinea ostilă a reclamantului în trecut, se putea prevedea că acesta nu se va prezenta. Procurorul a mai avut în vedere faptul că până la urmă reclamantul nu a fost reţinut 48 de ore cum s-a preconizat iniţial şi că a fost eliberat, după ce a consimţit să se prezinte la spital a doua zi. Procurorul a observat că în cele din urmă reclamantul nu s-a prezentat după cum se stabilise. Procurorul a concluzionat că decizia poliţiei de a-l aresta pe reclamant nu a încălcat în nici un fel dreptul reclamantului la libertatea personală, deşi data arestării nu era aceeaşi cu data precizată în ordinul procurorului. Aşadar nu existau motive pentru a continua acţiunea penală împotriva poliţiei de vreme ce nu s-a săvârşit nici o infracţiune. Reclamantul a făcut apel împotriva acestei decizii. El se plângea că arestarea sa fusese ilegală şi nejustificată. El susţinea că nu refuzase niciodată să primească citaţii în scopul unei acţiuni penale împotriva lui. El susţinea că în cele din urmă fusese dus la spital de către poliţie pe data de 13 octombrie 1994, adică pe data precizată în ordinul procurorului, fapt care a demonstrat, în opinia lui, că arestarea sa pe data de 12 octombrie 1994 nu a folosit la nimic. El a declarat că arestarea lui a constituit o încălcare a drepturilor sale şi că aceasta reprezenta un act de hărţuire. La data de 17 februarie 1995 Procurorul din Lublin a respins apelul reclamantului. Procurorul a considerat că în timpul cercetării plângerii reclamantului procurorul districtual a obţinut probe cuprinzătoare şi a făcut o evaluare corectă. În special, acesta a avut dreptate să ia în considerare faptul că, de mai multe ori, reclamantul nu a onorat citaţiile pentru examenul psihiatric. Acest fapt era determinant în cauza respectivă demonstrând că arestarea reclamantului fusese justificată, având în vedere scopul acesteia, adică necesitatea stabilirii stării psihice a reclamantului în scopul unei acţiuni penale împotriva lui. Nu s-a stabilit existenţa unei încălcări a libertăţii personale a reclamantului ori a drepturilor sale în general.

Dreptul intern

Conform art. 23 din Codul de procedură penală, legalitatea deciziei procurorului de a aresta o persoană poate fi contestată înaintea unei instanţe. Curtea Supremă a hotărât într-una din deciziile sale că instanţa competentă trebuie să examineze

legalitatea arestării chiar şi după ce persoana respectivă a fost eliberată (SN WZP 1/91, OSNKW, pz. 10). Capitolul 50 din Codul de procedură penală prevede reparaţii pentru prejudiciile generate de detenţie în urma condamnării care a fost ulterior anulată iar persoana respectivă achitată, pentru detenţie preventivă nejustificată în mod evident şi pentru arestare şi detenţie preventivă de până la 48 de ore. Tribunalul în a cărui jurisdicţie a fost eliberată persoana deţinută are competenţa de a cerceta dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea reparaţiei. Se poate face apel împotriva deciziei tribunalului la Curtea de apel. Cererea de reparaţie pentru arestare nejustificată în mod evident trebuie depusă în termen de trei luni de la data eliberării.

PLÂNGERILE

Reclamantul se plânge, conform art. 5 alin. 1, 2 şi 5 din convenţie, de faptul că detenţia sa a fost nejustificată din moment ce el era apt din punct de vedere psihic. El mai pretinde că arestarea sa era ilegală, mai ales din perspectiva faptului că fusese efectuată cu o zi mai devreme de data dispusă de procuror.

PROCEDURA ÎNAINTEA COMISIEI

Cererea a fost introdusă pe 16 iunie 1995 şi înregistrată pe data de 26 iunie 1995. La data de 27 iunie 1996 Comisia a hotărât să comunice cererea Guvernului pârât. Observaţiile scrise ale Guvernului au fost prezentate pe data de 8 octombrie 1996. Reclamantul a răspuns pe data de 28 octombrie 1996.

ÎN DREPT

1. Reclamantul se plânge, conform art. 5 alin. 1, 2 şi 5 (art. 5 - 1, 5 - 2, 5 - 5) din convenţie, de faptul că detenţia sa a fost nejustificată din moment ce el era apt din punct de vedere psihic. El mai pretinde că arestarea sa era ilegală, mai ales datorită faptului că fusese efectuată cu o zi mai devreme de data dispusă de procuror. Articolul 5 (art. 5) în părţile sale relevante prevede după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: ... b) dacă a făcut obiectul unei arestări legale sau a unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; ...

