De la Tratatul de la Roma la Uniunea Economica si Monetara

De la Tratatul de la Roma la Uniunea Economica si Monetara

Jean Monnet, secretar adjunct al Societatii Natiunilor, considera dupa cel de-al doilea razboi mondial ca pacea Europei trebuie sustinuta de o uniune economica. La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, propunea unirea celor doua ramuri strategice carbunelui si otelului ale Frantei si Germaniei. Pe baza acestei propuneri in aprilie 1951 a luat fiinta Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului ( C.E.C.O) prin semnarea Tratatului de la Paris de catre sase state: R.F.G., Franta, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Tratatul a intrat in vigoare in luna august 1952. Aceste sase tari isi propuneau sa-si uneasca eforturile in vederea scoaterii din criza a industriei carbonifere si a celei siderurgice prin crearea unei piete comune" a ramurilor respective.Cele sase tari membre ale Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului au trecut in 1957 la etapa a doua a integrarii lor economice semnnd tratatele de la Roma cu privire la Comunitatea Economica Europeana (C.E.E. sau Piata comuna) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM).

Comunitatea Economica Europeana a intrat in vigoare cu 1 ianuarie 1958 devenind cea mai reprezentativa grupare pentru integrarea economica. Din 1972 au aderat la C.E.E.: Marea Britanie, Danemarca si Irlanda prin semnarea Tratatului de la Bruxelles.

In 1973 a fost semnat la Paris un tratat de fuziune a celor trei comunitati (C.E.C.O., EURATOM si C.E.E.) adoptndu-se si denumirea oficiala de Comunitatile Europene (C.E.). Aceasta a constituit a treia etapa de integrare economica.

In cadrul celei de a patra etape de integrare si alte tari au aderat la Piata Comuna: Grecia (la 1 ianuarie 1981), Spania si Portugalia (la 1 ianuarie 1986).

Dupa aderarea Angliei, Danemarcei si Portugaliei la C.E.E., celelalte 7 tari membre ale Asociatiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.): Norvegia, Suedia, Elvetia, Austria, Finlanda, Liechtenstein si Islanda au negociat cu C.E.E. crearea unei zone de liber schimb. S-a format astfel, cu 1 ianuarie 1993 un Spatiu Economic European (S.E.E.) ce se intinde de la Marea Mediterana pna la Oceanul Inghetat de Nord.

Cu 1 noiembrie 1993 prin semnarea Tratatului de Maastricht denumirea de C.E.E. se va schimba in Uniunea Europeana.

Din 1 ianuarie 1995 alte trei tari din A.E.L.S.: Austria, Finlanda si Suedia au aderat la Uniunea Europeana, numarul membrilor acesteia ajungnd la 15.

Comunitatea Europeana a avut 5 obiective economice principale: uniunea vamala; liberalizarea circulatiei capitalurilor; libera circulatie a fortei de munca; piata comuna agricola; uniunea economica si monetara. Uniunea economica si monetara s-a constituit mai trziu dupa lungi negocieri legate de unificarea reglementarilor fiscale si schimbarea unui mare numar de legi.

Tratatul de la Roma, semnat in 1957, nu continea referiri foarte precise cu privire la integrarea monetara. La vremea respectiva era in vigoare acordul de la Bretton-Woods si sistemul cursurilor fixe, iar tarile europene nu aveau inca monedele convertibile. Pentru derularea platilor externe statele din C.E.E. au trebuit sa participe la Uniunea Europeana de Plati, care a functionat pna in 1958 sub forma unei intelegeri de cliring multilateral.

Uniunea Europeana de Plati a fost urmata din anul 1958 de Acordul Monetar European care prevedea o intelegere de restrngere a oscilatiilor cursurilor monedelor pna la 0,75% in jurul paritatii metalice. Din anul 1961, marca germana si guldenul olandez s-au revalorizat cu 5% ceea ce a reprezentat o prima realiniere dupa semnarea Tratatului de la Roma.

Sistemul monetar international a cunoscut o puternica criza la mijlocul anilor 60 ca urmare a deteriorarii situatiei principalei monede de rezerva internationala, dolarul american.

Monedele europene, la rndul lor, s-au confruntat cu mari probleme care au dus la devalorizarea lirei italiene, lirei sterline si francului francez si la revalorizarea marcii vest-germane.

Tarile europene, semnatare a Tratatului de la Roma au vazut in criza care se manifesta o amenintare a uniunii vamale (realizata la mijlocul anului 1968) si a obiectivelor politicii agricole comunitare. Pentru calmarea situatiei si coordonarea politicilor economice si monetare, Planul Barre (dupa numele initiatorului, Raymond Barre) din 1969 prevedea asistenta financiara intre tarile membre in caz de criza.

Pentru realizarea integrarii europene in plan monetar era nevoie de masuri mai radicale. Ca urmare, statele in cauza, cu prilejul Summitului de la Haga, din decembrie 1969, au proclamat intentia realizarii in mod gradual a unei uniuni economice si monetare, fiind numit Comitetul Werner in vederea examinarii problemelor integrarii monetare.

Raportul acestui comitet din anul 1970 continea elementele fundamentale care urmau sa stea la baza Uniunii Monetare Europene (U.M.E.):

convertibilitatea totala si ireversibila a monedelor;

eliminarea marjelor de fluctuare ale cursurilor;

fixarea irevocabila a paritatilor;

liberalizarea completa a miscarilor de capital.

Uniunea Monetara Europeana era prevazuta sa fie realizata treptat pna in anul 1980.

Evenimentele monetare din anul 1971 cnd S.U.A. au suspendat convertibilitatea dolarului in aur, lipsa de vointa politica pentru realizarea unei adevarate uniuni si rezervelor statelor fata de o structura suprarationala au facut ca Planul Werner sa nu fie pus in aplicare.

Tarile membre ale C.E.E., semnatare a acordului de la Basel din 10 aprilie 1972, au decis sa aplice pentru monedele lor aceeasi marja de fluctuatie de 2,25% stabilita prin Acordurile de Washington din 18 decembrie 1871 fata de dolar. Se limitau astfel posibilitatile de fluctuatie peste aceste limite (sarpele in tunel). Era nevoie de interventia bancilor care s-au angajat sa intervina pentru a-si sustine monedele. Dar era nevoie si de organizarea unei cooperari intre bancile centrale, drept pentru care in octombrie 1972 s-a infiintat Fondul European de Cooperare Economica (F.E.C.O.M.) iar in iunie 1973 si-a inceput activitatea. Totusi, socul petrolier din 1973 si recesiunea economica care l-a urmat au slabit sistemul monetar.

Sistemul monetar se consolideaza in urma deciziei luate la Brme la 7 iulie 1978 de a crea Sistemul Monetar European (S.M.E.), acesta intrnd in vigoare la 13 martie 1979. Este reluat principiul sarpelui, cu o serie de modificari si mecanisme specifice.

De acum inainte unitatea de cont europeana primeste numele E.C.U. (European Currency Unit). E.C.U. devine instrument de reglementare intre bancile centrale, valoare de rezerva si valoare de schimb contra numerar in cadrul noului mecanism de plati si de credit.

E.C.U. era un cos" de monede in care fiecare intra cu o anumita marime si pondere in functie de importanta monedei respective, de puterea economica a tarii emitente a fiecarei monede. De exemplu, puterea diferitelor monede nationale la 13 martie 1979 (cnd a inceput functionarea sistemului Monetar European) si la 25 februarie 1993, era urmatoarea:MONEDA13 martie 197925 februarie 1993

1. Marca germana33,0032,30

2. Francul francez19,8020,30

3. Guldenul olandez10,5010,10

4. Francul belgian9,508,30

5. Francul luxemburghez9,508,30

6.Lira italiana9,508,10

7. Coroana daneza3,oo2,70

8. Lira irlandeza1,101,10

9. Lira sterlina13,6010,60

10. Drahma greceasca-0,60

11. Peseta spaniola-4,95

12. Escudo-ul portughez-0,78

Trebuie precizat ca unele monede, desi intrau in structura cosului E.C.U., nu participau la mecanismul de interventie. Lira sterlina s-a alaturat acestui mecanism la 8 octombrie 1990; drahma greceasca in anul 1981; escudo-ul portughez, in 1986; peseta spaniola, in 1989.