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. ... 5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii." Conform Articolului 26 (art. 26) din convenţie, Comisia poate să se ocupe de o cauză doar după ce toate căile de atac interne au fost epuizate. În această privinţă Guvernul susţine că reclamantul nu a epuizat toate căile de atac pe care i le punea la dispoziţie legislaţia poloneză în ceea ce priveşte cererea conform art. 5 alin. 1 (art. 5 - 1) din convenţie în legătură cu caracterul ilegal al arestării. El avea posibilitatea să facă o plângere în instanţă. Într-o astfel de procedură instanţa ar fi trebuit să examineze legalitatea arestării sale. Această cale de atac ar trebui să fie considerată efectivă şi suficientă, deoarece dintr-o decizie a Curţii Supreme reiese în mod clar faptul că instanţa competentă trebuie să cerceteze legalitatea arestării chiar şi după ce persoana a fost eliberată (SN WZP 1/91, OSNKW, pz. 10). Reclamantul ar fi putut să se folosească de această cale de atac, cu toate că detenţia sa a fost foarte scurtă. Dacă reclamantul ar fi folosit această cale de atac specială, el ar fi avut posibilitatea să ceară reparaţii pentru arestare ilegală în faţa unei instanţe civile dacă instanţa ar fi hotărât în favoarea lui. Guvernul concluzionează că reclamantul nu a epuizat nici una dintre căile de atac interne. Reclamantul susţine că acea cale de atac pe care se bazează Guvernul, adică plângerea în instanţă cu privire la arestarea ilegală, ar fi fost cu siguranţă un eşec. Instanţa s-ar fi limitat să afirme că arestarea fusese legală şi că nu reprezenta lipsire de libertate. El afirmă că nu cunoştea căile de atac pe care le avea la dispoziţie deoarece nu era avocat. Comisia reaminteşte faptul că obligaţia de a epuiza căile de atac interne impune epuizarea acelor căi de atac care au legătură cu pretinsele încălcări şi care sunt accesibile, corespunzătoare şi suficiente (nr. 11681/85, Dec. 11.12.87, D.R. 54, p. 101). Comisia observă că reclamantul avea la dispoziţie o cale legală de atac specifică pentru a face plângere în legătură cu caracterul ilegal al arestării sale, adică o plângere în instanţă conform art. 23 din Codul de procedură penală. Această cale de atac urmăreşte stabilirea faptului dacă arestarea a fost legală şi justificată. Din jurisprudenţa Curţii Supreme reiese că aceasta se poate introduce după eliberarea persoanei deţinute. Reclamantul a ales să nu urmeze această cale de atac, dar a solicitat instituirea unei acţiuni penale. Comisia consideră că procedura la care se referea Guvernul constituie o cale de atac adecvată şi suficientă pentru a face o plângere în legătură cu pretinsul caracter ilegal al arestării.

Comisia concluzionează că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne pe care legislaţia poloneză i le punea la dispoziţie în legătură cu plângerea lui conform art. 5 alin. 1 (art. 5 - 1) din convenţie. Aşadar, această parte a cererii trebuie respinsă pentru că nu au fost epuizate căile interne de atac conform art. 27 alin. 3 (art. 27 - 3) din Convenţie. 2. În măsura în care reclamantul se plânge în legătură cu arestarea sa conform art. 5 alin. 2 (art. 5 - 2) din convenţie, Comisia observă că reclamantul nu şi-a fundamentat plângerea cu faptul că nu a fost informat imediat în legătură cu motivele arestării sale. Aşadar, cererea este evident nefondată în sensul art. 27 alin. 2 (art. 27 - 2) din convenţie. 3. În ceea ce priveşte plângerea reclamantului conform art. 5 alin. 5 (art. 5 - 5) din convenţie, Guvernul susţine că, în temeiul Capitolului 50 din Codul polonez de procedură penală, reparaţia pentru arestarea nejustificată poate fi solicitată înaintea unei instanţe. O astfel de cerere trebuie depusă în termen de trei luni de la eliberare. Reclamantul nu a depus o astfel de cerere. Este adevărat că el a solicitat instituirea unei acţiuni penale împotriva poliţiştilor respectivi, dar acest lucru nu poate fi considerat o cale de atac în privinţa arestării ilegale sau a obţinerii reparaţiei pentru arestare nejustificată. Reclamantul susţine că, din perspectiva refuzului procurorului de a institui o acţiune penală împotriva poliţiştilor, cererea sa pentru reparaţie nu a avut şanse de reuşită. Comisia observă că legislaţia poloneză prevede reparaţii cu privire la prejudiciile generate de arestarea nejustificată şi de detenţia de până la 48 de ore. Cererea de reparaţie în legătură cu o arestare în mod evident nejustificată trebuie depusă la tribunalul în a cărui jurisdicţie a fost eliberat deţinutul în termen de trei luni de la data eliberării. Conform acestor prevederi decizia unei alte autorităţi care să declare că arestarea a fost ilegală nu constituia o condiţie necesară pentru instituirea procedurii de acordare a reparaţiei; era suficient ca reclamantul să pretindă că arestarea era nejustificată. În cauza de faţă Comisia consideră că lipsa unei decizii pronunţate în cadrul procedurii de revizuire judiciară cu privire la caracterul ilegal al arestării reclamantului nu l-a adus în imposibilitatea de a institui o astfel de procedură. Mai mult, din perspectiva faptului că în decizia procurorului s-a recunoscut faptul că arestarea reclamantului a fost "neregulamentară", această cale de atac nu a avut şanse de reuşită. Cu toate acestea, reclamantul nu a introdus o cerere de reparaţie. Comisia concluzionează că reclamantul a avut la dispoziţie o cale de atac care îndeplinea cerinţele art. 5 alin. 5 (art. 5 - 5) şi că plângerea sa este în mod evident nefondată în această privinţă în sensul art. 27 alin. 2 (art. 27 - 2) din convenţie.

Din aceste motive, Comisia, cu majoritate de voturi, DECLARĂ CEREREA INADMISIBILĂ.

M.-T. SCHOEPFER Secretar al celei de-a Doua Camere

G.H. THUNE Preşedinte al celei de-a Doua Camere

---------------