In mod sintetic, sistemul Monetar European se baza pe tei elemente:

a. E.C.U.(European Currency Unit): cos" compus din monedele tuturor statelor membre. E.C.U. este numerarul in mecanismul de schimb; serveste ca baza pentru stabilirea indicatorilor de divergenta: este moneda folosita de armonizare intre autoritatile monetare ale statelor.

b.Mecanismul de schimb: fiecare moneda are un curs privat atasat unitatii de cont europene. Sunt autorizate marje de fluctuatie de 2,25% in cursurile bilaterale. Imediat ce o moneda sare un prag de diferenta" autoritatea monetara trebuie sa intervina.

c.Mecanismele de credit: statele transfera Fondului European de Cooperare Monetara ( FECOM-ului) 20% din rezervele lor in devize si in aur.

Sistemul Monetar European a constituit o etapa pe drumul integrarii economice. Trecerea la aplicarea regulilor acestui aranjament monetar a gasit tarile participante in situatii diferentiate in ce priveste rata inflatiei, balanta conturilor curente si ratele dobnzilor. Drept urmare intre anii 1979-1985, cursurile nominale si reale ale monedelor S.M.E. au cunoscut un grad de variabilitate relativ ridicat. Favorizate de un mediu economic international in relansare, tarile din S.M.E. au avut o evolutie economica favorabila caracterizata prin scaderea ratelor inflatiei si chiar o anumita apropiere a acestora. Daca in perioada 1979-1985 a avut loc 13 realinieri de paritati (devalorizari), intre anii 1986-1990 au avut loc numai trei (francul francez, lira irlandeza si lira italiana).

Sistemul Monetar European a dus la anumite rezultate, dar a avut si limite. In acest context summit-ul de la Hanovra din iunie 1988 a decis elaborarea unui studiu asupra uniunii monetare. Rezultatele acestui studiu concretizate in Raportul Delors preconiza un plan cu trei etape de realizare a Uniunii Monetare. Pe baza Raportului Delors, la 10 decembrie 1991, sefii statelor si guvernelor adoptau la Maastricht Tratatul asupra Uniunii Economice si Monetare.

Acesta prevedea trei faze de realizare a Uniunii Economice si Monetare, dupa cum urmeaza:a. Faza I cu incepere de la 1 iulie 1990 si presupunea:

libertatea totala de circulatie a capitalurilor (deci inlaturarea controlului asupra schimburilor);

dezvoltarea mijloacelor menite sa corecteze dezechilibrele dintre regiunile europene (fonduri structurale);

convergenta economica, pe fondul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor. b.Faza a II-a cu incepere de la 1 ianuarie 1994 care viza:

infiintarea Institutului Monetar European (I.M.E.) la Frankfurt in Germania, compus din guvernatorii bancilor centrale ale tarilor membre;

independenta bancilor centrale nationale;

reglementarea interzicerii deficitelor bugetare excesive.

c.Cea de-a III-a faza prevedea finalizarea unificarii monetare fie la inceputul anului 1997 sau cel mai trziu la 1 ianuarie 1999 pe baza indeplinirii a patru criterii de convergenta:

stabilitatea preturilor: rata inflatiei sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5% media inflatiei din trei state cu cea mai mica inflatie;

rata dobnzii pe termen lung sa nu oscileze cu mai mult de 2% fata de media a trei state cu rata dobnzii cea mai scazuta;

deficitul public national sa fie mai mic de 3% din Produsul National Brut (P.N.B), iar datoria publica sa nu depaseasca 60% din Produsul National Brut;

stabilitatea cursurilor: ratele de schimb sa se situeze in marja de fluctuatie autorizata pentru cei doi ani precedenti.

Moneda Uniunii Monetare Europene cu denumirea de EURO a fost stabilita la reuniunea la vrf de la Madrid din decembrie 1995.

La Summit-ul de la Madrid din 1-3 mai 1998, sefii de stat sau de guverne ai Uniunii Europene au luat decizia ca Uniunea Monetara Europeana sa inceapa cu data de 1 ianuarie 1999, cu urmatoarele 11 tari: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania. Marea Britanie, Suedia si Danemarca au refuzat temporar introducerea EURO din motive politice interne, iar Grecia nu a indeplinit conditiile de convergenta stabilite.

Decizia a fost luata pe baza Raportului privind indeplinirea criteriilor de convergenta intocmit de Comisia Europeana si Institutul Monetar European, a recomandarilor Consiliului Ministrilor de Finante si ai Economiei (ECOFIN) si votului Parlamentului European din 2 mai 1998.

A fost creata Banca Centrala Europeana (B.C.E.) cu sediul la Frankfurt ale carei organe de conducere sunt Biroul Executiv si Consiliul de Conducere.

De la 1 ianuarie 1999, responsabilitatea bancilor nationale ale tarilor membre a Uniunii Monetare Europene privind politica monetara a trecut in sarcina Bancii Centrale Europene.

De acum inainte bancile centrale nationale urmeaza sa devina agenti executivi ai politicii monetare elaborate de Banca Centrala Europeana care:

va elabora politica pentru toate tarile membre;

va avea ca sarcina principala stabilitatea preturilor; va avea independenta fata de guvernele tarilor si organelor Uniunii Europene;

va acorda credite numai guvernelor care nu au deficite bugetare.

De la 1 ianuarie 1999, EURO a devenit singura moneda europeana in cadrul Uniunii Monetare Europene, conversia de la monedele nationale in Euro se va face prin intermediul E.C.U.

Un E.C.U. este egal cu un EURO, iar E.C.U. inceteaza sa mai existe.

Conform Tratatului de la Maastricht de la 1 ianuarie 1999 pna la 31 decembrie 2001, EURO se va utiliza ca moneda de depozit fiind utilizata pentru plati non-cash (plati care nu se fac in numerar), consumatorii putnd utiliza att EURO ct si moneda lor nationala.

De la 1 ianuarie 2002, bancnotele si monedele nationale urmeaza sa fie retrase din circulatie pna la 30 iunie 2002, iar bancnotele si monedele EURO vor incepe sa fie folosite. Dupa aceasta data se va utiliza numai EURO.

Desenul si denumirea noilor bancnote au fost alese. Motivele desenelor ferestre, drumuri si poduri sunt alese din anumite perioade din istoria arhitecturii europene: antichitate, romantism, perioada gotica, renastere, baroc, arhitectura in sticla si otel si arhitectura moderna a secolului XX. Ele simbolizeaza deschidere si cooperare in Europa. Pe lnga denumirea EURO, bancnotele vor avea imprimate initialele Bancii Centrale Europene (B.C.E.) in cinci limbi si 12 stele (simbolul Uniunii Europene).

Bancnotele vor fi de 5,10,20,50 100,200 si 500 EURO, iar monedele de 1, 2, 5, 10, 20, 50 centi si 1 si 2 EURO.

Piesele de 1, 2 si 5 centi vor reprezenta Europa ca parte a globului pamntesc, iar piesele de 10, 20 si 50 centi vor prezenta Uniunea Europeana fara granitele statale.

Conform aprecierii analistilor occidentali introducerea EURO reprezinta cea mai importanta masura de politica economica dupa cel de al II-lea razboi mondial. EURO va concura puternic dolarul american care pna acum a avut o pozitie centrala in cadrul tranzactiilor financiare si comerciale internationale. Intr-o economie mondiala globalizata cu economii nationale interdependente, Europa va detine o pozitie strategica att sub aspect monetar ct si cadrul larg al planului economic.

Bibliografie : Economia politica,Academia de Studii Economice,Catedra de

Economie Politica,Ed.Economica,2003.

Uniunea Europeana intr real si virtual,Octav Bibere;Editura ALL

Politic; Curierul National,24 nov 2006

Internet:www.europa.comPAGE 1